Studiul Individual. Metode Si Strategii Eficientedocx

=== Studiul individual. Metode si strategii eficiente ===

Partea I

Fundamentare teoretică

Capitolul 1

Învățarea umană – tipuri și forme de învățare

Educație și învățare

Când vorbim despre ,,educație”, ne gândim în primul rând la persoanele care fac posibil acest lucru (educatorul, profesorul, învățătorul, fomatorul etc. ) care reușesc, prin activitatea lor să motiveze și să stimuleze elevii să învețe lucruri noi, îi ajută să își schimbe modul de a gândi și de a se comporta, și îi formează pentru anumite etape ale vieții.

,,A învăța” înseamnă a dobândi anumite valori, atitudini, cunoștințe, abilități, deprinderi etc. care ajută la schimbarea modului de a gândi și a comportamentului într-o foarte mare măsură. Înțelesul termenului ,,învățare” se focalizează pe persoana/persoanele care înregistrează schimbarea în sensul transformării evolutive al acestora.

,,Învățarea este înmod esențial schimbare psihoindividuală cauzată de parcurgerea unei experiențe” – (Cronbach, 1963, p. 71, apud Dumitru, Ion, Al. 2001 )

Învățarea se desfășoară în mod continuu, permanent, pe întreaga durată de existență a omului. Copiii, tinerii și adulții, persoanele de orice vârstă, învață din și în orice împrejurare de viață. Învățarea este coexistentă cu umanul. Aceasta se realizează atât într-un cadru instituționalizat, formal, printr-un proces intenționat, organizat și dirijat( în școli, universități etc.), cât și în viața de zi cu zi a omului, în contexte și medii diverse, mai puțin formale sau informale; Învățarea este atât un proces psihoindividual, cât și unul psihosocial. Atât indivizii, cât și grupurile, organizațiile și societățile învață permanent pentru a-și asigura supraviețuirea și pentru a face față provocărilor complexe ale realității, în continuă schimbare și evoluție.

Învățarea ca mod de viață al omului

„Când vorbim despre învățare, cel mai adesea ne gândim la copii și tineri în școală. Rațiunea de a fii a școlii este aceea de a-l învăța/intrui pe elev (copil sau tânăr), de a-i facilita dobândirea unor cunoștințe, priceperi, deprinderi, atitudini comportamentale etc., considerate relevante, necesare și utile pentru formarea personalității sale, pentru adaptarea lui la cerințele vieții sociale”. ( Dumitru, Ion, Al. 2001 p. 36)

Termenul ,,învățare” nu se referă doar la copii și la scoală. Învățarea nu se produce numai în școală ci de-a lungul întregii vieți. Și adulții la fel ca și copii învață, deși, aceștia o fac în mod diferit. Ei dobândesc anumite cunoștințe, abilități, deprinderi, etc. pe parcusul întregii vieți prin mulțimea de activități pe care le produc conștient sau inconștient, lucru care îi face sa fie mai responsabili și să știe să răspunda tuturor provocărilor și schimbărilor ce se produc în viața lor.

Întreaga viață și experiență a omului presupun activități și procese de învățare. În cadrul învățării ca activitate, prin intermediul învățării ca proces care conduc, ambele, la obținerea unor rezultate determinate, dobândim cunoștințe, abilități, competențe, moduri de comportament etc., care permit adaptarea, flexibilă și eficientă, la solicitările mediului.

Astfel :

Învățăm să mergem, să vorbim, să cântăm, să dansăm, să ne îmbrăcăm, să facem sport…

Învățăm ce și cum mâncăm, când să ne odihnim, cum să ne facem igiena…

Învățăm să citim, să scriem, să memorăm, să utilizăm noțiuni, concepte, să gândim, să rezolvăm probleme….

Învățăm să ne atașăm de anumite obiecte, animale, persoane, să ne ferim de pericole….

Învățăm să avem anumite țeluri, speranțe, aspirații, idealuri, să visăm, să ne imaginăm etc…

Tipuri și forme de învățare : o posibilă tipologie

În tabelul de mai jos, sunt prezentate tipurile/formele de învățare formulate pe baza unor criterii :

Tabelul nr. 1.1: Tipuri și forme de învățare

( Ion Al. Dumitru,Psihologia Educației, 2001, p. 44)

Învățarea ca schimbare comportamentală și învățarea ca schimbare (restructurare) cognitivă

Pentru a face anumite schimbări în gândirea noastră și în comportament avem nevoie de învățare. De cele mai multe ori, aceste schimbări sunt pe o anumită perioadă de timp, dar pot fi și păstrate de-a lungul întregii vieți.

Învățarea ca schimbare comportamentală este proprie concepțiilor behavioriste si neo-behavioriste.

Behaviorismul tradițional, întemeiat de John B. Watson, 1913, a apărut ca o reacție la psihologia introspecționistă și consideră că obiectul psihologiei îl constituie comportamentul observabil, reacția specifică a organismului la anumiți stimuli : Relația S – R devine teza de bază behaviorismului clasic. Calea dobândirii unui comportament/unei reacții, ca răspuns la o situație-stimul, o constituie învățarea.

,,Neobehaviorismul (C. Hull, E. C. Tolman, B. F. Skinner,1971), deși nu renunță total la postulatele inițiale ale behaviorismului tradițional, totuși îi aduce multe îmbunătățiri și nuanțări. Astfel, Skinner arată că o știință adecvată a comportamentului trebuie să țină seama de evenimentele care au loc în planul lăuntric al organismului… ca parte a comportamentului însuși” (Skinner, 1971, p. 299-300, apud Ion Al. Dumitru, 2001). Așadar, între stimul și reacție sunt introduse așa-numitele ,,variabile intermediare” care țin de gândirea și conștiința individului; omul acționează în concordanță cu o serie de scopuri și aspirații.

Învățarea ca schimbare (restructurare) cognitivă este caracteristică psihologiei cognitive. Cognitivismul ca orientare psihologică s-a conturat în anii 60-70 ai secolului al XX-lea când s-au intensificat preocupările pentru studierea proceselor mintale implicate și realizarea cunoașterii.

Învățarea individuală, învățarea de grup și învățarea societală

Învățarea individuală – este realizată de fiecare individ în parte, acesta fiind răspunzător de propriul său progres, dezvoltăndu-și propria strategie de învățare și rezolvare de probleme. Este mult mai flexibilă decât orice altă formă de învățare, deoarece individul poate decide singur asupra momentului, locului și ritmului învățării.

Învățarea în grup – are loc atunci când atunci când elevii lucrează împreună, în perechi, îm grupuri mici pentru realizarea unui obiectiv comun.

Învațarea societală – aceasta formă de învățare este realizată în societate, în comunități umane de o întindere mare.

Învățarea latentă (implicită) și învățarea manifestă (explicită)

Învățarea latentă (implicită) – neintenționată, cu caracter spontan, învățare ce survine în absența oricărei întăriri. Omul învață să asocieze cunoștințele deja dobândite cu cele noi.

Învățarea manifestă (explicită) – se referă la o anumită modificare de comportament într-o anumită situație.

Învățarea mecanică și învățarea logică (conștientă)

Învățarea mecanică – se realizează de către individ doar prin simpla memorare a ideilor. Acesta utilizează informația dobândită, doar pe o scurtă perioadă de timp, atâta timp cât își mai amintește ceea ce a citit.

Învățarea conștientă – este realizată prin asocierea relațiilor între cunoștințele noi cu cele deja dobândite.

Învățarea prin receptare și învățarea prin descoperire

Învățarea prin receptare – această formă de învățare se referă strict la receptarea unui produs final pe care individul trebuie să îl memoreze. Acest lucru este posibil prin repetiția continuă a materialului.

Învățarea prin descoperire – atunci când învață, individul poate descoperi procesul învățării prin alte metode, tehnici, etc.

Învățarea algoritmică și învățarea euristică

Învățarea algoritmică – este dedicată în special persoanelor mai puțin creative care folosesc formule, scheme, instrucțiuni pentru a ajunge la produsul final al învățării.

Învățarea euristică – este învățarea realizată prin descoperirea și cunoașterea adevărului unor cunoștințe noi, prin participarea directă a individului.

Învățarea printr-o singură încercare și învățarea prin mai multe încercări (învățarea prin încercare și eroare)

Învățarea printr-o singură încercare – aceasta se referă la modul în care un individ reușește să își aducă aminte de un lucru rău făcut anterior, la care refuză să mai încerce să îi găsească o soluție.

Învățarea prin mai multe încercări – prin memorie, individul își amintește un lucru bine făcut și unul rău, și are capacitatea de a alege să mai încerce odată să găsească o altă soluție eficientă pentru ceea ce și-a propus.

Învățarea prin intuiție (insight) și învățarea pe bază de raționament logic

Învățarea prin intuiție – este realizată fără prea multe încercări. Individul reușește să descopere, prin intuiție, care e calea cea mai scurtă și eficientă pentru rezolvarea unei probleme.

Învățarea bazată pe raționament logic – aceasta presupune înțelegerea discursivă a evenimentelor.

Învățarea de menținere și învățarea inovatoare

Învățarea de menținere – este posibilă prin simpla memorare de către un individ a unor metode, reguli, norme, principii etc. cu scopul de a putea face față unor situații cunoscute sau unor situații noi.

Învățarea inovatoare – este realizată atunci când individul se confruntă cu anumite situații care au nevoie de rezolvare rapidă. Se aplică de cele mai multe ori persoanelor creative.

Învățarea prin imitare și învățarea creativă

Învățarea prin imitare – se produce atunci când un individ ,,copiază” felul de a face un lucru, de a învăța etc. a unui alt individ, și nu își poate forma propriul stil de învățare, considerând că este o metodă mult mai practică și mai ușor de folosit.

Învățarea creativă – este o formă specifică de învățare bazată pe propria acțiune și pe rezolvarea de probleme, necesitând angajarea individului cu toate disponibilitățile sale.

Învățarea naturală, învățarea formală și învățarea personală

Învățarea naturală (natural learning) – este învățarea realizată în viața cotidiană, în interacțiunea spontană a oamenilor cu mediul, gradul lor de implicare fiind minim.

Învățarea formală ( formal learning) – este învățarea unui conținut, de obicei, ales și prezentat/predat de un profesor. Este învățarea bazată pe instruire, pe o activitate de studiu orientat și dirijat in afară.

Învățarea personală ( personal learning) – este învățarea bazată pe studiu individual organizat și dirijat de cel ce învață; este învățarea care presupune luarea unor decizii de către persoana în cauză, decizii referitoare la conținutul învățării ( ce să învețe), la modalitățile de realizare ( cum să învețe, bazându-se pe anumite capacități/posibilități și pe experiența personală), finalitatea ( de ce, pentru ce învață).

Învățarea inductivă, învățarea deductivă și învățarea prin analogie

Învățarea inductivă – reprezintă una dintre cele mai eficiente metode utilizate pentru achiziția automată a cunoașterii.

Învățarea deductivă – aceasta implică operații și procedee prin care un individ reușește să exemplifice și să concretizeze o problemă, pornind de la definiții, reguli, legi.

Învățarea eficientă și învățarea neeficientă

Învățarea eficientă – este activă și orientată către un scop care duce la rezultate măsurabile.

Învățarea neeficentă – este opusul învățării eficiente. Aceasta nu are un scop stabilit de la început, iar rezultatele, de cele mai multe ori, nu sunt unele favorabile.

Învățarea instituționalizată și învățarea neinstituționalizată

Învățarea instituționalizată – se produce în școli, instituții, într-un cadru bine organizat, de către persoane calificate în domeniu și are ca scop instruirea și formarea educabililor.

Învățarea neinstituționalizată – nu se realizează într-un cadru formal, ci în afara instituților de tip școală, universitate etc. și se bazează pe învățarea informală.

Învățarea autodirijată ca formă de învățare – învățarea autodirijată exprimă cel mai bine libertatea individului cu privire la deciziile privind propriile nevoi de învățare, alegerea unor stiluri și strategii de învățare și evaluarea rezultatelor învățării.

Capitolul 2

Cum să înveți – metode și strategii eficiente

Istoria arată că în trecut învățarea umană a fost, în linii mari, încununată de succes. De-a lungul evoluției sale culturale, omenirea s-a adaptat la mediul înconjurător cu succes, deși deseori fără să își dea seama, organizând o asemenea ambianță încât să asigure supraviețuirea speciei și să mărească treptat bunăstarea unui număr tot mai mare de indivizi. Unele societăți au răzbătut, dezvoltându-și potențialul de învățare, în ciuda unei clime ostile, a unei așezări geografice neprielnice sau a lipsei de resurse naturale. Altele, chiar având mari bogății și multă putere, au învățat prea încet: insensibile la schimbări și riscuri, ele au dispărut. Dar, în linii mari, procesele de învățare privite la scara globală au fost adecvate întâmpinării greutăților pe măsură ce acestea au dispărut. În mod tradițional, societățile și indivizii au adoptat un tip de învățare de menținere continuă, întrerupt de scurte perioade de inovație, declanșate de cele mai multe ori de șocul unor evenimente exterioare. Învățarea de menținere este achiziția de norme, metode și reguli fixe pentru a face față unor situații cunoscute. Ea stimulează abilitatea noastră de a rezolva anumite probleme. Acest tip de învățare este menit să asigure funcționarea unui sistem existent sau a unui mod de viață stabilit. Învățarea de menținere este si va continua să fie indispensabilă pentru funcționarea și stabilitatea oricărei societăți.

„De-al lungul istoriei, mijlocul consacrat pentru stimularea învățării inovatoare s-a redus la șocul provocat de evenimente(calamități, valuri de penurie, adversități și catastrofe survenite pe neașteptate au întrerupt cursul învățării de menținere și, dureror, dar eficient, au jucat rolul de profesori.”(Botkin, J.,W., 1981, p 27). Până și în zilele noastre omenirea continuă să aștepte ca evenimentele și crizele să impună această primitivă învățare prin șoc. Dar problematica globală introduce cel puțin un risc nou – acela ca șocul să fie fatal.

Învățarea se petrece adesea „în mintea elevului” și scopul unui profesor este de a face această învățare vizibilă. Există mai multe etape de învățare. Condiția pentru a învăța se referă la existența unei tensiuni, la conștientizarea „a ceea ce nu știi” și la angajamentul că vrei să știi și să înțelegi.

2.1 Motivația în învățare

Motivația are un rol foarte important în ceea ce privește activitatea de învățare, datorită faptului că ea este factorul care determină organismul să acționeze și să urmărească anumite scopuri. Chiar dacă uneori nu realizăm pentru ce motiv întreprindem o anumită acțiune, nu există nici un act de conduită nemotivat, nici o reacție sau comportament nu se dezvoltă de la sine.

„Prin motivație înțelegem totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conștientizate sau neconștientizate, simple trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte” (Roșca, Al., 1943, p. 8) .

Pentru a reuși să învețe, individul trebuie să știe de la început motivul pentru care parcurge un subiect, o materie, o tema, etc. Motivul determină individul să învețe și îl poate ajuta să facă acest lucru pe o perioadă lungă de timp, astfel încât acesta să își poată ducă la bun sfârșit ceea ce și-a propus. Există însă două forme ale motivației și anume: submotivarea și supramotivarea. Submotivarea își face apariția atunci când invidiul tratează cu superficialitate ceea ce are de făcut și astfel rezultatul învățării să nu fie unul eficient. Supramotivarea, deși „sună” bine, are ca și efecte negative tensiunile emoționale ce pot duce la un blocaj psihic, stres, dezorganizarea conduitei, iar în final se poate ajunge la eșec. După cum bine știm, motivația „își joacă” bine rolul în cadrul școlii, unde elevii sunt motivați sa învețe datorită faptului că astfel pot lua note mari, pot trece într-o clasă superioară, primesc recompense de la părinți și sunt într-o continuă competiție cu restul colegilor. Acasă, însă, motivația nu mai este aceeași deoarece elevii nu mai au un program fix ca la școală, nu au profesor care să fie in permanență lângă ei. De asemenea, acasă, aceștia pot folosi telefonul mobil, televizorul, calculatorul și multe alte lucruri care le pot distrage atenția de la învățare. Introducerea unor biblioteci în sălile de clasă ar fi utilă din perspectiva elevilor deoarece aceștia spun că văzându-le că stau acolo pe raft, pline de praf îi determină să „oprească răul făcut lor” deoarece au si ele un suflet pe care cineva, cândva, trebuie să îl cunoască. Având astfel, o bibliotecă în clasă, elevii ar fi mai motivați să citească și alte lucruri decât ceea ce li se predă la o materie, reușind să achiziționeze mai multe informații referitoare la ceva anume. Elevii spun că atunci când citesc se bucură de lectură, iar profesorii au opțiunea de a solicita și de a profita de acest lucru, sau pur și simplu să îl ignore. Această bucurie pentru lectură crește și motivația pentru învățare.

Asociația Internațională de lectură și Școala Mijlocie Națională (NMSA;2003), au raportat vestea descurajatoare cum că un cetățean american are un „start rapid” la învățare începând cu clasa primară, însă acesta își pierde din motivație la începutul adolescenței timpurii. O altă preocupare majoră ar fi că în rândul școlilor mijlocii educabilii au obținut scoruri mici la o evaluare. Majoritatea studenților ( aprox. 71% ) au fost sau sunt la nivelul minim, ceea ce denotă că aceștia stăpânesc parțial cunoștiințe și abilități pentru o meserie anume, la un anumit grad.

Pe lângă motivație, în procesul învățării, fiecare individ trebuie să fie odihnit atunci când se apucă să învețe, acest lucru însemnând că fiecare om ar trebui să doarmă pe noapte cel puțin 10 ore ( între orele 22:00 – 08:00), locul unde acesta își propune să învețe să fie unul luminat, spațios, aerisit cu un mobilier adecvat pentru ceea ce urmărește să facă. Pregătirea materialului înainte de începerea propriu-zisă a învățării este de asemenea un factor foarte important. Acesta îl determină pe individ să nu întrerupă în nici un fel activitatea de învățare, el având toate materialele necesare la dispoziție. Atunci când individul învață, trebuie să reușească să se detașeze de tot ce îl înconjoară și ce nu are legătură directă cu învățarea, astfel el nemaifiind preocupat de restul problemelor, rezultatul lui fiind unul util.

2.2 Memoria și atenția în procesul învățării

Este necesară o motivație puternică pentru învățare. Conștientizarea faptului că ceea ce învață, îl ajută pe individ pe parcursul întregii vieți. Omul memorează 10% din ceea ce citește, 20% din ceea ce aude, 50% din ceea ce vede și aude în același timp, 80% din ceea ce spune, și 90% din ceea ce spune și face în același timp.

Memoria este un proces psihic și definește dimensiunea temporală a organizării psihice a indivizilor și integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal: trecut-prezent-viitor. Memoria constă în întipărirea, recunoașterea și reproducerea sentimentelor, senzațiilor, cunoștințelor, mișcărilor, etc. din trecut.

Atenția constă în orientarea și concentrarea activității psihice cognitive asupra unui obiect sau fenomen. Ea asigură o bună receptare senzorială și perceptivă a stimulilor, o înțelegere mai profundă, o memorare mai durabilă, selectarea priceperilor și deprinderilor adecvate. Aceasta poate avea forme mai simple sau mai complexe:

atenția involuntară (orientarea se face de la sine, fără efort)

voluntară (cu efect volitiv)

postvoluntară (când o activitate care a necesitat efort devine plăcută și ne atrage în mod spontan).

Motivația are rolul de a activa mecanismele necesare efectuării de acțiuni conștiente, sursa acesteia, asigurarea condițiilor realizării ei. Declanșarea acțiunii revine unor stimuli exteriori, care prezintă o anumită importanță pentru individ. Punctul de plecare în procesul motivației revine trăirii unor trebuințe, raportată la obiectele cu care ea poate fi satisfăcută. Conștientizarea acestor obiecte în mintea individului dă naștere motivului. La baza motivației stă o mare varietate de trebuințe biologice și psihice ale omului.

În realizarea acțiunilor motivante intervin toate procesele psihice:

Procesele cognitive – asigură conștientizarea obiectului cu care se satisface trebuința; trebuințele devenind conștiente de obiectul lor se numesc dorințe din care izvorăsc tendințele, impulsuri spre mișcare, acțiune. Trebuințele sunt influențate de mediu, de experiența socială ( ex: nevoia telefonului, a televizorului, iar ca și trebuințe negative: dorința de a fuma, nevoia de drog, alcool)

Procesele afective – însoțesc acțiunea cu trăiri pozitive sau negative până la atingerea scopului. Motive ale conduitei umane: sentimentele și pasiunile.

Stările afective sunt împărțite în două:

Procesele afective dinamice: sentimentele, pasiunile

Pasiunile diferă de sentimente prin intensitatea lor, care au drept urmare o viziune unilaterală a vieții. Ceea ce nu constituie obiectul pasiunii nu se vede ( „te orbește pasiunea”)

Sentimente:

Inferioare( interese personale: dorința de a constui o casă);

Superioare;

Morale(dragoste de muncă, patriotism;

Estetice(trăirea frumosului în artă);

Intelectuale(asipirația de a știi mai multe).

Procele afective statice:

Agreabilul și dezagreabilul – însoțesc toate percepțiile noastre( pe stradă, observarea unui automobil nou și frumos este agreabilă, pe când gunoiul azvârlit în stradă e dezagreabil);

Dispozițiile (bine-dispuși/ indispuși);

Emoțiile ( stări afective de scurtă durată(exemple: furie, frică, disperare, speranță, bucurie, dezgust, milă etc.).

Relația motivație-învățare-scop delimitează două categorii de motive:

Motivația extrinsecă – când elevul se încadrează în disciplina școlară fără vreun interes direct pentru ceea ce se predă, ci pentru a primi direct sau indirect anumite recompense, îndeosebi morale( nu au legătură cu natura activității în învățare)

Exemple :

Dorința de afiliere ( copilul merge la școală, învață bine doar pentru a fi pe placul familiei) dorința de a fi pe placul profesorului;

Tendințe normative: părinții, profesorii îi cer copilului să se supună unei îndoctrinări, copilul deprins să asculte, se supune;

Teama consecințelor neascultării( frica – sentiment dominant în școală de acum 100 de ani);

Ambiția: dorința de a fi printre primii( la copii mai mici, exagerările familiale duc la nașterea rivalităților.

Motivațiile intrinseci – au legătură cu specificul învățării

Exemple :

Interesul de cunoaștere,curiozitatea. Are la bază un impuls nativ și este prezentă mai ales în primii ani de viață. Menținerea ei depinde de măiestria profesorului;

Aspirația spre competență, prin autodepășire;

Motivul reprocității;

Aptitudini speciale.

Formarea motivației :

Proces complex și de lungă durată;

Aptitudinile părinților sunt înlocuite treptat și copiilor;

Contează exemplul, modelul profesorului, intervine intenția datorată autorității;

Bucuria succesului poate duce la o atitudine pozitivă față de materia asimilată care a dus la satisfacții;

Într-o activitate școlară trebuie să predomine momentele pozitive;

Educarea motivației atinge stadiul superior când apar sentimentele trainice legate de valoarea muncii și a culturii.

2.3 Gândirea și limbajul

Gândirea este, în același timp, condiție, proces, cale și obiectiv principal al învățării. Folosind gândirea poți desfășura activitatea de învățare în mod eficient. Pe calea gândirii îți însușești în mod conștient noțiunile, judecățile, teoriile și poți crea unele noi, poți găsi soluții unor probleme sau situații. Pe de altă parte, în procesul de învățare se formează și se dezvoltă gândirea.

Gândirea și limbajul sunt strâns legate între ele. Limbajul le permite oamenilor exprimarea dorințelor, gândurilor, sentimentelor. Cu cât gândirea este mai dezvoltată, cu atât limbajul este și el mai bogat, mai nuanțat. Limbajul participă și el la dezvoltarea gândirii, căci participă la toate activitățile gândirii, fie ca limbaj intern, când omul formulează în mintea sa ceea ce gândește, fie ca limbaj extern, când comunica celorlalți ceea ce gândește.

Limbajul este considerat cea mai înaltă și mai uimitoare realizare simbolică a minții omenești. În „limbaj”, nu se includ doar cuvinte, ci și simboluri, semne, notații matematice etc. Limbajul dezvăluie miracolul obținerii de posibilități infinite dintr-un număr finit de elemente și reguli. Oamenii au posibilitatea să producă și să înțeleagă u pe care nu le-au mai auzit sau folosit. Semnificația acestui fapt depășește granițele limbajului. Procesele recurente și iterative ale generării limbajului pot fi interpretate ca o forță motrică a creativității. Dezvoltarea culturii dovedește această creativitate și se datorează nu în mică măsura unor acțiuni analoage acelor mecaniste capabile de generarea unui număr infinit de produse ale limbajului uman.

Gândirea se dezvoltă ca răspuns la o provocare sau la un dezechilibru, în sensul că intervenția didactica trebuie să ofere un anumit conflict cognitiv. Aceasta are o abilitate crescândă de a deveni conștientă și de a lua controlul asupra propriului proces.

Gândirea și limbajul se află într-o strânsă legătură, ele evoluând prin intercondiționarea pe tot parcursul dezvoltării umane. Limbajul are o strânsă legătură și cu activitatea de formare a operațiilor gândirii prin interiorizarea acțiunilor, dar și cu dezvoltarea gândirii prin intermediul controverselor.

2.4 Învățarea învățării

„A învăța să înveți pentru tine și a-i învăța și pe alții cum să învețe sunt activități asemănătoare, dar nu identice. Dar amândouă se învață. În procesul de învățare este foarte importantă reușita după o acțiune de învățare mai calitativă, nu neapărat cantitativă.

Arta de a-i învăța pe alții reprezintă o competență complexă care necesită însușirea unei anumite metodologii a învățării. Orice învățare aduce o tranformare, iar procesul aduce schimbare, trebuie să schimbăm pentru a învăța și ne schimbăm învățând. Învățarea învățării este un proces care poate implica organizarea timpului de lucru, monitorizarea progreselor învățării, identificarea punctelor tari și slabe, recunoașterea diverselor tehnici de învățare și a valorii lor în dezvoltarea individuală. Înțelegerea implicațiilor procesului de învățare va duce la o aplicare creativă și contextualizată a metodologiei și la o dorință de a experimenta cu stiluri de predare diferite pentru a dezvolta o conștiința critică”. ( Niculescu, M., Percec, D., Cozma, M., 2010, p. 30-31)

Competenței a învăța să înveți îi este justificată necesitatea prin raportare la natura schimbătoare a societății și a pieței muncii care determină insuficiența achizițiilor realizate în școală, în termeni de cunoștințe, competențe și calificări, pentru o integrare adecvată pe piața muncii și, mai larg, în societate. Statutul de competență-cheie al competenței a învăța să înveți este fundamentat, în principal, pe trei considerații:

„competența a învăța să înveți este un rezultat înalt valorizat la nivelurile societal și individual, fiind asociat ideilor de „societate care funcționează bine” și „viață de succes”;

este un instrument care permite oferirea de răspunsuri la cerințele complexe și importante ale unui larg spectru de contexte;

) este o competența importantă pentru toți indivizii”. (D.S. Rychen & Salganik, L.H., Eds., 2003, pp. 66 – 67)

Capitolul 3

De ce este important studiul individual ?

Învățarea pe cont propriu asigură condițile necesare pentru concentrarea atenției și menținerii liniștii. Atunci când materia care trebuie învățată este una destul de dificilă, de exemplu matematică sau fizică/chimie, e recomandat studiul individual. Studiul individual încurajează inițiativa și rezolvarea de probleme. Cu ajutorul studiului individual, elevii pot deveni mult mai ușor independenți. Atunci când există și alte persoane în jur, odată confruntat cu probleme mai dificile la care nu îi găsește rezolvare, elevul poate apela cu ușurință la cei din jurul său. Fiind singur învață să le confrunte singur și le găsește în cele din urma o soluție.

3.1 Temele pentru acasă – evaluări PISA

În toate țările care participă la evaluările PISA, elevii au de făcut acasă teme pentru școală. În Shanghai-China- cel mai performant sistem de educație din lume, unde elevii sunt cu aproape trei ani de școlarizare peste majoritatea țărilor OECD – copiii alocă aproximativ 14 ore pe saptămână temelor de casă. Rezultatul aparține unui raport al Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economica (OECD). Spre comparație, elevii din România spun că își fac temele acasă timp de 7 ore pe săptămână.

Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) a analizat într-un raport PISA ( The Program for International Student Assessment) tipul dedicat de elevi pentru rezolvarea temelor pentru acasă.

Potrivit analizei, timpul destinat temelor pe care elevii le primesc de la școală pentru a le rezolva acasă a scăzut, în medie, cu o oră pe săptămână la elevii de 15 ani, între 2003-2012. Dar timpul în care copiii își fac temele diferă în funcție de mediul social din care provin aceștia : copiii dintr-un mediu socio-economic favorizat, înscriși în școli de asemenea favorizate, petrec mai mult timp rezolvând temele pentru acasă. Timpul mediu alocat de elevii de 15 ani, pentru această activitate, este de 5 ore pe săptămână, concluzionează evaluările PISA. Timpul variază de la țară la țară.

În Rusia, Irlanda, Italia, Kazahstan, România și Singapore, elevii spun că își fac lecțiile acasă timp de 7 ore pe saptămână. În China, la Shanghai- copiii declară că studiază cam 15 ore pe săptămână, iar cei din Coreea de Sud și Finlanda in jur de 3 ore pe săptămână.

În Finlanda, copiii merg la școală abia după ce împlinesc 7 ani și se întâmplă rareori ca aceștia să primească teme pentru acasă, acest lucru fiind realizat în cele mai puține cazuri, în spre perioada de adolescență.

3.1.1 Barometrul și punctul de articulare

În imaginea de mai jos este prezentat „barometrul impactului temelor pentru acasă” conceput și explicat de autorul cărții „Visible Learning”, John Hattie:

Figura 1.1: Barometrul impactului temelor pentru acasă (Hattie, J., Învățarea vizibilă: Ghid pentru profesori, Editura Trei, 2014, p. 37)

Săgeata din Figura 1.1 indică efectul mediu al metaanalizelor variate asupra unui subiect specific (d = 0,29 este pentru cinci metaanalize ale temelor pentru acasă). Variația mărimilor efectului pentru fiecare metaanaliza nu este întotdeauna ușor de determinat. În toate cele peste 800 de metaanalize, abaterea standard a mediei este de aproximativ d = 0,07. Pentru a oferi un sens mai larg variației, orice influență pentru care „distribuția medie a efectelor” a fost mai mică de d = 0,04 a fost considerată scăzută, între d = 0,041 și d = 0,079 – medie, iar mai mare de d = 0,08 – ridicată. În timp ce acestea sunt astimări brute, decât să te concentrezi pe ele, este mult mai important „să citești interpretările cu privire la fiecare influență pentru a stabili daca există surse importante de variație ce pot fi identificate pentru a explica efectele diferențiate în cadrul aceluiași factor de influență”. (Hattie, J., 2014, p 37). Informația de sub barometru oferă detalii mai multe decât sinteza informațiilor și anume:

abaterea standard;

loc în clasament;

număr de metaanalize;

număr de studii;

număr de efecte;

număr de persoane.

Cei 105 282 de elevi au constituit eșantionul celor patru metaanalize. Efectul temelor pentru acasă s-a clasat pe locul 88 din toate cele 138 de influențe.

3.2 Învățarea în grup

Uneori învățarea pe cont propriu poate deveni plictisitoare, sau enervantă pentru adolescenți, mai ales pentru cei extravertiți. De aceea mulți liceeni preferă să lucreze în grup și atunci când au de lucru individual.

Pentru a face posibil acest lucru este nevoie de urmărirea și realizarea următoarelor etape:

Formarea grupului – se „caută” întotdeauna o persoană sau mai multe care sunt cele mai apropiate de elevul care dorește să formeze grupul. Colegul de bancă, vecinul sau prietenul cel mai bun pot fi persoanele cu care ar putea învăța împreună. De asemenea, se poate orienta către persoane care stăpânesc foarte bine anumite materii, astfel încât îi pot ajuta și pe ceilalți membri ai grupului;

Numărul persoanelor din grup – specialiștii susțin că într-un grup ar trebui să existe un număr de 6 persoane. Chiar și cu atâtea e greu să se organizeze și să se planifice întâlnirea.

Alegerea locului de întâlnire – este foarte important ca locul de întâlnire să fie unul liniștit, în care să nu existe elemente care pot distrage atenția grupului. Pot alege biblioteca școlii ( dacă școala permite acest lucru) o cafenea, o sală de lectură, sau pot lucra chiar și la un membru din grup, acasă, cu condiția să fie un loc decent.

Organizarea materialului de învățat – se recomandă ca fiecare membru al grupului să spună ceea ce nu a înțeles la clasă, să reia împreună cu ceilalți membri lecția propriu-zisă, iar apoi, după ce s-au clarificat neclaritățile, se pot apuca de temele suplimentare.

Sursele alternative de informație – grupul poate găsi oricând informațiile necesare pe internet, prin cărți, culegeri, manuale sau pot contacta un cadru didactic pentru a-i cere informații suplimentare sau pentru a le oferi explicații.

Testarea reciprocă – aceasta se produce la final. Fiecare elev este evaluat de către toți membri echipei, aceștia punându-i întrebări pentru a verifica dacă acesta a înțeles ceea ce s-a făcut în ziua respectivă.

Avantajele unui partener de studiu :

Adolescentul devine mai motivat atunci când știe că o altă persoană depinde de inițiativa și efortul său. Stabilind întâlniri pentru studiu sau pentru realizarea unor proiecte, adolescentul se mobilizează mai repede și amână mai puțin începerea pregătirilor pentru studiu;

Amândoi partenerii de studiu au de învățat unul de la celălalt. Poate unul din ei se pricepe foarte bine la matematică, iar celălalt la literatură. Atunci când învață cu o altă persoană, copilul are ocazia atât de a înțelege mai ușor materiile care i se par dificile, cât și de a explica noțiunile pe care le stăpânește foarte bine;

Cei doi parteneri de studiu pot deveni, cu timpul, buni prieteni. Petrecând destul de mult timp impreună trecând prin experiențe dificile și interesante, cei doi adolescenți pot deveni prieteni;

Un partener de studiu ajută foarte mult la verificarea cunoștițelor, mui mult decât ar face un adolescent de unul singur;

Scade riscul ca adolescentul să uite data unui test, bibliografia necesară pentru pregătire sau diverse alte amănunte legate de școală;

Situațiile urgente pot fi depășite ușor. În cazul în care unul dintre cei doi membri nu poate ajunge la școală pentru a preda un proiect, colegul său îi poate preda la timp proiectul finalizat;

Mai jos sunt enumerate câteva definiții ale învățării centrate pe elev, din perspectiva mai multor autori:

„Învățarea centrată pe elev descrie modalități de a gândi despre învățare și predare ce pun accentul pe responsabilitatea elevului pentru activități de genul plănuirii învățării, interacțiunii cu profesorii și alți elevi, cercetării și evaluării învățării.” (Cannon, R., 2000)

„Învățarea centrată pe elev le oferă elevilor o autonomie și un control mai mare în privința alegerii subiectului, a metodelor de învățare și a ritmului de studiu.” (Gibbs, G., 1992)

„Învățarea centrată pe elev se referă la situația în care elevii lucrează atât în grupuri cât și individual pentru a explora probleme și a procesa activ cunoștințele, mai degrabă decât a fi niște receptori pasivi ai acestora.” (Harmon, S.W., Hirumi, A., 1996)

Aceste definiții ne-au oferit câteva puncte generale despre învățarea centrată pe elev. Cel mai cuprinzător este că descrie diferite modalități de gândire în privința învățării și predării. Un punct cheie în expresia respectivă este faptul că Cannon plasează învățarea înaintea predării.

3.3 Organizarea și planificarea studiului individual

Din punctul meu de vedere consider că pentru buna desfășurare a învățării prin intermediul studiului individual, o metodă eficientă este „Stiu / Vreau să știu / Am învățat”. Demersul acestei metode vizează trei pași, și anume: apelarea la ceea ce știm deja, dorința de a afla lucruri noi, readucere în actualitate a ceea ce am învățat.

La etapa „Știu”, avem posibilitatea să folosim cunoștințele deja dobândite pentru a înțelege mai ușor ceea ce avem de învățat. În cadrul următoarei etape, „Vreau să știu”, formulăm întrebări pe subiect cu privire la ceea ce dorim să aflăm nou despre acesta. Ultima etapă „Am învățat” se referă la centralizarea datelor, în tabel, după ce conținutul a fost analizat.

Tehnicile de muncă intelectuală :

metode și tehnici de informare, documentare, prelucrare și stocare a informațiilor și a cunoștințelor;

metode și tehnici de învățare, de dezvoltare a intelectului și modificarea comportamentului;

metode și tehnici de cercetare, experimentare și dezvoltare a cunoașterii;

metode, tehnici și procedee de creativitate

Studiul individual este modalitatea de învățare și autoînvățare prin consultarea literaturii de specialitate, urmărirea independentă a experimentelor, a proceselor tehnologice de producție, organizare personală a cunoștințelor, însușirea și aplicarea lor. Principalele caracteristici ale studiului individual sunt : dorința de a perfecționa și dezvolta personalitatea și aptitudinile, organizarea și desfășurarea rațional și eficient a activităților. Acesta se planifică sub forma unui orar sau a unui program personal de învățare. Astfel, prin organizarea și planificarea activității de învățare se va stabili cât timp se rezervă studiului și când se va efectua, ce subiecte se vor studia și ce obiective se urmăresc în cadrul fiecărei ședințe de lucru. Cca 23 de ore pe săptămână ar trebui alocate studiului individual. 4 ședințe a câte 50 de minute fiecare este recomandat pentru o zi, cu 10 minute pauză între ele. Prioritățile în învățare se vor stabili în funcție de timp, dificultate și indicațiile profesorului. Ședințele de studiu trebuie să stabilite cât mai aproape de perioadele de predare și dezbatere a temei. În organizarea studiului individual trebuie efectuate o serie de acțiuni și anume : utilizarea planului de studiu, verificarea listei zilnice cu subiecte pentru studiu, revizuirea planului de studiu (săptămânal), alegerea locului de studiu, începerea ședinței, concentrarea, terminarea ședinței.

Există și câteva cerințe psihoigienice și ergonomice ale învățării eficiente. Acestea sunt : să se acorde o importanță deosebită ambianței învățării, igienei și ergonomiei locului de muncă; să se formeze deprinderea de a studia la ore fixe și în același loc de muncă; repetările este bine să se facă seara.

Pe lângă toate acestea sunt stabilite o serie de factori ce trebuie avuți în vedere la efectuarea studiului, și anume :

gradul de încărcare zi/săptămână a programului pe nivele de școlarizare;

normele psihofiziologice optimale privind durata studiului individual (împreună cu durata timpului petrecut la școală nu trebuie să depășească 5-7 ore)

nereducerea duratei somnului de noapte

Oboseala afectează funcțiile psihice. Pe baza unor investigații s-a stabilit așa-numitul coeficient ponogenic (ponos=oboseala) al unor discipline de învățământ: matematica și fizica – foarte solicitante; limbile clasice, gimnastica, desenul (mai puțin solicitante). Acest lucru trebuie luat în seamă la așezarea disciplinelor în orarul zilnic de învățare. Prevenirea oboselii intelectuale se realizează prin aplicarea legii varietății stimulatorii prin asolamentul intelectual. Astfel trebuie variate și alternate ciclurile de învățare intensă cu cele de odihnă, recreere, distracție… sau întreprinderea unor activități care să solicite alți centri nervoși.