Studiul Infractorului Recidivist

INTRODUCEREA:

Importanța și actualitatea temei cercetate. Studiul infractorului recidivist oferă informație colaboratorilor instituțiilor penitenciare, psihologilor și agenților judiciari, care realiazează cercetări psihologice/penale sau sunt implicați în programe de resocializare și combatere a actului infracțional. Datorită ultimilor date în cercetare de către instituțiile penitenciare, sa constatat o creștere a infractorilor ce au mai mult de o antecedență penale care a constatat creșterea cu circa +5,5% care constituie +260 de persoane din perioada de 01.10.2012 pină 01.10.2013.Acest fapt în mare parte este datorat schimbarilor specifice a sociului, sărăcia, locuri de muncă reduse, accesul deplin al informațiilor, prezența violenței la televiziune,etc intensifică creșterea sporită a agresivitații care ca urmare este un factor principal la formarea comportamentului deligvent, care pîna la fine provoacă savîrșirea unui act infracțional.

Obiectul cercetarii: Personalitatea infractorului recidivist.

Scopul cercetării. Determinarea particularitaților personalitații infractorului recidivist.

Ipoteza cercetării.Cu cît gradul de recidivă este mai mare, cu atît nivelul agresivitații este mai înalt, iar nivelul inteligența și maturizarea emoțională este mai scăzut.

Obiectivele cercetării:

Analiza teoretica a literaturii de specialitate din țara si de peste hotare ce are tangența cu problema pusă în discuție.

Identificarea factorilor ce contribuie la formarea personalitații infractorului.

Determinarea caracteristicilor personalitații infractorului

Determinarea cauzelor și condițiilor criminalitații recidive.

Cercetarea nivelului de agresivitate și a numărului de condamnări.

Determinarea nivelului de maturizare emoțională și a inteligenței emoționale.

Stabilirea diferențelor de gen privind nivelul agresivitații, inteligenței emoționale și maturizării emoționale.

Constatarea corelației dintre numărul de condamnări cu nivelul: agresivitații, imaturității emoționale și maturitării emoționale.

Valorizarea rezultatelor cercetării sub formă de concluzii și recomandări.

Suportul metodologic derivă din obiectul, scopul și sarcinile cercetării și se constituie din metode teoretice (analiza și sinteza literaturii de specialitate; metoda ipotetico-deductivă pentru interpretarea și explicarea rezultatelor obținute în cercetare); metode empirice (observația, convorbirea, testul, experimentul, testul de evaluare a potențialului de agresivitate; Chestionarul de matirizare emoțională, Friedmann ; testul de inteligență emoțională,D.Goleman).

Suportul teoretico-științific: Teoria despre conceptual de personalitate a lui I.Dafinoiu;teoria a lui G.W.Allport despre personalitatea; Teoriile a lui V.Bujor și O.Bejan depre criminalitatea profesională.

Descrierea subiecților, eșantion: pentru cercetarea apectelor ale personalitații infractorului recidivist am ales condamnații penitenciarului numarul 16-Pruncul. Eșantionul de cercetare a fost constituit din 26 de infractori cu vîrsta cuprinsă între 25-40 ani. Din totalul subiecților sunt 13 persoane bărbați și 13 persoane femei .

Etapele cercetării:

Determinarea temei de cercetare, documentarea științifică, elaborarea bazei conceptuale a lucrării;

Testarea nivelului de agresivitate ca trăsătură a personalitații recidiviste;

Examinarea nivelului de maturizare emoțională ca trăsătură a personalitații recidive.

Chestionarea nivelului de inteligență emoțională ca trăsătura a personalitații recidiviste.

Proiectarea cercetării, selectarea metodelor și construirea instrumentelor de cercetare, selectarea eșantionului, realizarea demersului experimental, prelucrarea și interpretarea datelor;

Valorificarea rezultatelor cercetării sub formă de concluzii și recomandări, redactarea tezei de licență.

Importanța teoretică a lucrării: Lucrarea dată este efectuată pentru confirmarea tezele teoretice existente în literatura de specialitate referitoare la nevoia cercetării spectelor ale personalitații infractorului recidivist, și elaborarea programelor de combarere și contracarare a actului infracțional.

Valoarea aplicativă a lucrării: Rezultatele investigației pot fi utile colaboratorilor instituțiilor penitenciare,agenților judiciari,psihologilor.Conținutul lucrării date poate fi utilizat și de către cadrele didactice universitare – la predarea cursului de Psihologia infractorului.

Structura tezei:

În INTRODUCERE se argumentează actualitatea și importanța temei de cercetare, sunt formulate scopul, obiectivele și ipotezele investigațiilor, sunt explicate și fundamentate suportul metodologic al cercetării, noutatea științifică a rezultatelor obținute, importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării.

În Capitolul I „ABORDAREA TEORETICĂ A PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI RECIDIVIST” se examinează concepțiile și teoriile explicative ale conceptului de personalitate, sunt descrise caracteristicile, factorii ce contribie la formarea personalitații infractorului recidivist ,cauzele și condițiile criminalitații recidive.

Capitolul II“CERCETAREA EXPERIMENTAL-PSIHOLOGICĂ A ASPECTELOR PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI RECIDIVIST” pune în evidență următoarele aspecte metodologice utilizate în procesul cercetării cu ajutorul testului de evaluare a potențialului de agresivitate,chestionarul de maturizare emoțională Friedmann,testul de inteligență emoțională D.Goleman.

Capitolul III “ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR CERCETĂRII” vizează datele obținute pe parcursul cercetării.

CONCLUZIILE GENERALE sintetizează rezultatele finale ale investigațiilor.

CAPITOLUL I: ABORDAREA TEORETICĂ A PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI RECIDIVIST

1.1 CONCEPTUL DE PERSONALITATE:

S-au dat foarte multe definiții noțiunii de personalitate, încat o incercare de a le

prezenta doar pe cele mai cunoscute sau, și mai mult, de a le clasifica pe toate ar depăși cu

mult spațiul acestei lucrări .I. Dafinoiu , în lucrarea Personalitatea. Metode calitative de abordare.Observația și interviul , ne explică problematica definirii personalității: „termenii

persoană și personalitate sunt atat de utilizați în limbajul cotidian, încat fiecare are

sentimentul intrebuințării lor corecte în cele mai diverse situații. În schimb, utilizarea lor ca

termeni ai științei psihologice pune atatea probleme incat, parafrazandu-l pe P. Fraisse, am

putea spune că istoria psihologiei se confundă (intre anumite limite) cu istoria răspunsurilor la

intrebarea <<Ce este personalitatea>> ?”[21].

Pentru psihologie, personalitatea este o calitate pe care o poate dobandi orice individ

uman, într-o anumită etapă a dezvoltării sale, întrunind anumite note sau caracteristici

definitorii. Renumitul personolog G. W. Allport definește personalitatea ca fiind

,,organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină

gandirea și comportamentul său caracteristic“ . De asemenea, același autor

consideră că personalitatea reprezintă ,,ceea ce o persoană este în mod real, indiferent de

modul în care ceilalți îi percep calitățile sau, de metodele prin care le studiem“[7].

După N. Sillamy ,,personalitatea este, în esență, elementul stabil al

conduitei unei persoane, modul său obișnuit de a fi, ceea ce o diferențiază de altele. Orice

om este, în același timp, asemănător cu alți indivizi din grupul său cultural și diferit de ei

prin caracterul unic al experiențelor trăite; singularitatea sa, fracțiunea cea mai originală

a eului său constituie esențialul personalității sale“[5].

În concepția psihologului roman P. Popescu-Neveanu , personalitatea este

subiectul uman considerat ca unitate bio-psiho-socială, ca purtător al funcțiilor epistemice,

pragmatice și axiologice sau „un microsistem al invarianților informaționali și operaționali ce

se exprimă constant în conduită și sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect”[4].

M. Golu consideră că personalitatea este ,,un ansamblu de condiții interne“

care se structurează la nivelul fiecărei persoane sub forma unor insușiri sau trăsături

psihice, relativ stabile. Aceste condiții interne au rol de mediere și filtrare a solicitărilor

externe la care este supus omul în decursul vieții sale[25].

S. Chelcea afirmă că personalitatea umană poate fi definită atat ,,din exterior“ – ca ansamblul trăsăturilor și conduitelor umane care provoacă răspunsuri psihocomportamentale din partea altora, cat și ,,din interior“ – ca ansamblu structurat de elemente biologice, psihologice și socio-morale, elemente care sunt achiziționate în procesul socializării individului.

Privind definirea termenului de personalitate, putem identifica cîteva caracteristici ale acesteia :

a) globalitatea –personalitatea este alcătuită dintr-o serie de caracteristici care permit descrierea și identificarea unei anumite persoane, aceste caracteristici transformand-o intr-o entitate unică;

b) coerența- existența unei anume organizări și interdependențe a elementelor componente ale personalității; postulatul coerenței este indispensabil studiului structurilor de personalitate și al dezvoltării lor; personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcțional format din elemente interdependente:

c) permanența (stabilitatea) temporală -personalitatea este un sistem funcțional, în virtutea coerenței sale generand anumite legi de organizare a căror acțiune este permanentă.; ființa umană are conștiința existenței sale, sentimentul continuității și identității personale, în ciuda transformărilor pe care le suferă de-a lungul intregii sale vieți[6].

1.2 FACTORII CARE CONTRIBUIE LA FORMAREA PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI

Paradoxul constă în faptul că factorii care stau la baza dezvoltării personalității nu pot fi ușor identificați. Personalitatea, precum și individul este un produs al proceselor ce stau la baza raporturilor sociale ale subiectului. Dar există o trăsătură distinctă a personalității. Ea este condiționată de natura relațiilor ce au format-o: a relațiilor sociale în care se implică doar omul în scopul unei realizări obiective[34].

Datorită interdependenței între factorii endogeni și exogeni, personalitatea nu este o structură statică, ci una dinamică. Ea se formează pînă în jurul vîrstei de 22-25 de ani și continuă să evolueze în timp.

De aici și controversele teoretice care pun în concordanță prioritate fie factorilor endogeni (individuali), fie factorilor exogeni (mediul social). Este logic și preferențiabil să se acorde atenție și valoare egală celor două categorii, fiecare avînd importanța sa în alcătuirea orientării antisociale a personalității infractorului.[28]

Formarea personalitatii infractorului se poate manifesta din cauza a mai multor factori ca:

a)Rolul înstrăinării (alienării) în procesul formării personalității infractorului

Cea mai tipică formă de manifestare negativă în planul comportamentului este considerat fenomenul de înstrăinare (alienare).

Înstrăinarea (alienarea) are loc atunci cînd persoana se îndepărtează de modelul normativ recunoscut și acceptat ca normal, mulțumită dificultăților de integrare în sfera relațiilor sociale.

Această formă de manifestare, este o consecință a influențelor sociale negative care intervin în procesului de socializare, prin convertirea persoanei spre criminalitate și se manifestă ca un factor general de perturbare a factorului uman. Înstrăinarea este principala condiție și componentă a conduitei antisociale. În același timp, ea este, etapa de tranziție de la comportamentul social normal la comportamentul antisocial.

Conduita antisocială, ca formă de expunere de înstrăinare (alienare) a individului, se caracterizează prin aceea că îl abate pe individ împotriva societății și a valorilor ocrotite prin sisteme normative, pe calea convingerii, deprinderii și opțiunii contrare societății.[39]

Procesele enorme ale dezvoltării sociale, schimbările spectaculoase care se datorează revoluției tehnico-științifice aduc modificări importante în mediul natural și social al individului. Aceste procese pot determina, pe lîngă consecințele pozitive, și anumite forme de inadaptare la un nou mod de viață, dificultăți în asimilarea unor valori și norme, a unor modele culturale, deosebite de cele cu care individul deja s-a acomodat.

Dificultățile de adaptare și integrare a oamenilor se regăsesc în mutațiile socio-culturale, mai cu seamă în migrația de la sat la oraș. Datorită acestui proces are loc creșterea marilor aglomerații urbane care generează fenomenul de înstrăinare și în care acțiunea factorilor tradiționali este puțin eficientă. Formarea unor mari comunități sociale eterogene duce la slăbirea posibilităților de integrare și control social.

Starea de înstrăinare se poate exprima pe trepte și etape: de la simple abateri și contestări nepermise de normele generale de conviețuire socială, pîna la diverse infracțiuni cu diferite grade de periculozitate socială. Această stare de antisociabilitate se caracterizează prin aceea că îl fac pe individ să se întoarcă prin convingeri, deprinderi și opțiuni împotriva societății însăși și a valorilor ocrotite de sistemele sale normative.[24]

Diferențierea claselor sociale determină existența unor raporturi contradictorii între acestea. În această sferă de raporturi, înstrăinarea apare mai ales datorită contradicției dintre egalitatea oamenilor, care este doar declarativă. În realitate există o inegalitate enormă în privința repartiției produsului social. Această inegalitate determină apariția unor forme de inechitate socială, fac ca unele grupe sociale să ocupe o poziție dezavantajoasă din punct de vedere material și social, manifestînd, în consecință, atitudini negative. Datorită acestor stări de lucruri, agravate de criza economică din țara noastră, au apărut posibilități de înavuțire și îmbogățire fără muncă, generînd un enorm parazitism social. În planul structurilor de personalitate au apărut atitudini individualiste, disprețul față de muncă, ignorarea sau chiar încălcarea drepturilor celorlalți membri ai societății.[39]

Distribuirea inegală de cunoștințe, la rîndul său, duce la separarea muncii fizice de munca intelectuală, făcînd ca anumite grupuri sociale să ocupe o situație dezavantajoasă din punct de vedere social.

Înstrăinarea sau alienarea nu duc însă întotdeauna la comiterea faptelor infracționale, deoarece, în unele cazuri, poate să se manifeste chiar în mod creator în diferite domenii: literatură, artă, pictură etc.

b) Formarea personalității infracționale prin frustrare

Frustrarea este o reacție generală de nemulțumire a unor categorii de persoane. Starea de frustrare apare și se intensifică în condițiile schimbărilor sociale, avînd un efect destabilizator și traumatizant și pot conduce la modificarea personalității indivizilor.

Cele mai frecvente cauze ale frustrării sunt: eșecul, dezamăgirea, izolarea etc., toate ca urmare a fenomenelor de respingere, de marginalizare socială, profesională și individuală. Toate acestea reprezintă o reacție generală de nemulțumire.

Deși frustrarea nu este identică cu înstrăinarea (alienarea), ea este strîns legată de aceasta și poate exprima una din cauzele și componentele psihice ale înstrăinării. Dacă, însă, înstrăinarea (alienarea) se poate constitui și în lipsa unor procese de frustrare, atunci frustrarea nu se poate exprima decît printr-un fenomen de înstrăinare, ca un proces în lanț de transformări succesive, debutînd cu un eșec și finalizînd printr-o ripostă de tip conflictual.[ibidem]

Spre deosebire de înstrăinare, frustrarea are ca sursă importantă de proveniență, distribuirea inegală a șanselor de realizare individuală în cadrul ofertei sociale. Toți analiștii sunt de acord în această privință, că nu se poate pune semnul egalității între poziția socială și structura operațională existînd și alți factori în afară de ocupație, care determină locuri diferite pentru indivizi în cadrul grupului social din care fac parte: vîrsta, sexul, condițiile de viață și trai, gradul de educație și de instruire școlară, profesională etc.[24] Din aceste considerente, șansa indivizilor ce aparțin unor poziții diferite în structura socială de a obține prin mijloace egale ofertele sociale nu este identică. Studiile efectuate în majoritatea țărilor relevă că infractorii recidiviști fac parte într-o proporție majoritară păturilor sociale defavorizate.

Dacă înstrăinarea (alienarea) reprezintă un proces dezadaptiv mai îndelungat, mai puțin tensionat și agresiv – depersonalizarea indivizilor neavînd la bază procese conflictuale acute, frustrarea reprezintă un proces dezadaptiv tensionat, conflictual, chiar depersonalizarea individului parcurgînd procese de mare intensitate care îl împing la revanșă și ripostă, în condițiile unei îndepărtări deliberate și adeseori brutale de la regulile general admise. În acest context, trebuie să acordăm o atenție sporită teoriilor moderne de orientare sociologică care pun în evidență rolul progresului tehnico-științific al stărilor de dezorganizare sau anomie socială, pe de o parte, și a celor de orientare psihologică care consideră eșecul și frustrarea drept cauze ale comportamentului criminal, tocmai în raport de stările de disconfort social evidențiate de primele.[ibidem]

c)Personalitatea infracțională și inadaptarea

Personalitatea infractorului este produsul unei socializări defectuoase sau insuficiente și constituie doar o verigă în lanțul cauzal. Această personalitate, formată în condiții defavorabile, nu conduce în mod inevitabil la comiterea crimelor, ci numai asociată cu anumite împrejurări concrete de viață ar favoriza trecerea la act, în urma unui proces psihic de alegere conștientă a individului. Potrivit acestor concepții, ceea ce deosebește infractorul de noninfractor nu sunt nici particularitățile biopsihice, nici acțiunile întîmplătoare de scurtă durată, ci întregul drum pe care îl parcurge individul.[45]

În raport de natura cauzelor care convertește individul spre conduita antisocială se înscrie și inadaptarea la cerințele sociale impuse de formarea unei personalități normale.

Așa, în atitudinea față de propria persoană pe locurile de frunte se află: demnitatea, dorința de perfecționare și autodepășire, curajul, spiritul autocritic etc. Formarea acestor trăsături în structurile de personalitate ale individului, crearea modelului de personalitate multilateral dezvoltată nu se poate realiza decît treptat, în cadrul unui lung și anevoios proces de devenire și transformare a individului.[35]

Dar, în cadrul unor insuficiențe, infirmități sau incapacități de ordin individual apare contradicția dintre om și propria sa natură. Această contradicție nu ne interesează din punct de vedere criminologic decît din unghiul din care se raportează la social. Totuși, apreciem că dificultățile de integrare ce pot apărea în legătură cu această contradicție pot pune în discuție numai dificultățile de ordin personal, existența unei stări generale de inadaptabilitate a tuturor indivizilor la comportamentul social, fiind exclusă prin însăși vocația omului spre modelul existenței sale sociale.[24]

În acest sens se evidențiază sociologia “funcționalistă”, denumită astfel întrucît plasează indivizii și grupurile în structuri, roluri și relații sociale, analizînd funcțiile și disfuncțiile existente într-o anumită societate.

Aceste teorii au o idee comună, considerînd criminalitatea ca un rezultat al stării de frustrare și inadaptare a indivizilor și grupurilor defavorizate social și economic, incapabile să obțină, prin mijloace legale, scopurile și obiectivele propuse. Autorii teoriilor în cauză susțin că acești oameni împărtășesc aceleași dorințe și idealuri de realizare socială ca și membrii claselor favorizate, dar ei nu le pot obține pe căi licite. De aici ar rezulta o tensiune socială, o stare de frustrare și inadaptare care conduc la comiterea faptelor penale.[28] În criminologie aceste teorii mai sunt cunoscute și sub numele de “teorii ale tensiunii sociale”. Printre acestea se înscrie și teoria inadaptării sociale a lui O. Kinberg.

Unii autori[24]disting inadaptarea absolută și inadaptarea relativă, utilizînd și unele concepte legate de fenomenul de inadaptare, ca cele de “slabă adaptare”, “adaptare dificilă” sau “inadaptabilitate”.

d)Formarea personalității infracționale prin învățare

Din ansamblul factorilor care contribuie la formarea personalității infractorului, criminologia este interesată de contradicțiile care apar în sfera raporturilor umane.[38]

În literatura de specialitate s-au arătat trei grupuri de raporturi contradictorii în care punctul de referință este omul, și anume:

1. raporturile contradictorii ale omului în planul infrastructurii societății;

2. raporturile contradictorii între oameni (grupe, clase, comunități);

3. raportul omului cu propria sa natură.[37]

Astfel, personalitatea infractorului ca și a noninfractorului se formează în aceleași sfere ale vieții sociale și este supusă influenței acelorași canale de informație. Deosebirea constă în conținutul acestor informații care este diferit în cazul infractorului în raport cu noninfractorul. În marea majoritate a cazurilor procesul de formare a personalității infractorului este un proces de lungă durată, în cadrul căruia influențele negative se acumulează treptat, sub forma unor reprezentări deformate ale valorilor sociale, în conștiința individului, ce se exteriorizează la început în acte de conduite negative minore, dar care, cu timpul, se multiplică, devin constante și definitorii pentru individ, orientîndu-i întreaga comportare și degenerînd, în împrejurări favorabile, în fapte criminale.[45]

Numai examinarea condițiilor concrete în care individul se dezvoltă, a influențelor pe care le suferă în procesul socializării poate explica de ce sub influența acelorași condiții generale conduita antisocială apare numai la anumite persoane.[36]Zis altfel, aceste condiții pot explica mecanismele prin care posibilitatea se transformă în realitate.

Învățarea comportamentului infracțional în cursul experienței de viață a individului constituie cea mai importantă cale de formare a personalității infractorului.

Învățarea comportamentului deviant poate avea loc în mod progresiv, sub influența negativă a unor factori sociali și educaționali care acționează fie în cadrul microgrupului, fie prin abaterea treptată de la modelul social unanim acceptat, datorită acelorași factori. Deci, are loc o determinare antisocială a personalității printr-un fenomen de integrare (adaptare) negativă.

Cercetările criminologice au relevat numeroase căi și forme de învățare a comportamentului infracțional , accentuîndu-se calitatea negativă a vieții de familie, a mediului școlar și stradal, a grupului de anturaj, pe calitatea slabă a locului de muncă, pe influența negativă a unor factori din mediul socio-cultural.[39]

Modalitatea învățării nu presupune nici incapacitatea de integrare socială și nici o dezadaptare de la un model comportamental normal preexistent la unul antisocial. Totuși, modalitatea învățării vizează sfera cea mai largă și comună de infractori care nu au ajuns la dobîndirea unui model de comportament antisocial din cauza incapacităților lor de adaptare, ci din cauza învățării altui model. Acest model duce la determinarea antisocială a personalității printr-un fenomen de integrare (adaptare) negativă.[24]

În criminologie s-au formulat mai multe teorii care au la bază căile și factorii de învățare: teoria lui Edwin Sutherland privind asociațiile diferențiale, teoriile conflictului de culturi etc.

Cercetările occidentale[ibidem] se referă la învățarea achiziționată ca factor de formare a personalității, evidențiindu-se cadrul familial, unde acordă un loc important relațiilor cu mama, cu tatăl, cu frații și surorile, trecînd apoi la cadrul școlar, profesional, la influența mediilor de habitat, legînd toate aceste medii de influențare într-o strînsă interdependență.

Dintre multiplele forme de învățare a comportamentului infracțional evidențiem:

1) familia;

2) școala;

3) locul de muncă (profesia);

4) micromediul (mai ales grupul de anturaj);

5) macromediul (influența mediului social la nivel global).

Dat fiind faptul că primele trei forme au fost analizate în capitolul anterior, ne vom referi în continuare doar la micromediu și macromediu.

Micromediul

În criminologie s-au făcut multiple cercetări vizînd relațiile sociale, viața socială și grupul social în care se găsește criminalul. Din aceste concepte rezultă că socializarea este unul din principalele mecanisme de formare a personalității.

Socializarea este un proces de însușire și interiorizare a normelor și valorilor sociale, a modelelor de comportament de către individul uman, care devine membru al unei comunități sau al unui grup social. Deci, socializarea este condiția primordială în formarea și afirmarea personalității. Mecanismele socializării sunt:

– modelarea;

– învățarea;

– controlul social.

Modelarea socială se anexează pe necesitatea istorică de afiliere, manifestată în dorința individului de a face parte dintr-un grup, realizînd în cadrul lui aspirația de autoidentificare și autoafirmare, asigurînd o stare de protejare. Necesitatea de afiliere semenilor apare doar în condițiile menținerii raporturilor cu comunitatea umană. În cazul lipsei acestor raporturi ia naștere fenomenul numit privare socială, adică lipsirea de posibilitatea de comunicare cu semenii. De-a lungul istoriei civilizației umane sunt cunoscute numeroase exemple de privare socială a oamenilor. Spre exemplu, Kamala, o fetiță găsită la opt ani după naștere, a crescut în mediul lupilor; ea putea doar să urle și să scoată strigăte sălbatice, să se deplaseze în patru labe, mîncînd direct de pe pămînt. Ea așa și nu a fost în stare să învețe limbajul articulat, rămînînd la starea de sălbăticie. În nici unul din cazurile similare cunoscute indivizii umani n-au putut fi recuperați, nu au căpătat integritatea care caracterizează pesonalitatea.[34]

Prin modelare se formează abilitățile, deprinderile și conduitele sociale. Anume în primii ani de viață modelarea decurge cel mai activ. De la părinți copiii învață prin imitare cele mai simple activități. În primele luni de viață copilul imită reacțiile afective, la 7 luni începe să reproducă gesturi simple, la 8-9 – gesturi mai complexe, convenționale, la un an, posedînd un sistem de reprezentări, recurg la acestea, repetînd comportamentul persoanelor cunoscute. După trei ani copilul începe să imite atitudinile celor din jur.[ibidem]

În situația în care micromediul individului exercită o influență negativă asupra acestuia, posibilitatea apariției unei atare conduite sporește. Într-adevăr, formarea personalității individului și în special a caracterului său este rezultatul influențelor conjugate pe care existența socială o exercită asupra particularităților fiziologice, biologice și psihice ale individului.

Fiind integrată într-un anumit grup, persoana suportă consecințele apartenenței sociale, realizate în forma unor relații socioafective. Acest proces de integrare se desfășoară în cîteva etape succesive. Pentru început are loc autodeterminarea individului, fenomen care necesită o comparare cu alți indivizi umani. Raportîndu-se la grupul social, individul acceptă și încorporează norme, valori, etaloane, pe care le transformă în reguli de comportament și care înlesnesc nu numai cunoașterea și înțelegerea de sine, ci și cunoașterea de alții și comunicarea cu ei.

Identificarea este un fenomen psihosocial care contribuie la conștientizarea individului uman ca membru al societății, și mai concret, al unui grup social, ca element al unui sistem de interacțiuni și relații sociale. Dacă pentru început are loc o identificare în cadrul grupului de apartenență, mai apoi, prin intermediul contactelor directe și indirecte cu alte comunități, persoana nu numai că se autocunoaște, ci se separă pe sine și pe grupul său de alte entități sociale.[34]

În Republica Moldova, spre regret, nu s-au întreprins cercetări serioase privind influența micromediului social ambiant imediat și, mai ales, a grupului care formează anturajul, din considerentul că este domeniul cel mai greu de abordat.

Membrii anturajului, de multe ori, instigatori, complici sau tăinuitori ai infractorului neagă relațiile cu subiectul investigat, fiind cointeresați să rămînă necunoscuți pentru forțele de ordine. Totodată, atît anturajul clădit pe relații pur personale și greu de identificat, cît și mediul stradal, greu de coordonat pentru o investigație riguroasă, nu oferă șanse reale pentru investigații și cercetări majore. Aceasta cu atît mai mult cu cît fiecare infractor are propriul lui cerc de prieteni, iar fiecare stradă sau cartier îi oferă o multitudine de posibilități de influențare, adeseori în sens negativ, care, practic, sunt imposibil de identificat.[39]

Desigur, unele cercetări au fost întreprinse, obținîndu-se date interesante în această privință. Astfel, s-a constatat că de cele mai multe ori criminalul nu are relații sociale trainice, uneori fiind un individ izolat și singur. Criminalul își caută o anumită societate și anume grupurile de criminali. El consideră că printre astfel de indivizi se simte mai acasă. În plus, el adoptă și învață felul de viață și de comportare ale acestor grupuri. Așa se explică jargonul, tatuajul etc., pe care îl practică criminalii, foștii condamnați din locurile de detenție, care reprezintă o mentalitate plină de simboluri, cu elemente ce amintesc de relații din lumea criminală, limbaj vulgar, plin de cinism. Tot în astfel de grupuri sociale, marginalizate, s-a învățat un anumit cod de comportare, ce înclină spre legea tăcerii, legea păstrării secretelor etc.[29]

În concluzie, socializarea individului se construiește pe fundalul cunoștințelor, deprinderilor și motivațiilor dobîndite în cursul socializării primare, ulterior intervenind multipli factori caracterizați pin structuri educaționale și mecanisme de influență din ce în ce mai puternice. Ca rezultat al întregului proces, conduitele indivizilor se identifică cu cerințele rolurilor sociale, în așa fel încît prescripțiile socio-culturale ale mediului psihosocial devin constante, transformîndu-se în repere de bază ale personalității.[33]

Macromediul

Macromediul sau mediul social la nivel global , în ansamblul său, poate avea un rol semnificativ în apariția conduitei antisociale, în formarea personalității infractorului. Astfel, procesul de socializare desfășurat pe fondul unor contradicții aspre între individ și societate, între aspirațiile legitime și mijloacele pe care societatea le oferă pentru îndeplinirea lor, duce uneori la apariția unor forme de inadaptare, de formare a unor personalități antisociale. Apariția conduitei antisociale decurge din însăși esența societății, din crizele economice care bîntuie în aceste societăți. În acest context, anomia reprezintă o stare caracteristică societăților dezorganizate din punct de vedere social, zguduite de schimbări sociale, economice, politice și culturale sau crize socio-economice profunde, în urma cărora se amplifică tendințele de devianță socială.[28]

Majoritatea teoriilor criminologice recunosc faptul că mediul social global exercită nu numai o influență pozitivă asupra individului uman, dar și negativă, contribuind la orientarea sa antisocială. Printre acestea se numără teoria dezorganizării sociale, teoria anomiei sociale, teoria frustrării, teoria conflictului de cultură, teoria rolului criminogen al progresului tehnico-științific și industrial etc.

Spre exemplu, criminologul belgian C. Debuyst arată că, violența poate fi învățată prin influențe care acționează în trei direcții:

1) Direcția formelor violente din cultură, unde sunt arătate scheme comportamentale violente pe care cultura le propune ca soluții pentru anumite stări conflictuale: lupta pentru putere în orice domeniu, mentalitatea bazată pe cultul violenței, lupta generală pentru existența umană etc.;

2) direcția transmiterii violenței pe canale culturale:

– transmiterea directă prin intermediul acțiunilor violente colective;

– transmiterea culturală a unor scheme de comportament din partea unui grup către membrii săi a unei anumite stări de pericol pe care l-ar reprezenta pentru acest grup anumite categorii de persoane (emigranți, evrei, arabi etc.);

– transmiterea pe canalele mass-media a schemelor de comportament violent care pot avea o finalitate negativă (nu neapărat imediată) prin mesajul pe care-l poartă;

3) direcția condițiilor generale de viață. Fiecare individ se confruntă și suportă influența negativă, prin învățarea comportamentelor negative pe care mediul social le oferă prin : conflicte economice, dificultățile și problemele de locuit, industrializare și urbanizare, toxicomanie etc.

Desigur, atît personalitatea noninfractorului, ca și cea a infractorului, este supusă și la nivel macrosocial acelorași canale de influență. Cu toate acestea, nici mediul social și nici natura informațiilor, a căilor lor de difuzare nu este omogenă, felul de receptare individuală a informațiilor socio-culturale depinzînd, în cele din urmă, în mare măsură , de modul de receptare a fiecărui individ.[24]

Influența mediului social la nivel global se amplifică și datorită integrării internaționale, ce a luat amploare în ultimele decenii. Orice stat cu frontierele deschise este expus nu numai efectelor favorabile ale culturii și civilizației mondiale, ci și creșterii criminalității organizate pe plan internațional. Acestea sunt influențe criminogene internaționale. Este cert că, crima organizată are nevoie de noi piețe de desfacere, de noi filiere necontrolate. În plus, ea are o viteză de desfășurare și o capacitate de adaptare excepțională, dispunînd și de mijloacele bănești adecvate scopurilor propuse. [28]

1.3 CARACTERISTICILE PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI:

„Infractorul se prezinta ca o personalitate deformata, ceea ce ii permite comiterea unor actiuni atipice, cu caracter antisocial sau disocial.Infractorul apare ca un individ cu o insuficienta maturizare sociala, cu deficiente de integrare sociala, care intra în conflict cu cerintele sistemului valorico-normativ si cultural al societatii în care traieste.” [13]

Diagnosticarea cat mai corecta a profilului psihocomportamental al infractorilor, evidentierea cat mai exacta a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial constituie cerinte esentiale pentru conturarea programelor terapeutic-recuperative din cadrul institutiilor corectionale.Cercetarea complexa a fenomenului infractional, sub toate aspectele sale, deschide largi perspective explicatiei stiintifice a mecanismelor si factorilor cu rol favorizant, permitand o fundamentare realista a masurilor generale si speciale orientate catre prevenirea si combaterea manifestarilor antisociale. Cercetarile moderne consacrate psihologiei actului infractional sunt în mod constant pluridisciplinare. O analiza strict psihologica a actului infractional, consta în analiza modului în care personalitatea infractorului (inteligenta, afectivitatea, motivatia si vointa) se manifesta în pregatirea, savarsirea si în atitudinea postinfractionala.Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie sa se incruciseze, în cadrul duelului judiciar, functiile acuzarii si apararii pentru ca, în ultima instanta, pedeapsa este impusa infractorului, iar efectele sale sunt conditionate de aceasta personalitate. Elementele pozitive ale personalitatii vor putea conduce spre o pedeapsa mai usoara, pe cand cele negative vor trebui infrante printr-o pedeapsa mai aspra. Exista si situatii în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generand, de obicei, fenomenul recidivei sau al obisnuintei infractionale, carora societatea nu le-a gasit remedii propice. Conceptul de personalitate este esential pentru o justitie ce se fundamenteaza pe adevar, stiinta si dreptate, în care primeaza ideea de recuperare sociala a infractorului. De aceea justitia isi racordeaza activitatea la serviciile psihologiei judiciare.Factorii psihologici nu actioneaza direct, nemijlocit si univoc asupra individului, ci prin filtrul particularitatilor sale individuale, particularitati ale caror radacini se afla în mica masura în elementele innascute ale personalitatii si în cea mai mare masura în antecedentele sale, în istoria personala. Toate acestea ii determina un anumit tip de comportament disfunctional, un anumit mod de a actiona si reactiona în spatiul psihologic, în modul de a rezolva situatiile conflictuale care apar mereu în acest spatiu.Infractorul se prezinta ca o personalitate deformata ceea ce ii permite comiterea unor actiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.Infractorul apare ca un individ cu o insuficienta maturizare sociala, cu deficiente de integrare sociala, care intra în conflict cu cerintele sistemului valorico-normativ si cultural al societatii în care traieste. Pe aceasta baza se incearca sa fie puse în evidenta atat personalitatea infractorului, cat si mecanismele interne (mobiluri, motivatii, scopuri) care declanseaza trecerea la actul infractional ca atare [8].

Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularitatilor psihologice, s-a reusit sa se stabileasca anumite caracteristici comune care se regasesc la majoritatea celor care incalca în mod frecvent legea:

INSTABILITATEA EMOTIV-ACTIONALA. Datorita experientei negative, a educatiei deficitare primite în familie, a deprinderilor si practicilor antisociale insusite, infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-actional, un element care în reactiile sale tradeaza discontinuitate, salturi nemotivate de la o extrema la alta, inconstanta în reactii fata de stimuli. Aceasta instabilitate este o trasatura esentiala a personalitatii dizarmonic structurata a infractorului adult sau minor, o latura unde traumatizarea personalitatii se evidentiaza mai bine decat pe planul componentei cognitive. Instabilitatea emotiva face parte din starile de dereglare a afectivitatii infractorilor care se caracterizeaza prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emotiilor si sentimentelor superioare, indeosebi a celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacitati de autoevaluare si de evaluare adecvata, la lipsa de obiectivitate fata de sine si fata de altii.

INADAPTAREA SOCIALA. Este evident ca orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptatii, cei greu educabili, de unde se recruteaza intotdeauna deviantii, sunt elemente a caror educatie s-a realizat în conditii neprielnice si în mod nesatisfacator. Anamnezele facute infractorilor arata ca, în majoritatea cazurilor, acestia provin din familii dezorganizate (parinti decedati, divortati, infractori, alcoolici) unde nu exista conditii, pricepere sau preocupare necesara educarii copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al parintilor nu este suficient de ridicat, unde nu se da atentia cuvenita normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptari sociale. Atitudinile antisociale care rezulta din influenta necorespunzatoare a mediului duc la inradacinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate, conducand la devianta si apoi la infractiune.

SENSIBILITATEA DEOSEBITA. Anumiti excitanti din mediul ambiant exercita asupra lor o stimulare spre actiune cu mult mai mare ca asupra omului obisnuit, ceea ce confera un caracter atipic reactiilor acestora. Pe infractor il caracterizeaza lipsa unui sistem de inhibitii elaborat pe linie sociala, aceasta ducand la canalizarea intereselor în directie antisociala. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecinte, duce la mobilizarea excesiva a resurselor fizice si psihice.

DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI. Constient de caracterul socialmente distructiv al actului infractional, infractorul lucreaza în taina, observa, planuieste si executa totul ferit de ochii oamenilor, în general si ai autoritatilor în special. Reprezentand o dominanta puternica a personalitatii, duplicitatea infractorului este a doua lui natura, care nu se mascheaza numai în perioada în care comite fapta infractionala, ci tot timpul. El joaca rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupari de o alta natura decat cele ale "specialitatii" infractionale. Acest "joc" artificial ii denatureaza actele si faptele cotidiene, facandu-l usor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tainuirii, a "vietii duble", ii formeaza infractorului deprinderi care il izoleaza tot mai mult de societate, de aspectul normal al vietii.

IMATURITATEA INTELECTUALA. Aceasta consta în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecintele actiunii sale antisociale. Exista ipoteza ca infractorul este strict limitat la prezent, acordand o mica importanta viitorului. Arbuthnot [36] concluzioneaza faptul ca acesta este centrat pe prezent si nu discrimineaza cert delincventa de nondelincventa.Imaturitatea intelectuala nu se suprapune cu rata scazuta a coeficientului de inteligenta (Q.I.), ci inseamna o capacitate redusa de a stabili un raport rational intre cost-beneficii în proiectarea si efectuarea unui act infractional, trecerea la comiterea infractiunii efectuandu-se în conditiile unei prudente minime fata de pragurile de toleranta a conduitelor în fapt.

IMATURITATEA AFECTIVA. Consta în decalajul persistent intre procesele cognitive si afective, în favoarea celor din urma. Datorita dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectiva duce la o rigiditate psihica, la reactii disproportionate, predominand principiul placerii în raport cu cel al realitatii. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plans, crize etc.) pentru obtinerea unor avantaje imediate, minore si uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventa fata de problemele reale si importante, este lipsit de o pozitie critica si autocritica autentica, este nerealist, instabil emotional. Imaturitatea afectiva asociata cu imaturitatea intelectuala predispune infractorul la manifestari si comportamente antisociale cu urmari deosebit de grave.

FRUSTRAREA. Este o stare emotionala resimtita de infractor atunci cand este privat de unele drepturi, recompense, satisfactii etc. care considera ca i se cuvin sau cand în calea obtinerii acestor drepturi se interpun obstacole. Frustrarea este resimtita în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criza (o stare critica, de tensiune) care dezorganizeaza, pentru momentul dat, activitatea instantei corticale de comanda a actiunilor, generand simultan surescitarea subcorticala.Infractorii reactioneaza diferentiat la situatiile frustrante, de la abtinere (toleranta la frustrare) si amanare a satisfactiei pana la un comportament agresiv. Cei puternic frustrati au tendinta sa-si piarda pe moment autocontrolul actionand haotic, inconstant, atipic, agresiv si violent cu urmari antisociale grave.

COMPLEXUL DE INFERIORITATE. Este o stare pe care infractorul o resimte ca un sentiment de insuficienta, de incapacitate personala. Complexul de inferioritate apare în urma unor deficiente, infirmitati reale sau imaginare fiind accentuat si de dispretul, dezaprobarea tacita sau exprimata a celorlalti.Complexul de inferioritate incita adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial.J.Pinatel[37] arata ca la majoritatea marilor delincventi exista un nucleu al personalitatii ale carui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea si indiferenta afectiva.

EGOCENTRISMUL reprezinta tendinta individului de a raporta totul la el insusi; el si numai el se afla în centrul tuturor lucrurilor si situatiilor. Atunci cand nu-si realizeaza scopurile propuse devine invidios si susceptibil, dominator si chiar despotic. Egocentricul nu este capabil sa vada dincolo de propriile dorinte, scopuri, interese. Este un individ incapabil sa recunoasca superioritatea si succesele celorlalti, se crede permanent persecutat, considera ca are intotdeauna si în toate situatiile dreptate. Isi minimalizeaza defectele si insuccesele, isi maximizeaza calitatile si succesele, iar atunci cand greseste în loc sa-si reconsidere pozitia, ataca cu virulenta.

LABILITATEA este trasatura personalitatii care semnifica fluctuatia emotivitatii, capriciozitatea si ca atare o accentuata deschidere spre influente. Individul nu-si poate inhiba sau domina dorintele, astfel ca actiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emotionala presupune o insuficienta maturizare afectiva, infractorul fiind robul influentelor si sugestiilor, neputand sa-si inhibe pornirile si dorintele în fata pericolului public si a sanctiunii penale.

AGRESIVITATEA apare atunci cand individul este impiedicat sa-si satisfaca dorintele si se manifesta printr-un comportament violent si distructiv. Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea si heteroagresivitatea. Autoagresivitatea consta în indreptarea comportamentului agresiv spre propria persoana, exprimandu-se prin automutilari, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violentei spre altii, manifestandu-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, talharia, violul, tentativa de omor, vatamarea corporala etc.J.Pinatel [ibidem]mai distinge doua forme distincte ale agresivitatii: ocazionala si profesionala. Agresivitatea ocazionala se caracterizeaza prin spontaneitate si violenta, fiind mai des intalnita în crimele pasionale. Agresivitatea profesionala se caracterizeaza printr-un comportament violent, durabil, care se releva ca o constanta a personalitatii infractorului, acesta manifestandu-se agresiv în mod deliberat, constient.

INDIFERENTA AFECTIVA este strans legata de egocentrism si mai poarta numele de insensibilitate morala. Ea se caracterizeaza prin incapacitatea infractorului de a intelege durerile si nevoile celorlalti, prin satisfactia resimtita fata de durerile altora. Indiferenta afectiva reda în fond starile de inhibare si dezorganizare emotionala. Aceasta latura a personalitatii infractorului se formeaza de la varste timpurii, fiind una dintre principalele carente ale procesului socializarii, un rol important detinandu-l în acest plan functionarea defectuoasa a structurii familiale, precum si stilul educational adoptat în cadrul acestei microstructuri. De obicei, infractorul nu este constient de propria-i stare de inhibare emotionala, ceea ce explica atat calmul cat si sangele rece cu care sunt comise o serie de infractiuni de o violenta extrema. Legatura stransa dintre indiferenta afectiva si egocentrism consta în faptul ca infractorului ii este strain sentimentul vinovatiei, al culpabilitatii.

1.4 CAUZELE ȘI CONDIȚIIELE CRIMINALITĂȚII RECIDIVE

Criminalitatea recidivă are aceleași cauze și condiții, caracteristice criminalității în general. Totodată, îi sunt caracteristice și anumite particularități.

Astfel, cauzele și condițiile criminalității recidive ar putea fi divizate în cîteva grupe:

1) Circumstanțele de pînă la prima condamnare, care persistă și după executarea pedepsei:

– reîntoarcerea în mediul negativ, vicios (în primul rînd, în familia dezavantajată);

– reinserarea legăturilor vechi cu persoanele ce duc un mod de viață parazitar;

– stabilirea contactelor cu persoanele condamnate din locurile de detenție (și, respectiv, influența acestora după ispășirea pedepsei).

2) Neajunsurile în activitatea organelor de drept:

– procentajul scăzut de descoperire a infracțiunilor;

– slaba eficacitate a pedepsei aplicate față de recidiviști;

– încălcările multiple ale cerințelor legii despre cercetarea multilaterală, deplină și obiectivă a circumstanțelor săvîrșirii infracțiunii;

– corupția și protecționismul, care în ultimii ani au atins cote de apogeu.

Statistica judiciară ne demonstrează convingător că numărul crimelor nedescoperite, săvîrșite de recidiviști, crește an de an. Totodată, în anii precedenți în teoria și practica judiciară accentul era pus pe unica măsură de pedeapsă considerată a fi justă – închisoarea, fiind completamente ignorate alte măsuri și tipuri de pedepse nonprivative de libertate. Dar, în același timp, cercetările au demonstrat că închisoarea nu întotdeauna poate da efectele dorite. Mai bine de trei pătrimi din numărul de recidiviști au avut anterior pedepse private de libertate.

3) Greutățile reintegrării sociale după o condamnare privativă de libertate:

– pierderea vechilor legături sociale pozitive;

– apariția legăturilor antisociale (cu recidiviștii din locurile de detenție);

– dificultățile adaptării sociale după o pedeapsă cu închisoarea;

– dereglările psihice provocate de detenția îndelungată;

– crearea stereotipurilor și idealurilor de comportament criminal ce are la bază tradițiile și obiceiurile lumii criminale.

4) Neajunsurile procesului de cercetare și reeducare a condamnaților din locurile de detenție:

– slaba organizare a muncii social-utile în instituțiile de corectare și reeducare;

– organizarea nesatisfăcătoare a procesului instructiv-educativ și profesional al condamnaților;

– influența negativă a consumului de droguri și alcool în locurile de detenție. În pofida interdicțiilor severe, în locurile de detenție sunt destul de răspîndite stupefiantele, băuturile alcoolice, banii, armele reci ș.a.

5) Liberarea prematură a condamnaților din locurile de detenție, adică a persoanelor care nu au meritat liberarea condiționată înainte de termen. Conform prevederilor legii, liberarea condiționată înainte de termen (art. 91 CP al RM "Liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen") poate fi aplicată condamnaților care au reparat integral daunele cauzate, precum și dacă printr-o purtare exemplară și printr-o atitudine cinstită față de muncă au dovedit corectarea lor.[30] Însă, aceste prevederi ale legii adeseori rămîn doar pe hîrtie.

6) Slaba organizare a procesului de reabilitare în instituțiile de stat și obștești. Practic, la moment nu există nici o instituție sau organizație, de stat sau obștească, care s-ar preocupa de angajarea în muncă a foștilor condamnați, de asigurarea lor cu spațiu locativ, îmbrăcăminte, hrană, nemaivorbind de reabilitarea psihologică a condamnaților. În ultimii ani această problemă a devenit stringentă, dat fiind numărul mare de condamnați și criza social-economică adîncă care a lovit greu societatea.

7) Slaba organizare a supravegherii postexecutării a foștilor condamnați recidiviști. Această supraveghere ar trebui exercitată la un nivel înalt de structurile MAI de comun acord cu organele administrației publice locale, însă ultimele nu acordă atenția cuvenită acestei probleme.[17]

1.5 PERSONALITATEA INFRACTORULUI RECIDIVIST.

Criminalitatea recidivă a fost și rămîne una dintre cele mai periculoase tipuri de criminalitate. Săvîrșirea infracțiunilor în mod repetat este o dovadă elocventă despre ineficacitatea măsurilor de corectare și reeducare a infractorilor. Această categorie de infractori prezintă un pericol social sporit, deoarece astăzi criminalitatea recidivă a devenit mai periculoasă și profesională. Acești infractori înrăiți, „din obișnuință” sau „de profesie”, complică și mai mult starea criminogenă din țară, săvîrșind în mare parte crime dintre cele mai grave. Dauna socială a criminalității recidive se manifestă și prin exemplul negativ, prin influența exercitată de criminalii recidiviști asupra persoanelor cu o voință ușor influențabilă, precum și asupra minorilor atrași în activitatea criminală.

Încercînd o clasificare a criminalității recidive, am începe cu recidiva (recidiviștii) în sens:

1) juridico-penal;

2) criminologic.

În sens juridico-penal se consideră recidivă comiterea cu intenție a uneia sau mai multe infracțiuni de o persoană cu antecedente penale pentru o infracțiune săvîrșită cu intenție. În același sens juridico-penal distingem trei feluri de recidivă (și, respectiv de recidiviști):

a) recidiva propriu-zisă (persoana a comis cu intenție una sau mai multe infracțiuni, avînd deja antecedente penale pentru o infracțiune săvîrșită cu intenție);

b) recidiva periculoasă (persoana anterior condamnată de două ori la închisoare pentru infracțiuni intenționate a săvîrșit din nou cu intenție o infracțiune sau persoana anterior condamnată pentru o infracțiune intenționată gravă sau deosebit de gravă a săvîrșit din nou cu intenție o infracțiune gravă sau deosebit de gravă);

c) recidiva deosebit de periculoasă (persoana anterior a fost condamnată de trei sau mai multe ori la închisoare pentru infracțiuni intenționate și a săvîrșit din nou cu intenție o infracțiune sau persoana anterior condamnată pentru o infracțiune excepțional de gravă a săvîrșit din nou o infracțiune deosebit de gravă sau excepțional de gravă).[2]

În sens criminologic, recidiviștii sunt persoanele anterior condamnate, indiferent de ridicarea sau stingerea antecedentului, precum și persoanele care au săvîrșit infracțiuni, dar pentru care pedeapsa penală, din diferite considerente, nu le-a fost aplicată.

Concept: Totalitatea crimelor, săvîrșite în cadrul unui teritoriu, într-o perioadă de timp determinată și în a căror săvîrșire sunt prezente semnele criminalității repetate se numește criminalitate recidivă.[17]

Distingem următoarele tipuri de criminalitate recidivă:

1) persoanele la care starea de recidivă a fost stabilită conform art. 34 CP al RM;

2) persoanele anterior condamnate, dar la care condamnarea a fost stinsă sau reabilitată (art. 111 CP al RM – „Stingerea antecedentelor penale”; art.112 CP al RM – „Reabilitarea judecătorească”);

3) persoanele liberate de răspunderea penală și de pedeapsa penală cu aplicarea altor măsuri, ca: „Liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere administrativă”(art.55 CP al RM); „Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunțarea de bună voie la săvîrșirea infracțiunii” (art.56 CP al RM) etc.;

4) persoanele care au comis o infracțiune, dar față de care nu s-a aplicat, din diferite considerente, legea penală și pedeapsa penală. De exemplu, au expirat termenele de prescripție – „Prescripția tragerii la răspundere penală” (art. 60 CP al RM).

Structura criminalității recidive poate fi caracterizată după diferite criterii:

1) pe categorii de infracțiuni (în dependență de obiectele atentării și caracterul motivației crimelor săvîrșite);

2) după caracterul ultimelor infracțiuni și al celor anterioare (în dependență de săvîrșirea crimelor unitare (similare) sau variate);

3) după numărul antecedentelor penale (sau măsurilor care le-au înlocuit);

4) după gradul pericolului social al infracțiunilor săvîrșite;

5) după intensitatea recidivei (în dependență de durata timpului dintre eliberare și săvîrșirea unei noi infracțiuni);

6) după tipul categoriilor de pedeapsă.

Conform datelor statistice, mai bine de trei pătrimi din numărul total al infracțiunilor, săvîrșite de către recidiviști, sunt infracțiuni împotriva proprietății.

La efectuarea investigațiilor criminologice ce vizează compartimentul infracțiunilor contra proprietății accentul se pune, în primul rînd, pe furturi, jafuri, tîlhării și escrocherii. Aceste patru tipuri de infracțiuni constituie circa 90 % din totalul infracțiunilor analizate.[14] Predomină în special furturile din magazii, depozite, apartamente, precum și furturile de buzunare (pungășiile).

După furturi predomină infracțiunile de sustragere cu aplicarea violenței, îndreptate în special asupra averii personale – jafurile, tîlhăriile. Pe ultimul loc se află răpirea mijloacelor de transport.

Din categoria generală a crimelor săvîrșite de recidiviști un loc deosebit revine huliganismului (art. 287 CP al RM). Acestui tip de infracțiune îi revine mai bine de jumătate din numărul total al infracțiunilor în structura criminalității recidive. Spre deosebire de infractorii primari, recidiviștii sunt predispuși la săvîrșirea actelor de huliganism agravat (alin.(3) art. 287 CP al RM).

La fel, pentru recidiviști sunt caracteristice și contravențiile administrative ca: manifestarea lipsei de respect față de judecată (art.200/7 CCA al RM); ofensa adusă judecătorului (art.200/8 CCA al RM) [1]

Răspîndite și tradiționale pentru criminalitatea recidivă sunt astfel de infracțiuni ca:

– eschivarea de la plata pensiei alimentare sau de la întreținerea copiilor (art. 202 CP al RM);

– eschivarea de la acordarea ajutorului material părinților sau soțului (art. 203 CP al RM);

– atragerea minorilor la activitatea criminală sau determinarea lor la săvîrșirea unor fapte imorale (art.208 CP al RM);

– acțiuni violente cu caracter sexual (art. 172 CP al RM) etc.

Cele mai rar întîlnite crime în structura criminalității recidive sunt crimele săvîrșite de persoane cu funcție de răspundere (Capitolul XV al CP al RM); crimele economice (Capitolul X al CP al RM); crimele contra justiției (Capitolul XIV al CP al RM) și crimele săvîrșite din imprudență.

Divizarea criminalității recidive pe categorii de infracțiuni ne permite să distingem:

– recidiviști speciali;

– recidiviști generali (ocazionali).

Recidivistul special prezintă, de regulă, un pericol social, mai sporit decît cel general, deoarece are loc procesul de „profesionalizare” a recidivistului. Conform cercetărilor[14]la fiecare al zecelea recidivist se formează particularitățile unui „profesionalist”, căruia îi sunt caracteristice deprinderile și procedeele de săvîrșire a unui tip concret de infracțiuni.

Două treimi din recidiviștii speciali săvîrșesc infracțiuni contra proprietății. Conform aprecierilor specialiștilor[8], în Republica Moldova există două tipuri (forme) de proprietate: privată și publică. Pentru recidiviști nu este importantă forma de proprietate (cu atît mai mult că, formele de proprietate nu sunt noțiuni juridice, ci economice, sinonime ale apropriațiunii private și publice, și anume în această calitate se vorbește despre ele în Constituția RM[3]) , ci accesul la acele bunuri sustrase. Pericolul social sporit al acestora constă în faptul că, pentru ei, săvîrșirea sistematică a infracțiunilor de sustragere devine un mod parazitar, constant de existență. Pentru acești criminali este caracteristică orientarea antisocială foarte stabilă, iar comportamentul lor deviant este regula pe care o urmează în viață. Acest lucru se observă evident la „hoții de buzunare”. Majoritatea dintre ei sunt recidiviști deosebit de periculoși cu lungi biografii criminale și cu lungi termene de detenție. Fiind foarte „calificați” și posedînd o adevărată măiestrie în acest domeniu, mulți dintre ei o perioadă lungă de timp se află în libertate, fiind reținuți după săvîrșirea unui număr impunător de pungășii. Anume „hoții de buzunare” reprezintă circa 37% din numărul total al recidiviștilor.

Mai bine de 50% din recidiviști se specializează în alte forme de sustragere (furturi din încăperi, apartamente, depozite etc.).[14]

Despre specializarea activităților criminale ne vorbesc elocvent datele statistice de la hotarul secolelor. De exemplu, 39% din numărul condamnaților pentru furturi din apartamente aveau trei și mai multe antecedente penale numai pentru furturi cu pătrundere în locuințe; 70% din hoții de buzunare au fost anterior condamnați de trei și mai multe ori anume pentru furturile de buzunare (pungășii – art. 192 CP al RM).

În acest mod, în criminalitatea recidivă contemporană se observă o tendință constantă de dominație a recidivei speciale, ce reflectă un înalt grad de profesionalizare a criminalilor recidiviști. Din aceste considerațiuni vom face o scurtă trecere în revistă a criminalității profesionale și a personalității infractorului profesionist.

Criminalitatea profesională constituie tipul criminalității ce se manifestă printr-o activitate criminală permanentă a participanților, ce constituie principala sursă a veniturilor lor și necesită o specializare a cunoștințelor, deprinderilor și priceperilor, precum și apartenența criminalilor, care posedă o anumită specializare, la o subcultură și la un mediu criminal relativ închis și ierarhizat.[9]

Nu am fi de acord cu opinia că "acest tip de criminalitate nu trebuie confundat cu cel al recidiviștilor, întrucît nu orice recidivist este neapărat un criminal profesionist, precum și nu orice criminal profesionist este un recidivist…".[ibidem] Din contra, toți infractorii profesioniști devin recidivi speciali, precum și recidivii speciali se transformă în profesioniști.

În același sens, nu am face o strictă delimitare între tendințele de "profesionalizare" și "specializare" a infractorilor.

Profesionalizarea, ca și specializarea, presupune comiterea infracțiunilor de un anumit tip și utilizarea unor anumite mijloace și metode de săvîrșire a infracțiunilor, dar neapărat criminale. Nu suntem de acord cu opinia unor cercetători care includ în categoria criminalilor profesioniști și persoanele cu funcții de răspundere care comit unele infracțiuni cu caracter economic.

Criminalitatea profesională ar avea cîteva caracteristici:

– are o continuitate istorică de decenii și chiar secole;

– se bazează pe transmiterea experienței criminale;

– are tradiții și obiceiuri criminale cu o largă paletă de norme neformale de conduită și viață (statutul în lumea criminală, argoul, tatuajele, arta criminală etc.);

– aduce subiecțiilor ei venituri considerabile, care pot satisface în suficientă măsură necesitățile lor de existență, în condiții de relativă ușurință, în raport cu posibilitățile celorlalți membri ai societății;

– se amplifică fără precedent datorită: aprecierii incorecte a pericolului real al profesionalismului criminal; insuficienței și uneori incoerenței legislative, care dă posibilități de dublă interpretare și aplicare; concedierilor colaboratorilor cu experiență din instituțiile abilitate să aplice legea; conectării rapide a țării noastre la filierele criminalității internaționale, ce a determinat un adevărat import de tehnologie infracțională modernă.[16]

Pentru personalitatea infractorului profesionist[9] sunt caracteristice:

– posedarea și menținerea unui complex de cunoștințe, deprinderi și "măiestrii" necesare activității criminale profesionale;

– alegerea și optarea pentru un anumit tip de infracțiune (furt, escrocherie etc.), în dependență de caracterul și nivelul pregătirii anterioare, capacitățile fizice și intelectuale, care determină specializarea ulterioară și calificarea obținută;

– intensitatea activității criminale, care depinde de gradul de calificare: cu cît calificarea este mai înaltă, cu atît și activitatea criminală e mai intensă;

– colectarea informației necesare despre locul și condițiile posibilei acțiuni criminale (informația poate fi "vîndută" ulterior la un preț de 10-15% din suma bunurilor furate);

– inventivitatea și rafinamentul sporit;

– dotarea tehnică modernă;

– acceptarea stilului de viață criminal;

– integrarea strînsă și autoidentificarea cu lumea interlopă;

– stratificarea și ierarhizarea strictă;

– cunoașterea argoului și tatuajelor (de exemplu, hoții de buzunare folosesc un vocabular de circa 400 de termeni speciali, care reflectă particularitățile activității lor).

La rîndul lor, recidiviștii generali mai sunt numiți și huligani-recidiviști. Aceștia sunt persoane neantrenate în cîmpul muncii, cu o pregătire școlară și profesională joasă, care consumă abuziv droguri și alcool. Personalitatea acestor recidiviști este deformată de obiceiurile și deprinderile lor de a rezolva orice conflict sau situație pe cale violentă, în majoritatea cazurilor ei fiind provocatori de conflicte.

Criminalii-recidiviști din această categorie sunt predispuși la săvîrșirea infracțiunilor din cele mai variate, săvîrșind atît infracțiuni de sustragere, cît și alte infracțiuni.

Delimităm două direcții principale în cazul acestui tip de criminali:

– diferențierea și

– specializarea.

Ambele direcții au legitățile sale de determinare în dependență de numărul condamnărilor anterioare, de caracterul primei infracțiuni, de timpul sau durata dintre infracțiuni ș. a.

Astfel, diferențierea este mai frecvent întîlnită în cazul recidiviștilor care și-au început "activitatea" cu infracțiuni de huliganism sau alte infracțiuni violente. Actele de huliganism, vătămările integrității corporale sau omorurile nu pot servi drept sursă stabilă de existență, de aceea următoarele crime sunt cele de sustragere. În următoarele condamnări recidivul în cazul infracțiunilor de violență se va micșora cu mai bine de 50%.[43]

Specializarea este mult mai frecventă în cazul unei condamnări anterioare pentru o crimă de sustragere. Astfel, în cazul unei noi condamnări mai bine de 50% vor fi pedepsiți anume pentru sustragere. Două condamnări anterioare pentru furturi creează verosimilitatea unei noi condamnări anume pentru această categorie de crimă în mai bine de 2/3 din cazuri.[18]

Ponderea recidiviștilor generali este de aproximativ 40% din completul criminalității recidive.

O altă clasificare[44]a criminalilor recidiviști, îi divizează în trei mari categorii:

1) recidiviștii antisociali, reprezintă cea mai periculoasă categorie de criminali. Ei sunt cei mai activi la săvîrșirea crimelor, avînd un comportament stabil și consecvent. Anume din această categorie fac parte recidiviștii speciali, "profesionali". Ei reprezintă, după această clasificare, aproximativ 40% din numărul total de recidiviști.

2) Recidiviștii situativi, se caracterizează prin nestatornicie față de valorile sociale; prin lipsa unor principii morale ferme; supremația calităților individuale negative asupra celor pozitive. Caracterul crimelor săvîrșite de aceste persoane depinde în mare măsură de situația concretă în care a nimerit recidivistul. Ei reprezintă în masa totală a criminalității recidive circa 30-35%.

3) Recidiviștii asociali, se caracterizează prin degradarea completă a personalității. La această categorie sunt atribuite persoanele cu numeroase condamnări avînd o vîrstă înaintată. Acești recidiviști au un intelect limitat; o motivație primitivă; sunt alcoolici, narcomani, avînd chiar și unele înclinații psihopatice.

În literatura criminologică unii autori[1]definesc recidiva în:

– penitenciară care presupune o perioadă anterioară de detenție;

– persistentă (multirecidivism) – presupune săvîrșirea a trei și mai multe infracțiuni.

Același autor utilizează denumirile de recidiviști – în sensul infractorilor de obicei și pseudorecidiviști – în sensul recidiviștilor ocazionali. După I. Oancea[29], recidiviștii sunt de două feluri:

1) recidiviști postcondamnatorii (persoanele, care după ce au fost condamnați pentru prime infracțiuni, săvîrșesc din nou alte infracțiuni);

2) recidiviști postexecutorii (după ce au executat pedepse pentru prime infracțiuni, persoanele comit din nou alte infracțiuni).

În teoria dreptului penal[31]recidiva postexecutorie mai este cunoscută și sub denumirea de recidivă reală spre a o deosebi de recidiva postcondamnatorie – cunoscută și sub denumirea de recidivă fictivă. Între recidiva postcondamnatorie și recidiva postexecutorie ca principale modalități ale recidivei există nu numai o deosebire formală dar și o deosebire de fond care decurge tocmai din caracterul simptomatic al recidivei după executare și care, dovedește odată în plus că cel condamnat nu s-a reeducat după condamnarea suferită și după executarea pedepsei spre deosebire de recidiva postcondamnatorie la care, dovada incorigibilității prin pedeapsa aplicată infractorului nu este pe deplin făcută.

Formele pe care recidiva le poate avea în funcție de variațiunile celor doi termeni sunt desemnate în teoria dreptului penal ca fiind modalități ale recidivei. Cea mai bună clasificare la ora actuală o considerăm a fi a criminologului român Octavian Pop[ibidem], care utilizează mai multe criterii, astfel:

1) în funcție de momentul săvîrșirii noii infracțiuni după condamnarea anterioară mai înainte de executarea pedepsei sau după executarea acesteia, recidiva poate fi –

a) postcondamnatorie – situație care presupune comiterea, de către aceeași persoană, a unei noi infracțiuni după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare pentru infracțiunea anterioară și mai înainte de executarea în întregime a pedepsei pronunțată de instanța de judecată pentru acea infracțiune;

b) postexecutorie – situația care presupune săvîrșirea unei noi infracțiuni după executarea integrală a pedepsei, sau stingerea executării pedepsei prin grațiere sau prin prescripție, pronunțată pentru infracțiunea anterioară;

2) după natura infracțiunilor care formează pluralitatea, sub forma recidivei se pot distinge:

a) recidiva generală, atunci cînd sunt comise crime de natură diferită (furt, jaf, tîlhărie etc.);

b) recidiva specială cînd existența ei este condiționată de săvîrșirea unor infracțiuni de același fel, de aceeași natură (recidivistul comite numai furturi, altul – numai ecscrocherii etc.). Pentru ambele forme ale recidicvei este comun un singur model de prevenire a criminalității – prevenirea specială,[19] care vizează complexul de măsuri destinate să împiedice săvîrșirea unor fapte antisociale de către persoanele care au săvîrșit deja o infracțiune. Va fi recidivă specială și atunci cînd existența ei este condiționată de asemănări între infracțiunile ce formează termenii acesteia cu privire la sursa legislativă;[12] de exemplu, ambele infracțiuni sunt incriminate prin același articol al Codului penal;

3) în funcție de gravitatea condamnării pentru prima infracțiune, recidiva poate fi:

a) absolută, cînd existența ei nu este condiționată de gravitatea primei condamnări;

b) relativă, cînd existența ei este condiționată de o anumită gravitate a condamnării pronunțată pentru infracțiunea anterioară;

c) recidiva mare – care este condiționată de existența unei condamnări pentru prima infracțiune de o anumită gravitate;

d) recidiva mică ce presupune săvîrșirea unei noi infracțiuni de către aceeași persoană care anterior a mai fost condamnată la pedepse cu detenție de o gravitate redusă;

4) în funcție de timpul scurs între executarea pedepsei pentru infracțiunea anterioară și săvîrșirea următoarei infracțiuni, recidiva poate fi –

a) permanentă sau perpetuă, cînd existența ei nu este condiționată de săvîrșirea noii infracțiuni într-un anumit termen;

b) temporară, cînd existența recidivei este condiționată de comiterea noii infracțiuni numai într-un anumit termen de la condamnare (de exemplu, pînă la reabilitare) sau de la executarea pedepsei pronunțată pentru infracțiunea anterioară;

5) în raport cu locul unde s-a aplicat pedeapsa definitivă ce formează primul termen al recidivei, aceasta poate fi –

a) națională (teritorială), cînd această pedeapsă se aplică, spre exemplu, de o instanță din Republica Moldova sau România;

b) internațională cînd pedeapsa – condamnarea definitivă ce formează primul termen al recidivei este pronunțată de o instanță străină;

6) în ultimul rînd, după criteriul tratamentului sancționator al recidivei, aceasta poate fi –

a) cu efect unic, care presupune aplicarea aceluiași tratament penal atît pentru infractorul aflat la prima recidivă cît și pentru multirecidivist;

b) cu efect progresiv, ce presupune agravarea pedepsei recidivistului la o nouă infracțiune-recidivă;

c) cu regim sancționator uniform care impune același regim de sancționare pentru toate modalitățile recidivei;

d) cu regim sancționator diversificat – regim sancționator diferit pentru fiecare modalitate a recidivei.[31]

Cunoașterea modalităților recidivei prezintă o deosebită importanță teoretică și practică pentru că, în general, recidiva pune pe primul plan problema luptei împotriva recidivistului ca fenomen social deosebit de dăunător pentru societate.[22]

CONCLUZIE:

Personalitatea e un termen larg răspândit al cărui sens este cunoscut limbajului comun. Majoritatea folosește cuvântul pentru a se referi la un ansamblu de caracteristici care definesc modul în care o persoană vede și acționează în lume – ceva asemănător unor îmbinări a proceselor de gândire și de comportament. În psihologie, el ar putea fi definit ca trăsăturile emoționale, cognitive și comportamentale unice fiecărui individ, învățate și dezvoltate prin experiență și relativ consistente de-a lungul timpului. Personalitatea infractorului recidivist prezintă interes sub aspectul intensității orientării sale antisociale (diferența de grad), precum și a trăsăturilor de caracter care o susțin: egocentrismul, agresivitatea, imaturitate afectivă și labilitatea. Studiul acestor trăsături ne poate aduce răspunsuri referitor la riscul de recidivă și a metodelor de contracarere și combatere a acestui risc.

CAPITOLUL II: CERCETAREA EXPERIMENTAL-PSIHOLOGICĂ A ASPECTELOR PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI RECIDIVIST

2.1 ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII ASPECTELOR ALE PERSONALITĂȚII INFRACTORULUI RECIDIVIST

Cercetarea a fost desfășurată în perioada practicii de stat desfășurată în Penitenciarul nr. 16, Pruncul de pe data de 15 ianuarie pînă pe data de 04 februarie 2014. Acest penitenciar are statut de spital, unde sunt tratați deținuții ce suferă de diverse maladii. Eșantionul de cercetare include 26 de infractori, dintre care 13 femei și 13 bărbați cu vîrsta cuprinsă între 25-40 de ani.

Scopul cercetării constă în determinarea particularităților personalității infractorului recidivist.

Obiectivul cercetării constă în elucidarea și descrierea acestor particularități;

Întru realizarea acestui obiectiv, au fost utilizate următoarele tehnici: testul de evaluare a potențialului de agresivitate, chestionarul de maturizare emoționala (Friedmann), testul de inteligență emoțională (D.Goleman)

2.1.1 Testul de evaluare a potențialului de agresivitate;

Scopul: determinarea nivelului de agresivitate;

Testul de evaluare a potențialului de agresivitate ne permite să de terminăm nivel agresivitații.Testul este format din 25 de item.Aplicarea testului presupune că pentru fiecare item să vă declarați acordul sau dezacordul pe o scala de la 1 la 5, unde 1 reprezintă un dezacord total, iar 5 un acord total cu itemul în cauza. Modul de notare si interpretare a raspunsurilor la testul de evaluare a potențialului de agresivitate consta in a aduna punctele corespunzatoare 25itemi.

Cotarea testului:

2.1.2 Chestionar de maturizare emoțională Friedmann

Scopul: măsurarea nivelului actual al maturizării emoționale

Scala de maturitate emotionala Friedmann masoara nivelul actual al inteligentei emotionale.Chestionarul este format din 25 itemi.Aplicarea testului presupune răspunsul „DA” la acord, și răspunsul „NU” la dezacord.

Cotarea testului:

25 puncte – Perfect maturizat emotional.

24-22 puncte – Maturitate emotionala normala.

21-20 puncte – Persoana sensibila, profund umana, cu echilibru emotional.

19-18 puncte – Maturitate emotionala redusa, situatie spre limita.

17-16 puncte – Tendinta catre imaturitate emotionala.

15-14 puncte – Usoara imaturitate emotionala.

13-12 puncte – Persoana adolescentina sensibila.

11-10 puncte – Persoana copilaroasa sub aspect emotional.

10 puncte – Persoana infantila în planul dezvoltarii emotionale (retard în ordinea

ezvoltarii emotionale corelat cu dezvoltarea mentala).

Modul de notare si interpretare a raspunsurilor la chestionarul de maturizare emotionala consta in a aduna punctele corespunzatoare celor 25 itemi, dupa care se împarte la 25.

2.1.3 Test de inteligență emoțională D.Goleman

Scopul: determinarea nivelului inteligenței emoționale

Testul este elaborat de Daniel Goleman, autorul cartii „Intelegenta emotionala”, aparuta in 1995. Testul este adaptat de Mihaela Rocco si consta in 10 intrebari ce prezinta unele situatii (scenarii) in care se poate afla o persoana.

Completarea testului are in vedere, pe de o parte, asigurarea pe cat posibil a transpunerii individului in situatia respectiva, iar pe alta parte, alegerea uneia dintre variantele de raspuns din cele patru posibile, care reprezinta unele modalitati concrete de a reactiona in situatiile indicate de intrebari.

COTAREATESTULUI

Pana la 100p – punctaj sub medie

100p-125p – punctaj mediu

125p-175p – punctaj peste medie

200p – exceptional.

Scenariile continute de itemi sunt urmatoarele:

Itemul 1.

Persoana se afla intr-o situatie critica ce ii ameninta viata. Trei dintre variantele de raspuns privesc capacitatea de a fi constient de emotiile personale, de a cunoaste situatia din punct de vedere afectiv si de a raspunde adevcat, echilibrat la situatiile neobisnuite, critice sau stresante.

Itemul 2.

Un copil este foarte suparat, iar adultii care se afla in preajma lui incearca sa-l ajute sa depaseasca aceasta stare emotionala negativa. Parintii, educatorii sau adultii in general, cel care au nivel ridicat al inteligentei emotionale, folosesc situatie pentru a-i antrena emotional pe copii, ajungandu-i sa inteleaga de unde provine starea emotionala negativa (supararea), ce anume ii determina sa fie suparati, sa inteleaga ceea ce simt, sa observe alternativele pe care le pot incerca pentru a gasi solutiile adecvate.

Itemul 3.

Un subiect adult se afla intr-o situatie care trebuie sa fie modificata in vederea obtinerii unor beneficii. Acest item al testului se refera la motivatia proprie, intrinseca, la capacitatea de a elabora un plan pentru a trece peste obstacole, frustrari si capacitatea de a urmari un scop. Este vizata „speranta” ca dimensiune a inteligentei emotionale.

Itemul 4.

Scenariul prezentat se refera la o persoana care are esecuri repetate intr-o anumita directie. Doar una dintre variantele de raspuns se refera la gradul de optimism al persoanei, care o ajuta sa treaca peste piedici, sa continue, sa persevereze fara a se blama pe sine sau a se demoraliza.

Itemul 5.

In situatia prezentata de test se urmareste comportarea persoanei fata de minoritati, atitudinea ei cu privire la diversitatea etnica, culturala, etc, doar una dintre variantele de raspuns indica modul optim de a crea o atmosfera deschisa diversitatii. Este vizata schimbarea prejudecatilor prin actiune asupra lor si prin adoptarea unui model democratic de stapanire a furiei.

Itemul 6.

Acest item se refera la modul in care se poate calma o persoana furioasa. Varianta corecta de raspuns se refera la capacitatea empatica a persoanei, la modalitatile de stapanire a furiei.

Itemul 7.

Reprezinta o situatie in care unul dintre personaje este stapanit de agresivitate, este manios. Cel mai indicat raspuns in cazul unei dispute puternice este sa ia o pauza, interval in care persoana se poate calma, si astfel nu mai distorsioneaza perceptia situatiei in care se afla, nu se mai lanseaza in atacuri violente pe care le regreta ulterior. Dupa aceasta perioada de relaxare, persoana respectiva poate fi mult mai bine pregtita pentru o discutie utila, productiva.

Itemul 8.

Intr-un colectiv de munca trebuie gasita o solutie pentru o problema delicata sau plicticoasa. Prin raspunsul dat se arata ca  membrilor unei echipe trebuie sa li se asigure relatii armonioase, un climat psihic confortabil care sa le permita exprimarea ideilor personale intr-un mod natural degajat si creativ.

Itemul 9.

Un copil, un tamar sau un adult se poat afla in situatii relativ stresante datorita, pe de o parte, timiditatii lor personale, iar pe de alta parte situatiilor relativ noi neobisnuite, care le accentueaza starea de teama. Raspunsul presupune implicarea persoanelor respective in situatii noi, atragerea lor in mod progresiv in relatii interpersonale.

Itemul 10.

Se arata ca o persoana care are initiativa schimbarilor in activitatea ei este mult mai pregatita sa se angajeze cu placere intr-un nou gen de actiune, invata mai repede cum sa obtina performante superioare.Este important ca cineva sa fie capabil sa incerce si altceva decat ceea ce face in mod curent, dezvoltandu-si astfel unele talente ascunse.

Modul de notare si interpretare a raspunsurilor la testul de inteligenta emotionala consta in a aduna punctele corespunzatoare celor patru variante de raspuns de la cei zece itemi, dupa care se raporteaza punctajul obtinut la etalon.

CAPITOLUL III“ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR CERCETĂRII”

3.1 Determinarea nivelului de agresivitate.

Pentru stabilirea nivelului de agresivitate și inteligenței emoționale, am realizat experimentul de constatare la care au luat parte 26 de condamnați din Penitenciarul numarul 16-Pruncul, cu vîrsta cuprinsă între25-40 ani, 13 sunt de gen mascului și 13 de gen feminine. Dintre care 21 sunt cu recidivă primară,5 cu recidivă secundară.

Administrarea testului de evaluare a agresivitații ne-a permis să evidențiem patru scale al agresivitații: nivel sub mediu, mediu, peste mediu și ezcepțional.

Rezultatele obținute în urma aplicării testului de evaluare a potențialului de agresivitate sunt expuse mai jos:

Statutul potențialului de agresivitate:

I.,,Nivel sub mediu”,(25-50puncte) –2 infractor,

II. Nivel mediu(51-75puncte) –9 infractori;

III. Nivel peste medie (76-100puncte) –15 infractori;

IV. Nivel excepțional (101-125puncte) –0 infractori.

Valorile obținute sunt indicate în Tabelul 2.1.

Tabelul 2.1

Studiind tabelul observăm că infractorii cu – „nivel sub mediu” sunt 7.69%, nivel mediu – 34.61%, nivel peste mediu – 57.69% și nivel ezcepțional – 0%. Prin urmare 57.69% din numărul total de infractori sunt în categoria cu potențial de agresivitate înaltă, iar 34.62%- în categoria cu potențial normal de agresivitate și 7.69%- în categoria cu petențial scăzut de agresivitate.

Primele două grupuri formează un nivel mai echilibrat al contrulului agresivitații, al III-lea și al IV-lea –nivelul de control minim al agresivitații.

Administrarea testului de inteligență emoțională ne-a permis să evidențiem patru scale al gradului de inteligență: nivel sub mediu, mediu, peste mediu și excepțional.

Rezultatele obținute în urma aplicării testului de evaluare a potențialului de agresivitate sunt expuse mai jos:

Statutul inteligenței emoționale:

I.,,Nivel sub mediu”,(pîna la100 puncte) –21 infractor,

II. Nivel mediu(100-125 puncte) –5 infractori;

III. Nivel peste medie (125-175 puncte) –0 infractori;

IV. Nivel ezcepțional (200 puncte) –0 infractori.

Valorile obținute sunt indicate în Tabelul 2.2.

Tabelul2.2

Studiind tabelul observăm că infractorii cu – „nivel sub mediu” sunt 80.76%, nivel mediu – 19.24%, nivel peste mediu – 0% și nivel excepțional – 0%. Prin urmare 80.% din numărul total de infractori sunt în categoria cu potențial de inteligență emoțională scăzută.

3.1 Relatia dintre gradul de recidivă și nivelul de agresivitate.

Pentru realizarea studiului propus a fost necesar ca inițial să determinăm numarul de condamnări a fiecărui infractor, deoarece: în literatura juridică există opinia potrivit căreia cu fiecare condamnare recidivistul săvîrșește crime tot mai grave și mai grave. Dar, rezultatele cercetării nu au confirmat această ipoteză. Dimpotrivă, o dată cu creșterea numărului de condamnări gradul pericolului social al ultimelor crime se reduce. Crește verosimilitatea săvîrșirii unor astfel de crime ca: eschivarea de la plata pensiei alimentare sau de întreținere a copiilor. Această stare de lucruri este determinată în mare parte de procesul continuu de degradare a criminalului recidivist. Pentru elaborarea unor măsuri eficace îndreptate spre profilaxia și combaterea recidivei, structura criminalității recidive este analizată în dependență de intensitatea comportamentului criminal al recidiviștilor.

Astfel, recidiviștilor cu un număr mare de condamnări le este caracteristică o intensitate mai mare de agresivitate decît ceilalți. O înaltă intensitate se observă la recidiviștii speciali, predispuși la săvîrșirea infracțiunilor de sustragere: aproximativ 70% de infracțiuni sunt săvîrșite în primul an după eliberarea din locurile de detenție.

În dependență de tipul și durata măsurilor de pedeapsă s-a constatat că nivelul recidivei este cu mult mai mare la persoanele condamnate pe termene scurte (pînă la un an) sau pe termene de detenție lungi (de la 10 ani). Mult mai rar vor săvîrși crime cei condamnați la: amendă; munca neremunerată în folosul comunității; pedepse cu suspendarea condiționată a executării .

Pentru stabilirea numarului de condamnări a fost aplicată metoda conversției și analiza documentelor condamnaților.Din cei 26 infractori recidiviști din Penitenciarul Numarul 16-Pruncul,participanți la procesul de cercetare sînt: 13 femei și 13 bărbați,cu vîrsta cuprinsă între 25-40ani. Astfel, 21 dintre ei anterior au săvîrșit cîte o infracțiune dintre aceștea 12de femei și 9bărbați, iar 5 infractor (1 femeie și 4 bărbați) anterior au savîrțit două infracțiuni.Datele pot fi urmărite în figura de mai jos.

Fig.1.Numărul de condamnări a persoanelor cuprinse în eșantioanul cercetării.

Din figura de mai sus observăm că 81% din recidiviști au în urmă o antecedență penală, dintre care 46% femei și 35% bărbați din numărul total al recidiviștilor cercetați, iar recidiciștii care au in urma doua antecedențe penale sunt circa 19% dintre care 4% sunt femei și 15% bărbați din numarul total a eșantionului cercetat.

Pentru a stabili nivelul agresivitații am aplecat testul de evaluare a potențialului de agresivitate,care include 25 itemi la care condamnații sunt rugați să declare acordul sau dezacordul pe o scală de la 1 la 5,unde 1 reprezintă un dezacord total, iar 5 un accord total cu itemul in cauză.Astfel,a fost posibil de evidențiat patru scale al agresivității:nivel sub mediu, nivel mediu, nivel peste mediu și excepțional.

Rezultatele obținute în urma aplicării testului sunt expuse mai jos:

Fig.2.Nivelul agresivitații a persoanelor supuse cercetării.

Studiind figura 2, observăm că 4% din numarul total al recidiviștilor supuși cercetării au un nivel sub mediu al agresivitații din care face parte numai o singura femeie, la nivel mediu – 38% dintre care 27% sunt femei și 11% bărbați, nivel peste mediu- 58% unde 19% femei și 39% bărbați, nivel excepțional-0% din numărul total al eșantionului cercetat.

Pentru demonstrarea ipotezei propuse a fost folosit coeficientul U-MANN WITNEY,care ne permite să calculăm relația dintre numarul de condamnări și nivelul de agresivitate.

După efectuarea calculelor am obținut rezultatul: Uemp = 12.

Astfel am dterminat că Valoarea empirică Uemp (12) se află în zona de importanță.

Personalitatea infractorilor recidiviști este marcată de un nivel înal de agresivitate,deoarece: petrecerea timpului liber al recidiviștilor este strîns legat de consumul de alcool și, ca rezultat, ei devin predispuși spre violență și agresivitate. Cu atît mai mult, cu cît aplicarea masivă a noilor tehnologii conduce la suprimarea locurilor de muncă, la creșterea șomajului, ce afectează în proporții tot mai mari întreaga populație.[32] Acestea sunt premisele viitorului act infracțional. De regulă, numărul actelor imorale și al contravențiilor este de două-trei ori mai mare decît numărul infracțiunilor săvîrșite. Trecutul criminal în multe cazuri determină alegerea prietenilor, prioritate avînd cei cu biografii similare. Spre exemplu, fiecare al 10-lea recidivist a arătat că a săvîrșit o nouă crimă sub influența persoanelor cu care a făcut cunoștință după eliberarea din închisoare.În literatura de specialitate s-a menționat că, în pofida unor circumstanțe de caz, în funcție de condițiile ce au influențat dezvoltarea omului, starea lui psihică, tendința spre agresivitate se poate trezi la orice persoană și la aceasta apare o predispoziție reală spre violență.[23]

Rezultatele obținute sunt expuse mai jos:

Fig.3 Relația dintre numărul de condamnări și nivelul de agresivitate. În corelagie cu variabila gen.

Analizînd datele obținute putem constata faptul că: din eșantionul analizat 100% din infractori cu a doua infractiune săvîrșită anterior au un nivel de agresivitate înalt.Astfel putem spune că ipoteza noastră sa confirmat întrucît că cu cît numărul de condamnări este mai mare cu atît nivele agresivității este mai înalt.

3.2 Relația dintre numarul de condamnări și nivelul inteligenței emoționale.

Emoțiile noastre constituie factorii care ne influențeaza cel mai mult modul in care reacționam, luam decizii, ne raportăm la propriul sistem de valori și, nu in ultimul rînd, comunicăm cu ceilalți. Indiferența afectiva care se manifesta prin incapacitatea infractorului de a ințelege durerile și nevoile celorlalți. Ea redă, de fapt, starile de inhibare și dezorganizare emoționala.Aceasta caracteristică se formeaza înca din copilarie și este una dintre principalele carente ale procesului socializarii. Un factor determinant fiind funcționarea defectuoasa a structurii familiale, precum și stilul educațional adoptat de către aceasta. De obicei, infractorul nu este conștient de propria sa inhibare emoționala, ceea ce explica atît calmul cît și „sîngele rece” cu care sunt comise o serie de infracțiuni de o violența extrema.

Pentru determinarea nivelului de inteligență emoțională a fost aplicat testul de Inteligență emoțională a lui Daniel Goleman, care include 10 itemi. Condamnatul a fost rugat să aleagă răspunsul care descrie cel mai bine reacția lui la scenariile din test.Aceasta ne-a permis să evidențiem cele patru scale a inteligenței emoționale: scala sub medie, scala medie, scale peste mediu și cea excepțională.

Rezultatele nivelului inteligenței emoționale obținute sunt expuse în figura de mai jos:

Fig.4 Nivelul inteligenței emoționale al eșantionului cercetat.

Observînd datele figurii 4 putem evidenția că circa 81% din infractori au un nivel scăzut al inteligenței emoționale, dintre care 35% sunt de gen feminin și 46% de gen masculin, nivel mediu sunt 15% din infractorii cercetați,unde 11% sunt femai ți 4% bărbați, nivelul peste mediu aparține doar 4% din totalul infractorilor care este de gen feminin.

Pentru demonstrarea ipotezei propuse a fost folosit coeficientul U-MANN WITNEY,care ne permite să calculăm relația dintre numarul de condamnări și nivelul inteligenței emoționale.

După efectuarea calculelor am obținut rezultatul: Uemp = 47.5.

Astfel am dterminat că Valoarea empirică Uemp (47.5) nu se află în zona de importanță.

Fig.5 Relaționarea intre numarul de condamnări și inteligența emoțională al eșantionului cercetat.

Astfel, am constatat că ipoteza a fost demonstrată parțial, deoarece conform cercetării efectuate sa demanstrat că infractorii recidivițti posedă un nivel scăzut al inteligenței emoționale însă numărul de condamnări nu influențează asupra emoțiilor noastre, fiindcă inteligența emoțională presupune în primul rînd conștientizarea de sine, autodisciplina și empatie. Ea dă seama de felul în care ne controlăm impulsurile și sentimentele.

3.3 Relația dintre numărul de condamnări ți maturitatea emoțională.

Pentru realizarea cercetării a fost aplicat Chestionarul Friedmann- Maturizarea emoțională, ce include 25 itemi unde se răspunde cu „DA” la acord, și „NU” la dezacord cu itemii în cauză.Aplicarea chestionarului ne-a permis să evidențiem cele 3 scale a maturizării emoționale: scala sub medie, scala medie, scale peste mediu.

Rezultatele obținute sunt expuse mai jos:

Fig.6 Nivelul maturizării emoționale a infractorilori rediciviști cercetați.

Datele figurii de mai sus demonstrează că 65% din numarul total al recidiviștilor supuși cercetării au un nivel sub mediu al maturizării emoționale din care face 23% femeie și 42% bărbați, la nivel mediu – 35% dintre care 27% sunt femei și 8% bărbați, nivel peste mediu- 0% din numărul total al eșantionului cercetat.

Din punct de vedere emoțional, stabilitatea este o trăsătură asociată cu maturitatea emoțională. Se face distincția între persoanele calme, cu încredere în sine, care fac față stresului și cei care sunt vulnerabili și labili emoțional, care se descurajează sau se irită ușor în fața problemelor. Astfel, deținutul are tendința de a fi iritabil, ostil și anxios, impulsiv și nesigur. Indiferent și lipsit de tact în relaționarea cu ceilalți, întâmpină dificultăți în aprecierea nevoilor celorlalți, sau în estimarea realistă a problemelor și a consecințelor comportamentale. Imaturitatea psihică derivă și din faptul că diferiți excitanți din mediul ambiant, exercită asupra infractorului o stimulare cu mult mai mare decât față de ceilalți indivizi. Stimularea excesivă provine atât din sensibilitatea deosebită a infractorului cât și din forța specifică a stimului, în condițiile în care lipsesc inhibițiile pe linie socială.

Pentru demonstrarea ipotezei propuse a fost folosit coeficientul U-MANN WITNEY,care ne permite să calculăm relația dintre numarul de condamnări și nivelul maturizării emoționale.

După efectuarea calculelor am obținut rezultatul: Uemp = 45.

Astfel am dterminat că Valoarea empirică Uemp (45) nu se află în zona de importanță.

Fig.7 Relația dintre numărul de condamnări și maturizarea emoțională în corelație cu variabila gen

Astfel, am constatat că ipoteza a fost demonstrată parțial. Cercetarea a demostrat că infractorii recidiviști posedă o maturizare emoțională scăzută fiind un aspect al personalității lor, întru cît maturitatea emoțională se dezvoltă pe tot parcursul vieții și este formă de la care se poate regresa cel mai repede. În așa fel putem spune că fiecare condamnare a infractorului nu are influență asupra emoțiilor, doarece maturizarea fiecărui individ depinde de dorința sa la dezvoltare și îmbunătățire a calităților afective, dar nu de numărul infracțiunilor săvîrșite de ei.

Concluzii:

Scorurile agresivității au demonstrat că circa 58% din condamnații recidiviști au un nivel înalt de agresivitate , ceea ce înseamnă că agresivitatea joacă un rol important in formarea personalității infractorului recidivist.

Scorurile inteligenței emoționale ne arată că 81% din recidiviști manifesta incapacitatea de a ințelege durerile și nevoile celorlalți.

Scorurile maturuzării emoționale dau dovadă că 65% dintre deținutți au tendința de a fi iritabil, ostil și anxios, impulsiv și nesigur. Indiferenți și lipsiți de tact în relaționarea cu ceilalți, întâmpină dificultăți în aprecierea nevoilor celorlalți, sau în estimarea realistă a problemelor și a consecințelor comportamentale.