Studiul Diversitatii Vegetatiei Prezente pe Zidurile de Fortificatie ale Manastirii Cozia

Teologie

Studiul Diversitatii Vegetatiei Prezente pe Zidurile de Fortificatie ale Manastirii Cozia

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE

Degradarea materialelor de construcție începe odată cu extragerea pietrei din carieră și amplasarea cărămizilor și mortarului în operă. Acest proces este cauzat în prima fază de factorii de mediu care contribuie gradual la acest proces prin creșterea porozității și descreșterea treptată a caracteristicilor mecanice și continuă până la sfărâmarea în mici particule. Momentul în care pe materialele puse în operă se instalează primele organisme nu se știe exact, dar practic fenomenul poate avea loc imediat după finalizarea lucrării.

Colonizarea microorganismelor pe materialele de construcție și biodeteriorarea este de obicei legată de condițiile de mediu. Cei mai semnificativi parametrii care afectează creșterile de microorganisme sunt reprezentate de factorii fizici, în special umiditatea, lumina, temperatura la fel ca și natura chimică a substratului (Saiz-Jimenez State of art.).

Pentru a putea descrie efectul diferitelor tipuri de organisme asupra pietrei și a materialelor anorganice componente ale zidurilor luate în studiu, trebuie să știm terminologia legată de acest fenomen. În literatura de specialitate sunt utilizați mai mulți termeni, cum ar fi: alterare, degradare, deteriorare, biodegradare, biodeteriorare, degradare biologică, deteriorare biologică ș.a. al căror sens este diferit definit și explicat de diverși autori (Bucșa, 2010).

În natură, alterarea biologică a pietrei nu poate fi considerată ca un fenomen izolat, deoarece acompaniază întotdeauna alte procese de degradare fizică, chimică, fizico-chimică cu care este într-o stânsă corelare (Caneva, 1991).

Lazarini și Tabasso (1968) delimitează alterarea chimică a pietrei de degradarea fizică, dar termenul de deteriorare îl utilizează atât pentru efectele produse de factorii mecanici, cât și pentru cei fizico-chimici.

Termenii de degradare și deteriorare sunt definiți în Dicționarul explicativ al limbii române astfel:

degradare: acțiunea de a (se) degrada și rezultatul ei, degradație; proces de schimbare în rău; stricare, deteriorare, ruinare.

deteriorare: acțiunea de a (se) deteriora și rezultatul ei, stricare, uzare.

deteriora: a (se) uza, a (se) strica (prin întrebuințare îndelungată, în urma unui accident).

În bibliografia de specialitate, termenii de biodeteriorare și biodegradare au fost definiți de mai mulți autori.

Modificările nedorite calitative, funcționale și estetice ale materialelor de importanță economică și cultural artistică ce au loc sub acțiunea organismelor vii poartă denumirea de biodeteriorare (Barbu, Mărgineanu, 1983).

Biodeteriorarea a fost definită ca fiind deteriorarea materialelor de importanță economică de către organisme (Eggin and Oxley, 2001).

Biodeteriorarea poate fi definită ca o pierdere ireversibilă a valorii și/sau a informației unui obiect de artă ca urmare a unui atac al unor organisme vii (Urzi, Krumein, 1994).

Biodeteriorarea a fost în mod uzual considerată a fi un proces care urmează după un efect de deteriorare produc inițial de agenți anorganici (Warscheid and Braams, 2000).

Hence a răspândit termenul de biodegradare. Din punct de vedere biologic este același proces ca biodegradare. Din punct de vedere biologic este același proces ca biodeteriorarea, dar este pozitiv din punct de vedere al omului atunci când este vorba de molecule biologic active, dar periculoase pentru mediu, cum sunt biocidele și detergenții.

Biodegradabilitatea acestor molecule este un criteriu importasnt al siguranței lor în uz (Eggin and Oxley, 2001). Pentru acest fenomen termenul de biodegradabil este încetățenit și în limba română.

Biodegradarea materialelor presupuse mecanisme de diferite tipuri: procese fizice sau mecanice (dezintegrate) și procese chimice (descompunere). În general aceste două procese apar simultan și depind de agentul de biodeteriorare, de natura substratului și condițiile de mediu (Caneva, 1991).

În cazul crustelor de natură organică putem vorbi de o „biopatină” formată dintr-o largă varietate de organisme, cum ar fi bacteriile chemoorganotrofe, chemolitotrofele și fototrofe, actinomicetele și în special fungii și lichenii care au ca habitat supreafața rocilor și a altor materiale anorganice. O parte din specialiști utilizează în acest caz termenul de biodermă sau mai recent de biofilm.

Biofilmul microbial în conjuncție cu degradarea fizică și chimică se poate dezvolta într-o formă de degradare de suprafață denumită „patină” evoluând de la forma de biofilm la cea de crustă (Warscheid, 1996).

Biofilmul se manifestă la început ca o decolorare a suprafeței pietrei datorită pigmenților organici (clorofila, pigmenții carotenoizi și melanina). În funcție de tipul pietrei, stratul superior este precondiționat de ferilitatea biofilmului adeziv, epilitic rezultat din creșterile bacteriale și fungice. În acest strat, sărurile precipitate sunt încrustate împreună cu particulele aeropurtate și compușii chimici servind ca o sursă nutritivă adițională pentru microflora pietrei (Warscheid, Braams, 2000).

1. GRUPE IMPLICATE ÎN DEGRADAREA PIETREI ȘI A ZIDĂRIILOR

1.1. Piatra folosită în operă

Deteriorarea pietrei puse în operă

Dacă s-ar dori a se urmări povestea unui bloc de rocă destinat să ajungă piatră de construcție, s-ar constata că procesele de alterare/transformare/deteriorare ce pot apărea țin chiar de alcătuirea sa geologică și au loc cu viteză scăzută. De fapt, aceasta depinde relativ puțin de efectele termice, de acțiunea precipitațiilor și, în general, de toți acei factori care intervin odată cu expunerea la condițiile atmosferice exterioare.

O primă alterare/deteriorare se poate observa chiar în clipa excavării, apărând ca și consecință a forțelor mecanice exercitate pentru desprinderea blocurilor. Apoi, prelucrarea presupune modificarea straturilor superficiale ai materialului, ducând la apariția de microfisuri care pot favoriza, la rândul lor, modificări ulterioare.

Chiar și utilizarea incorectă a blocului sau depozitarea sa împreună cu alte materiale nepotrivite, pot reprezenta cauze ulterioare de degradare.

Odată pusă în operă, pentru piatră va începe o serie de interacțiuni cu mediul înconjurător, mai ales pentru suprafețele expuse, ale căror consecințe vor fi stări succesive de dezechilibru, care, în cel mai rău caz, va duce chiar la distrugerea sa.

Folosirea de către oameni a materialului pietros sau încercările greșite de conservare a acestuia pot reprezenta alte cauze de deteriorare, uneori decisive (Lazzarini, Tabasso, 1986).

Acțiunea biodeteriogenilor

Analiza principalelor cauze ale deteriorării materialelor pietroase nu poate evita analiza problemei biodeteriorării.

Nu există material pietros care să fie perfect imun la condițiile de mediu, care să asigure imposibilitatea dezvoltării unui anumit agent biologic.

Biodeteriorarea ocupă un rol important, după caracteristicile pietrei și ale mediului ambiant. În cazul în care zona este poluată, și în zone cu climă cu perioade ploioase și reci, cum sunt cele care caracterizează mare parte a țărilor europene, probabil că degradările cauzate prin mecanisme fizice, cum sunt înghețul-dezghețul și cristalizarea sărurilor, sunt mai răspândite decât cele de origine biologică, în cele mai multe cazuri.

Activitățile principale cu care se confruntă biologul specializat în problema conservării materialului pietros se pot grupa în trei categorii principale:

identificarea agenților deteriogeni;

definirea condițiilor de mediu care favorizează dezvoltarea;

alegerea produselor biocide și evaluarea eficacității lor.

Microorganismele heterotrofe se stabilesc pe resturile organice inerte ale autotrofelor. Astfel, din punct de vedere al rolului lor, sunt considerate agenți secundari ai biodeteriorării.

Parametrii mediului care condiționează dezvoltarea și creșterea diverselor grupuri biologice sunt lumina, esențială pentru organismele fotosintetice, oxigenul, necesar respirației celulare, anhidra carbonică, apa, indispensabilă tuturor organismelor pentru diversele funcții metabolice. Printre altele, mai sunt necesare unele săruri minerale, care pot fi asigurate de către materialul pietros și, pentru organismele heterotrofe, o sursă de carbon organic.

Biodeteriogenii cei mai des întâlniți pe artefactele din piatră și pentru care e cel mai ușor de identificat efectul dăunător sunt, fără dubiu, algele microscopice. De multe ori, se fixează pe suprafețele poroase ale materialelor ori pe cele deja deteriorate și penetrează în micro-fisurisau pe sub fragmentele deja parțial detașate.

Și lichenii sunt agenți des întâlniți, cel puțin în mediile puțin poluate,și de multe ori sunt ușor de recunoscut, chiar și de persoanele nespecializate, datorită formei microscopice caracteristice și a culorilor vii, galben, alb, portocaliu. Nu există o părere unanimă despre efectele produse de licheni, iar unii specialiști consideră chiar că protejează suprafața pe care se dezvoltă. Oricum, în unele cazuri, se constată o acțiune corozivă, în special în cazul materialelor calcaroase, produsă de acizii metabolici ai lor (Lazzarini, Tabasso, 1986).

Mecanismul de deteriorare al fenomenului de îngheț-dezgheț efect/dezvoltare de presiune hidraulică asupra apei din interiorul capilarelor:

Figura 1. a) Bloc de piatră complet înghețat; b) După topirea parțială a gheții;

c) După reînghețarea parțială (Lazzarini, Tabasso, 1986).

1.2. Fungi

1.2.1. Caractere generale

Sunt talofite heterotrofe, cu membrană celulară sau fără membrană, lipsite complet de pigmenți asimilatori. La majoritatea speciilor corpul este un miceliu unicelular sau pluricelular, format din filamente ramificate numite hife (Păun et al., 1980).

O trăsătură importantă a organismelor regnului Fungi este că nu sunt capabile de fotosinteză, iar hrana și substanțele necesare pentru existență și reproducere și le asigură prin absorbție din mediu sau din plantele pe care le parazitează sau cu care trăiesc în simbioză. Pentru a descompune macromoleculele alimentelor, fungi excretă enzime în mediu sau în planta parazitată, capabile de a hidroliza (digera) macromoleculele, moleculele mici (de aminoacizi, zaharuri, etc.) fiind apoi absorbite prin pereții celulari. Deoarece multe specii din regnul fungi își extrag hrana din organisme moarte, ele au un rol principal în calitate de descompunătoare.

Fungi pot ocupa diverse habitaturi și se asociază simbiotic cu numeroase organisme, atât marine și de apă dulce, cât și terestre. Astfel lichenii sunt rezultatul simbiozei fungilor cu alge, și se întâlnesc în biotopuri cu condiții extreme, cum ar fi deșerturile reci și uscate ale Antarcticei și tundrele alpine și arctice, altele trăiesc în simbioză cu insecte (termite sau furnici), fiind consumatoare de celuloză (Niac, 2007, 2008).

1.2.2. Fiziologia fungilor

Fungii sunt eucariote cu membrană nucleară și pereți celulari. Ei se împart în două mari grupe: fungii filamentoși (care includ mucegaiurile și ciupercile cu pălărie) și drojdii. Mucegaiurile și ciupercile sunt considerate a fi fungi filamentoși deoarece sunt caracterizate prin celule lungi, ramificate. Filamentele fungice individuale, numite hife, sunt adesea răsucite formând micelii care apar ca o țesătură din frânghii. Miceliile fungilor sunt adesea vizibile și apar ca filamente subțiri, albe sau colorate, care acoperă resturile de plante de la suprafața solului sau din litieră (Răducu, 2011).

Descompunerea fungică a substanțelor organice din soluri este un proces care se desfășoară în mai multe etape în care fiecare gen își aduce contribuția sa: în prima etapă sunt descompuse substanțele simple (zaharuri, acizi organici) de către fungii din genul Mucor (mucoracee), apoi intervin fungii din genurile Penicillium și Aspergillus pentru a descompune substanțele mai greu de descompus, cum sunt celulozele și hemicelulozele (Eliade și colab., 1975).

Nutriția ciupercilor este heterotrofă; substanțele organice necesare metabolismului le preiau din țesuturile vii sau moarte ale altor organisme (ganisme (plante sau animale), ducând o viață parazită sau saprofită. Multe dintre speciile de ciuperci trăiesc în simbioză cu alte plante: unele cu alge, formând lichenii, altele cu rădăcinile plantelor superioare, formând micorize, hifele lor îndeplinind rolul perișorilor absorbanți. Înmulțirea ciupercilor îmbracă forme foarte variate și se realizează atât vegetativ și asexuat, cât și sexuat (Păun et al., 1980).

1.2.3. Rolul fungilor în biodegradare

Biodeteriorarea a fost considerată de obicei ca un proces de degradare care urmează deteriorării inițiale produse de factorii de mediu.

Fungii chemoorganotrofi sunt concentrați mai ales în crustele pietrei. Ele pot pătrunde în materialul pietros prin creștere hifală si prin activitate biocorozivă, datorată excreției de acizi organici sau prin oxidarea cationilor ce formează minerale, de preferat fier și mangan. În mod predominant au fost izolate specii de: Exophiela, Penicillium, Aspergillus, Cladosporium, Alternaria, Aureobasidium, Ulocladium și Phoma. Activitățile lor de deteriorare includ decolorarea suprafeței pietrei, datorită excreției de melanine de către fungi și stresul mecanic al structurii pietrei. Mai mult, abilitatea de a ataca o largă gamă de substanțe polimerice incluzând pe acelea adăugate pietrei pentru motive de protecție, înseamnă că prezența lor trebuie luată în considerație în timpul tratamentelor de conservare.

În natură, este dificil daca nu chiar imposibil de a separa influențele biologice de impacturile fizice și chimice, dar pe baza cunoștințelor actuale în biodeteriorarea pietrei, trebuie sa eliminăm abordarea pur abiotică în analize și evaluarea procesului de deteriorare al pietrei (Bucșa, 2010).

Pe suprafața pietrei pot apărea inflorescențe albe, ce sunt cauzate de creșteri coloniale heterotrofe neregulate cu aspect pufos (datorat miceliilor albi fungici). Acestea sunt întâlnite în medii cu materie organică, în locuri umbrite si umede, catacombe (Nugari et. al., 2008).

Formarea de „cruste negre” se credea că ar fi predominant legată de depozitarea gazelor SO2, NO și CO2, componente organice, oxizi de fier și hidroxizi, ca și particule provenind din praf, funingine, metale și cauciuc. Dezvoltarea lor este influențată de condițiile climatice (interne și externe) în jurul structurii (geometriei obiectului) și poate afecta proprietățile fizice (absorbția de umezeală, difuzia de umezeală, acțiunea capilară și expansiunea vaporilor asupra materialului structural).

Prima mențiune a pigmentației negre biogenice pe pietre, cauzată de clorofila parțial mineralizată a fost făcută de Jaag (1945).

Schimbările de culoare ale suprafețelor pietrelor expuse au fost atribuite îmbogățirii clorofilei prin cianobacterii și alge verzi.

Influențele bio-geofizice întăresc toate procesele mecanice cauzate de cicluri de îngheț-dezgheț sau de presiunea de cristalizare prin acumularea de săruri și accelerează mai departe (în continuare) procesele de deteriorare abiotică (Bucșa, 2010).

1.3. Licheni

1.3.1. Caractere generale

Definiția lichenilor acceptată în prezent de membrii Asociației Internaționale de Lichenologie este următoarea: "lichenii reprezintă o asociație dintre fungi (microsimbiont) și cianobacterii sau alge verzi (fotosimbiont) din care rezultă un corp vegetativ stabil care prezintă o structură specifică" (Brodo și colab., 2001).

Un foarte mare număr de ciuperci se asociază cu un partener clorofilian macroscopic, din grupul briofitelor, pteridofitelor sau spermatofitelor, în cadrul simbiozelor micorizante.

Numeroase alte ciuperci se asociază cu "parteneri" clorofilieni microscopici: cianobacterii și alge verzi, în cadrul simbiozelor lichenice. Această capacitate de asociere cu un organism fotosintetizant microscopic constituie fenomenul lichenizării.

Fotosimbiontul prezintă pigmenți asimilatori, de aceea este o specie autotrofă, iar produșii fotosintetici sunt cedați ciupercii. Algele verzi sintetizează eritritol, ribitol, sorbitol și vitamina B care este necesară ciupercii.

La cianobacterii, carbonatul fixat este cedat ciupercii sub formă de glucoză. Poliolii și glucoza sunt apoi transformați de ciupercă în manitol și arabitol. În prezența nitrogenazei localizate în heterociste, cianobacteriile fixează azotul atmosferic, care ulterior este cedat ciupercii sub formă de NH4+.

Microsimbiontul realizează fixarea talului pe substrat cu ajutorul rizinelor și pot avea rol protector. Ciuperca furnizeză fotosimbiontului apa cu săruri minerale și vitamina C. în mod obișnuit ciuperca este saprofită, deoarece extrage din medii lipsite de viață substanțe organice, însă în anumite situații poate parazita alt lichen.

Lichenii nu există ca unitate sistematică ci sunt integrați în totalitate în regnul Fungi. Studiul ciupercilor lichenizante reprezintă obiectul unei științe autohtome, numită lichenologia.

În cadrul simbiozelor lichenice, o ciupercă dobândește proprietăți noi:

reviviscența: capacitatea de a trece rapid, reversibil și în mod repetat din stare deshidratată în stare hidratată;

rezistă la temperaturi extreme: asimilarea clorofiliană poate fi activă până la -40°C;

dezvoltarea ontogenetică în medii ostile: roci, ritidomul arborilor, nisip etc.;

capacitatea de a sintetiza substanțe pe care nici o ciupercă și nici alga nu le poate produce individual: pigmenți și acizi lichenici;

elaborează o structură fungică voluminoasă: talul; obișnuit, ciupercile posedă un miceliu difuz.

1.3.2. Fiziologia lichenilor

Asemenea plantelor și lichenii participă la fenomenul de fotosinteză. Ei au nevoie de lumină pentru a furniza energie în prepararea propriei hrane. Alga din lichen produce carbohidrați, iar ciuperca folosește carbohidrații pentru a crește și reproduce. Am putut observa specii de licheni, fiind prezenți în diverse locuri, în funcție de cantitatea de lumină dorită, astfel se întâlnesc pe rocile expuse și soluri din deșert, ca de asemenea în locuri umbroase, pe copacii frunzoși sau în umbra acestora, pe pământul acoperit de mușchi. Astfel, culoarea lichenilor depinde de lumina la care sunt expuși. De exemplu, Lobaria pulmonaria, poate fi verde-cenușiu în locurile umbrite și brun până la negricios în locurile însorite. La fel și Xanthoria parietina, variază de la un galben palid, până la un galben-roșcat. În general, lichenii cu expunere la soare sunt mai pigmentați.

Culoarea talului este determinată de unele substanțe, cum sunt: terpene, chenone, etc.

Deoarece lichenii nu au cvasi cuticule asemenea celorlalte plante, ei nu pot să conserve apa pe timpul perioadei de secetă. Pe de altă parte, lichenii pot absorbi orice prin intermediul cortexului, inclusiv apa și vaporii de apă. Mulți licheni sunt întâlniți astfel în zonele cețoase, de-a lungul coastelor. Se cunosc licheni din zonele deșertice care în condiții de uscăciune, pot să reziste perioade de peste un an fără a suferi deteriorări ale talului, intrând într-o fază de repaus. Această fază se menține până în momentul când vor acumula iar apă, când se vor restructura și hidrata revenind la forma lor de viață. Un exemplu de acest gen este întâlnit la Xanthoparmelia semiviridis, care trăiește într-o zonă de la semi-aridă până la aridă. Această specie se colorează în galben și se adună în perioada de secetă, se desface și se colorează în verde când se rehidratează.

Prin respirație, lichenii produc CO2, care este transformat prin intermediul talului în acid carbonic. Prin metabolismul lor produc acid organic având proprietăți chelatice, complexând cationii minerali prezenți în substratul rocii.

Lichenii produc un număr mare de metaboliți primari, intracelulari, cei mai comuni fiind proteinele, aminoacizii, carotenoizii, polizaharidele și vitaminele. Unul dintre cei mai studiați acizi produși de licheni este acidul oxalic. Lichenii saxicoli crustoși pot produce mai mult de 50% din cantitatea totală de acid care, fiind toxic pentru organisme este neutralizat formând un compus insolubil, care este un metabolit secundar, extracelular și anume, oxalatul de calciu.

1.3.3. Rolul lichenilor în biodegradare

Rolul lichenilor în degradarea pietrei a fost mult discutat în trecut. Au fost priviți ca fiind primii colonizatori și s-a crezut că ei preced orice alte forme de viață (Lisci et. al., 2003).

Lichenii sunt considerați ca agenți de distrugere, acțiunea lor pedogenică fiind atât de natură fizică și chimică (Seaward, 1997).

Prin degradare mecanică se înțelege penetrarea hifelor în substratul colonizat. Această adâncime este condiționată de natura substratului și de specie. Pierderi ale coliziunii substratului pot să apară de asemenea ca rezultat al expansiunii și contracției talului la condițiile de mediu (Fry, 1924, 1927). Aceste degradări mecanice pot fi cauzate de specii ce Lecanora muralis, Pertusaria sp., Verrucaria sp., penetrarea având o rată de minim 0,3 mm și maxim 16 mm (studiu realizat de Syres, 1964).

Lichenii, în special cei calcicoli, se dezvoltă cu ușurință pe mortarele din zidărie datorită compoziției favorabile și structuri mai puțin dure decât a pietrei.

Dislocarea mineralelor indusă de licheni este evidentă pe ambele fețe exterioară și anterioară a mortarelor și produce o alterare clară sub formă de microorificiile și urme ca de gravură asupra cristalelor de calcit care vin în contact cu mănunchiurile de hife (Arino et al., 1997).

Lichenii cu taluri endolitice sunt interesanți în mod particular deoarece toate activitățile lor metabolice au loc în substrat (exclusiv activitatea reproductivă care presupune erupții ale corpurilor sporifere pentru a disemina sporii) (Arino et al., 1997).

1.4. Briofite (Mușchi)

Briofitele reprezintă un grup de plante inferioare (Thallophyta), care împreună cu lichenii iau parte la formarea diverselor comunități de plante ce caracterizează anumite formațiuni de vegetație ca: păduri, stâncării, jnepenișuri, pajiști, pâraie și izvoare, mlaștini, etc. (Mohan, 1984).

Briofitele, cunoscute sub numele popular de "mușchi", sunt plante verzi, autotrofe, în general de talie mică și preponderent perene. Se întâlnesc peste tot, atât în zonele de joasă altitudine, cât și în zonele înalte, până în mediul alpin. Față de alte plante, briofitele se dezvoltă pe toate substraturile posibile (pământ, pietre, stânci, lemne putrede) și în toate formațiunile de vegetație (pajiști, păduri, mlaștini), inclusiv în medii acvatice sau chiar și pe cadavrele și excrementele animalelor. Briofitele, fiind plante în general iubitoare de umiditate și umbră, se întâlnesc mai mult prin păduri, îndeosebi în cele din zonele montane până în subalpin, unde se dezvoltă deosebit de luxuriant, precum și prin mlaștini și turbării unde predomină.

După Gh. Mohan (1984), briofitele sunt clasificate în funcție de natura substratului pe care se dezvoltă în:

Tericole (pe sol)

Corticole (pe scoarță)

Saprolignicole (pe putregaiuri)

Turficole (în turbării sau tinoave)

Saxicole (pe stânci)

Coproficole (pe cadavre și excremente).

1.4.1. Caractere generale ale briofitelor

R. Moore, W. D. Clark, R. Stern (1995) prezintă următoarele caractere generale ale briofitelor:

Cele mai multe briofite sunt mici și compacte. De obicei cresc foarte încet.

Briofitele sunt lipsite de țesuturi vasculare bine dezvoltate și lignificate. Ca rezultat, briofitele cresc jos pe sol și absorb apa prin capilaritate. Totuși nu toate briofitele sunt strict non-vasculare. De exemplu unele briofite au o parte centrală de celule conducătoare care sunt echivalente din punct de vedere funcțional cu xilemul și phloemul.

Organe ca frunzele și rădăcinile plantelor vasculare sunt formate prin aranjarea teșuturilor vasculare. Deoarece briofitele sunt lipsite de adevăratele țesuturi vasculare, de asemenea le lipsesc și adevăratele frunze și rădăcini. Totuși, multe briofite cu structuri sunt similare echivalează cu frunzele, astfel încât adesea se fac referiri în acest fel.

Briofitele primesc nutrienții prin praf, apă de ploaie și substanțe dizolvate în apa de la suprafața solului. Rizoizi fini (extensii sub formă de peri ale celulelor epidermale) de-a lungul suprafeței inferioare ancorează plantele, dar nu absorb apă sau minerale. Apa și mineralele dizolvate se deplasează prin capilaritate peste suprafața briofitelor.

Gametofitul domină ciclul vieții; este adesea asociat cu ciuperxi cu micorize și este de obicei peren. Gameții formați prin mitoză în gametangia multicelulară sunt numiți anteridie (mascul) și archegon (femela). Fiecare archegon în formă flască, produce un ou și fiecare anteridie în formă de sac produce mai mulți spori. Gametogia este înconjurată de o teacă protectivă, sterilă de celule.

Sporofitul este nedivizat, trăiește puțin și produce un sporogen terminal. Deși face fotosinteză în aproape toată viața sa, sporofitul este permanent atașat și parțial dependent de gametofit. Aceasta contrastează cu situația de la algele verzi ca Ulva și Ulotrix în care sporofitul și gametofitul trăiesc independent unul de altul. Sporofitul briofitelor nu are legătură directă cu solul. Sporii au un înveliș cutinizat și sunt de obicei răspândiți de vânt.

Sporii biflagelați înoată prin apă la ouă. Astfel, briofitele au nevoie de apă liberă pentru reproducerea sexuată. În această privință ei sunt ca amfibienii, deoarece ei nu pot trăi prea departe de apă. Diferit de cele ale non-plantelor, ouăle fertilizate se dezvoltă într-un organ sexual protectiv. Cea mai mare parte din reproducerea la briofite este asexuată.

1.4.2. Fiziologia briofitelor

Câteva briofite produc gametangia ca răspuns la lungimea zilei. De exemplu, cele mai multe plante de "fierea pământului" ca Porella produc anteridia și arhegonia numai în timpul zilelor lungi; briofite ca Ricia, Anthoceros și Sphagnum produc gametangia numai în zilele scurte. Mușchii din genul Pogonatum sunt neutrali în ceea ce privește lungimea zilei.

Lumina afectează modul de dezvoltare al protonomatei (Moore, Clark, Stern, 1995). De exemplu sunt luate în considerare aceste observații experimentale:

Protonemata de Funaria crește în întuneric dacă primește nutrienți, dar nu produce lăstare verticale. La fel are loc creșterea în lumină albastră.

Schimbarea luminii din albastră în roșie induce formarea mugurilor.

Mugurii se formează la lumină sau întuneric în două zile dacă protonema primește hormon cytokinin.

Aceste rezultate sugerează că lumina poate afecta creșterea și dezvoltarea prin modificarea producerii de citokinină. Înmugurirea este inhibată de auxin, un alt hormon.

Briofitele absorb cea mai mare parte din apa lor din atmosferă și din suprafața substratului lor. Apa lor conține de la mai puțin de 50% la mai mult de 2,500% din greutatea lor proaspătă (Moore, Clark, Stern, 1995).

Multe briofite sunt extrem de tolerante la uscăciune. De exemplu Tortula ruralis sau mușchii de dună face fotosinteza timp de un an. Când este uscată, Tortula poate tolera temperaturi de la peste 100°C în jos, până la azot lichid (-196°C) o diferență de temperatură de cca. 300°C. unele briofite au fotosinteza la temperaturi sub îngheț (Moore, Clark, Stern, 1995).

1.4.3. Efectul briofitelor asupra pietrei

Briofitele au o răspândire destul de largă, ocupând aproape orice categorie de substrat, mai puțin cel mecanic, în condițiile climatului temperat. De asemenea, briofitele sunt întâlnite și pe monumentele istorice, gradul de ocupare a acestui suport depinzând de natura substratului (lemn sau rocă). Datorită rolului pe care îl au în degradarea monumentelor istorice, briofitele sunt considerate – alături de bacterii, ciuperci, licheni, plante vasculare – biodeteriogeni (Kumar & Kumar, 1999). Cei doi autori precizează faptul că, chiar și în zonele tropicale, unde mușchii sunt favorizați de umiditatea atmosferică ridicată, caracterul biodeteriogen este mai mult de natură estetică. Ei apar acolo unde se acumulează resturi organice, cel mai adesea provenite după moartea algelor, dar cantitatea mai mare de necromasă pe care o asigură, permite instalarea cormofitelor, a căror capacitate distructivă este ridicată (Shah & Shah, 1992-1993).

În literatura de specialitate este precizată o bogăție briofloristică ridicată în zona monumentelor artistice (Ariño, Saiz-Jimenez, 1996). De asemenea, unii autori susțin că mușchii și plantele superioare îndeplinesc rolul cel mai important în procesul de deteriorare mai ales a gresiilor, mortarului (Gómez-Alarcón și col., 1995), după ce algele și bacteriile au pregătit terenul instalării briofitelor și plantelor vasculare. Ei pun acest rol pe seama masei vegetale moarte abundente asigurată de aceste plante, mai mult decât pe seama proceselor microbiologice de descompunere, ce au loc sub acțiunea bacteriilor și a ciupercilor. Unii autori propun înlăturarea lor pe cale chimică (Chan Lee, 2005).

1.5. Plante superioare

1.5.1. Caractere generale

Plantele superioare au un sistem de rădăcini bine dezvoltat și un aparat vegetativ aerian ce au o acțiune importantă în degradarea monumentelor. Acțiunea acestor organisme poate fi de natură fizică, prin presiunea exercitată de creșterea rădăcinilor, și chimică, prin producerea de acizi și exudați (Winkler, 1975).

Plantele sunt autotrofe fotosintetice și sunt principalii producători pe uscat. În timp ce procariotele și protistele primeau tot ce le era necesar pentru a trăi și a se reproduce din mediul acvatic, trecerea la viața pe uscat a ridicat importante piedici, care trebuiau învinse. Principala dificultate consta în aceea că de data aceasta aprovizionarea trebuia să se facă din două medii diferite. Din aer: CO2; din sol: apa și nutrienții minerali (în primul rând azot, sulf, fosfor); la care se adaugă și lumina.

De aceea plantele au trebuit să-și formeze sistemul radicular, cu ajutorul căruia să poată absorbi apa și mineralele, dar și frunzele cu suprafață mare, care să permită deopotrivă captarea luminii solare și schimbul de gaze cu atmosfera (absorbția CO2 și eliminarea O2 în cursul fotosintezei), cu prețul imobilității (Niac, 2007, 2008).

În 1840 Justus von Liebig pune bazele teoriei nutriției minerale la plante, înlăturându-se toate concepțiile vechi, eronate, care au dominat știința timp de aproape două milenii. S-a constatat însă ca substanțele minerale nu acționează independent, așa cum susținea Liebig, că între elementele nutritive există o interdependență complexă. Se cunoaște acum că necesitatea elementelor minerale pentru plante variază foarte mult și cu condițiile pedoclimatice, specia de plantă și faza de vegetație.

Fenomenul de fotosinteză a fost descoperit în anul 1771 de chimistul englez J. Priestley care a arătat că plantele verzi au proprietatea de a „purifica" aerul viciat prin respirația animalelor. În 1779 J. Ingen Housz a arătat că această „purificare” are loc numai la lumină, iar J. Sennebier și Th. de Saussure au precizat că în plantele verzi au loc un schimb de gaze. Plantele verzi absorb la lumină CO2 și elimină O2, prin acest schimb gazos ele purifică atmosfera, iar fenomenul este însoțit de acumularea biomasei.

Creșterea reprezintă sporirea rapidă și ireversibilă a corpului plantelor realizată prin ansamblul proceselor de metabolism. În ansamblul fenomenelor de creștere la plante se poate deosebi următoarea ordine:

– creșterea celulei, fie că este izolată (la organisme unicelulare), fie că este partea unui organism pluricelular;

– creșterea țesuturilor;

– creșterea organelor de plante: rădăcini, tulpini, frunze;

– creșterea plantei întregi ca organism viu (Nedelcu, 1975).

Plantele ruderale ierboase și arbuștii dezvoltați pe fortificații fac parte din categoria plantelor calcicole, xerofile și nitrofile.

Dintre speciile ierboase cele mai frecvent întâlnite sunt: Centaurea micranthos, Capsella bursa-pastoris, Chelidonium majus, Chenopodium album, Czmbalaria muralis, Elymus repens, Lamium album, Sedum maximum, Taraxacum officinale, etc.

Plantele cățărătoare care se întind pe suprafețe mari sunt: Clematis vitalba, Hedera helix, Parthenoczssus quinquefolia.

Arborii care cresc frecvent și ajung la maturitate sunt: Acer campestre, Acer negundo, Acer platanoides, Betula pendula, Catalpa speciosa, Fraxinus excelsior, Robinia pseudacacia, Thuja orientalis (Bucșa, 2010).

1.5.2. Fiziologia plantelor superioare

Factorii externi: acțiunea condițiilor externe asupra creșterii plantelor trebuie considerată numai în legătură cu diferitele procese biochimice și fiziologice din protoplasmă, care influențează procesul creșterii. De aceea numai la valorile lor optime creșterea plantelor este maximă.

Temperatura: acest factor modifică în mod caracteristic creșterea plantelor și anume pe măsură ce temperatura crește se modifica atât creșterea embrionară, cât și aceea prin alungire. Minimul de temperatură necesar creșterii are valori diferite cu specia de plantă. Temperatura optimă este valoarea la care creșterea are intensitate maximă. Acest optim variază cu specia de plantă și este cuprins între 18-37°C.

Lumina: acțiunea luminii asupra plantelor produc diferențieri în mersul creșterii (viteza de creștere), dar determină și modificări asupra formei organelor vegetale (acțiune morfogenă). Lumina influențează creșterea prin intensitate și calitate.

Factorii interni (substanțe bioactive): I. Sachs (1880) exprimă ideea existenței în fiecare organ de plantă a unor substanțe specifice (organo-formative), ce determină fenomenele de corelație la plante. Cercetările ulterioare însă, au conturat precis existența unor substanțe activatoare în fenomenele de creștere, mișcare și iritabilitate de la plante. Ch. Darwin în lucrarea sa „Capacitatea de mișcare la plante” considera că fenomenul de curbare, de îndoire, a plantelor sub acțiunea unilaterală a luminii se datorează unui „stimulus” care se deplasează într-un anumit mod în plantă în momentul curbării. La plantele superioare fixate de substratul nutritiv (solul), mișcările sunt mai lente și se observă după un timp mai îndelungat.

Plantele execută mișcări pentru o mai bună nutriție, pentru orientarea organelor în spațiu în vederea îndeplinirii în condiții optime a funcțiunii lor, pentru înmulțire, cât și apărarea de diferiți dăunători (Nedelcu, 1975).

1.5.3. Efectul plantelor superioare asupra pietrei

Dezvoltarea plantelor superioare pe monumentele istorice depinde de mai mulți factori între care starea de conservare, materialele de construcție și condițiile climatice sunt determinante.

Plantele superioare nu se pot dezvolta direct pe componentele unei construcții, dacă nu există un aport de substanță organică care în mod normal apare ca urmare a unei colonizări anterioare. Există mai multe secvențe ale colonizării și mai multe tipuri de plante implicate.

Degradările fizico-chimice ale materialelor componente datorate factorilor de mediu și aportul de materiale aduse de vânt, precum și excrementele de păsări sau alte organisme sau urmele lăsate de melci în deplasările lor nocturne pot crea condițiile primordiale pentru instalarea microorganismelor (bacterii, cianobacterii, actinomicete, fungi) care formează un biofilm pe suprafața materialelor anorganice. Asociat acestui biofilm începe să se formeze o faună specifică care se hrănește cu materialele vii sau moarte sau își găsește adăpost în fisurile și crăpăturile materialelor constitutive (Bucșa, 2010).

Dintre plantele vasculare, incontestabil arborii au efectul cel mai dăunător asupra fortificațiilor. Majoritatea celor întâlniți cu frecvența cea mai ridicată nu sunt specii autohtone, și datorită extinderii lor necontrolate sunt considerate invadatoare (Bucșa, 2010).

2. STUDIU DE CAZ

2.1. Scurt istoric al Mănăstirii Cozia

La poalele muntelui Cozia, pe malul drept al Oltului, se află bătrâna și frumoasa mănăstire a Coziei, unul dintre cele mai vechi monumente din Țara Românească ce conservă elemente originale de construcție, zidită de voievodul Mircea cel Bătrân (1386-1418) cu puțin înainte de sfârșitul veacului al XIV-lea.

Clădită astfel de ctitorul ei într-un loc în care accesul nu se putea face dinspre nord și vest, decât cu riscuri și dificultăți, apărată la est de cursul învolburat al apelor Oltului, ale cărui « valuri mândre generații spumegate, zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc », după cum glăsuiesc versurile poetului Grigore Alexandrescu, Cozia a răzbătut prin vitregiile vremurilor de-a lungul a mai bine de cinci veacuri de existență.

Odinioară incinta mănăstirii Cozia era protejată de ziduri puternice, clădite din piatră și sprijinite de contraforturi, care puneau la adăpost în caz de primejdie biserica, chiliile și celelalte anexe gospodărești. În colțurile incintei se înălțau turnuri de apărare. Astăzi mare parte din aceste ziduri nu se mai păstrează, iar acolo unde totuși există au fost înglobate în construcțiile ce încadrează biserica principală. Crenelele au fost transformate în ferestre ale chiliilor și locuințelor și numai la o examinare atentă se mai pot observa locurile și forma lor.

În zilele noastre, după ce a suferit cu timpul mari transformări, complexul prezintă o incintă deschisă spre vest, cu trei laturi (sud, est și nord), în colțurile cărora se află, la sud-est, elegantul paraclis al lui Amfilohie, iar la nord-est paraclisul lui Ioan Hurezanu.

În urma lucrărilor de restaurare întreprinse la întregul complex de Direcția Monumentelor Istorice în 1958, paraclisul a fost refăcut și el în stilul arhitecturii brâncovenești, așa cum va fi construit odinioară (Davidescu, 1968).

Ansamblul monastic fortificat Cozia, realizat la inițiativa și fondurile domniei, avea o destinație precisă: controlul și apărarea drumului comercial și a direcției de importanță strategică din lungul Văii Oltului, între Sibiu și Râmnicu-Vâlcea.

Fortificațiile Mănăstirii Cozia, care au suportat modificări sau distrugeri, cuprindeau zidul de incintă, turnuri de apărare și turnul clopotniță, prevăzute cu metereze, ambrazuri și creneluri de tragere, cât și lucrări subterane, utilizate ca depozite și adăposturi, prevăzute cu cele necesare executării tragerilor razante cu arcul sau arbaleta (Giurcă, Zaharia, 2010).

În anii 1958-1962 au fost efectuate la Cozia ample lucrări de consolidare și restaurare menite să redea construcțiilor aspectul lor real și să pună în lumină elementele tradiționale specifice arhitecturii românești, așa cum se cuvine uneia din cele mai valoroase monumente medievale din Țara Românească.

Mănăstirea Cozia a servit nu numai ca lăcaș religios, dar și ca loc întărit și de pază a hotarelor și uneori loc de refugiu al domnitorilor în vremuri de restriște. A mai existat la Mănăstirea Cozia o școală de pictură, de scluptură, o școală de cântăreți bisericești, o școală monahală (Driva, 2002).

2.2. Descrierea zonei investigate

2.2.1. Cadrul natural

Mănăstirea Cozia se află situată pe malul drept al Oltului, în județul Vâlcea.

Ca așezare, județul Vâlcea este situat în partea central sudică a României. Este cuprins între paralele 45°36” și 40°38” latitudine estică și între 23°37” și 24°30” longitudine estică ca hotare după cum se menționează în lucrările de specialitate, cum ar fi „Județele patriei-Vâlcea” (1980, p.11-16) se află în partea central-sudică a României și se bucură de un relief variat.

Ca relief, județul Vâlcea are forme variate cuprinse între Carpații Meridionali, Subcarpații Getici și Podișul Getic, posedând roci de la cristalinele cele mai îndepărtate până la cele mai tinere pliocene și cuaternare. O altă formațiune a relefului este partea deluroasă care se îmbină fericit cu câmpia, despărțite de văi, unele destul de adânci (Petria, 2010).

Figura 2. Vedere în detaliu al județului Vâlcea

(http://zarnesti.net/informatii-utile/harti/harta-judetelor-romaniei/valcea/).

Din punct de vedere geologic, Cozia are o structură interesantă. În realitate, aparține zonei șisturilor cristaline ale Carpaților Meridionali, dar depresiunile sunt alcătuite atât înspre sud cât și înspre est, pe suprafețe apreciabile din roci terțiare. Cea mai mare parte a regiunii centrale a Coziei este alcătuită din grano-gnaise cu ochiuri mari de microclin, așa zisul gnais de Cozia, care începe cu Muntele Foarfeca, din malul drept al Oltului și reapare peste Cozia ca un brâu orizontal îngust, până la râurile Topolog, Argeș și Valsan. Acest gnais de Cozia a fost tăiat de râul Olt, precum și de afluenții săi.

Caracteristice pentru gnaisele de Cozia sunt pantele lor foarte înclinate, iar din acest motiv solul se formează anevoios. Partea rasăriteană a masivului se deosebește prin morfologie, prin vegetație față de versantul apusean. Astfel, în timp ce părțile stâncoase ale versantului de apus sunt acoperite mai uniform de păduri, pe versantul răsăritean se află turnuri, brâne și pereți stâncoși lipsiți de vegetație, cu jgheaburi înguste și înierbate (Cotet, 1973).

2.2.2. Clima

Așezarea geografică a Masivului Cozia, protejat la nord de curenți reci și precipitațiile excesive, prin culmile Munților Făgăraș și influențat la sud de curenți calzi, submediteraneeni, care urcă pe Defileul Oltului, precum și de structura mineralogică a rocilor, în care predomină gnaisul de Cozia în nord și calcarele în sud, sau de poziția izolată a văilor și stâncilor, favorizează formarea de microclimate locale, caracterizate în general prin temperaturi și precipitații moderate.

Clima în general este mai caldă decât în restul Carpaților Meridionali, având o temperatură medie anuală de circa +3.3°C și o medie a precipitațiilor de 1015mm/an, înregistrate în zonele înalte ale masivului. Pe măsură ce altitudinea scade, temperatura crește și precipitațiile scad, ajungându-se la valori medii anuale de +10°C și respectiv 700 mm în zona Defileului Oltului. Amplitudinea termică în Masivul Cozia nu este mare (19.7°C) , aspect care denotă un regim termic moderat.

Regimul pluviometric este echilibrat în timpul anului, cele mai mari precipitații înregistrându-se în lunile mai, iunie, iulie. De obicei nu se înregistrează perioade de secetă, iar frecvența ploilor torențiale este scăzută.

Regimul eolian este influențat de așezarea geografică a Masivului Cozia, constatându-se vânturi predominante din sud, sud-vest și nord-vest cu viteze mai mici primăvara și mai mari toamna. Iarna se pot înregistra vânturi cu viteze de peste 3m/s care străbat Defileul Oltului (Roșu, 1973).

2.2.3. Localizarea zonei investigate

Prezentul studiu a fost efectuat pe zidurile de susținere ale Mănăstirii Cozia, situate pe malul drept al Oltului. Zidurile înconjoară biserica în partea de sud, est și nord.

Pentru a putea studia mai amănunțit materialul botanic existent pe ziduri am stabilit 3 zone diferite în funcție de umiditate, gradul de umbrire și expunerea zidului, precum și în funcție de prezența sau absența vegetației situate în fața zidurilor (vegetație care constă din diverse plante superioare).

Figura 3. Mănăstirea Cozia vedere generală, foto 2003 (Petria, 2010).

Am delimitat cele 3 zone astfel:

Zona 1: reprezintă zidul din partea nordică, ce cuprinde o parte din zid și scările ce coboară spre Olt. Această porțiune este umbrită de o serie de arbori ce crează un mediu propice pentru dezvoltarea mușchilor, care alternează cu dezvoltarea lichenilor. Bioderma prezentă în această parte ocupă aproximativ 80% din suprafața totală a zidului, ducând la biodeteriorarea pietrelor ce formează zidul.

Figura 4. Zona nordică văzută în ansamblu (original).

Zona 2: reprezintă zidul din partea estică, cu deschidere spre Olt. Bioderma prezentă în zona estică este mai puțin dezvoltată, spre deosebire de zona nordică, reprezentând doar 60% din suprafața totală a zidurilor, fiind formată în mare parte din licheni. Acest lucru se datorează faptului că de-a lungul anilor, în zilele ploioase, apele Oltului s-au ridicat inundând această zonă, favorizând astfel creșterea lichenilor. De asemenea, se poate observa o întreagă zonă de vegetație în figura 5, aflată între 3 ziduri de susținere.

Figura 5. A,B,C,D – Zona estică, vedere în ansamblu (original)

Bioderma prezentă în zona estică este mai puțin dezvoltată, spre deosebire de zona nordică, reprezentând doar 60% din suprafața totală a zidurilor, formată preponderent din mușchi și licheni în proporție de 80%. Acest lucru se datorează faptului că de-a lungul anilor, în zilele ploioase, apele Oltului s-au ridicat inundând această zonă, favorizând astfel creșterea lichenilor. De asemenea, se poate observa o întreagă zonă de vegetație în figura 5, aflată între 3 ziduri de susținere. Însă am întâlnit o serie de mușchi, licheni, respectiv plante care au crescut prin fisurile apărute în cardrul zidurile. Acest lucru a fost observat în zona 1 și 2, și este prezentat în următoarele figuri:

Figura.

Zona 3: reprezintă zidul din partea sudică, ce este umbrit de o mare vegetație de plante superioare.

Figura 6. Zona sudică, vedere în ansamblu (original)

În această zonă mușchii apar foarte puțin, bioderma fiind formată preponderent din licheni. Acest lucru se datorează faptului că este umbrită în mare parte de o serie de plante superioare ce le crează un mediu propice de dezvoltare. Scările sunt pline de Hedera helix, după cum se poate observa în figura 6. Această zonă este în principal afectată de către vegetația prezentă.

2.3. Identificarea speciilor

2.3.1. Modul de colectare

Am colectat materialului botanic cu ajutorul unui cuțit, prin intermediul căruia au putut fi desprinși de pe substrat. Bucățile colectate le-am curățat bine de resturile organice și minerale. Este necesar îndepărtarea apei în cazul mușchilor care înmagazinează multă apă. Acest lucru se realizează cu ajutorul unei hârtii sugative, prin tamponare sau lăsându-i să se zvânte la un loc uscat și bine aerisit.

Mușchii au fost puși separat în plicuri numerotate, confecționate în acest scop. Pe fiecare plic am scris locul de unde a fost colectată proba, înălțimea de la care s-a luat proba, tipul de substrat, gradul de acoperire și data când a fost prelevată.

Colectările au fost efectuate în luna octombrie 2013.

Pentru identificarea mușchilor am utilizat determinatoare cu chei dicotomice. Determinarea speciilor s-a efectuat cu ajutorul determinatorului de chei dicotomice Gh. Mohan, 1984.

2.3.2. Identificarea și descrierea speciilor

Pe fiecare zid de susținere au fost identificate diverse specii de mușchi, licheni și plante superioare. Abundența și diversitatea speciilor diferă de la o zonă la alta datorită anumitor factori (expunerea zidului, gradul de umiditate sau umbrire).

Speciile de mușchi identificate pe ziduri sunt:

Orthotrichum striatum Hedw.

Tortula muralis (L.) Hedw.

Homalothecium sericeum (L.) Hedw.

Amblystegium subtilis Hedw.

Bryum caespiticium Hedw.

Funaria hygrometrica Hedw.

Prezența briofitelor pe ziduri este mai abundentă sau mai rară, de aceea am întocmit următorul tabel ca o comparație:

Tabelul 1 – Dominanța speciilor de briofite întâlnite pe ziduri.

Se observă că speciile de Homalothecium sericeum, Orthortrichum striatum și Tortula muralis sunt specii dominante în această zonă.

Speciile de Amblystegiella subtilis, Bryum caespiticium și Funaria hygrometrica sunt mai rare, fiind întâlnite mai puțin în zonele de unde au fost colectate.

Descrierea generală a speciilor identificate:

Orthotrichum striatum Hedw.

– Poate fi observată de la sfârșitul iernii până la începutul verii;

– Lungimea capsulelor e de 1,75-2 mm, acoperite cu un set de 16 dinții peristomelor încovoiați albi exteriori, precum și de 16 dinți interiori drepți;

– Capsulele încă imature sunt mai late și se află sub o caliptră scurtă, verde deschis și păroasă;

– Marginile sunt încovoiate;

– Frunzele au aproximativ 3 mm lungime.

Figura 7. Orthotrichum striatum – vedere în detaliu (0,65x).

Tortula muralis (L.) Hedw.

Tulpini de 5-15 mm lungime, ce formează tufe compacte, cenușii;

Frunze spatulat-ligulate, a căror margine este formată din celule pătrate, îngroșate, galbene;

Celulele de la baza laminei hialine, cele superioare papiloase;

Capsula subcilindrică, brună la maturitate, operculul cu rostrul 1/3 din urnă;

Dinții peristomului răsuciți de 2-3 ori;

Pe sol uscat, pietre, stânci, în toate zonele.

Figura 8. Tortula muralis (original).

Figura 9. Tortula muralis – vedere în detaliu (0,8x).

Homalotecium sericeum (L.) Hedw.

Ramuri curbate în vârf, formează tufe mai puțin viguroase de culoare verde-gălbui mătăsos;

Frunze oval-lanceolate, lung-acuminate, cu marginea dințată de la bază până la vârf;

Nervura mai scurtă decât ¾ din lamina frunzei;

Seta papiloasă, capsula oblong-cilindrică, mai puțin arcuată ferunginoasă;

Pe sol, pe lemn putred, pietre, în toate zonele din întreaga țară.

Figura 10. Homalothecium sericeum (original).

Figura 11. Homalothecium sericeum – vedere în detaliu (0,65x).

Amblystegiella subtilis Hedw.

Frunze perichițiate lungi și întregi;

Frunze oval-lanceolate, lung-ascuțite cu marginea întreagă;

Tulpini delicate de 2-4 cm lungime, ramificate filiform;

Nervura lipsește, uneori este dublă sau simplă;

Capsula oblong-cilindrică, oblică;

Peristomul fără cili;

Pe toate suporturile, de la șes până în zona montană;

Specie comună în întreaga țară.

Figura 12. Amblystegium subtilie – vedere în detaliu (0,65x).

Figura 13. Amblystegium subtile – vedere în detaliu (0,65x).

Bryum caespiticium Hedw.

– Lăstarii acestui mușchi au în mod normal doar 0,5-1 cm înălțime;

– Smocuri dense de frunze la capetele superioare;

– Aceste frunze superioare dens grupate sunt mai lungi decât cele din josul tijei;

– Frunzele sunt de culoare verde, mătăsoasă;

– Seta (de până la 3 cm înălțime) sprijină, de obicei, capsule aplecate de aproximativ 3,5 mm lungime, care se coc în timpul verii;

– Are plante separate de sex masculin și de sex feminin.

– B. caespiticium apare pe stâncă sau sol superficial pe un teren gol, cum ar fi locurile părăsite, cariere, dune, și pe partea de sus a pereților;

Figura 14. Bryum caespiticium (original).

Figura 15. Bryum caespiticium, vedere în detaliu (0,65x).

Funaria hygrometrica Hedw.

Corpul plantei este verde, moale, și în poziție verticală;

Rizomii prezenți ai acestei specii sunt multicelulari și ramificați;

Principala axă a plantei, care este în poziție verticală, are un set de spirale aranjate;

Frunzele sesile prezentă o nervură centrală ușor de distins;

La vârful axei principale a plantei, începe antheridia. Aceasta este partea masculină a lăstarului;

O ramură laterală de la axa principală a plantei poartă archegonia lăstarului feminină și meristemul acesteia;

Este un mușchi de apă care crește pe soluri umbroase și umede;

Poate fi găsită, de asemenea, pe pereți umezi și fisurile de roci și în locurile unde au avut loc incendiile recente.

Figura 16. Funaria hygrometrica (original).

Figura 17. Funaria hygrometrica 2 (original.)

Identificarea speciilor de licheni s-a realizat cu ajutorul determinatorului de licheni M. Ciurchea, 2004. Speciile identificate sunt:

Collema sp. Weber ex Wigg.;

Lecanora muralis (Schreb.) Rabh.;

Lecanora crenulata Hook.;

Orphniospora moriopsis (Mass.) D. Hawksw.;

Caloplaca teicholyta (Ach.) Stein.;

Candelariella vitellina (Hoffm.) Müll..

Descrierea speciilor identificate pe ziduri:

Collema sp. Weber ex Wigg.:

Tal folios, pielos, solzos sau aproape crustos, umezit devine gelatinos, fără rizine, fixat de substrat prin întreaga față inferioară, homeomer, necorticat. Apotecii circulare, la început imerse, apoi superficiale, sesile sau scutiforme și îngustate la bază, cu margine talină, homeomeră, paraplectenchimatic-corticată sau necorticată; excipul propriu lipsă sau există paraplectenchimatic sau format din hife împletite. Hipoteciu deschis colorat, format din hife des încâlcite sau paraplectenchimatic cu celule mari sau mici. Parafize simple, mai mult sau mai puțin sudate între ele, mai adesea septate. Ascele conțin 8 spori; ascospori incolori, cilindrici, aciculari, fusiformi, îngust-elipsoizi, ovali până la aproape cubici, la capete rotunjiți sau ascuțiți. Excipulul picnoconidiilor imers în tal sau în verucozități. Întâlnită pe roci calcaroase, dolomite, șisturi calcifere, sol calcifer.

Figura 18. Collema undulatum (original).

Lecanora muralis (Schreb.) Rabh.:

Tal lobat, la margine galben-verzui, oliv-verzui, cenușiu pal sau roșiatic, la mijloc de culoare mai închisă. Apotecii de până la 2 mm diametru, cu discul plat la început, apoi convex, brun sau roșu-brun, cu margine care mai târziu dispare; epiteciu incolor sau ușor brun. Hipoteciu gălbui; ascospori de 9-15 x 5-7 µm. Saxicol, preferând rocile expuse, pe lemn și la baza arborilor. Întâlnită în județul Vâlcea: Munții Căpățânii, Munții Lotrului, Valea Călinești, Defileul Cozia.

Figura 19. Lecanora muralis – vedere în ansamblu (original)

Figura 20. Lecanora muralis – vedere în detaliu (original).

Lecanora crenulata Hook.:

Tal aproape indistinct, rar granulos, uneori cornos, alb. Apotecii rare, brune, pruinoase, cu margine talină adânc crăpată, de 1mm; epiteciu brun; hipoteciu incolor sau galben. Ascosporii de (9)10-12(15) x 4-6 µm; himeniu J+ (albastru). Pe roci în calcar. Întâlnită în Carpații Meridionali de înălțime mijlocie.

Figura 21. Lecanora crenulata – alb (original).

Orphniospora moriopsis (Mass.) D. Hawksw.:

Tal crustos-areolat, nedelimitat, cu areolele mici, colțuroase, plate sau slab convexe, negricios sau negru-cenușiu, rar cenușiu; prototal negru. Apotecia cu discul de 1mm diametru, negru, nepruinos sau slab pruinos, la început plat și cu margine, iar mai târziu convex și fără margine, excipulul spre exterior brun-cenușiu, verde-cenușiu, cenușiu, spre interior deschis la culoare până la cenușiu brun. Hipoteciu brun-închis; epiteciu verzui ca smaraldul sau brun-verzui; himeniu incolor sau palid. Ascosporii negru-brun, 1-septați, ușor strangulați în dreptul septului, elipsoizi până la aproape rotunzi, de 11-17 x 6-10 µm. Saxicol. Întâlnită în județul Vâlcea: Defileul Cozia.

Figura 22. Orphniospora moriopsis (original).

Caloplaca teicholyta (Ach.) Stein.:

Tal sub formă de rozetă rotundă, uneori la margine lobat, soredios, alb până la cenușiu-deschis. Apotecii se formează rar, discul sub 1 mm, roșu-ruginiu până la roșu, cu margine ondulată, frecvent suplimentar și cu margine talină. Pe roci calcaroase, dolomit sau substrat antropogen. Întâlnită în Carpații Meridionali de înălțime mijlocie.

Figura 23. Caloplaca teicholyta (original).

Candelariella vitellina (Hoffm.) Müll.:

Tal crustos granulos, până la areolat, rar foarte gros și areole aproape ca niște pernițe, gălbui, galben, rar roșiatic sau brun-galben. Apotecii numeroase, de 0,5-1,5 mm, mai ales concolore cu talul, disc plat sau ușor convex, cu margine. Hipoteciu incolor, epiteciu galben; parafizele la capete mai ales neîngroșate; ascele conțin 12-32 spori; ascospori la început simpli, apoi 1-septați, de 9-15 x 4,5-6,5 µm. Pe roci silicioase, rar lemn și scoarță. Întâlnită în județul Vâlcea: Muntele Cozia, Defileul Cozia.

Figura 24. Candelariella vitellina (original).

De asemenea au fost identificați o serie de plante superioare, aflate în jurul zidurilor. Speciile identificate sunt:

Juglans regia

Robinia pseudoacacia

Sambucus nigra

Salix alba

Alnus viridis

Marus nigra

Descrierea speciilor identificate:

Juglans regia

Este un arbore cu frunze imparipenat-compuse, dispuse altern. Florile sunt unisexuate, repartizate monoic. Cele mascule sunt grupate în amenți lungi, penduli, care apar pe ramurile din anul precedent. O floare masculă prezintă un perigon sepaloid, alcătuit din 4-2 tepale concrescute cu hipsofilele bracteante și 40-6 stamine. Florile femele sunt solitare sau în grupe mici (2-5), situate terminal pe lujerii din anul în curs și prezintă un perigon verzui din 4 tepale, gineceu bicarpelar, inferior. Fructul este o pseudodrupă, la care uneori o parte din pericarp la maturitate crapă și cade. Juglans regia este o specie cultivată și subspontană. Spontană crește în Peninsula Balcanică și Asia Mică, iar la noi în Banat, Oltenia și S-V Transilvaniei.

Figura 25. Juglans regia (original).

Robinia pseudoacacia

Genul Robinia cuprinde câteva specii lemnoase, cu frunze imparipenat-compuse și stipele transformate în spini. Robinia pseudoacacia este un arbore ce drajonează puternic, cu flori albe, mult cultivat dar și subspontan. Are tulpina înaltă, până la 25-30 de metri și ramuri spinoase rare, fiind aclimatizat în America de Nord, Europa, Africa de Sud și Asia. Se cultivă în plantații forestiere, pe terenuri degradate, pentru fixarea coastelor, a taluzurilor, ca arbore ornamental, având și importanță meliferă. În multe state Europene, printre care și România, este considerat o specie invazivă.

Figura 26. Robinia pseudoacacia (original)

Sambucus nigra

Genul Sambucus încadrează arbori, arbuști sau plante erbacee perene, având frunze penat-compuse, cu stipele bine dezvoltate sau transformate în glande nectarifere. Florile sunt bisexuate, actinomorfe, iar fructele pseudobace. Prin pădurile de la câmpie până în etajul montan inferior se întâlnește frecvent arbustul Sambucus nigra. În țara noastră se află spontan sau cultivat.

Figura 27. Sambucus nigra (original).

Salix alba

Genul Salix cuprinde numeroase specii, majoritatea lor crescând pe malul apelor, pe locuri umede din lungul văilor și zăvoaielor. Florile sunt unisexuate, grupate în amenți: florile mascule sunt alcătuite din 2-12 stamine. La baza staminelor se află glande nectarifere; florile femele, prezintă un ovar bicapelar și un stil scurt cu două stigmate bifide. Fructul este o capsulă, iar semințele prezintă un smoc de perișori pe funicul, care ajută la diseminarea lor prin intermediul vântului. Arbore indigen originar din Europa, Asia Centrală și Africa de Nord. În țara noastră face parte din flora spontană și se găsește de la câmpie până în zona montană inferioară.

Figura 28. Salix alba (original).

Alnus viridis

Este un arbust mare sau un arbore mic, 3-12 m înălțime, cu scoarța gri netedă. Frunzele sunt de culoare verde strălucitor, cu suprafețele inferioare de culoare verde deschis, ovoidale, de 3-8 cm lungime și 2-6 cm lărgime. Florile mascule au perigonul alcătuit din 4 tepale, fructe samare susținute de o bractee 3-5 lobată, ce provine don concreșterea bracteolelor cu bracteea florală. Trăiește în regiunea subalpină, în lungul izvoarelor.

Figura . Alnus viridis (original).

Morus alba

Este un arbore până la 15 m înălțime, cu frunze glabre pe fața superioară și dispers-păroase pe fața inferioară. Fructele sunt albe, alb-violete negricioase, cu pedunculul aproape de aceeași lungime. Fructul este de tip compus, numit soroză și provine din întreaga inflorescență femelă. Soroza este formată din mai multe drupeole, la care partea cărnoasă a provenit din modificare și îngroșarea perigonului. Este originar din China și Japonia, în România devenind subspontan în regiunea de câmpie și dealuri, în lunca și Delta Dunării.

Figura 30. Morus alba (original).

2.4. Măsuri de conservare și zidărie

2.4.1. Localizarea zonei de lucru

Pentru a testa eficacitatea soluției BIOTIN T asupra briofitelor și lichenilor, am ales zona 1, care reprezintă zidul din partea nordică. Această porțiune este umbrită de o serie de arbori (Salix alba, Juglens nigra) ce crează un mediu propice pentru dezvoltarea mușchilor, care alternează cu dezvoltarea lichenilor.

Am delimitat 4 porțiuni pentru efectuarea experimentelor, și anume:

2 porțiuni pentru briofite: una aflată la jumătatea zidului, iar cealaltă la bază;

2 porțiuni pentru licheni: amândouă au fost alese la baza zidului, fiind întâlnită o abundență mare a acestora.

2.4.2. Modul de lucru

Substanța BIOTIN T a fost împărțită în două sticle: 3% și 5%. Aplicarea soluției, în ambele cazuri s-a realizat prin pulverizare și pensulare, pentru a studia mai eficient efectele acesteia asupra briofitelor și a licheniilor. Fiecare porțiune a fost împărțită în 3 subporțiuni. Delimitarea secțiunilor pe zid a fost aproximativ egală, cu mici diferențe, trasarea lor fiind un pic dificilă deoarece zidul nu este drept.

Dintre speciile de briofite supuse tratamentului chimic de combatere am ales: Homalothecium sericeum și Orthothricum striatum, ele fiind dominante în această zonă pe zid. Tehnica de aplicare a soluției asupra celor două porțiuni cu briofite a fost realizată astfel:

porțiunea 1: am delimitat trei secțiuni la mijlocul zidului. Am pulverizat soluția cu ajutorul unei sticluțe prevăzute cu o pompiță. În prima secțiune am pulverizat 5% soluție BIOTIN T, al doilea a fost martor, iar pe a treia secțiune am pulverizat 3% soluție BIOTIN T.

Figura 31. Porțiunea 1 – A: poză cu secțiunile de briofite inițiale, B: poză efectuată imediat

după aplicarea BIOTIN T prin pulverizare (original).

porțiunea 2: am delimitat trei subporțiuni la baza zidului asupra briofitelor, după care am pensulat, folosind o pensulă deasă și îngustă. Modul de aplicare al soluției prin pensulare a fost identic cu cel prin pulverizare.

Figura 32. Porțiunea 2 – A: poză cu secțiunile de briofite inițiale, B: poză efectuată imediat

după aplicarea BIOTIN T prin pensulare (original).

Dintre speciile de licheni supuse tratamentului chimic de combatere am ales: Lecanora muralis, fiind cea mai dominantă. Tehnica de aplicare a soluției asupra celor două porțiuni cu licheni a fost realizată astfel:

porțiunea 1: am delimitat trei secțiuni la baza zidului. Am pulverizat soluția cu ajutorul unei sticluțe prevăzute cu o pompiță. În prima secțiune am pulverizat 5% soluție BIOTIN T, al doilea a fost martor, iar pe a treia secțiune am pulverizat 3% soluție BIOTIN T.

Figura 33. Porțiunea 1 – A: poză cu secțiunile de licheni inițiale, B: poză efectuată imediat

după aplicarea BIOTIN T prin pulverizare (original).

porțiunea 2: am delimitat trei subporțiuni la baza zidului, iar apoi am pensulat folosind o pensulă deasă și îngustă. Modul de aplicare al soluției prin pensulare a fost identic cu cel prin pulverizare.

Figura 34. Porțiunea 2 – A: poză cu secțiunile de licheni inițiale, B: poză efectuată imediat

după aplicarea BIOTIN T prin pensulare (original).

2.4.3. Rezultate obținute în urma aplicării BIOTIN T

După aplicarea biocidului am așteptat o săptămână pentru a putea vedea ce efecte are asupra briofitelor, precum și a lichenilor. După cele 7 zile, am revenit pe teren, unde am observat o serie de modificări asupra culorii. Modificările observate sunt redate în pozele de mai jos:

Figura . Poză realizată după 7 zile de la aplicarea biocidului asupra briofitelor, prin pulverizare (original).

Figura . Poză realizată după 7 zile de la aplicarea biocidului asupra briofitelor, prin pensulare (original).

De la nuanțele de culoare verde, observate în figura 31A, respectiv 32A, s-au modificat în galben sau maroniu. Homalothecium sericeum s-a îngălbenit, în timp ce Orthothricum striatum s-a maronit.

Aceste briofite au efecte negative asupra pietrei, contribuind la degradarea lor. O modalitate de a împiedica acest lucru, ar fi îndepărtarea lor după aplicarea biocidului. Astfel cu ajutorul unei periuțe cu peri de plastic am îndepărtat briofitele, mai puțin zona martor.

Figura . Poză efectuată după îndepărtarea briofitelor, peste care s-a aplicat biocidul

prin pulverizare (original).

Figura . Poză efectuată după îndepărtarea briofitelor, peste care s-a aplicat biocidul

prin pensulare (original).

De asemenea și lichenii și-au modificat culoarea. Inițial Lecanora muralis era verde, putând fi observat în figurile: 33A și 34A. Însă după aplicarea BIOTIN T, culoarea s-a transformat în cenușiu-negru. Acest lucru este prezentat în pozele următoare.

Figura . Poză realizată după 7 zile de la aplicarea biocidului asupra lichenilor,

prin pulverizare (original).

Figura . Poză realizată după 7 zile de la aplicarea biocidului asupra lichenilor,

prin pensulare (original).

Pentru îndepărtarea lichenilor, am încercat aceeași metodă ca la briofite. Îndepărtarea cu ajutorul periuței nu a avut rezultate foarte bune, lichenii s-au mai deschis la culoare, însă au rămas în mare parte prezenți.

Figura . Poză efectuată după îndepărtarea lichenilor, peste care s-a aplicat biocidul

prin pulverizare (original).

Figura . Poză efectuată după îndepărtarea lichenilor, peste care s-a aplicat biocidul

prin pensulare (original).

2.5 Concluzii

Compoziția vegetației întâlnite pe zidurile de fortificație depinde de umiditate, gradul de umbrire, precum și de influența antropică. Trebuie ținut cont de aspectele fiziologice ale colonizărilor biologice pe materialul pietros, deoarece acestea duc la biodeteriorarea zidurilor.

Prezența briofitelor, a lichenilor, precum și a plantelor pot duce la apariția diverselor alterări, cum ar fi: crăpături, fisuri, encrustări, alterare cromatică sau pătare. De exemplu: plantele, prin intermediul rădăcinilor, pot induce presiune asupra zidului, ducând astfel la apariția crăpăturilor.

Briofitele produc acid carbonic ca rezultat al proceselor de respirație celulară, care contribuie, într-un ritm mai lent, la descompunerea substratului. Aplicarea substanței BIOTIN T a avut efect asupra briofitelor, putând fi îndepărtate cu ușurință. Dacă s-ar aplica periodic acestă metodă de tratament, zidurile de fortificație ale Mănăstirii Cozia s-ar menține într-o stare de conservare mult mai bună. Acest tratament nu necesită costuri mari.

Consider că este necesar abordarea unei alte metode de curățire a crustelor de licheni, deoarece prin aplicarea substanței BIOTIN T nu am obținut rezultate satisfăcătoare. După cum se poate observa în subcapitolul 2.4.3, lichenii nu au putut fi curățați de pe ziduri.

Bibliografie

Ariño, X., Saiz-Jimenez, C., 1996 – Biological diversity and cultural heritage, Aerobiologia, 12, 4, 279-282.

Ariño, X., Gomez – Bolea, A., Saiz-Jimenez, C., 1997 – Lichens on Ancient Mortars, International Biodeterioration and Biodegradation, Vol. 40, No. 2-4, 217-224.

Barbu, V., Mărgineanu, L., 1983 – Biodeteriorarea implicații practice, Editura Ceres, București.

Brodo, I.M., Sharnoff, S.D., Sharnoff, S., 2001 – Lichens of North America, Yale University Press, New Haven.

Bucșa, L., 2010 – Etiopatologia bunurilor culturale, Note de curs.

Bucșa, L., 2010 – Transsylvania Nostra, Nr.15, 19-31.

Caneva, G., Nugari, M. P. Savatori, O., 1991 – Biology Inconservation of Work of Art, Rome.

Chan Lee, Myeong Seong Lee, Mancheol Suh, Seok-Won Choi, 2005 – Weathering and deterioration of rock propertie of the Dabatap pagoda (Word Culural Heritage), Republik of Korea, Enviromental Geology, 47. (4):547-557.

Ciurchea, M. 2004 – Determinatorul lichenilor din România, Editura BIT, Iași.

Cotet, P., 1973 – Geomorfologia României, Editura Tehnică, București.

Davidescu, M., 1968 – Manastirea Cozia, Editura Meridiane, București.

Driva, F., 2002 – Călimănești Căciulata Cozia, Editura CONPHYS, Rm. Vâlcea.

Eggins, H. O. W., Oxley, T. A., 2001 – Biodeterioration and Biodegradation, International Biodeterioration and Biodegradation, Vol.4, 12-15.

Eliade, Gh., Ghinea, L., Stefanic, Gh., 1974 – Microbiologia solului. Bazele biologice ale agrotehnicii, Editura CERES, București.

Fry, E. J., 1924 – A suggested explanation of the mechanical action of lithophytic lichen son rocks (shale), Ann. Bot. Lond., 38: 175.

Fry, E. J., 1927 – The mechanical avtion of crustaceous lichens on substrata of shale, schist, gneiss, limestone, and obsidian, Ibid, 41: 437.

Giurcă, I., Zaharia, C., 2010- Aspecte privind fortificatiile din România în evul mediu, Monumentul – Tradiție și viitor, Ediția a XII-a, Iași-Chișinău.

Gómez-Alarcón, G., Munóz, M., Ariño, X., Ortega-Calvo, J.J., 1995 – Microbial comunities in weathered sundstones: the case of Carrascosa del Campo church, Spain, Science of total environment, 167(1-3), 249-254.

Kumar, R., Kumar, A. V., 1999 – Biodeterioration of stone in tropical enviroments, An overview. J. Paul Getty Trust, USA.

Lazarini, L., Tabasso, M. L., 1968 – Il restauro della Pietra, CEDAM, Milani.

Lisci, M., Monte, M., Pacini, E., 2003 – Lichens and higer plants on stone a review, International Biodeterioration and Biodegradation, 51: 1-17.

Mohan, Gh., 1984 – Briofite (determinator ilustrat al brioflorei României).

Mohan, Gh., 2004 – Briofite din România, Editura Victor B Victor.

More, R., Clark, W. D., Stern, R., 1995 – Botany.

Nedelcu, P., 1975 – Fiziologia Plantelor, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Niac, G., 2007, 2008 – Mediul biotic, Note de curs, Cluj-Napoca.

Nugari, M. P., Pinna, D., Salvadori, O., 2008 – Artificial stone. In: plant biology for cultural heritage, The Getty Conservation Institute, pp. 144-149, Los Angeles, USA.

Păun, M., Turenski, E., Ifteni, L., Ciocârlan, V., Moldovan, I., Grigore, S., Chirilă, C., Pázmány, D., Popescu, Gh., 1980 – Botanică, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Petria, P., 2010 – Vâlcea ieri și azi în imagini comentate, Editura CONPHYS, Rm. Vâlcea.

Raducu, D., 2011 – Microbiologie, Note de curs.

Roșu, Al., 1973 – Geografia fizică a României, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Saiz – Jimenez, C., Biodeterioration: An Overview of the State-of-the-Art and Assessment of Future Directions.

Seaward M. R. D., 1977 – Major Impacts Made by Lichens in Biodeterioration Processes, International Biodeterioration and Biodegradation, 40, 2-4: 269-273.

Shah, R. P., Shah, N. R., 1992, 1993 – Growth of plants on monuments, Studies in Museology, 26: 29-34.

Urzi, C., Krumbein, W. E., 1994 – Microbiological Impacts on the Cultural Heritage. In: Krumbein W. E., Brimblecombe P., Cosgrove, D. E., Staniforth S., Durability and change: the science responsibility, and cost of sustaining cultural heritage, Wildy, J., Sons. P., p. 107-153.

Warscheid, Th., 1996 – Impact of microbial biofilm in the deterioration of inorganic building materials and their relevance for the conservation.

Warscheid, Th., Braams, J., 2000 – Biodeterioration of stones: a review International Biodeterioration and Biodegradation, 46: 343-368.

Winkler, E. M., 1975 – Stone Decay by Plants and Animals. Stone Properties, Durabilities in Man's enviroments, Ed. Springer Verlag, 154-163.

Alte surse:

Valcea