. Studiul Econometric al Inflatiei
INTRODUCERE
Războiul a fost întotdeauna mijlocul de acaparare prin forță a unor noi teritorii. După un timp, s-a înțeles foarte bine această idee și de aceea, au fost schimbate armele, nemaifiind necesară supremația politică pentru a se realiza dominația economică. Cel mai teribil armament de dominare economică a devenit moneda națională. Acum lupta nu se mai dă pe câmpul de bătălie, nu se mai folosesc arme, acum putem vorbi despre un conflict economic, iar în acest conflict unul dintre cei mai aprigi dușmani este inflația.
Inflație a existat dintotdeauna, dar, în trecutul îndepărtat, nu era cunoscută sub această denumire, și nici nu se manifesta la un asemenea nivel.
Acum, în secolul XXI, inflația, deși ușor perceptibilă, reprezintă unul dintre fenomenele complexe foarte greu de prins în tușe sigure, fiind generată de o multitudine de cauze, care mai de care mai complexe și mai greu de controlat.
Obiectivul lucrării este de a analiza starea economiei naționale în perioada de tranziție, prin studierea parțială a fenomenului inflaționist.
Aceasta lucrare cuprinde patru capitole structurate astfel:
Primul capitol se referă la conceptul de inflație și mecanismele acesteia, în care am prezentat semnificația economică a inflației, un scurt istoric a inflației mondiale, factorii care o influențează, precum și o evoluție a inflației pe plan mondial.
În cel de-al doilea capitol, m-am ocupat de procesul inflaționist în România, prin prezentarea unui scurt istoric a inflației în țara noastră, care au fost cauzele acestui fenomen și o scurtă descriere a spiralei inflaționiste din România.
În următorul capitol, am scos în evidență indicatorii și metodele statistice folosite în studiul inflației
Ultimul capitol cuprinde descrierea metodelor statistice moderne folosite în analiza econometrică a inflației, cu o introducere în domeniul de studiu al econometriei, dificultăți ale aplicării metodelor econometrice în perioada de tranziție, analiza statistică a unei serii de timp, care cuprinde analiza componentelor, parametrilor principali ai seriilor cronologice, procese stocastice, procese staționare, prognoza.
CAPITOLUL I
CONCEPTUL DE INFLAȚIE ȘI MECANISMELE INFLAȚIEI
I. 1 SEMNIFICAȚIA ECONOMICĂ A INFLAȚIEI
Economia națională reprezintă cadrul fundamental de dezvoltare și afirmare economico-socială a popoarelor. Privind aceste economii ca entități bine conturate, a căror dezvoltare presupune stabilirea unor rapoarte economice optime, nu putem neglija fenomenele monetare, deoarece moneda este ea însăși o entitate importantă.
Inflația – acest nou mod de viață a secolului nostru, cum au mai denumit-o unii autori – reprezintă un fenomen deosebit de complex. Fiind prezentă în cele mai adânci resorturi ale economiei contemporane, ea afectează, într-un fel sau altul întregul mecanism de funcționare a acesteia. Dar, ce reprezintă inflația? Ce semnificație economică are acest concept?
Deși acest concept este frecvent folosit de marea majoritate a oamenilor, în mod paradoxal este cel mai controversat din economie. Datorită multiplelor fațete, variabile și mai ales indivizibile, inflația are darul de a ne alimenta perpetuu impresia falsă potrivit căreia știm deja prea multe despre ea, astfel încât, nu vedem ce s-ar mai putea spune în plus sau ce ar mai putea să ne surprindă. Cu toate acestea, termenul de inflație are puternice conotații emoționale, iar utilizarea lui în variate forme este de natură să alimenteze confuzii numeroase.
Dacă am face un studiu pe un număr mare de persoane, provenite din cele mai diferite categorii socioprofesionale, dar fără ca acestea să aibă cunoștințe economice de specialitate, vom putea constata (poate cu puține excepții) că oamenii, în activitatea lor curentă au opinii diferite despre fenomenul inflaționist. Există, însă și un fond comun. Pe bună dreptate ei observă faptul că în condițiile de inflație prețurile cresc, mărfurile devin mai scumpe, banii se depreciază, puterea de cumpărare scade, comparativ cu perioadele precedente devin mai săraci, în fine, are loc o puternică redistribuire a veniturilor, deși la prima vedere, nu-și dau prea bine seama în favoarea cui se realizează aceasta.
Analizând toate aceste observații care pentru moment, se pot constitui în tot atâtea răspunsuri posibile cu privire la caracterizarea fenomenului inflaționist, nu putem să nu ne punem o primă întrebare și anume: sunt corecte din punct de vedere științific aceste opinii sau nu? Pentru că menirea oricărui om de știință este de a manifesta îndoială față de tot ce se afirmă fără o demonstrație prealabilă, răspunsul ar fi că “rămâne de văzut”. De pildă, nu este nevoie de cunoștințe economice prea ample pentru a demonstra că nu orice creștere a prețurilor înseamnă neapărat inflație. De asemenea, nu orice fel de inflație determină redistribuirea veniturilor, ci numai anumite forme ale sale. Veniturile reale, corectate cu costul efectiv al vieții, pot să crească în condițiile unei inflații moderate ținute sub control. Drept urmare, partea nevăzută a inflației este cu mult mai vastă decât pare, iar resorturile care-i întrețin vie flacăra mistuitoare sunt cu mult mai profunde decât ne-am închipuit în urma unei analize sumare, insuficient documentată.
Întrebarea “ce este inflația?” pe care nu numai din curiozitate ne-o punem fiecare dintre noi este firească, văzând că banii noștri se devalorizează de la o zi la alta. Deși dispunem aparent de bani mai mulți, cumpărăm mai puține mărfuri, în fine, vedem că salariul crește pe hârtie însă, în realitate el scade. Specialiștii din domeniul economiei, atât teoreticienii cât și practicienii, au încercat să elucideze conținutul principal al acestui concept, dar au dat răspunsuri diferite, de multe ori chiar contradictorii. Aceștia au abordat fenomenul din diferite puncte de vedere.
Etimologic, termenul “inflație” provine din latină: “inflația” (inflare) însemnând “umflătură”, respectiv “a umfla”, unii autori traducându-l și prin “creștere”. Ce fel de creștere însă, pentru că în economie, nu orice sporire cantitativă sau calitativă este dăunătoare. La prima vedere, această “creștere” ar trebui să prezinte cel puțin două caracteristici: pe de o parte, ea ar trebui să fie anormală, iar, pe de altă parte, să constituie un neajuns particular al activității economice.
Odată ajunși aici intrăm fără să vrem, pe terenul definițiilor, fiecare autor lăsând impresia că întotdeauna mai are ceva de spus în completare. Este adevărat că în practică nici o definiție nu este perfectă, nici una nu este definitivă, nici una nu va reuși să surprindă fenomenul în mod absolut, mai ales dacă el are, prin natura sa, un caracter dinamic. Să încercăm totuși să prezentăm câteva puncte de vedere, oprindu-ne pe cât este posibil asupra celor mai reprezentative.
Astfel, potrivit unui mare număr de economiști inflația este privită ca fiind
“creșterea cantității banilor de hârtie într-o țară peste nevoile circulației”. Pentru început, definiția pare a fi atrăgătoare. Cu toate acestea ea este incompletă. Masa monetară nu este alcătuită numai din bancnotele aflate efectiv în circulație. Alături de acestea, distingem o mare cantitate de bani de cont. Banii de cont au fost întotdeauna preferați banilor reali, lichizi, pentru că au o viteză de rotație mai mare și o siguranță mai mare, care în nici un caz nu poate fi neglijată în afacerile economice. Economia de piață preferă și ea decontările fără numerar din motive operaționale, deci poate fi definită inflația numai pe baza circulației banilor de hârtie? În present, nimeni nu se mai îndoiește de faptul că banii aflați în conturile bancare curente ale agenților economici sunt bani în adevăratul sens al cuvântului, ei putând fi transformați în orice moment, printr-o simplă dispoziție a titularului, în bani în numerar, în lichidități reale. Deci inflația nu mai poate fi pusă numai pe seama creșterii emisiunii banilor de hârtie, ci ea trebuie legată, mai ales, de întreaga masă monetară existentă în economie.
Referitor la masa monetară, Constantin Tulai afirmă că “inflația se instalează ca o boală sau o maladie a monedei”
Cam pe același plan se înscriu și alte definiții care, deși ne conduc spre coordonate diferite ale problemei, rămân în linii mari unilaterale. Avem în vedere, între altele, pe cele care exprimă inflația prin procesul de creștere a prețurilor: “inflația este procesul de creștere continuă a prețurilor sau în mod echivalent, de continuă scădere a valorii banilor”Dorind să nuanțeze această creștere, alți autori țin să evidențieze că este vorba de o creștere relativă a indicelui prețurilor sau de un “…proces de creștere continuă a prețurilor datorat faptului că piața este incapabilă să răspundă cererii consumatorilor care pot să plătească, dispunând de mijloace bănești în surplus” Creșterea prețurilor este continuă și mai mult sau mai puțin rapidă, din această acuză inflația este considerată ca un proces atemporal și aspațial. Sesizarea faptului că avem de a face cu o creștere continuă a prețurilor nu este lipsită de importanță. Însă, așa cum viața economică a confirmat, nu putem considera o economie că se află, în permanență, sub o presiune inflaționistă. De-a lungul anilor, ea poate să cunoască și unele perioade de acalmie, sau chiar de deflație, de temperare a creșterii prețurilor, eventual de scăderea lor. De pildă în conformitate cu părerea unor economiști, nu am avea de a face cu o inflație atunci când prețurile cresc doar cu 2% pe an. Poate în acest context, ar trebui să se adauge că este vorba de o creștere permanentă și continuă a prețurilor, ceea ce, de asemenea, credem că nu ar fi lipsit de semnificație, încercarea de a elucida conținutul acestui fenomen.
Tocmai unele surse bibliografice specifică faptul că, în fond, avem de a face cu o “creștere dezordonată a nivelului prețurilor, ca urmare a sporirii ofertei de bani”. În acest sens, inflația este considerată ca o stare generalizată a excesului de cerere, în care “prea mulți bani aleargă după prea puține lucruri”. În această definiție, inflația se pune în legătură cu cererea manifestată pe piața bunurilor de consum. Nu putem trece mai departe fără a ne întreba despre ce fel de prețuri este vorba: răspunsul este destul de tranșant.
Samuelson dă o definiție mai lapidară inflației, arătând că aceasta este o stare de creștere generalizată a prețurilor bunurilor de consum și a factorilor de producție. Acest punct de vedere are, în present, o arie de răspândire foarte largă, fiind considerat mai aproape de realitate față de altele. Într-adevăr, prețurile bunurilor de consum înglobează o serie întreagă de variabile economice cum ar fi: prețurile mijloacelor de producție, salariile plătite pe diferite trepte intermediare ale fluxurilor tehnologice, influența productivității muncii, competitivitatea mărfurilor ș.a.m.d. Nu întâmplător, în majoritatea țărilor cu economie de piață, rata inflației este calculată ca o medie, de regulă lunară sau anuală, a dinamicii prețurilor de consum. Acesta este numitorul comun, în jurul căruia se situează cea mai mare parte a opiniilor exprimate până acum despre inflație, fapt ce nu a scăpat neobservat unor specialiști. “Indiferent de pozițiile pe care au fost formulate, definițiile inflației au un numitor comun, constând în sublinierea formei de manifestare finală a acestui proces, prin creșterea generalizată a prețurilor și tarifelor”.
Creșterea generalizată a prețurilor bunurilor de consum și a serviciilor este tratată uneori ca un “dezechilibru între cererea și oferta globală pentru aceste mărfuri” Faptul în sine nu ar deranja cu nimic, dacă nu s-ar manifesta tendința de a se folosi de noțiunea de inflație pentru a desemna, mai cu seamă, factorii care determină creșterea prețurilor bunurilor de consum și serviciilor. Dar aceasta reprezintă o deficiență mai veche a unor teorii cu privire la inflație, care încearcă să definească un proces economic prin punerea în evidență a cauzelor care-l acestui fenomen.
Tocmai unele surse bibliografice specifică faptul că, în fond, avem de a face cu o “creștere dezordonată a nivelului prețurilor, ca urmare a sporirii ofertei de bani”. În acest sens, inflația este considerată ca o stare generalizată a excesului de cerere, în care “prea mulți bani aleargă după prea puține lucruri”. În această definiție, inflația se pune în legătură cu cererea manifestată pe piața bunurilor de consum. Nu putem trece mai departe fără a ne întreba despre ce fel de prețuri este vorba: răspunsul este destul de tranșant.
Samuelson dă o definiție mai lapidară inflației, arătând că aceasta este o stare de creștere generalizată a prețurilor bunurilor de consum și a factorilor de producție. Acest punct de vedere are, în present, o arie de răspândire foarte largă, fiind considerat mai aproape de realitate față de altele. Într-adevăr, prețurile bunurilor de consum înglobează o serie întreagă de variabile economice cum ar fi: prețurile mijloacelor de producție, salariile plătite pe diferite trepte intermediare ale fluxurilor tehnologice, influența productivității muncii, competitivitatea mărfurilor ș.a.m.d. Nu întâmplător, în majoritatea țărilor cu economie de piață, rata inflației este calculată ca o medie, de regulă lunară sau anuală, a dinamicii prețurilor de consum. Acesta este numitorul comun, în jurul căruia se situează cea mai mare parte a opiniilor exprimate până acum despre inflație, fapt ce nu a scăpat neobservat unor specialiști. “Indiferent de pozițiile pe care au fost formulate, definițiile inflației au un numitor comun, constând în sublinierea formei de manifestare finală a acestui proces, prin creșterea generalizată a prețurilor și tarifelor”.
Creșterea generalizată a prețurilor bunurilor de consum și a serviciilor este tratată uneori ca un “dezechilibru între cererea și oferta globală pentru aceste mărfuri” Faptul în sine nu ar deranja cu nimic, dacă nu s-ar manifesta tendința de a se folosi de noțiunea de inflație pentru a desemna, mai cu seamă, factorii care determină creșterea prețurilor bunurilor de consum și serviciilor. Dar aceasta reprezintă o deficiență mai veche a unor teorii cu privire la inflație, care încearcă să definească un proces economic prin punerea în evidență a cauzelor care-l provoacă, sau, după caz, a efectelor produse odată cu declanșarea lui.
Să dăm câteva exemple: “Inflația este determinată de faptul că mijloacele de achiziționare a mărfurilor și serviciilor sunt superioare posibilităților producției”. Sau “Inflația înseamnă scăderea valorii banilor ca urmare a creșterii prețurilor”. Și una și cealaltă din definițiile de mai sus nu fac altceva decât să inventarieze unele din cauze și consecințe ale inflației.
La fel procedează și cei ce, în ultimul timp, se interesează mai puțin de așa numita inflație monetară, punând accent mai mult pe “inflație economică”, pe care o consideră ca fiind mult mai gravă decât toate. În conformitate cu această opinie “…inflația caracterizează acea economie unde cererea totală de bunuri și servicii este excesivă în raport cu resursele existente. Drept urmare, ea apare ca un dezechilibru durabil între cererea și oferta totală”.Termenul “durabil” este înțeles în sensul că dezechilibrul are posibilitatea de a se întreține, de a se autoalimenta și de a crește în timp, dată fiind elasticitatea cererii și rigiditatea ofertei la modificarea veniturilor. Acest fapt rezultă și mai clar, dacă vom cita doar pe unul dintre adepții acestei teorii. Definiția cea mai simplă care se poate da acestui fenomen este aceea “a unui proces de creștere cumulativă și autoîntreținută a nivelului general al prețurilor.”În această definiție se pune accentul pe ideea unui mecanism cu implicații de lungă durată, care generează el însuși cauzele permanenței sale și se exprimă prin majoritatea celei mai mari părți a prețurilor.
O formă mai sofisticată de definire a inflației, care nu se îndepărtează prea mult de ceea ce menționam mai înainte a apărut cu mai bine de 40 de ani în urmă. “Inflația – remarca unul dintre cei mai buni cunoscători ai domeniului – este un proces rezultat din încercarea de a menține veniturile reale la un nivel care din punct de vedere fizic a devenit imposibil”. Dar din nou ne aflăm în fața unei tentative de a explica inflația și nu de a o defini. Nu puțini sunt economiștii care, în lucrările lor, menționează faptul că “nu trebuie confundată definiția inflației cu mecanismele ei”. Întradevăr creșterea generalizată a prețurilor nu mai este un proces izolat, accidental, care să vizeze doar câteva mărfuri, ci se află doar sub incidența unor complicate mecanisme micro și macro-economice. El încorporează toate interdependențele dintre subsistemele economiei, precum formarea și repartiția veniturilor, canale de redistribuire a acestora etc. Creșterea prețurilor nu reprezintă decât o consecință a inflației și nu putem să confundăm inflația, așa cum subliniază și alți cercetători, cu consecințele ei.
Dorind, parcă, să reunească toate aceste aspecte într-o singură definiție, autorii unui lexicon de finanțe–credit, contabilitate și informatică financiar–contabilă definesc inflația ca fiind: “Supraaglomerarea continuă a arterelor circulației cu o cantitate de bani de hârtie excesiv de mare față de necesitățile circulației mărfurilor și plata serviciilor, ceea ce are ca efect o depreciere sensibilă a banilor, manifestată prin scăderea puterii lor de cumpărare și creșterea spontană, considerabilă, neîntreruptă și generalizată a prețurilor și tarifelor.”
I.2 Scurt istoric asupra fenomenului inflației pe plan mondial
Flagelul inflaționist are rădăcini adânci în timp.
Ca fenomen economic, inflația se manifestă încă din antichitate, cu toate că nu a fost cunoscută sub această denumire. Unul dintre cele mai vechi documente cu privire la creșterea prețurilor,datează încă din timpul lui Alexandru cel Mare, cuceritorul Persiei (anul 300 î.C.).
Apoi fenomenul este semnalat într-o formă nuanțată în diferite perioade istorice ale Imperiului Otoman.
Sunt semnificative în acest sens și datele provenite din timpul Împăratului Dioclețian, când Imperiul Roman de Apus a traversat o gravă criză economică și politică, când mărirea prețurilor mărfurilor a fost considerabilă.
A urmat o perioadă de 1000 de ani, în care datele despre evoluția prețurilor sunt aproape inexistente; dar nu pentru că nu a existat inflație. Dimpotrivă, se poate spune că o stare subfebrilă a circulației monetare și a prețurilor a fost prezentă întotdeauna, dar au lipsit instrumente adecvate de analiză, concepte de bază pentru a o caracteriza, precum și un sistem statistic adecvat de culegere a datelor. Dovada o constituie faptul că nu mai târziu de secolul trecut, o serie de de dicționare remarcabile ale timpului nici nu o menționează.
Cu toate acestea, nu se poate trage concluzia că termenul s-a remarcat mai târziu în vocabularul economic, pentru că în Anglia evoluția prețurilor și salariului real era urmărită încă din 1250.
Din 1250 au fost cunoscute perioade destul de lungi de stabilitate monetară 1275-1525.
Apoi, pot fi individualizate unele etape care pot fi caracterizate ca fiind proprii unui proces numit astăzi deflaționist (1650-1750). În interiorul acestor etape, nu se poate spune că inflația a lipsit, din contră au fost momente inflaționiste mai pronunțate, ca de pildă cel corespunzător afluxului masiv de metale prețioase ca urmare a descoperirii Americii.
După un alt secol de relativă stabilitate monetară (1650-1750), prețurile au început să crească în toate țările Europene și mai ales în Anglia, ca urmare a expansiunii creditului, mai exact a ofertei de credit, datorită dezvoltării fără precedent a rețelei bancare engleze.
O altă fază a inflației, dacă putem spune așa, a fost inaugurată de Revoluția Franceză începând cu anul 1789 prin emisiunea de hârtie-monedă ( așa-numitele “assignats” ).
Pentru început s-a recurs la o emisiune de 400 milioane de livres (denumirea veche a francului francez), ea a crescut la 1,2 miliarde livres în 1790, pentru a ajunge la 45,5 miliarde livres în 1796, care erau fără acoperire. În perioada care a urmat, situația s-a agravat foarte mult în Franța, datorită războaielor napoleoniene.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea a cunoscut o oarecare stabilitate, îndeosebi în țările mai importante din Vestul Europei. Deflația se explică prin reducerea costurilor produse de progresul tehnic (descoperirea mașinii cu abur și folosirea ei pe scară industrială a revoluționat din temelii întregul sistem al producției). Nu același lucru se poate spune despre o serie de state noi (din America Latină în particular) și despre SUA, care au cunoscut un puternic puseu inflaționist ca urmare a războaielor de recesiune (1861-1865), când au fost emise bilete de bancă neconvertibile, cunoscute sub denumirea de “green banks”.
Starea generală de stabilitate monetară relativă specifică secolului al XIX-lea, mai ales pentru Europa Occidentală, a creat o oarecare euforie în rândul economiștilor. Mulți au fost înclinați să creadă că s-au găsit remedii pentru acest fenomen monetar, pe care nu aveau încă motive să-l definească drept inflație. Alți economiști au fost convinși că piața caracterizată prin libera concurență are capacitatea de a se autoregla.
Dar primul război mondial a învățat oamenii să se teamă de inflație. După 1914, s-a dovedit acest fapt. După primul război mondial, Rusia a cunoscut inflație cu deosebire în perioada așa-numitului “Comunism de Război”, care a durat în perioada cuprinsă între anii 1917-1920.
Germania a înregistrat între 1919-1923 cea mai spectaculoasă inflație din istorie, fenomen cu atât mai impresionant cu cât s-a produs în timp de pace, într-o țară industrială., cu o infrastructură relativ dezvoltată (de exemplu expedierea unei scrisori simple în interiorul țării costa nu mai puțin de 100 miliarde de mărci, o pâine care, în anul 1913 costa 0,63 de mărci, în noiembrie 1923 costa 201 miliarde de mărci).
Această stare de lucruri a debusolat populația, tradițional obișnuită cu ordinea și munca bazată pe o oarecare stabilitate monetară. În scurt timp însă, crearea Rentenbank și Rentenmark, au realizat un “miracol”, în circulația monetară.
Austria și alte țări din Estul și Centrul Europei au cunoscut o anumită inflație.
Franța, în 1926, a înregistrat unul din cele mai importante seisme monetare, care au anticipat marea criză a anilor 1929-1933.
Pe acest fundal, postulatele teoriei clasice și neoclasice nu mai puteau răspunde noilor probleme care au apărut. Argumentele aduse de ilustrul profesor englez John M. Keynes în legătură cu adevăratele cauze ale blocării mecanismului economic au deschis noi orizonturi interpretative fenomenului inflaționist, șomajului și întregului ansamblu de disproporții macroeconomice.
I. 3 Mecanisme de manifestare a inflației
După cum se vede, analizând diferite definiții date inflației, cercetătorii încearcă, până la urmă, un sentiment al inutilității. Mergând pe această linie se creează impresia că nu vom sfârși niciodată. Fiecare autor încearcă să-și cizeleze definițiile. Dând dreptate unuia, riscăm să cădem în capcana absolutismului, care nu are ce căuta în cercetarea științifică, mai cu seamă în economie, unde interdependența dintre fenomene este atât de strânsă, încât este dificil să se separe cauza de efect. Așa cum remarcă și alți cercetători, “…a căuta o anumită cauză care declanșează inflația este echivalent cu a căuta o picătură de apă într-un râu care împinge toate celelalte picături”.
Pentru a rezolva această problemă, ar trebui să reținem ce au ele în comun.
I. 3. 1 Caracteristici ale inflației
Inflația, afirmă cei mai mulți dintre economiști, reprezintă un proces de creștere generalizată a prețurilor. Dar nu orice creștere a prețurilor reprezintă inflație. Trebuie să observăm că, de fapt, ne confruntăm cu o sporire dispersată a acestora. Unele dintre ele s-ar putea să rămână stabilite pe un anumit interval de timp, altele chiar să scadă. Pe ansamblu, însă avem de a face cu o ascensiune generală a prețurilor. Se poate spune așadar că, în această sintagmă de creștere generală, tocmai dispersia este cea care constituie regula. Din această cauză, orice proces inflaționist este eterogen. S-ar putea vorbi, în acest context de disparități sau de distorsiuni în creșterea prețurilor, dar aceste expresii sunt discutabile. Se știe, de pildă, că prețurile cu amănuntul (en detail), prețurile produselor agricole și cele ale produselor industriale nu cunosc aceleași ritmuri de creștere. De asemenea, prețurile unor mărfuri joacă, de regulă un rol mai mare decât indică ponderea lor statistică în totalul cheltuielilor bugetului de familie. Din acest motiv, unii autori le mai numesc “prețuri directoare”, având importanță de simbol în determinarea valorii banilor. Se au în vedere, în primul rand, prețurile unor produse vitale cum ar fi cele alimentare, iar pe un plan mai larg, pe cele care vizează locuința, pe cele legate de înzestrarea acesteia cu aparatură electro-casnică, cheltuielile de transport ș.a.
În al doilea rând, așa cum am mai afirmat, nu orice creștere a prețurilor înseamnă în mod necesar inflație. Pentru a putea vorbi de un asemenea fenomen trebuie să ne regăsim în fața unui fenomen dinamic, cu alte cuvinte în fața unei mișcări care se dovedește a fi de durată. Odată atins un anumit plafon al prețurilor, nu înseamnă neapărat că ne confruntăm cu un proces inflaționist dăunător. Având în vedere acest fapt și încercând să apreciem inflația în funcție de ordinea ei de mărime sau în funcție de intensitatea ei, precum și durata acesteia, distingem mai multe forme. Din punct de vedere al intensității, respectiv al gravității, literatura de specialitate consemnează cel puțin patru niveluri ale inflației.
I. 3. 2 Tipuri de inflație
Inflația târâtoare (moderată), în cadrul căreia creșterea prețurilor nu depășește circa 3 – 4% pe an. Este fenomen care se manifestă de regulă, ca reflex al politicilor de stabilizare. Aceasta atrage după sine o depreciere monetară lentă, disimulată, fără seisme economice de amploare, dar cumulativă, în sensul că treptat, poate alimenta unele dezechilibre aparent nealarmante, însă, care cu timpul, pot deveni periculoase.
Inflația deschisă, cu ritmuri medii anuale de până la 10%, dar superioară celei de 3%. Evoluția economiei devine preocupantă pentru toate categoriile de agenți economici. În țările dezvoltate, ea se manifestă doar episodic, fiind însă doar un criteriu de performanță pentru țările slab dezvoltate și în tranziție de la sistemul de comandă la cel concurențial. Când se constată prezența sa în economie, sunt pregătite pentru a fi puse în aplicare măsuri și programe antiinflaționiste pentru a proteja populația de unele efecte negative.
Inflația galopantă este inflația care conduce la dublarea prețurilor în decurs de un an, expresie și sursă a unor dezechilibre în economie. Prezența unei astfel de inflații presupune indexarea contractelor cu indicele prețurilor sau printr-o valută considerată relativ stabilă. Moneda națională cunoaște o pierdere rapidă a valorii economice (puterii de cumpărare), rata dobânzii crește rapid, viteza de rotație a banilor se accelerează, posesorii acestora ajung să păstreze asupra lor doar cantitatea de bani strict necesară tranzacțiilor cotidiene.
Hiperinflația, când ne confruntăm cu o creștere a prețurilor amețitoare; cererea de monedă națională scade considerabil, o parte importantă din tranzacții efectuându-se sub formă de troc modern (barter) sau în monedă alternativă; prețurile relative devin deosebit de instabile, iar salariul real al unei personae se reduce lunar cu circa 30%. Este produsul unor schimbări radicale în viața politică și economică a țărilor în cauză.
În legătură cu tipurile inflației în raport de intensitatea acesteia, literatura economică abordează și problema creșterii economice.
creștere economică neinflaționistă – caracterizată printr-o dinamică relativ înaltă a creșterii economice și o inflație târâtoare. Se apreciază că inflația târâtoare este un factor stimulativ pentru creșterea economică: în perspectiva unei creșteri moderate și stăpânite a prețurilor sunt impulsionate investițiile în procesele de modernizare și retehnologizare ceea ce asigură creșterea PIB și PNB real, în special pe seama sporirii eficienței utilizării factorilor de producție.
creșterea economică inflaționistă – relevă că dinamica creșterii econmice este depășită de rata inflației; PNB și PIB real se reduc.
Având în vedere că, în prima fază a inflației adică a inflației târâtoare, s-ar crea un climat favorabil creșterii economice, întrucât, în acest caz, producția ar fi stimulată ca urmare a expansiunii monetare, bineînțeles în anumite limite considerate rezonabile din punct de vedere economic, i-a determinat pe unii economiști să vorbească despre o așa-numită inflație necesară, sau de o creștere minimă acceptabilă a indicelui general al prețurilor. Această idee este de proveniență keynesistă. Se știe că John M. Keynes a susținut în lucrările sale teza potrivit căreia între creșterea economică și nivelul inflației există o anumită legătură. O anumită depreciere inflaționistă a banilor poate exercita până într-un anumit punct, o acțiune stimulativă (nu neapărat binefăcătoare), asupra activității productive. Atâta timp cât creșterea prețurilor de vânzare depășește ca ritm creșterea costurilor, producția este impulsionată. În aceeași măsură, sporirea, în anumite proporții (3-4%), a prețurilor poate să favorizeze și mărimea volumului desfacerii mărfurilor, pentru că titularii de venituri și de reserve bănești consideră procurarea de valori materiale o formă de asigurare în fața tendinței de depreciere a banilor. În aceeași măsură, sporesc și cumpărăturile de mărfuri pe credit.
Potrivit opiniei altor economiști, evoluția ascendentă a calității producției și serviciilor, inclusiv a utilității lor sociale, recunoscute pe piață, reprezintă un suport obiectiv al creșterii benefice a tarifelor și prețurilor. Atâta timp cât prețurile produselor cresc într-un ritm mai rapid decât sporesc performanțele lor tehnice, o anumită doză de inflație nu este de natură să ne alarmeze. Aceasta înseamnă că aplicarea în producție a cuceririlor științei și tehnicii înaintate se materializează în reducerea raportului preț / performanță. Inflația devine nocivă din momentul în care această proporție manifestă tendința de creștere, prețurile atingând niveluri prea înalte pentru a mai putea fi justificate prin performanțele afișate de mărfurile în cauză.
Corelarea creșterii prețurilor și tarifelor cu performanțele calitative ale produselor și serviciilor poate să imprime inflației dimensiuni moderate, acceptabile, bineînțeles dacă toate celelalte condiții rămân nemodificate. O astfel de situație ar putea favoriza o rată a creșterii economice mai înaltă decât cea a inflației. Tocmai o asemenea corelație constituie suportul teoretic al ideii de creștere neinflaționistă, postulat greu de realizat în practică. De regulă, datorită unor cauze multiple, inflația nu exercită un efect de antrenare pozitiv asupra dinamicii economice, ci mai degrabă, perturbator, stânjenitor. În ultimul timp, o rată de până la 5% a inflației nu este considerată a fi nocivă dacă este corelată și cu evoluția șomajului.
În fine, în perioada actuală, numeroase economii se confruntă cu fenomenele de stagflație și slumpflație.
Stagflația caracterizează acea situație din economia unei țări concretizată în inflație rapidă, însoțită de stagnarea economică. PIB și PNB real stagnează sau se reduce, în condițiile în care prețurile cresc, iar piața monetară stagnează sau chiar sporește, rata șomajului este foarte ridicată.
Slumpflația definește situația cea mai critică dintr-o economie națională: starea de hiperinflație și reducerea drastică a PNB și PIB real, șomaj cronic, de masă, conjugate cu alte dezechilibre grave interne și externe.
I. 4 Factori de influență a inflației
I. 4. 1 Șomajul
Inflația este strâns legată în primul rând de șomaj și salarii. Studiile efectuate în SUA de Philips sunt cunoscute sub denumirea de “curbele lui Philips”. În conformitate cu acestea pot fi întreprinse corelații, raporturi de dependență între rata inflației și rata șomajului. Reducerea inflației poate conduce la reducerea ratei șomajului, dar de cele mai multe ori costul acestei reduceri este o nouă rată a inflației, mai mare.
De asemenea, frecvența creșterii valorii salariilor depinde de rata șomajului. Pot fi angajati mai mulți muncitori de către firmele care au nevoie, cu salarii stabilite anterior, care în momentul angajării sunt mult mai mult scăzute, pentru că, între timp, are loc o creștere a prețurilor. Tot la accelerarea ritmului inflației conduce și creșterea salariilor diferențiat față de creșterea productivității muncii. Curba lui Philips de scurtă durată demonstrează: cu cât rata șomajului este mai mică, cu atât salariile cresc mai repede.
Mai există curba lui Philips în condițiile așteptării ca prețurile să crească.
În acest model este introdus un coeficient prin care se poate determina ca salariile să crescă mai rapid decât prețurile.
Curbele lui Philips pot constitui formule convenabile în alegerea politicii monetare și salariale.
Se poate stabili cu anticipație rata inflației prin ajustarea anuală a așteptărior inflaționiste. Luăm însă în considerare și credibilitatea mică a guvernelor în perioada de inflație, ceea ce face ca de cele mai multe ori politica inflațioanistă să nu dea rezultatele scontate.
Există și o rată a șomajului care nu afectează inflația, aceasta trebuie să fie ridicată și se mai numește rata naturală a șomajului. Ea este concretizată și prin aplicarea unor legi privind salariul minim sau reducerea locurilor de muncă. Rata șomajului nu poate rămâne multă vreme la nivel scăzut, deoarece acest lucru ar accelera inflația.
4. 2 Alți factori de influență a inflației
oferta de bunuri, ca parte a cererii globale (cererea globală de bunuri crește);
creșterea economică și veniturile care produc dezechilibre, nu sunt întotdeauna sincronizate;
creșterea șomajului, care reduce puterea de cumpărare;
emisiunea de bani fără acoperire;
creșterea ratei dobânzii. Ratele dobânzii cresc pe măsură ce stocurile de bani reali se reduc.
factori conjuncturali, economici, politici de țara, tulburări sociale;
factori externi;
creșterea stocurilor de mărfuri;
costurile din unele ramuri ale economiei: presiunea unor sectoare ca energetica, raritatea resurselor;
variația cursului de schimb a monedei naționale;
politica de susținere a unor sectoare (susținerea mineritului subvenționat a crescut rata inflației).
În abordarea factorilor ce influențează inflația, este necesar să avem în vedere că aceasta, așa cum menționa Milton Friedman, este întotdeauna și pretutindeni un fenomen monetar.
Prin inflație se manifestă de cele mai multe ori anumite dezechilibre economice:
modificări structurale ale economiei naționale inflaționiste;
reducerea capacității concurențiale a firmelor naționale;
creșterea șomajului;
favorizarea investițiilor (debitorii sunt de exemplu favorizați când utilizează credite);
scad creditele și economiile;
cresc profiturile, încât prețurile de vânzare ale mărfurilor sunt mai mobile: uneori prețuriler cresc mai mult mai mult decât inflația, realizându-se în acest fel profituri mai mari;
în expresie nominală, averea, bogatia, patrimoniul iși modifică valoarea;
sunt afectați mai mult cetățenii cu venituri fixe;
deoarece indexarea salariilor sau pensiilor în funcție de inflație se face mai târziu.
I. 5 Inflația pe plan mondial
Secolul XX a fost puțin pregătit să înțelegă fenomenul inflaționist modern, amplitudinea sa, efectele și cauzele sale.
Al doilea război mondial a răsturnat din nou întregul sistem de valori, inflația fiind iarăși scăpată de sub control. S-a manifestat din plin în timpul războiului, adăugându-se tuturor celorlalte rele: în perioada 1939-1945 s-a ridicat la 30% anual în SUA; 300% anual în Franța, iar în Italia 2200%.
În urma războiului, inflația nu și-a epuizat forța de acțiune, dimpotrivă s-a manifestat mult mai pregnant. Aproape toate țările Europei s-au confruntat cu masive devalorizări ale monedei.
SUA, stat care a ieșit din război cu o economie aparent consolidată, nu a fost scutit de ravagiile produse de inflație.
În general, inflația postbelică a fost generată, dincolo de mișcările necontrolate ale prețurilor de un teribil efort de reconstrucție, respectiv de acumulare a capitalului fizic (fix și circulant), în contextul unei înclinații spre economisire descrescândă.
La toate acestea s-au adăugat despăgubirile de război pe care au trebuit să le plătească unele țări, inclusiv România.
Între anii 1953-1959, indicele prețurilor în principalele state europene industrializate au continuat să crească. Este adevărat că ritmul mediu de creștere a acestui indice a fost de numai 2-4%, dar era suficient pentru a menține în alertă instituțiile specializate în urmărirea ei.
Tendința de creștere a ritmului inflației se accentuează după 1967, astfel încât țările ce fac parte din OCDE s-au apropiat în 1970 de o rată a inflației de 10% pe an.
Începând cu anul 1973 se declanșează una din cele mai aprige furtuni inflaționiste pe care le-a cunoscut lumea occidentală, ca urmare a creșterii neașteptate a prețului petrolului și a unor dificultăți întâmpinate în transportarea lui din Orientul Mijlociu, fenomen cunoscut sub denumirea de “Criza Petrolului”. Drept urmare, indicele prețului de consum al dolarului s-a redus cu 55%, al lirei sterline cu 34%, al francului francez cu 47%, al lirei italiane cu 39%, al yenului japonez cu 41% s.a.
Criza petrolului și a altor materii prime a provocat multe dezechilibre economice, cu efecte nefavorabile asupra întregului mecanism valutar.
Literatura economică a insistat foarte mult pe particularitățile fenomenului inflaționist din anii `70. Perioada care a urmat primului șoc petrolier a adus în scenă aspecte noi, necunoscute în trecut, care aveau să-și pună amprenta pe dezvoltarea economică a deceniilor următoare.
Sporirea prețului petrolului în particular și a energiei în general, a pus în lumină criza mult mai profundă intervenită în relațiile economice internaționale în deceniul al optulea. De aceea, ea nu a reprezentat decât o formă de manifestare a unor dezechilibre destul de serioase ce caracterizau economia mondială la începutul anilor `70.
Efectul imediat al creșterii prețului celui mai important purtător primar de energie a fost o încetinire și mai accentuată a ritmurilor de creștere economică a principalelor țări industrializate, cu deosebire în SUA, fapt ce a generat deteriorarea stării generale de sănătate a economiei mondiale. Această încetinire, deși vizibilă nu dădea semne de îngrijorare ca acum.
Tabelul 1.1: Ritmurile medii anuale de creștere ale PNB și ale prețurilor, în diferite țări, în perioada 1975-1980 (%)
Sursa: U.M. Monthly Buletin of Statistics, nr.1 / 1982.
După cum se poate observa din tabelul 1.1, toate cele șapte țări industrializate au cunoscut, în perioada 1978-1980, ritmuri medii anuale de creștere cu mult mai lente ale PNB decât cele înregistrate la prețuri.
După anul 1980, cronicizarea fenomenului inflaționist nu a fost considerată de nici un economist drept o disfuncție trecătoare a mecanismului economic. Deceniul al nouălea le-a consacrat pe ambele, dar cu mari deosebiri de nuanțe de la țară la țară. În acest deceniu, inflația, ca și șomajul, s-a menținut la cote foarte înalte, însă în comparație cu deceniul anterior, au intervenit o serie de elemente noi. În primul rand, ne putem referi la dificultățile tot mai mari de menținere a raporturilor de “flotare concertată” (așa-numitul “șarpe monetar”), care a condus la intensificarea unor presiuni speculative exercitate asupra unor monede, ceea ce a contribuit la modificarea tot mai frecventă a raporturilor de schimb. S-a creat un cerc vicios: inflația mai mare accentuează scăderea cursului de schimb, alimentează creșterea prețurilor interne în țara a cărei valută se depreciază. Acest process, cunoscut sub denumirea de “ratchet effect”(efect de antrenare), s-a făcut tot mai mult resimțit în ultimii zece ani, având uneori consecințe imprevizibile.
În fostele țări socialiste din Europa: Cehoslovacia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, România, Rusia, fosta Iugoslavia, Bulgaria, s-a manifestat și după 1980 fenomenul inflaționist, chiar dacă oficial nu era cunoscut.
În tabelul următor, sunt prezentate ratele inflației, după surse ale Băncii Mondiale și ale Fondului Monetar Internațional, în diferite țări ale Europei de Est, în perioada 1980-1998.
Tabelul 1. 2: Rata inflației în țările Europei de Est, în perioada 1980-1998 ( %)
Sursa: Banca Mondială, 1992, După Loisel, F., pentru anii 1993-1998 datele sunt din IMF, International Financial Statistics-Yearbook, 1999, p. 126-127
Datele din tabelul de mai sus, arată că, până în anul 1989, Polonia (251.1%), Ungaria (17%) și fosta Iugoslavia (1240%) au avut rate ale inflației ridicate în comparație cu celelalte țări din Europa de Est, ca de exemplu România, care în anul 1989, înregistra o rată a inflației de numai 0.6%. Acest lucru sugerează un start al politicilor de liberalizare mult anticipat comparativ cu celelalte țări.
Cehoslovacia, România, Rusia, Bulgaria, după 1989 cunosc rate ale inflației superioare primelor trei, cu excepția Iugoslaviei în care declanșarea și derularea războiului intern a avut o influență foarte mare asupra creșterii prețurilor.
Liberalizările de prețuri din anii ’90 și deficitele bugetare înregistrate au condus la rate ale inflației ridicate, iar țările în care reformele economice nu au reușit, au cunoscut chiar și perioade de hiperinflație: România, a tins o rată a inflației foarte ridicată în anul 1992 (265%), cea mai mare rată a inflației a înregistrat Iugoslavia, chiar în 1989 de 1240%).
Ultimii ani, au adus unele modificări semnificative în peisajul economiei mondiale și în tabloul general al inflației. Înainte de toate, rata de creștere economică în principalele țări industrializate a scăzut, datorită politicilor monetare restrictive adoptate de unele țări dezvoltate din punct de vedere economic, în scopul contracarării puseelor inflaționiste devenite tot mai frecvente în ultimul timp.
Intensificarea incertitudinii legată de situația din Orientul Mijlociu, a dus la ușoară revigorare a inflației. La aceasta s-a adăugat și o oarecare pierdere de competitivitate pe piața externă a produselor unor state, fie datorită cursurilor prea ridicate a monedelor lor naționale, fie a unui cost unitar prea înalt al mâinii de lucru.
În Europa de Est, după 1989, economiștii au remarcat necesitatea adoptării progresive a unui sistem economic bazat pe legile economiei de piață. Cu toate acestea datorită problemelor pe care le-a ridicat perioada de tranziție, toate statele din această parte a Europei s-au confruntat cu grave dificultăți economice, generate de ritmurile diferite ale reformei și efortul făcut pentru reconsiderarea sistemelor lor tradiționale de planificare centralizată neeficientă. Ca urmare a evoluției nefavorabile a economiei, unele țări din Europa Centrală și de Est au înregistrat în primii ani ai tranziției, o deteriorare considerabilă a situației economice, însoțită de o agravare a fenomenului inflaționist. Programele adoptate, de largă anvergură macroeconomică, menite să stopeze declinul economic și să limiteze impactul măsurilor de liberalizare a prețurilor, au nevoie de timp, până se va modifica radical natura sistemului economic precedent. Unele țări se confruntă încă cu grave deficite bugetare, se mențin încă serioase lichidități excedentare, remanierea structurii finanțelor publice se află în plină desfășurare, noul sistem bancar abia se formează ș.a.m.d.
Economia țărilor din Orientul Mijlociu s-a resimțit destul de serios de pe urma conflictului din Golf. Războiul din 1991 a cauzat pagube materiale destul de serioase celor două țări aflate în conflict Irak și Kuweit – activitatea economică pe toată durata crizei fiind practic paralizată. Destul de grav afectate au fost și alte țări din zonă: Egipt, Iordania și Turcia.
În sfârșit, în ceea ce privește țările Americii de Sud, inflația s-a menținut la cote destul de înalte. Au fost și țări a căror economie a progresat în anumite limite: Ecuador, Mexic și Venezuela, unde creșterea producției de petrol a dat un nou impuls dezvoltării prin atragerea de capitaluri străine, precum și Argentina și Brazilia care au beneficiat de industrializare consistentă.
Așadar, imaginea pe care ne-a oferit-o economia mondială în ultimii ani a fost destul de diferită . De aceea, pentru a desprinde anumite concluzii este necesară o analiză, mai întâi, pe părți și apoi ca un întreg. În orice caz, încetinirea creșterii economice, pe ansamblu, a dus și la reducerea ritmului comerțului internațional de la 7% în 1989, la 4% în 1996. Este interesant că aceasta nu a reprezentat o cauză a creșterii a inflației, ci, dimpotrivă, o cauză a reducerii ritmului ei.
CAPITOLUL II
PROCESUL INFLAȚIONIST ÎN ROMÂNIA
II. 1 Scurt istoric
După prezentarea fenomenului inflaționist la nivel mondial, putem face o prezentare a tendințelor mondiale adaptate la specificul evoluției economiei românești, ținând seama și de principalele evenimente din istoria României care au avut influențe directe asupra puterii de cumpărare a banilor. Periodizarea evoluției fenomenului inflaționist are în vedere momentul creării sistemului monetar din România, cele două conflagrații mondiale, perioada economiei centralizate și evenimentele din decembrie 1989.
Până la reforma monetară din 1867, în Țările Române au existat o mare varietate de monede, care pot fi analizate prin delimitarea a cinci etape din punct de vedere a circulației monetare.
Prima etapă este reprezentată de perioada premergătoare apariției monedelor propriu-zise când pe teritoriul Daciei se foloseau așa-zisele obiecte-monede, formate din inele, unelte și alte lucruri din metal prețios.
A doua etapă o constituie intrarea pe teritoriul Daciei a monedelor popoarelor cu care dacii au avut relații de schimb. După modelul acestor monede, dacii încep să bată propriile monede.
Despre etapa a treia, cuprinsă între retragerea administrației romane și întemeierea statelor feudale Moldova și Țara Românească, nu prea există informații din punct de vedere numismatic.
Întemeierea statelor feudale Moldova și Țara Românească și pierderea drepturilor acestora de a bate monedă reprezintă a patra etapă.
În această etapă între anii 1661-1664, ultimul domn moldovean care a emis monedă proprie a fost Dabija-Vodă la Suceava. În legătură cu această perioadă I. Răducanu susține că “după descoperirea Americii, metalele prețioase, în special aurul, au invadat pe piețele vechiului continent. Am avut atunci ceea ce se cheamă o inflațiune de aur care a provocat o urcare a prețurilor de mărfuri la 150% într-un interval relativ scurt.”
Fenomenul este sesizat și de P. Bezbackh, conform căruia în perioada 1500-1600 creșterea prețurilor a fost de 400%.
Pierderea dreptului de a bate monedă se produce la mijlocul secolului al XVII-lea și durează până la 1867. Aceasta este cea de-a cincea perioadă, caracterizată prin circulația a o mulțime de monede străine.
În această perioadă, Țările Române plătesc Imperiului Otoman tribute; pe tronul țării sunt aduși diferiți domni fanarioți. Apoi, în urma războaielor ruso-turce, Rusia intervine tot mai mult în viața economică și politică a Țărilor Române, în urma cărora li se impun Regulamentele Organice (1830).
Această etapă se finalizează în 1867, când, după sistem European, se legiferează primul sistem monetar bimetalist românesc, care a putut fi pus în practică după cucerirea independenței de stat (prin participarea la războiul din 1877).
În urma celor prezentate mai sus se poate spune că în Țările Române, de-a lungul timpului a existat un haos monetar, cauzat de existența unui număr foarte mare de monede “bune” și “rele”, haos care a provocat pierderi mari producătorilor, vânzătorilor și contribuabililor.
Din analiza făcută de Frederic Loisel pentru țările din Europa de Vest în perioada 1840-1910, rezultă că prețurile au crescut cu 20%. În urma celor prezentate pentru perioada 1840-1867, această creștere în cazul teritoriilor românești a fost cu mult mai mare, dar fără să depășească 100%.
Anii 1868-1900, au avut printre altele ca obiectiv principal aplicarea noii legi monetare din 1867 (obiectiv care avea să se realizeze o dată cu declararea Independenței de Stat din 1877 și prin care se stabilea raportul de schimb între leii vechi și cei noi, precum și între monedele străine și noul leu). În anul 1877, au avut loc dezbateri asupra legii biletelor ipotecare, dezbateri prezentate de C. I. Băicoianu în “Istoria Politicei Noastre Monetare”. Din cele prezentate rezultă o stare inflaționistă însemnată, ale căror cauze se regăseau în deficitele bugetare anuale, care urmau a fi acoperite prin bilete ipotecare cu dobândă de 10%
În următorii 10 ani se atragerea unui important capital străin în România, ceea ce a dus la echilibrare a balanței de plăți externe. Apoi, legea specială de încurajare a investițiilor autohtone din 1887 coroborată cu legea biletelor ipotecare, cu posibilitatea emiterii de bani de hârtie și cu dezvoltarea creditului în țară, a condus la acumularea unor tensiuni inflaționiste în economia Regatului Român.
În 1889, Regatul Român a optat pentru schimbarea sistemului monetar bimetalist cu cel monometalist, ceea ce a determinat o creștere a prețurilor de 15-20%.
La începutul secolului al XX-lea, România face față primei crize de supraproducție , în condițiile unei minime devalorizări monetare. Câteva aspeste inflaționiste, din această perioadă, privesc următoarele:
în 1912 sunt acordate facilități noi investitorilor străini, ceea ce a dus la influențarea balanței de plăți externe;
după primul război mondial leul valora doar 2.3-3 centime de aur;
creșterea prețurilor cu aproximativ 15% după unificarea sistemului monetar al României cu cel din Transilvania, în urma Unirii din 1918;
declanșarea stabilizării de fapt a dus, în 1927, la revalorizarea leului cu 40% față de 1926.
În perioada de avânt economic până la intrarea României în cel de-al doilea război mondial (1934-1941), indicele mondial al prețurilor a crescut de la 35,8% (în 1934) la 47,5% (în 1937), ceea ce a influențat balanța comercială a țării. Balanță activă a țării începe să fie influențată de scăderea prețurilor ce avea să vină din ianuarie 1938. Indicele prețurilor în decembrie 1941 a fost de 412%, ceea ce scoate în evidebță eforturi financiare și perioada grea în care intra țara, o rată a inflației de 300% și scăderea continuă a puterii de cumpărare a leului.
Perioada celui de-al doilea război mondial aduce României o rată a inflației necunoscută până atunci, datorită restricțiilor la care a fost supusă economia prin participarea la război, apoi datorită secetei prelungite din anii 1945-1946. După un șir de evenimente economico-financiare, sociale și politice se constată o creștere a prețurilor de aproape 7000% , ceea ce a impus realizarea reformei monetare din 15 august 1947.
Între anii 1948-1989 se realizează o nouă reformă monetară, mai mult din rațiuni politice decât monetare. Conform noii ideologii marxist-leniniste, inflația nu putea fi recunoscută, deoarece era considerată un fenomen specific numai economiilor capitaliste.
Rata inflației pentru România în perioada 1950-1970 a fost de aproximativ 15% și de maxim 8-10% pentru anii 1970-1980. După 1980, România înregistrează una din cele mai mici rate ale inflației din cadrul țărilor foste socialiste, care nu a depășit 5% pe an.
Această concluzie se bazează pe faptul că pentru toate țările socialiste literatura de specialitate pune în evidență o inflație ascunsă. Datele statistice cu privire la rata inflației și creșterea indicelui prețurilor nu pot oferi o imagine reală asupra fenomenului inflaționist, deoarece prețurile se caracterizau prin stabilitate oficială. În realitate însă, lipsa produselor conduceau la speculații din partea comercianților ceea ce ducea la creșterea prețului de vânzare prin sume adiționale.
Perioada de după decembrie 1989 s-a caracterizat prin încercări de atingere a obiectivelor specifice politicii economice a țării. Aplicarea cu întârziere a măsurilor economice a dus la revenire la o rată a inflației de 8%pe lună în 1997. Creșterea prețurilor și rata medie lunară a inflației în România, în perioada 1990-1999, sunt prezentate în tabelul următor:
Tabelul 2.3: Evoluția IPC anual și a ratei inflației medii lunare (în %)
Sursa: Buletin Statistic de Prețuri, Anul XI, nr. 1/2000.
Tabelul de mai sus scoate în evidență cinci perioade prin care a trecut economia țării noastre între 1990-1999:
1. Perioada de acalmie a prețurilor în lunile ianuarie-octombrie 1990, când s-au “supersatisfăcut” cererile populației, prin utilizarea diferitelor rezerve ale țării și s-au ținut sub control prețurile. Din punct de vedere statistic nu au fost făcute înregistrări pentru evidențierea creșterii prețurilor.
2. Perioada cuprinsă între noiembrie 1990-1993 debutează liberalizarea prețurilor. Anii 1991 și 1992 se caracterizează printr-o creștere medie lunară impresionantă a prețurilor. În 1993, prețurile sunt din nou în creștere, după anul electoral 1992.
3. Perioada de dezinflație între anii 1994-1996, când rata medie lunară a inflației nu depășește 4,1%.
4. Anul 1997 se caracterizează printr-o inflație galopantă, când se revine la o medie lunară de 8%.
5. Perioada de dezinflație (1998-1999), când se reușește menținerea inflației între 2,9-3,8% pe lună.
O privire retrospectivă asupra evoluției inflației scoate în evidență multiple fațete ale acestui fenomen economic. Orice cercetător se confruntă cu numeroase greutăți în caracterizarea cât mai exactă a inflației.
Oricum am privi lucrurile este clar că de la terminarea celui de-al doilea război mondial și până acum, inflația s-a caracterizat prin cel puțin trei trăsături și anume: o tendință vizibilă de creștere, o puternică variabilitate pe perioade mai scurte de timp și printr-o nuanțată diferențiere a ratelor dintre țări.
De asemenea, omenirea a străbătut o perioadă de enorme transformări nu numai în economie și tehnică, dar și în spiritual și gândirea economică. Cei mai mulți analiști vorbesc de intrarea într-o “epocă a inflației”, când aceasta nu mai este privită ca un fenomen accidental, ci ca un însoțitor permanent al dezvoltării, completându-se nu numai cu crizele de subproducție, dar și cu șomajul cronic de masă. Inflația a început să fie prezentată ca un flagel, ca un drog, ca un cancer, ca o boală incurabilă a economiei. Originea ei a încetat să mai fie căutată numai în sfera monetară a economiei, începând să se facă responsabilă de aceasta întreaga politică financiară a statelor, materializată în manevrarea greșită a unor pârghii ce ocupă un loc cheie în mecanismul de funcționare a economiilor naționale. Este vorba de o politică excesivă de credit, de practica deficitelor bugetare, de capacitatea de a folosi integral sau parțial forța de muncă, de legăturile ce se stabilesc între acumulare și investiții.
În fond, concepția modernă cu privire la inflație nu neglijează cauzele care o provoacă, ele reprezentând și acum esența reflecțiilor economice asupra subiectului, dar preferă elaborarea unui tablou cât mai exact asupra efectelor ce le declanșează, adaptându-le mai bine sistemelor economice și monetare actuale. În felul acesta se obțin informații teoretice și practice mai nuanțate, localizate mai bine în timp și spațiu.
Evoluția fenomenului inflaționist va fi și de aici încolo legată de perspectivele economiei mondiale, urmărite pe termen lung și mediu.
II. 2 Cauzele inflației în țara noastră
Să încercăm să vedem mai departe ce influențe au avut factorii care generează inflație, în România, în perioada de tranziție la economia de piață.
Procesul de trececere la economia de piață prezintă într-o anumită măsură riscuri datorate costurilor economice și sociale. Tranziția este însoțită de criză generală ceea ce duce la declanșarea fenomenelor negative precum inflația. Tranziția economiei românești este dificilă, făcându-se prin abandonarea unor capacități de producție, prin sistarea unor lucrări de investiții, prin șomaj și faliment. Costul economic al tranziției este determinat de reconversia tehnică și tehnologică impusă de criterii de eficiență si rentabilitate, de devalorizarea monedei naționale, de creșteri bruște, nesimultane de prețuri. A fost necesar să se stabilească prioritățile, deciziile și răspunsuri necesare fiecărui moment de cotitură, lucru care depinde de gradul și măsura în care populația receptează și răspunde imperativelor tranziției. Țara noastră s-a confruntat cu un proces inflaționist de durată și amploare ridicate, ca urmare a unor cauze ce țin de condițiile mediului economic românesc, cât și de configurația specifică a politicii sale economice.
Cauzele inflației se regăsesc în distorsiunile intervenite la nivelul politicii prețurilor, a salariilor, în distorsiunile la nivel monetar, fiscal, valutar și, nu în ultimul rand, ca urmare a implicației factorului politic în probleme monetare. Inflația camuflată a anilor `80 s-a manifestat virulent începând cu anul 1990.
Moștenirile trecute au ieșit la iveală și aceasta datorită mai multor cauze:
1. În primul rând, sistemul de prețuri era rigid și rupt de realitatea economică, era incapabil să transmită un semnal pentru corectarea alocării resurselor reale. România înregistra la sfârșitul anului 1989 cel mai centralizat regim de formare a prețurilor comparativ cu restul țărilor răsăritene. Mai mult, prețurile controlate administrativ erau completate de un excedent de masă monetară, într-un mediu în care inflația era reprimată administrativ.
2. În al doilea rând, dezechilibrele care se pot corecta numai de-a lungul unui proces al cărui ritm depinde nu numai de consistența politicii macroeconomice, ci și de capacitatea de reacție a sectorului real.
3. Apoi, proliferarea indisciplinei financiare și creșterea pe o scară fără precedent ale arieratelor agenților economici au reprezentat forma prin care aceștia au urmărit acomodarea pseudo-monetară a nevoilor excesive de resurse.
4. Șocurile externe, prin multiplele lor fațete, au contribuit la amplificarea procesului inflaționist. În ramurile pentru care piața externă se îngustase, sau au dispărut, s-a făcut cu acumulări de stocuri, ceea ce a reprezentat o altă acomodare inflaționistă la economia de piață.
5. În al cincilea rând, imposibilitatea recuperării creanțelor externe a dominat fluxul scontat de resurse reale pentru aprovizionarea pieței interne determinând înrăutățirea raportului cerere-ofertă, ceea ce a cauzat o creștere suplimentară de prețuri.
6. Un factor deosebit de sensibil a fost fragilitatea politică și socială internă în perioada următoare înlăturării regimului centralizat. Înprejurări critice au limitat capacitatea de adaptare a unor soluții radicale de stabilizare macroeconomică, chiar dacă acestea ar fi fost mai eficiente pe termen lung. Varianta aleasă a fost terapie prudentă graduală.
În urma analizei cauzelor care au amplificat procesul inflaționist în România, se poate deduce că în prima parte a perioadei de tranziție fenomenul inflaționist a fost folosit pentru a se încerca reglarea disfuncționalităților moștenite. Odată cu liberalizarea prețurilor, în noiembrie 1990, prin inflație s-a sperat să se reducă valoarea reală a stocurilor, a creditelor neperformante și să se elimine excesul de masă monetară.
Deci, inflația a constituit o cale de atenuare pe termen scurt a șocurilor din perioadele cele mai sensibile ale procesului de restructurare folosit de guvernanții vremii. Mai mult, pe seama accelerării inflației s-a sperat a se limita declinul economic. Perioada care a urmat, a întărit opinia conform căreia disfuncționalitățile economice nu pot fi soluționate pe cale monetară. De fapt, concluzia care s-ar putea desprinde este că, pentru o economie în tranziție, inflația reprezintă o “pârghie” de perpetuare a vechilor structuri și de menținere a risipei și ineficienței.
În perioada 1990-1996, evoluția către economia de piață a fost caracterizată printr-un ritm lent. A fost necesară modificarea comportamentului agenților economici. Intervalul analizat a avut erori și oscilații de politică economică care au fost speculate, ceea ce a generat severe efecte inflaționiste.
Până la sfârșitul anului 1992, s-a menținut relativ puternică “iluzia monetară” reprezentată de atenția acordată de cetățean mai degrabă nivelului nominal al însemnelor bănești, decât valorii reale care este dată de puterea de cumpărare. Menținerea iluziei a defavorizat puternic pe deținătorii de economii bănești, care au fost erodate de inflație prin rate negative în termenii reali ale dobânzilor. Ar fi fost de așteptat, ca deținătorii de active bănești să se preocupe mai mult de schimbarea în active reale care să le protejeze puterea de cumpărare.
În cursul anului 1993, pierderea iluziei monetare a fost un fenomen tot mai evident. Reducerea relativă a depozitelor în sistemul bancar și CEC și orientarea preferințelor pentru păstrarea în valute a economiilor au reprezentat semne ale acestui proces.
Scăderea cererii reale de bani s-a măsurat prin accelerarea vitezei de rotație a banilor care a fost evidențiată începând cu luna mai a anului 1993. Urmările au fost severe. România anului 1993 avea un puternic climat hiperinflaționist.
La începutul anului 1994 “jocurile de întrajutorare” au intrat în criză datorită deficiențelor în privința onorării angajamentelor și a proastei administrații. Consecința a fost resimțită prin scăderea presiunii asupra cererii de numerar disponibil populației fiind atrase de dobânzi ridicate oferite de banca comercială pentru depozite.
Inflația evolutivă a cunoscut un proces de calmare sub efectul politicii stabilizatoare promovată în domeniul monetar și bugetar, prețurile la consumator au sporit pe parcursul anului cu doar 61,7%, comparativ cu 295,5% înregistrate în anul precedent.
Câștigurile salariale reale au înregistrat pentru prima dată din 1990 o evoluție pozitivă în condițiile în care salariile care au crescut cu 95,9% au devansat creșterea prețurilor care a fost de 61,7%.
Indexarea nu asigură în sine menținerea puterii de cumpărare, ci are tendință de a duce la scăderea puterii de cumpărare. Pe seama efectului inflaționist, creșterea salariilor trebuie să se bazeze pe creșterea productivității muncii. Indexările au fost făcute pentru protejarea păturilor defavorizate ale populației și au devenit în practică mijlocul de perpetuare a inflației. Masa monetară a crescut cu 138,1% respective cu 10649 miliarde lei. Rata medie lunară de creștere a masei monetare este de 7,5%, care a devansat rata medie lunară a inflației măsurată prin prețurile la consumator. Această creștere poate fi interpretată și ca o câștigare a încrederii în moneda națională manifestată prin încetinirea vitezei de rotație a banilor.
Ca efect al inflației este și creșterea numerarului cu 109,85%. Se constată manifestarea economiei subterane. Eliminarea ei s-a încercat prin măsurile oficiale luate în anul 1996, prin Ordonanță 15/1996.
Inflația foarte crescută din primii ani ai tranziției a fost frânată în anii 1994, 1995 prin reducerea ei de aproximativ 5 ori în anul 1994 față de 1993, după care a urmat o reducere la jumătate în 1995 față de 1994.
Masa monetară a crescut în anul 1995 cu aproximativ 72% , pentru a ajunge la sfârșitul anului 1995 la un volum de 18278 miliarde de lei. Ritmul mediu anual de creștere de 4,6 % a devansat cu mult rata medie a inflației de 2,1%. Acest fapt confirma continuarea procesului de remonetizare a economiei. Recâștigarea încrederii în moneda națională este reflectată și de încetinirea vitezei de rotație a banilor de la 4,7 rotații, în anul 1994, la 4 rotații, în anul 1995, și de creșterea numerarului în circulație. Situația este critică deoarece ritmul său de creștere este egal cu cel al masei monetare în sens larg. Evoluția numerarului a fost influențată și de schimburile intervenite la începutul anului 1995 în sistemul de decontare, ceea ce a dus la încetinirea mișcării banilor.
Afacerile care au fost lovite de această reglementare au reacționat prin alimentarea economiei subterane. În anul 1995, creșterea masei monetare cu 71% nu a dus la o inflație de magnitudine ci doar la inflație de circa 30%, datorită creșterii cu aproximativ 7% a PIB și scăderii vitezei de rotație cu aproximativ 20%. Anul 1996 se anunța a fi un an în care relaxarea politicii monetare și valutare înregistrate în primele 6 luni ale anului, creșterea prețurilor de consum de 140,3% și a masei monetare de 22,908 miliarde de lei vor genera o puternică avalanșă inflaționistă. Aceasta a fost cauzată de o iarnă foarte lungă, anul electoral, distorsiunile persistente din economie și încetinirea procesului de privatizare. În a doua jumătate a anului 1996, cifrele estimate privind rata inflației erau mai pesimiste. Evoluția inflației pentru finele anului se consideră a fi în jur de 60%. Cifrele publicate de Banca Națională a României indică creșterea lichidităților în economie, ca urmare a finanțării deficitului bugetar. În condițiile persistenței marilor dezechilibre structurale, finanțarea direcționată a unor sectoare (mai ales agricole) ar crea noi injecții monetare cu grave urmări inflaționiste. Saltul excesiv al prețurilor reprezintă de fapt un nou impuls datorat inflației prin costuri.
II. 3 Spirala inflaționistă
Oricât am încerca să delimităm doar cauzele sau doar efectele, ele se întrepătrund. Sinteza cauzelor sau efectelor care au generat procesul inflaționist în țara noastră, este greu de făcut dar nu imposibil.
O primă cauză cu efectul său o regăsim în liberalizarea treptată, în mai multe etape, a prețurilor. Aceasta s-a făcut motivându-se limitarea costurilor sociale pe care le-ar fi inclus liberalizarea totală și brutală a prețurilor, dar efectul în plan economic a fost prelungirea perioadei de instabilitate, favorizarea comportamentelor speculative și limitarea capacității de reacție a agenților economici și de adaptare a cererii și ofertei la modificările succesive ale prețurilor. Corelația directă dintre creșterea peste limitele de dezechilibru a masei monetare și cea a prețurilor este greu de negat, dar mecanismul de transmitere se dovedește a nu fi câtuși de puțin liniar. Elementul care se impune este viteza de rotație a banilor care, la rândul ei, reflectă cererea de monedă din economie.
A doua cauză-efect este relevată de modul de formare a prețurilor în primele etape ale liberalizării care nu au eliminat vechile racile din activitatea întreprinderilor ci doar le-a transferat efectele pe seama consumatorilor. Practic, agenții economici au evitat restructurarea propriei activități, transferând risipa, ineficiența și costurile exagerate în prețuri de desfacere excesiv de ridicate. Acest comportament care a condus la intrarea într-o primejdioasă spirală inflaționistă a fost favorizat, în prima etapă, de excesul monetar, iar apoi de pseudolichiditatea creată prin arieratele de plăți.
A treia cauză și efect totodată, se regăsește în modul în care procesul liberalizării prețurilor a fost programat să se desfășoare sincronizat cu alte măsuri de politică economică vizând eliminarea monopolului, încurajarea concurenței și restructurarea la nivel sectorial și microeconomic. Întârzierea realizării unora din obiectivele propuse, precum și mediul extern extrem de nefavorabil, criza din Golf, prăbușirea pieței CAER, întârzierea finanțării externe, au afectat procesul de restructurare constituid elemente de alimentare suplimentară a inflației.
Mecanismele de indexare sunt concepute îndeosebi din rațiuni de ordin social și aplicate fără corelația necesară cu evoluția producției și a productivității muncii. Acestea au conferit procesului inflaționist caracteristici structurale.
Arieratele de plăți între întreprinderi au diminuat interesul clienților pentru negocierea prudentă a prețurilor cu furnizorii, generând creșterea inflației. Astfel, la sfârșitul anului 1991, arieratele brute se cifrau la 1777 miliarde de lei, ceea ce reprezenta 56% din PIB. Sistemul monetar românesc era în prag de colaps. Rezolvarea a fost găsită în “compensarea globală”, fără o “injecție” suplimentară de monedă. Dar problema arieratelor a apărut din nou în anul 1992, situându-se la un procent de 30% de PIB. Politica dobânzilor înalte și eliminarea subvențiilor a fost cea care a încercat să rezolve dificila problemă a substituților temporari ai banilor interni.
O altă cauză-efect o reflectă distonanțele politici monetare, de credit și de prețuri care au fost câteodată relaxate sau uitate din rațiuni politice. Astfel, de exemplu, deși în anul 1992 era un puternic val inflaționist dar datorită alegerilor electorale nu au fost majorate prețurile și nu au fost aplicate măsuri de absorbție a masei bănești în exces, efectul s-a văzut un an mai târziu când inflația a ajuns în vârf. La acel moment, aceleași prevederi sumbre se anunțau și pentru sfârșitul anului 1996 și anul 1997.
Hotărârile administrative fără suport real au reprezentat următoarea cauză-efect. Astfel, pentru a câștiga credibilitatea externă se suspenda activitatea pieței valutare interbancare la 21 de bănci, marea lor majoritate private, aceasta pentru că o asemenea măsură este mai ușor de luat decât una de perfecționare a mecanismului.
Deși se știau gravele probleme ale băncilor Dacia Felix și Credit Bank, Banca Națională a emis în circulație o masă monetară de 2000 miliarde de lei, echivalând cu 10% din masa monetară a țării. Aceasta, nefiind absorbită de un spor corespunzător de produse, a generat un nou val inflaționist, care și-a arătat efectele în anul 1996.
Mecanismul creditării preferențiale, care ani de-a rândul a alimentat economia cu credite preferențiale acordate ramurilor nerentabile (industria extractivă, agricultura), reprezenta de fapt o subvenție deghizată, s-a concretizat în următoarea cauză-efect.
Politica dobânzilor înalte a fost concepută ca măsură antiinflaționistă care însă s-a transformat într-un propulsor al inflației.
Un alt efect negativ a fost excesul relativ de lichiditate din economie antrenat de abundența creditării preferențiale și majorarea artificială a cererii de valută. Aceasta se datora nu numai migrației naturale de valută (pentru valorificarea reală a disponibilităților bănești ce se puteau realiza prin majorarea importurilor ), ci și cererii de valută pe motive speculative. Ambele fenomene au majorat dezechilibrul pe piața valutară contribuind la deprecierea leului. Masa bănească în circulație, mai ales în numerar, a fost amplificată și datorită efectului nedorit al jocurilor de întrajutorare și al fondurilor mutuale.
O altă cauză a creșterii acesteia a fost și imobilizarea ei în credite nerambursate la scadență. Cauzele acestora au fost multiple. Afacerile la acest început de economie de piață au fost fragile și difuze. O problemă importantă este viabilitatea afacerii care dă siguranță băncii că-și va recupera împrumutul și dobânda.
Având în vedere modificările macroeconomice generate de politicile economice și sociale adoptate de economia românească care a înregistrat seisme inflaționiste puternice, seisme care au fost resimțite și în rezultatul activității de creditare a băncilor românești, riscurile “calitative” reprezintă mediul în care nu pot fi controlate sau influențate prin decizii administrative afacerile agenților economici.
Faptul că inflația a fost un fenomen real și uneori neglijat, a avut efecte asupra întregului organism economic al țării. Analiza inflației are în vedere: adâncirea dezechilibrului intern între cerere și ofertă, dezorientarea agenților economici, accentuarea dezechilibrelor sectoriale ale economiei, creșterea deficitelor bugetare, deprecierea monedei naționale în raport cu devizele străine, scăderea puterii de cumpărare a societății, dezorganizarea sistemului bancar, vicierea politicilor de creditare și slăbirea competitivității economiei naționale. Nu trebuie să uităm și impactul suferit de costurile energiei în creștere.
Încrederea sau lipsa de încredere a populației în puterea de cumpărare a monedei naționale depinde de posibilitățile acesteia de a-și satisface cu moneda pe care o deține cât mai multe trebuințe în sensul procurării bunurilor și al serviciilor necesare. În condițiile unor ample variații ale valorii monedei naționale, când puterea de cumpărare a banilor de la sfârșitul unui ciclu de producție este mult diferită de puterea de cumpărare a acestora de de la începutul acestui ciclu, mărimea reală a cheltuielilor de producție efectuate apare în mod evident deformată, imposibil de determinat. Este foarte probabil, de exemplu, ca un întreprinzător să înregistreze la sfârșitul unui ciclu de producție în condiții de instabilitate monetară, un număr mai mare de unități monetare decât ar fi putut obține dacă moneda ar fi fost stabilă. În situația în care puterea de cumpărare a fiecărei unități monetare a scăzut comparativ cu perioada precedentă, chiar dacă numărul total al unităților monetare obținute de acesta este mai mare, dimensiunea profiturilor sale totale este mai mică la încheierea ciclului de producție decât dacă unitatea monetară ar fi fost stabilă. În situația în care puterea de cumpărare a fiecărei unități monetare a scăzut comparativ cu perioada precedentă, chiar dacă numărul total al unităților monetare obținute de acesta este mai mare, dimensiunea profiturilor sale totale este mai mică la încheierea ciclului de producție decât dacă unitatea monetară ar fi fost stabilă sau nu ar fi obținut profit.
Inflația din țara noastră, pe care o percep în mod nemijlocit numeroase categorii sociale prin creșterea galopantă, permanentă și generală a prețurilor, prin scăderea continuă a puterii de cumpărare a banilor, generează o nouă redistribuire a veniturilor sociale, care se face în defavoarea categoriei de populație cu venituri fixe. Scăderea puterii de cumpărare a banilor afectează marea masă a consumatorilor cu venituri mici privându-i de posibilitatea celei mai bune satisfaceri a cerințelor de consum în limitele unei producții date și a unor venituri date. Efectul de deformare a repartizării veniturilor este o caracteristică a inflației de pretutindeni. Inflația avantajează pe anumiți titulari de venituri și dezavantajează pe alții, modificând sfera repartiției. După cum se știe, în economiile de piața întotdeauna există bogați și săraci, iar caracteristica inflației este că-i slăbește pe cei slabi, și-i întărește pe cei bogați. Subiecții economici cei mai slabi sunt cei care încă nu au început lupta economică (copii, tineri) sau cei care au încetat-o (persoane în vârstă, pensionării).
Efectul inflației din țara noastră a determinat și va determina pe unii agenți economici să nu-și plaseze capitalurile în ramuri productive, optând pentru plasarea acestora în comerț unde li se oferă posibilitatea obținerii unor profituri mai mari și în perioade relativ mai scurte decât în alte domenii de activitate. Situându-ne în sfera efectelor asupra sectorului real menționăm faptul că investițiile interne au suferit puternic datorită inflației. Incertitudinile privind costul resurselor atrase, corelate cu lipsa acumulărilor necesare dezvoltării sau chiar dacă acestea s-au efectuat, ritmul inflației a determinat pierderea substanței financiare pe calea erodării valorii reale. De asemenea, procesul investițional a fost afectat de incertitudinea pe care o generează pe de o parte inflația iar pe de altă parte accesul limitat la resursele valutare
Deci, instabilitatea monetară afectează procesele fundamentale ale reproducției sociale, de fapt însăși ființa națională. Procesul inflaționist din țara noastră a fost alimentat și de anumite măsuri luate în economie în domeniul privatizării. De exemplu, Fondurile Proprietății Private și Fondurile Proprietății de Stat, care au acumulat resurse și au creditat unități nerentabile. Fondurile Proprietății Private au la ora actuală numai 150 de miliarde de lei acumulați (lichidități) pe care le-au fructificat sub forma plasamentelor în bănci și doar puține plasamente în firme rentabile.
O altă consecință a inflației a fost conservarea patrimoniului întreprinderilor și distorsionarea informațională. Astfel, prin Legea nr.114/1991 s-a hotărât calcularea amortizării aferente doar a mijloacelor aflate în lucru. Amortizarea cuvenită pentru restul de mijloace care sunt în conservare se înregistrează într-un cont în afara bilanțului (ct. 8045). Această înregistrare îi crează agentului economic o încărcare parțială a costurilor și un profit necuvenit creând totodată în economie o creștere economică artificială reflectată în mărimea PIB și a celorlalți indicatori.
Impactul social al inflației românești a fost resimțit de o serie de categorii ale populației, care erau complet nepregătite pentru ceea ce urma să însemne economia de piață. Șomajul care s-a instalat a fost de fapt costul social al reformei economice. Forța de muncă ocupată a receptat diferit repercursiunile inflației de-a lungul perioadei de reformă. Relația inflație-șomaj este privită ca o relație cauzală. Dacă se acceptă o rată mai ridicată a șomajului vom avea posibilitatea de diminuare a inflației și ținerea ei sub control, iar dacă vrem mai puțin șomaj, relația inversă este evidentă. Politica adoptată de România acestor ani, s-a confruntat cu dilema mai mult șomaj sau mai multă inflație? Răspunsul la această problemă este greu de dat, deoarece economia de piață are mai puțin în vedere elementul social și mai mult pe cel economic.
Dar ideal ar fi ca și șomajul și inflația să fie la niveluri considerate aceptabile.
Concluzionăm, arătând că inflația înregistrată în primii ani ai tranziției a fost stăvilită datorită politicilor de stabilizare macroeconomică și antiinflaționiste promovate îndeosebi în domeniul monetar, fiscal și de venituri.
CAPITOLUL III
INDICATORI ȘI METODE STATISTICE FOLOSITE ÎN STUDIUL INFLAȚIEI
III. 1 Sursele de date
III. 1. 1 Colectarea datelor de Institutul Național de Statistică
Înregistrarea prețurilor și tarifelor practicate de unitățile comerciale sau prestatoare de servicii se realizează printr-o cercetare selectivă organizată de Institutul Național de Statistică. Colectarea datelor, asigurată de personal statistic specializat, se efectuează pe baza unor caiete-chestionar corespunzătoare grupelor de mărfuri (alimentare, nealimentare) și servicii luate în calculul IPC. Cercetarea statistică asupra prețurilor de consum utilizează următoarele eșantioane:
i) Eșantionul de localități – stabilit cu respectarea restricțiilor de reprezentativitate în funcție de numărul de locuitori și de volumul desfacerilor de mărfuri și al prestărilor de servicii. Acesta cuprinde 42 de localități din mediul urban din care au fost selectate 68 de centre de cercetare.
ii) Eșantionul unităților de observare – cuprinde magazine și unități prestatoare de servicii către populație din centrele de cercetare. Selecția s-a bazat pe necesitatea asigurării reprezentativității din punct de vedere al volumului desfacerilor de mărfuri și al prestărilor de servicii. Unitățile în care se înregistrează prețurile / tarifele sunt menținute în eșantion, pe cât posibil, o perioadă mai mare, pentru a asigura continuitatea și comparabilitatea în timp a seriilor de date. Eșantionul cuprinde circa 6000 de unități din care aproximativ 80% sunt proprietate privată. Prețurile / tarifele unice pe țară stabilite prin acte normative sau note de negociere (energie electrică și termică, gaz metan, transport pe calea ferată transport, aerian și fluvial, servicii de corespondență și curierat, abonamente radio-TV) sunt înregistrate pe baza informațiilor primite de la unitățile care le practică.
iii) Eșantionul de mărfuri și servicii – cuprinde sortimente care au o pondere semnificativă în consumul populației. Nomenclatorul utilizat este structurat pe 3 nivele de agregare ( grupe, posturi si sortimente), astfel:
Tabelul 2. 1: Nomenclatorul de posturi de cheltuieli și sortimente care stă la baza culegerii prețurilor și tarifelor.
Sursa: Comisia Națională pentru Statistică, Manualul anchetatorului pentru prețuri de consum, București, 1997, p.5
Aparent, numărul sortimentelor cuprinse în calcul este suficient de mare pentru a putea fi considerat reprezentativ. În unele țări mai mari ca România, de exemplu Franța, se utilizează o listă mai restrânsă de sortimente în condițiile în care oferta de bunuri și servicii este net superioară. Își pot permite acest lucru pentru că au o economie de piață consolidată. De altfel, la urmărirea nomenclatorului trebuie să se țină seama de faptul că a fost conceput pentru o variantă de tranziție, până când cercetarea economică va pune la punct cadrul metodologic pentru o observare statistică similară celei din statele cu economie de piață dezvoltată.
În orice caz, la stabilirea nomenclatorului de posturi de cheltuieli și sortimente reprezentative, așa cum figurează ele în metodologia statistică oficială din țara noastră, s-a ținut seama de următoarele principii:
gradul de omogenitate al sortimentelor de mărfuri sau servicii în cadrul postului de cheltuieli și al acestora în categoriile cuprinse în nomenclator;
reprezentarea tuturor posturilor de cheltuieli aferente mărfurilor / serviciilor care sunt cuprinse în ancheta integrată în gospodării și care intră în consumul curent al populației;
cuprinderea de sortimente cu pondere semnificativă și frecvență mare în consumul populației, atât pe total țară cât și pe regiuni și zone, în funcție de obiceiuri, nivel de instruire, educație cultură, condiții climaterice;
diminuarea dispersiei indicilor elementari pe sortimente și posturi de celtuieli, care să poată da o imagine globală și parțială asupra omogenității.
Pentru a se asigura o observare ritmică și corectă a prețurilor și tarifelor este necesară respectarea riguroasă a nomenclatoarelor.
III. 1. 2 Informațiile colectate prin cercetarea privind prețurile principalelor produse agricole vândute de producătorii particulari ai piețelor agroalimentare
Informațiile colectate prin cercetarea anterioară, sunt completate cu cele provenite din cercetarea privind prețurile principalelor produse agricole vândute de producătorii particulari în piețele agroalimentare, asigurându-se astfel acoperirea principalelor surse de aprovizionare a populației.
Ponderile utilizate pentru calculul indicilor prețurilor de consum sunt obținute prin Ancheta Integrata în Gospodării (AIG) și rezultă din structura cheltuielilor medii lunare efectuate de o gospodărie pentru cumpărarea bunurilor și pentru plata serviciilor necesare satisfacerii nevoilor de trai.
III.2 Indicatorii inflației
Una dintre cele mai dificile probleme puse în fața economiștilor pentru a fi rezolvată este și a fost măsurarea adevăratelor dimensiuni ale inflației. Acest lucru este foarte important pentru că, în funcție de indicatorii sau indicii folosiți se poate forma o imagine, mai mult sau mai puțin corectă, asupra amplorii procesului inflaționist, precum și a trendului său.
De-a lungul timpului s-au conturat mai multe puncte de vedere, fiecare prezentând deopotrivă avantaje și dezavantaje, niciunul neîntrunind consensul general. S-au impus atenției specialiștilor, căteva din aceste puncte de vedere, prin criteriile mai riguroase de măsurare statistică și rezultatele oferite, considerate mai apropiate de esența acestui dezechilibru macroeconomic major.
Judecarea procesului inflaționist numai printr-un singur indicator sau indice poate crea confuzii, ajungându-se până la denaturarea conținutului său. Deși statistica ne ajută să adunăm o mulțime de date, fiecare în parte destul de sugestive prin puterea lor informațională, pentru interpretarea procesului inflaționist acestea vor trebui combinate chiar dacă uneori au sensuri contrare. Inflația este măsurată cu ajutorul următorilor indicatori și indici:
nivelul absolut al prețurilor bunurilor de consum și a tarifelor serviciilor utilizate de către populație;
indicele prețurilor de consum;
indicele prețurilor producției industriale;
indicele costului vieții;
evoluția cantitativă a masei monetare în raport cu volumul fizic și valoric al producției;
evoluția vitezei de circulație a banilor;
modificarea puterii de cumpărare a banilor pe piața internă și pe plan extern (cursul valutar);
mărimea produsului național brut nominal și a celui real, corectată cu un anumit coeficient, numit deflator.
Noțiunea de bunuri desemnează ansamblul elementelor materiale identificabile și măsurabile luate din natură, prelucrate sau produse, ca și al serviciilor de orice fel care pot satisface o anumită trebuință umană. Trebuințele umane se pot satisface prin intermediul așa numitelor bunuri libere, existente în natură, prin producție proprie, și, în al treilea rând, prin apelarea la bunurile economice produse de alții și obținute prin schimb. Când studiem procesul inflaționist, primele două categorii de bunuri nu interesează pentru că nu îmbracă forma de marfă și ca atare nu au preț.
În literatura și practica de specialitate, inflația se măsoară prin intermediul unuia dintre efectele sele principale și anume acela al evoluției prețurilor în economie. Evoluția acestora se determină pentru fiecare domeniu și sector de activitate după norme specifice institutului specializat din țara în cauză. Pentru cuantificarea inflației se folosește ca modalitate de apreciere, rata inflației, care exprimă în fapt creșterea indicelui general al prețurilor pentru mărfuri și servicii sau scăderea puterii de cumpărare a bunurilor.
Pentru determinarea indicelui general al prețurilor se folosesc patru variante de calcul în teoria economică: indicele Laspeyres, indicele Paasche, indicele Marshall–Edgeworth și indicele Fisher.
1. Propus în 1964, în varianta factorului calitativ, indicele Laspeyres este un indice agregat al prețurilor pentru un coș de bunuri și servicii selectat, în care se iau ca ponderi cele avute în vedere la construirea coșului în perioada de bază. Relația de calcul este:
unde:
și = prețurile perioadei curente, respectiv perioadei de bază;
= cantitățile de bunuri și servicii din perioada de bază .
Indicele puterii de cumpărare este un indice de tip Laspeyres, se calculează ca o medie aritmetică ponderată a indicilor de preț de la nivelul de grupă de produse alimentare, nealimentare și servicii, după relația:
Indicele Laspeyres arată care a fost influența prețurilor în condițiile în care structura cantitativă rămâne constantă în perioada curentă. Dă posibilitatea unei comparabilități în timp indicând limita superioară a modificării relative a prețurilor, ceea ce înseamnă că arată cu câte procente au crescut cel mult sau au scăzut cel puțin prețurile. În condițiile în care subiectele vor reacționa în general, la modificările prețurilor, q devenite relativ scumpe vor fi solicitate într-o cantitate mai mică, iar cele devenite relativ mai ieftine, vor fi cerute într-un volum mai mare. Deci, indicele Laspeyres lasă în afara calculului procesul de substituire și, ca urmare, atribuie bunurilor devenite relativ mai scumpe o pondere mai mare. Ca urmare…supraestimează creșterea prețurilor.
Ca o critică adusă acestui indice este că produsele noi ce apar, nu sunt luate în coș, ceea ce influențează rezultatul final.
2. Indicelui propus de H. Paasche (1874), este un indice agregat, în care ponderile utilizate sunt cele din perioada curentă. Relația de calcul este:
unde:
și p1= prețurile perioadei curente, respectiv perioadei de bază;
= cantitățile de bunuri și servicii din perioada curentă .
În calculul acestui indice se pornește de la o structură fizică constantă specifică perioadei curente, ce se aplică eșantionului din perioada de bază. În același timp se actualizează prețurile de la numărător cu prețurile perioadei curente. Acest lucru are consecințe în ceea ce privește timpul mare de pregătire și costul mare pentru obținerea sa.
Indicele Paasche ne arată modificarea prețurilor în ipoteza păstrării constante a cantităților din perioada curentă pe întreg intervalul de calcul. Indicele nu dă posibilitatea unei comparabilități în timp, indicând limita inferioară a modificării relative a prețurilor, respectiv cu câte procente au scăzut cel mai mult prețurile. Aceasta se datorează faptului că bunurile la care prețurile relative au crescut intră în calculul indicelui cu o pondere prea mică, în timp ce cele la care prețurile relative au scăzut intră în calculul indicelui Paasche cu o pondere prea mare. Ca urmare… subestimează modificarea prețurilor. Critica adusă acestui indice este că face abstracție de produsele ce nu se mai produc în perioada curentă.
3. Indicele Marshall-Edgeworth aduce ca noutate, faptul că ponderile se obțin prin adunarea celor din perioada de bază cu cele din perioada curentă pentru a diminua și mai mult dezavantajele aferente celor două metode, prin eliminare și conversie în ponderi ale perioadei de bază sau ale perioadei curente. Relația de calcul este:
4. Indicele Fischer, calculat ca o medie geometrică a celor două componente prezentate de primii doi indici analizați de noi, prin acest indice se încearcă o eliminare a unor factori de influență corespunzătoare perioadei de bază și a celei curente. Relația de calcul este:
5. În statistica teoretică, pentru calculul indicilor prețurilor de consum se mai folosește indicele Sidgwik-Drobisch, care combină avantajele și dezavantajele primilor doi prin calculul mediei aritmetice a celor doi indici Laspeyres și Paasche, după relația:
Calculul indicelui general al prețurilor de consum în majoritatea țărilor se face după formula Laspeyres, în care sunt cuprinse influențe considerate particulare fiecărei economii.
În cazul României, se aplică același indice Laspeyres, cu posibilitatea combinării cu indicele Fisher atunci când apar modificări ale structurii cheltuielilor de consum asupra mișcării generale a prețurilor. Am văzut că literatura de specialitate scoate în evidență dezavantajele aplicării unuia sau altuia din indicii prezenți mai sus pentru calculul indicelui general al prețurilor.
Facem precizarea că indicele general al prețurilor reprezintă un indice al prețurilor de consum (IPC).
Cum se calculează, pe ce eșantion de bunuri și servicii, precum și câți indici se iau în calcul, rămâne la latitudinea instituțiilor de specialitate din fiecare țară. În literatura de specialitate sunt prezentați ca posibil de calculat, următorii indici:
indicele prețului, calculat ca o mărime medie a prețurilor pentru bunuri, servicii și valori financiare, selectate și urmărite în timp. Eșantionul avut în vedere formează un așa-zis “coș general” cu particularități caracteristice sectorului aplicat. Se poate, astfel, calcula un indice al prețurilor cu amănuntul, un indice al prețurilor cu ridicata, un indice al prețurilor acțiunilor (pentru piața de capital și piața financiară), un indice al prețurilor pentru comerțul exterior etc;
indicele prețurilor consumatorului, calculat pentru un “coș de cumpărături”, raportat la nevoile consumatorului urban. Pentru comparabilitatea acestui coș trebuie, ca indicele prețurilor consumatorului, să se mențină constant de la un an la altul;
indicele prețurilor cu amănuntul și al tarifelor, calculat pentru mărfurile și serviciile vândute către populație. Acest indice, oferă informații despre volumul real al desfacerilor de mărfuri în prețuri comparabile, veniturile reale ale populației, puterea de cumpărare a monedei și caracterizarea nivelului de trai al populatiei
indicele prețurilor de consum, calculat pentru un coș de consum al unei familii (format din maxim 300 de bunuri și servicii), evidențiază evoluția prețurilor față de perioada luată ca bază (lună, trimestru, semestru, ani etc);
indicele prețurilor producătorilor – bazându-se pe coșul de aprovizionări al producătorilor;
indicele prețurilor producției industriale, calculat pentru anumite perioade de timp față de altă perioadă pentru prețurile (ex – TVA), produselor cu care se aprovizionează producătorii industriali Indicele prețurilor de consum (IPC) măsoară evoluția de ansamblu a prețurilor mărfurilor cumpărate și a tarifelor serviciilor utilizate de către populație într-o anumită perioadă (perioada curentă), față de o perioadă anterioară (perioada de bază sau de referință). Indicele prețurilor de consum se calculează numai pentru elementele care intră în consumul direct al populației, fiind excluse: consumul din resurse proprii, cheltuielile cu caracter de investiții și acumulare, dobânzile plătite la credite, ratele de asigurare, amenzile, impozitele etc., precum și cheltuielile aferente plății muncii pentru producția agricolă a gospodăriilor individuale.
Indicele prețurilor producătorilor, deși are o arie de răspândire mai mică, ne poate furniza informații semnificative cu privire la evoluția viitoare a prețurilor bunurilor de consum. În principiu el nu poate constitui o bază reală pentru măsurarea inflației, fapt remarcat și de alți cercetători, dar nici nu poate fi trecut cu vederea, pentru că, partea cea mai mare din totalul produsului intern brut o dețin bunurile de investiții, deci cele care asigură suportul material al întregii producții, mai ales cel al bunurilor de consum. Din această cauză nu e este indiferentă mișcarea prețurilor la această categorie de mărfuri.
Pe de altă parte, se consideră ca fiind cel mai complet indice pentru prețuri deflatorul PNB, care are în structura sa toate bunurile și serviciile ce intră în componența valorii adăugate a acestuia. Deflatorul PNB se calculează după metoda indicelui Paasche și prezintă dezavantajul că nu cuprinde tranzacțiile guvernamentale.
Deflatorul produsului intern brut, reprezintă o altă măsură a inflației, luată în considerare în practica statistică. Este un indice implicit al prețurilor care nu se calculează direct pe baza cantităților și prețurilor, ci rezultă din raportarea PIB nominal la PIB exprimat în prețuri comparabile, după deflatarea separată a fiecărei componente a acestui indicator macroeconomic. În teoria de specialitate se fac referiri la posibilitatea măsurării în sens larg a inflației cu ajutorul deflatorului; spre deosebire de rata inflației calculată pe baza indicelui prețurilor de consum, care exprimă numai mișcarea prețurilor și tarifelor bunurilor și serviciilor consummate de populație, rata inflației determinată pe baza deflatorului PIB, are în vedere, evoluția prețurilor pentru o sferă mai largă de bunuri, inclusiv a celor de capital. Dacă se are în vedere faptul că măsurarea inflației trebuie să pornească de la prețurile bunurilor și serviciilor ce constituie rezultatele întregii activități economice dintr-o țară, atunci se poate aprecia că o măsură mai bună a inflației poate fi dată de deflatorul PIB. Este necesară precizarea unor aspecte legate de legătura dintre deflatorul PIB și IPC. Este răspândită concepția că, din moment ce consumul final al gospodăriilor populației reprezintă cea mai mare parte a PIB-ului pe elemente de cheltuieli (între 40-60%), deflatorul implicit al PIB și IPC trebuie să fie foarte apropiate. Această teorie poate fi considerată greșită. Pentru economiile mici, deschise, cu o structură de producție puternic specializată, deflatorul PIB și IPC pot să nu fie corelate. Din perspectiva cheltuielilor, PIB este egal cu totalul utilizărilor finale ale bunurilor și serviciilor din producția internă, minus produsele importate. Deci deflatorul implicit al PIB nu reflectă variația prețurilor pentru nici un produs importat pentru utilizări finale. În economiile deschise mici, o parte importantă din consumul final al gospodăriilor populației poate fi reprezentată de produse importate și deci consumul final de bunuri, din producția internă reprezintă numai o componentă minoră a PIB, în timp ce exportul poate reprezenta un element dominant al acestui indicator sintetic. Ca rezultat, deflatorul implicit al PIB și IPC pot să nu fie deloc corelate, în schimb deflatorul PIB implicit prețurile la export pot fi mai strâns legate între ele.
Odată calculat indicele general al prețurilor (Igp), se calculează rata inflației (Ri), după relația:
De la Igp se poate obține puterea de cumpărare a banilor ( Pcb) exprimată în procente prin relația:
Există și teorii care pun în relație nivelul inflației cu deficitul bugetar, șomajul sau alte fenomene cu arie de manifestare macroeconomică. Un astfel de exemplu îl constituie modelul propus de profesorul Rudiger Dornbusch, prin care se pune în relație deficitul bugetar și nivelul inflației prin relația:
unde:
p = nivelul inflației;
g = raportul între deficitul bugetar (de regulă valoare subunitară);
y = creșterea relative a PNB;
a = viteza circuitului bănesc, în condiții neinflaționiste;
b = schimbarea acestor viteze, în funcție de nivelul de inflație.
Așa cum am mai spus, în prezent, majoritatea economiștilor consideră că rata inflației se poate estima pe baza indicelui prețurilor de consum, a indicelui prețurilor producătorilor și al indicelui deflator al produsului intern brut.
III. 3 Metode statistice moderne folosite în analiza econometrică a inflației
III. 3. 1 Scurtă introducere în obiectul de studiu al econometriei
Econometria este un instrument aflat la dispoziția economistului cu ajutorul căruia teoriile pe care le construiește sunt confirmate sau infirmate de realitatea empirică. În timp ce teoria postulează relațiile posibile între fenomenele economice, metodele econometrice permit cuantificarea acestor fenomene cu ajutorul informațiilor statistice. Pentru cuantificarea legăturilor existente între variabilele economice, econometria utilizează procedeul estimării, care constă în determinarea influenței specifice pe care un indicator oarecare o are asupra altui indicator. Estimarea relațiilor dintre fenomene este necesară deoarece intuiția economică nu este suficientă pentru identificarea completă a tuturor influențelor reciproce existente. Pe de altă parte, cuantificarea acestor influențe, prin intermediul estimării, oferă posibilitatea de verificare empirică a măsurii în care teoria reflectă suficient de bine realitățile economice studiate.
Din punct de vedere teoretic, relațiile dintre fenomenele economice sunt asociate funcțiilor matematice, în care o variabilă oarecare depinde de unul sau mai multe argumente. Specificul econometriei constă în faptul că obiectul de studiu al relațiilor de tip matematic îl constitue fenomenele economice. Utilizarea tehnicilor matematice cu aplicabilitate directă în domeniul economic și utilizarea informațiilor statistice determină caracterul pluridisciplinar al econometriei. Deci, econometria este combinația a trei discipline științifice: economia, matematica și statistica. Caracterul abstract al instrumentelor matematice este redus prin utilizarea domeniului economic ca bază a analizei și, în special, prin includerea observațiilor statistice ca modalitate de verificare empirică a postulatelor teoretice.
Econometria este așadar un instrument de investigare teoretică și de validare a teoriei cu ajutorul datelor statistice. Are rolul de a evidenția relații între fenomene economice, relații care nu sunt întotdeauna observabile a priori. Metoda de studiu al econometriei reprezintă o combinație de tehnici matematice, intuiție economică și observare statistică. Drumul parcurs, cu ajutorul econometriei, între teoria abstractă și realitățile economice se face etapizat, prin intermediul procedeelor specifice acestui obiect de studiu. Astfel, cadrul teoretic specific matematicii este formalizat cu ajutorul modelelor economice. Acestea la rândul lor, sunt completate cu informațiile statistice pentru a verifica măsura în care ipotezele teoretice de plecare sunt sau nu confirmate de realitatea empirică.
Datele statistice utilizate în econometrie pentru verificarea postulatelor teoretice corespund în general doar unui eșantion, deci unei părți restrânse din ansamblul tuturor observațiilor existente, deoarece colectarea tuturor informațiilor este practic imposibilă sau deosebit de costisitoare. În aceste situații, econometria oferă posibilitatea de a generaliza concluziile analizei eșantionului la nivelul întregii populații, considerând că eșantionul studiat este reprezentativ pentru ansamblul populației din care face parte.
Extrapolarea concluziilor rezultate în urma analizei unui eșantion asupra întregii populații poartă numele de inducție statistică. Pentru ca această extrapolare să fie cât mai veridică, econometria folosește o serie de teste statistice, care permit determinarea gradului de exactitate al generalizării caracteristicilor eșantionului la nivelul de ansamblu al populației. Testele statistice se bazează pe stabilirea unor intervale de încredere în interiorul cărora se verifică dacă valoarea unui parametru este, în mod semnificativ, superioară sau inferioară unei anumite valori pre-stabilite.
Un test statistic reprezintă prin urmare un instrument teoretic de verificare a încrederii pe care o putem avea în ipoteza conform căreia ceea ce este valabil pentru un grup restrâns de observații este valabil pentru ansamblul tuturor observațiilor. Intervalul de încredere exprimă probabilitatea cu care ipoteza verificată cu ajutorul testului statistic este adevărată sau falsă.
Un alt domeniu în care econometria are aplicabilitate apreciabilă este acela al simulării. Cuantificarea relațiilor dintre fenomene permite, pe de o parte, construirea de scenarii de evoluție în condiții predeterminate și pe de altă parte, analiza influenței pe care modificarea unei variabile o are asupra fenomenului.
În final, previziunea reprezintă o arie de utilizare a fenomenelor economice cu ajutorul metodelor econometrice reprezintă instrumente deosebit de utile pentru factorii de decizie. Aceștia au posibilitatea de a interveni asupra variabilelor economice, pentru anumite disfuncționalități sau pentru a stimula (diminua) intensitatea de manifestare a acestora.
În concluzie, econometria are patru domenii principale de aplicabilitate în practica economică:
analiza empirică a relațiilor teoretice dintre fenomenele economice cu ajutorul observațiilor statistice;
generalizarea particularităților unui grup de observații la nivelul întregii populații din care face parte grupul respectiv;
simularea comportamentelor fenomenelor economice, în condiții specifice sau ca rezultat al modificării nivelului acelor variabile care determină evoluția fenomenelor respective;
prognoza tendinței viitoare de evoluție a fenomenelor studiate, pe baza caractaristicilor din trecut ale acestora.
Fundamentul teoretic al metodelor econometrice îl constituie modelul econometric, care reprezintă punctul de plecare al analizei fenomenelor economice.
III. 3. 2 Analiza seriilor cronologice
„ Ceea ce trebuie să fie, va fi”
(dacă nu se schimbă nimic din datele
prezentului). (Vechii celți)
În practica econometrică, datele statistice cele mai frecvent utilizate sunt seriile cronologice. Acestea permit nu numai estimarea relațiilor dintre fenomenele economice, ci și prognozarea evoluției de viitor a variabilei dependente, oferind factorilor de decizie posibilitatea adaptării măsurilor de politică economică în funcție de obiective specifice.
O serie de timp este o variabilă clasificată cronologic, a cărei valoare este o funcție de timp. Seriile cronologice au o serie de particularități în analiza econometrică.
Analiza seriilor cronologice presupune studiul dinamicii unei variabile statistice în scopul descrierii, modelării și extrapolării variației în timp pe componente definitorii. Această metodă pleacă de la analiza trecutului și vizează extrapolarea tendințelor manifestate în perioada observată, bazându-se pe următoarele ipoteze:
tendințele observate se vor menține și în viitor;
fluctuațiile unei variabile se reproduce la intervale regulate.
III. 3. 2. 1 Componentele seriilor cronologice
Spre deosebire de observațiile instantanee, nivelul unei variabile economice clasificate cronologic poate fi explicată printr-o serie de elemente componente distincte. Fiecare dintre acesta poate fi izolat și analizat în mod separat. Componentele unei serii sunt: trendul, fluctuații ciclice, fluctuații neregulate și fluctuații sezoniere.
O contribuție deosebită în domeniul seriilor de timp a adus W. M. Pearson (1919), care a făcut descompunerea seriilor de timp pe componente. Apoi, numeroase lucrări au fost consecrate determinării și eliminării uneia sau alteia din componente.
Trendul seriilor de timp
Componentă ce exprimă tendința generală de evoluție pe termen lung a variabilei dependente, variabilă dată de nivelul istoric a valorii seriei. Trendul poate fi liniar sau neliniar, pozitiv sau negativ.
Cauzele prezenței trendului într-o serie cronologică pot fi evoluții demografice, variații ale nivelului de preț în economie, creșterea productivității muncii datorită progresului tethnic.
Determinarea trendului se face prin procedee obișnuite de estimare, cea mai frecventă metodă folosită fiind metoda celor mai mici pătrate. Ecuația de regresie frecvent utilizată în acest scop conține trendul T ca variabilă dependentă și timpul drept variabilă explicativă. În cazul unui trend liniar vom avea:
T=α + t,
unde: și b reprezintă coeficienții de regresie ce urmează a fi estimați: constanta, respectiv panta trendului. Trendul exponențial poate fi transformat într-unul de tip liniar, estimarea coeficienților fiind similară.
În anumite situații, trendul este exprimat într-o funcție de gradul doi:
T=α + t + t2
Utilizarea metodei celor mai mici pătrate pentru estimarea trendului unei serii nu este indicată în cazul în care seria respectivă conține fluctuații foarte pronunțate, chiar dacă numărul acestora este relativ redus. Aceste fluctuații sunt în general cauzate de evoluții aleatoare, neregulate, și care nu caracterizează tendința generală de evoluție a seriei. Metoda celor mai mici pătrate poate să nu facă distincție între caracterul normal al unei observații și cel aleatoriu specific fluctuațiilor neregulate. Trendul determinat prin acest procedeu, va include așadar și influența fluctuațiilor respective.
Componenta ciclică
Exprimă fluctuații ale valorilor seriei care revin la un anumit număr de perioade, dar cu amplitudini și frecvențe diferite.
Această componentă este mai frecventă în cazul seriilor trimestriale sau lunare dar se întâlnește de asemenea în seriile anuale, mai ales în cazul indicatorilor macroeconomici. Studiul fluctuațiilor ciclice reprezintă în macroeconomie un domeniu distinct, acela al ciclurilor reale. Această teorie a reprezentat o adevărată revoluție pentru macroeconomie, prin apariția studiilor inițiale ale lui Lucas (1987), care a pornit de la modelele neoclasice ale lui Kydland și Prescott (1982), respectiv Long și Plosser (1983).
Curentul economic al ciclurilor reale încearcă să stabilească reacția optimală a agenților economici supuși unor șocuri reale. Această reacție poate produce caracteristici ciclice apropiate de cele observate, ceea ce conduce la concluzia că șocurile monetare nu mai reprezintă măsuri necesare de politică macroeconomică menite să diminueze efectele negative pe care ciclurile economice le pot produce.
Ceea ce aduce nou teoria ciclurilor reale este explicarea acestor fluctuații prin caracteristica lor de ciclicitate. Cu alte cuvinte, fluctuațiile economice nu sunt aleatoare sau determinate de fenomene conjuncturale ci ele urmează o tendință ciclică, revenind în economie cu o anumită periodicitate.
Ciclul economic real reprezintă așadar o formă naturală de evoluție a activității exconomice în ansamblul său. Cauzele care pot determina ciclicitatea activității economice pot fi diverse: ritmuri diferite de evoluție a indicatorilor economici, caracterul intrinsic de ciclicitate al progresului ethnic etc. Aceste cauze determină o evoluție sinusoidală a economiei, perioadele de creștere fiind urmate de perioadele de recesiune, la rândul lor fiind înlocuite de perioade de redresare și relansare a creșterii. Se pot distinge, deci, patru faze de evoluție ale componentei ciclice ale unei serii de timp: perioada de creștere, cea de maximă amplitudine,faza de descreștere și cea de minimă amplitudine.
Componenta aleatoare (reziduală)
Este întâlnită ca variație aleatoare sau accidentală. Are drept caracteristică de bază caracterul nondeterminist al variației și se manifestă ca devieri de la linia evoluției sistemice.
Combinarea cea mai simplă a componentelor seriilor de timp, se poate realize prin:
modelul aditiv – fenomenul studiat în funcție de timp se descompune în componente independente unele de altele.
yt=ft +Ct + St + et
unde: ft = trendul
Ct = componenta ciclică
St = componenta sezonieră
et = componenta neregulată
Deoarece elementul aleator este imprevizibil se presupune că abaterile pe care le determină factorul aleator se compensează reciproc și că media componentelor aleatoare este medie nulă.
modelul multiplicativ yt se descompune în componente dependente unele de altele.
yt=ft *Ct * St * et
În majoritatea cazurilor modelul multiplicative se transformă logaritmic:
yt=ft *Ct * St * et este echivalent cu: log yt = logft + logSt + log et
Transformarea se recomandă pentru a stabiliza varianța sa și pentru a facilita calculele.
3. modelul mixt: yt=St +( ft * Ct * et )
sau: yt=Ct +( ft * St * et )
Trendul este exprimat în unitatea de măsură în care sunt colectate observațiile statistice ale seriei, pe când celelalte componente sunt exprimate sub forma indicilor valorici.
În practică metoda cea mai utilizată pentru exprimarea relației dintre componente este cea de tip multiplicativ.
III. 3. 2. 2 Parametrii principali ai seriilor cronologice
Seriile de timp operează practic cu aceleași instrumente ale teoriei statistice ca și datele instantanee. Definiția și expresia matematică a acestor instrumente nu diferă de cea obișnuită, însă ele sunt caracterizate prin anumite particularități de utilizare în regresie și o interpretare specifică.
Media (aritmetică), are practic aceeași expresie ca și în cazul datelor instantanee, numărul observațiilor din eșantion fiind reprezentat de totalitatea perioadelor T pentru care există informații statistice despre variabila aleatoare x:
Varianța, reprezintă covarianța dintre seria x și ea însăși:
Covarianța, pentru două serii oarecare x și y, exprimă relația de dependență liniară dintre cele două serii și se calculează după relația:
Coeficientul de corelație liniară
Coeficientul de corelație măsoară gradul de dependență de tip liniar ce există între două serii cronologice x, respectiv y:
III. 3. 2. 3 Procese stohastice. Staționaritate
Evoluția unei variabile economice în timp este un proces aleatoriu, nivelul său la un moment dat fiind determinat de ansamblul componentelor seriei, unele dintre ele necunoscute, altele previzibile cu un anumit grad de aproximație (deci cu o anumită probabilitate). Caracterul aleatoriu al evoluției unui fenomen ne îndreptățește să considerăm orice variabilă economică drept o variabilă aleatoare. Procesul ce determină evoluția acestei variabile este unul de tip stohastic (aleatoriu), elementele care caractarizează un astfel de proces fiind, în cazul unei variabile economice, speranța matematică și dispersia. Pentru a înțelege semnificația caracterului aleatoriu al unui proces stochastic, să presupunem că dispunem de un eșantion ce cuprinde T observații statistice cronologice ale unei variabile aleatoare Yt:
Yt = {y1;y2;….yT}
Cele T observații ale eșantionului sunt rezultatul unui proces generator de tip stohastic. Ansamblul acestor valori reprezintă numai una din variantele posibile de seturi de valori pe care procesul stohastic respectiv le poate genera.
Chiar daca mărimea eșantionului ar putea fi extinsă la infinit, obținând o secvență de valori nelimitate în timp, acesta nu ar putea reprezenta decât una din variantele de secvențe infinite pe care procesul le-ar genera.
Spunem că un proces stohastic este staționar dacă speranța matematică și dispersia corespunzătoare sunt constante în timp, nivelul lor rămânând același pentru oricare două perioade succesive t, respective t+1. În mod formal, proprietatea de staționaritate a unui proces stohastic oarecare yt este dată de următoarele trei condiții:
pentru două perioade oarecare ale procesului stochastic, media variabilei este aceeași:
E(yt)=E(yt+1)=
existența unei dispersii finite și independente de factorul timp:
Var(yt)<∞
covarianța dintre două perioade diferite ale procesului stohastic este constantă și independentă de timp, ea depinzând doar de lungimea k a intervalului ce separă cele două observații. Prin urmare cele două covariații simetrice față de zero , respectiv k ale unui proces staționar vor avea aceeași magnitudine:
cov (yt;yt+k)=E[(yt-(yt+k-)]=
t = -k k Z, Z= mulțimea numerelor întregi
Un proces stohastic care satisface cele trei condiții este staționar. Dacă distribuția probabilităților procesului respectiv este constantă, atunci este un proces strict staționar. O serie de timp este staționară dacă ea este generată de un proces staționar. Altfel spus, staționaritatea unei serii implică faptul că ea nu comportă tendință, sezonalitate și nici un alt factor care să depindă de timp.
Exemplul clasic de proces staționar este zgomot alb (white noise), care reprezintă o suită de variabile aleatoare având aceeași distribuție și care sunt mutual independente. Un proces de tip whit noise este normal distribuit cu medie zero și dispersie constantă. Termenii de eroare ai unei ecuații de regresie, care satisfac toate ipotezele de lucru deja discutate, reprezintă un proces staționar whit noise. În mod formal un proces whit noise are următoarele proprietăți:
;
Spunem că un proces staționar yt este ergotic pentru medie, dacă media acestuia:
converge către speranța matematică E(yt), atunci când numărul observațiilor eșantionului (T) tinde către infinit.
În mod similar, un proces staționar yt este ergotic pentru momente de gradul doi, dacă expresia covariației tinde în probabilitate către k
Particularitățile de evoluție ale unei serii cronologice sunt determinate de procesul stohastic care o generează. Teoria și practica econometrică operează cu câteva categorii de astfel de procese, cele mai importante fiind cele autoregresive si cele ale mediilor mobile.
III. 3. 2. 4 Procese staționare fundamentale
Practica econometrică utilizează două categorii principale de procese stohastice staționare:
procese autoregresive (AR), în care valoarea curentă a observației este determinată de media ponderată a valorilor precedente ale variabilei;
procese ale mediilor mobile (MA – moving average), unde valoarea prezentă a variabilei este o funcție de media ponderată a unei variabile aleatoare oarecare.
lângă aceste două categorii fundamentale, în practică este frecvent utilizată o combinație a celor două tipuri de procese, așa-numitele procese ARMA(autoregressive-moving average). În cazul analizelor econometrice avansate, se utilizează de asemenea procese de tip armonic și cele cu rădăcina unitară.
III. 3. 2. 4. 1 Procese AR
Un proces autoregresiv este caracterizat prin relația de determinare ce există între nivelul curent al variabilei și valorile sale precedente. Forma generala a unui proces AR în care p perioade contribuie la nivelul curent al variabilei y este următoarea:
unde ai reprezintă coeficienții care urmează a fi estimați, iar t este termenul rezidual aleatoriu care satisface condițiile clasice ale unei ecuații de regresie.
În funcție de numărul de perioade care influențează valoarea prezentă a variabilei, distingem diferite ordine ale proceselor autoregresive:
proces AR de ordin I, în care doar prima perioada precedentă influențează nivelul variabilei curente:
proces AR de ordinul II, în care ultimele două perioade din trecut determină valoarea curentă a variabilei:
proces AR de ordinul p, în care nivelul curent al variabilei este funcție de p perioade precedente:
Expresia de mai sus a unui proces autoregresiv de ordinul p, se poate rescrie în funcție de decalajele relative ale variabilei dependente. Pentru aceasta vom exprima mai întâi termenul rezidual ca o funcție de :
t = yt – (a1yt-1 + a2yt-2 + a3yt-3 + …+ apyt-p)
Dând factor comun pe yt, în dreapta ecuației vom obține:
Vom nota cu raportul dintre valoarea decalată cu i perioade și nivelul curent al variabilei:
Expresia termenului rezidual devine:
poartă numele de operator de decalaj și exprimă raportul dintre nivelul variabilei din perioada respectivă i și cel curent. Un caz particular de proces autoregresiv este cel cunoscut sub numele de random walk, în care valoarea curentă a variabilei este determinată de nivelul său inițial și de suma termenilor reziduali din perioadele precedente:
Un astfel de proces este caracterizat printr-o puternica instabilitate deoarece dispersia variabilei dependente creste in timp ca urmare a acumularii erorilor:
, unde =constant.
III. 3. 2. 4. 2 Procese MA
Acest proces poate fi scris sub forma:
MA(1)
MA(2)
.
.
.
MA(q) ,
unde bi (i=1,2,…., q) reprezintă coeficienții procesului,
iar sunt termenii reziduali, generați de un proces de tip zgomot alb (white noise).
Forma generală a unui proces MA de ordin q se poate transcrie:
Utilizând același procedeu de rescriere, un proces MA se poate exprima și cu ajutorul operatorilor de decalaj temporal:
Procesele MA sunt reprezentative pentru seriile cronologice care fluctuează în mod aleatoriu în jurul mediei proprii. Un caz particular de proces MA este cel de tip IMA (infinite moving average), în care valoarea curentă a variabilei dependente este determinată de o infinitate de perioade precedente:
Influența perioadelor precedente asupra nivelului curent al unei observații poartă numele de memorie a procesului respectiv. În cazul proceselor IMA aceasta memorie este infinită, însă contribuția ei se pierde pe măsură ce se indepărtează în trecut.
III. 3. 2. 4. 3 Procesul ARMA
Este un proces generat de o combinație de valori tercute ale variabilei yt și de termenii reziduali (white noise) . Fiind o simbioză de două procese diferite, procesele ARMA(autoregressive moving average), au două ordine de mărime
Ca un caz particular, pentru q=0, procesul ARMA(p,0), devine un proces AR(p), iar cand p=0 vom avea un proces AR(q).
III. 3. 2. 5 Determinarea tipologiei procesului stationar aferent unei serii
Pentru a determina ce tip de proces stochastic corespunde unei anumite serii de timp, econometria utilizează metoda Box-Jenkins. Acest procedeu constă într-un studiu sistematic al unei serii cronologice, plecând de la caracteristicile sale fundamentale, în vederea determinării procesului staționar adecvat comportamentului seriei. Această metodă presupune patru etape principale:
Analiza staționarității seriei;
Identificarea modelului, constând în determinarea reprezentării adecvate a seriei prin intermediul unui proces staționar care să exprime cel mai bine fenomenul studiat;
Estimarea parametrilor modelului ales;
Testarea viabilității modelului adoptat. În cele mai multe cazuri, aceste patru etape sunt completate de o a cincea, cea de previziune a evolutiei viitoare a fenomenului. Penultima etapă, cea a verificării măsurii în care tipul de proces staționar reținut este adecvat evoluției reale a seriei cronologice, poate conduce la reluarea procesului de identificare și estimare dacă în urma verificării viabilității, se constată că în etapa de identificare a fost reținută o forma adecvată pentru acel proces.
III. 3.2. 5. 1 Analiza staționarității
Această etapă presupune verificarea măsurii în care procesul stohastic este staționar (medie și dispersie constantă). Aceasta implică eliminarea componentei sezoniere a procesului (dacă acesta conține astfel de fluctuații). Detectarea acestei componentei se face prin intermediul corelogramei, care afișează graficul autocorelației și pe cel al autocorelației parțiale. Testul corelogramei verifică ipoteza de corelație serială a termenilor reziduali. Dacă erorile nu depășesc limitele situate la stânga și la dreapta axei, centrale a graficului, nu există corelație serială. Când ambele grafice conțin aceeași deviere, ca semn și ca moment, seria respectivă conține fluctuații sezoniere ce corespund perioadei în care se produce abaterea.
III. 3. 2. 5. 2 Identificarea modelului
Procedeul de identificare a procesului corespunzător seriei analizate se bazează tot pe studiul corelogramei. Metoda de identificare Box-Jenkins constă In determinarea parametrilor p, d, q, corespunzători unui proces ARIMA. În funcție de rezultatul obținut, dacă singurul parametru identificat este p, seria este generată de un proces AR. Dacă identificarea conduce la determinarea lui q, ne aflăm în situația unui proces MA. Când ambii parametri sunt determinabili, seria este generată de un proces ARMA.
Ordinul de integrare d corespunde prezenței componentei de tendință. Aceasta trebuie eliminată pentru a asigura staționaritatea seriei, staționaritate care se determină tot prin analiza grafică a corelogramei . Dacă acesta are o evoluție constantă sau una descrescătoare dar într-un ritm foarte lent, atunci conține un trend care trebuie eliminat din procesul de diferențiere prezentat anterior.
Identificarea propriu-zisă a tipului de proces care generează seria constă în determinarea celorlalți parametri (p și q). Pentru a decide cărei familii de procese îi aparține seria (autoregresive sau de medie mobilă), o primă informație de care dispunem este aspectul grafic al seriei brute.
După identificarea tipului de proces (AR sau MA), vom putea determina ordinul aferent procesului respectiv. Există mai multe criterii de identificare ale ordinului unui proces:
dacă numărul maxim al perioadelor corespunzătoare parametrului q (q≠0) este trei în cazul corelogramei simple, iar termenii corelogramei parțiale se diminuează lent, seria este generată de un proces MA(q).
dacă numărul maxim al perioadelor corespunzătoare parametrului p(p≠0) este 3 în cazul corelogramei parțiale, iar termenii corelogramei simple se diminuează lent, seria este generată de un proces AR (p).
dacă nici una dintre cele două corelograme nu prezintă puncte de inflexiune evidente, seria urmează un proces de tip ARMA, parametrii acesteia depinzând de forma particulară a celor două corelograme. Acest tip de proces este mai dificil de detectat, identificarea profilului celor două componente (AR, respectiv MA) fiind mai puțin evidentă.
Procesul de construire a seriilor de timp poate lua diverse forme și deseori se atrage atenția asupra nivelului de autocorelație, integrare și mediei mobile.
Vom analiza folosirea coeficientului de autocorelație și coeficientului parțial de autocorelație, pentru determinarea elementelor autoregresive și medie mobilă în procesul de construire a seriei de timp.
Funcția de autocorelație
Funcția de autocorelație a unui model yt este o funcție de k, pentru care speranța matematică dintre yt și yk este număr real, cu k aparținând [-1, 1]
Testul asupra coeficienților de corelație permite alegerea coeficienților de autocorelație care sunt în mod semnificativ diferit de 0.
Ipotezele care se formulează :
H1: există autocorelație
H0: nu există autocorelație
Statistica Q Ljung Box urmează o lege hi-pătrat și se calculează pentru un lag k astfel:
Valoarea obținută se compară cu valoarea teoretică a lui hi-pătrat, pentru un prag absolut.
Funcția de autocorelație parțială
Este reprezentată de coeficienții de corelație parțială (kk) dintre yt și yt+k
Testele de semnificație asupra coeficienților de corelație parțială permit alegerea coeficienților de autocorelație parțială semnificativ diferiți de 0.
Ipoteze: H1:kk = 0
H0:kk
Se calculează statistica Q-stat:
Dacă Q-stat > , atunci cel puțin o valoare a lui kk este diferită de 0, pentru un anumit prag de semnificație ales.
III. 3. 2. 5. 3 Estimarea si testarea parametrilor modelului parametrilor
După identificarea procesului și a ordinului corespunzător al acestuia, în cea de-a treia etapă urmează estimarea propriu-zisă a coeficienților de regresie. Metodele de estimare utilizate, diferă în funcție de tipul procesului ce generează seria cronologică. În cazul proceselor autoregresive, estimarea se face prin metoda celor mai mici pătrate.
Când seria este generată de un proces MA sau de către unul de tip ARMA, estimarea este dificilă și nu permite folosirea aceluiași procedeu, deoarece modelul este, în general neliniar din perspectiva parametrilor și ecuația modelului presupune, în vederea obținerii de estimații, cunoașterea unor valori din trecut pentru care nu avem date, deci sunt necesare metode iterative.
Testarea parametrilor modelului se realizează cu testul t-Student. Ipotezele care se formulează sunt:
H0: valoarea estimată a parametrului este egală cu 0
H1: valoarea estimată a parametrului este semnificativ diferită de0
Statistica t-Student urmează legea Student cu n-k grade de libertate, unde k reprezintă numărul de parametri estimați.
Dacă tcalculat<t/2 se acceptă ipoteza nulă, adică valoarea estimată a parametrului este egală cu 0.
Relația care se utilizează pentru t este:
III. 3. 2. 5 Prognoza seriilor de timp
„Timpul prezent și timpul trecut
sunt ambele poate prezente în
timpul viitor, iar timpul viitor
este conținut în timpul trecut” (T.S.Eliot)
Viitorul, pentru individ și societate, apărea de nepătruns, enigmatic și tulburător. Ieșirea din necunoscut și conturarea viitorului a fost posibilă prin descoperirea legităților de dezvoltare a fenomenelor și cuantificarea probabilității cu care s-au produs fenomenele, într-un complex de împrejurări dat. Pe baza unor astfel de descoperiri s-au elaboratmetode de extrapolare a tendinței de evoluție a fenomenului studiat, numite metode tendențiale de prognoză și metode normative cu ajutorul cărora se poate modela viitorul, pe care o societate își propune să-l construiască în raport cu potențialul de care dispune.
Obținerea de previziuni cât mai precise se urmărește prin folosirea modelelor AR, MA, ARMA, ARIMA, ceea ce în termeni statistici, demonstrează că în urma comparării valorii prognozate cu valoarea reală a fenomenului, eroarea medie pătratică să fie minimă.
Valoarea previzionată nu este o mărime certă, ea este mai degrabă o speranță matematică a nivelului viitor a variabilei studiate.
Deci, realizarea prognozei înseamnă determinarea valorilor viitoare ale unei variabile plecând de la valorile trecute ale aceleiași variabile. Se pot realiza prognoze pe termen scurt, mediu și lung.
Prognozele pe termen scurt vizează o perioadă de timp de 12-18 luni și presupun analiza seriilor de timp săptămânale, lunare, trimestriale. Pentru acest tip de prognoză este necesară înregistrarea unui număr mare de variabile.
Prognoza pe termen mediu privește o perioadă de 1-3 ani, iar o prognoză pe termen lung depășește un orizont de prognoză de trei ani.
Prognoza punctuală presupune estimarea nivelului unui fenomen pentru un orizont de prognoză dat. Se consideră o serie de timp în care componenta aleatoare și sezonieră au o influență nesemnificativă. Această metodă oferă informații preliminare asupra comportamentului seriei de date într-un orizont de timp. Dacă într-o perioadă viitoare se consideră că seria va avea aceeași evoluție, problema constă în determinarea ordonatei unui punct dacă se specifică abscisa punctului și traiectoria de evoluție a fenomenului.
Predictorul se află după relația yt+k,t=f (t+k,a,b…),
unde k=1, 2,…,n,
yt+k= nivelul fenomenului pentru momentul t+k
n = orizont de prognoză
t = timpul
Prognoza prin interval de încredere are la bază determinarea unui interval între care se va situa nivelul unui fenomen pentru orizontul de prognoză ales.
Pentru o probabilitate 1- , zona de prognoză, respectiv intervalul de încredere se determină după relația:
unde: y(t) este variabila y în timp;
t este valoarea determinată din tabelele Student, pentru un coeficient de risc
s este estimația abaterii medii pătratice calculată dupa relația:
Calitatea prognozei depinde și de orizontul pentru care se realizează aceasta. Trebuie stabilit în funcție de natura fenomenului studiat.
III. 3. 2. 6 Verificarea viabilității modelului și a calității prognozei
În această etapă se testează măsura în care rezultatele identificării și estimării sunt reprezentative pentru comportamentul seriei studiate. În cazul în care rezultatele testului conduc la concluzia că procesul reținut în etapa de identificare nu este real, întregul procedeu se reia printr-o nouă identificare, urmată de reestimarea coeficienților și de testarea viabilității nouluimodel.
Verificarea validității constă în analiza termenilor reziduali. Coeficienții estimați trebuie să fie diferiți de 0 în mod semnificativ, valoarea testului t-Student fiind edificatoare în acest sens.
Termenii de eroare sunt analizați pe baza a două criterii:
media (speranța matematică ). În condiții normale, aceasta trebuie să fie 0; în caz contrar, modelul specificat trebuie să fie o constantă care să preia efectul devierii de 0 a mediei erorilor.
caracterul de white noise. Exemplul clasic de proces de tip white noise este termenul rezidual al unei ecuații de regresie, care satisface toate ipotezele de lucru prestabilite. Ipoteza de white noise a erorii este verificată cu ajutorul testelor Q- Box-Pierce și Q – Ljung Box, în care numărul de grade de libertate este egal cu diferența dintre numărul de perioade precedente reținute și numărul coeficienților estimați. Dacă termenul rezidual nu este un proces de white noise, specificarea inițială este incorectă, ordinul procesului considerat fiind inferioară celui real. În acest caz, identificarea trebuie reluată prin adăugarea unui ordin suplimentar, până în momentul în care eroarea satisface condiția de white noise. Etapa de validare se poate relua de mai multe ori până când modelul econometric este corect specificat. Validarea permite prognozarea de viitor a evoluției seriei, care se efectuează pornind de la valorile estimate pe bazadatelor statistice ale coeficienților.
Determinarea tipului de proces stohastic care generează seria temporală, precum și identificarea ordinelor corespunzătoare procesului respectiv, reprezintă un procedeu iterativ, în care intuiția economică joacă un rol important.
Concluzionând, seriile cronologice reprezintă instrumente econometrice fundamentale pentru analiza fenomenelor economice. Ele permit evidențierea relațiilor dintre aceste fenomene, dar și prognozarea evoluției de viitor a variabilelor economice. Avantajul acestei particularități constă în faptul că permite intervenția factorilor de decizie pentru a imprima o anumită traiectorie de evoluție, pentru perioadele următoare fenomenelor din economie.
CAPITOLUL IV
STUDIUL INFLAȚIEI ROMÂNIEI ÎN PERIOADA
1991-2004
Inflația este, fără îndoială, unul dintre cele mai marcante fenomene ale economiei Românești, după decembrie 1989, nu numai datorită amplorii pe care o cunoaște, cât și datorită rezistenței pe care o opune măsurilor de politică economică întreprinse de guvernele care s-au succedat la conducerea țării.
Existența inflației, creșterea acesteia, constituie, poate problema cea mai redutabilă a politicii economice și a experților naționali.
Procesele inflaționiste reprezintă realități preocupante pentru toate categoriile de agenți economici, pentru omul obișnuit, „de pe stradă”, pentru autorități și specialiști. Este o componentă a vieții cotidiene și a mecanismului de funcționare a economiilor de piață.
Scopul măsurării inflației prin rata inflației este de a studia măsura creșterii sau descreșterii fenomenului, pentru a putea scoate în evidență cele mai adecvate metode de înlăturare, sau a aduce nivelul acesteia la cote acceptabile, pentru desfășurarea în condiții normale a activității economice.
4. 1 Obiectivele urmărite
În realizarea acestui studiu am urmărit următoarele obiective:
caracterizarea din punct de vedere econometric a dinamicii ratei inflației în perioada ianuarie 1991- octombrie 2004;
aplicarea metodologiei de modelare Box – Jenkins;
estimarea valorilor ratei inflației pentru un orizont de prognoză și pentru o zonă de prognoză date.
4. 2 Prezentarea datelor
Obiectul de studiu al acestei lucrări îl constituie seria de timp care reprezintă rata inflației României pentru perioada 1991:01 până 2004:10 (conform cu anexaI).
Figura 1 Evoluția ratei inflației României în perioada 1 ianuarie 1991- octombrie 2004
Reprezentarea grafică realizată în figura 1, sugerează faptul că seria este nestaționară. Se observă creșteri de nivel bruște ale ratei inflației, în câteva momente din perioada studiată: 1991, 1993, 1997.
4. 3 Verificarea normalității distribuției seriei de timp
Calculă în continuare mai mulți indicatori care oferă o analiză mai amănunțită asupra seriei de date.
Figura 2 Cronograma și principalii indicatori ai statisticii descriptive ai distribuției ratei inflației României în perioada ianuarie 1991-octombrie 2004
Media aritmetică a unei distribuții empirice reprezintă valoarea pe care ar purta-o fiecare unitate statistică dacă distribuția ar fi omogenă și se calculează ca raport între suma valorilor tuturor observațiilor și numărul de observații.
Media are o valoare de 5.132468% pe an. Deci rata medie a inflației în România, în perioada ianurie 1991- octombrie 2004, a fost de 5.13% anual. Conform acestui fapt putem concluziona că în această perioadă țara noastră s-a confruntat cu o inflație deschisă. Inflația deschisă se caracterizează prin ritmuri medii anuale de până la 10%, dar superioară celei de 3% (creștere caracteristică inflației moderate).
În țările dezvoltate, acest tip de inflație se manifestă doar episodic, fiind doar un criteriu de performanță pentru țările slab dezvoltate și în tranziție de la sistemul de comandă la cel concurențial. Când se constată prezența sa în economie, sunt pregătite pentru a fi puse în aplicare măsuri și programe antiinflaționiste pentru a proteja populația de unele efecte negative.
Mediana este o mărime medie fundamentală de poziție. Nu depinde de valoarea numerică a observațiilor, ci de locul lor într-un șir și anume locul central. Se definește ca acea valoare a caracteristicii unei serii ordonate crescător sau descrescător, până la care și peste care sunt distribuite în număr egal unitățile colectivității observate: jumătate din unități au valori mai mari decât mediana și jumătate au valori mai mici.
Mediana are valoarea de 3.1%/ an, ceea ce înseamnă că 50% din termenii seriei de timp au valori ale ratei inflației de sub 3.1%/an, iar 50% din termenii seriei au valori ale acestei rate de peste 3.1%/ an.
Diferența foarte mare între maximul de 30.7% pe an și minimul de 0.3% anual, arată că țara noastră, în perioada studiată, s-a confruntat cu rate ale inflației foarte mari 30.7% pe an, caracteristice unei hiperinflații, când ne confruntăm cu o creștere a prețurilor amețitoare. Această situație este observată în baza de date din anexa 1 în dreptul datei 1997:06. Anul 1996 a fost an electoral. În perioada electorală, prețurile scad în mod artificial. Dar în anii următori acestă scădere este resimțită printr-o creștere mai mare ca de obicei.
Deviația standard (abaterea medie pătratică) are o valoare de 5.332% ceea ce arată o variație mare a ratei inflației față de nivelul mediu al ratei inflației.
Coeficientul de asimetrie (Skewness) și coeficientul de boltire (Kurtosiss) sunt indicatori ai formei, care prezintă importanță în analiza distribuțiilor statistice unidimensionale și unimodale, pentru cunoașterea formei distribuției.
Asimetria reprezintă o deviere de la forma simetrică de distribuție. O distribuție este considerată simetrică dacă observațiile exprimate prin frecvențele lor, sunt distribuite identic de o parte și de alta a valorii centrale.
Boltirea se definește prin raportarea unei distribuții empirice la distribuția normală sub aspectul variației variabilei de distribuție și a frecvenței relative.
Coeficientul de asimetrie are o valoarea de 2,35, mai mare decât valoarea zero, deci curba este asimetrică la dreapta.
Coeficientul de boltire, are o valoare de 9,8791, mai mare decât 3 (valoarea normală), deci distribuția este leptocurtică.
Testarea normalității, se realizează utilizând și cu ajutorul testului Jarque-Bera, care urmează o lege hi-pătrat cu două grade de libertate. Testul ia în calcul și gradul de simetrie și boltire a seriei, iar lelația de calcul este următoarea:
JB=n(SK/6-(K-3)2/24)
Ipotezele care se formulează: H0: distribuția seriei este normal distribuită
H1: distribuția seriei nu este normal distribuită
Dacă valoarea probabilității statisticii Jarque-Bera este mai mică de 5% nu se admite ipoteza de normalitate a distribuției. Aceeași ipoteză se acceptă pentrui o valoare a probabilității mai mare de 5%. În cazul de fața valoarea statisticii este de 445,8198 (mult mai mare decât valoarea critică de 5,99), iar valoarea probabilității este 0 , ceea ce arată că seria de timp nu este distribuită normal.
În concluzie, seria de timp are valori care se abat foarte mult de la media lor și nu sunt normal distribuite.
4. 4 Aplicarea metodologiei Box-Jenkins
4.4.1 Funcția de autocorelație totală și funcția de autocorelație parțială
Corelograma prezintă funcția de autocorelație totală și parțială, valoarea coeficienților și valorile statisticii Q, precum și probabilitățile asociate, se regăsesc în tabelul 4.1:
Tabelul 4.1: Determinarea coeficienților funcțiilor de corelație totală și parțială ale ratei inflației pentru perioada ianuarie 1991- octombrie 2004
Sursa:Prelucrat cu ajutorul programului informatic E-Views după datele prezentate în anexa I
Din datele prezentate în corelogramă se observă că valorile funcției de autocorelație totală (AC) tind spre zero, iar valorile funcției de corelație parțială (PAC) se trunchiază după a doua valoare, restul valorilor fiind inferioare pragului de 0.2.
Coeficientul de autocorelație parțială (PAC) și funcția de autocorelație parțială (FAP), măsoară legăturile dintre yt, yt-1, yt-2,…, când influențele celorlalte laguri sunt eliminate.
PAC se aplică pentru determinarea gradului de autocorelație în interiorul seriei de timp. În procesele dinamice AR(m), PAC se deosebește semnificativ de zero, pentru seriile cu laguri de la 1, n și apoi brusc valorile coboară până la zero pentru intervale superioare lui n+1.
Q-stat este statistica Q Ljung-Box care se calculează pentru un decalaj k după relația:
Această statistică urmează o lege de distribuție Hi-pătrat, cu a cărei valoare teoretică este comparată.
Pentru testul Q-Stat, ipotezele care se formulează sunt:
H0: există autocorelație între termenii seriei ()
H1: nu există autocorelație între termenii seriei(≠≠…≠k)
Valorile mari ale lui Q-stat arată că există o autocorelație între termenii seriei analizate; ne putem aștepta ca în modelul urmat să existe o parte de autoregresie (AR)
Q=154(154+2)*0.548/154-1=86,04
Se observă că valorile din coloana Prob., sunt mai mici dacât pragul de semnificație de 5%, deci se respinge ipoteza nulă, conform căreia valorile variabilei rata inflației sunt corelate. Deci se acceptă ipoteza H1, nu există autocorelație între termenii seriei.
Funcția de autocorelație reprezentată în tabelul 4.1 descrește, dar nu tinde spre zero, ceea ce scoate în evidență nestaționaritatea seriei.
Concluzia care se desprinde din această etapă este că modelul care ar fi posibil de urmat de variabila „rata inflatiei” este modelul de autoregresie de ordin 1, AR(1), ordinul acestuia fiind dat de trunchierea funcției de autocorelație parțială.
IV.3.1.1 Estimarea și testarea diferitelor modele de autoregresie
Modelele de autoregresie care vor fi estimate și testate sunt de forma:
modelul autoregresiv de ordin 1 cu constantă AR(1)
yt=ao + a1*yt +
modelul autoregresiv de ordin 1 fără constantă AR(1)
yt = a1 * yt-1 +t
modelul autoregresiv de ordin 2 cu constantă AR(2)
yt = a0 + a1* yt-1+a2* yt-2 + t
modelul autoregresiv de ordin 2 fără constantă AR(2)
yt = a1* yt-1+a2* yt-2 + t
modelul ARMA(1, 1) cu constantă:
yt = a0 + a1* yt-1+ t – b1 * t-1
– modelul ARMA(1,1), fără constantă:
yt = a1* yt-1+ t – b1 * t-1
unde:
a0 = constanta
a1 = coeficientul termenului yt-1
a2 = coeficientul termenului yt-2
t = termenul eroare
b1 = coeficientul termenului t-1
Valorile estimate ale coeficienților acestor modele sunt prezentate în tabelele de mai jos:
Tabelul 4. 2: Coeficienții modelului AR(1) cu constantă
Sursa: Prelucrat cu ajutorul programului informatic E-Views
Tabelul 4.3 – Coeficienții modelului AR(1) fără constantă
Sursa: Prelucrat cu ajutorul programului informatic E-Views
Tabelul 4.4: Coeficienții modelului AR(2) cu constantă
Sursa: Prelucrat cu ajutorul programului informatic E-Views
Tabelul 4.5: Coeficienții modelului AR(2) fără constant
Sursa: Prelucrat cu ajutorul programului informatic E-Views
Tabelul: 4.6 Coeficienții modelului ARMA(1,1) fără constant 4579ră1 ) fără constantăArul pro
Sursa: Prelucrat cu ajutorul programului informatic E-Views
Tabelul: 4.7 Coeficienții modelului ARMA(1,1) cu constantă
Sursa: Prelucrat cu ajutorul programului informatic E-Views
Eroarea standard reprezintă valoarea estimată a erorii standard a coeficienților. Este folosit pentru calcularea statisticii t- Student.
Statistica t Student este folosită pentru testarea ipotezei conform căreia valoarea coeficientului este zero. Se calculează ca raport între valoarea coeficienților și eroarea standard corespunzătoare.
De exemplu, în cazul modelului AR(2), valoarea statisticii calculate t-Student este egală cu 4.997572. Pentru testarea constantei C, ipotezele formulate sunt:
H0: a0 = 0
H1: a0 ≠ 0
Valoarea calculată a statisticii t-statistic, t=4,99, este mai mare dacât valoarea teoretică pentru un prag de semnificație = 0,05, t=1,96, deci se respinge ipoteza Ho, se acceptă ipoteza H1, ceea ce arată ca parametrul a0 are o valoare semnificativ diferită de 0.
Probabilitatea aferentă statisticii este probabilitatea ca valoarea coeficientului să fie nulă. Dacă probabilitatea este mai mare de 5%, atunci valoarea coeficientului analizat este nesemnificativ diferită de 0.
Raportul de determinație R2 (r squared) explică partea din varianța variabilei dependente explicată pe seama variabilei independente. Cu cât valoarea sa este mai apropiată de 1, cu atât regresia se explică mai bine și deci modelul este mai bun.
Raportul de determinație corectat corectează valoarea lui R2 pentru adăugarea de noi regresori în model. Cel mai bun model este cel pentru care valoarea coeficientului de determinație este mai mare. Se utilizeaza pentru a scoate in evidenta numarul de regresori inclusi in model.
Are urmatoarea relatie de calcul:
unde: T este numarul observatiilor;
k este numarul parametrilor estimati;
raportul de determinatie.
Estimația abaterii standard a erorii reprezintă o mărime sumară bazată pe variația estimată a reziduurilor.
Cu cât suma pătratelor reziduurilor este mai mică cu atât modelul este mai bun.
Statistica Durbin-Watson reprezintă un test folosit pentru identificarea existenței autocorelării erorilor. Cu cât erorile sunt mai apropiate de 2, cu atât erorile sunt mai puțin corelate.
Criteriul Akaike (AC) și criteriul Schwartz (SC) reprezintă mărimile cele mai importante care stau la baza alegerii celui mai bun model. Valorile cele mai mici ale unui model dintre toate modelele ce au fost estimate arată că modelul respectiv este cel mai bun.
Statistica Akaike are urmatoarea relatie de calcul:
Unde l este valoarea functiei Log Likelihod (criteriul verosimilitatii), folosit pentru cei p parametri si care se calculeaza astfel:
Criteriul Schwartz se calculeaza astfel:
Cel mai bun model este cel pentru care aceste doua valori sunt cele mai mici.
Statistica F este folosită pentru testarea ipotezei, conform căreia toate variabilele exogene (excluzând constanta) sunt nule. Dacă probabilitatea este mai mică de nivelul de semnificație, 0.05, atunci se respinge ipoteza conform căreiatoate variabilele exogene sunt nule. Astfel, dacă probabilitatea este <5% atunci modelul este bun, deoarece efectul global al variabilelor exogene este semnificativ.
Valoarea raportului Fisher este data de relatia:
Se formuleaza ipotezele:
H0: toti coeficientii sunt nuli
H1: cel putin un coeficient este diferit de0
Daca f calculat < fT-p) se accepta ipoteza nula, conform careia toti coeficientii sunt nuli.
Scopul determinării acestor indicatori și statistici îl reprezintă acela de a alege cel mai bun model posibil care să caracterizeze seria de timp.
Tabelul 4.8- Alegerea celui mai bun model
Sursa: Prelucrat după tabelele: 4.2, 4.3, 4.4, 4.5, 4.6, 4.7
Din datele prezentate mai sus, observă că valorile cele mai mici ale statisticilor Akaike și Schvartz sunt pentru modelul ARMA(1,1), cu constantă, dar, Raportul de determinație este mai mare pentru modelul AR(2), deci, alegem modelul autoregresiv AR(2).
Dacă privim tabelul 4.7, în care a fost prezentat modelul AR(2) cu constantă observăm că :
Statistica Durbin Watson, pentru modelul AR(2), are valoarea de 2,33 care este o valoare mai mare decât 2, ceea ce înseamnă că erorile sunt corelate.
Raportul de determinație corectat are valoarea cea mai apropoată de 1, dintre toate celelalte modele, dar este o valoare foarte mică.
Modelul ales este AR(2), cu constantă este de forma:
yt = a0 + a1* yt-1+a2* yt-2 + t
În continuare vom verifica dacă seria are sau nu rădăcină unitară. Această problemă se rezolvă apelând la testul Dickey-Fuller. Acest test se realizează pentru trei tipuri de modele:
yt = * yt-1 + t ecuație fără constantă și fără trend
yt = a0 + * yt-1 + t ecuație cu constantă și fără trend
yt = a0 + * yt-1 + * t + t ecuație cu constantă și cu trend
TESTELE DICKEY-FULLER
Se formulează ipotezele: H0: = 0
H1: ≠0
Dacă valoarea calculată a statisticii test este mai mică decât valoarea corespunzătoare unui prag de semnificație, atunci se acceptă ipoteza H1 , nu există rădăcină unitară și deci modelul este staționar.
Dacă valoarea calculată se găsește în stânga pragului de semnificație atunci se acceptă H0, există rădăcină unitară și deci modelul este nestaționar. Datele necesare analizei se prezintă în tabelele: 4.9, 4.10, 4.11.
În continuare vom verifica dacă seria are sau nu, rădăcină unitară. Această problemă se rezolvă apelând la testul Dickey – Fuller. Acest tip de test se efectuează pentru trei tipuri de modele:
Tabelul 4.9 Rezultatele testului A.D.F., cu constantă și fără trend
Sursa: Pelucrat cu ajutorul programului informaticE-Views
Modelul testat este de forma: Ri = a0+Ri-1Ri-1+et
Deoarece valoarea statisticii ADF calculată este egală cu -17.90032, este mai mică decât valoarea statisticii teoretice pentru un nivel de semnificație de 5% (-2.88) se acceptă ipoteza nulă, deci ecuația caracteristică modelului prezintă rădăcină unitară ceea ce înseamnă că seria este nestaționară.
Tabel 4. 10: Rezultate testului ADF, fără constantă și fără trend
Sursa: Prelucrat cu ajutorul programului informatic E-Views
Modelul testat este: Ri=Ri + 1Ri t-1+et
Statistica calculată pentru testul ADF (-3.63) este mai mică decât valoarea statisticii pentru un prag de semnificație de 5%, se poate spune că seria care urmează acest model este nestaționară.
Tabel 4. 11: Rezultatele testului ADF, cu constantă și cu trend după o primă diferențiere
Sursa: Prelucrat cu ajutorul programului informatic E-Views
În urma aplicării testului Dickey-Fuller, pentru a verifica existența rădăcinii unitare și a staționarității, putem concluziona că ecuația caracteristică modelului prezintă rădăcină unitară, ceea ce înseamnă că seria este nestaționară.
4. 4. 2 Verificarea inflatiei autocorelării erorilor
Pentru a verifica dacă erorile sunt corelate în modelul urmat de seria analizată , deci că nu există o parte de medie mobilă în acest model, se face analiza corelogramei erorilor
Tabelul 14 : Funcția de autocorelație totală și parțială pentru erori
Sursa: Prelucrat cu ajutorul programului informatic E-Views
Valorile lui Q-stat arată că există o autocorelație între erorile seriei analizate; ne putem aștepta ca în modelul urmat să existe o parte de autoregresie între erori.
Se observă, de asemenea, valorile din coloana Prob., care sunt mai mari dacât pragul de semnificație de 5%, deci se acceptă ipoteza nulă, conform căreia coeficienții de corelație a erorile sunt nuli.
Figura IV.3 – Cronograma distributiei erorilor după valoarea ratei inflației României în perioada aprilie 1991- octombrie 2004.
Distribuția reziduurilor este asimetrică la dreapta, valoarea coeficientului de asimetrie (Skewness) este pozitivă și leptocurtică, valoarea coeficientului de boltire (Kurtosis) fiind mai mare ca 3. Statistica JB are valoare superioară valorii lui hi-pătrat pentru un nivel de semnificație de 5% și cu 2 grade de libertate, ceea ce confirmă faptul că distribuția seriei nu urmează o lege normală, lucru care se poate observa și prin valoarea probabilității mai mici de 5%.
Figura nr. IV. 4- Reprezentarea grafică a erorilor ratei inflației României în perioada ianuarie 1991-octombrie 2004
Din grafic se observă că erorile variază în jurul valorii nule, cele mai mari devieri corespund anului 1993 și 1997
4. 4. 3 Prognoza valorilor ratei inflației
Pe baza modelului estimat pentru seria rata inflatției, putem să aflăm valorile prognozate pentru un moment viitor. Pentru un orizont de prognoză de 5 luni, pentru prognoza punctuală trebuie determinată sperața matematică a variabilei Ri t+h
Forma generală a modelului estimat este:
Rit=5,106+0,447Rit-1+0,209Rit-2
Rit+1=0.887Rit-0.22Rit-i+t
Rit+2=0.887(0.887Rit-0.566Rit-1+t) – 0.22Rit+t+2
Rit+2= 0.56Rit-0.5Rit-1+0.887 t+1+t+2
)
Speranta matematica ale variabilei Ri (rata inflatiei) in momentul t+1, este:
Estimarea prin interval de incredere a ratei inflatiei, care consta in determinarea limitelor acesteia:
Erorile de prognoza sunt:
Sperantele matematice ale erorilor de prognoza sunt nule;
Estimatiile variantelor valorilor de prognoza:
Intervale de incredere pentru momentele t+1 si t+2
Intervalele de incredere cresc din ce in ce mai mult, astfel că nu se pot realiza prognoze pe termen lung.
Acest lucru se observa și prin reprezentarea grafică realizată cu ajutorul programului informatic E-Views.
Figura . Evoluția ratei inflației în perioada septembrie 2004- februarie 2004
Figura Prezentarea comparativa a valorilor reale, a celor ajustate și a reziduurilor corespunzătoare ratei inflației în perioada ianuarie 1991-octombrie 2004
CONCLUZII
Fenomenul inflaționist care s-a manifestat cu deosebită intensitate în perioada de tranziție la economia de piață, are consecințe nedorite asupra dezvoltării economice. În combaterea acestui flagel, un mare rol revine băncilor centrale, responsabile pentru alegera unei strategii adecvate a politicii monetare și a celor mai eficace instrumente. Condițiile pentru îmbunătățirea performanțelor monetare și reducerea inflației depind însă de calitatea ancorei inflaționiste pentru care se optează. Există premisele ca, în perspectivă, prin consolidarea structurii instituționale a piețelor financiare a țărilor cu economii în tranziție, acestea să acorde mai multă atenție ancorelor antiinflaționiste cu un grad de agregare mai complex, în funcție de stadiul lor de dezvoltare și experiența acumulată. Indiferent de ancora nominală utilizată experiența de până acum a țărilor în tranziție a arătat că în ultimă instanță succesul macrostabilizării depinde de responsabilitatea fiscală a guvernelor.
Banca Națională a României se află în față unor alternative privind ținta politicii monetare și a unor situații de incertitudine pe care trebuie să le depășească înj mod current.. În perioada actuală politica momnetară a continuat să utilizeze drept ținte aggregate monetare. Masa monetară va constitui și în viitor obiectivul intermediar al politicii monetare, banca centrală exercitându-și influență prin controlul bazei manetare, care reprezintă obiectivul operațional.
Stadiul actual al economiei Românești este rezultatul escaladării declinului economic și al decalajului în planul dezinflației acumulat de România față de celelalte state din regiune, candidate la Uniunea Europeană. Din perspectiva integrării, politica monetară urmărește atingerea unei rate a inflației cât mai scăzută, realizarea unei stabilități relative a cursului de schimb și asigurarea unui nivel scăzut al ratei dobânzii pe termen lung.
În lucrarea de față am atras atenția asupra multitudinii de definiții date acestui fenomen. Se poate observa, că de inflație s-au ocupat economiștii și nu numai, de pretutindeni, pentru a-i scoate în evidență cauzele și efectele, pentru a găsi cele mai bune căi de urmat în combaterea ei sau de a o menține la limite acceptabile care să nu afecteze bunul mers al economiei.
Țara noastră, în perioada ianuarie 1991-octombrie 2004, s-a confruntat cu o rată medie anuală a inflației destul de mare în această perioadă de 5,13%/an, ceea ce înseamnă inflație deschisă. Acest tip de inflație, în țările dezvoltate, se manifestă episodic, iar pentru țările slab dezvoltate este un criteriu de performanță. Când se manifestă prezența sa în economie, se pot pune în aplicare măsuri și programe antiinflaționiste pentru a proteja populația de efectele negative.
Dacă ne gândim la ceea ce generează inflație, și anume: creșterea șomajului, reduce puterea de cumparare, emisiunea de bani fără acoperire, creșterea ratei dobânzii, factori conjuncturali, economici, politici de țara, tulburări sociale, factori externi, creșterea stocurilor de mărfuri, costurile din unele ramuri ale economiei: presiunea unor sectoare ca energetica, variatia crsului de schimb a monedei naționale, politica de susținere a unor sectoare, putem să ne gândim care ar putea fi căile de acționare asupra acestui flagel: să nu se mai apeleze la emisiune de bani fără acoperire, să se acționeze la înființarea de întreprinderi mici și mijlocii, pentru a se crea noi locuri de muncă, pentru reducerea șomajului, și în consecință creșterea puterii de cumpărare, micșorarea ratei dobănzii, limitarea acordării creditelor fără acoperire, evitarea tulburărilor sociale, printr-o politică corectă, limitarea stocurilor de mărfuri, micșorarea costurilor din unele ramuri ale economiei sunt numai câteva căi de urmat în acest scop.
O dată cu stabilirea inflației pe palierul cu o singură cifră și consolidarea echilibrelor macroeconomice este posibilă utilizarea instrumentarului econometric pentru realizarea unei prognoze viabile pe termen mediu.
În urma prognozei realizate asupra ratei inflației României pentru lunile ianuarie-februarie 2004, se poate concide că: acest fenomen va cunoaște o anumită stabilitate în viitor, cu o tendință ușoară de scădere. Totuși ținând cont că anul 2004, este an electoral, la fel ca anul 1996, ne putem aștepta la o scădere a ratei inflației pentru anul 2004, dar care va fi urmată de o creștere în anul 2005. Totuși acest lucru nu va fi la fel de spectaculos ca în anul 1997.
Evoluția fenomenului inflaționist va fi și de aici încolo legată de perspectivele economiei naționale dar și mondiale, urmărite pe termen lung și mediu. Prognozele pe termen foarte lung nu sunt prea realiste. Oricum trebuie făcute unele încercări.
Se poate spune ceva și referitor la studiile econometrice care se pot efectua într-o țară aflată în tranziție.
Până de curând, studiile bazate pe metode econometrice, erau rare în aceste țări. Aceasta din trei cauzele principale a unei astfel de stări de lucruri. Prima cauză este lipsa seriilor lungi de date. Modelele econometrice oferă rezultate relevante numai dacă numărul observațiilor ale variabilelor incluse în model este suficient de mare. Această condiție nu a fost îndeplinită în primii ani de tranziție.
O altă cauză este legată de controlul administrativ asupra unor variabile economice precum prețurile, dobânzile, cursul de schimb ș.a. În toate țările în tranziție, în perioada de început a acesteia, cel puțin unele dintre aceste variabile au fost administrate.
Modelarea econometrică se bazează pe ipoteza că variabilele de interes sunt aleatorii, în sensul că valorile pe care le vor lua în viitor sunt incerte.
O a treia cauză, relevantă pentru analizele econometrice necesare fundamentării deciziilor de politică economică, este legată de “Critica lui Lucas (CL)”. Lucas (1976) a arătat că atunci când autoritățile întreprind schimbări de politică economică, agenții economici își alterează comportamentul pentru a se adapta optim shimbărilor intervenite. O parte ai coeficienților estimați ai modelelor econometrice reflectă comportamentul agenților.
Sunt necesare câteva precizări pentru a înțelege relevanță deosebită a CL pentru țările în tranziție. CL nu se aplică în cazul deciziilor de politică economică obișnuite, curente, ci numai în cazul acelor decizii care schimbă “regulile jocului”. În literature macroeconomică, acest tip de decizie este numit “schimbare de regim”. De exemplu, în politica monetară, variațiile zilnice ale dobânzii pe piața monetară, induse de banca centrală, nu reprezintă schimbări de regim și deci nu intră sub incidența “Criticii lui Lucas”. În schimb, în cazul unei modificări persistente a ratei de creștere a bazei monetare (de exemplu: scăderea ratei în cazul unui program dezinflaționist sau , dimpotrivă, creșterea ei într-o perioadă preelectorală), CL devine relevantă.
Pentru țările în tranziție, lecția oferită de CL este următoarea: utilizarea econometriei direct pentru simularea scenariilor privind politici economice alternative este sever limitată. Aceasta nu înseamnă că metodele econometrice nu sunt folosite în fundamentarea deciziilor economice. Dimpotrivă ele reprezintă un instrument de neînlocuit pentru a sistematiza și interpreta datele statistice primare. Mai mult, metodele econometrice , reprezintă singura metodă posibilă pentru a încerca identificarea empirică a relațiilor și interdependențelor dintre principalele variabile macroeconomice. Relațiile dinamice între aceste variabile sunt mult prea complexe pentru a putea fi sesizate cu ajutorul statisticii descriptive.
După mai mult de un deceniu de tranziție, restricțiile folosirii econometriei în țările de tranziție, s-au relaxat treptat. Seriile de date temporale se lungesc; în special seriile cu frecvență lunară conțin deja suficiente observații pentru estimări rezonabil de eficiente. În România, tranziția a avansat mai lent ca în alte țări. În consecință schimbări de regim mai frecvente și mai substanțiale decât în alte țări sunt de așteptat. Cu toate acestea, se poate aprecia că importante transformări instituționale în absența cărora studiile macroeconometrice ar fi relevante, s-au produs deja în economia României. Se poate avea în vedere aici, liberalizarea prețurilor și liberalizarea completă a pieței valutare, care au avut loc în prima jumătate a anului 1997. Începând de atunci, variabile macroeconomice de prim interes, precum prețurile, cursul de schimb, baza și multiplicatorul masei monetare etc. pot fi, considerate aleatoare (în sens statistic) și ca urmare, posibil de modelat econometric.
Aceste considerații sugerează că pentru acuratețea modelelor macroeconometrice aplicate la economia României, sunt preferabile seriile de date care încep la mijlocul anului 1997.
BIBLIOGRAFIE
1. Alexandru Țugui, Inflația. Concepte, teorii și politici economice, Ed. Economică București, 2000
Dumitru Tudorache, Constantin Puianu, Dan Moraru, Constantin Răzvan Caracota, Moneda, bănci, credit, Ed. Sylvi, Bucuresti, 2001, pag 54-59
2. Alexandru Tasnadi, Alina Crețu, Anticipațiile adaptative și raționale în teoria inflației, Ed. ASE, București,2000
3. Cecilia Iliescu, Inflația în România, Ed. Mesagerul, Cluj-Napoca, 1997
4. Constantin Zaman, Econometrie, Ed. Pro Democrația, 1998
5. Clementin Ivan-Ungureanu, Sistemul Conturilor Naționale-Tabel Intrări- Ieșiri, Societatea “Adevărul” SA, București, 1997.
6. Coste Valeriu, Inflația, Ed. Gaudeamus, Iași, 1993
7. Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie. Manual Universitar, Ed. Economică, București, 1999
8. Dr Lect. Pintilescu Carmen, Analiza seriilor de timp, Elemente de curs
9 E. Biji, T. Baron., L. Tovissi, P. Wagner, Al Isac-Maniu, M. Korka, D. Porojan, Statistică teoretică și economică, Ed. Didactică și Pedagogică, București,1991
10 Eugen Ș. Pecican, Macroeconometrie, Politici Economice Guvernamentale și Econometrie, Ed. Economică, București, 1996
11. Florina Tănase, Prețurile și indicatorii macroeconomici., Ed All Beck, București, 1998
12. Gh. Postelnicu, Rsorturile inflațieicontemporane, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999
13 Helmut Frisch, Teorii ale inflației, Ed.
14. I. Căpanu, P. Wagner, C. Mihuț, Sistemul Conturilor Naționale și agregate macroeconomice, Ed. All, București, 1994
15.Jaba Elisabeta– Statistica, Ediția a treia, Editura Economică,2002
16 Ovidiu Tănăsoiu, Andreea Iluzia Iacob, Econometrie(Studii de caz), Ed. ASE, București, 1998
16. Theodor Popescu, Practica modelării și predicției seriilor de timp, Ed. Tehnică, București, 1991
17. Răducanu Viorica, Stegăroiu Ion, Popescu Constanța, Badea Gabriel, Neagu Cornelia , Macroeconomie. Mondoeconomie, Ed. Bobliotheca, București, 2000.
18. www.bnro.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Studiul Econometric al Inflatiei (ID: 132943)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.