Studiul Empiric AL Fenomenului Abandonului Copiilor In Municipiul Chisinau
C U P R I N S
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. FENOMENUL ABANDONULUI ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE
Abandonul – delimitări conceptuale
Factorii și consecințele abandonului
Portretul copilului abandonat
1.5. Rolul asistentului social în prevenirea abandonului
1.6. Mecanismul de protecție a copiilor abandonați
CAPITOLUL II. STUDIUL EMPIRIC AL FENOMENULUI ABANDONULUI COPIILOR ÎN MUNICIPIUL CHIȘINĂU
2.2 Analiza rezultatelor studiului
2.2 Analiza rezultatelor studiului
Studii de caz
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea cercetării.
Criza economic și social din ultimii 10 ani a plasat țara în rândul celor mai sărace state din Europa Centrală și de Est. Situația dificilă în care continuă să se afle Republica Moldova a condus la înrăutățirea condițiilor de trai ale populației, în special ale persoanelor dezavantajate: bătrâni, copii, invalizi etc. Sărăcia afectează nu doar categoriile tradițional vulnerabile ale populației, cum ar fi persoanele fără studii și aptitudini profesionale, șomerii și cei angajați în câmpul muncii ocazional. Ea afectează și populația aptă de muncă, calificată și sănătoasă. Sărăcia copiilor persist îndeosebi în zonele rurale, unde pantru din zece copii sub zece ani trăiesc în condiții de sărăcie extremă. Cea mai gravă situație se atestă în familiile numeroase atât din orașe, cât și din sate. În ultimul timp, în categoria persoanelor “persistent sărace”, adică care trăiesc în sărăcie cel puțin patru ani la rând, apar tot mai des copii care locuiesc acasă, dar fără părinți. Acest fenomen se explică prin nivelul ridicat al migrației. Astfel, a devenit o necesitate stringentă ajutorarea acestora cît mai urgentă și cât mai eficientă. [5, p.11]
În etapa contemporană, după cum spunea și Dupre, că o societate nu va subzista fără utilizarea drogului așa și în cazul nostru societatea noastră parcă nu se simte împlinită daca în ea nu persistă problemele sociale, printre care una strigătoare – abandonul copiilor. [12, p.11]
În toate izvoarele de specialitate prin abandon nu se sesizează altceva decât o formă extremă a separării copilului de părinții săi. Abandonul generează o traumă profundă cu consecințe extrem de negative pentru întreaga viață a copilului.
Evoluția istorică a societății arată că familia este mediul cel mai puternic creșterii și dezvoltării copilului. Ea oferă mediul uman orientat constant spre asigurarea bunăstării și siguranței copilului creând nu doar condiții materiale, dar și psiho-afective și sociale necesare dezvoltării și formării copilului pentru viața matură. Nici o altă instituție umană nu s-a dovedit a fi atât de adecvată pentru dezvoltarea și creșterea unui copil. [18, p.17]
Deși de foarte multe ori se afirmă că familia reprezintă cea mai fidelă păstrătoare de valori și tradiții, astăzi putem afirma cu certitudine că familia este mai puțin „depozitară” și mai curând „barometrul” tuturor schimbărilor sociale. Politicile de protecție, dezvoltate de stat în perioada 1990-2005, recunosc existența problemei copilului abandonat și dificultățile cu care se confruntă familia cu risc de abandon. În realitate există anumite ipostaze în care familiile sărace pot să ajungă în situații de criză, cu efect direct asupra copilului, și care ulterior pot duce la abandon. Acestea sunt de obicei familiile numeroase, în care venitul, și așa redus, se împarte mai multor persoane, mamele singure, mamele minore, familiile cu boli cronice sau familiile în care lipsește una din rudele de gradul I. Tendința familiilor în asfel de situații este aceea de a proteja copilul, însă mentalitatea formată în timp face ca familiile să conteze pe stat, care poate și trebuie să ofere protecție. Statul dorește să ofere această protecție, dar nu are la dispoziție decât moștenirea instituțională a trecutului său, lipsindu-i timpul de a-și dezvolta o strictură nouă. Astfel, problema apare când familia în criză, din propria inițiativă sau prin intermediul diverșilor actori, deleghează sarcina îngrijirii copilului către stat, iar acesta nu poate interveni decât prin metode învechite. [19, p.1]
Problema cercetării.
În prezent, prevenirea abandonului de copii în instituții rămâne un obiectiv dificil de atins al reformei sistemului de protecție, pentru că numărul copiilor abandonați este mare, iar serviciile de prevenire sunt puține sau, în cazul multor comunități, lipsesc cu desăvârșire. Tema abordată în teză exprimă o importanță indiscutabilă, deoarece astfel într-o anumită măsura poate se va reuși diminuarea numărului cazurilor de abandon. Toate acestea sînt realizate prin intermediul asistenților sociali capabili și înzestrați cu capacități din diverse domenii. Asistenții sociali sunt cei care au și mențin flexibilitatea de a adapta strategiile și stilurile de muncă la scopurile pe care clienții se străduiesc să le atingă.
Scopul cercetării este de a studia situația copiilor abandonați în municipiul Chișinău și de a analiza implimentarea în practica a modelelor de intervenție a asistentului social în prevenirea și diminuarea consecințelor instituționalizării copiilor în urma abandonului.
Principalele obiective constau în:
1. Studiul situației sociale a copiilor abandonați în municipiul Chișinău
2. Studiul factorilor abandonului de copii și consecințele instituționalizării
3. Studiul modelelor de prevenire a abandonului copiilor implimentate în municipiul Chișinău
4.Elaborarea recomandațiilor privind diminuarea consecințelor instituționalizării
Structura lucrării: Lucrarea este constituită din 2 capitole: 1 – teoretic, 2 – practic.În general întreaga lucrare relevă înțelesul și sensul abandonului, cauzele apariției și principalele servicii de prevenire. Lucrarea va reliefa deasemenea și modelele de lucru ale asistenților sociali în prevenirea abandonului de copii și diminuarea consecințelor instituționalizării.
Ipoteza generală:
Asistența psiho-socială a familiei defavorizate social prezintă o modalitate eficientă de prevenire a abandonului copiilor.
De aici se desprind următoarele ipoteze de lucru:
1. Abandonul copiilor se produce din mai multe motive (alcoolism al părinților, plecare peste hotare, sărăcie, sarcină nedorită, boală psihică a părinților etc.), cel mai frecvent motiv fiind sărăcia.
2. Instituționalizarea copiilor abandonați afectează dezvoltarea lor psihică, dar aceste consecințe sunt mai legere în cazurile plasării copilului abandonat în centre de plasament temporar.
3. Asigurarea maternităților cu servicii social-psihologice prezintă o formă eficientă de prevenire a abandonului de copii.
CAPITOLUL I. FENOMENUL ABANDONULUI ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE
Abandonul – delimitări conceptuale
Abandonul copiilor este o problemă care la nivel mondial a cunoscut o explozie fără precedent, în special în țările sărace și cu situații politice neclare. Acesta este un fenomen istoric prezent în fiecare societate, atât în țările industrializate, cât și în cele în curs de dezvoltare.
Începând cu anii 1990 Republica Moldova trece prin schimbări de ordin politic, economic și social care afectează profund populația. Fenomenul abandonului copiilor înregistrează diverse forme: de la abandonul clasic până la abandon temporar, declarație de refuz al părinților (părintelui), părinți declarați incapabili de a-și crește copiii, părinți dați dispăruți etc. Cel mai grav lucru care s-a întâmplat în această perioadă este faptul că mulți copii, fiind abandonați prin diferite forme, au devenit orfani sociali, ei având părinții sau un părinte în viață (88,9% dintre copiii aflați în instituții).
Conform studiului „Abandonul copiilor în Republica Moldova”, realizat în 2005 de către Guvernul Republicii Moldova cu sprijinul UNICEF, s-a constatat că în fiecare zi în țară este abandonat cel puțin un copil de până la 7 ani; nouă din zece copii abandonați au părinți în viață; fiecare al treilea copil abandonat este părăsit de mama sa în primele 4 zile după naștere; șase din zece copii abandonați sunt părăsiți în maternități sau secții pediatrice; majoritatea copiilor plasați în instituții nu-și mai găsesc niciodată o familie; jumătate din copiii plasați în instituții mai au frați și surori, care cresc tot în afara familiei; fiecare a cincea femeie care își abandonează copilul este la prima sarcină ; 60 la sută din femeile care își abandonează copilul sunt mame solitare ; în 36,7% din cazuri abuzul și neglijarea s-au înregistrat drept unul dintre motivele de abandon. Abandonul și instituționalizarea copiilor de vârstă fragedă afectează grav sănătatea acestora. Același studiu menționează că circa 62,2% din copii sunt abandonați până la vârsta de 7 ani, 43% în prima lună de viață. [1, p.28]
Pornind chiar de la spusele DEX-lui român cuvântul abandon reunește sensul mai multor expresii cum ar fi părăsire, lepădare, renunțare. Termenul de abandon care este de origine franceză e clarificat după dicționarele frantuzești. Cuvântul abandon semnifică la discretia cuiva, la bunul plac al unei persoane. Prefixul „a” e privativ și în acest sens, un părinte care-și părăsește copilul pierde orice drept asupra acestuia. În această perspectivă abandonul înseamnă renunțare, părăsire, refuzul de a se ocupa de copil, de a încredința altei persoane responsabilitatea creșterii, îngrijirii și educării sale.
Fenomen cu cauze multiple , de o complexitate ce atinge punctele sensibile ale unei țări care de-abia a aderat , abandonul maternal reclamă cu stringență măsuri de combatere și prevenire
Abandonarea copiilor (la naștere) reprezintă o modalitate rudimentară de gestionare a nașterilor nedorite sau neacceptate din cauze culturale sau/și economice. Prezența sau persistența lor în societățile moderne este generată de absența unor servicii, de funcționare a unor instituții sau de absența culturii utilizării lor.
În România, ca și în alte culturi, au existat dintotdeauna copii abandonați, fără ca acest fapt să ia vreodată o amploare, în timp și spațiu, prin care ar deveni tradiție sau ar defini o trăsătură culturală a poporului român.
După căderea comunismului, în anii ’90-’91 s-a sperat la o scădere “naturală” a fenomenului de abandon, ca urmare a liberalizării avorturilor și a accesului liber la contraceptive. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. În anii scurși după 1989 abandonul a căpătat determinări din ce în ce mai complexe care au făcut dificilă găsirea soluțiilor pentru scăderea numărului de copii abandonați.
Paralel a avut loc o criza de valoare și sărăcirea profundă a unor categorii largi de populație.
În același timp, noile politici sociale dezvoltate față de copiii în dificultate, au purtat amprenta vechilor mentalități care erau atașate valorilor instituționale de protecție, dezvoltate în afară și cu ignorarea importanței familiei și a satisfacerii nevoilor copilului.
Copiii abandonați în spitale staționau mult timp în aceste instituții. Plecarea lor prin instituirea unei măsuri de protecție dura de la câteva luni la 4-5 ani. Dezvoltarea lor normală era periclitată nu numai de îmbolnăviri, dar mai ales de ignorarea nevoilor lor de dezvoltare. Luarea tardivă a măsurilor de protecție se “justifica” conjunctural în diferitele momente politice. La început, în spitale se considera că nu există personal calificat desemnat să rezolve aceste probleme iar personalul medical era limitat în posibilitățile sale de intervenție.
După 1989 s-au desființat multe leagăne de dimensiuni foarte mari. Amploarea abandonului fiind aceeași, copiii rămâneau în continuare mult timp în maternități și spitale de pediatrie pentru că nu aveau unde să plece. Ulterior, închiderea leagănelor a provocat aceleași blocaje chiar și în condițiile dezvoltării formelor alternative de protecție (asistenți maternali, centre maternale) pentru că acestea nu puteau acoperi nevoile. Blocajele sunt perpetue pentru că ieșirile din sistemul de protecție sunt puține. Copiii rămân la asistenții maternali perioade comparabile cu cele petrecute în centrele de plasament. Deci pentru noi cazur rămâneau în continuare mult timp în maternități și spitale de pediatrie pentru că nu aveau unde să plece. Ulterior, închiderea leagănelor a provocat aceleași blocaje chiar și în condițiile dezvoltării formelor alternative de protecție (asistenți maternali, centre maternale) pentru că acestea nu puteau acoperi nevoile. Blocajele sunt perpetue pentru că ieșirile din sistemul de protecție sunt puține. Copiii rămân la asistenții maternali perioade comparabile cu cele petrecute în centrele de plasament. Deci pentru noi cazuri trebuie create noi locuri (noi asistenți maternali).
În prezent abandonul copiilor sub 5 ani continuă să fie o realitate dură pentru România, care a fost prea puțin influențată de reformele implementate în domeniul protecției copilului, după 1989. În anii 2003 și 2004, abandonul copiilor s-a manifestat pe aceleași coordonate ca acum 10, 20, 30 de ani. Reformele implementate după 1990 urmate de crearea a numeroaselor structuri instituționale și servicii în domeniul protecției copilului au evoluat paralel cu fenomenul abandonării copiilor, de vreme ce maternitățile și spitalele de pediatrie continuă să fie “gazdele predilecte” ale acestora.
Pentru anii de referință 2003 și 2004 s-a constatat că aproape 4000 de copii nou-născuți sunt abandonați (în fiecare din acești ani) în maternități, la care se adaugă peste 5000 de copii, abandonați (anual) în spitale/secții de pediatrie. În spitalele și secțiile de pediatrie rata abandonului exprimă numărul de copii abandonați la 100 de internări și a fost de 1,5% în 2003 și de 1,4% (2,1%) în 2004.
Faptul că nu există indicatori ai fenomenului de abandon maternal, impune măsuri de urgență pentru cunoșterea manifestărilor complexe ale fenomenului, de aici derivând măsurile necesare în vederea combaterii abandonului maternal.
Din practica asistenței sociale a copilului și a familiei se poate observa că este foarte important această etapă de transfer. În anumite situații dificile de viață ale familiei, aceasta poate încredința temporar copilul unei instituții sau unei familii care nu-i este rudă (cum este asistentul maternal). Riscurile pentru abandonul definitiv al copilului în cazul încredințării copilului unei instituții este mai mare, pentru ca familia nu conștientizează pe deplin acest transfer. În cazul încredințării temporare unei familii de asistenți maternali, riscurile sunt semnificativ diminuate pentru că părinții cunosc familia asistentului maternal, relaționează interpersonal și nu instituțional. Abandonul semnifică a încredința, care are două sensuri opuse: unul pozitiv, acela de a dărui, de a oferi ceva ce-i aparține unui individ și, celalalt negativ, de a părăsi, de a renunța. Pentru noi abandonul este o stare de fapt în care părintele neglijează execitarea drepturilor sale, dar și a îndatoririlor sale față de copil. [12, p.262-265]
Deoarece abandonul copilului este un fenomen deosebit de complex, se impune necesitatea de a fi caracterizat din diverse perspective. Din punct de vedere psihologic, abandonul este definit ca o acțiune de părăsire a unei ființe, de lipsă de preocupare pentru soarta acesteia. Orice situație care duce la slăbirea sau rupere a legăturilor poate fi trăită ca abandon. Din punct de vedere medical, copilul este considerat abandonat, dacă rămâne în unitatea sanitară mai mult de 2 săptămâni.
Din punct de vedere juridic abandonul reprezintă ,,fapta celui care având obligația legală de întreținere față de copil, îl părăsește, îl alungă sau îl lasă fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale”.
Definirea juridică nu este aceeași cu cea psihosocială a realității din instituțiile de ocrotire sau din serviciile de institutionalizare. Astfel în centrele de plasament sau în celelalte forme de protecție sunt foarte mulți copii asistați care nu sunt abandonați din punct de vedere legal, dar în fapt sunt parasiți de părinții lor, fără a mai avea legături de vre-un fel. Sunt cazuri în care reprezentanții legii încearcă să declanșeze procedura legala de abandon, iar părinții sau alți aparținători în general se opun din răsputeri. În multe cazuri pentru a evita procedura de declarare a abandonului, părinții se prezintă la instituție nu pentru a-și vizita copiii, ci pentru a semna în registrul de vizite. Acest registru demonstrează că părintele a vizitat copilul în perioada prevăzută de lege și, chiar dacă copilul este neglijat, abandonul nu poate fi declarat.
Adesea ne confruntăm și cu situații când părinții nu pot sau nu vor să-și asume responsabilitatea de a-și îngriji copiii, deoarece nu există „nu pot” exista „nu vreau”. Pentru toți acești copii, separarea de familie generează o traumă profundă cu repercursiuni grave asupra dezvoltării personalității lor. Dezvoltarea socio-psiho-afectivă a copilului este influiențată de realizarea atașamentului și a legăturii de afecțiune dintre copii și mama. Lipsa părinților și a unui mediu familial determină absența unor sentimente și emoții normale ale copilului, întârzieri în dezvoltarea fizică, tulburări de comportament. [22, p.14]
Există trei elemente cu importanță majoră în cazul separării:
durata separării;
condițiile în care a avut loc separarea și cauzele;
modalitățile de îngrijire și dezvoltare oferite copilului în cazul separării.
Separarea copilului de familie constituie o situație stresantă, generatoare de frustrare afectivă cu consecințe negative asupra adaptării și integrării copilului în regimul instituției de ocrotire și asupra maturizării sale viitoare. Abandonul copilului constituie o formă extremă a separării lui de părinți. Înțelegem prin copil abandonat orice copil care nu trăiește alături de părinții săi/unul dintre părinți, iar responsabilitatea creșterii, educației și îngrijirii este transferată unei instituții sau altei persoane care nu-i este rudă. Sunt cazuri în care, de exemplu, părinții pleacă la muncă în străinatate și lasă copilul la un prieten/vecin cu promisiunea că va trimite bani pentru a-l întreține; o dată ajunși acolo uită de copil; practic copilul este abandonat, chiar dacă nu există o decizie oficială care să recunoască acest lucru.
Datele studiului au scos în evidență că 82% din copiii plasați în instituțiile rezidențiale au familii biologice sau lărgite; doar 18% din copiii plasați în instituțiile rezidențiale sunt orfani; 15% din copiii instituționalizați merg acasă în fiecare zi; 20% din copii merg acasă în fiecare săptămână; 25% din copii sunt mai mari de 15 ani și vor părăsi instituția în anii 2007-2008.
Datele ce rezultă din statisticile oficiale ale UNICEF vizând anul 2005 sunt dramatice – circa 145 milioane de copii din toată lumea sunt abandonați, după cum urmează :
87,6 milioane în Asia ;
43,4 milioane în Africa de sub Deșertul Saharei ;
12,44 milioane în America Latină și în Caraibe ;
1,5 milioane în Europa de Est.
Datele colectate în anii 2002-2003 au arătat că peste 12 mii de copii creșteau în instituții de îngrijire rezidențială și circa 71% din aceștia erau plasați temporar din cauza lipsei de îngrijire părintească (Programul de securitate alimentară, EveryChild). [8, p.3]
Aproape toți copii provin din familii care se confruntă cu mari dificultăți financiare. Adăugând și faptul că o treime dintre copii au experimentat situații de abuz/neglijare,vom avea tabloul complet al principalelor cauze care au generat plasamentul copiilor în mediul rezidențial.
Există și situații când, deși familia nu adoptă explicit o decizie de abandon definitivă, încredințează copilul pe perioade nedeterminate unor instituții sau rude. Este necesar să distingem cu claritate între situația în care încredințarea responsabilității copilului către o institute sau altă formă de protecție în afara familiei este temporară și definitivă. În cazul unei soluții temporare, familia menține relații cu copilul, îl vizitează și se interesează de el. Unii autori numesc această situație ca fiind una de quasiabandon care păstrează în sine potențialitatea nefericită ca acel copil sa fie abandonat. În cazul abandonului definitiv acesta se manifestă printr-o decizie explicită a familiei sub forma consimțământului la adopție, de exemplu, sau prin declararea judecatorească a abandonului copilului, dacă ,,familia s-a dezinteresat de el, în mod vădit, o perioadă mai mare de șase luni. Astfel, copilul devine abandonat în urma unei hotărâri judecătorești. Dezinteresul este definit ca încetarea oricăror legături între părinți și copil, legături care să dovedească existența unor raporturi părintești normale.
Factorii și consecințele abandonului
În ultimele două decenii ale regimului socialist a avut loc o adevărată explozie a abandonului. Mai mulți factori au contribuit la acest fenomen:
Politica violent pronatalistă a regimului socialist, lansată în 1966: interzicerea avorturilor, dar și descurajarea până la interzicerea utilizării unor mijloace moderne de control al nașterilor. Introdusă după o perioadă de scădere rapidă a natalității, ca rezultat al modernizării socialiste forțate, noua politică demografică a produs o explozie a proporției copiilor nedoriți și, mai ales, a copiilor născuți în situații dificile: familii foarte sărace, mame necăsătorite. Atitudinea de abandon al planificării familiale, caracteristică unor segmente ale colectivității, se va dovedi după avea o inerție ridicată, explicând menținerea unei natalități ridicate în anumite segmente, în ciuda marilor oportunități de planificare familială.
Sărăcirea rapidă după 1980, cuplată cu puternice tendințe de dezorganizare a familiei marginalizate a lovit în special acele segmente ale societății caracterizate în mod special de o natalitate ridicată și de incapacitate de planificare familială. Nu sărăcirea ca atare este cauza directă a abandonului celor mai mulți copii, ci o combinație unică de dezorganizare social-familială și sărăcie. În această combinație, dezorganizarea socială și familială are loc pe un fond general de sărăcie, dar sărăcia este enorm amplificată de această stare. Familiile aflate în această situație sunt absorbite într-un vârtej de lipsuri (lipsă de locuință foarte adesea, lipsa locului de muncă, lipsă de suport al familiei lărgite), la care se adaugă destrămarea familială, alcoolismul, prostituția. Un factor agravat este lipsa de control asupra propriei vieți, incluzând aici și lipsa de control asupra propriei natalități.
Rata ridicată a mortalității materne, datorată avorturilor empirice, făcute în condiții de ilegalitate, a constituit, de asemenea, o cauză a abandonului.
Un sistem de protecție a copilului, care în loc să prevină abandonul, îl induce într-o largă măsură. Pentru a face fată problemelor sociale, fie ale familiilor care nu-și pot crește copiii, fie a copiilor cu probleme de sănătate care nu pot fi îngrijiți în familie, sistemul a acceptat o formă de internare provizorie, pe perioade nedeterminate a copiilor în instituții. Medicii, obsedați de responsabilitatea evitării mortalității infantile, preferau să trimită copiii cu probleme de sănătate din familiile mai sărace în secții de distrofici sau spitale. [21, p.86-87]
Perioada de tranziție caracterizată printr-o serie de reforme menite să schimbe structura economica și socio-politica a societaților este în atenția multor specialiști care urmăresc aceste schimbări radicale, inclusiv în atenția lucrătorilor sociali. Repercusiunile crizei economice, politice, sociale sunt suportate zilnic de milioane de oameni din întregul spațiu. În acest context Republica Moldova nu este o excepție. Discrepanța dintre programele economice și sărăcirea celei mai mari părți a populației devine tot mai pronunțată. În țara se înregistrează o creștere îngrijorătoare a variatelor fenomene nefaste: sărăcie, subnutriție, starea defectuoasa a sănătății populatiei, natalitatea redusă, mortalitate sporită, comportament delicvent. În prezent sărăcia este flagelul cel mai grav care subminează coeziunea socială. Majoritatea segmentelor sociale au devenit saraci, în deosebi familiile cu mulți copii, numărul cărora la momentul actual este impresionant. În orice societate situația copiilor și atitudinea statului față de ei este una dintre cele mai importante caracteristici ale societății și indiciul principal al situației social-economice a țării. Pînă nu demult se consideră că copiii în țara noastră sunt cel mai privilegiat grup al populației. Astăzi, însă, ei alcătuiesc grupul social cel mai defavorizat care are nevoie de asigurare și protecție social. Cei mai marginalizați din acest grup sunt copiii abandonați sau mai sunt numiți copiii străzii. Fenomenul acesta a ieșit la suprafață imediat după aprofundarea crizei sociale și declinul economic. Cauzele acestui fenomen sunt multiple: economice, demografice, familiale ce au apărut pe parcursul mai multor ani. Situația lor a intrat rapid în sfera de interes a mass-media. A patra putere în stat a medializat, în primul rînd, aspectele senzaționale ale acestui fenomen: abuzuri, exploatare sexuală/fizică, criminalitate. Logic apare întrebarea: cine poartă vina de tot ce se întimplă? Astăzi puțini conștientizează că acești copii sunt victime ale unor politici economice, demografice și sociale greșite aplicate cu consecvența în perioade regimului totalitar. Ale unor defecțiuni la nivel de familie, ale unei protecții și asistențe sociale prea mici în tendința atît de mare de resocializare a celor marginalizați.
Actualmente, o dată cu agravarea situației economice, a slăbit controlul exercitat de familie, instituțiile de instruire, educație și ocrotire a copilului, chiar și din partea organelor de justiție. Analizînd situația, sesizăm că pentru multe cadre din aceste instituții copiii respectivi reprezintă un efect dezagreabil, dar normal al perioadei de tranziție. De asemenea, în instituțiile de ocrotire a copilului numărul angajaților calificați în domeniul psiho-social rămîne foarte redus, insuficient în raport cu numărul copiilor. În aceste centre se menține, din păcate, prejudecată că situația poate fi redresată și prin rele tratamente, fie ele măsuri represive, fie manifestarea indiferenței. Ca urmare, mulți părinți au început să-și retragă copiii din instituțiile de ocrotire a copilului. Aici, însă, problema se amplifică. Întors în familie, unde sursele de existență sunt mizere, în familia unde persistă conflictul și maltratarea, unde părinții sunt alcoolici sau abuzivi, copilului nu-i rămîne altceva decît să se înroleze în „batalioanele” tot mai numeroase de copii. Aceste „batalioane” în fiecare an sunt completate și de copiii neșcolarizati, numărul cărora se mărește din an în an. [17, p.8]
Urmând linia de argumentare a unor autori precum Paul Horton și Gerald Leslie, se poate considera ca o primă atitudine este indiferența. Anumiți actori sociali devin agitati atunci cînd e vorba despre ceva care atentează la propria lor bunăstare. De aceea, poate cea mai răspîndită atitudine față de o anumită problemă, în cadrul societații, este cea a dezinteresului. Desigur, presiunile familiale și profesionale, precum și diversele responsabilităăi pe care le implică viața socială ne fac să fim puțin preocupați sau interesați de problemele ce apar în jurul nostru. Interesul general față de o anumită problemă socială apare doar atunci cînd oamenii simt prezența unei amenințări serioase la securitatea lor sau o răsturnare a valorilor sociale în care ei cred.
O altă atitudine este resemnarea fatalistă, care implică acceptarea pasivă a existenței unor probleme sociale, considerate inevitabile. De exemplu, dacă un anumit individ crede că cea mai bună cale a rezolva o problemă sociala este aceea de a îndura, el nu încearcă, de fapt, să rezolve acea problemă. Mai mult decât atât, într-un astfel de caz nu există nici o problemă – adică nimic despre care am putea crede că poate fi rezolvat – dacă e prezentă convingerea că respectiva problema trebuie să existe deoarece e determinată în mod fatal. Problema nu apare cînd astfel de oameni refuză să ia atitudine în raport cu o anumită situație socială, ci dimpotrivă, când nici măcar nu reușesc să se gîndească la rezolvare. De asemenea, o atitudine prezentă în cadrul societații este cea specifică oamenilor care cred că toate problemele sociale sunt produsul păcatelor omenești, pe care Dumnezeu îi pedepsește. Dacă există droguri, criminalitate, război, creșteri de prețuri, șomaj sau calamități naturale, toate acestea sunt interpretate ca fiind pedepse divine adresate oamenilor. Dacă această credință este adevărată înseamnă că rezolvarea problemelor sociale nu trebuie căutată în politicile sociale sau în schimbările instituționale, ci în penitență și rugaciune. Desigur, problematica intervenției devine în viața oamenilor, precum și cea a funcției credinței religioase și a rugăciunii sunt chestiuni care aparțin mai degrabă filozofiei și teologiei, decît sociologiei sau domeniului asistenței sociale, iar acest lucru e valabil cu atit mai mult cu cît astfel de probleme ridică întrebări pentru care nu există răspunsuri știintifice. [16, p.445]
Alături de atitudinile prezentate mai sus, există una specifică spiritului știintific de a trata problemele sociale. Este vorba, bineințeles despre atitudinea teoriticienilor sociali și a asistenților sociali profesioniști. Deși se consideră că în domeniul asistenței sociale, trebuie să existe o profundă simpatie pentru persoanele defavorizate, se recunoaște unanim că nu este suficientă. Dimpotrivă, simpatia trebuie cuplată cu teoriile și cunoștințele specifice experților în domeniu și cu o abordare profesionistă a problemelor sociale.
Însă, în pofida tuturor, se desprind mai mulți factori ce provoacă abandonul copiilor și anume:
Lipsa condițiilor materiale datorate sărăciei. De multe ori aceasta cauză este invocată de către părinți, chiar dacă ea este asociată cu altele, cum ar fi alcoolul, violența domestică, neglijarea etc. Sărăcia familiilor s-a accentuat extrem de mult. În condițiile lipsei resurselor financiare datorate șomajului, condițiilor economice ale comunitaților locale, abandonul copiilor devine aproape o normalitate. În fiecare lună tot mai mulți părinți solicită internarea copiilor în instituții de ocrotire. Situația materială precară este exprimată în insuficiența sau absența veniturilor, numărul mare de copii în familie, condiții corespunzătoare de locuit. Se poate observa că nu toate familiile cu probleme materiale își abandonează copiii; de aceea, pentru evidențierea factorilor care participă la păstrarea copiilor în familie chiar dacă situația economică este precară ar fi realizarea unui studiu pornind de la aceste familii.
Lipsa locuinței este un alt factor major care duce la abandon. În condițiile disponibilizărilor masive, creșterii progresive a cheltuielilor de întreținere, evacuării locuințelor în cazul datoriilor, vânzarea apartamentelor pentru a face față cheltuielilor ce au condus la creșterea numărului de persoane fără locuință, sau care trăiesc provizoriu pe la prieteni, rude.
Relatiile de concubinaj sunt o alta cauză. De obicei, aceste relații sunt asociate cu sărăcia și lipsa de responsabilitate a partenerilor în creșterea și educarea copiilor. De multe ori apariția copilului duce la ruperea relației cu partenerul. Statisticile demonstrează faptul că riscul cel mai mare de abandon se înregistrează la mamele sub 20 ani și frecvent acestea abandonează copilul în maternități.
Un alt factor este vârsta mamelor. Mamele care cel mai des își abandonează copiii sunt cele cu vârsta între 16 și 22 de ani. De regulă, ele nu sunt pregătite pentru un astfel de eveniment în viața lor și nici nu au condiții de întreținere a copilului.
Accesibilitatea redusă la mijloacele de planificare familială. Deși avortul este liber și se realizează la un preț, practic, accesibil, pentru unele segmente ale colectivității el rămâne totuși costisitor. Distanța și izolarea spațială, socială și economică sunt factorii esențiali ai accesului limitat la mijloacele contraceptive.
Starea de sănătate a mamei (probleme psihice, boli sexual transmisibile, infecția HIV, TBC) și a copilului (malformații congenitale, patologia neuropsihică, prematuritatea) de asemenea pot servi drept cauze ale abandonului copilului.
Menținerea plasamentelor în instituție fără experimentarea unor forme alternative la instituționalizare. Plasarea copiilor în instituție mărește riscul de abandon, care se face progresiv. O asemenea soluție la problemele familiei, aflată în dificultate produce o pierdere progresivă a legăturii dintre familie și copil, care duce în final la abandon. Părinții nu-și vizitează copiii deoarece nu au resurse să facă acest lucru sau pentru că ei consideră instituția ca o formă de protecție ce asigură condiții mult mai bune decît ar putea ei oferi vreodata copilului.
Insuficiența unor servicii pentru mamele cu copii cum ar fi creșele, gradinițele, căminele cu program prelungit sau costul ridicat, uneori inaccesibil. Din această cauză mamele nu pot să lucreze, nu au venituri sigure și stabile, fapt care duce la accentuarea sărăciei.
Insuficiența serviciilor de asistență socială care să acționeze în punctul cheie al procesului de abandon; prevenirea lui; integrarea copiilor plasați în instituții în familia lor; suport pentru o planificare familială responsabilă, eficace și accesibilă. Doar în ultimii ani s-au înființat servicii sociale cu asistenți sociali profesioniști care să lucreze în cadrul maternităților, secțiilor de terapie nutrițională a spitalelor de copii, școlilor pentru identificarea și acordarea de sprijin familiilor care sunt în situația de a-și abandona copiii în vederea menținerii copiilor în familia lor, iar dacă aceasta nu este posibil, a stabilirii alternativelor care răspund cel mai bine intereselor superioare ale copilului.
Decesul unuia dintre părinți. Mult mai frecvente sunt cazurile după decesul mamei decît dupa decesul tatălui, mai ales daca vîrsta copilului e mică. Mamele ramase văduve încredințează copiii instituțiilor numai în situații disperate: șomaj, pierderea locuinței, îmbolnăviri. Tații rămași văduvi, mai ales dacă copiii sînt de vârsta mică și necesită îngrijire permanentă îi încredintează cu mai multă ușurință instituțiilor, dar nu în modul normal care ar trebui să fie.
Legislația actuală privind abandonul copiilor este o sursă, care în anumite privințe, încurajează abandonul și scade responsabilitatea părinților pentru copii. Legea 47/1993 ajută parțial la rezolvarea problemelor acestor copii. Ea specifică perioade de minim 6 luni în care părinții s-au dezinteresat, în mod vădit, de copii. Legislația existentă nu pune accent pe responsabilitatea părinților de a-și crește și educa proprii copii și pe sprijinul ce trebuie acordat acestora, o privește doar ca un drept fără a avea un caracter constrângător.
Divorțul e precedat de neînțelegeri, conflicte care se răsfrâng asupra copilului în mod negativ. Primul efect al acestui climat tensionat este neglijarea copiilor, că mai apoi aceștea să neglijeze școala. De regulă, copiii sunt „împărțiți” între cei doi parteneri și unul dintre ei îi abandonează. Sunt nenumărate cazurile în care copiii ajung în instituție în urma divorțului părinților, responsabilitatea părintelui care a primit custodia copilului este data instituției, pentru ca apoi, în momentul în care celalalt află de acest lucru, certurile între foștii soți să reînceapă.
Prezența unui handicap la copil. Dacă copilul prezintă anumite deficiențe el are un risc mai ridicat. Unii copii au ajuns să-și trăiască toată copilăria în centrul de plasament, pentru că au probleme de sănătate dupa naștere, fiind internați pentru tratament în secții pentru prematuri sau pentru distrofici. Prelungirea perioadei de internare, nu neaparat pentru tratament, a condus, datorită dezintereselor sau imposibilităților părinților de a-și lua copiii acasă.
Numărul nașterilor. Cu cît acesta este mai ridicat cu atît riscul este mai mare. Venirea unui nou copil într-o familie deja numeroasă este un efort pe care, de multe ori, unele familii nu-și pot permite. Mai mult decît atît se uită și controlul/evidență care și ce face.
Prezența unui exemplu de abandon în viață sau familia unuia dintre parteneri. Anturajul acestora mărește considerabil probabilitatea că acea familie să-și abandoneze copilul.
Regimul instituțional. Sunt greu de găsit case de copii să reuseașcă să asigure programe individualizate. În majoritatea instituțiilor, trebuințele copilului sunt subjugate nevoii organizației pentru rutină, ordine și uniformizare. Tratamentul „în bloc” este un fenomen comun care include elemente diferite ale rutinei și rigidității: îmbrăcăminte identică, tunsoare similară, program fix de culcare, deșteptare, mese la ore fixe și în grupuri mari
Unul din motivele abandonului este plecarea părinților (părintelui) peste hotare în căutarea unui loc de muncă pentru (cum explică mulți din ei în cereri de plasament) a-i asigura copilului un viitor mai bun și condiții de viață. Se pare că aceste plecări sunt într-un fel stimulate și încurajate printr-o politică de stat bine mascată: salarii mici, prețuri mari, lipsa unui sistem de protecție a familiei, dar și creșterea unei imagini de viață îndestulată prin sistemul de reclama (strada, radio, tv), canale de televiziune (filme, emisiuni), istorii de succes transmise verbal etc. care formează dorința de a pleca în speranța unei îmbogățiri rapide. Cum plecările au devenit masive, evident, și copii sunt lăsați în număr tot mai mare – unii fără supraveghere, alții pe seama bunicilor și a vecinilor, dar și în instituții de plasament. Drept consecință directă a acestui fenomen, numai în ultimii ani 23.000 de copii au fost plasați fără îngrijirea ambilor părinți. Situația devine catastrofală, mai ales că în Republica Moldova nu există o lege specială despre abandon sau despre situațiile în care un copil este considerat abandonat.
Mai mult de jumătate provin din cadrul unei familii monoparentale, în care mama este singurul părinte întreținător care se ocupă de creșterea și educarea copilului. Mama solitară s-a înregistrat drept una din cauzele abandonului în 60,4% dintre cazuri. Părinții-tați singuri apar mai rar în tabloul general al abandonului. [18, p.218]
Familia constituie unitatea fundamentală a societății și mediul natural pentru creșterea și bunăstarea copilului. Familia reprezintă o formă superioară de comunitate – în principal a soțului, soției și copiilor – care se bazează pe relații sociale și biologice, având drept scop suprem pregătirea unei generații viiotare sănătoase și temeinic educate, care să participe la dezvoltarea societății.
Tipul de familie în care se naște sau trăiește copilul este, de asemenea, un factor semnificativ care poate provoca abandonul copilului:
familie cu mulți copii, precum și cele instabile, incomplete, dezorganizate (decesul unuia dintre părinți, separarea sau chiar divorțul, uniunile consensuale, mamă solitară, tatăl nu recunoaște copilul);
cu relații intrafamiliale deficitare (alcoolism, violențe, abuzuri);
eventual cu părinți sau copii bolnavi.
Plasarea copiilor în instituție este determinată de un complex de factori, cu alte cuvinte acțiunea combinată a două sau mai multe motive au determinat decizia de abandon al copilului. Cu toate că motivele plasării copiilor în sistemul instituțional-rezidențial sunt multiple și complexe, totuși primele patru locuri atrag atenția în mod special. Este vorba de dificultățile materiale, statut de mamă solitară, factori ce țin de abuz/neglijare a copilului și starea de sănătate a copilului.
Studiul nu oferă o ierarhie a cauzelor abandonului pentru fiecare copil, însă frecvența foarte înaltă a răspunsului dificultățile materiale sau mama solitară, urmate de abuz/neglijare și sănătatea copilului, conturează clar poetretul familiei în care se produce abandonul.
Chiar dacă în unele situații dificultățile materiale nu reprezintă neapărat cauza determinantă a abandonului, ele constituie un context negativ, care sporește riscul abandonului și al instituționalizării copilului în cazuri în care familia se confruntă și cu alte probleme. În această ordine de idei, frecvența înaltă a acestei cauze denotă gradul foarte ridicat de vulnerabilitate a familiilor și indică asupra necesității de dezvoltare la nivel comunitar a serviciilor de sprijin familial, care ar pune accentul pe prevenirea abandonului.
Există și anumiți factori de risc, care reușesc să „scoată” copilul din mediul familial și să-l „împingă” către mediul rezidențial. La toate acestea se adaugă și faptul că instituționalizarea a fost considerată decenii la rând cea mai eficientă formă de protecție a copilului în dificultate, reprezentând și azi mecanismul predominant atunci când o familie nu este pregătită să crească un copil în propriul mediu. Situația ideală, cea a reintegrării lui în mediul familial, este completată de transferul acestuia în interiorul sistemului. Practic, copilul este transferat dintr-o instituție în alta conform categoriei de vârstă. Sunt frecvente situațiile când copilul „iese” dintr-o formă de îngrijire rezidențială doar pentru a intra în alta.
Atât timp cât politicile de gen în țara noastră se efectuează doar pe hârtie, iar legea despre șansele egale este dosită prin cine știe ce sertare din parlament, atât timp cât bărbatul se vede doar în postura de șef și de „cap de familie” fără a avea și responsabilități clare în fața acesteia, atâta timp cât femeia ca juca rolul de „ocrotitoare a focului din vatră” situația nu se va îmbunătăți, ci se va înrăutăți vădit, iar abandonul propriilor copii va deveni o normalitate. Copilul, se pare, nu mai este o bucurie pentru părinții care l-au adus pe lume, ci o povară. Amploarea abandonului copiilor crește vădit, iar pasivitatea actorilor politici, sociali, economici este și ea mare, fiindcă practic, nu se întreprinde nimic pentru a face față acestui fenomen. [29]
Efectele deprivării de părinți sunt extrem de nefaste. Conceptul de „deprivare paternă” poate fi utilizat pentru a desemna diferite experiențe neadecvate de relaționare a copilului cu tatăl biologic, nonbiologic. Deprivarea poate apărea în contextul absenței sau separării totale de tată sau chiar și atunci când acesta este disponibil, dar diferite cauze fac să nu se realizeze un atașament normal al copilului. Copii fără tată nu constituie un grup omogen în ceea ce privește modul în care s-a ajuns în situația respectivă. Cauzele deprivării sunt multiple:
Decesul tatălui sau separarea părinților: copilul rămâne cu mama, care caută sau nu un substitut pentru „figura paternă”, este crescut de alt membru al familiei, este abandonat sau plasat într-o instituție de ocrotire.
Decesul mamei sau separarea părinților: tatăl încredințează copilul spre creștere unui alt membru al familiei sau unei instituții.
Decesul ambilor părinți: copilul este îngrijit de alt membru al familiei, crește într-o instituție, se află în plasament familial temporar, este adoptat.
Decăderea tatălui din drepturile părintești: copilul crește în familia marcată de neînțelegeri și violență; profesia tatălui nu-i permite să fie în permanență aproape de copil; tatăl se află în detenție.
Deprivarea maternă este un alt concept utilizat în analiza fenomenului de abandon. În 1951, Bowlby a ajuns la concluzia că „dragostea mamei este la fel de importantă pentru sănătatea mintală cum sunt vitaminele și proteinele pentru sănătatea fizică”. Bowbly (1969) merge mai departe, sugerând că toți indivizii care suferă de orice tip de tulburare psihiatrică prezintă alterări ale capacității de a stabili relații afective strânse și apropiate, alterări care își iau originea în contactul timpuriu deficitar cu mama. El propunea folosirea acestei idei ca bază de pornire pentru o nouă abordare psihiatrică a pacienților. Aceasta în condițiile în care, în 1960, O'Connor și Franks considerau că ipostaza deprivării materne nu a primit confirmarea experimentală necesară acceptării ei ca reper al studiilor și demersurilor terapeutice ulterioare.
În pofida opiniilor controverse menționate, dar și ale altor autori, conceptul de „deprivare maternă” a câștigat o largă recunoaștere și a fost acceptat drept cauză a unor manifestări diverse, precum: întârzierea dezvoltării mintale, delincvență, depresie, forme acute de stres, psihopatia lipsei de afecțiune. În condițiile în care se recunoștea complexitatea experiențelor numite generic „deprivarea mintală”, a existat tendința de a aborda atât cauzele, cât și manifestările ca un întreg. O explicație o găsim în faptul că diferitele tipuri de deprivări (perceptuală, socială, biologică, psihologică) sunt rareori prezente separat unele de altele.
Dezvoltarea întârziată a copiilor instituționalizați trebuie înțeleasă nu ca o reacție la separarea de părinți, ci ca un efect al mediului nestimulativ, în special al lipsei oportunităților de interacțiune spontană și afectuoasă cu adulții.
Efectele pe termen lung asupra sănătății mintale reprezintă nu numai o reacție la pierderea părintelui sau a unui substitut al acestuia, ci și incapacitatea minorului de a trăi – în casa de copii – experiența unor relații călduroase, apropiate și de durată cu adulți în care să poată avea încredere și, de multe ori, chiar cu prieteni de aceeași vârstă. Faza de detașare din evoluția răspunsului la pierdere se poate transforma într-o reacție defensivă cronică și poate duce, pe termen lung, la depresie și la incapacitatea stabilirii de relații apropiate și intime. Calitatea redusă a mediului fizic în care se dezvoltă copilul instituționalizat reprezintă un factor de risc suplimentar pentru dezvoltarea lui normală fizică și psihologică.
Probleme se înregistrează în mai multe direcții: asigurarea hranei, mai puțin ca aport de calorii corespunzător vârstei și stadiului de dezvoltare, cât ca alimente calitativ superioare. Problemele de acest tip sunt acuzate atât de echipamentele depășite fizic și moral, cât și de frecventele nerespectări ale standardelor de igienă și supraveghere sanitară specifice unor colectivități mari. Insuficiența, starea deficitară sau neadecvată a echipamentelor (lenjerie de pat, încălțăminte și îmbrăcăminte); clădiri improprii sau aflate în stare avansată de degradare. Cel mai adesea se consemnează absența sau funcționarea defectuoasă a instalațiilor de apă curentă, canalizare și încălzire, în special în mediul rural; absența, insuficiența, deteriorarea sau, dimpotrivă, excesiva grijă a personalului în păstrarea jucăriilor și altor materiale de stimulare a dezvoltăriicopilului; absența sau neadecvarea instrumentului medical și a medicamentelor; ansența sau insuficiența personalului calificat, îndeosebi a specialiștilor cu studii superioare (asistenți sociali, psihologi, medici, pedagogi, educatori); se înregistrează lipsuri în cunoștințe despre dezvoltarea copilului și nevoile sale psihologice. În numeroase instituții atenția este îndreptată aproape exclusiv către asigurarea nevoilor fizice ale copiilor. David Tolfree, a identificat, în anul 2000, 5 caracteristici ale situațiilor care se află la originea acestei situații nesatisfăcătoare:
filosofia instituțională;
calitatea interacțiunii copil – adult;
nuvelul de stimulare oferită copilului;
regimul instituțional;
rolul grupurilor de copii în asigurarea respunsului la unele nevoi nonmateriale.
Absența unor cunoștințe, deprinderi și experiențe indispensabile vieții independente ca adult reprezintă o caracteristică a multora dintre „absolvenții” instituțiilor de ocrotire rezidențială. Rareori instituțiile reușesc să ofere modelele de rol necesare. Predominanța personalului feminin reprezintă doar una dintre cauze. Există situații în care, la părăsirea instituției, tinerii (în special tinerele) nu au folosit niciodată cratițele dintr-o bucătărie și au tendința să și le reprezinte sub forma cazanelor folosite în centrul pentru pregătirea sutelor de porții.
Îngrijirea în casele de copii duce la detașarea de familie și în cazul copiilor care nu sunt orfani sau care nu au fost abandonați definitiv (sărăcia familiei fiind motivul internării lor). [11, p.33]
Abandonul familial constituie o faptă cu urmări deosebite asupra personalității abandonate. Nimic nu poate justifica un asemenea gest întrucât, în general, în relațiile interumane din cadrul familiei apar în prim-plan aspecte de natură afectivă, care înglobează foarte multe aspecte: afecțiune, mare apropiere sufletească, grijă, sprijin, puternică preferință și atracție interpersonală. Efectele psihotraumatizante ale abandonului sunt incontestabile. Pentru menținerea echilibrului psihologic a sănătății copilului, mai ales când se află în prima perioadă de conturare și stabilire a diferitelor componente ale personalității sale, e necesar în primul rând, menținerea unor relații intrafamiliale, conduita copiilor oferind modele de identificare. Starea de abandon se poate asocia cu instalarea unor stări depresive, a unor atitudini de autoizolare, de autoapreciere și autodevalorizare, de aceea se impun măsuri de acțiune educațional terapeutică.
Abandonul determină:
Imposibilitatea formării și menținerii unor atașamente durabile atunci când
copiii sunt abandonați în instituții.
Imposibilitatea satisfacerii trebuințelor de securitate materiale și spirituale a copilului caracteristice mediului familial.
Neâncredere, neadaptare datorate separării.
Interiorizare și închidere în sine datorită traumelor generate de separare, lipsa atașamentului față de persoana de referință cea mai importantă care este mama.
Inițierea unor sentimente negative asociate cu sentimente de culpabilitate.
Dificultatea de a relaționa cu ceilalți copii.
Nivel scăzut al limbajului, al performanțelor intelectuale.
Comportament dificil, agresivitate, traume fizice și psihice.
Habitus social puțin elaborat, deficitar. [17, p.63]
Ajuns în stradă copiii trebuie să se conformeze regulilor stricte existente aici, fiind, de cele mai dese ori, expuși riscurilor ce vizează: dependența de substanțe toxice, prostituția, obișnuința cu anumite libertăți, lipsa de obligații sau responsabilități, degradarea stării de sănătate, imposibilitatea de a fi instruiți prin sistemul de învățămînt sau cel profesional, perspective sumbre pe care le pot avea ca adulți, devenind fie cerșetori fără adapost, care trăiesc în mizerie de la o zi la alta, fie delincvenți, ce devin „clienți” permanenți ai închisorilor. Viitorul acestor mici armate de copii flămânzi și înrăiți este trist și cu cele mai grave consecințe pentru ei, părinți și societate.
Este cunoscut faptul că odată cu deschiderea granițelor spre Moldova, România, există persoane cointeresate de a găsi în aceste țări marfă nouă și ieftină pentru bordelurile din Occident.
O problemă importantă reprezintă starea sănătății adolescenților. În Republica Moldova, țigara și alcoolul sunt adesea asociate cu tinerii. Se cunoaște faptul că fumatul, consumul de alcool și de droguri, maladiile sexual-transmisibile, igiena personală nesatisfăcătoare și subnutriția sunt principalele probleme care prejudiciaza sănătatea generației tinere.
În concluzie, menționăm că abandonul copilului are multiple efecte negative asupra dezvoltării psihosociale a copilului. Fiecare copil are nevoie de următoarele condiții considerate în mod curent ca fiind indispensabile unei bune îngrijiri materne: relație de iubire, atașament, relație continuă, interacțiune stimulativă, relație cu o singură persoană, menținerea copilului în propria casă.
Este bine, din toate punctele de vedere, ca familiile să fie sprijinite pentru a-și îngriji copiii, acolo unde acest lucru este posibil și sigur. Deși este evident că există situații în care copiii trebuie separați de familiile lor (situații de abuz sau pericol), există multiple cazuri în care copiii ar putea rămâne cu familiile lor, dacă ar avea sprijinul necesar pentru a preveni abandonul și instituționalizarea. [12, p.265]
Portretul copilului abandonat
Copilul abandonat se include în categoria largă a copiilor aflați în dificultate. Din punsct de vedere al situației juridice, acești copii sunt clasificați în următoarele categorii: copii orfani, copii părăsiți prin abandon neformalizat, copii refuzați de părinți și copii aflați în plasament temporar etc.
Un copil părăsit de părinți este un copil care suferă. Suferința are fețe diferite și nu întotdeauna este la vedere, dar ea există. De obicei, acest copil nu are o părere prea bună despre sine și se consideră „vinovat” de faptul că a fost părăsit de părinți sau de mamalui. Statisticile arată că copilul abandonat are, deseori, întârzieri în dezvoltarea intelectului și în dezvoltarea fizică. El se îmbolnăvește mai ușor, dar se vindecă mai greu.
Deseori, copilul crescut într-o instituție nu are încredere în forțele lui, pentru că nu a avut cine să-i „construiască” această încredere, lăudându-l, încurajându-l, pur și simplu iubindu-l. El suferă pentru că este privit de ceilalți ca un „copil de la casa de copii”, suferă pentru vorbele care le aude de la ceilalți. Această suferință îl împinge să se comporte „altfel”. De multe ori, se izolează de cei din jur, nu are capacitatea de „a da” și de „a primi” în relații cu alți oameni.
Educatorii din instituții vorbesc despre faptul că anume din cauza suferinței mulți dintre acești copii devin agresivi, nervoși, supărăcioși. Pentru a atrage atenția asupra lor – atenție de care toți copiii au nevoie – ei dezvoltă un comportament negativ, astfel provocând rău altor oameni. Ei știu că atunci, cu siguranță, vor fi luați în seamă … mulți copii crescuți în internate ajung în conflict cu legea și sunt pradă ușoară pentru traficanții de oameni.
Atunci când părăsesc instituția, acești copii se descurcă mai greu și suferă multe înfrângeri deoarece nu au fost pregătiți pentru viață. Mulți dintre ei nu reușesc să devină buni părinți pentru copii lor, deoarece nu au avut un model pe care să-l uemeze, nu au avut de la cine învăța această „lecție”. [10, p.11]
Abandonul este un fenomen care îi afectează pe copii nu doar în momentul în care sunt părăsiți, ci și pe parcursul întregii lor vieți. Efectele lui sunt variate, cel mai grav lucru este însă că acești copii se simt întotdeauna diferiți de restul lumii. Iată câteva din consecințele generate de abandon:
Întârziere în dezvoltarea fizică și psihică ca urmare a lipsei de stimulare, explorare, relaționare, participare și interacțiune a copiilor
Sentimentul de culpă, copilul considerându-se vinovat pentru că nu este alături de mama sa
Izolarea de cei din jur. Incapacitatea de „a da” și de „a primi” în relații cu ceilalți
Rușinea de a fi etichetat de societate ca fiind copil din „casa de copii” sau „copil abandonat”. În multe cazuri, datorită acestei etichetări, copilul începe să se comporte diferit de semenii săi
Căderea în extreme. Copilul sau așteaptă de la toată lumea afecțiune, dragoste și tandrețe, sau devine foarte rece și incapabil de atașamente
Lipsa de încredere în cei din jur și în propriile forțe
Incapacitatea de a-și controla emoțiile. Copilul devine un sclav al impulsurilor de moment, în special al celor negative
Dorința de a atrage atenția cu orice preț, de multe ori prin comportamente dăunătoare
Sensibilitatea mare la îmbolnăviri
Dependența față de instituție. Copilul nu își dezvoltă deprinderi de viață, nu este pregătit pentru a se integra în societate
Agresivitate
Dorințe mai mari decât capacitățile personale
Incapacitatea de a deveni un bun părinte la rândul său. [18, p.12]
1.4. Situația copiilor în instituții
Societățile cu un sistem de asistență socială slab dezvoltat, caracterizate prin lipsa serviciilor sociale pentru copil și familie, dar care au un sistem rezidențial bine dezvoltat, recurg la plasamentul copiilor în instituții din motive preponderent economice.
Cu alte cuvinte, situațiile de sărăcie concretizate în lipsa unei locuințe adecvate, a unui venit minim stabil, imposibilitatea de a satisface nevoile de hrană și dezvoltare a copilului, boala unui membru al familiei, alcoolismul părinților etc. Determină famiile să recurgă tot mai des la alternativa instituționalizării propriilor copii. [1, p.39]
Instituționalizarea rămâne a fi principala modalitate de protecție și îngrijire a copiilor rămași fără îngrijire părintească:
12.000 copii se află în 67 de instituții rezidențiale din Republica Moldova;
85% din copiii din internate au unul sau ambii părinți în viață;
Astăzi, întreținerea unui copil într-o instituție rezidențială costă, lunar, bugetul țării circa 1.000 de lei;
Sărăcia este una din cauzele instituționalizării copiilor. Guvernul caută soluții pentru a dezvolta serviciile de sprijin social al familiilor și copiilor, astfel încât banii destinați pentru îngrijirea copiilor în internate să ajungă în familie;
Un alt motiv al plasării copiilor în internate și case de copii este migrația masivă a populației.
Cel puțin 394.000 de persoane au părăsit țara în căutare de lucru. [23, p.1]
Îngrijirea în casele de copii duce la detașarea de familie și în cazul copiilor care nu sunt orfani sau care nu au fost abandonați definitiv (sărăcia familiei fiind motivul internării lor).
Modul de organizare al instituțiilor nu asigură satisfacerea nevoilor de bază ale copiilor. Acestea sunt în multe cazuri slab aprovizionate cu apă caldă, rece, căldură; există o mai mare nevoie de scutece/hăinuțe, pamperși etc. Asigurarea cu medicamente este realizată în proporție de 87,4% din necesar.
Deși există un volum considerabil de informație referitoare la copiii din instituțiile rezidențiale, este necesar ca aceste informații să fie în permanență actualizate. În acest scop, în fost efectuată evaluarea rapidă a instituțiilor rezidențiale în vederea colectării datelor pentru determinarea modalităților procesului de reformare a sistemului rezidențial din Republica Moldova. Acest studiu a fost realizat în cadrul Proiectului „Dezvoltarea serviciilor sociale integrate pentru familiile vulnerabile și copii în situații de risc”, implementat de Ministerul Educației și Tineretului în parteneriat cu UNICEF, finanțat de Uniunea Europeană.
Instituțiile rezidențiale de protecție a copilului se află în subordinea a trei ministere și a unei autorități publice locale. Cele mai multe instituții rezidențiale cu 91% copii instituționalizați sunt în subordinea Ministerului Educației și Tineretului. În cadrul Ministerului Protecției Sociale, Familiei și Copilului sunt 2 instituții rezidențiale în care sunt plasați 640 copii cu disabilități mintale severe. Instituțiile pentru copiii de vârstă fragedă sunt în subordinea Ministerului Sănătății și a Direcției Municipale pentru Protecția Drepturilor Copilului. Conform aceluiași studiu, cei mai mulți copii sunt plasați în gimnaziile-internat pentru copii orfani și rămași fără îngrijirea părintească – 5 344 copii, după care urmează școlile-internat auxiliare cu 3 362 copii și instituțiile speciale pentru copii cu deficiențe fizice și senzoriale – 972 copii. Cea mai mare instituție din țară este gimnaziul-internat din Strășeni, în care la momentul evaluării erau plasați 595 copii.
Evaluarea instituțiilor rezidențiale a scos în evidență necesitatea reformării sistemului rezidențial de îngrijire a copilului. Prin Hotărâre de Guvern nr.784 din 09.07.2007, a fost aprobată Strategia națională și Planul de acțiuni privind reforma sistemului rezidențial de îngrijire a copilului pe anii 2007-2012. [14]
Obiectivele acestor documente sunt reducerea până în 2012 cu 50% a numărului de copii care locuiesc separat de mediul familial și reorganizarea tuturor instituțiilor rezidențiale în baza unui plan general de transformare. Planul-cadru de treansformare a sistemului rezidențial pentru următorii 5 ani prevede, de asemenea, reducerea cu 50 la sută a numărului de copii din instituțiile rezidențiale. Acest obiectiv poate fi realizat doar prin dezvoltarea serviciilor de sprijin familial, a serviciilor substitutive de tip familial și a educației incluzive.
Nu pot fi subestimate consecințele neglijării nevoilor copiilor ce țin de specificul vârstelor mici – interacțiune și stimulare, dezvoltarea atașamentului, dragoste și afecțiune. Instituțiile medicale și cele rezidențiale nu oferă condiții care ar asigura satisfacerea acestor necesități ale copiilor, fapt care marchează viața și dezvoltarea lor ulterioară. În majoritatea instituțiilor lipsesc spațiile cu destinație specială pentru jocul copiilor și camera de vizită, care asigură un cadru intim atunci când părinții vin să-și viziteze copilul.
O tendință comună a instituțiilor rezidențiale este aceea de izolare de comunitatea în care se găsesc amplasate. Situația este cu atât mai gravă atunci când instituția dispune de propria grădiniță, școală sau de propria bază sportivă, limitând și mai mult posibilitatea contactului cu persoane din exterior. Marile instituții dispun de un serviciu de aprovizionare centralizată ce nu permite copiilor ieșiri în magazinele comunității, experiența cumpărăturilor fiind rezumată doar la o gamă redusă de produse, accesibile sumelor de care dispun ca bani de buzunar. Există situații în care și cheltuiala acestor sume este supravegheată și limitată. Pentru instituțiile care se adresează copiilor cu vârstă fragedă un motiv în plus al acestei închideri față de comunitate îl constituie frica de epidemii. Un aspect particular al acestei probleme apare atunci când instituția este localizată departe de comunitatea căreia îi aparține copilul sau într-un mediu diferit. Această schimbare față de experiența anterioară instituționalizării poate determina o stare de alienare.
Este bine, din toate punctele de vedere, ca familiile să fie sprijinite pentru a-și îngriji copiii, acolo unde acest lucru este posibil și sigur. Deși este evident că există situații în care copiii ar putea rămâne cu familiile lor, dacă ar avea sprijinul necesar pentru a preveni abandonul și instituționalizarea.
Copiii se nasc să trăiască în familie și în comunitate. Plasarea unui copil într-o instituție reziențială este un preț prea scump plătit atât de copil, cât și de societate. De aceea, înainte de a trimnite un copil la internat, este important să fim siguri că aceasta este singura opțiune rămasă pentru copil.
La vârsta copilăriei, este mult mai importantă atenția și abordarea individuală decât marșul zilnic în coloane și cina seară de seară în compania a sute de semeni. Mii de copii din Republica Moldova își trăiesc copilăria în instituții rezidențiale. [2, p.228]
1.5. Rolul asistentului social în prevenirea abandonului
Asistenții sociali sunt o parte a rețelei ce lucrează pentru bunăstarea societății și cuprinde departamentele de sănătate, justiție și protecție socială.
Misiunea asistentului social este să afle care persoane, inclusiv copii, au nevoie de ajutor sau riscă să nimerească într-o situație problematică. Anume asistentul social are rolul de a supraveghea ca nici un copil să nu rămână în afara sistemului de protecție socială.
Asistentul social are un rol deosebit în combaterea abandonului; să combați înseamnă să acționezi în așa fel încât probabilitatea apariției unui eveniment să se reducă, iar consecințele să le evităm.
Asistentul social este persoana care acordă servicii specializate: facilitează accesul persoanelor la servicii sociale, îi îndrumă în instituțiile unde pot obține asistență juridică, materială, psihologică. El atrage specialiștii și instituții de stat și neguvernamentale pentru a soluționa împreună cazurile familiilor și persoanelor care necesită ajutor.
Rolul asistentului social în relația cu familia este de a-i oferi ajutor de care are nevoie. Pentru a-și atinge scopurile propuse asistentul social trebuie să aibă un șir de abilități care să-i permită să folosească metode specifice de lucru. Aceste metode ghidează asistentul social în atingerea scopului profesional și oferirea de ajutor celor ce sunt în dificultate.
Dintre cele mai cunoscute servicii și forme de prevenție a abandonului și instituționalizării sunt: [6, p.61]
Centrul de consiliere și sprijin pentru părinți – servicii care acordă părinților biologici sau îngrijitorului sprijinul prin consiliere socială, psihologică, juridică sau de altă natură și suport material sau/și financiar necesare pentru a-i asigura copilului un nivel de viață corespunzător dezvoltării sale, promovând dreptul acestuia la păstrarea relațiilor familiale. De foarte multe ori au sentimentul că nu mai pot face față și că un plasament instituțional ar fi cea mai bună soluție pentru copil. În astfel de circumstanțe, un consilier experimentat îi poate ajuta pe părinți să facă față stresului și să găsească soluții care exclud plasamentul copiilor în îngrijire.
Rețeaua de resurse. Asistenții sociali trebuie să creeze rețele de resurse locale, implicând toți agenții locali care pot ajuta la rezolvarea problemelor copiilor și familiilor aflate în situație de dificultate. Adesea, soluția pentru o situație de dificultate în care se găsește un copil sau o familie conține mai multe componente și implică mai multe servicii.
Grupurile de sprijin pot avea un efect similar și conduc la reducerea sentimentului de izolare pe care îl trăiesc mulți părinți în situații de dificultate. Mai mult, grupurile de sprijin pot asista la identificarea nevoilor și la lobby-ul pentru crearea de servicii la nivel local. Multe servicii de excelență pentru copii cu nevoi speciale sau boli cronice au la bază grupurile de suport.
Servicii de planificare familială. Asistenții sociali pot ajuta mamele să aibă acces gratuit la serviciile de planificare familială și să fie educate în privința metodelor de contracepție. Aceasta este deseori cea mai bună metodă de prevenire a unei sarcini nedorite și, prin urmare, de separare a copilului de familia naturală.
Îngrijire de tip „respiro”. În mod particular pentru copiii cu nevoi speciale sau probleme severe de comportament, îngrijirea de tip „respiro” poate ajuta familiile în îngrijirea copiilor pe termen lung. Îngrijirea non-stop a unui copil cu nevoi speciale severe este obositoare și stresantă. Există multe exemple de familii care reușesc să-și îngrijească copiii cu nevoi speciale mai mulți ani, dar ajung la un punct în care simt că nu mai pot face față stresului. Adesea, situația se soldează cu plasarea copiilor într-o instituție. În multe cazuri, acest lucru poate fi evitat cu ajutorul îngrijirii tip „respiro”, care poate fi oferită într-o manieră planificată sau în regim de urgență, iar nivelurile de îngrijire pot varia în funcție de nevoile familiei. Îngrijirea tip „respiro” poate fi de tip rezidențial sau de zi.
Îngrijirea medicală generală. Asistenții medicali și medicii de familie pot fi de mare ajutor în a susține familiile cu copii mici și în accesarea serviciilor potrivite, dacă un copil sau familia se află într-o situație de risc sau dificultate. Asistenții sociali îl vor ajuta să se înregistreze la medicul de familie, pentru a beneficia de îngrijirea medicală.
Asistenții sociali în spitale, care lucrează în echipe multidisciplinare, pot să ofere consiliere mamelor supuse riscului de a-și plasa copiii în îngrijirea statului.
Sprijin material. Uneori, sprijinul material poate ajuta familiile în situații de criză, dar acest sprijin ar trebui folosit doar ca o măsură temporară, ca parte a unui pachet de măsuri. Sprijinul material pe termen lung tinde să creeze dependență și nu întotdeauna ajută familia în rezolvarea problemelor de durată.
Intervenția în situația de criză. Asistenții sociali trebuie să intervină și să ajute familiile în momente de criză. Fonduri de urgență de prevenție, servicii tip „respiro”, consiliere și servicii de primire în regim de urgență pot fi folosite pentru a ajuta copiii să rămână în familiile lor, prevenind instituționalizarea.
Centre de zi pot ajuta familiile care au nevoie de ajutor în îngrijirea copilului, astfel încât părinții pot merge la serviciu. Astfel de centre pot, de asemenea, să furnizeze gartis hrană și asistență medicală. În plus, centrele pot oferi sprijin educațional copiilor care sunt marginalizați în școli și care se află în risc de abandon școlar. Adesea, abandonul școlar sau problemele la școală constituie un factor primar intrării copilului în instituție. Centrele pot oferi, de asemenea, consiliere copiilor, părinților sau familiei.
Centrul maternal prestează servicii de protecție materno-infantilă de tip rezidențial care asigură dreptul fiecărui copil de a-și păstra relațiile familiale, mamei aflate în dificultate (care se confruntă cu dificultăți de natură materială, socială).
Mama poate învăța abilitățile de părinte și autogospodărie, poate fi ajutată să-și termine școala sau să-și găsească un loc de muncă și să-și reclădească relația cu familia. [2, p.232]
Este foarte important ca programele de asistență socială să cuprindă acțiuni de prevenire a unor disfuncționalități sociale, prin identificarea factorilor de risc social, precum și persoanelor și categoriilor de persoane cu risc de a intra într-o stare disfuncțională datorată unor stiluri și moduri de viață dezichilibrante material sau emoțional sau luarea unor decizii necîntărite deajuns în prealabil, sub impulsul unor emoții, stresuri sau în necunoștință de cauză.
Intervenția socială se realizează prin crearea de programe de protecție socială, servicii și agenții specializate în lucrul cu persoane sau grupuri de persoane aflate într-o nevoie socială, defavorizate, a caror calitate a vieții este depreciată la nivelul unui sau unora dintre componente. Lucrul cu aceste categorii de persoane presupune ajutarea afectiva a persoanelor în dificultate sau criză de a face față situației problema, prin reevaluarea corectă a acesteia, identificarea necesităților precum și a resurselor pe care clientul le poate folosi în rezolvarea problemelor. Odată identificate resursele individului, mediului social al acestuia și societatii în ansamblu, aceste resurse trebuie mobilizate în favoarea clientului. [12, p.90]
1.6. Mecanismul de protecție a copiilor abandonați
Promovarea și respectarea drepturilor omului, și în mod implicit a drepturilor copiilor, sunt elementele esențiale ale statului de drept. Republica Moldova declarându-se stat de drept a consfințit și garantat prin Legea Supremă aceste elemente ca valori supreme.
În scopul unei apărări eficiente a drepturilor copiilor Republica Moldova a ratificat mai multe instrumente internaționale în domeniul dat. Dintre tratatele internaționale ce abordează direct problema abandonului copilului, drepturile copiilor și măsurile de protecție specială pentru copiii lipsiți de mediul familial menționăm Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr.408-XII din 12 decembrie 1990, în vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993.
Aspectul protecției socio-medicale a mamei și copilului
Standard internațional
Convenția ONU cu privire la drepturile copilului:
Art. 26 – 1. Statele părți recunosc oricărui copil dreptul de a beneficia de securitatea socială, inclusiv asigurările sociale, și vor lua măsurile necesare pentru asigurarea deplinei relizări a acestui drept în conformitate cu legislația lor națională.
2. Prestațiile trebuie să fie acordate, când este cazul, ținându-se seama de resurse și de situația copilului și a persoanelor responsabile cu intreținerea sa, ca și de orice alt element aplicabil la solicitarea prestației făcute pentru copil sau în numele său.
Art. 24 – 1. Statele părți recunosc dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă și de beneficia de serviciile medicale și de reeducare. Ele se vor strădui să garanteze ca nici un copil să nu fie lipsit de dreptul de a avea acces la aceste servicii.
2. Statele părți se vor strădui să asigure realizarea integrală a dreptului sus-menționat și, în mod deosebit, vor lua măsurile corespunzătoare pentru:
a) reducerea mortalității în rândul nou-născuților;
b) asigurarea pentru toți copiii de asistență medicală și îngrijiri de sănătate necesare, accentul fiind pus pe dezvoltarea măsurilor primare de ocrotire a sănătății;
c) lupta contra maladiilor și malnutrițiilor în cadrul măsurilor primare de ocrotire a sănătății, mulțumită aplicării tehnologiei ușor de procurat și furnizarea de alimente nutritive și apă potabilă, ținând seama de pericolele și riscurile de poluare a mediului natural;
d) asigurarea ocrotirii sănătății mamelor în perioada pre și postnatală;
e) asigurarea ca toate grupurile societății, în mod deosebit părinții și copiii, să fie informați cu privire la sănătatea și alimentația copilului, avantajele alăptării, igienei și salubrității mediului înconjurător și prevenirii de accidente, să beneficieze de un ajutor care să le permită să profite de această informație;
f) dezvoltarea măsurilor preventive de sănătate, de asistență a părinților și de educație, precum și a serviciilor în materie de planificare familială.
3. Statele părți vor lua toate măsurile eficiente corespunzătoare în vederea abolirii practicilor tradiționale dăunătoare sănătății copiilor.
4. Statele părți se angajează să favorizeze și să încurajeze cooperarea internațională în vederea asigurării progresive și deplinei realizări a dreptului recunoscut în prezentul articol. În această privință se va ține seama, în mod deosebit, de nevoile țărilor în curs de dezvoltare.
Legislația națională în domeniul protecției sociale
Protecția maternității este un obiectiv primordial al activității Guvernului și prevederile Codului muncii include anumite privilegii specifice de protecție a maternității. Acest obiectiv vizează dezvoltarea unui sistem coerent și unitar de suport al familiei și copiilor. Conform art. 124 „Concediul de maternitate și concediul parțial plătit pentru îngrijirea copilului”, femeilor salariate și ucenicelor, precum și soțiilor aflate la întreținerea salariaților, li se acorda un concediu de maternitate ce include concediul prenatal cu o durată de 70 de zile calendaristice și concediul postnatal cu o durată de 56 de zile calendaristice (în cazul nașterilor complicate sau nașterii a doi sau mai mulți copii – 70 de zile calendaristice ), plătinduli-se pentru această perioadă îndemnizații. În conformitate cu prevederile Legii nr.289 XV din 22 iulie 2004 privind îndemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă și alte prestații de asigurări sociale, baza de calcul a îndemnizației de maternitate și a îndemnizației pentru întreținerea copilului pînă la vîrsta de 3 ani o constituie venitul mediu lunar realizat în ultimele 6 luni calendaristice premergătoare lunii producerii riscului asigurat (art.7). Deasemenea o altă condiție menționată în legea dată pentru a beneficia de indemnizațiile menționate acumularea de către persoana asigurată a unui stagiu total de cotizare de cel putin 3 luni, realizat în ultimele 12 luni anterioare producerii riscului asigurat.
Concediul plătit pentru îngrijirea copilului poate fi folosit integral sau parțial în orice timp, până când copilul va împlini vârsta de 3 ani și se include în vechimea în muncă, inclusiv vechimea în muncă specială, și în stagiul de cotizare. Cuantumul indemnizații pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 3 ani constituie 20 % din venitul mediu lunar realizat în ultimele 6 luni calendaristice premergătoare lunii producerii riscului asigurat, dar nu mai puțin de 100 lei.
Deasemenea persoanele asigurate beneficiază de o îndeminizație unică la nașterea copilului în mărime de 1000 lei (de la 01.01.2007).
Asigurații, în afară de prestații de asigurări sociale, au dreptul și la o îndemnizație lunară pentru întreținerea copilului cu vârste între 3 și 16 ani inclusiv pentru copilul aflat sub tutelă sau curatelă, în cazul elevilor, școlilor, gimnaziilor, liceelor – până la absolvirea instituției respective (se stabilește în funcție de venitul familiei). Îndemnizație lunară pentru întreținerea copilului se stabilește în cuantum de 50 lei, dacă venitul total mediu lunar pentru fiecare membru al familiei în semestrul precedent nu depășește suma de 54 lei.
Concediul parțial plătit pentru îngrijirea copilului poate fi folosit de tatăl copilului, bunică, bunel sau alte rude care se ocupă nemijlocit de îngrijirea copilului (CM art. 124, alin. 4).
În afară de concediul de maternitate și concediul parțial plătit pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 3 ani, mama sau una din persoanele specificate în art. 124, alin. (4), pot beneficia de un concediu suplimentar fără menținerea salariului pentru îngrijirea copilului în vârstă de 3 până la 6 ani, cu menținerea locului de muncă (funcție) – CM art. 126.
În timpul aflării în concediul suplimentar neplătit pentru îngrijirea copilului, mama sau persoana care îngrijește copilul are dreptul să lucreze în condițiile timpului de muncă parțial sau la domiciliu. Astfel, prin art. , femeilor încadrate în muncă care au copii în vârstă de până la 3 ani le sunt prevăzute pauze de masă și pauze suplimentare pentru alimentarea copiilor. Pauzele pentru alimentarea copiilor sunt cu o frecvență de cel puțin o dată la fiecare 3 ore, durata fiecărei fiind de minimum 30 minute. Pauzele date se includ în timpul de muncă și se plătesc reieșind din salariul mediu. Totodată prin alin. 4 din articolul de referință, unuia dintre părinți (tutorelui, curatorului) care educă un copil invalid i se acordă suplimentar, în baza unei cereri scrise, o zi liberă pe lună, cu menținerea salariului mediu din contul angajatorului.
Perioada concediului suplimentar neplătit se include în vechimea în muncă, inclusiv vechimea în muncă specială, dacă contractul individual de muncă nu a fost suspendat din inițiativa salariatului.
Femeile șomere, înregistrate în ordinea stabilită, deasemenea beneficiază de dreptul la îndemnizație pentru sarcină și lăuzie, care se stabilește conform Legii nr.289 XV din 22 iulie 2004 privind indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă și alte prestații de asigurări sociale. La momentul actual indemnizația se acordă prin intermediul oficiilor forțelor de muncă, unde acestea sunt înregistrate.
Persoanele neasigurate care nu sunt încadrate în câmpul muncii și educă copii la fel beneficiază de o pretecție socială din partea statului. În prezent există următoarele tipuri de indemnizații adresate familiilor cu copii pentru persoanele neasigurate:
indemnizație unică la nașterea copilului în cuantum de 1000 lei (începând cu 01.01.2007),
indemnizație lunară pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 1,5 ani, în cuantum de 100 lei lunar,
indemnizație lunară pentru întreținerea copilului cu vârste între 1,5 și 16 ani, inclusiv pentru copilul aflat sub tutelă sau curatelă, în cazul elevilor școlilor, gimnaziilor, liceelor – până la absolvirea instituției respective (se stabilește în funcție de venitul familiei). Indemnizație lunară pentru întreținerea copilului se stabilește în cuantum de 50 lei, dacă venitul total mediu lunar pentru fiecare membru al familiei în semestrul precedent nu depășește suma de 54 lei.
Păturile socialmente vulnerabile ale populației beneficiază de ajutoare materiale de republican și fondurile locale de susținere socială a populației (Legea cu privire republican și la fondurile locale de susținere socială a populației nr. 827 – XIV din 18 februarie 2000), în baza unei anchete sociale întocmite la locul de trai al persoanei sau la locul aflării sale. Prin Hotărârea Guvernului nr. 1083 din 26 octombrie 2000 „Privind punerea în aplicare a Legii Fondului republican și a fondurilor locale de susținere socială a populației” se acordă ajutor financiar persoanelor socialmente – vulnerabile, afectate de sărăcie sau aflate în condiții deosebit de dificile pe motiv de boală, în urma unor situații excepționale.
CAPITOLUL II. STUDIUL EMPIRIC AL FENOMENULUI ABANDONULUI COPIILOR ÎN MUNICIPIUL CHIȘINĂU
Copilul abandonat în instituțiile rezidențiale constituie o realitate dură, cu care se confruntă, în prezent, Republica Moldova. Deși acest fenomen este recunoscut, în țară nu există statistici și informații care să descrie cu exactitate amploarea și caracteristicile lui. [1, p.16]
Scopul cercetării este de a studia situația copiilor abandonați în municipiul Chișinău și de a analiza implimentarea în practica a modelelor de intervenție a asistentului social în prevenirea și diminuarea consecințelor instituționalizării copiilor în urma abandonului.
Obiectivele cercetării impirice:
1. Studiul situației sociale a copiilor abandonați în municipiul Chișinău
2. Studiul factorilor abandonului de copii și consecințele instituționalizării
3. Studiul modelelor de prevenire a abandonului copiilor implementate în municipiul Chișinău
4. Elaborarea recomandațiilor privind diminuarea consecințelor instituționalizării
Ipoteza generală:
Asistența psiho-socială a familiei defavorizate social prezintă o modalitate eficientă de prevenire a abandonului și reintegrarea copiilor în familie.
De aici se desprind următoarele ipoteze de lucru:
1. Abandonul copiilor se produce din mai multe motive (alcoolism al părinților, plecare peste hotare, sărăcie, sarcină nedorită, boală psihică a părinților etc.), cel mai frecvent motiv fiind sărăcia.
2. Instituționalizarea copiilor abandonați afectează dezvoltarea lor psihică, dar aceste consecințe sunt mai legere în cazurile plasării copilului abandonat în centre de plasament temporar.
2.1. Metodologia cercetări
Metode utilizate:
Studiul statisticii în privința numărului copiilor rămași fără ocrotire părintească depistați și luați la evidență, numărul copiilor reintegrați în familie din instituțiile de stat și nestatale, numărul copiilor ocrotiți prin tutelă/curatelă, numărul copiilor adoptați, numărul copiilor cu statut juridic nedeterminat. Deasemenea s-a făcut analiza statisticii în ce privește serviciile oferite de casele de copii de tip familial, centrele de plasament temporar, instituții rezidențiale, familii de asistenți parentali profesioniști, gimnazii de tip internat.
Pentru a atinge scopul studierii cauzelor principale de abandon și plasare în centre de plasament temporar și a condițiilor de trai din aceste centre, a fost aplicată metoda chestionarului aplicat la 9 asistenți sociali din centrele de plasament temporar prin reprezentarea grafică a datelor.
Pentru a prezenta lucrul și rolul asistentului social în prevenirea abandonului și reintegrarea copilului abandonat în familie am efectuat și descris 7 studii de cazuri.
Pentru atingerea scopului propus am selectat următorul set de metode:
Chestionarul pentru asistenți sociali din 9 Centre de Plasament Temporar, care a cuprins 8 întrebări (Vezi anexa nr.1)
Metoda de prezentare grafică.
Studiul de caz prin aplicarea anchetei sociale
Analiza documentelor și observarea.
Studiul a fost relizat pe perioada noiembrie 2007-martie 2009.
2.2 Analiza rezultatelor studiului
Depistarea și evidența copiilor rămași fără ocrotirea părintească
Studiul datelor privind copii abandonați în mun.Chișinău a arătat că în anul curent a crescut numărul de copii aflați în dificultate, care au fost depistați și luați în evidența DMPDC (conform statisticilor Direcției Municipale Protecției Copiilor din 2008).
Figura 1.
Fiecare caz depistat este raportat și inclus în baza de date a DMPDC, soarta copilului fiind monitorizată până la atingerea majoratului, iar dacă copilul își face studiile la o instituție de învățământ superior sau de meserii, copiii sunt în vizorul specialiștilor până la absolvirea instituției.
Tabelul 1. Evidența copiilor în dificultate în mun.Chișinău anul 2008
Analiza tabelului de mai sus ne arată că cea mai favorabilă situație privind familii dezorganizate este în sectorul Ciocana (17 copii în dificultate), precum și în ceea ce privește vagabondajul și comportamentul deviant al copiilor. Cei mai mulți copii oefani sau fără tutelă sunt în sectorul Botanica, Ciocana și Râșcani. Copiii plasați în instituțiile de tip internat sunt cel mai mulți în sectorul Botanica.
Aceste date pot fi argumentate prin insuficiența lucrătorilor (asistenților sociali) în sectorul Botanica și o situație favorabilă privind resursele umane și activitatea asistențială în sectorul Ciocana, Buiucani, Centru.
În conformitate cu sarcinile Direcției Asistenței Sociale are drept finalitate reintegrarea copiilor în familii și societate.
Analiza datelor privind reintegrarea copiilor în dificultate a arătat:
Tabelul 2. Numărul copiilor reintegrați în familie din instituțiile de stat
Din tabel vedem că există o dinamică pozitivă privind reintegrarea în familie din instituțiile de stat.
Tabelul 3. Numărul copiilor reintegrați în familie din instituțiile nestatale
În instituțiile nestatale sunt plasați mai puțini copii, condițiile în aceste instituții sunt mai bune fiind sponsorizate de diferite organizații internaționale, dar totodată, în aceste instituții reintegrarea în familie a copilului este în scădere. Acest fapt poate fi explicat prin orientarea resurselor financiare preponderent spre dezvoltarea centrelor decât spre familie în dificultate.
Tutela/Curatela
Numărul de copii plasați în familie sub formă de tutelă/curatelă este puțin în descreștere față de anul 2008 cu 9%. Din 434 copii depistați în anul de raportare, 165 de copii au fost ocrotiți prin tutelă.
La sfârșitul anului de raportare, în municipiu se aflau sub tutelă 1049 de copii. Din numărul total de copii ocrotiți prin tutelă/curatelă, 707 copii beneficiază de indemnizații în mărime de 200 lei, ceea ce constituie cu 110 copii mai puțin decât în anul 2007. Unul din motivele scăderii numărului de copii tutelați care primesc îndemnizații o constituie restricțiile și cerințele noi ale Regulamentului cu privire la stabilirea indemnizațiilor copiilor aflați sub tutelă/curatelă, aprobat de Guvernul Republicii Moldova.
În același timp a crescut numărul de copii adoptați, care primesc indemnizații – de la 179 de copii în anul 2007 la 212 în anul 2008. Această majorare a numărului de beneficiari se datorează faptului că a crescut cuantumul indemnizației.
Adopția
Pe parcursul anului 2008, de către familiile naționale au fost înfiați 75 copii (la 50 de copii adopția a fost încuviințată de către instanțele judecătorești din municipiul Chișinău și la 25 de copii de către instanțele din raioanele republicii).
Deși, numărul nu a crescut atât de mult în comparație cu anul precedent, totuși menționăm o ameliorare a acestui proces:
A crescut numărul cuplurilor naționale solicitanți la adopție. Pe parcursul anului au fost înregistrați 82 de solicitanți și 27 din ei au adoptat deja copii.
S-a îmbunătățit calitatea pregătirii dosarelor solicitanților la adopție, ce dă posibilitate să se evite tergiversarea încuviințării adopției.
Totodată, constatăm că numărul solicitanților la adopție este mai mare decât numărul copiilor cu statut de adopție. Acest fapt se explică prin colaborarea neeficientă dintre Direcțiile pentru protecția drepturilor copilului și centrele de plasament statale și nestatale privind stabilirea statutului juridic al copiilor.
Spre exemplu, la ora actuală, în Casa municipală specializată a copilului se află 32 de copii din sectoarele municipiului cu statutul nedeterminat:
Determinarea statutului copilului este o procedură îndelungată și difectuoasă din punct de vedere al lucrului asistentului social. Cu toate acestea unele sectoare (Centru, Râșcani) se isprăvesc cu această sarcină mai bine.
Casele de copii de tip familial
Politica socială în domeniul protecției copiilor rămași fără ocrotire părintească prevede crearea Caselor de copii de tip familial. Acest serviciu este unic în toată rețeaua de srvicii care deține baza legislativă de funcționare (regulamentul, standardele minime de calitate, reglementările financiare de funcționare).
La moment, în mun.Chișinău activează 4 case de copii de tip familial:
Statale – 3 (cu 20 copii)
Nestatale – 1 (cu 8 copii)
Practica a demonstrat eficacitatea și utilitatea Caselor de copii de tip familial, iată de ce unul din obiectivele principale ale DMPDC pentru anul 2008 rămâne crearea a mai multor Case de copii de tip familial.
Centre de plasament temporar
Dacă vom studia formele de protecție oferite copiilor orfani și rămași fără ocrotirea părintească depistați pe parcursul anului de raportare vom observa că o bună parte din ei sunt plasați în Centrele de plasament temporar. Această formă de protecție include câteva oportunități și anume:
numărul mic de locuri (pentru 7-25 copii) permite o atenție mai mare fiecărui copil în parte;
centrele dispun se mai multe servicii sociale oferite copiilor și familiilor acestora;
posibilitatea de a lucra mai eficient cu familia biologică și extinsă pentru revenirea copiilor în mediul familial;
caracterul deschis al centrelor de plasament temporar permite o integrare mai eficace a copiilor în societate.
Actualmente, de serviciile Centrelor de plasament temporar statale și nestatale beneficiază 412 copii.
Asistența parentală profesionistă
Asistența parentală profesionistă este o parte componentă a serviciilor sociale, având drept scop ocrotirea copiilor în dificultate prin intermediul asistenței parentale, care oferă copiilor rămași fără ocrotire părintească posibilitatea de a duce o viață decentă. În perioada anului 2008 beneficiari ai Serviciului de asistență parentală profesionistă au fost 19 copii, plasați în 11 familii de asistenți parentali.
Cu părere de rău, acest serviciu nu s-a extins și nu au fost aprobați noi asistenți parentali profesioniști. Pentru a avea cât mai mulți solicitanți la postura de asistent paternal de la specialiștii serviciului se cere o activitate mai insistentă pentru sensibilizarea opiniei publice vis-a-vis de problema dată.
Tabelul 4. Numărul copiilor plasați în familiile asistenților parentali profesioniști
Plasarea copiilor în gimnaziile de tip internat
În vizorul DMPDC se află în permanență copiii plasați în instituțiile de tip rezidențial. În municipiu activează 5 gimnazii de tip internat. Conform Planului Național de acțiuni privind reforma sistemului de îngrijire rezidențială a copiilor rămași fără ocrotire părintească pentru anii 2006-2011, specialiștii în domeniul protecției copilului au evaluat situația socială și materială a familiei din care provin copii instituționalizați. Evaluarea a avut ca scop studierea posibilităților pentru dezinstituționalizarea copiilor și reintegrarea lor în familia biologică sau extinsă. În rezultatul evaluării, în anul 2008 au fost reintegrați în familie 73 de copii.
În afară de aceasta, pe parcursul anului s-a micșorat și numărul copiilor plasați în internate – de la 107 copii în anul 2007 – la 48 de copii în anul 2008.
Astefel, numărul copiilor instituționalizați în gimnaziile de tip internat, băștinași din mun.Chișinău este în descreștere: dacă în anul 2007 în cele 5 instituții rezidențiale din municipiu erau plasați 896 copii, la finele anului 2008 numărul acestora constituia 703 copii.
În baza Deciziei Consiliului Municipal cu nr.14/12 din 08.08.2008 trei gimnazii-internat: nr.1; nr.10, nr.23 au fost închise și copiii din ele au fost transferați în gimnaziul-internat nr.2.
Asistența juridică
Pe parcursul anului 2008 specialiștii Direcțiilor pentru protecția drepturilor copilului și-au orientat activitatea întru asigurarea respectării drepturilor copilului în diferite domenii ale vieții sociale, inclusiv apărarea acestora în instanțele de judecată. Astfel, juriștii și alți specialiști ai DMPDC și DPDC de sector au participat la 1203 procese cu 2405 ședințe, cifră în ușoară creștere față de anul precedent.
Tabelul 5.
Un alt domeniu de intervenție a DMPDC ține de eliberarea acordurilor la înstrăinarea spațiului locativ la privatizarea cărora au participat minorii, precum și acorduri la punerea în gaj a proprietății minorilor. În anul 2008 au fost eliberate 885 acorduri la înstrăinare și 193 acorduri la gaj (în anul 2007 – 721 și respectiv 219).
2.2 Analiza rezultatelor studiului
Analiza răspunsurilor obținute din chestionarele completate de asistenții sociali din centrele de plasament.
Tabelul nr.6 Instituția în care activați și categoriile de specialiști din instituție.
Din răspunsurile primite putem spune că în fiecare centru este cîte un medic și cîte un psiholog. Asistenți sociali și pedagogi , în dependență de centru, pot fi unu, doi sau trei. În Casa „Preafericitul Iosif” sunt călugărițe care se ocupă de copii și de nevoile lor (Vezi tabelul Nr.1).
Tabelul nr. 7 Cîți copii au fost plasați în centrul în care activați, în anii 2006-2008?
În Centrele susnumite au fost plasați 182 de copii în a.2006, 201 copii în a.2007 și 229 copii în a.2008, numărul lor mărindu-se cu fiecare an (Vezi figura Nr.6).
Figura nr. 6 Numărul copiilor plasați în Centre pe anii 2006-2008.
Tabelul nr. 8 Cîți copii au fost reintegrați în familie în anii 2006, 2007, 2008?
În anul 2007 au fost reintegrați în familie cu 7 copii mai mult în comparație cu anul 2006, iar în anul 2008 au fost reintegrați cu 32 copii mai mult în comparație cu același an, fiind în creștere (Vezi figura Nr.7).
Figura nr.7 Numărul copiilor reintegrați în familie pe anii 2006-2008.
Tabelul nr. 9 Cine a inițiat plasarea copiilor în instituție?
După analiza răspunsurilor primite, se vede că plasarea copiilor în instituțiile respective în 285 de cazuri a fost inițiată de organele de protecție a copiilor, în 194 de cazuri a fost inițiată de către unul din părinți. Mai puține cazuri de plasare a copiilor a fost inițiată de către rude, vecini sau alte persoane (Vezi figura Nr.8).
Figura nr.8 Persoanele care au inițiat plasarea copiilor în Centre.
Tabelul nr.10 Care este cauza abandonului și a plasării copiilor în instituție?
Scopul principal a fost de a sesiza cauzele cele mai frecvente de abandon și de plasare a copiilor în Centre. Din răspunsuri se vede că sărăcia și alcoolismul sunt principalele cauze, celelalte fiind simbolice. Din cauza crizei economice îndelungate din țară și a creșterii șomajului, multe familii nu au posibilitatea de a educa și a avea grijă de copiii lor în cadrul familiei. Neavînd altă ieșire, ei sunt nevoiți să-i abandoneze. Din familiile, unde părinții consumă alcool în exes, copiii sunt luați și plasați în centre de către vecini, rude și organele de protecție a copiilor pentru a preveni abuzul, maltratarea și posibilul abandon (Vezi figura Nr.9).
Figura nr.9 Cauzele de abandon și plasare în centre.
Tabelul nr. 11 De cine au fost vizitați copiii în centru?
De obicei, copiii sunt vizitați în aceste centre de către părinți, frați, surori și uneori de vecini cu fiecare an fiind în creștere, datorită serviciilor de asistență socială care lucrează cu părinții și rudele în vederea reintegrării copiilor în familie (Vezi figura Nr. 10).
Figura nr.10 Persoanele de care sunt vizitați copiii în centre.
Răspunsul la întrebarea nr.8. Ce ocupații au copiii în centru ?
Din răspunsuri vedem că copii din centre sunt implicați într-o gamă largă de activități cum ar fi : excursii în pădure, la mănăstiri, la muzee, teatre, la dendrarii, la grădina zoologică și la circ. Vizitează aziluri de bătrîni; organizează concursuri (sportive și cultural-educative). În centre sunt așa activități ca : cercul mâîni dibace, cercul de dansuri, cercul de șah, în cadrul cărora se organizează concursuri, concerte cu care mergeau la aziluri, dar și ei erau vizitați de actori, scriitori și artiști. Centrele dispun de sală de festivități, sală spărtivă, minibiblioteci și calculatoare. În afara orelor școlare, copiii sunt implicați în activități casnice: merg la cumpărături, fac curățenie în odae, îngrijesc teritoriul, după grafic fac de serviciu la bucătărie, ceia ce le asigură un anturaj asemănător celui familial.
Studii de caz
Studiu de caz nr.1
Agenția: Direcția pentru Protecția Drepturilor Copilului sect. Ciocana, mun. Chișinău
Tipul agenției:
De stat
Specialiști: asistent social, specialist principal în protecția familiei, jurist, specialist principal în Organul de Tutelă și Curatelă
Grupul țintă: copiii aflați în dificultate, abandonați și cei din familii defavorizate, copii victime ale abuzului, neglijării, relelor tratamente și violenței
Strategia de lucru a instituției: realizează la nivel de sector funcția autorității tutelare, asigură măsuri de protecție pentru copiii aflați în dificultate, abandonați și cei din familii defavorizate, contribuie la optimizarea serviciilor comunitare de recuperare fizică și psihologică, precum și de reintegrare familială și socială a copiilor victime ale abuzului, neglijării, relelor tratamente și violenței, are drept scop consolidarea relațiilor de parteneriat cu societatea civilă în vederea dezvoltării serviciilor comunitare de alternativă axate pe nevoile copilului și a familiei.
Tipul sesizării: Casa Municipală Specializată de Copii
Familia
Părinți:
Mama – Valentina – 18 ani
Concubinul – Vasile – 19 ani
Bunica maternă – Elena – 45 ani
Bunelul matern – Tudor – 48 ani
Copilul:
Ion – o lună
Adresa: mun. Chișinău
Istoria cazului
Valentina face parte dintr-o familie defavorizată. Cu tatăl biologic al copilului, a făcut cunăștință la discotecă. Relația lor a fost de scurtă durată și a fost întreruptă înainte ca Valentina să afle că este însărcinată. Tatăl a refuzat categoric să participe la luarea oricărei decizii. Valentina de frică nu le-a spus părinților despre cele întîmplate. Ea a reușit să ascundă sarcina. La evidența medicului ginecolog de sector nu a stat. După naștere ea a abandonat copilul la maternitate. Copilul a fost plasat Specializată de Copii.
Părinții Valentinei au aflat din surse necunoscute că au un nepot, care se află a propus ca nepotul să fie luat acasă, iar bunica a refuzat categoric motivînd că a pierdut încrederea în fiică-sa care a dezamăgit-o. Valentina a fost alungată de acasă.
Nevoile copilului: a fost lipsit de mediul familial. Copilul avea cea mai mare nevoie de îngrijire și dragoste maternă chiar din primele sale zile de viață, pentru a-și construi un atașament afectiv, care constituie baza pentru toate relațiile viitoare ale copilului și determină dezvoltarea lui.
Intervenția asistentului social
În urma evaluării cazului s-a constatat că mama copilului Valentina locuia la o prietenă. La momentul întrevederii cu asistentul social, Valentina nu-și vizitase copilul niciodată, motivându-și comportamentul prin lipsa posibilităților materiale și a sprijinului moral.Asistentul social a organizat câteva întâlniri cu mama și bunica copilului. Au fost discuții privind posibilitatea reintegrării copilului și reunificarea familiei.
La ședința de evaluare a cazului, asistentul social a propus ca această familie să fie inclusă în serviciul de reintegrare.
Plan de intervenție:
Evaluarea complexă a cazului
Monitorizarea stării sănătății și dezvoltării copilului
Vizite regulate la domiciliul familiei, cu scopul susținerii morale și a monitorizării plasamentului
Acordarea ajutorului material și umanitar.
Consiliere psiho-socială a mamei copilului
Aplanarea situației de conflict între membrii familiei și în special cu bunica copilului cu scopul reunificării familiei și întoarcerea acasă.
Angajarea în cîmpul muncii a mamei copilului.
Conlucrarea cu Casa Teritorială de Asigurări Sociale pentru obținerea îndemnizației pentru copil
Monitorizarea cazului
Situația actuală: După ședința de revedere s-au înregistrat progrese mari în dezvoltarea copilului și în relațiile cu rudele. Valentina s-a întors acasă împreună cu copilul său. Față de copil are o atitudine foarte serioasă. La educația și întreținerea băiatului participă ambii bunei și Valentina.
Familia este luată la evidența DPDC din sector și se va afla în vizorul specialiștilor.
Concluzii: Intervenția timpurie a asistentului social a asigurat o reintegrare eficientă și rapidă.
Studiu de caz nr.2
Agenția: Direcția pentru Protecția Drepturilor Copilului sect. Ciocana, mun. Chișinău
Tipul agenției:
De stat
Specialiști: asistent social, specialist principal în protecția familiei, jurist, specialist principal în Organul de Tutelă și Curatelă
Grupul țintă: copiii aflați în dificultate, abandonați și cei din familii defavorizate, copii victime ale abuzului, neglijării, relelor tratamente și violenței
Strategia de lucru a instituției: realizează la nivel de sector funcția autorității tutelare, asigură măsuri de protecție pentru copiii aflați în dificultate, abandonați și cei din familii defavorizate, contribuie la optimizarea serviciilor comunitare de recuperare fizică și psihologică, precum și de reintegrare familială și socială a copiilor victime ale abuzului, neglijării, relelor tratamente și violenței, are drept scop consolidarea relațiilor de parteneriat cu societatea civilă în vederea dezvoltării serviciilor comunitare de alternativă axate pe nevoile copilului și a familiei.
Tipul sesizării: Administrația Școlii din mun.Chișinău
Familia
Părinți:
Mama – Liuba – 31 ani
Tata – Sergiu – 30 ani
Copii:
Dana – 14 ani
Cristina – 12 ani
Mihaela – 7 ani
Adresa: mun. Chișinău
Istoria cazului
Dana, Cristina, Mihaela învață la școala medie din municipiu. Părinții sunt în divorț. Copii au rămas cu mama care era dependentă de alcool și ducea un mod de viață amoral, care a adus la desesul mamei. După decesul mamei, de copii a avut grijă fratele mamei, asigurîndu-le toate cele necesare.
Peste o lună a venit tatăl copiilor pentru a sta cu copii, însă scopul lui era de a acapara apartamentul copiilor. El făcea abuz de alcool și nu avea grjă de copii. După ce a înțeles că nu poate să-și atingă scopul, el a plecat într-o direcție necunoscută, abandonînd copiii.
În urma evaluării s-au evedențiat următoarele nevoi:
1.Copiii aveau nevoie de îngrijire și de un mediu securizant
2. Nevoi fiziologice (alimentație, îmbrăcăminte)
5. Nevoia de a întreține legături cu familia lărgită
6. Nevoia de asistența juridică pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale copiilor (moștenirea)
Planul de intervenție.
Reieșind din nevoile evedențiate am stabilit următorul plan de intervenție:
Evaluarea complexă a cazului.
Crearea unui mediu securizant pentru copii prin plasarea lor într-un Centru de Plasament Temporar pentru a soluționa problema.
Decăderea din drepturi părintești a tatălui.
Lucrul cu familia lărgită pentru ca copiii să crească într-un mediu familial.
Identificarea unei forme de protecție cât mai apropiate de familie.
Servicii juridice cu scopul asigurării spațiului locativ (moștenirea)
Monitorizarea cazului pe parcurs
Situația actuală: În prezent copii locuiesc cu fratele mamei, care a instituit tutela. Familia beneficiază de îndemnizații, alocații și a primit un ajutor material și umanitar.
Astfel, surorile au căpătat din nou șansa să trăiască în mediu familial.
Concluzia: în urma rezolvării cazului copiii au căpătat sprijinul și protecția necesară, asigurînduli-se și dreptul la spațiul locativ.
Studiu de caz nr.3
Agenția: Direcția pentru Protecția Drepturilor Copilului sect. Ciocana, mun. Chișinău
Tipul agenției:
De stat
Specialiști: asistent social, specialist principal în protecția familiei, jurist, specialist principal în Organul de Tutelă și Curatelă
Grupul țintă: copiii aflați în dificultate, abandonați și cei din familii defavorizate, copii victime ale abuzului, neglijării, relelor tratamente și violenței
Strategia de lucru a instituției: realizează la nivel de sector funcția autorității tutelare, asigură măsuri de protecție pentru copiii aflați în dificultate, abandonați și cei din familii defavorizate, contribuie la optimizarea serviciilor comunitare de recuperare fizică și psihologică, precum și de reintegrare familială și socială a copiilor victime ale abuzului, neglijării, relelor tratamente și violenței, are drept scop consolidarea relațiilor de parteneriat cu societatea civilă în vederea dezvoltării serviciilor comunitare de alternativă axate pe nevoile copilului și a familiei.
Tipul sesizării: crerea mamei
Familia
Părinți: Mama – Ana F. – solitară – 28 ani
Concubinul mamei – Ion – 35 ani
Copilul: Eugen F. – 9 luni
Adresa: mun. Chișinău
Evenimentele care au condus la venirea clientului la agenția respectivă
Mama a depus cerere pentru Protectia Dreptului Copilului din sector pentru plasarea temporară a copilului Eugen într-un Centru de Plasament. După nașterea copilului au început greutăți și mama a adus copilul în instituție, spunând că nu poate să-l mai crească. Deoarece nu are cine s-o ajute, ea fiind orfană, și locuiește în cămin, ea a cerut ca Eugen să fie plasat temporar, promițând să se întoarcă după el când își va ameliora situația. Dând odaia în chirie, Ana a plecat pe 5 luni în Rusia. Permanent suna și întreba de sănătatea copilului, ea nu a dorit să rupă legătura cu fiul său pe care îl iubea foarte mult.
Peste 5 luni mama s-a reîntors în Moldova. Cererea de plasament a fost prelungită din nou pe 6 luni.
Evaluare: Am efectuat o vizită la domiciliul Anei, discutând cu ea și cu concubinul ei, am completat ancheta socială. În urma evaluării s-au evidențiat următoarele nevoi:
Lipsa unui mediu securizant pentru copil
Probleme psiho-emoționale ale mamei
Nevoile copilului – Copilul avea nevoie de îngrijire si dragose maternă care constituie baza pentru toate relatiile viitoare ale copilului si determina dezvoltarea lui.
Copilul se confruntă cu diverse maladii somatice/neurologice. Eugen a suferit o traumă sufletească; sentimentul pierderii celui mai drag om – mama. Destinul lui a fost să fie plasat într-un centru de plasament departe de oamenii apropiați.
Mama își vizita copilul, dar nu era gata sa-l reîntoarcă în familie. Ea s-a angajat în câmpul muncii – vânzătoare , a făcut cunoștință cu un bărbat. De multe ori Ana îi povestea concubinului despre fiul său, însă concubinul i-a pus condiție – ori el, ori copilul. Ana a scris declarație de refuz, ceea ce îl trecu pe Eugen la categoria de „abandonați”.
Planul de intervenție:
Consilierea psihologică a mamei pentru ridicarea nivelului psiho-emoțional
Monitorizarea stării sănătății și dezvoltării copilului
Conlucrarea cu DGIP pentru a găsi rudele mamei
Vizita la domiciliu în familia lărgită
Găsirea unei forme de protecție a copilului
Monitorizarea cazului
Rezultatele intervenției/situația actuală:
La moment se lucrează cu familia lărgită pentru a reintegra copilul în familie (tutelă).
Concluzie: în urma evaluării cazului de asistentul social s-a găsit o formă alternativă de protecție a copilului abandonat.
Studiu de caz nr.4
Agenția:
Direcția pentru Protecția Drepturilor Copilului sect. Ciocana, mun. Chișinău
Tipul agenției:
De stat
Specialiști: asistent social, specialist principal în protecția familiei, jurist, specialist principal în Organul de Tutelă și Curatelă
Grupul țintă: copiii aflați în dificultate, abandonați și cei din familii defavorizate, copii victime ale abuzului, neglijării, relelor tratamente și violenței
Strategia de lucru a instituției: realizează la nivel de sector funcția autorității tutelare, asigură măsuri de protecție pentru copiii aflați în dificultate, abandonați și cei din familii defavorizate, contribuie la optimizarea serviciilor comunitare de recuperare fizică și psihologică, precum și de reintegrare familială și socială a copiilor victime ale abuzului, neglijării, relelor tratamente și violenței, are drept scop consolidarea relațiilor de parteneriat cu societatea civilă în vederea dezvoltării serviciilor comunitare de alternativă axate pe nevoile copilului și a familiei.
Tipul sesizării: Casa Municipală Specializată de Copii din mun.Chișinău
Familia
Părinți:
Mama – Luminita – solitară – 22 ani
Copilul:
Andrei – o zi
Adresa: mun. Chișinău
Istoria cazului
Ludmila a născut copilul Artiom în Spitalul Clinic Municipal nr.1, dintr-o relatie intraconjugală. Peste o zi ea a depus o declarație de refuz a copilului.
Seara Luminita a părăsit maternitatea fără a anunța administrația.
Artiom a fost transferat în Casa Municipală Specializată de Copii cu statut de copil abandonat.
La momentul plasării din maternitate în Casa Municipală Specializată de Copii Artiom suferea de maladie somatică, întârziere în dezvoltare fizică.
Nevoile copilului: a fost lipsit de mediul familial. Copilul avea cea mai mare nevoie de îngrijire și dragoste maternă chiar din porimele sale zile de viață, pentru a-și construi un atașament afectiv, care constituie baza pentru toate relațiile viitoare ale copilului și determină dezvoltarea lui.
Plan de intervenție:
1. Completarea dosarului cu acte necesare
2. Conlucrarea cu Oficiul Stării Civile din sector
3. Conlucrarea cu DGIP pentru a obține date despre rudele mamei copilului
4. De a conlucra cu familia lărgită pe linia maternă cu posibilitatea instituirii tutelei asupra copilului
5. Monitorizarea cazului
Situația actuală:
Suport pe plan social:
S-a obținut certificat de naștere a copilului
S-a obținut de date referitor la familia lărgită pe linia maternă
S-a invitat sectorului rudele pentru posibilitatea instituirii tutelei asupra copilului Artiom
Mama a fost decăzută din drepturi părintești.
Mătușa copilului pe linia maternă a dat acord de a institui tutela asupra lui copilului. La moment doamna este ocupă de perfectarea actelor necesare pentru instituirea tutelei.
Concluzii:
Prin reintegrarea copilului în familia lărgită au fost satisfăcute necesitățile și drepturile copilului de a trăi în sânul familiei și o modalitate eficientă de rezolvare a problemei abandonului
Studiu de caz nr.5
Agenția:
Direcția pentru Protecția Drepturilor Copilului sect. Ciocana, mun. Chișinău
Tipul agenției:
De stat
Specialiști: asistent social, specialist principal în protecția familiei, jurist, specialist principal în Organul de Tutelă și Curatelă
Grupul țintă: copiii aflați în dificultate, abandonați și cei din familii defavorizate, copii victime ale abuzului, neglijării, relelor tratamente și violenței
Strategia de lucru a instituției: realizează la nivel de sector funcția autorității tutelare, asigură măsuri de protecție pentru copiii aflați în dificultate, abandonați și cei din familii defavorizate, contribuie la optimizarea serviciilor comunitare de recuperare fizică și psihologică, precum și de reintegrare familială și socială a copiilor victime ale abuzului, neglijării, relelor tratamente și violenței, are drept scop consolidarea relațiilor de parteneriat cu societatea civilă în vederea dezvoltării serviciilor comunitare de alternativă axate pe nevoile copilului și a familiei.
Tipul sesizării: cererea mamei
Familia
Părinți:
Mama – Anastasia – 29 ani
Copii:
Marina – 10 ani
Alexandru – 8 ani
Adresa: mun. Chișinău
Istoria cazului
Copii Marina și Alexandru au fost plasați prin cererea mamei în Centrul de Plasament Temporar, motivul fiind lipsa locului stabil de muncă și ca urmare lipsa surselor de existență, lipsa spațiului locativ și a condițiilor necesare pentru creșterea copiilor. Mama nu avea nici o susținere din partea rudelor care au respins-o după moartea părințilorsi plecarea sotului din familie în strainatate. După depunerea cererii mama a dispărut și a apărut peste șase luni, a luat legătura cu asistentul social din Directia pentru Protectia Drepturilor Copilului și a spus că se află în Turcia la muncă. Mama a menționat că vrea să păstreze legătura telefonică cu copiii săi, va transmite colete, scrisori, și este deacord cu plasarea copiilor în Asistența parentală profesionistă.
Nevoile copiilor: Copiii aveau nevoie de dragostea, sprijinul și îngrijirea mamei, aveau nevoie de căldura căminului familial.
Planul de intervenție:
Evaluarea cazului
Menținerea legăturii permanente cu mama copiilor
Plasarea copiilor în îngrijirea asistenților parentali profesioniști.
Conlucrarea cu părinții parentali profesioniști privind educația și dezvoltarea copiilor
Reintegrarea în familia biologică
Monitorizarea cazului
După un timp oarecare, Marina și Alexandru au fost plasați în familia de asitență parentală profesionistă, unde s-au aflat un an.
În perioada primelor zile de plasament în familie, dintr-o instituție de stat, pentru copii s-a dezvoltat o neliniște legată de această schimbare în viața lor și totodată o bucurie, simțind,că în acestă familie vor primi dragoste și căldură sufletească de care au fost lipsiți.
Au apărut simptome comportamentale, provocate de stres, manifestate fiziologic și psiho-emoțional: anxietate, limbaj slab dezvoltat, neâncredere în sine, autoapreciere scăzută etc.
Pe parcursul plasamentului în dezvoltarea copiilor s-au înregistrat progrese semnificative din punct de vedere fiziologic, social și psiho-emoțional. Copiii au devenit sociabili, receptivi la nou, a dispărut negativismul din partea comportamentului copiilor, ei au devenit mai liniștiți adoptând un copmportament rezonabil, controlându-și gesturile, au început să conștientizeze noțiunea de bine și rău. La fel s-a păstrat legătura de atașament între frate și soră.
Peste un an mama copiilor s-a întors în Moldova cu scopul de a lua copiii în familia viitorului soț din Turcia. Două luni de zile au fost dedicate perfectării actelor pentru buletinul de identitate și mariaj. După primirea actelor justificate din Turcia copiii sunt reintegrați în familia biologică.
La moment: Din primele discuții telefonice cu mama copiilor s-a constatat faptul că copiii se simt bine și se află într-o perioadă de adaptare la condiții noi.
Concluzie:
Plasarea copiilor în îngrijirea asistentilor parentali profesionisti a permis copiilor să benefice de îngrijire corespunzătoare si apropiate de mediul familial firesc. Datorită acestui fapt a fost păstrată legătura de atașament cu mama biologică și totodată acest lucru s-a produs în interesul major al copiilor.
Studiu de caz nr.6
Agenția:
Direcția pentru Protecția Drepturilor Copilului sect. Ciocana, mun. Chișinău
Tipul agenției:
De stat
Specialiști: asistent social, specialist principal în protecția familiei, jurist, specialist principal în Organul de Tutelă și Curatelă
Grupul țintă: copiii aflați în dificultate, abandonați și cei din familii defavorizate, copii victime ale abuzului, neglijării, relelor tratamente și violenței
Strategia de lucru a instituției: realizează la nivel de sector funcția autorității tutelare, asigură măsuri de protecție pentru copiii aflați în dificultate, abandonați și cei din familii defavorizate, contribuie la optimizarea serviciilor comunitare de recuperare fizică și psihologică, precum și de reintegrare familială și socială a copiilor victime ale abuzului, neglijării, relelor tratamente și violenței, are drept scop consolidarea relațiilor de parteneriat cu societatea civilă în vederea dezvoltării serviciilor comunitare de alternativă axate pe nevoile copilului și a familiei.
Tipul sesizării: Centrul de Triere pentru Minori
Familia
Părinți: Mama – Tatiana – 38 ani
Copii: Maxim – 12 ani
Adresa: mun. Chișinău
Istoria cazului
Copilul Maxim a fost găsit în subsolul unui bloc locativ de polițiștii din sector și ulterior plasat în Centrul de Plasament pentru Minori. Apoi a fost găsită forma de protecție a copilului prin transfer în Centru de Plasament (organizație non-guvernamentală).
Pe parcurs s-a aflat că mama și copilul trăiau la gazdă la un barbat celibatar. Într-o seară apărându-se abuz din partea barbatului și protejându-și copilul ea a săvârșit o infracțiune. Mama copilului a fost arestată, iar Maxim a fugit de acasă. Fiind în detenție, mama își căuta copilul. Când a fost găsit Maxi, mama a fost anunțată, ea s-a adresat cu cerere pentru ca copilul să fie protejat până ce ea va ieși din detenție. Mama a fost condamnată la 2 ani. Tot timpul ea ținea legătură telefonică și scria scrisori fiului.
Nevoile copilului: nevoie de părinti, dragoste și un cămin familial apartenență care este cea mai importantă, nevoia de siguranță (protejat în fața oricărei amenințări a vieții).
Planul de intervenție I:
1. Evaluarea cazului
2. Plasarea copilului într-un centru de plasament
3. Menținerea legăturii cu mama copilului care se afla în detenție
4. Menținerea legăturii copilului cu mama
5. Monitorizarea cazului pe parcurs
Peste jumătate de an mama a fost eliberată din detenție, prietena sa oferindu-i ca ajutor posibilitatea de a locuia temporar la ea.
Plan de interventie II:
1. Colaborarea cu secția de pasapoarte din sector pentru perfectarea buletinului de identitate a mamei
2. Colaborarea cu Agentia Fortei de munca pentru angajarea in cîmpul muncii a mamei.
3. Acordarea ajutorului material și umanitar
4. Reintegrarea copilului în familia biologică
Cu timpul mama a fost ajutată sa-si inchirieze o odaie ca să poata sa locuiască împreună cu fiul său.
La moment se lucrează pentru restabilirea mostenirei mamei.
Concluzie: interventia asistentului social este benefică deoarece copilul locuieste în prezent cu mama lui.
Studiu de caz nr.7
Agenția:
Direcția pentru Protecția Drepturilor Copilului sect. Ciocana, mun. Chișinău
Tipul agenției:
De stat
Specialiști: asistent social, specialist principal în protecția familiei, jurist, specialist principal în Organul de Tutelă și Curatelă
Grupul țintă: copiii aflați în dificultate, abandonați și cei din familii defavorizate, copii victime ale abuzului, neglijării, relelor tratamente și violenței
Strategia de lucru a instituției: realizează la nivel de sector funcția autorității tutelare, asigură măsuri de protecție pentru copiii aflați în dificultate, abandonați și cei din familii defavorizate, contribuie la optimizarea serviciilor comunitare de recuperare fizică și psihologică, precum și de reintegrare familială și socială a copiilor victime ale abuzului, neglijării, relelor tratamente și violenței, are drept scop consolidarea relațiilor de parteneriat cu societatea civilă în vederea dezvoltării serviciilor comunitare de alternativă axate pe nevoile copilului și a familiei.
Tipul sesizării: cererea bunicii
Familia
Părinți:
Mama – Vera – 38 ani
Tata – Gheorghe – 42 ani
Bunica – Maia – 68 ani
Copii:
Andrei – 13 ani
Cornel – 16 ani
Adresa: mun. Chișinău
Istoria cazului
Familia A. locuiește la bloc în mun.Chișinău. După decesul tatălui, mama copiilor ia decizia de a pleca peste hotare, deoarece situația financiară a familiei era precară.
Bunica dă acordul să aibă grijă de cei 2 nepoți, pe care i-a crescut de mici.
După placarea mamei s-au început greutăți și mai mari.
Peste un an mama s-a întors acasă pe o lună și situația s-a ameliorat puțin. Apoi mama iarăși a plecat și povara cea mai grea a căzut pe umerii bunicii.
Cornel abandonând școala a săvârșit primul furt. Apoi încă unul și a fost condamnat cu suspendare pentru furt.
Andrei la rândul lui, nefiind controlat de nimeni lipsea de la școală des. Timpul liber își petrecea în anturajul grupului de prieteni de la bloc până noaptea târziu. Bunica a spus că băieții cu care minorul își petrecea timpul sunt cunoscuți ca fiind cercetați de poliție pentru furt.
Relațiile dintre mamă și minor au devenit tensionate din momentul cela când mama a adus la cunoștință familiei că are o relație cu un cetățean italian cu care se va căsători. Bunica și-a dat seama că interesul mamei pentru copii a scăzut. Neavând nici o susținere ea a povestit totul vecinei, care la rândul său a anunțat DPDC din sector.
Nevoile copiilor: copii aveau nevoie de dragoste, apartenență, siguranță (ei nu erau protejați în fața oricărei amenințări a vieții), autorespect, autorealizare (dreptate, bunătate, adevăr).
Plan de intervenție:
Evaluarea cazului
Prevenirea efectelor negative ale separării copilului de mamă:
Consilierea telefonică a mamei cu privire la consecințele separării de copii
Reintegrarea școlară a copilului
Prevenirea recidivei (comport deviant)
Prin consilierea copilului s-a lucrat asupra conștientizării de către copil a efectelor comportamentului delicvent
Implicarea copilului în activități de timp liber
Formarea de abilități de viață independentă
Monitorizarea cazului
Situația actuală:
Andrei este reintegrat la școală. Este înscris și frecventează secția de fotbal și modelare a avioanelor. Relațiile cu mama s-au îmbunătățit.
Concluzii:
Andrei are slabe abilități de viață independentă, în special cea ce privește asumarea responsabilităților, participarea la treburile casnice, comunicarea cu adulții. Intervenția trebuie să vizeze formarea de astfel de abilități.
Recomandări:
De dus tratative cu mama copiilor pentru ca dânsa să se întoarcă definitiv acasă și să se ocupe de educația și creșterea copiilor. Cazul rămâne în vizorul DPDC sectorului și a specialiștilor.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Studiul empiric al fenomenului abandonului de copii în mun.Chișinău a arătat că sărăcia este cel mai frecvent motiv al abandonului de copii, constituind aproximativ 42% cazuri. Celelalte motive fiind:
Alcoolismul părinților
Plecarea peste hotare
Divorțul
Decesul
Boală psihică a părinților
Serviciul social prin intermediul programelor de asistență a familiilor defavorizate social, are capacitatea de a scădea riscul de abandon prin ajutarea materială, control social, includere în proiecte, plasarea în câmpul muncii a beneficiarilor.
Plasarea copiilor abandonați în Centre de Plasament Temporar, este o formă de instituționalizare a copiilor mai legeră comparativ cu plasarea în Casele de Copii sau Școli Internate, deoarece se duce lucrul de reintegrare familială.
Abandonul de copii poate fi prevenit prin mai multe modalități, dintre care:
implicarea fetelor tinere însărcinate, mamelor din familii defavorizate, în programe speciale de prevenire a abandonului;
implicarea familiei în dificultate în programe de asistență psiho-socială (ajutarea materială, profesională, plasarea în câmpul muncii, etc.), programe de prevenire a migrației, servicii medico-sociale, servicii de prevenire a comportamentului deviant a copilului (mulți copii cu comportament deviant sunt în risc de abandon).
Prin reducerea numărului de copiii abandonați în maternități și secții de pediatrie, o parte din fondurile publice pot fi direcționate pentru rezolvarea cazurilor existente într-un timp scurt și crearea posibilității de a motiva personalul specializat din cadrul serviciilor publice de asistență socială prin diferite recompense.
Prin implicarea sectorului non-guvernamental se pot oferi servicii de o calitate mult mai bună, se obține o capacitate de informare mai mare și se pot atrage noi fonduri.
Competitivitatea în sectorul ONG.
Lupta pentru atragerea de noi fonduri va genera o competiție între organizațiile care doresc să se implice.
Creșterea accesului la asistență primară, de sănătate și de educație a categoriilor marginale de populație.
Se impune astfel recomandarea în ceea ce privește susținerea serviciilor comunitare care își pot converge rezultatele către sprijinirea menținerii copilului în mediul său familial.
Recomandări: promovarea programelor de planning familial, îmbunătățirea serviciilor din maternități și secțiile de pediatrie, creșterea competențelor profesioniștilor implicați în diferite niveluri de decizie, campanii de mediatizare la nivel național privind amploarea acestui fenomen pentru sensibilizarea opiniei publice și pentru a trezi interesul atât din partea actorilor cu putere mare de decizie cît și din partea cetățenilor.
Comunicarea cu persoanele aflate în situația de risc reprezintă una din primele acțiuni prin care se poate aprecia riscul și se pot lua primele măsuri .
Soluțiile survin dezvoltării următoarelor domenii :
educație sanitară , sexuală și contraceptivă în licee , promovarea imaginii femeii și a mamei ; prevenirea sarcinilor nedorite ;
dezvoltarea serviciului de asistență socială ;
monitorizarea sarcinilor din punct de vedere medical , cu aprecierea din timp, a riscului social ; dezvoltarea unor activitați care să favorizeze atașamentul mamă – copil ;
modificarea / adaptarea legislației la nevoile și la dificultățile cu care se confruntă societatea romanească .
Pentru a diminua fenomenul de abandon maternal trebuie trezit interesul tuturor actorilor sociali implicați în soluționarea acestui fenomen si anume :
Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei (MMSSF)
Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție (ANPCA)
Ministerul Sănătății
Ministerul de Interne
Serviciile Publice Specializate pentru Protecția Copilului și Adopție (SPSCA)
Consiliile locale/primăriile
Organizațiile Internaționale (UNICEF, UNESCO, Fundația Internațională pentru Copii si Familie)
ONG-uri
Biserica
Beneficiarii (familii și mame aflate în situația de risc de abandon maternal) și comunitatea
Recomandări
Pe termen lung se recomandă următoarele:
Modificarea contextului legislativ în sensul înființării serviciilor de asistență socială care să preia răspunderile privind protecția copilului, accentul fiind pus pe prevenirea aabndonului;
Crearea unui sistem unic de monitorizare, evaluare și urmărire a copiilor aflați în sistemul de protecție;
Acordarea de suport material după plecarea copilului din instituție;
Asigurarea unei îngrijiri bazate pe familie și comunitate pentru toți copiii care sunt lipsiți de ocrotire;
Deoarece abandonul reprezintă o decizie luată înainte de nașterea copilului, este important ca prevenirea lui să înceapă înainte ca mama să ajungă în maternitate și să continue după aceea la nivelul comunității. Este necesară mobilizarea resurselor locale pentru crearea la nivel comunitar a serviciilor de prevenire, care presupune o activitate complexă cu mulți factori: familia, școala, serviciile de planificare familială, de sprijin familial în gestionarea situațiilor de criză;
Pentru că majoritatea copiilor abandonați vin din familii, având în cele mai multe cazuri ambii părinți în viață, este necesară dezvoltarea serviciilor comunitare în proximitatea familiei, ceea ce ar încuraja menținerea și dezvoltarea relației copil/familie;
Activitatea asistenților sociali în cadrul instituțiilor să se desfășoare în spiritul parteneriatului cu personalul medical și de îngrijire, pentru o intervenție mai eficientă. Să fie organizate periodic dezbateri de caz, în care asistentul social să prezinte rezultatele, succesele, dificultățile și eșecurile înregistrate;
Inițierea unor acțiuni/campanii de informare desfășurate în comunități, în școli și alte instituții de învățământ, pentru a preveni sarcinile nedorite și, în consecință, situațiile de abandon de copii. Aplicarea metodelor interactive, a tehnicilor de la egal la egal în desfășurarea acestor activități;
Reorganizarea sistemului de îngrijire rezidențială a copiilor, astfel încât:
Să ofere îngrijire doar acelor categorii de copii, pentru care aflarea în familie biologică nu este în interesul superior al copilului și pentru care nu s-au găsit forme de protecție de tip familial la nivel comunitar;
Instituția să devină de tip nou apropiată mediului familial, și să ofere servicii diversificate de calitate, scopul final fiind mereu reintegrarea copilului în familie și comunitate;
Angajații instituțiilor vor fi sprijiniți să devină actorii principali ai acestei reorganizări, contribuind cu experiența, profesionalismul și devotamentul lor, fiind implicați în continuare fie în cadrul instituțiilor rezidențiale transformate, fie în crearea altor tipuri de servicii pentru copii;
Să existe tendința de a micșora numărul copiilor plasați într-o instituție și de a ajuta familia să-și întrețină copilul acasă, ca să nu-i dea în instituție. Aceasta trebuie să fie politica statului. Trebuie să se atragă o atenție deosebită la situația de uitare a copilului în instituție, care trebuie să fie privite ca o soluție de moment, dar nu de lungă durată.
Ar trebui să sensibilizeze populația ca să-și schimbe atitudinea față de instituții.
BIBLIOGRAFIE
1. Bulgaru Maria, Dilion Marcela Salii Nicolae, Gribincea Tatiana, Pestrinciuc Vadim, Sîmboteanu Popescu Daniela, Asistența socială în contextul transformărilor din Republica Moldova. Chișinău, 2008
2. Bulgaru Maria, Dilion Marcela. Concepte fundamentale ale asistenții sociale. Chișinău, Ed.USM, 2000
3. Bulgaru Maria. Metode și Tehnici în asistență social. Chișinău, Ed.USM, 2002
4. Ghid pentru primirea copilului abandonat în contextual familial. Problema copiilor fără familie. Conferința Internațională, Chișinău, 2007
5. Gînu Domnica, Lupan Silvia, Malanciuc Irina, Abandonul copiilor în Republica Moldova, Guvernul Republicii Moldova, UNICEF, Chișinău, 2005
6. Grigoraș S. Împreună pentru copii. Chișinău, 2004
7. Ghid metodologic Dezinstituționalizarea serviciilor de protecție a copilului în România, București, 2004
8. Ghid de bune practici. Servicii sociale pentru copii și familie. Chișinău, 2006
9. Miftodie Vasile, Cojocaru Maria. Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare. Strategii de intervenție și efecte perverse. Iași, 2002
10. Miftodie Vasile Fundamente ale asistenții sociale. Iași, Ed.Eminescu, 1999
11. Monitorul oficial nr.103-106 din 20.07.2007
12. Moisescu R., Murse L.,Luca C., Ghid de practici instituționale în instrumentarea cauyelor cu minori. Iași 2005
13. Munteanu Ana Familia și copiii în dificultate. Timișoara, 2005
14. Neamțu Grigore. Elemente de asistență social. Iași, Ed.Polirom, 2004
15. Neamțu Grigore. Tratat de asistență socială. București, Ed.Polirom, 2003
16. Organizația ”Salvați Copii” Ghid de bune practice pentru prevenirea abuzului asupra copilului, Timișoara, 2005
17. Paladi Gheorghe. Familia: probleme sociale, demorgafice și psihologice. Chișinău, 2005
18. Prîțcan Valentina, Șincarenco Eleonora. Suport de curs instruire continuă Prevenirea abandonului și instituționalizării copiilor de vârste mici (0-7 ani). Chișinău, 2007
19. Raport statistic a Direcției pentru protecția Drepturilor Copilului Chișinău, 2006, 2007, 2008
20. Revistă Copii au nevoie de families să-i creștem acasă. UNICEF, 2007
21. Revista Asistență socială. Chișinău, 2008
22. Revista Împreună pentru copii. Ministerul Sănătății și protecției sociale, ed.specială , Chișină 2006
23. Revista Pentru o societate centrată pe copil. Chișinău, 2008
24.Spînu Maria. Introducere în asistența sociala a familiei și protecția copilului. Chișinău, 1998
25. Sandu Antonio Ștefan. Asistență și intervenție socială. Iași, 2002
26. UNICEF, Mama și copilul: împreună e cel mai bine, Chișinău, 2007
27. UNICEF Să facem o casă mai bună pentru fiecare copil, 2007
28. Zamfir Cătălin. Politici sociale în România 1990-1998. București, 2002
29. Zamfir Cătălin. Tranziția demografică și problemele asociate. București, 2003
Surse electronice
http://www.azi.md/comment
ACTE NORMATIVE:
Codul muncii al Republicii Moldova, nr.154-XV din 28.03.2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.159-162/648 din 29.07.2003.
Codul familiei, nr.1316-XIV din 26.10.2000. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.47-48/210 din 26.04.2001.
Convenția internațională cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989, adoptată de Adunarea general a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 ratificată de Republica Moldova la 12 decembrie 1990, în vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993.
Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la indemnizațiile adresate familiilor cu copii, nr.1478 adoptat: 15.11.2002, Monitorul Oficial nr.154 din 21.11.2002.
Legea cu privire la ocrotirea sănătății reproductive și planificarea familială (nr.185-XV) din 24.05.2001.
Legea cu privire la protecția socială special a unor categorii de populație, nr.933 adoptat: 14.04.2000. monitorul Oficial nr.070 din 22.06.2000.
BIBLIOGRAFIE
1. Bulgaru Maria, Dilion Marcela Salii Nicolae, Gribincea Tatiana, Pestrinciuc Vadim, Sîmboteanu Popescu Daniela, Asistența socială în contextul transformărilor din Republica Moldova. Chișinău, 2008
2. Bulgaru Maria, Dilion Marcela. Concepte fundamentale ale asistenții sociale. Chișinău, Ed.USM, 2000
3. Bulgaru Maria. Metode și Tehnici în asistență social. Chișinău, Ed.USM, 2002
4. Ghid pentru primirea copilului abandonat în contextual familial. Problema copiilor fără familie. Conferința Internațională, Chișinău, 2007
5. Gînu Domnica, Lupan Silvia, Malanciuc Irina, Abandonul copiilor în Republica Moldova, Guvernul Republicii Moldova, UNICEF, Chișinău, 2005
6. Grigoraș S. Împreună pentru copii. Chișinău, 2004
7. Ghid metodologic Dezinstituționalizarea serviciilor de protecție a copilului în România, București, 2004
8. Ghid de bune practici. Servicii sociale pentru copii și familie. Chișinău, 2006
9. Miftodie Vasile, Cojocaru Maria. Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare. Strategii de intervenție și efecte perverse. Iași, 2002
10. Miftodie Vasile Fundamente ale asistenții sociale. Iași, Ed.Eminescu, 1999
11. Monitorul oficial nr.103-106 din 20.07.2007
12. Moisescu R., Murse L.,Luca C., Ghid de practici instituționale în instrumentarea cauyelor cu minori. Iași 2005
13. Munteanu Ana Familia și copiii în dificultate. Timișoara, 2005
14. Neamțu Grigore. Elemente de asistență social. Iași, Ed.Polirom, 2004
15. Neamțu Grigore. Tratat de asistență socială. București, Ed.Polirom, 2003
16. Organizația ”Salvați Copii” Ghid de bune practice pentru prevenirea abuzului asupra copilului, Timișoara, 2005
17. Paladi Gheorghe. Familia: probleme sociale, demorgafice și psihologice. Chișinău, 2005
18. Prîțcan Valentina, Șincarenco Eleonora. Suport de curs instruire continuă Prevenirea abandonului și instituționalizării copiilor de vârste mici (0-7 ani). Chișinău, 2007
19. Raport statistic a Direcției pentru protecția Drepturilor Copilului Chișinău, 2006, 2007, 2008
20. Revistă Copii au nevoie de families să-i creștem acasă. UNICEF, 2007
21. Revista Asistență socială. Chișinău, 2008
22. Revista Împreună pentru copii. Ministerul Sănătății și protecției sociale, ed.specială , Chișină 2006
23. Revista Pentru o societate centrată pe copil. Chișinău, 2008
24.Spînu Maria. Introducere în asistența sociala a familiei și protecția copilului. Chișinău, 1998
25. Sandu Antonio Ștefan. Asistență și intervenție socială. Iași, 2002
26. UNICEF, Mama și copilul: împreună e cel mai bine, Chișinău, 2007
27. UNICEF Să facem o casă mai bună pentru fiecare copil, 2007
28. Zamfir Cătălin. Politici sociale în România 1990-1998. București, 2002
29. Zamfir Cătălin. Tranziția demografică și problemele asociate. București, 2003
Surse electronice
http://www.azi.md/comment
ACTE NORMATIVE:
Codul muncii al Republicii Moldova, nr.154-XV din 28.03.2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.159-162/648 din 29.07.2003.
Codul familiei, nr.1316-XIV din 26.10.2000. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.47-48/210 din 26.04.2001.
Convenția internațională cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989, adoptată de Adunarea general a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 ratificată de Republica Moldova la 12 decembrie 1990, în vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993.
Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la indemnizațiile adresate familiilor cu copii, nr.1478 adoptat: 15.11.2002, Monitorul Oficial nr.154 din 21.11.2002.
Legea cu privire la ocrotirea sănătății reproductive și planificarea familială (nr.185-XV) din 24.05.2001.
Legea cu privire la protecția socială special a unor categorii de populație, nr.933 adoptat: 14.04.2000. monitorul Oficial nr.070 din 22.06.2000.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiul Empiric AL Fenomenului Abandonului Copiilor In Municipiul Chisinau (ID: 166404)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.