Studiul Formelor de Turism din Judetul Vrancea

Introducere

Turismul rural a fost practicat în România multă vreme în mod neorganizat, rezultând din necesitatea turiștilor de a găsi în timpul vacanțelor o formă de cazare accesibilă și cu un grad de confort mai ridicat decât în cazul campingurilor sau cabanelor. După apărut nevoia unei organizări a acestor spații de cazare, care se poate realiza prin respectarea normelor de clasificare și omologare. În spațiul rural, gama acestor servicii s-a extins la tot mai mulți gospodari care și-au pregătit serviciile pentru a primi turiști.

Primele aspecte ale turismului rural organizat și-au facut apariția în zona Rucăr-Bran, ulterior înființându-se și Asociația Națională de Turism Rural Ecologic și Cultural (ANTREC). După apariția acestei structuri, în fiecare județ au fost omologate gospodării și a apărut concurența, întemeiată în special pe resursele naturale ale zonei, pe atracțiile oferite turiștilor. Ca un rezultat al acestor modificări și al tendinței de modernizare și perfecționare a activităților turistice rurale, turismul rural a ocupat și ocupă un loc important în oferta turistică din țara noastră, reprezentând pentru mulți dintre noi o alternativă atractivă în vederea petrecerii vacanțelor și concediilor.

Turismul rural și agroturismul au stăpânit o dezvoltare semnificativă în România, și se poate spune că se aliniază din ce în ce mai mult standardelor europene din acest domeniu.

Turismul rural și agroturismul reprezintă două concepte diferite, deși unii autori consideră că sunt întocmai. Aceste concepte se identifică până la un anumit stadiu, după care se deosebesc.

Turismul rural are o suprafață de cuprindere mai mare, incluzând și agroturismul. Dar, spre deosebire de turismul rural, agroturismul trebuie să îndeplinească o serie de principii legate de consumatori, precum: șederea în gospodăria țărănească, consumul produselor agricole obținute în respectiva gospodărie, participarea, în limita posibilităților, la diferite activități din gospodărie.

Vizând produsul turistic rural, acesta constă în a oferi consumatorilor servicii, cum ar fi: cazare și mic dejun, demipensiune (cazare, mic dejun și prânz sau cină), pensiune completă (cazare și toate mesele incluse). La acestea se mai adaugă: excursii, transport, tratament balnear, participarea la diverse festivaluri și sărbători tradiționale. Acest produs este alcătuit din: componente de bază (care cuprind cazare, alimentație și transport) și componente auxiliare (care cuprind agrement, tratament balnear, activități sportive, etc).

Produsele agroturistice propuse turiștilor sunt foarte variate și pot crea multe facilități: posibilitatea pregătirii mesei de către turiști din produse proaspete, obținute în gospodăria rurală; posibilitatea oferită turiștilor de a participa sau de a asista la o serie de obiceiuri tradiționale din gospodărie, localitate sau zonă, cum ar fi: nunți, spectacole folclorice, târguri sătești, hore, șezători, etc.

Turismul rural se adresează în primul rând persoanelor active, celor ce iubesc natura și turismul ecologic, celor ce profită de orice oportunitate pentru a se plimba, pentru a practica ciclismul, drumețiile montane, alpinismul, pentru a admira natura, iubitorilor de sport și aventură, vânătorilor și pescarilor, cât și celor care cred că vacanța petrecută în mijlocul naturii este o adevărată sursă de energie și de sănătate.

Turismul rural este o formă de turism convenabilă pentru mari categorii de clientelă datorită prețurilor reduse. Deoarece este o formă de turism ce se poate practica în toate anotimpurile anului, turismul rural contribuie la evitarea aglomerației specifice sezoanelor de vârf.

Capitolul I

Studiul elementelor de turism rural și agroturism din literatura de specialitate

1.1. Scurt istoric

În perioada romană, marea parte a călătoriilor aveau cauze comerciale, culturale sau millitare, iar traseele lor acopereau ineluctabil spațiul rural. În același timp cu evoluția societății omenești, se diversifică și structura călătoriilor, astfel: în Evul Mediu, voiajau un număr însemnat de negocianți, dar se întâlneau frecvent ambasadori, preoți și pelerini, oameni de știință, artiști, calfe și studenți. Unii din acești călători au decis să transmită experiențele lor.

Europa este cea care însemnează primele forme conștientizate de turism rural în secolele XVI-XVII; în acele timpuri, pictorii erau interesați să valorifice în operele lor construcțiile și mediul spațiului rural. Viața satului, așa cum era ea și nu inventată, este imortalizată în operele pictorilor francezi, italieni sau olandezi.

În țara noastră, care, așa cum mărturisește Geo Bogza în reportajul ,,Sate și orașe", la început a fost o țară de sate, spațiul rural se afla la el acasă permanent. Mai mult, ,,viața la țară" a fost o temă frecventă a literaturii noastre, culminând cu afirmarea unui puternic curent litarar; analog, în operele plastice din vremea de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, satul întruchipează cadrul, obiectul, subiectul și inspiratorul unui număr însemnat de pictori români.

Pe măsura măririi veniturilor din agricultură, locuitorii satelor au început să investească mai mult în propriile gospodării, profitând și de o serie de avantaje de ordin economic și financiar. Astfel, se poate spune că, astăzi în Franța, turismul rural contribuie cu 30-50% la realizarea anuală a veniturilor din gospodăriile rurale.

În anii 1980, Uniunea Europeană a efectuat un sondaj referitor la creșterea turistică din țările membre care a pus în evidență preferințe tot mai mari pentru zonele rurale. Această anchetă a demonstrat că în Danemarca, Germania, Olanda, circa 1/3 din populație preferă așezările rurale ca destinații turistice. Având în vedere aceste date, Consiliul Europei a lansat campania ,,Lumea rurală", inițiativă pornită în urma raportului Adunării Parlamentare cu privire la agricultura și turismul rural și nevoia ca acesta din urmă să fie integrat într-o politică globală, iar fiecare țară membră era îndrumată să susțină și să promoveze turismul rural, să susțină protecția mediului și conservarea identității culturale locale.

În accepțiunea Organizației Mondiale a Turismului și a multor societăți europene, turismul rural este o formă a turismului care cuprinde orice activitate turistică organizată și guvernată în spațiul rural de către populația locală, valorificând resursele turistice locale (naturale, cultural-istorice, umane) precum și echipamentele și structurile turistice, inclusiv pensiunile și fermele agroturistice.

La începuturile sale, turismul rural a fost supus să aibă un rol social și economic limitat doar la spațiile familiale, dar, progresiv, și-a ramificat oferta, devenind o componentă esențială a politicilor de dezvoltare regională și locală a spațiului rural.

Conceptul de turism rural a evoluat, incluzând toate activitățile turistice care se desfășoară în mediul rural. Progresiv, pe măsura diversificării serviciilor turistice practicate la nivelul localităților rurale, s-au evidențiat câteva subforme: turismul rural propriu-zis, agroturismul, turismul verde.

Studiat la nivel global, turismul rural posedă o paletă largă de posibilități de cazare, alimentație, activități, evenimente culturale, sportive, etc. Dar turismul rural propriu-zis reprezintă modul cel mai complex de a valorifica resursele turistice locale, mai ales pensiunile turistice și hotelurile rurale, precum și alte forme specifice de cazare.

Statisticile Organizației Mondiale a Turismului demonstrează că turismul rural evoluează într-un ritm mai bun decât turismul internațional în ansamblul său.

În Germania, oferta de turism rural s-a afirmat ca o versiune mai simplă de turism. Există hoteluri cu gestiune familială, organizate în lanțuri, dar și camere de oaspeți. Turismul rural a evoluat în special în jurul zonelor cu potențial turistic, pentru a suplimenta oferta de cazare din aceste zone.

Sistemul hotelier austriac este de tip familial, astfel că 80% din oferta turistică reprezintă turism rural. Acesta aduce economiei austriece 15% din PIB. Cu această structură, oferta turistică austriacă a păstrat foarte bine caracterul tradițional.

Sunt asociații de turism rural care impun standardele de calitate ale ofertei membrilor săi. De exemplu, nu au voie să ofere mai mult de 10 paturi pe unitate familială, pentru a evita micșorarea standardului de calitate.

Italienii au înființat prima asociație de agroturism acum 40 de ani, în Toscana. Acum, oferta de cazare a particularilor este foarte bogată și organizată după confederațiile agricole italiene. Fiecare confederație din cele trei, cele mai importante (Turismo Verde, Agroturist sau Terranostra), are propria sa organizație turistică.

Pentru turist, calitatea produsului este deosebit de însemnată. Ținând cont de aceasta, este cunoscut că introducerea în circuitul turistic a unor structuri/echipamente ce oferă -prin personalul său- servicii de proastă calitate poate periclita, pe termen lung, un produs sau o destinație. Din literatura de specialitate și din practică rezultă că odată compromis un produs turistic, refacerea acestuia necesită eforturi și cheltuieli deosebite pe durata a mai mulți ani.

Turismul în România se focalizează asupra peisajelor naturale și a istoriei sale bogate. Traversată de apele Dunării, România are un scenariu sensibil, incluzând frumoșii și împăduriții Munți Carpați, Coasta Mării Negre și Delta Dunării, care este cea mai mare deltă europeană atât de bine păstrată. Cu rolul de a puncta peisajele naturale, se amintesc satele rustice, unde oamenii de acolo trăiesc și mențin pentru sute de ani tradiițiile. În România este o abundență a arhitecturii religioase și a orașelor medievale și a castelelor.

În ultimii ani, România a ajuns o destinație favorită pentru mulți europeni (mai mult de 60% dintre turiștii străini provin din țările membre UE), rivalizând și fiind la concurență cu țări precum Bulgaria, Grecia, Italia sau Spania. Stațiuni cum sunt Mangalia, Saturn, Venus, Neptun, Olimp și Mamaia (denumite uneori și Riviera română) sunt printre impotantele atracții turistice în timpul verii. Pe timp de iarnă, stațiunile de pe Valea Prahovei și din Poiana Brașov sunt destinațiile favorite ale turiștilor străini. Pentru atmosfera lor medievală și pentru castelele aflate acolo, multe orașe transilvănene precum Sibiu, Brașov, Sighișoara, Cluj-Napoca sau Târgu Mureș au devenit niște importante puncte de atracție pentru turiști.

De curând, a evoluat și turismul rural ce se focalizează asupra promovării folclorului și tradițiilor. Principalele puncte de atracție le reprezintă Castelul Bran, mânăstirile pictate din nordul Moldovei, bisericile de lemn din Transilvania ori Cimitirul Vesel din Săpânța. Alte atracții turistice importante din România sunt cele naturale precum: Delta Dunării, Porțile de Fier, Peștera Scărișoara și încă alte câteva peșteri din Munții Apuseni.

Începând cu anul 1990, atenția pentru turismul rural învie. Iau naștere diferite asociații și organisme care, prin obiectivele propuse, doresc afirmarea și evoluarea turismului în zonele rurale. Una din acestea este Federația Română pentru Dezvoltare Montană (1990), care își propune susținerea sub toate formele a locuitorilor din zona montană, inclusiv prin promovarea, organizarea și dezvoltarea agroturismului. Urmează Agenția Română pentru Agroturism (1995), ce își propune racordarea agroturismului românesc la sistemul internațional și ANTREC (1994) – membră a Federației Europene de Turism Rural (EUROGITES).

Anul însemnat mărirea dimensiunilor ANTREC la 25 de filiale și ridicarea nivelului calitativ al echipamentelor, serviciilor și a întregii activități. Din punct de vedere calitativ, ANTREC a fost interesat de înălțarea nivelului pregătirii profesionale a prestatorilor de servicii turistice rurale prin organizarea de seminarii, colocvii și cursuri de tehnică turistică și marketing turistic în mod centralizat sau zonal în regiunile de circulație turistică însemnată (Brașov, Maramureș, Bucovine, etc.). Pe de altă parte, anul 1996 este punctul de pornire a primului Program Phare pentru turism rural din România. Cu această ocazie, a fost demarată o puternică activitate de promovare a resurselor turismului rural românesc și au început demersurile pentru realizarea unei centrale de rezervări.

1.2. Baza tehnico-materială a turismului rural și agroturismului românesc

Baza materială a turismului rural este alcătuită din suma gospodăriilor țărănești amenajate pentru găzduirea turiștilor, atestate în acest sens și având o anumită formă de organizare. O gospodărie atestată este încadrată într-o clasă de confort, după criterii prestabilite.

Baza tehnico-materială conține echipamentul turistic sau capacitatea de producție a ofertei turistice care, alături de forța de muncă, formează premisele necesare efectuării activității turistice. Baza tehnico-materială a cazării este importantă pentru că nu este de imaginat un consum turistic fără aplicarea unuia dintre elementele materiale ale capacității de cazare. De dimensiunea și structura bazei tehnico-materiale a cazării depind și celelalte componente funcționale ale ofertei turistice.

Turismul rural are o ofertă de cazare și alimentație aparte, de la cabane și pensiuni cu caracter rustic la cele echipate la standarde de trei stele. Cu toate acestea, turismul rural nu este bine dezvoltat până acum, având în vedere că înfățișează o mare cerere pe piața de desfacere turistică, implică investiții reduse și grad de risc scăzut și totodată reprezintă o resursă pentru forța de muncă rurală. Turismul rural ar putea fi aplicat în toată perioada anului și ar putea fi mai bine dezvoltat prin ușurarea practicării unor activități precum pescuitul, vânătoarea, drumețiile.

Baza tehnico-materială a turismului conține totalitatea mijloacelor materiale pe care le folosește turismul pentru realizarea funcțiilor sale economice și sociale. Astfel, sunt luate în vizor atât mijloacele materiale specifice turismului, cât și cele comune, aparținând altor ramuri.

Spațiile de cazare, alimentație, agrement, prin numărul, capacitatea și structura lor, reprezintă, în cea mai mare măsură, gradul de echipare și dezvoltare turistică în ansamblu sau la nivel teritorial.

Punerea in valoare a patrimoniului turistic al unei regiuni presupune asigurarea unor mijloace minime pentru deplasarea, sejurul și petrecerea agreabilă a timpului de către consumatori. Împletirea acestor elemente minime are ca efect polarizarea fluxurilor turistice spre acele destinații care oferă turiștilor cea mai mare satisfacție într-o călătorie de vacanță.

Efectuarea activităților turistice la nivelul pretențiilor contemporane și în pas cu mutațiile în perspectivă ale volumului și intensității cererii turistice interne și internaționale, nu se poate efectua fără existența unei baze materiale turistice și a unei infrastructuri tehnice și sociale adecvate, care să pună în valoare resursele turistice și antropice de care dispune o regiune.

În mediul rural, baza materială se referă la gospodăria țărănească și la anexele acesteia. Elementul principal îl constituie casa. Faptul că există multe gospodării care dispun de spațiu locuibil excedentar familiilor lor, a creat premisele amenajării acestui spațiu pentru cazarea turiștilor potențiali. În cadrul satelor turistice din România, echipamentele de primire pot fi clasificate în echipamente tradiționale și echipamente moderne funcționând în locuințele cetățenilor sau în clădiri independente.

Principalele structuri de primire din mediul rural pot fi:

pensiunile turistice, structuri de primire turistice, având o capacitate de cazare de până la 10 camere, în mediul rural, însumând maxim 30 de locuri, funcționând în locuințele cetățenilor sau în clădiri independente, care asigură în zone special amenajate găzduirea turiștilor și condițiile de pregătire și servire a mesei;

fermele agroturistice cu capacitate de cazare de până la 20 de camere, cu un grad de confort între 1–3 margarete care funcționează în cadrul gospodăriilor tărănești și asigură alimentația turiștilor cu produse alimentare proaspete din surse proprii și locale.

În prezent, în România există cel puțin 10.000 de case apte să organizeze pensiuni agroturistice în concordanță cu standardele existente pe plan internațional, însă numărul celor omologate și aflate în circuitul turistic se apropie doar de 3000.

Exceptând cadrul organizat cu tendințe de profesionalizare, s-a practicat și încă se practică găzduirea la localnici spontan, neorganizat. Acest lucru se efectuează în toate zonele turistice, chiar dacă nu corespund criteriilor de omologare și reprezintă pentru unii turiștii din zonă surse importante de venit. Foarte mulți turiști aleg această formă neorganizată, mai ales în perioadele de vârf, când majoritatea locurilor de cazare sunt ocupate, dar și datorită prețului mai scăzut oferit de către localnicii care își dau spre închiriere casele.

1.3. Turismul durabil

Turismul durabil reprezintă abilitatea destinației turistice de a rămâne în competiție, împotriva tuturor problemelor apărute, de a încânta vizitatorii și să-i fidelizeze ulterior, de a rămâne unică din punct de vedere cultural și a fi într-o permanentă stabilitate cu mediul ambiant.

Dezvoltarea turistică durabilă nu este doar un concept dezbătut, completat sau reformulat în cadrul conferințelor purtate pe această temă. Obiectivele, principiile, cerințele dezvoltării turistice durabile se regăsesc în forme ale turismului cum ar fi: ecoturismul, turismul rural sau turismul cultural. Aceste forme reprezintă expresia dorinței ca turismul să reprezinte nu numai în prezent un factor pozitiv și dinamic de dezvoltare.

Toate formele de turism ar trebui să respecte principiile dezvoltării durabile și, implicit, principiile turismului durabil:

activitatea turistică trebuie inițiată cu mijloace proprii ale comunității locale, iar aceasta trebuie să-și mențînă controlul asupra dezvoltării turistice;

turismul trebuie să ofere rezidenților locuri de muncă ce pot duce la îmbunătățirea

calității vieții comunităților locale și trebuie realizat un echilibru între activitățile

economice deja existente în zonă și activitatea turistică;

trebuie stabilit un cod de practici pentru turism la toate nivelurile: național, regional și local, bazat pe standarde internaționale deja acceptate.

Scopurile turismului durabil sunt:

să amelioreze calitatea vieții comunității gazdă;

să prevadă egalitate între generații;

să protejeze calitatea mediului prin menținerea diversității biologice și a sistemelor ecologice;

să asigure integritatea culturală și coeziunea socială a comunității;

să prevadă experiențe de o înaltă calitate pentru vizitatori.

1.4. Patrimoniul turistic rural

Patrimoniul turistic (oferta turistică) a unui teritoriu geografic (județ, stațiune) este alcătuit din:

– potențial turistic (natural și antropic);

– infrastructură (generală și turistică);

– structuri turistice (baza tehnico-materială a turismului).

Elementele naturale sau antropice- resurse sau atracții turistice- reprezintă materia primă pentru activitățile turistice.

Potențialul turistic natural reprezintă totalitatea resurselor turistice pe care le oferă cadrul natural prin componentele sale fizico-geografice (relief, climă, hidrografie, faună,floră).

Potențialul antropic reprezintă însumarea resurselor turistice, rezultate ale creației umane din punct de vedere cultural, istoric și economic din interiorul unei regiuni sau al unei așezări umane cunoscute ca având valoare turistică sau reprezentând baza de existență pentru turism.

Infrastructura definește gradul de dezvoltare și este menită să asigure funcționarea în condiții normale a unor sectoare însemnate ale societății contemporane, fiind obligatorie pentru industria hotelieră și turistică.

1.4.1. Resurse naturale și antropice

Activitatea turistică, într-o arie, este sprijinită de o serie de resurse turistice, care stau la baza creării ofertelor turistice și implicit a stabilirii potențialului turistic al regiunii. Sunt două tipuri de resurse turistice, naturale și antropice, precum și o clasă specială a resurselor antropizate.

Resursele turistice acționează în dezvoltarea turistică pe două segmente: pe de-o parte, prin crearea punctelor de atracție turistică, resursele în sine și pe cealaltă parte în direcția favorizării sau îngrădirii evoluției turismului în zonă, prin felul în care caracteristicile reliefului sau condițiile naturale influențează modul de amplasare și dezvoltare a infrastructurii turistice.

Dezvoltarea economică și socială a României are implicații mari și asupra activității de turism atât prin crearea unei infrastructuri generale (rețele de comunicație și mijloace de transport), echiparea cu utilaje și construirea bazei tehnico-materiale tipică turismului, diversificarea bunurilor de consum și a produselor agroalimentare, cât și prin realizarea unor obiective economice aparținând altor ramuri, dar care interesează turismul (baraje și lacuri de acumulare, hidrocentrale, obiective industriale, lucrări de artă inginerească, palate de cultură), unele dintre ele devenind obiective de mare atracție turistică.

Potențialul turistic al unui teritoriu reprezintă componenta fundamentală în crearea produselor turistice, respectiv a ofertei turistice. În cadrul acestuia, potențialul natural are o semnificație principală în dezvoltarea turismului și înregistrează o mare diversitate și complexitate, dată fiind diversitatea componentelor cadrului natural, ca atracții turistice și resurse potențiale.

Relieful României și mai ales cel carpatic este marcat ca fiind cel mai variat și însemnat potențial turistic, prezentând interes atât prin valoarea sa peisagistică, dar mai ales prin aceea că oferă diverse posibilități de amenajare și echipare turistică, și în general, de desfășurare a activității de turism, reprezentând ,,suportul" material al acesteia.

România se caracterizează printr-o mare varietate a peisajului, generată de multiplele structuri geologice și forme de relief, de alternanța culmilor montane și deluroase cu depresiunile și culoarele de vale, de diferențierile altitudinale ce se completează cu diferite elemente ale vegetației, faunei și apelor, care-i dezvoltă complexitatea și atractivitatea. Dealurile și podișurile se remarcă printr-un potențial turistic al reliefului simplu, reprezentat prin aspecte peisagistice legate, mai ales, de alternanța dealurilor cu depresiunile și văile, iar bogatele păduri de foioase și plantații de pomi și viță de vie, covorul pășunilor sau fânețelor și bogăția de ape și mai ales a celor minerale (clorosodice, bicarbonatate sau sulfuroase), completează și îmbogățesc valoarea turistică a acestora. O atenție deosebită se îndreaptă asupra unor fenomene geologice ca ,,Focurile nestinse" de de Jos (jud. Vrancea) și ,,Vulcanii noroioși" de și Pâclele Mici (jud. Buzău) sau structuri geologice cum sunt ,,blocurile de calcar" de (jud. Buzău), ,,Muntele de sare" de (jud. Prahova), Râpa Roșie (jud. Alba), toate monumente ale naturii.

Rețeaua hidrografică este unul din factorii determinanți ai turismului. Apele curgătoare, care străbat intreaga țară, se înscriu cu un potențial ridicat, atât prin peisajul creat, cât mai ales prin posibilitățile pe care le oferă pentru practicarea pescuitului sportiv și agrementului nautic, pentru baie și plajă. Amenajările hidrotehnice efectuate pe principalele râuri (Bistrița, Argeș, Olt, Sebeș, Cerna, etc.) înstăresc zestrea turistică a acestora, intensificând atracția pentru recreare. În ultimul timp, pe râurile mari, ca Mureșul, Oltul, Someșul, Bistrița, au pătruns în tradiție ,,expedițiile nautice", reeditandu-se, dar, în scopuri reconfortante.

Lacurile de munte, fie că sunt glaciare (Bucura și Zănoaga în Retezat, Capra și Bâlea-Lac în Făgăraș, Călcescu și Roșiile în Parâng, Lala și Buhăiescu în Rodna etc.), vulcanice (Lacul Sf. Ana în Muntele Ciomatu din Masivul Harghita) sau de baraj natural (Lacul Roșu pe Bicaz, în Munții Hășmașu Mare) reprezintă elemente de mare însemnătate, constituindu-se ca obiective turistice.

Apele minerale din România prezintă un conținut deosebit de variat în elemente chimice și de aceea reprezintă o mare complexitate și diversitate sub aspect fizico-chimic, mineralogic, termic, întâlnindu-se toate tipurile de ape cunoscute pe plan mondial.

România dispune și de însemnate rezerve de nămoluri care ajută la creșterea competitivității ofertei balneare românești. După originea și calitățile lor fizico-chimice, se împart în trei clase:

sapropelice – nămoluri negre, sulfuroase, produse prin procese chimice de putrefacție în lipsa oxigenului, specific lacurilor Techirghiol, Amara, Lacu Sărat sau de , Ocna-Sibiului, Ocnele Mari (ca nămoluri fosile), fie cele din stațiunea Săcelu (nămolul de depozit din izvoare sulfuroase) și Marea Neagră (situat la adâncime);

nămoluri minerale de izvor – depuneri prin decantarea izvoarelor (Sângeorz – Băi, Felix, Someșeni) și sedimente argilo-marnoase mineralizate (Nicolina – Iași);

turbe descompuse chimic – material vegetal semidescompus (humus) și resturi vegetale cu structură încă păstrată (Poiana Stampei – de lângă Vatra Dornei, Borsec, Bilhor, Tușnad, Stobor – județul Sălaj, Geoagiu – Băi și Mangalia – în curs de valorificare balneară).

Prima zonă turistică a țării care deține peste 45% din baza materială de cazare a României și un însemnat potențial turistic este litoralul Mării Negre. Plaja litoralului românesc, adăpostită la baza falezei între și Mangalia și cu o largă extindere și deschidere în restul litoralului, are o orientare ce prilejuiește expunerea la soare în tot cursul zilei (peste 10 ore), ceea ce se întâmplă pe puține plaje din Europa. Coboară în mare cu o pantă lînă, ceea ce favorizează băile de mare – proceduri de mare valoare terapeutică. În general, plaja este naturală, are înălțimi de 400- și Techirghiol, și 50 – în rest, iar nisipul, cu o puritate ridicată și o granulație spre medie, se prezintă aproape în permanență uscat. În sectorul Mangalia-Nord, prin îndiguire și innisipire, s-au amenajat și plaje artificiale (peste 200000 m²). Nisipul plajei face parte din complexul de cură balneară specific mării (talassoterapie), calitățile fizico-chimice ale acestuia fiind folosite în psamoterapie (tratament medical extern cu ajutorul băilor sau al săculețelor cu nisip încălzite).

Apa de mare, prin componența ei (apă clorurată, sulfurată, magnezică, sodică), prin salinitatea redusă (17-18 mg/l), care priește organismului sub aspect terapeutic și osmolar, contrastul termic apă – aer, prin acțiunea valurilor și aerosolilor proveniți din sfărâmarea acestora și care plutesc în aerul marin, reprezintă un factor natural care garantează o formă specifică de cură – talassoterapia, recomandată în afecțiunile aparatului circulator, locomotor, de nutriție, etc. Pe de altă parte, absența mareelor permite folosirea în condiții ideale a plajelor, iar salinitatea scazută a apei ușurează practicarea sporturilor nautice, mai ales a celor subacvatice.

Pe litoralul românesc se găsesc și două tipuri de ape minerale: cele de adâncime, aduse la suprafață prin foraje (zonele Mangalia, Neptun și Eforie) și cele din lacurile sărate. s-a evidențiat și nămolul de turbă ale cărui rezerve pot fi puse în valoare în scopuri terapeutice.

Flora se îmbină, de regulă, cu alte elemente de peisaj, completându-le (peisajul carstic, montan, de dealuri etc.), dar reprezintă și un valoros potențial, în toate regiunile țării. Se au în vedere pajiștile alpine sau montane, care dau farmecul munților înalți și medii, dar în special pădurile. Alături de funcțiile economice, naturale sau de protecție, acestea au un rol important în practicarea turismului. Este evidentă valoarea pentru turism (peisagistică, estetică, aeroionizare, purificarea aerului etc.) a pădurilor de conifere și foioase din munți și de dealuri, dar mai ales a celor din jurul stațiunilor balneoclimaterice (Băile Felix, Sovata, Amara etc.), din câmpie (Vlăsia, zăvoaiele ce însoțesc râurile), sau din zonele periurbane (București, Timișoara, Craiova, Pitești, Oradea etc.), care conferă condiții pentru recreare și agrement.

Valoarea turistică a vegetației se dezvoltă prin aportul științific dat de existența unor specii declarate monumente ale naturii și a rezervațiilor naturale sau cu caracter științific (făgetele seculare din Semenic, codrii de și din Giumalău, pădurile Ciornuleasa, Comana, din Defileul Dunării, Munții Banatului și Valea Cernei, ca și pădurile de liliac de care se leagă sărbătorile folclorice de și Eftimie Murgu (jud. Caraș-Severin), Ponoare (jud. Mehedinți) etc. Învelișul vegetal variat, cu caracter luxuriant și specific Deltei Dunării reprezintă, de asemenea, un element important de atracție turistică.

Fauna, sub aspect turistic, are o mare însemnătate prin valoarea sa cinegetică, estetică sau științifică. Fondul cinegetic este reprezentativ pe plan internațional prin varietate, densitate, dar mai ales prin valoarea trofeelor premiate la numeroase expoziții internaționale. Animalele de interes vânătoresc (urs, mistreț, cerb, căprior, cocoș de munte etc.), se concentrează în teritoriile montane (Munții Călimani – Harghita, Rodna – Maramureș, Ceahlău – Bistriței, Tarcău, Parâng, Godeanu – Tarcu etc.), dar și în pădurile de deal și câmpie (căprior, cerb lopătar, mistreț), iar bălțile și Delta Dunării constituie paradisul păsărilor pentru vânătoare.

Fauna acvatică este un element de mare atractivitate, reprezentând o principală componentă de potențial. Lacurile și râurile de munte dețin un important fond salmonicol (păstrăv, lipan), iar lacurile și apele de dealuri și câmpie sunt populate cu clean, mreană, dar și crap, știucă, biban, caras. Dunărea și mai ales Delta Dunării posedă o bogată și diversificată faună ihtiologică, de la crap, știucă, somn, șalău, scrumbie până la sturioni ca morun, nisetru, cegă, păstrugă, etc. În Marea Neagră, caracteristice sunt scrumbiile albastre, calcanul, hamsiile, stavrizii și guvizii, sturionii. Fauna României are și o valoare științifică, majorându-se interesul turistic prin specii rare (ca cele mediteraneene), endemice sau pe cale de dispariție (dropia, lostrița, etc.), altele repopulate (zimbrul, capra neagră, muflonul), toate ocrotite de lege, și cuprinse în rezervații științifice, cum sunt cele din Delta Dunării (ornitologice), Carpații Orientali (pentru lostriță și cocoș de mesteacăn), Câmpia de Vest etc.

Zonele protejate de interes național și monumentele naturii sunt destul de numeroase și variate și prezintă importanță, atât sub aspectul estetic, ca element de atractivitate turistică, cât și, mai ales, științific și instructiv-educativ, ca bază a turismului științific, profesional și de cunoaștere. De regulă, acestea constituie obiective turistice distincte, dar, în cea mai mare parte, se asociază altor componente de peisaj, sporind atractivitatea regiunii respective. Nu toate aceste zone protejate vor fi accesibile circulației turistice, unele având un regim strict protejat, fiind destinate cercetării științifice și refacerii ecosistemelor (reconstrucție ecologică). În legislația țării sunt delimitate 17 zone naturale protejate de interes național, care sunt categorisite în rezervații ale biosferei, Parcuri Naționale și Parcuri Naturale.

De asemenea, în România s-au reglementat 827 de rezervații naturale și monumente ale naturii: botanice, zoologice, forestiere, geologice-geomorfologice, paleontologice, mixte, răspândite în toate regiunile țării, dar mai ales în Carpați. O parte dintre acestea au fost introduse în lista Națiunilor Unite ca Parcuri Naționale și rezervații echivalente sau în cadrul programului internațional ,,Om-Biosferă", între care Rezervația Biosferei Delta Dunării, Parcul Național Retezat, Parcul Național Pietrosu Rodnei. Cele mai reprezentative pentru activitatea de turism intern și internațional se pot aminti Parcul Național Retezat, Rezervația Biosferei Delta Dunării, Parcul Național Pietrosu Rodnei, rezervațiile Cetățile Ponorului, Complexul carstic Scărișoara, Muntele Domogled, mlaștina Tinovu Mare de (lângă Vatra Dornei), toate localizate în zone turistice importante.

Alături de rezervațiile naturale mai sunt ocrotite ca monumente ale naturii și o serie de arbori izolați sau în mici grupuri, cum este gorunul lui Horea de la Țebea, animale (capra neagră), formațiuni și fenomene geologice (Detunata goală, Focurile nestinse), peșteri (Peștera Urșilor de ), chei carstice, toate obiective de mare interes turistic.

România este posesoare a unui tezaur imens de vestigii arheologice, monumente istorice, de artă sau de arhitectură, ca și a unui inestimabil patrimoniu etnofolcloric, ce confirmă evoluția și perenitatea pe aceste meleaguri, dezvoltarea culturii și artei poporului român. Fondul cultural-istoric formează o parte importantă a ofertei turistice și un element al imaginii turistice a țării noastre pe piața internațională.

O vizită la fastuoasele monumente de artă medievală din Bucovina sau o excursie la monumentala simbioză daco-română, care este ,,Tropaeum Traiani” de , o drumeție în patriarhalul Maramureș, cu ale sale civilizații ale lemnului și tradiția datinilor străvechi, fie o croazieră pe magistrala albastră Dunăre – Marea Neagră reprezintă, fiecare în parte, o carte de vizită a României turistice. De asemenea, câteva itinerare precum ,,turul castelelor medievale", ,,fortificațiile săsești din Transilvania", sau ,,itinerare ale latinității în România", fie ,,muzeele de istorie și de artă" din România sau ,,biblioteci cu fond de carte rară", pun în lumină disponibilitățile pe care le are oferta cultural-istorică a țării noastre.

Vestigiile arheologice preistorice care confirmă prezența omului încă din paleolitic, dar mai ales din cel mijlociu, cu mărturii aflate în diferite muzee din Craiova, Slatina, București, Deva, înregistrează zona carpato – danubiană în marea arie geografică a antropogenezei.

Cetățile de scaun din Moldova: Suceava, Neamț ale căror vestigii sunt refăcute, alături de ruinele curților domnești de , Bacău, Iași reprezintă însemnate obiective turistice. În România se păstrează vestigiile fortificațiilor și ansamblurilor voievodale din vechile capitale: Curtea de Argeș, Câmpulung, Târgoviște și ansamblul feudal Curtea Veche din București. De o factură deosebită sunt cetățile țărănești săsești din sudul Transilvaniei sau din județul Bistrița Năsăud ridicate în mai multe stadii de populația săseacă în fața invaziilor tătare sau otomane și care, prin stilul arhitectonic și al fortificaților, sunt unicate în țara noastră. Fortificații independente sau construite în jurul unui edificiu religios, romanic sau gotic, cetățile țărănești sunt alcătuite din una până la patru incinte cu ziduri groase de circa și înalte de 10-, și întărite cu turnuri de apărare.

În interior aveau curtine cu camere de refugiu pentru populație sau adăpostul hranei, vitelor, muniției, etc. Se mai păstrează vestigiile cetăților țărănești de și Biertan, unele dintre cele mai puternice din acele vremuri, ale bisericilor fortificate de , Ghimbav, Rupea, SânPetru, Câlnic (lângă Sebeș) care, în parte, au fost cuprinse în circuitul turistic. Unele dintre bisericile fortificate și cetățile țărănești (Biertan, Prejmer, Câlnic, Saschiz, Darju, Valea Viilor, etc.) recomandate pentru a fi introduse în lista Patrimoniului Universal.

Monumentele istorice și de artă medievală, destul de numeroase și de mare valoare culturală, se înscriu între cele mai importante atracții turistice religioase din România, având o însemnătate națională excepțională și universală. Între cele mai reprezentative sunt monumentele istorice și de artă medievală din Bucovina: Voroneț, Humor, Sucevița, Arbore și Moldovița. Aceste biserici și mănăstiri – monumente din sec. XV-XVI – aparțin stilului moldovenesc de arhitectură și pictură medievală – o fuziune armonioasă a tradițiilor turistice populare cu unele influențe bizantine și gotice – care a îmbogățit patrimoniul artistic universal atât prin arta construcțiilor, cât mai ales prin cea decorativă, respectiv prin frescele exterioare, unice în lume prin valoarea lor artistică. De aceea, aceste monumente de cultură străveche, reprezentând un simbol al decorației evului mediu (albastrul de Voroneț, verdele de Sucevița, miniaturile de Humor, etc.) și cuprinse în nomenclatorul UNESCO, ca tezaur universal de valoare excepțională, au fost distinse, în urmă cu peste un deceniu, cu premiul internațional ,,Pomme d'Or" (Mărul de Aur) al Federației Internaționale a Ziariștilor și Scriitorilor de Turism și care se află depus

Muzeele și casele memoriale, elemente culturale valoroase pentru turism, prezintă o mare varietate după conținutul și importanța fondului de exponate. Un interes deosebit au muzeele de importanță națională, între care amintim pe cele din București (Muzeul de Istorie a României, Muzeul de Artă a României, Muzeul Colecțiilor, Muzeul de Istorie Naturală ,,Grigore Antipa", Muzeul Geologiei.), Alba Iulia (Muzeul Unirii, Biblioteca Batthyaneum), Brașov (Complexul muzeal al culturii românești), Cluj-Napoca (Muzeul de Istorie), Dobeta Turnu Severin (Muzeul Regiunii Porțile de Fier), Constanța (Muzeul de istorie națională și arheologie, Complexul muzeal de științele naturii, Muzeul Marinei), Iași (Complexul Muzeal din Palatul Culturii), Oradea (Muzeul Țara Crișurilor), Piatra Neamț (Muzeul de Istorie și științele naturii), Sibiu (Muzeul Brukenthal), Timișoara (Muzeul de Istorie), Tulcea (Muzeul Delta Dunării).

1.4.2. Tipologia satelor turistice românești

Apărute și dezvoltate pe cele mai variate forme de relief, încă din vremea traco-dacilor, așezările rurale românești au menținut, în bună măsură, datinile și obiceiurile străvechi, un bogat și variat folclor, autentice elemente de etnografie, factori naturali de cură si profită de un pitoresc cadru natural, satisfăcând, astfel multiple motivații turistice. Aceste așezări, dacă dispun de gospodării corespunzătoare și au un echipament tehnico-edilitar adecvat și accesibilitate confortabilă, pot fi puse in valoare prin turism rural și agroturism. Se impun atenției pentru turism mai multe tipuri de sate.

Constituirea tipurilor de sate turistice constă în recunoașterea și relevarea specificului localităților și comasarea lor în câteva tipuri fundamentale, în vederea promovării, în fiecare localitate, a celor mai potrivite produse turistice rurale, în funcție atât de principalele însușiri geografice, sociale și economice, cât și de principalele motivații și alegeri ale claselor de turiști care își petrec timpul în localitatea respectivă.

Sate turistice etnografico-folclorice. În această categorie pot intra satele în care portul tradițional, arhitectura, mobilarea și amenajarea interioarelor în stil rustic, muzica și dansurile populare domină și se impun ca însușiri esențiale ale satului respectiv. În aceste sate pot fi oferite turiștilor servicii de cazare și de servire a mesei în condiții originale (mobilier, decor și lenjerie în stil popular, meniuri tradiționale, servite în veselă și cu tacâmuri specifice – farfurii și străchini din ceramică, linguri de lemn, ceea ce nu elimină eventualitatea folosirii la cerere și a tacâmurilor moderne).

În aceste sate se pot desfășura expoziții artizanale permanente cu vânzare, iar pentru turiștii care nu rămân în localitate, ci numai o vizitează, se pot amenaja una sau mai multe gospodării ca muzeu etnografic în aer liber. De asemenea, în aceste sate pot fi identificați și stimulați rapsozi populari (vocali și instrumentali), permanentizate horele (duminicale și de sărbători), târgurile, alte obiceiuri și tradiții locale, la care să participe și turiștii.

Sate turistice de creație artistică și artizanală. Este cunoscut interesul numeroșilor turiști pentru creația artistică și artizanală, precum și dorința lor pentru consumul unor astfel de creații direct de la sursă, de la producătorul însuși. Aceste sate pot oferi posibilitatea practicării unui turism de sejur, în cadrul căruia, în ateliere special amenajate și sub îndrumarea unor specialiști și meșteri populari renumiți, turiștii s-ar putea iniția în artă și tehnici arhaice populare. Se are în vedere identificarea posibilităților de practicare a unora dintre aceste activități chiar în cadrul gospodăriilor gazdă. Există numeroase sate în care preocuparea de bază a gospodinelor este țesutul covoarelor la războaiele țărănești, cusăturile și broderiile populare, activități în care pot fi inițiați turiștii amatori. Așadar, caracteristica esențială a acestor sate, imaginea lor de marcă, ar putea fi producția artistică și artizanală, care poate fi valorificată cu succes din punct de vedere turistic.

Sate turistice climaterice și peisagistice. Caracteristica predominantă a acestor sate turistice, destinate turismului de sejur (pentru amatorii de liniște, de plimbări solitare, într-un peisaj deosebit) este cadrul natural și poziția geografică izolată de centrele aglomerate și de marile artere de circulație.

Sate turistice viti-pomicole. În satele în care predomină această caracteristică (cultivarea pomilor fructiferi și a viței de vie), activitățile turistice sunt posibile pe toată durata anului, atât în perioada recoltării, cât și după aceea, prin oferirea fructelor, strugurilor și a preparatelor pe baza lor (de exemplu, cura uvală, bazată pe consumul dozat al sucului de struguri). De asemenea, pot fi avute în vedere multe alte preparate culinare, comune sau dietetice, pe bază de fructe. În aceste sate turistice, o atracție deosebită și în același timp o sursă sigură și principală de profit ar putea deveni degustările de vinuri, preparate în condiții tradiționale țărănești, precum și participarea la producerea acestora.

O mare răspândire o au satele peisagistice, adecvate turismului de sejur și care dispun de condiții naturale atractive și variate, favorizând petrecerea timpului liber cât mai agreabil. Sunt sate climaterice cu posibilități de plimbare în aer liber, drumeție, băi de aer, helioterapie ca: Fundata și Șirnea (Brașov), Tismana (Gorj), Botiza (Maramureș), Brădet (Argeș), Vama Veche (Constanța), balneare cu izvoare minerale, sau emanații de gaze terapeutice ca: Zizin (Brașov), Oglinzi (Neamț), Coștiui și Rodna (Maramureș), Vâlcele (Covasna), sau pentru practicarea sporturilor de iarnă: Gărâna (Caraș-Severin), Șirnea, Fundata (Brașov), fie viti-pomicole: Recaș (Timiș), Jariștea, Jidvei (Alba), Niculițel (Tulcea), Agapia și Văratic (Neamț); pastorale: Vaideeni (Vâlcea), Jina și Sibiel (Sibiu) etc.; pescărești și de interes vânătoresc: Crișan și Sf. Gheorghe (Tulcea), Ciocănești (Suceava), Gurghiu (Mureș) sau cu obiective de interes științific: rezervații naturale, monumente ale naturii: Ponoare (Mehedinți), Sadova și Bosânci (Suceava), Chiuzbaia (Maramureș), Cireșu (Mehedinți) etc.

Se evidențiază și satele de interes cultural-istoric, ce se adresează îndeosebi turismului itinerant cu valențele sale culturale. Unele sate etnofolclorice dețin un inestimabil fond etnografic (port tradițional, artizanat și arhitectură populară, folclor, muzee etc.): Bogdan Vodă și Ieud (Maramureș), Rășinari și Sibiel (Sibiu), Vama, Ciocănești (Suceava), Năruja (Vrancea), Curtișoara (Gorj), Hoteni (Maramureș), Avram Iancu și Arieșeni (Alba); altele de creație artistică și artizanală, cu o bogată creație în arta populară, oferă posibilitatea ca turiștii să se inițieze în diferite meșteșuguri populare: Tismana, Marga, Dragomirești, Săpânța, Sat Șugatag, Ciocănești, Marginea.

1.5. Turismul rural și dezvoltarea locală durabilă

Dezvoltarea durabilă reprezintă în plan material păstrarea posibilităților și condițiilor de viață pentru generațiile umătoare, în special a resurselor naturale regenerabile, cel puțin la nivelul celor existente pentru generația actuală, precum și normalizarea factorilor de mediu afectați de poluare. În plan spiritual, dezvoltarea durabilă înseamnă mult mai mult, înseamnă păstrarea moștenirii faptelor de cultură, înfăptuite de cei din trecut și de cei de azi și dezvoltarea capacității de creație în viitor, a elitei celor care ne urmează.

Turism durabil reprezintă dezvoltarea tuturor formelor de turism, managementul și marketingul turistic care să respecte integritatea naturală, socială și economică a mediului, cu asigurarea exploatării resurselor naturale și culturale și pentru generațiile viitoare. Impactul turismului asupra mediului implică analiza relației turist – rezervă turistică-produs turistic.

Mulți dintre cei implicați în activitățile de turism sunt conștienți de cauzele dezvoltării turistice, de impactul acestor activități asupra populației și ambiantului. În ultimii ani, s-a urmărit ca expansiunea turismului să se realizeze echilibrat, în conformitate cu standardele care garantează menținerea echilibrului ecologic și preîntâmpină suprasolicitarea resurselor, poluarea și orice alte impacte negative asupra mediului.

Capitolul II

Studiul principalelor aspecte ale turismului din județul Vrancea

2.1. Factorii apariției și dezvoltării formelor de turism

Turismul, ca fenomen social-economic și cultural, este determinat într-o măsură apreciabilă de acțiunea mai multor factori specifici unei anumite perioade istorice. Cunoașterea factorilor care determină și favorizează fenomenul turistic, ori au efecte de frânare relativă asupra acestuia, devine absolut necesară în planificarea dezvoltării zonale sau naționale de profil, în cercetarea de marketing, în promovarea produselor turistice etc. Aceștia nu acționează izolat, ci simultan în strânsă interdependență, influențați fiind și de anumite conjuncturi economice, politice sau militare.

Principalii factori care determină dezvoltarea turismului sunt: factorii de mediu înconjurător, factorii demografici, factorii economici, factorii politici, factorii socio-culturali, factorii psihologici.

Factorii de mediu înconjurător. Mediul înconjurător este, în primul rând, ambianța omului localizată într-un spațiu tridimensional, cu o anumită organizare, alcătuire, structură și funcționare, rezultate din fluxurile energetice și de substanțe ce leagă elementele abiotice, biotice și umane în zona de interferență a geosferelor. Un mediu înconjurător echilibrat, bine protejat, în care relieful, calitatea apelor și aerului, a vegetației, peisajele atractive și echilibrate, reprezintă elemente ce determină dezvoltarea turismului și practicarea tipurilor de turism: de recreere, de odihnă, de tratament etc. În schimb, un mediu degradat prin exploatări miniere de suprafață (modificarea reliefului și degradarea solurilor), prin poluarea apelor și a atmosferei, prin distrugerea învelișului vegetal conduce la eliminarea turismului din zonele sau regiunile respective.

Analizând mai în amănunt relațiile dintre turism și mediile înconjurătoare ajungem la concluzia că în cele mai multe situații nu se cuantifică impactul turismului asupra mediului și societății, și se ia în calcul de cele mai multe ori beneficiile economice ale acestuia. Un loc turistic apare numai acolo unde natura, „materia primă” principală, pune la dispoziție condiții agreabile de mediu, în scopuri curativ-reacreative, ori elemente spectaculoase care pot întreține curiozitatea (chei, defilee, canioane, cascade, forme de relief dezvoltare pe roci calcaroase, relief litoral, relief vulcanic). Cum valoarea calitativă și cantitativă a componentei naturale a potențialului turistic este determinantă în dezvoltarea turismului, exploatarea irațională după un anumit timp poate conduce la distrugerea principalului suport de care turismul a depins și mai depinde încă.

Mediul nu trebuie compromis pentru generațiile următoare, deoarece interesul de bază al turismului este păstrarea echilibrului natural, nu numai satisfacția financiară în general de scurtă durată. Degradarea mediului va afecta în primul rând perspectivele imediate ale comunităților și pe termen lung pe cele ale turismului și al dezvoltării în general.

Factorii demografici au un rol esențial în dezvoltarea activităților turistice întrucât esența fenomenului turistic are drept coloană vertebrală o necesitate umană (de recreere, de recuperare fizico-psihică și de cunoaștere). În toate perioadele evoluției fenomenului turistic putem afirma că omul a reprezentat principalul element al apariției și dezvoltării turismului, generalizat mai apoi ca un fenomen social.

Structura populației pe grupe de vârstă selectează tipurile și formele de turism practicate, alegerea locului de destinație, categoriile de confort solicitate sau volumul de cheltuieli destinate activităților turistice (volume care sunt mai consistente pentru populația activă adultă cu venituri mai mari comparativ cu populația de vârsta a III-a (pensionari) sau studenții, populații beneficiare a unor venituri mai modeste. Și, totuși, se constată în ultimele două decenii o creștere a numărului turiștilor de vârsta a III-a, creștere pusă pe seama disponibilităților timpului liber sau nevoii de odihnă ori recuperare biologică. Grupa vârstnică este orientată predilect spre bazele de tratament și cură balneară, mai ales în perioadele extrasezonale, când sunt practicate prețuri mai mici, iar grupele adultă și tânără participă la activitățile turistice în perioada concediilor de odihnă și în timpul vacanțelor (elevii și studenții), axate cu precădere spre regiunile litorale (turismul celor trei S: sun, sand, sea) și montane. Turismul practicat de populația tânără este axat și pe turismul de vizitare atât a obiectivelor naturale, cât și a celor culturale și istorice, pe când cel practicat de populația vârstnică, dornică de mai mult confort, se orientează către activitățile de recuperare biologică, recreere sau de îngrijire a sănătății (turismul curativ) și mult mai puțin spre turismul de vizitare.

Structura populației pe sexe influențează anumite forme de turism specifice pentru o anumită categorie (turismul în arii naturale, turismul de aventură, turismul în medii sălbatice) sau practicanții unor sporturi nautice și extreme: pescuit sportiv, alpinism, drumeții montane etc.

Structura profesională a turiștilor, ca factor important pentru turism, stimulează practicarea acestuia în funcție de efortul fizic și intensitatea eforului nervos: participarea este mai mare la persoanele cu studii superioare (cadre didactice, medici, ingineri etc.) și mai redusă la populația ocupată ce prestează o muncă fizică (muncitori din construcții, industria extractivă, cei din agricultură, silvicultură etc.).

Factorii economici. În geneza turismului ca activitate economică, acești factori joacă un rol esențial, determinând fenomenul turistic prin:

– creșterea bugetului de timp liber, efect al industrializării economiei mondiale, cibernetizării și robotizării proceselor de producție și alocarea unei părți însemnate pentru activitățile recreative;

– creșterea veniturilor populației și a disponibilităților financiare pentru turism, îngrijirea sănătății și activități culturale.

Dezvoltarea turismului este proporțională cu creșterea nivelului de trai al populației, care la rândul său este efectul unei dezvoltări economice. De-a lungul istoriei dezvoltării turismului, participarea persoanelor la activitatea turistică se diferențiază după venitul pe locuitor și după categoria socială din care face parte. Bunăoară, în Antichitate ca și în Evul Mediu, turismul este practicat de clasele privilegiate care dispuneau de resurse financiare, dar și de timpul liber necesar destinderii, iar pe măsura creșterii generale a nivelului de trai, în țările dezvoltate apar condițiile favorabile pentru turismul de masă.

Factorii politici. Turismul, ca mod superior de petrecere a timpului liber al oamenilor, este condiționat și de acțiunea factorilor politici. Aceștia pot contribui la afirmarea sau restrângerea activităților turistice, pe perioade mai scurte sau mai lungi, prin regimul impus călătoriilor turistice între state aflate în conflict.

Conflictele armate din anumite zone ale globului, la care se adaugă și recrudescența terorismului, prin consecințele deosebit de grave asupra infrastructurii turistice grevează călătoria turistică și chiar izolează anumite destinații din Orientul Mijlociu, Liban, Libia, Africa Centrală și de Est.

Politica economică a unui stat are la rândul ei o influență directă asupra turismului prin: liberalizarea circulației persoanelor, simplificarea formalităților vamale, formalități de eliberare a vizelor turistice, facilități de circulației pe diferite tipuri de transporturi, liberalizarea plăților, paritatea monetară sau facilități vamale. La fel, situațiile de instabilitate politică, recesiunile economice, conflictele sociale sau religioase determină restrângerea fenomenului turistic și o intensitate mai mică a acestuia.

Factorii socio-culturali. După unii autori, factorii socio-culturali au o importanță decisivă în dezvoltarea fenomenului turistic. Acești factori decurg din raportul între timpul productiv și cel neproductiv sau timpul liber al omului. Atunci când durata timpului neproductiv crește, șansele pentru practicarea turismului sporesc și ele direct proporțional.

Timpul neproductiv, în funcție de durată și perioadele de desfășurare, apare în timpul săptămânii (după orele de muncă), la sfârșitul săptămânii (week-end), în sărbătorile legale, în perioada concediilor anuale sau a vacanțelor și poate îmbrăca două variante:

– timpul neproductiv constrâns, consumat cu activitățile cotidiene (circulație, activități casnice, shopping etc.);

– timpul neproductiv util, valorificat pentru: pregătire profesională, ridicarea nivelului de cultură generală, activități destinate manifestărilor sociale, culturale, activități sportive și recreative. Așadar, numai o parte din bugetul de timp liber poate fi alocat activităților de practicare a turismului.

În funcție de durata timpului liber se pot evidenția trei categorii majore de turism:

– turismul de recreere, practicat la sfârșitul săptămânii (turismul de week-end), cu durata de până la două zile și jumătate, la distanțe diferite de locul de reședință (de la cele reduse, de preferat până la o distanță de , până la cele mai mari în funcție de posibilitățile financiare, mijlocul de transport, etc.);

– turismul de recreere și îngrijirea sănătății, derulat în perioada concediilor și a vacanțelor anuale, pe o perioadă mai lungă și la orice distanță;

– turismul ocazional, practicat în timpul săptămânii, în orele libere după muncă, la distanțe mici, în incinta orașelor sau în imediata apropiere.

Factorii psihologici determină nevoia, necesitatea călătoriei ca urmare a conștientizării rolului omului în natură și în societate. Dezvoltarea societății s-a realizat treptat prin îndepărtarea omului de natură (mediul în care a apărut și apoi s-a afirmat) și exercitarea unei presiuni asupra psihicului uman de către „infernul mecanizat și monotonia vieții urbane” , iar omul, pe filieră psihologică, manifestă la aceeași scară, nevoia umană de recreere, recuperare și cunoaștere, de evadare din obișnuitul cotidian pentru a se elibera și a satisface curiozitatea de a vedea alte peisaje, de a gusta din frumusețile naturii redescoperite.

Pe lângă dorința de a pleca în alte locuri decât cele cunoscute zi de zi, factorii psihologici se manifestă și în timpul deplasării spre aria de destinație. Acești factori impun, din interiorul fiecărei conștiințe, tipul de turism și coordonatele viitoarei acțiuni prin luarea în calcul a tuturor aspectelor celorlalți factori (economici, politici, socio-culturali) implicați în actul turistic.

Dinu M. (2002) prezintă și alte motivații pentru turism, respectiv: motivațiile sociale (dorința de evadare din obișnuitul de fiecare zi și de detașare de agresivitatea și de monotonia mediului cotidian); motivații familiale (nevoia de a participa la educarea copiilor); motivații personale (nevoia de cunoaștere și aspirație spre realizarea personală, nevoia de a scăpa de presiuni colective sau familiale).

2.2. Studiul de imagine al județului Vrancea

2.2.1. Istoricul și forma de organizare

Județul Vrancea (fig.1) este un județ din vechile regiuni Moldova și Muntenia din România, cuprins între coordonatele geografice 45°23’ și 46°11’ latitudine nordică și 26°23’ și 27°32’ longitudine estică. Are o suprafață de 4.863 km², reședința județeană fiind municipiul Focșani. Principalele cursuri de apa sunt reprezentate de: Siret (între Adjud și Nămoloasa), Șușița, Putna, Milcov, Râmnicu Sărat (de până la vărsarea sa în Siret). Cele mai mari altitudini le dețin vârfurile Lăcăuț () și Goru ().

Județe vecine: la nord-est județul Vaslui, la est județul Galați, la sud-est județul Brăila, la sud județul Buzău, la vest județul Covasna, la nord județul Bacău.

Prima menționare a județului Vrancea într-un document datează din 2 iulie 1431, când este numit VARANCHA care înseamnă ,,pământul pădurilor" sau pământul negru.

În româna veche, „frânc”, „frâncu” însemnau „occidental”, „franc”.

Etimologia „francea”- „vrancea” este probabilă, mai ales având în vedere vecinătatea zonei Vrancea cu zona populată în evul mediu de sași. Potrivit lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, originea numelui ,,Vrancea" ar fi traco-dacică și ar proveni de la cuvântul ,,vrana", care se traduce ca ,,pădure" sau ,,munte", ori poate de la cuvântul sanscrit ,,vran" („munte”).

Județul Vrancea se conturează ca un spațiu românesc cu un potențial cultural și turistic de amplu interes, atractiv și încă insuficient valorificat, capabil să determine și să susțină o nouă etapă a dezvoltării sale socio – economice și culturale. Sintetizându-i datele existenței și dăinuirii sale, marele istoric Nicolae Iorga îl definea ca o „imagine în mic a României Mari”, iar marele geograf Simion Mehedinți, ca „pământul cel mai însemnat pentru viața statului nostru … vadul cel mare al apelor și șleaul cel mare al drumurilor ce se îndreaptă de spre Marea Neagră”.

În decursul istoriei sale, cu toate schimbările survenite, așezarea județului a respectat, în mare, cadrul inițial având ca elemente definitorii culmile munților spre apus și Valea Siretului spre răsărit. La 1774, Ținutul Putnei era format din nouă ocoale: Polocin, Răcăciuni, Lunca, Zăbrăuți, Șușița, Vrancea, Gârlele, Milcovul de Sus și Milcovul de Gios.Între anii 1774 – 1803, Ocolul Polocinului a trecut la Ținutul Tecuci, iar Ocolul Ghilieștilor a trecut de la Ținutul Putnei.

În anul 1835, Ținutul Putna era format numai din cinci ocoale: Răcăciuni, Zăbrăuți, Vrancea, Gârlele și Biliești. Satele celor patru ocoale care au fost desființate între anii 1816 și 1835 au intrat în componența ocoalelor vecine. În anul 1952, regiunea Putna se desființează și se creează regiunea Bârlad, la care trec raioanele: Focșani, Panciu, Tecuci, Năruja și Vidra. Raionul Adjud cu comunele Păunești, Ruginești, Pufești, Homocea, Corbița, Boghești, Tănăsoaia, Urechești, Coțofenești și Sascut trece la regiunea .

Cu ultima organizare administrativ – teritorială (Legea nr. 2 din 16 februarie 1968), prin care s-a revenit la vechea împărțire pe județe, Vrancea și-a recăpătat actualul nume, teritoriul său extinzându-se spre sud și sud – est prin încorporarea unei părți din fostul raion Râmnicu Sărat (se desființează regiunea Ploiești și apare județul Buzău) de la care au fost încorporate localitățile: Bălești, Chiojdeni, Ciorăști, Dumitrești, Jitia, Sihlea, Tâmboiești, Slobozia Bradului și Vintileasca. Alte patru localități au fost alipite de la județul Bacău: Boghești, Corbița, Homocea și Tănăsoaia. De la raionul (fosta regiune ) s-au alipit comunele Măicănești și Râmniceni. Cu noua sa configurație, se învecina cu județele: Vaslui la nord – est, Galați la est, Brăila la sud – est, Buzău la sud și sud – vest, Covasna la vest și Bacău la nord.

Județul Vrancea, ca unitate administrativ-teritorială organizată cu rang de județ, cuprinde, conform actualei împărțiri administrativ-teritoriale, 73 de localități din care 2 municipii, 3 orașe și 68 de comune în componența cărora se află 331 de sate.

Fig. 1. Aspectul județului Vrancea

2.2.2. Date despre județul Vrancea

Județul Vrancea are cinci orașe (Focșani, Adjud, Panciu, Mărășești și Odobești), 59 de comune și 331 sate.

Pădurile, care acoperă aproape 38% din suprafața județului Vrancea, reprezintă una dintre cele mai importante bogății ale sale. Agricultura este bine dezvoltată; întreaga suprafață agricolă cuprinde peste , dintre care terenul arabil ocupă , podgorii peste , livezi și păduri .

În județ de găsesc 678 instituții educaționale, dintre care 20 sunt licee. De asemenea, mai sunt 276 biblioteci publice, nouă muzee și patru săli de cinema.

Județul Vrancea oferă numeroase posibilități de drumeție și odihnă: stațiunea Soveja, cunoscută pentru cel mai ozonat aer din țara, valea Putnei-Lepșa, podgoriile și beciurile domnești de și Odobești.

Numeroasele studii privind biodiversitatea județului Vrancea au dus la identificarea a numeroase asociații vegetale și animale în care se regăsesc circa o treime din speciile de plante superioare întâlnite în România. Deosebit de importantă este și prezența a peste 30 de specii de plante endemice sau declarate monumente ale naturii, a căror supraviețuire nu este posibilă în afara unei rețele de arii protejate. Aceste 18 rezervații naturale adăpostesc floră, vegetație și faună, cantonate în cele mai diverse biotopuri ale județului Vrancea, astfel încât aceste arii protejate reprezintă un adevărat tezaur de genofond.

Județul Vrancea are o industrie diversificată, în care ponderea o dețin industria textilă și a confecțiilor (aproape 50% din totalul producției, dar și 50% din totalul de resurse umane angajate), alimentară și a băuturilor (aproape 20% din total industrie și angajează 30% din total resurse umane), producția de mobilier, industria celulozei, hârtiei și cartonului, industria de mașini și echipamente, industria de aparataj electric.

Configurația reliefului și bogăția pășunilor favorizează creșterea animalelor, în special a ovinelor și a bovinelor, activitate ce asigură materia primă pentru industria alimentară.

Sectoarele dominante ale județului sunt și cele competitive pe piața internațională – balanța comercială a județului este coerentă cu structura producției industriale și cu numărul de salariați din industrie. Industria textilă și de confecții este puternic orientată spre export – 90% din exporturile județului fiind reprezentate de confecții. Un alt sector competitiv este cel al industriei lemnului, care deține 31% din restul exporturilor.

Industria alimentară este încă orientată spre piața națională, deși este una dintre industriile competitive ale județului. Ea se dezvoltă cu precădere în mediul rural, valorificându-se astfel resursele umane din această zonă a județului. Dintre cele 20 de firme prezente în Topul firmelor județene (2007), 8 se afla în mediul rural. O serie de firme s-au orientat spre nișe de piață inovatoare, cu potențial de creștere ridicat, cum este producția industrială a produselor alimentare tradiționale.

În ceea ce privește industria vinului, din cele 16 mari firme de vinificație din România, 3 sunt localizate în Vrancea, lucru care reflectă puternica reprezentare a potențialului vinicol în acest județ. În Vrancea s-au înființat 12 noi combinate de vinificație cu sprijinul programului SAPARD.

În ultimii ani, în Vrancea se observă o dezvoltare accentuată a etno-turismului și a agro-turismului. Peisajele deosebite și tradițiile păstrate în satele din zona de munte oferă posibilitatea petrecerii vacanțelor unui număr mare de turiști în pensiuni și moteluri.

Între anii 1991 si 2006 s-au înregistrat în Vrancea 443 de societăți cu participare străină, județul deținând astfel 0,3% din totalul național.

2.2.3. Date despre comuna Tulnici

Tulnici este o comună în județul Vrancea, aflată în zona munților Vrancei, formată din satele Coza, Greșu, Lepșa și Tulnici (reședința). Comuna este situată, în extremitatea de nord-vest a județului, la limita cu județele Covasna și Bacău, la poalele munților Vrancei în valea Putnei. Are case construite din bârne în stil tradițional acoperite cu șindrilă, cu interioare împodobite de țesături colorate. Tot în apropiere se află mănăstirea Lepșa care a fost înființată în 1869, dărâmată în 1927 și refăcută, din lemn, în 1936. Altitudinea este de deasupra nivelului mării.

Este străbătută de șoseaua națională DN2D, care leagă Focșaniul de Târgu Secuiesc. , din acest drum se ramifică șoseaua națională DN2L, care leagă comuna spre nord și est de Soveja, Câmpuri, Răcoasa, Străoane, Panciu și Mărășești (unde se termină în DN2). Tot din DN2D, se ramifică șoseaua județeană DJ205L, care deservește comuna Păulești.

Comuna Tulnici este atestată documentar în anul 1466. Se poate spune că nimic din ceea ce este vrâncean nu este străin Tulniciului, tot așa cum tot ceea ce este tulnicean poartă pecetea specificului vrâncean. Geografia, cadrul natural, descrierea monografică a satelor componente comunei Tulnici, populația, viața spirituală, așezămintele monahale, instituțiile publice, listele celor căzuți la datorie în războaiele secolului trecut, portretele unor oameni peste numele cărora ,,ar fi nedrept să se aștearnă uitarea" – acestea sunt punctele de reper ale monografiei comunei TulniciDin studiile etno-istorice reiese ca atestarea cea mai veche a satelor comunei Tulnici dateaza din1507 (acte ale Divanului Domnesc).

Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Tulnici se ridică la 3.450 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 3.698 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (90,67%), cu o minoritate de romi (2,26%). Pentru 7,01% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (92,35%). Pentru 7,01% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Vrancea a județului Putna și era formată din satele Lepșa și Tulnici, cu 939 de locuitori. În comună funcționau o biserică și patru mori de apă. Anuarul Socec din 1925 o consemnează în aceeași plasă și cu aceeași alcătuire, având o populație de 1140 de locuitori, iar din 1931 i s-a alipit și satul Coza (până atunci, la comuna Păulești.

În 1950, comuna a fost arondată raionului din regiunea Putna, apoi (după 1952) din regiunea Bârlad și (după 1956) din regiunea . După reorganizarea administrativă din fost transferată la județul Vrancea, alipindu-i-se și satele comunei Păulești, care a fost desființată atunci. Comuna Păulești s-a separat din nou în 2004, dată de la care comuna Tulnici are componența actuală.

Două obiective din comuna Tulnici sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Vrancea ca monumente de interes local, ambele fiind clasificate ca monumente de arhitectură. Unul este biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” din incinta mănăstirii Lepșa, construită în anii 1930–1936. Celălalt este biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din satul Coza, clădire ridicată în 1873.

2.2.4. Date despre localitatea Lepșa

Stațiunea Lepșa (fig.2) este o stațiune turistică situată pe teritoriul județului Vrancea, la poalele Munților Vrancei. Localizată pe Valea Putnei, în satul vrâncean Lepșa, stațiunea se găsește la o distanță de aproximativ de orașul . Aflată într-un cadru natural montan deosebit, stațiunea reprezintă pentru turiștii sosiți aici o adevărată oază de liniște, izolată de zgomotul și poluarea prezente în toate zonele urbane din România.

Accesul către stațiunea Lepșa se poate realiza urmând traseul drumului național DN2 D, ce leagă orașul de orașul Târgu Secuiesc. Traseul urmat până în stațiune se întinde de-a lungul răului Putna, oferind de-a lungul parcursului său peisaje de o frumusețe inedită.

În trecut, așezarea din inima Vrancei era populată de locuitori care se ocupau cu îndeletniciri tradiționale precum tăierea și prelucrarea lemnului sau creșterea animalelor, însă în ultimul timp s-a observat o evoluție simțitoare, materializată în construirea unor cartiere de case de vacanță și pensiuni turistice și agroturistice.

Dezvoltarea zonei a fost posibilă datorită obiectivelor care au atras de-a lungul timpului un număr însemnat de turiști. Printre acestea se numără Păstrăvăria Lepșa, ce a fost înființată în anul 1995 și are capacitatea de a găzdui 10 tone de păstrăv, dedicat consumului sau repopulării apelor, Mănăstirea Lepșa, așezată chiar pe malul Putnei sau Cascadă Putna, o adevărată rezervație naturală în miniatură, de o mare frumusețe. După ce primește ca afluent Pârâul Tișița, Râul Putna își urmează cursul printr-o vale îngustă, croită în timp prin rocile dure ale munților de aici. Apele tumultoase ale râului prezintă în punctul cascadei o cădere liberă ce măsoară peste și oferă un cadru natural impresionant.

În scopul protejării acestui obiectiv, zonă de aproximativ din jurul cascadei a fost declarată rezervație naturală și peisagistică, pentru a fi astfel ocotita de lege. Și Pârâul Tisita da naștere de-a lungul cursului sau unor superbe chei, obiectiv turistic cunoscut sub numele de Rezervația Naturală Cheile Tișiței. Aceasta este una dintre cele mai semnificative zone protejate de pe teritoriul Vrancei, măsurând o lungime de . Cheile au fost săpate într-o vale destul de adâncă, între Tisaru Mare și Măgura Râpa Caprei și se caracterizează printr-o sălbăticie a peisajului, reprezentat de versanți stâncoși, pe alocuri împăduriți. Aici trăiesc și câteva exemplare din specia caprei negre, animal ocrotit de lege.

Cel mai înalt punct din munții ce străjuiesc stațiunea este Vârful Tisaru, aflat la altitudinea de . Accesul către acesta este realizabil în orice sezon, pe un traseu turistic marcat. În apropiere se găsește și un lac de acumulare, Lacul Greșu și Stațiunea Soveja, foarte cunoscută în trecut drept perla Vrancei.

Fig. 2. Aspectul traseului Focsani-Lepșa

2.2.5. Relieful

Dispus în trepte dinspre vest spre est, relieful județului Vrancea cuprinde Munții Vrancei (cu depresiunile intramontane Greșu și Lepșa ), Dealurile Subcarpatice și Câmpia Siretului Inferior, mărginită la nord-est de Podișul Moldovei (Colinele Tutovei) și la sud–est de Câmpia Râmnicului.

Munții Vrancei sunt munți de încrețire , alcătuiți din culmi ce provin din fragmentarea platformei de eroziune de (Goru – 1785 , Lăcăuți – 1777, Giurgiu – 1720 , Pietrosu – 1672 , Zboina Frumoasă – 1657). Dealurile Subcarpatice, depresiunile colinare și dealurile de podiș, cuprind:

• dealurile înalte vestice (două șiruri între Valea Putnei și Valea Șușitei);

• depresiunile intradeluroase (transversal sau de-a lungul văilor Șușiței, Putnei și Milcovului, precum și la cumpăna apelor între bazinul Milcovului și Râmnei);

• dealurile înalte Măgura Odobeștilor – );

• glacisul subcarpatic, care face legătura între Dealurile Subcarpatice.

Câmpia Siretului Inferior și Câmpia Râmnicului, se înclină spre est până la altitudinea de , la confluența Râmnicului Sărat cu Siretul . Câmpia Siretului reprezintă treapta cea mai de jos de pe teritoriul județului și se intinde între glacisul subcarpatic și râul Siret, cu suprafața înclinată de la vest la est și altitudinea cuprinsă între și .

Câmpia înaltă situată între glacis și o linie ce trece pe , Vânători, Milcovul, Tătăranu, Râmniceni și la est de Ciorăști, are o altitudine de în nord și în sud. Ea are aspectul unei suprafețe netede, ușor învălurită datorită prezenței unor conuri aluvionare între care câmpia formează depresiuni locale, cu exces de umiditate (bolta Voetin, Lacul Negru, aria de la est de Caiata) datorate adâncimii reduse la care se află stratul de apă.

La nord de Valea Șușiței, aspectul câmpiei reprezintă forma unei prisme în trepte ce coboară către Lunca Siretului, iar în apropierea Adjudului, la terasele Siretului se adaugă cele ale Trotușului.

Câmpia joasă se întinde pe linia Mărășești, Vânători, Tătăranu, Râmniceni și de la est de Ciorăști până la albia Siretului, altitudinea ei fiind de 35–50 m în partea de nord și de 20–30 m în cea de sud. Este caracterizată printr-o suprafață relativ netedă, înclinată în aceeași direcție de scurgere a Siretului și este traversată de numeroase albii, meandre și depresiuni cu exces de umiditate, separate între ele prin grinduri teșite.

Relieful comunei Tulnici este extrem de variat atât din punct de vedere al altitudinii și al formei, cât și din punct de vedere al originii și vârstei lui. Din punct de vedere fizico-geografic, arealul comunei Tulnici cuprinde două mari unități de relief: munții și subcarpații. Ceea ce caracterizează relieful din punct de vedere altimetric, este dispunerea sa în trepte, care coboară de la vest către est. Treapta cea mai înalta, cea vestică, este alcătuită dintr-o serie de culmi muntoase și masive izolate cu aspect de măguri al căror altitudine absolută oscilează între 960- (Vârful Lăcăuți). Către est, ulucul depresionar submontan este străjuit de un șir de culmi și masive deluroase, înalte de 600-, de un pitoresc deosebit.

2.2.6. Clima

Județul Vrancea are o climă temperată, cu mari variații, determinate de confluența reliefului. În zonele de câmpie, temperatura medie anuală este de , în cele de deal între 6 și , în cea montană este cuprinsă între 2 și , iar pe culmile cele mai înalte ale Munților Vrancei -1, .

Căderile de precipitații în cantități mari de 300mm în 24 de ore sunt frecvente pe întreg teritoriul județului. Numărul zilelor cu ninsoare urcă până la 80 în zona de munte și numai până la 20 în zona de câmpie. Vânturile dominante în toate anotimpurile bat dinspre nord-est.

Foarte frecvente sunt cantitățile cuprinse între 40 și în 24 ore, ceea ce arată agresivitatea mare a precipitațiilor și, implicit, rolul important pe care îl are scurgerea superficială, fie în pânze, fie concentrată, în eroziunea solurilor de pe întinsul teritoriului județului, în special a celor din regiunea dealurilor și glacisului subcarpatic.

Referitor la căderile de zăpadă și păstrarea lor pe sol, în regiunea muntoasă și în dealurile subcarpatice înalte aceasta persistă 80-120 de zile, pe dealurile joase, iar pe dealurile Tutovei rămâne între 60-80 zile.

Clima comunei Tulnici corespunde cu cea a zonei subcarpatice, cu ierni lungi si geroase, abundente în zăpezi, iar verile sunt scurte si răcoroase. Regimul termic se caracterizează printr-o temperatură medie multianuală de 9,2 grade Celsius. Regimul pluviometric se caracterizează prin precipitații moderate cu media multianuală de .

2.2.7. Hidrografia

Teritoriul județului Vrancea este străbătut de mai multe cursuri de apă. Siretul formează limita estică a județului, fiind din punct de vedere economic cel mai important. Râul Putna curge de la vest la est pe o lungime de . Cu ajutorul principalilor săi afluenți, Putna își adună apele din zona Curburii Carpaților prin intermediul Zăbalei ( cu o lungime de ), Milcovului ( ) și a Râmnei ( ) . Ea mai primește direct un număr de 15 afluenți, a căror lungime variază între 5 și . Milcovul primește, la rândul său, 9 afluenți, iar Râmna numai 5.

Partea sudică a județului este străbătută, în parte, de cursul Râului Râmnic, având afluenți pâraiele Râmnicelul, Motnăul și Coțatcu. Zona nordică a județului este dominată de pârâul Sușița, lung de , ce adună apele a 7 afluenți. Acest curs de apă traversează, ca și Putna, cele trei principale trepte de relief, mulți, dealuri și câmpie. Variațiile condițiilor climatice, de la o treaptă de relief la alta, a determinat o variație a valorii scurgerii medii multianuale, în aceeași direcție. În timpul primăverilor și a verilor se scurge 10–25 % din volumul anual de apă.

Când viiturile, frecvente primăvara, au origine pluvială, scurgerea minimă se produce iarna, cât și în intervalul vară-toamnă, când rezervele subterane sunt în mare măsură epuizate. În toate bazinele hidrografice despădurite, versanții sunt intens desecați. De aceea, sunt justificate cu prisosință acțiunile de reîmpădurire a Vrancei. Izvoarele minerale de tipul celor sărate se găsesc pe văile Poeniței, Boului, Rupturile, în jurul Măgurei Spineștilor, în Valea Cerbului.

Izvoarele sulfuroase sunt în valea pârâului Furul, Sclifii, , , , în valea pârâului Motnăul Puturos, Motnăul Mic, Valea Neagră , Andreiașu de Sus, Valea Reghiorul, Valea pârâului Preda și cea a pârâului Râșcanu,

În ceea ce privește valorificarea economică resurselor de apă minerală, cele mai indicate locații, ca număr și valoare terapeutică a izvoarelor, ar fi Soveja (datorită infrastructurii turistice existente), Lepșa – Valea Putnei (datorită extinderii recente a infrastructurii turistice și a ivirilor mofetice uscate în apropiere de izvorul Putnei, la contactul dintre pânza de Tarcău și Unitatea Marginală) și mai ales Vizantea, cu un potențial natural ridicat, dar nevalorificat încă. Asociate izvoarelor minerale sunt și nămolurile terapeutice.

În ceea ce privește riscurile hidrologice, acestea sunt reprezentate în principal de către viituri. Cel mai frecvent viiturile se produc primăvara, având în principal origine pluvială. Asociate viiturilor puternice sunt și riscuri legate de subminarea versanților, producerea alunecărilor de teren sau depunerea de material aluvionar.

2.2.8. Vegetația

Vegetația caracteristică județului Vrancea este cea de pădure (suprafața ei fiind însă discontinuă) și de pajiști montane secundare. Pajiștile montane (sau ,,golurile") sunt foarte dispersate. În majoritate, ele sunt o consecință a substituirii pădurilor pe cale antropică, ceea ce face ca numeroase suprafețe să se întîlnească în interiorul arealului vegetației silvestre. Cele spontane, reduse și sporadice, caracterizează mai cu seamă vârfurile Goru, Lăcăuți, , Pietrosu și Zboina Frumoasă.

Etajul nemoral, caracterizat mai ales prin păduri de foioase mezofile de tip central-european, cuprinde toate teritoriile muntoase situate la altitudini mai mici decât limita inferioară a etajului boreal. Această limită superioară se situează pe linia ce desparte molidișurile pure în masive neîntrerupte, de pădurile amestecate de rășinoase și fag sau păduri pure de fag.

Limita superioară a făgetelor pure se ridică până la 1200-, în funcție și de expunerea versanților. Astfel de formațiuni vegetale sunt întâlnite pe versanții sudici ai munților Zboina Neagră, Coza, Tisaru, pe versanții estici și sudici ai culmilor Pietrele și Mioarelor, pe valea Tișiței, valea Cozei, etc. În aceste areale, făgetele ocupă toate formele de relief cu excepția firului văilor.

Etajul subalpin cuprinde vegetația culmilor alpine între limita inferioară a etajului alpin și limita superioară a pădurii încheiate de molid. Limita superioară a pădurii de molid coincide cu arealele unde exemplarele de molid au o înălțime de minim , iar consistența pădurii este de minim 0,6. Nu este considerată limită superioară naturală a etajului boreal limita de astăzi a pădurii de conifere care a fost coborâtă antropic.

În spațiul Munților Vrancei, etajul subalpin este întâlnit doar în vârful masivului Goru (l785 m) și în vârful masivului Lăcăuți (), unde exemplarele de molid prezintă caractere de nanism.

Etajul boreal (al molidișurilor) cuprinde fâșia altitudinală situată imediat sub etajul subalpin și se caracterizează prin păduri de conifere boreale (molid).

2.2.9. Flora

Date fiind altitudinea și condițiile climatice, vegetația caracteristică munților Vrancei este cea de pădure și de pajiști montane secundare. În arealul formațiunii silvestre se disting două etaje: unul inferior, cu arborete de amestec-foioase și rășinoase și unul superior, alcătuit din rășinoase(conifere).

Pădurile de amestec ocupă, îndeosebi, jumătatea răsăriteană a munților Vrancei și preferă versanții sudici, participarea speciilor de conifere fiind subordonată arborilor cu frunză căzătoare. Dintre speciile de foioase se face remarcat fagul (Fagus silvatica). El se asociază cu paltin (Acer platanoides), carpen (Carpinus betulus), frasin (Fraxinus excelsior), mesteacăn (Betula pendula), mai rar gorun (Quercus petraea), de munte (Ulmus glabra) sau arin (Alnus viridis).

Pădurile de conifere urcă până aproape de cele mai înalte vârfuri, acoperind, cu predilecție, jumătatea apuseană a zonei montane, precum și versanții cu expunere nordică:molidul (Picea abies), bradul (abies alba), pinul silvestru (Pinus sylvestris).

Vegetația specifică pajiștilor montane o reprezintă asociațiile de: țăpoșică (Nardus stricta), păiuș (Festuca rubra), trestioară (Calamagostris arundinacea), firuță (Poa violacea), afin (fig. 3), merișor (fig. 4), iarbă neagră (fig. 5), ienupăr (Juniperus communis). În jurul stanelor mai apar ștevia (Rumex alpinus), știrigoaia (Veratrum album), iar în zonele mai umede cresc rogozuri (Carex alba, Carex distans), brusturele caprei (Teleckia speciosa) și alte specii hidrofile.

Primăvara aduce în pajiștile montane și în poieni brebenei (Corydalis solida), toporași (Viola bielziana), crucea voinicului (Hepatica transsilvanica). Pe vf.Goru este prezent jneapănul (Pinus mugo).

Fig. 3. Aspectul afinului (Vaccinium myrtillus)

Fig. 4. Aspectul merișorului (Vaccinium vitisidea)

Fig. 5. Aspectul ierbii negre (Calluna vulgaris)

2.2.10. Fauna

Poziția geografică, particularitățile reliefului și compoziția învelișului vegetal și-au pus amprenta și asupra compoziției și răspândirii faunei. Vrancea deține un important cinegetic renumit nu numai în noastră dar și departe, peste hotarele ei.

În zona se întâlnește cerbul, care uneori coboară până în zona depresionară. Ursul apare cam în aceleași zone montane, dar cu precădere în Zboina Neagră. Aria lui de răspândire se întinde până în Măgura Odobești.

Căprioara (fig. 6) trăiește pe un spațiu foarte întins din zona montană până în cea de silvostepă, la fel și pisica sălbatică. intre mamifere mai pot fi citate următoarele specii: mistrețul (fig. 7), jderul (fig. 8), veverița (fig. 9), nevăstuica (fig. 10), iar în zona de dealuri și câmpie iepurele și ariciul (fig. 11).

Există în Vrancea 16 rezervații naturale cu o suprafață de din care cele mai cunoscute sunt Cheile Tișitei, Cascada Putnei, Râpa Roșie, Lacul Negru, Cheile Nărujei, Căldările Zăbalei, Focul Viu de , Dălhăuți, Lunca Siretului.

Fig. 6. Aspectul căprioarei

Fig. 7. Aspectul mistrețului

Fig. 8. Aspectul jderului

Fig. 9. Aspectul veveriței

Fig. 10. Aspectul nevăstuicii

Fig. 11. Aspectul ariciului

2.2.11. Resursele subsolului

Județul Vrancea are o cuvertură de soluri foarte variată și complexă, datorită diversității condițiilor geografice. În Câmpia Siretului, ele sunt constituite din cernoziomuri levigate și compacte, precum și cernoziomuri freatice-umede levigate, ce ocupă partea mai joasă a câmpiei înalte. O caracteristică pentru câmpia joasă și luncile râurilor este existența solurilor aluvionare cu carbonați. Glacisul subcarpatic și dealurile înalte estice sunt acoperite cu soluri brune-gălbui, soluri brune tinere de grohotișuri.

Resursele subsolului sunt prezente în cantități ce nu justifică o exploatare economică intensă. Putem aminti: resursele energetice, resursele de țiței de și de gaze de , sarea gemă de sau rocile și nisipurile folosite ca materii prime în sectorul construcțiilor.

2.2.12. Rezervațiile naturale

Lista rezervațiilor naturale din județul Vrancea cuprinde ariile protejate de interes național (rezervații naturale), aflate pe teritoriul administrativ al județului Vrancea.

Cascada Mișina (fig. 12) este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervație naturală de tip mixt) situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Nistorești. Aria naturală se află în extremitatea vestică a județului Vrancea (în apropierea limitei cu Județul Buzău), în Munții Vrancei (grupare muntoasă a Carpaților de Curbură) la o altitudine medie de , în bazinul superior al râului Mișina (afluent de dreapta al văii Nărujei). Rezervația naturală cu o suprafață de a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – zone protejate) și reprezintă o arie naturală de un deosebit interes geologic, floristic, faunistic și peisagistic din zona muntoasă a Vrancei.

În arealul ariei naturale sunt prezente trei tipuri de habitate (păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum, păduri dacice de fag și fânețe montane) ce adăpostesc o gamă floristică și faunistică specifică Subcarpaților de Curbură.

Fig. 12. Aspectul cascadei Mișina

Cascada Putnei este o arie protejată de interes național (rezervație naturală, tip geologic și peisagistic), situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Tulnici, în apropierea satului Lepșa.

Cascada Putnei a fost declarată Monument al Naturii în anul 1973; atunci au fost realizate și primele amenajări pentru vizitare. Are circa 80 de metri lungime, iar apa se strânge într-un lac cu adâncimea de aproximativ . În prezent Cascada Putnei este inclusă în Parcul Natural Putna Vrancea, ca zonă de management durabil.

Importanța Cascadei Putnei constă în caracterul peisagistic și hidromorfologic datorat nu numai cascadei actuale, ci și a cascadei părăsite, rămasă suspendată pe malul stâng, deasupra Putnei, la cca în aval de actuala cascadă, ca urmare a proceselor tectonice, când o porțiune din patul vechii albii s-a prăbușit, iar vechiuk curs a fost deviat pe akbia actuală.

Ca urmare a antropizării excessive, au fost distruse mare parte din speciile de plante de stâncărie, printre care și floarea de colț.

Căldările Zăbalei (fig. 13) este o arie naturală de interes național (rezervație naturală de tip mixt), situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Nereju. Aria naturală cu o suprafață de se află în Munții Vrancei (grupare muntoasă a Carpaților de Curbură la o altitudine medie de în partea vestică a județului Vrancea), aproape de limita cu județul Buzău, pe cursul superior al Zăbalei, la confluența acesteia cu râul Zârna Mare.

Rezervația naturală a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 și reprezintă o arie montană unde sunt prezente mai multe tipuri de habitate (păduri de fag, fânețe montane), cu o deosebită importanță floristică, faunistică, higrogeomorfologică și peisagistică din Carpații Orientali.

Fig. 13. Aspect din rezervația ,,Căldările Zăbalei”

Focul Viu de de Jos (fig. 14) este o arie protejată de interes național (rezervație naturală de tip mixt) situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Andreiașu de Jos. Aria naturală cu o suprafață de se află în partea centrală a județului Vrancea și cea nordică a satului Arșița, în Subcarpații de Curbură, la o altitudine de , în dreapta drumului comunal ce leagă localitatea Andreiașu de Jos de Andreiașu de Sus.

Focul Viu de de Jos a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 și reprezintă o zonă de interes geologic și peisagistic aflată în versantul drept al Milcovului. Aria naturală este o suprafață deluroasă (Dealul Tilia cu ravene și forme de erodare) constituită din roci sedimentare (marne și gresii) și supusă unor alunecări de teren datorate defrișărilor excesive, în a cărei perimetru sunt semnalate emanații de gaze naturale (hidrocarburi) care se aprind spontan și ard singure.

Fig. 14. Aspect din rezervația ,,Focul viu”

Groapa cu Pini (fig. 15) este o arie protejată de interes național (rezervație naturală de tip paleontologic și peisagistic) situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Tulnici. Aria naturală cu o suprafață de se află în Munții Vrancei, în partea nord-vestică a județului Vrancea și cea sud-vestică a satului Coza, în bazinul superior (versantul drept) al văii Coza și este inclusă în Parcul Natural Putna – Vrancea.

Rezervația naturală a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 și reprezintă un afloriment (un abrupt în versantul drept al râului Coza), unde în stratele de rocă sedimentară sunt semnalate depozite de faună fosilă.

Fig. 15. Aspect din rezervația ,,Groapa cu pini”

Muntele Goru este o arie protejată de interes național (rezervație naturală de tip mixt) situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Năruja.

Aria naturală cu o suprafață de se află în Munții Vrancei (unitate reliefală a Carpaților de curbură ce aparține lanțului muntos al Orientalilor ce atinge înălțimea maximă în Vârful Goru .), în extremitatea vestică a județului Vrancea, la granița cu județul Buzău și în imediata apropiere a limitei cu județul Covasna. Rezervația naturală a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 și este o zonă montană a Subcarpaților de Curbură, inclusă în Parcul Natural Putna – Vrancea, reprezentând versantul vestic al Muntelui Goru, ce include și bazinele hidrgrafice ale pâraielor Rozelor (afluent de stânga al râului Goru), Cotit și Afinișu. Aria naturală dispune de mai multe tipuri de habitate (păduri boreale, pajiști alpine, asociații de jnepenișuri, asociații de ienuperi, asociații vegetale de stâncărie, asociații de arbusti cu specii de merișor și afin, asociații ierboase, cursuri de ape) ce adăpostesc o mare varietate de floră și faună specifică Subcarpaților de Curbură.

Parcul Natural Putna-Vrancea este o arie protejată de interes național (parc natural), situată în sud-vestul Moldovei, pe teritoriul județului Vrancea. Aria naturală se află în extremitatea vestică a județului Vrancea (la limita de graniță cu județul Covasna), pe teritoriile administrative ale comunelor Nistorești, Păulești, Soveja și Tulnici și este străbătută de drumul național DN2L, care leagă localitatea Panciu de Lepșa.

Parcul Natural Putna – Vrancea a fost declarat arie protejată prin Hotărârea de Guvern nr. 2151 din 30 noiembrie 2004 și se întinde pe o suprafață de . Acesta acoperă bazinul hidrologic al râului Putna și masivele Mordanu și Goru și reprezintă o zonă complexă de protecție și conservare a faunei (urs, lup, râs) și a florei (arborele de tisa, jneapănul, floarea-reginei, bulbucul de munte, papucul doamnei) întâlnite pe aria rezervației. Parcul Natural se suprapune sitului de importanță comunitară – Putna – Vrancea și include rezervațiile naturale: Cascada Putnei, Groapa cu Pini, Muntele Goru, Pădurea Lepșa – Zboina, Strâmtura – Coza și Valea Tișiței. Fauna parcului este una diversă și reprezentată de mai multe specii de mamifere, pești, amfibieni și reptile, unele protejate prin lege. La nivelul ierburilor au fost indentificate trei specii floristice rare: clopoțelul de munte (Campanula serrata), iarba-gâtului (Tozzia carpathica) și papucul doamnei (Cypripedium calceolus). În arealul parcului vegetează și două specii de papură: Typha minima (papura pitică) și Typha shuttleworthii.

Pădurea Reghiu–Scruntaru este o arie protejată de interes național (rezervație naturală de tip faunistic, forestier, geologic, peisagistic și paleontologic) situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Reghiu. Aria naturală se află în partea estică a Carpaților de Curbură, în bazinul central și ocupând ambele lunci ale Milcovului (afluent de dreapta al râului Putna), la confluența acestuia cu valea Reghiului, în partea central-nordică a județului Vrancea și cea nord-estică a satului Reghiu și este străbătută de drumul județean care leagă satul Adreiașu de Jos de Șindrilari. Rezervația naturală cu o suprafață de a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 și reprezintă o arie naturală (cu un deosebit interes geologic, floristic, paleontologic și peisagistic) formată din două corpuri de teren dispuse în dreapta și stânga văii Milcovului, cu abrupturi săpate în calcare, marne, argile, gresii; cu un bogat conținut de faună fosilă. Flora rezervației este reprezentată de mai multe specii cu elemente continentale, submediteraneene, pontice, europene, central-europene și euroasiatice. Printre exemplarele floristice rare, sunt întâlnite speciile pontice de saschiu (Vinca herbacea), gura lupului (Scutellaria alpina) sau Polygonatum latifolium, cunoscută sub denumirea populară de Pecetea lui Solomon.

Pădurea Lepșa – Zboina este o arie protejată de interes național (rezervație naturală de tip floristic și forestier) situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Tulnici.

Aria naturală cu o suprafață de se află în extremitatea nord-vestică a județului în Munții Vrancei, în versantul stâng al râului Lepșa (afluent de stânga al Putnei), ocupând partea sudică a Vârfului Zboina Neagră și este inclusă în Parcul Natural Putna – Vrancea. Rezervația naturală a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 și reprezintă o zonă cu o mare diversitate de floră (arbori, arbusti, mușchi, licheni și specii ierboase de stâncărie, europene, mediteranene, pontice) și faună specifică Subcarpaților de Curbură.

Pădurea Schitu – Dălhăuți este o arie protejată de interes național (rezervație naturală de tip forestier) situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Cârligele. Aria naturală cu o suprafață de se află în partea centrală a județului Vrancea, în estul Subcarpaților de Curbură acoperind bazinul superior al văii Dălhăuților, lângă drumul județean (DJ205B) care leagă satul Faraoanele de localitatea Blidari. Rezervația naturală a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 și reprezintă zona piemontană a Subcarpaților de Curbură, ce conservă habitate forestiere (păduri de fag și păduri de stejar în asociere cu carpen) cu floră și faună specifică Orientalilor.

Rezervația naturală se suprapune sit-ului Natura 2000-Pădurea Dălhăuți și se află în imediata apropiere a vechiului lăcaș de cult ortodox a Mănăstirii Dălhăuți.

Pădurea Verdele – Cheile Nărujei este o arie protejată de interes național (rezervație naturală de tip mixt) situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Nistorești. Aria naturală cu o suprafață de se află în Munții Vrancei (Subcarpații de Curbură) ocupând extremitatea vestică a județului Vrancea, în partea nordică a rezervației naturale Cascada Mișina și cea sudică a Parcului Natural Putna – Vrancea, pe cursul inferior al râului Năruja (afluent de stânga al râului Zăbala), incluzând Cheile Nărujei (sectorul inferior) și Pădurea Verdele (bazinul superior al văii Zăbalei). Rezervația naturală a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 și reprezintă o arie naturală de interes floristic, faunistic, geologic și peisagistic aflată în bazinul inferior al văii Nărujei din Munții Vrancei. Aria protejată adăpostește arbori seculari cu specii de fag (Fagus sylvatica), brad (Abies) și molid (Picea abies); specii ierboase, precum și o mare varietate faunistică specifică Orientalilor. Rezervația naturală se suprapune sit-ului Natura 2000 – Pădurea Verdele.

Pădurea Cenaru este o arie protejată de interes național (rezervație naturală de tip mixt) situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Andreiașu de Jos. Aria naturală cu o suprafață de se află în sectorul intern al Carpaților de Curbură, în versantul drept al Milcovului (afluent de dreapta al râului Putna) incluzând vârfurile Cenaru (.) și Gârbova (.), în partea central-vestică a județului Vrancea, lângă drumul județean care leagă satul Nereju Mic de Andreiașu de Jos.

Pădurea Cenaru a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 și reprezintă o zonă montană (cu văi înguste, abrupturi, versanți cu pante înclinate, relief fragmentat de valea Milcovului și afluenții acestuia, păduri și pajiști) ce adăpostește exemplare de arbori seculari cu specii de tisă (Taxus baccata), brad (Abies) și fag (Fagus sylvatica); ierburi și o mare varietatate faunistică specifică lanțului carpatic al Orientalilor.

Rezervația naturală (suprapusă sitului de importanță comunitară Cenaru) prezintă un areal cu două tipuri de habitate (păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum și păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum) ce adăpostesc și conservă o gamă floristică și faunistică diversă, exprimată atât la nivel de specii cât și la nivel de ecosisteme terestre.

La nivelul ierburilor sunt întâlnite mai multe specii floristice rare, printre care: papucul doamnei (Cypripedium calceolus), smeoaia (Seseli gracile), brustur-negru (Symphytum cordatum), breabăn (Cardamine glanduligera), căpșunică (Cephalanthera rubra), poroinic (Dactylorhiza maculata), mlăștiniță (Epipactis helleborine), crucea voinicului (Hepatica transsilvanica), pecetea lui Solomon (Polygonatum verticillatum), piciorul-cocoșului (Ranunculus carpaticus), lăptucul oii (Telekia speciosa), cujucărea de munte (Valeriana tripteris), mierea-ursului (Pulmonaria rubra), papură din specia Typha shuttleworthii, Koeleria macrantha (o specie graminee endemică pentru această zonă) sau un rogoz din specia Carex sylvatica ssp. sylvatica).

Lumea animalelor este reprezentată de mai multe specii faunistice (mamifere, reptile, amfibieni și insecte). Mamifere: urs brun (Ursus arctos), lup cenușiu (Canis lupus), mistreț (Sus scrofa), căprioară (Capreolus capreolus), cerb (Cervus elaphus), râs (Lynx lynx), vulpe (Vulpes vulpes), pisica sălbatică (Felis silvestris), viezure (Meles meles); reptile și amfibieni: șarpele de alun (Coronella austriaca), șarpele lui Esculap (Elaphe longissima), gușter (Lacerta viridis), șopârlă de câmp (Lacerta agilis), năpârcă (Natrix natrix), vipră (Vipera berus), ivorașul-cu-burta-galbenă (Bombina variegata), broasca mare de lac (Rana ridibunda), broasca-roșie-de-munte (Rana temporaria), broasca-roșie-de-pădure (Rana dalmatina), salamandra de foc (Salamandra salamandra); insecte din speciile: rădașcă (Lucanus cervus) și croitorul alpin (Rosalia alpina).

Poiana Muntioru (fig. 16) este o arie protejată de interes național (rezervație naturală de tip floristic) situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Vintileasca.

Aria naturală se află în versantul sudic al Munților Vrancei (Subcarpații de Curbură), în extremitatea vestică a județului Vrancea aproape de limita cu județul Buzău, în teritoriul nordic al satului Neculele. Rezervația naturală cu o suprafață de a fost declarată arie protejată prin Hotărârea de Guvern Nr.2151 din 30 noiembrie 2004 (privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi zone) și reprezintă o zonă de fâneață împădurită ce adăpostește o mare varietate de specii floristice rar. Rezervația naturală se suprapune sit-ului Natura 2000 – Poiana Muntioru.

Fig. 16. Aspect din poiana Muntioru

Pădurea Merișor – Cotul Zătuanului este o arie protejată de interes național (rezervație naturală de tip forestier și faunistic) situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Vânători. Aria naturală se află în Câmpia Siretului, în partea sud-estică a județului Vrancea la limita teritorială cu județul Galați, pe teritoriul nord-estic al satului Vânători, în apropiera drumului județean (DJ204D) care leagă municipiului Focșani de localitatea Suraia.

Rezervația naturală declarată arie protejată prin Hotărârea de Guvern Nr.1143 din 2007 se întinde pe o suprafață de și se suprapune sitului Natura 2000 – Pădurea Merișor – Cotul Zătuanului. Aria protejată reprezintă o zonă împădurită (acoperită în cea mai mare parte cu pădure de șleau, cu pajiști aluviale și păduri de foioase) aflată în lunca inferioară a Siretului, ce adăpostește o gamă varietată de floră și faună specifică zonelor umede din estul țării.

Râpa Roșie – Dealul Morii este o arie protejată de interes național (rezervație naturală de tip geomorfologic) situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Tulnici. Aria naturală cu o suprafață de se află în Munții Vrancei (unitate reliefală a Carpaților de Curbură), în partea nord-vestică a județului Vrancea, în vesantul drept al râului Putna, în aval de confluența cu valea Cozei, în partea sudică a satului Tulnici, lângă drumul comunal (205L) care leagă această localitate de satul Păulești. Rezervația naturală a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 și reprezintă o arie naturală pseudocarstică (forme de eroziune asemănătoare celor carstice, produse de alte procese decât disoluția) formată în versantul drept al Putnei, cu pante abrupte, turnuri, ace, ogașe, pâlnii sau microcanioane ce conferă locului un pitoresc aparte.

Rezervația Algheanu este o arie protejată de interes național (rezervație naturală de tip geologic și peisagistic) situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Vrâncioaia. Aria naturală cu o suprafață de se află în partea estică a Carpaților de Curbură în centrul Depresiunii Vrancei, ocupând bazinul hidrografic al văii Zmeului (pârâul Algheanu) în partea nord vestică a județului Vrancea și cea vestică a satului Poiana, lângă drumul județean (205L) care leagă localitatea Vrâncioaia de Năruja. Rezervația naturală declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 este o suprafață străbătută de apele pârâului Algheanu, cu lapiezuri (microforme reliefale formate în urma acțiunii apei) săpate în roci friabile și în depozite salifere și reprezintă o zonă de un deosebit interes geologic și peisagistic din Vrancea.

Strâmtura – Coza este o arie protejată de interes național (rezervație naturală de tip geomorfologic și peisagistic) situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Tulnici. Aria naturală cu o suprafață de se află în Munții Vrancei (unitate reliefală a Carpaților de Curbură ce aparțin Orientalilor), în partea nord-vestică a județului Vrancea și cea sud-vestică a satului Coza și este inclusă în Parcul Natural Putna – Vrancea. Rezervația naturală a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 și reprezintă o zonă montană (platoul Strâmtura) în bazinul superior al văii Coza (afluent de dreapta al râului Putna) și a pâraielor Carpen și Dălhațaș; cu văi adânci și versanți abrupți, dealuri, pajiști și zone împădurite, cu arii unde fenomenele de eroziune au scos la suprafață strate litologice (intercalări succesive de roci sedimentare în diferite nuanțe) ce conferă locului o deosebită valoare peisagistică și geomorfologică.

Valea Tișiței este o arie protejată de interes național (rezervație naturală de tip geologic și forestier), situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Tulnici. Valea Tișiței reprezintă una din cele mai mari arii protejate din județul Vrancea. Rezervația naturală, aflată la 850 de metri altitudine și măsurând circa lungime, se regăsește de o parte și de alta a unei văi create de pârâul Tișița, vale ce desparte vârful Tisaru Mare de măgura Râpa Caprei.

2.2.13. Patrimoniul pomicol

Cultura pomilor fructiferi este bine dezvoltată în depresiunile intracolinare din vestul județului Vrancea, încadrându-se în activitățile tradiționale ale economiei din acest spațiu. Această cultură are o importanță deosebită pentru economia locală, întrucât furnizează materia primă necesară unor activități din industria alimentară și utilizează terenuri care nu-și pot găsi întrebuințarea pentru alte culturi.

Din punct de vedere al ponderii pe care o dețin livezile din totalul terenului agricol, se amintesc comunele Chiojdeni (12,17 %), Vizantea-Livezi (7,56 %), Vidra (6,97 %), Jitia (4,23 %) și Valea Sării (3,56 %). Media la nivelul zonei este de 3,05 %

Sub raportul compoziției livezilor, prunul deține cele mai ridicate procente (76,5 %), urmat de măr (8,6 %), nuc (5,8 %), păr (3,1 %), vișin (2,2 %) și cireș (1,8 %).

Crearea centrelor de valorificare a fructelor și Dumitrești au contribuit la extinderea culturilor de pomi fructiferi, în prezent existând o preocupare crescândă pentru utilizarea fructelor pentru producția băuturilor alcoolice.

2.2.14. Patrimoniul zootehnic

Configurația reliefului și bogăția pădurilor favorizează creșterea animalelor, în special a ovinelor și a bovinelor, activitate ce asigură materia primă pentru industria alimentară. Creșterea animalelor a reprezentat una din principalele opțiuni ale populației din zona și subcarpatică de a-și obține resursele alimentare necesare supraviețuirii. Bonitatea scăzută a terenurilor arabile, suprafața ridicată ocupată de păduri etc. a obligat populația din zona și subcarpatică să se adapteze. Astfel s-a dezvoltat păstoritul agricol, care utiliza pășunile și fânețele din apropierea localităților din zonele depresionare.

Chiar dacă astăzi nu se mai păstrează obiceiurile deplasărilor transhumante de odinioară, păstoritul estival pe pășunile montane rămâne una dintre principalele ocupații ale populației vrâncene. În ceea ce privește numărul de capete de animale per comună, nu se poate realiza o regionare a Vrancei pe acest criteriu. Cele mai multe bovine sunt în comunele Vidra, Nereju și Vrâncioaia, pe când numere mari de ovine sunt în comunele (păstrătoare ale tradiției pastorale) Negrilești și Paltin. Creșterea bovinelor, activitate economică s-a bazat pe principala resursă necesară, și anume existența în apropierea localităților a pășunilor și fânețelor, dar și pe parametri de producție mai ridicați (în special cantitatea de lapte produsă zilnic), care determină un randament sporit.

Efectivele de porcine cele mai însemnate le dețin comunele Vidra, Paltin și Nereju, iar cele mai multe păsări sunt crescute , Paltin și Soveja. Producția de lapte, însumând la nivel de comună pe cel de vacă și oaie, este cea mai ridicată în comunele cu un număr mare de bovine, datorită productivității lor mai ridicate comparativ cu ovinele. Producția de lapte, datorită creșterii cererii pentru acest produs și derivatele lui, face în prezent obiectul unei ameliorări intense, indiferent de rasă, scopul final fiind creșterea potențialului lactogen al speciei. Comunele cu cel mai mare număr de păsări (Vizantea – Livezi și Paltin) produc și cele mai multe ouă, la nivel regional. Comunele cu cea mai mare producție de carne sunt Nereju și Spulber, iar marile centre pastorale (Negrilești și Paltin) produc cea mai multă lână.

Dezvoltarea sectorului de creștere a bovinelor s-a bazat pe existența unor suprafețe extinse de pășuni și fânețe în apropierea localităților, dar și pe rentabilitatea ridicată a acestei activități. Costurile mai reduse de întreținere și productivitatea ridicată au determinat creșterea interesului pentru creșterea bovinelor în unele localități din vestul județului Vrancea.

Raportul dintre numărul de bovine și terenul agricol pune în evidență presiunea umană prin acest gen de activități, precum și disponibilul de spațiu pentru extinderea lor. Cele mai ridicate valori se înregistrează în comună Jitia, unde numărul de bovine la agricol este de 91,75. Valoarea medie a acestui indicator este de 30,37 bovine pe agricol. Valori sub medie se înregistrează în comunele Tulnici (20,74), Năruja (21,89) și Nistorești (12,93).

Creșterea porcinelor este o ramură agricolă cu expansiune recentă în spațiul montan și subcarpatic, menită să acopere deficitul de produse alimentare specifică acestui spațiu. De asemenea, varietatea ridicată a hranei și costurile relativ reduse de întreținere au permis dezvoltarea acestei activități. În vestul județului Vrancea, suprafața redusă ocupată de terenuri arabile, care furnizează o bună parte din hrana porcinelor a determinat menținerea unui număr redus al efectivelor.

Creșterea ovinelor este una dintre activitățile cu tradiție în vestul județului Vrancea, la nivelul căreia se produc în prezent profunde mutații impuse de realitățile socio-economice. Deși există o suprafață ridicată de pășuni și fânețe cu productivitate medie, activitățile de creștere a ovinelor înregistrează un declin evident în ultimii 10 ani. Indicatorul ovine la pășuni și fânețe înregistrează o valoare medie de 114, valori mai ridicate fiind înregistrate în comunele cu număr ridicat de efective (Bârsești, Vrâncioaia) sau cu suprafețe reduse de fânețe și pășuni (Jitia, Valea Sării, Vidra).

Activitățile de vânătoare se bazează pe existența unui fond cinegetic foarte bogat și diversificat. Activitățile de vânătoare se desfășoară conform Legii fondului cinegetic. Principalele specii de interes cinegetic în vestul județului Vrancea sunt cerbul, capra neagră, căpriorul, mistrețul, ursul, râsul, lupul, pisica sălbatică, vulpea. Capra neagră, ursul, râsul și lupul beneficiază de un statut special de protecție impus de includerea acestora între speciile protejate din România atât în Legea fondului cinegetic nr.106 din 1997, cât și în Legea nr. 462 din 2002 privind regimul ariilor protejate, conservarea speciilor și a habitatelor.

2.2.15. Patrimoniul silvic

Silvicultura este una dintre cele mai vechi activități promovate în vestul județului Vrancea. Gestionarea rațională a fondului forestier este o condiție absolut necesară pentru dezvoltarea echilibrată a așezărilor umane și pentru menținerea echilibrului ecologic în mediul natural. Activitățile din silvicultură se referă la gestionarea fondului forestier, la exploatarea lemnului, colectarea de produse forestiere (fructe, ciuperci etc.), acțiuni de reîmpădurire. Gestionarea fondului forestier este realizată de Regia Națională a Pădurilor sau de către obști locale (Tulnici).

2.2.16. Producția alimentară

Dezvoltarea așezărilor umane a favorizat apariția în jurul gospodăriilor, pe suprafețe restrânse, a terenurilor cultivate cu cereale, legume, cartofi, iar în zonele cu condiții de relief și climă favorabile, extinderea viilor și livezilor. Crearea în zona studiată sau în apropiere a unor centre de vinificație (Cotești, Cândești, Panciu, Odobești) sau de procesare a fructelor (Vidra, Dumitrești) a constituit un factor favorabil pentru intensificarea și extinderea acestor culturi.

Din analiza datelor statistice se constată faptul că, atât în trecut, cât și în prezent, cele mai întinse terenuri din suprafețele arabile sunt ocupate de cereale. Cerealele dețin suprafețe mai extinse pe terenurile arabile din Subcarpații Vrancei (comunele Vidra, Valea Sării, Vizantea – Livezi, Paltin, Dumitrești).

Cultura cartofului reprezintă una dintre culturile caracterizate prin productivitate ridicată, datorită faptului că se adaptează la condițiile de mediu existente în zona depresionară și a județului Vrancea. Productivitate mai ridicată a acestei culturi în comparație cu cerealele, legumele etc. este evidențiată prin faptul că în ultimii ani, suprafețele cultivate cu cartof au crescut în vestul județului Vrancea.

Cultura viței de vie este caracteristică județului Vrancea, care se plasează pe primul loc la producția de struguri la nivel național. În zona analizată, suprafața ocupată de vii este redusă în comparație cu regiunile învecinate, doar comunele Vidra, Dumitrești, Valea Sării și Vizantea-Livezi deținând suprafețe mai mari de .

Industria vinului este puternic reprezentată în Vrancea, valorificând potențialul viticol excepțional din acest județ; din cele 16 mari firme de vinificație din România, 3 sunt localizate în Vrancea (Vincon Vrancea SA, Veritas Panciu SA și Vinexport SA).

Vincon Vrancea este unul din cei 4 jucători majori de pe piața vinului din România, fiind lider național pe anumite categorii de produse; de asemenea, Vincon a fost în 2006 cea mai mare firmă din România din industria vinului, ca număr de angajați (975) și în termeni de cifră de afaceri (114 mil. RON), depășind Jidvei SA și Murflatar SA ca principali competitori.

Veritas Panciu este cel mai mare producător de vin șampanizat/spumos din România, cu cea mai îndelungatâ tradiție in domeniu.

Principalele activități economice ale tulnicenilor au fost păstoritul, creșterea animalelor mari (vaci, cai, și boi pentru tracțiune), exploatarea lemnului etc. În timp, și-au creat și terenuri de cultură (în secături), unde au semănat cu precădere porumb, fasole, dar și cartofi, bostani, plante de nutreț. În aceleași locuri defrișate au plantat pruni, vișini și cireși. Statisticile consemnează și alte surse ale existenței, cum ar fi albinăritul, cultivarea legumelor, prelucrarea lânii etc.

Agricultura s-a impus ca o necesitate în vederea asigurării hranei de zi cu zi, pentru a nu a depinde în totalitate de produsele oferite de câmpeni în târguri. Prin urmare, în dezvoltarea agriculturii comunei Tulnici, au acționat atât factori naturali precum climatul montan, mediul înconjurător și gradul de asigurare cu apă al terenului, cât și factori de natură economică prin importanța utilizării terenurilor de către localnici într-un mod cât mai profitabil.

Capitolul III

Studiul formelor de turism din județul Vrancea

3.1. Formele de turism practicate

Formele de turism care se desfășoară în regiunea analizată sunt incluse în categoria turismului rural, cu forma specială ecoturismul. În general turiștii vin individual sau în grupuri mici, neorganizate. Prin promovarea unor politici coerente de dezvoltare a turismului rural, Țara Vrancei, cu un potențial turistic natural și antropic deosebit de valoros și variat și o infrastructură care se dezvoltă continuu, poate deveni una dintre cele mai importante regiuni turistice ale României.

Poziția geografică și cadrul natural și cel cultural istoric favorizează diferitele forme de turism: de circulație, de sejur, cultural, rural, de vânătoare și pescuit, agromontan sau de week-end. Turismul de sejur, în zonele montane, de podgorie sau ses este favorizat de existența a numeroși factori naturali care pot determina mai multe forme de petrece a vacanțelor, de odihnă și recreere, în stațiuni balneoclimaterice, cu peisaj pitoresc, nepoluat și cu particularități microclimatice deosebite. Soveja este unul din locurile cu cel mai ozonat aer din , iar Vizantea se remarcă prin apele sale minerale.

Vititurismul este practicat toamna, în timpul culesului, pentru must, și permanent, pentru degustări de vinuri , Odobești, Cotești și împrejurimile lor.

Turismul rural, ecologic și cultural într-ocontinuă dezvoltare se desfășoară în pensiuni sătești omologate, cuprinse în circuitul ANTREC, precum și în cele peste 900 de case de vacanță.

Vrancea este zona din Moldova care vine puternic din urmă atunci când e vorba despre dezvoltarea agroturismului. Cel mai popular program este „Drumul vinului“, prin care turiștii vizitează podgorii cunoscute precum Odobești și Panciu. Un punct de atracție este vechiul beci domnesc de , despre care se spune că a fost construit în timpul lui Ștefan cel Mare. Se poate vizita Mausoleul de , unde se află osemintele a 6.000 de soldați care au murit acolo. Basorelieful exterior a fost sculptat de Cornel Medrea și de Ion Jalea. În muzeul amenajat sunt expuse steaguri, arme și tunuri. Se mai poate face o drumeție pe Valea Milcovului.

Județul Vrancea nu duce lipsă de potențial turistic, multe zone prezentînd interes, atât din punct de vedere al peisajului, cât și din cel al tradițiilor și meșteșugurilor care au rezistat trecerii timpului. Locuitorii județului recomandă vizitatorilor îndeosebi zona montană, locații precum Cascada Putnei, Cheile Tisitei și ale Narujei, Strîmtoarea Coza sau Muntele Goru. Regiuni de interes turistic sînt însă și mănăstirile din zonă un exemplu fiind mănăstirea Mera, ctitorie a familiei Cantemir. de Jos se poate vedea „focul viu“: este un loc în care gazele naturale țâșnesc din pământ și se aprind. Multe pensiuni s-au construit în Lepșa, unde se află și o renumită păstrăvărie.

3.2. Potențialul turistic natural

Potențialul turistic natural al Vrancei este unul variat. Relieful montan și submontan, prin elementele sale de individualitate (creste înalte, platouri și poieni, chei și defilee, cascade, elemente ruiniforme, eroziune diferențiată) se constituie într-un element puternic atractiv pentru circulația turistică. Numărul mare de arii protejate poate constitui o garanție a conservării elementelor naturale.

Clima regiunii, mai ales în zonele depresionare, are un caracter blând, fără temperaturi extreme, favorizând desfășurarea activităților turistice pe o lungă perioadă din an. Este vorba despre un microclimat diferit față de cel al marilor centre urbane, cu un număr mai mare de zile însorite în afara sezonului estival. Zonele montane se caracterizează prin căderi însemnate de zăpadă și persistența stratului nival, ceea ce constituie un punct de plecare pentru dezvoltarea unei infrastructuri adecvate pentru practicarea sporturilor de iarnă.

Resursele turistice hidrologice sunt reprezentate de sectoarele spectaculoase ale văilor râurilor, cum este cazul Cheilor Putnei și ale Mișunei, sectoarelor de chei și defilee (Cheile Tișiței, Căldările Zăbalei), dar și de bazinetele lacustre sau de varietatea și valoarea terapeutică a izvoarelor naturale.

Resursele turistice biogeografice sunt reprezentate de elementele de vegetație speciale, cum este populația de pini din cadrul rezervației Groapa cu pini, asociațiile vegetale de ienupăr și jneapăn protejate în cadrul rezervației Muntele Goru, tisa, monument al naturii protejat în rezervația naturală Tișița etc. Pe de altă parte diversitatea și numărul ridicat al speciilor de animale sălbatice este un alt element de atractivitate turistică. Chiar dacă unele dintre ele sunt protejate, cum este cazul caprei negre altele sunt incluse în fondul cinegetic.

Valoarea deosebită a trofeelor de cerb și urs obținute de vânători pe teritoriul Țării Vrancei este un atu al regiunii. Fondul cinegetic bogat atrage în special turiști cu venituri ridicate, care sunt interesați de vânătoare, în același timp impulsionând și un alt tip de turism activ, cel de tip foto-safari (animal watching). Din acest punct de vedere menționăm observatoarele amenajate pentru urmărirea faunei sălbatice în diverse locații din Parcul Natural Putna – Vrancea.

Printre speciile de animale deosebite care pot constitui o atracție turistică se numără și cele de păstrăv, în special curcubeul și argintiul de Vrancea. Aceste sunt crescute în cadrul păstrăvăriei Lepșa, una dintre cele mai mari din România, care dispune de 18 bazine și două incubatoare.

3.3. Potențialul turistic antropic

În ceea ce privește potențialul turistic antropic al regiunii studiate, elementele materiale și spirituale de atractivitate turistică sunt abundente. Vrancea este o adevărată vatră de tradiții și obiceiuri, cu specific etnografic, folcloric și cultural deosebit. Amintim aici doar casele rustice cu arhitectură tradițională, portul popular, meșteșugurile și obiceiurile tradiționale, care încă se mai păstrează.

Sunt renumite pentru frumusețea lor tiparele de caș, confecționate din lemn, piese caracteristice pentru arta populară din această zonă, alături de care am situa și vasele de lemn pirogravate, ale căror forme trezesc încântare, fluierele, bâtele ciobănești, măștile. Crestarea furcilor de tors sau a bâtelor ciobănești este realizată printr-o sculptură fină, de obicei un cuțit. Olăritul se mai practică încă în Vrancea, de menționat fiind satul Ivești, comuna Vidra. Olarii folosesc o pastă fină, asemănătoare culturii Cucuteni, și au păstrat forma tradițională dacică a vaselor, precum ceramica roșie sau neagră.

Din perspectiva trecutului istoric, importanță deosebită au evenimentele îndepărtate (descoperirile arheologice pe care le-am menționat în capitolul IV) sau mai apropiate (Mausoleul Eroilor Români de și monumentele eroilor vrânceni care s-au sacrificat pentru patrie, prezente în majoritatea comunelor vrâncene), dar personajul istoric principal care domină istoria regiunii este domnitorul Ștefan cel Mare. Monumentul său de pe Dealul Dumbrăvii din Bârsești, situat în apropierea casei Babei Vrâncioaia, stă mărturie a respectului cu care vrâncenii și-au învăluit domnitorul. Colecțiile muzeale de istorie și etnografie locală, alături de lăcașurile de cult, sunt alte elemente cu potențial turistic. Lor li se adaugă Amfiteatrul în aer liber din Năruja.

Viața spirituală vrânceană continuă să incite imaginația și setea de cultură populară a turiștilor. Orice român poate să aprecieze și să-și dorească să viziteze locurile care au putut inspira capodopera literaturii populare românești.

Ca instituții de cultură și civilizație pot fi amintite: Muzeul satului vrâncean,situat în Crîngul Petrești, Muzeul Unirii din Focșani, Rezervația naturală Cascada Putnei, de pe teritoriul comunei Tulnici, Rezervația geologică ,,Focul viu", din zona montană Andreiașu, Ansamblul arhitectonic Piață Unirii din Focșani, cu obeliscul realizat de sculptorul Ion Jalea.

Personalități marcante ale istoriei și culturii românești au văzut lumina zilei pe acest ținut: mitropolitul Varlaam al Moldovei, deputatul în parlamentul Moldovei, Ion Roată, pictorul Gh.M. Tătărăscu, arhitectul Ion Mincu, părintele școlii naționale de arhitectură, scriitorul și diplomatul Duiliu Zamfirescu, savantul Simion Mehedinți, creator al școlii românești de geografie.

3.4. Studiul patrimoniului cultural

3.4.1. Etnografia și folclorul

Vrancea exercită o putere de atracție asupra oricărui turist și datorită străvechilor tradiții de civilizație și cultură populară pe care vizitatorul le întâlnește acolo în realitatea etnografică, precum și datorită faptului că aici este meleagul unde s-a plămădit Miorița, ținut cu o istorie adânc înscrisă în conștiința trecutului neamului. În Vrancea se mențin și azi elemente caracteristice ale vechilor așezări vrâncene de răzeși, pot fi văzute sate în hotarul cărora se făceau până nu de mult curături, deci se practicau tehnici agricole străvechi, ceea ce atestă continuitatea acestei ocupații de bază a poporului român.

În unele localități se pot remarca aspecte specifice în structura așezării: de exemplu în Tulnici și Bîrsești, vatra satului este separată în întregime de hotarul satului. Alte sate ca Nereju, Năruja etc. au structura satelor de tip răsfirat, atât de răspândită în zona noastră carpatică. De menționat și faptul că din satele vrâncene turistul poate urca ușor la stânele montane pentru ca să cunoască atmosfera ei tipic tradițională, activitatea la târlă și stână. Cu deosebire pe Valea Lepșii și în zona Putnei superioare, numărul acestor târle era foarte mare, în special în Năruja, Nistorești, Tulnici, Paltin, Nereju, Bârsești, Coza.

Zona țintă este un spațiu etnografic distinct, caracterizat prin prezența unor elemente valoroase de ordin etnografic și folcloric. Prelucrarea lemnului este una dintre îndeletnicirile de bază ale creatorilor populari din județul Vrancea. Din punct de vedere artistic, cele mai valoroase obiecte de artă populară confecționate din lemn sunt tiparele și păpușarele pentru caș cu crestături ornamentale unice care nu se mai realizează în alte zone ale țării.

Spațiul rural vrâncean este important pentru potențialul său turistic generos, atât datorită mediului natural de o înaltă valoare ecologică, cât și al celui cultural-etnografic. Creatorii populari continuă și în prezent să confecționeze buciume, fluiere și buciume – instrumente populare care au o largă răspândire în zonele montane ale țării noastre. Casele țărănești din Tulnici păstrează și acum amenajarea moștenită din generațiile trecute, femeile realizând piese textile de interior ce sunt printre cele mai izbutite piese de artă populară românească. În Negrilești, spre exemplu se menține meșteșugul sculptatului în lemn (tipare de caș din lemn cu ornamente), iar în Nereju pot fi întâlniți creatorii populari de măști cu un deosebit talent, dar și făuritori de vase pirogravate, vase specifice odinioară activității meșteșugarilor vrânceni. Să nu uităm că produsele agricole și alimentare de origine tradițională sunt valorificate cu mare interes de localnicii acestor meleaguri.

Dintre manifestările culturale cu tradiție în Vrancea amintim: Ziua Eroilor – Înălțarea Domnului, celebrată de obicei în luna mai, când au loc comemorări ale eroilor organizate la troițele din Vrancea; Boteitul Oilor, care are o vechime de aproximativ 500 ani, organizat în fiecare an, în ziua Sfinților Împărați Constantin și Elena (21 mai) în Negrilești și în care este vorba despre pregătirea oilor să urce la munte, repartizarea lor la stâne și baci și, bineînțeles, sfințirea lor de către preotul satului; Festivalul de muzică populară Comoara Vrancei, organizat la începutul verii, de obicei în iunie în comuna Năruja; Plaiul Tojanului, festival organizat în luna iulie , la care participă ansambluri folclorice tradiționale din zonele etno-folclorice ale Vrancei și invitați din țară; La muchia bradului, sărbătoare folclorică organizată la începutul toamnei; Festivalul datinilor și obiceiurilor de iarnă din Vrancea, Nereju.

3.4.2. Arta populară tradițională

Între creațiile autentice ce se mai păstrează în Vrancea arhaică se remarcă buciumul, instrument muzical popular cu largă răspândire în zonele de munte, confecționat doar în localitatea Spulber. Țesături tradiționale se confecționează , localitățile de munte ale județului făcând parte din categoria zonelor etnografice în care populația din mediul rural continuă să poarte la evenimente speciale, costumul popular tradițional.

Turistul aflat în trecere prin Vrancea poate vizita și se poate chiar implica în prelucrarea lutului, care ia forme deosebite în mâinile meșterilor olari din Irești, comuna Vidra, comuna situată la intrarea în Vrancea arhaică. Totodată, , poate fi descoperit un meșteșug mai rar, confecționarea măștilor. Măștile se folosesc în cadrul unor obiceiuri și datini legate în special de solstițiul de vară, sau cu ocazia unor evenimente speciale din viața colectivității (nuntă, înmormântare, precum și în ritualuri ale fertilității ori înainte de vânătoare) și reprezintă personaje din mitologia populară. Portul popular vrâncenesc, oieritul, țesutul pânzei, cașul afumat, cioplitul lemnului (mica dogărie, tiparele și păpușarele de caș, troițele, obiectele gospodărești), olăritul, confecționarea ștergarelor (cusutul, brodatul), confecționarea de instrumente populare (fluier, caval, cimpoi, bucium, ocarină, etc) din întreaga arie turistică vizată, dar și autenticele măști tradiționale reprezintă și în prezent vechile meșteșuguri populare tradiționale din zona Vrancea. Aici se mențin și astăzi elemente caracteristice vechilor așezări vrâncene de răzeși, în multe sate putându-se admira locuințe construite în întregime din bârne, cu structura și amenajarea interioară ce păstrează elementele de bază caracteristice tradiției locale.

3.4.3. Ansamblurile memoriale, monumentele și siturile arheologice

Potențialul etnografic al culturii tradiționale vii este completat de un patrimoniu arheologic, istoric, cultural și religios deosebit de bogat. Pe teritoriul județului Vrancea sunt identificate 420 de obiective de patrimoniul cultural-istoric, distribuite atât în mediul urban (în special în și în Odobești), cât mai ales în mediul rural.

Turismul axat pe monumentele istorice reprezintă un fenomen economico – social, puternic ancorat în viața societății vrâncene.

Aceasta inițiativă va consolida și poziționa turismul în județul Vrancea, astfel încât să genereze valoare adăugată, un plus valoric inerent unei revitalizări economice, sociale, cultural-artistice și turistice, prin construirea unui avantaj competitiv pe piețe țintă.

În acest context, în vederea realizării echilibrului perfect între cerința de conservare a spațiului social, cultural și economic pe de o parte, și tendința de modernizare a turismului pe de altă parte, respectând principiile dezvoltării durabile și considerând poziționarea geografică, favorabilă, turismul reprezintă exponentul principal al valorificării patrimoniului local prin promovarea resurselor antropice, specifice. Astfel, fiind considerate obiective cu potențial real de valorificare, monumentele istorice ale județului Vrancea au conturat produsul turistic “Circuitul monumentelor din Vrancea”.

Alături de milenara creație populară, numeroase monumente istorice și de artă din Vrancea, atestă că pe aceste meleaguri s-a închegat și dezvoltat de-a lungul veacurilor o tradiție care a cultivat sentimentul demnității naționale, al permanenței și unității poporului român, al dragostei pentru cultură. Existând această pluralitate identitară, Vrancea nu mai este doar un teritoriu geografic, ci un spațiu turistic, un spațiu ecologic și context al revalorizării cultural.

Justificarea alegerii acestui produs se fundamentează prin slaba mediatizare și promovare a monumentelor atât la nivel local, cât și național. Județul Vrancea este un centru spiritual de mare valoare, marcat de monumente importante, dar prea puțin cunoscute. Prin creșterea circulației turistice, promovarea obiectivelor turistice și a monumentor va putea fi pusă în valoare esența spiritualității românești, importantă atât la nivel județean, cât și regional și național.

Unicitatea produsului turistic constă atât în varietatea de monumente și ansambluri arhitecturale de mare valoare istorică, cum ar fi:

Mausoleul Eroilor Mărășești (fig. 17) – construit în urma propunerii făcute la data de 8 iunie 1919 în Congresul Societății Ortodoxe a Femeilor Române. Lucrările au fost începute în 1923 pe terenul donat de moșierul Georges Negroponte și au fost finalizate la 18 septembrie 1938 când a avut loc sfințirea în prezența Familiei Regale.

Monument de arhitectură funerară, Mausoleul Eroilor de este unicat, atât prin valoarea lui arhitecturală cât și ca proporții; este opera unor autori de prestigiu: arh. George Cristinel, sculptorii Ion Jalea și Cornel Medrea, Pictorul Eduard Săulescu.

Construcție masivă, cu un contur octogonal neregulat și în formă de piramidă, Mausoleul prezintă o simetrie perfectă față de axa est-vest care reprezintă și calea de acces. Întregul ansamblu este format din: mausoleu, muzeul luptelor de , platforme și terase exterioare, terasarea în trepte, alei de acces, ansamblul statuar și monumentul ce marchează perimetrul în care a fost amplasat Mormântul Eroului Necunoscut între anii 1950-1993. În mausoleu se află depuse rămășițele eroilor din peste 250 de mari unități ale Armatei României: Regimentele 18, 23, 31, 41, 48, 75 Infanterie; 1926 eroi nominalizați, 106 eroi necunoscuți – depuși în 152 cripte individuale; 8 cripte comune cu 3000 eroi și 600 în osuarul central de sub sarcofagul generalului Eremia Grigorescu (reinhumat aici în 29.08.1924). În culoarul Cavalerilor se află criptele eroilor: lt. Gabriel Pruncu, lt. col. Arthut Virtejanu, copilul-erou Maria Ioan Zaharia, mr. Grigore Ignat, preoții Ionescu Cazacu Ștefan și Nicolau Grigore.

Fig. 17. Aspectul Mausoleului de

Mausoleul Eroilor Focșani (fig. 18) – demersurile pentru construirea acestui mausoleu au început în 1926, când Societatea “Mormintele Eroilor” se adresa Primăriei Focșani pentru obținerea unui sprijin material necesar ridicării unui mausoleu care să adăpostească osemintele ostașilor români căzuți în războiul întregirii neamului, aflate în cimitirele din Focșani și împrejurimi.

Concomitent, s-a apelat la subscripția publică. Entuziasmul cu care a fost primită inițiativa generalului T. Liscu s-a concretizat în posibilitatea ca la începutul anului 1927 să se înceapă lucrările de construcție. Proiectul, inspirat din arta bizantină, a fost realizat de arhitectul St. Balosin. Cupolele laterale, arcuite pe trei jumătăți de sfere se profilează că o etajare de linii curbe. Pe frontul de deasupra intrării principale, sprijinit pe câte două colonete cu capitel compozit, se află inscripția “Pro Patria”, reliefată printr-o ornamentație vegetală bogată.

Fig. 18. Aspectul Mausoleului Eroilor de

Mausoleul Eroilor Mărăști (fig. 19) – amplasarea în Câmpul istoric al Mărăștiului, de șoseaua dinspre Panciu, pe un drum secundar, în zona colinară, pe marginea versantului estic al comunei Mărăști. Din inițiativa unor ofițeri ai Armatei a-ÎI-a române, pentru glorificarea eroismului ostașilor români căzuți pe aceste locuri, Societatea Mărăști la 10 iunie 1928, pune piatra de temelie a Mausoleului de semnat cu acest prilej “Actul comemorativ” al înălțării monumentului, la cota 536 în prezența generalilor Averescu și Mărgineanu. Lucrările au fost finalizate cu dificultate din lipsa fondurilor și a caracteristicilor terenului de amplasament, a caracterului unic a acestui monument din punct de vedere al concepției, autorii fiind arh. Pandele Șerbănescu, ing. Gavril Petrescu și sculptorul A. Bordenache. Concepția este unică, monumentul dezvoltându-se pe două nivele subterane, sub terasa de primire, mărginit de peretele de nord ca fundal. La suprafața solului se ridică cele două case ale scărilor de acces în mausoleu. Incinta principală este înconjurată de un gard de piatră și fier forjat care închide în semircerc obiectivul și parcul. La primul nivel sunt prezentate luptele din zona (1916-1917). Al doilea nivel subteran tratat cu sobrietate este zona criptelor cu oseminte, raclele mareșalului Averescu, Arthur Vaitoianu, Alxandru Mărgineanu, Nicolae Arghirescu și a altor generali sau participanți la aceste lupte. Este o succesiune de planuri ce se retrag către nișele semicirculare cu funcțiuni de osuare luminate prin plafon și separate de restul spațiului de foi de cristal inscripționate cu îngeri cu aripile desfăcute.

Fig. 19. Aspectul Mausoleului de

Mausoleul Eroilor Soveja (fig. 20) – amplasat în satul Dragosloveni, comuna Soveja, pe un promontoriu de la malul stâng al pârâului Dobromina, la intersecția cu șoseaua prin care se face legătura cu localitatea Lepșa de peste muntele ,,Coasa”.

Terenul ridicat cu mult peste cota de nivel al solului de la șoseaua de acces, pune în valoare Mausoleul; acesta se profilează pe fundalul muntelui acoperit de pădurile de brazi, amplificând caracteristicele arhitecturale ale monumentului –care împrumută din aspectul unor ziduri de cetate cu creneluri. Sobru și maiestuos, mausoleul de este în formă de cruce cu absidele rotunjite; accesul către intrarea principala se face din șosea din care pornește un șir de trepte de piatră cu o deschidere amplă ce mărește optic impresia de monumental și masiv a obiectivului. Desfășurarea la nivelul a patru terase succesive a treptelor pornește de la un peron semircicular în centrul căruia este amplasat un vas ornamental din ceramică, de dimensiuni ciclopice. De o parte și de alta a primului rând de scări sunt așezate – pe postamente – două tunuri folosite în luptele duse în anii războiului. Incinta mausoleului este împrejmuită cu un gard din piatră de rău. Mausoleul adăpostește rămășițele a 16.000 de eroi (în interior plăcile de marmură sunt inscripționate cu numele eroilor identificați). Osuarul adăpostește 2000 de oseminte ce formează un paralelipiped în centrul acestuia conferindu-i un aspect impresionant.

Fig. 20. Aspectul Mausoleului de

Ansamblul memorial Sihleanu-Grădișteanu-Ghica, comuna Sihlea – monument istoric a fost realizat începând cu anul 1880 și terminat în anul 1886 la inițiativa Elenei și a lui Constantin Grădișteanu, având ca proiectant și consultant pe arhitectul austriac Holtzer. La începutul sec.XX castelul reflecta etape de construcție ce s-au succedat în timp. Se remarcă în special existența unui turn tip donjon cu creneluri (astăzi dispărut) cu patru nivele și o platformă în registrul superior având montat blazonul familiei Ghica, element care face ca obiectivul să fie asimilat curentelor arhitecturii romantice din Europa.

Fotografiile castelului de la începutul sec.XX înfățișează o construcție eclectică asupra căreia, din 1880 s-au produs modificări continue: extinderi pe lateralele construcției inițiale, amenajări tehnice, terase, sere. Studiile de specialitate au adus noi informații asupra etapelor diferite de construcție, asupra intervențiilor și modificărilor care s-au produs mai ales după perioada de după naționalizare când destinația construcției a fost complet schimbată, devenind școală generală, destinație pe care o păstrează și astăzi. Reședința de devenită la sf.sec.XIX prin descendența și căsătorie proprietate a familiei Ghica era caracteristică stării sociale a familiei într-o etapă istorică și se constituie într-o valoare memorială și arhitecturală.

Proprietatea familiei Grădișteanu-Ghica era înconjurată de un parc impresionant, cu plante exotice păstrate iarnă în sere special amenajate. A existat aici și s-a pus în practică la inceputul secolului XX problema amenajării peisagistice, ceea ce reflectă înaltul grad de rafinament al gustului pentru frumos și armonie.

CasA memorială Alexandru Vlahuță, sat Dragosloveni, comuna Dumbrăveni- amenajată în anul 1958, cu prilejul sărbătoririi nașterii scriitorului. Poposind aici, în spațiul istoriei și al poeziei, pătrundem în universul vieții și operei lui Al.Vlahuță. Este o clădire construită în stil românesc, cu etaj, având în trei părți perspectiva renumitelor podgorii vrâncene. Interiorul casei memoriale, reconstituit cu ajutorul obiectelor personale, manuscriselor, ne redă atmosfera de lucru a marelui scriitor.

Casa memorială Moș Ion Roată (fig. 20), sat Gura Văii, comuna Câmpuri- reprezintă o casă țărănească de sfârșit de secol XIX. Aici s-a amenajat o expoziție în memoria celui care a reprezentat județul Putna în calitate de deputat în divanul Ad-hoc al Moldovei. Transformarea casei fostului deputat în Casă Memorială în anul 1959, cu ocazia centenarului Unirii Principatelor Române, este ,,un gând curat de recunoștință și venerație pentru unul din românii adevărați pentru care ideea de dreptate și cinste, dragoste de neam, au fost mai presus de orice”.

Fig. 21. Aspectul casei memoriale Moș Ion Roată

Cimitirul evreiesc, sat Petrești, comuna Vânători – funcționează din anul 1874. Aici sunt îngropați 3245 de evrei în 50 de rânduri. O mare parte din pietrele funerare au fost sparte în urma cutremurelor de pământ. O parte din pietrele funerare sunt scrise în germană, ebraică și română. Însemnările de pe pietrele funerare povestesc o parte din istoria evreilor din Focșani. În amintirea eroilor evrei căzuți în primul război mondial a fost construită o piatră funerară la intrarea în cimitir. Pentru victimele Holocaustului, în cimitir a fost ridicat un monument funerar în care au fost îngropate bucăți de săpun făcute din trupurile evreilor exterminați.

Cimitirul ostașilor germani (1916-1919) Frunzoaia–Tișița – situat pe drumul județean Focșani-Panciu, în locul numit “Frunzoaia”. Cimitirul a fost construit în anul 1924 și adăpostește osemintele ostașilor germani căzuți pe câmpul de luptă în primul război mondial. Monumentul este împrejmuit cu ziduri de piatră iar la intrare se află un fronton tot din piatră. Pe pietrele funerare sunt înscrise numele, regimentul și gradele celor înmormântați aici.

Cimitirul ostașilor români, ruși, germani, austrieci și unguri (1916-1919), Focșani, str. Răsăritului nr.37 – adăpostește osemintele ostașilor căzuți în luptele primului război mondial. Pe placa din marmură de pe stâlpul situat în stânga intrării în cimitir, se poate citi inscripția: ,,Aici odihnesc ostașii români, ruși, austrieci, unguri căzuți în războiul 1916-. Cea de-a doua inscripție, amplasată pe stâlpul din dreapta intrării, săpată în marmură, amintește că cimitirul a fost „construit de Societatea Cultul Eroilor Comitetul Central București cu concursul guvernului german 1931-. Intrarea în cimitir se face printr-un portal asemănător unui arc de triumf, din cărămidă și beton. În stânga și dreapta portalului se află doi stâlpi din cărămidă și beton pe care sunt prinse plăcile de marmură, încadrate de două colonete. Deasupra bazinului comun, din partea vestică a cimitirului, se ridică monumentul eroilor români. Acesta se înfățișează sub forma unui stâlp ce adăpostește o nișă în care se află o urnă funerară. Două coloane sprijină un fronton; pe fronton, în basorelief, este redată stema României. Monumentul se ridică pe două trepte din beton; la baza lui se află o criptă funerară cu o cruce în relief. Groapa comună adăpostește osemintele a 3000 de ostași români.

Monumentul comemorativ Ștefan cel Mare, sat Bârsești, comuna Bârsești – trecerea anilor nu a estompat în memoria vrâncenilor rolul marelui domnitor Ștefan cel Mare în lupta pentru neatârnarea Moldovei și implicit a Țării Vrancei. La comemorarea a 400 de ani de la moartea domnitorului vrâncenii i-au ridicat în anul 1904 un monument pe dealul Barsestilor. Monumentul se prezintă sub forma unui obelisc încununat de crucea credinței creștine omagiind personalitatea domnului. Pe o latură a monumentului este inscripționat: ,,Ștefan cel Mare voievodul Moldovei dupe 400 ani de la moartea sa. Prinos de admirație și de recunoștință din partea vrâncenilor în 2 iulie .

Statuia generalului Alexandr Suvorov (fig. 22), sat Dragosloveni, comuna Dumbrăveni- Alexandr Suvorov s-a născut în anul 1729 descinzând dintr-un tată suedez și el ofițer. După războiul ruso-turc este avansat la gradul de general de divizie, iar în1786 a fost numit guvernator al Crimeei. În războiul ruso-austro-turc (1787-1792) principalele victorii au fost obținute de ruși, sub comanda lui Suvorov. Acesta a împrăștiat o armată turcă, apoi a nimicit armata marelui vizir, fiind ridicat apoi la gradul de generalissim și distins cu titlu de „conte de Râmnic”.

În cucerit Ismailul, în reprimat revolta polonezilor, drept pentru care Ecaterina a-II-a l-a ridicat la gradul de feldmareșal, i-a acordat titlu de prinț și i-a dăruit un baston de comandant în aur și o coroana de diamante Sub domnia lui Pavel I a căzut în dizgrație și a fost decăzut din rang; în 1798 i-a fost interzisă intrarea în Moscova. A murit în anul 1800 retras la moșiile sale din Lituania, ramanandu-i în urmă un fiu-Nicolae, care a ajuns aghiotant al țarului Aleksandr I Pavlovici, și care a fost înmormântat în Biserica Domnească din Râmnicu Sărat. Inițiativa ridicării unui monument pentru Suvorov aparține Societății Istorice Militare , iar formalitățile legale s-au declanșat în iunie 1911. Statuia a fost montată pe un soclu de granit roșu de Finlanda ce era înconjurat de trei basoreliefuri în bronz. Statuia îl prezența pe Suvorov călare pe un cal de stepă cu bicornul în mâna rostind „Să ne ajute D-zeu vitejilor. Ura!”

Monumentul are dimensiuni impresionante, este încadrat de un grilaj de fier forjat, executat cu un rafirament artistic având în jur bordură de beton cu răzoare de flori. Inaugurarea s-a făcut în prezența unei Comisii Militare ruse și române în 1913, participând și Alexandru Vlahuță, I L.Caragiale. În 1916 rușii au demontat statuia și basoreliefurile și le-au trimis în Rusia. Au fost remontate , iar mai târziu unde se află și în prezent. Cu prilejul împlinirii a 160 de ani de la victoria lui Suvorov, monumentul a fost restaurat de Comisia Monumentelor Istorice și Artistice a Academiei RPR. Actualul monument a fost ridicat în anul 1959 pe vechiul amplasament fiind opera sculptorului Marius Butunoiu.

Fig. 22. Aspectul statuii generalului Alexandr Suvorov

Tăbăcăria Tăchiță Nistor, , str. Rodnei, nr.12 – în secolul al XIX lea , focșănenii erau împărțiți în bresle pe cartiere. Cel mai elocvent exemplu este cartierul Tăbăcări care a împrumutat denumirea celor care făceau această meserie. Aici, în această zonă a târgului existau mai multe fabrici în care se tăbăceau pieile de animale. Activitatea se reducea la tăbăcitul pieilor și producerea de talpă și piele pentru încălțăminte.

Una dintre fabrici aparținea familiei Tăchiță Nistor, în prezent monument istoric, cu denumirea Tăbăcăria Tăchiță Nistor, și care se află în proprietetea SC Vincon Vrancea SA.

În Vrancea s-au desfășurat activități neîntrerupte din perioadele în care omul primitiv își construia obiectele casnice din piatră și lut. Săpăturile arheologice au dus la descoperirea de urme de locuire și așezăminte încă din preistoric.

În șantierele de au fost descoperite obiecte din piatră și silex, unelte, vârfuri de săgeți din os și multe altele aparținând nivelului Paleolitic superior (acum 35000-24000 ani). Cultura Cris, corespondentă Neoliticului timpuriu, s-a descoperit tot și este reprezentată prin ceramica decorată cu motivul "spic de grâu", demonstrându-se astfel activitatea agricolă a populației. Apar mai târziu și obiecte mai mari, precum chiupurile sau râșnițele specifice Culturii Cucuteni. Sunt scoase la iveală mai mult de 120 de așezăminte și necropole din epoca Bronzului. Este relevant complexul Ferigele din epoca Fierului, dar și obiectele geto-dacice, cum ar fi: coliere, amulete, tezaure monetare, o fibulă din argint cu motiv zoomorf reprezentând un cap de lup, monede, care sunt printre primele emisiuni ale Atenei din secolele VI-V î.Hr.

Exemple de situri arheologice:

așezarea Monteoru de – ,,Movilița";

situl arheologic de – str. Al. I. Cuza;

situl arheologic de – ,,Cariera de argilă";

situl arheologic de – ,,";

situl arheologic de – ,,Statuia lui Suvorov";

situl arheologic de – ,,Valea Oalelor";

Biserica Donie din Focșani;

Biserica cu hramul ,,Sfinții Împărați" din Focșani;

tezaurul medieval de podoabe de ;

situl arheologic de ;

situl arheologic de – ,,Dealul Bisericii";

așezarea preistorică de – ,,Fântâna din Vale";

situl arheologic de ;

situl arheologic de – ,,Stația de filtrare a apei";

situl arheologic de – ,,Cetățuie";

fosta mănăstire Mera cu hramul ,,Sfinții Împărați";

așezarea Cucuteni de – ,,Dealul Înalt";

situl arheologic de – ,,Atanasiu"

situl arheologic de ;

așezarea paleolitică de

3.5. Studiu de caz pentru pensiunea ,,CasaBlanca” din Lepșa

Aflată într-o locație deosebită, în mijlocul munților Vrancei, pensiunea ,,CasaBlanca” oferă oaza de relaxare de care turiștii au nevoie când doresc să scape de rutina cotidianului sau de zgomotul orașului.

Pensiunea oferă condiții de lux pentru toate cele 12 locuri de cazare din 6 camere duble. De asemenea, pentru o relaxare completă, pensiunea dispune de un living generos de 100 mp la parterul vilei, un loc de luat masa încăpător pentru toți oapeții și un lounge la etajul al doilea al vilei, perfect pentru relaxare într-o atmosferă intimă.

Păstrând un aer modernist, fiecare cameră din pensiunea ,,CasaBlancaȚ are o individualitate proprie, iar mobilierul de lux pus la dispoziția oaspeților are un dublu efect, asigurând atât confortul estetic cât și funcțional. În fiecare cameră din pensiune, turiștii beneficiază de confortul asigurat de mocheta pufoasă, de o baie proprie dotată ultra-modern, precum și de pat matrimonial, TV LCD cu programe prin satelit, balcon și vedere panoramică, etc. Prin această varietate, se încearcă să se asigure că pensiunea dispune de camera potrivită chiar și pentru cei mai exigenți dintre oaspeți.

Servicii suplimentare oferite gratuit clienților de pensiunea ,,”:

acces la programe TV Satelit;

acces la programe TV Cablu;

acces la jocuri distractive și de societate (remy, șah, table, cărți de joc);

parcare auto;

spălat și călcat lenjerie pat/prosoape;

încărcarea, descărcarea și transportul bagajelor;

trezirea, dimineața, la o oră solicitată;

asigurarea de reviste, cărți în salonul pensiunii;

pastrarea obiectelor uitate și anunțarea turiștilor respectivi;

oferirea de materiale de promovare și informare turistică;

servicii de parcare și garare;

obținerea unor paturi sau perne suplimentare;

folosirea echipamentelor de depozitare frigorifică aflate în cadrul pensiunii ,,CasaBlanca”;

păstrarea bagajelor;

comenzi pentru taximetre;

în cazul în care pensiunea nu dispune de suficiente locuri de cazare, se va facilita cazarea turiștilor în alte spații de cazare agreate din localitate;

organizarea de grătare în aer liber pentru prepararea mâncării.

Pensiunea își propune să promoveze în România turismul de calitate care să răspundă necesităților și exigențelor clienților prin servicii la cele mai ridicate standarde. Orientarea permanentă spre client, calitatea și promptitudinea servirii vor face diferența.

Principalii clienți ai pensiunii vor fi turiștii români sau străini, aflați în tranzit, în interes de serviciu sau în excursii turistice; iubitorii de natură vor avea, astfel, posibilitatea petrecerii unor zile de odihnă și relaxare în mijlocul naturii îmbinate cu tradițiile și modul de viață al localnicilor, având totodată confortul la standardele unui turism de calitate.

Pensiunea își va promova oferta de servicii prin intermediul paginii de internet, agențiilor partenere, pliantelor de informare, panoului ce va fi amplasat la intrarea în pensiune, participării la târgurile de turism și prezenței în cataloagele de profil.

În primă faza, pagina de internet, unde se vor putea face rezervări, reprezintă principalul mijloc de promovare imediat. Odată cu înscrierea pensiunii în circuitul turistic de profil și încheierea de contracte cu agenții de turism, se va trece la un tip de promovare clasic în domeniul turismului și anume înscrierea în cataloage și ghiduri de turism, editarea de broșuri și pliante de prezentare, participări la târguri naționale de turism, articole de prezentare în presa specializată.

În drumul dinspre Focșani spre Lepșa, turiștii se pot opri , o rezervație naturală în miniatură.

Zona în care este așezată stațiunea este superbă și îmbie turistul să revină an de an pentru distracție sau odihnă. Peisajul este mirific și reprezintă punctul forte al localității Lepșa, ilustrând perfect zona munților Vrancei.

În apropiere se poate vizita rezervația naturală Lepșa-Zboina, o rezervație situată la o altitudine de 600- aflată pe malul stâng al râului Lepșa. Rezervația este un loc superb în care sălbăticia cucerește de la primul pas și doar scările făcute de mâna omului (prezente din loc în loc) ce ajută in ascensiunea către culmile împădurite trădează o prezență umană în zonă.

În centrul stațiunii Lepșa se află Mănăstirea Lepșa, mânăstire de maici, construită în anul 1789. O oază de liniște și o poartă spre cer. Simplitatea așezământului, frumusețea locației și liniștea ce se imprimă în suflet trecând porțile acestei mânăstiri sunt lucruri unice ce merită trăite cel puțin o dată în viață. Curtea îngrijită cu multă dragoste și pricepere de către măicuțe, cerdacul împodobit cu flori și imprejurimile pitorești ne aduc mai aproape de Dumnezeu și ne vor face cu siguranță să revenim pe aceste meleaguri.

Un alt loc de vizitat este Păstrăvăria Lepșa, înființată în anul 1955. Aici se pot afla tainele creșterii păstrăvului. Tot în cadrul păstrăvăriei se află și un restaurant în care se servește mâncare din păstrăv. La o distanță de se află tabăra școlară Gălăciuc, situată într-un cadru natural deosebit, la o altitudine de . De aici se pot observa cinci din cele șapte sate întemeiate de către feciorii Vrâncioaiei.

Ca distanță față de , Lepșa se situează la , putându-se ajunge acolo într-o oră de mers cu mașina. Se recomandă traseul: Focșani – Bolotești – Vidra – Valea Sării – Bărsești – Tulnici – Lepșa.

Pentru cei care nu sunt vrânceni, mai sunt de precizat niște amănunte referitoare la distanțele dintre și câteva dintre cele mai mari orașe înconjurătoare:

București ( – E85);

Buzău ( – E85);

Ploiești ( – E85);

Constanța ( – DN2A, DN 222, DN 204);

Galați ( – DN25);

Brăila ( – DN204);

Tulcea ( – DN204, DN22);

Bârlad ( – DN24);

Vaslui ( – DN240).

Fig. 23. Aspectul pensiunii ,,CasaBlanca” din Lepșa- vedere din față

Fig. 24. Aspectul pensiunii ,,CasaBlanca”- vedere din spate

Fig. 25. Aspectul camerei de zi a pensiunii ,,CasaBlanca”

Fig. 26. Aspectul unei camere din pensiunea ,,CasaBlanca”

Concluzii

Se poate spune că turismul rural și agroturismul reprezintă activități multifactoriale și nu reprezintă numai sejururi într-o gospodărie rurală, nu reprezintă numai repaos. Turismul rural se adresează în primul rând oamenilor dinamici, celor ce iubesc natura și turismul ecologic, celor ce profită de orice ocazie pentru a se plimba, pentru a practica ciclismul, drumețiile montane, alpinismul, pentru a admira natura, iubitorilor de sport și aventură, vânătorilor și pescarilor, cât și celor care consideră că vacanța petrecută în mijlocul naturii este o adevărată sursă de energie și de sănătate.

Pensiunea ,,” din Lepșa își propune să promoveze în România turismul de calitate care să răspundă necesităților și exigențelor clienților prin servicii la cele mai ridicate standarde. Orientarea permanentă spre client, calitatea și promptitudinea servirii vor face diferența.

Principalii clienți ai pensiunii vor fi turiștii români sau străini, aflați în tranzit, în interes de serviciu sau în excursii turistice; iubitorii de natură vor avea, astfel, posibilitatea petrecerii unor zile de odihnă și relaxare în mijlocul naturii îmbinate cu tradițiile și modul de viață al localnicilor, având totodată confortul la standardele unui turism de calitate.

Pensiunea își va promova oferta de servicii prin intermediul paginii de internet, agențiilor partenere, pliantelor de informare, panoului ce va fi amplasat la intrarea în pensiune, participării la târgurile de turism și prezenței în cataloagele de profil.

În primă fază, pagina de internet, unde se vor putea face rezervări, reprezintă principalul mijloc de promovare imediat. Odată cu înscrierea pensiunii în circuitul turistic de profil și încheierea de contracte cu agenții de turism, se va trece la un tip de promovare clasic în domeniul turismului și anume: înscrierea în cataloage și ghiduri de turism, editarea de broșuri și pliante de prezentare, participări la târguri naționale de turism, articole de prezentare în presa specializată.

Bibliografie

Cuprins

Bibliografie