Studiul Constatativ Privind Dezvoltarea Vitezei DE Executie Prin Exercitii Specifice Jocului DE Fotbal LA Clasele A Vii Viii A

STUDIUL CONSTATATIV PRIVIND DEZVOLTAREA VITEZEI DE EXECUȚIE PRIN EXERCIȚII SPECIFICE JOCULUI DE FOTBAL LA CLASELE A-VII-VIII-A

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

Exercițiul fizic reprezintă o acțiune corporală, efectuată sistematic și conștient, în scopul perfecționării dezvoltării fizice și a capacității motrice a oamenilor.

Indicii superiori ai dezvoltării morfologice și funcționale a organismului, precum și cei ai calităților, priceperilor și deprinderilor motrice, nu pot fi realizați fără o repetare îndelungată a unor exerciții fizice, special realizate și orientate în acest scop, la baza oricărui exercițiu, stând o anumită intenție, deliberat concepută pentru a corespunde cerințelor de realizare a obiectivelor educației fizice și sportului.

Tocmai acest element intențional diferențiază exercițiul fizic, conceput ca mijloc al educației fizice și al antrenamentului sportiv, de celelalte mișcări și acțiuni fizice (corporale), efectuate de oameni în variatele activități sociale și anume în jocurile copiilor, în activitatea de producție, în viața cotidiană, etc..

Pornind de la obiectivele educației fizice și antrenamentului sportiv, ce au numeroase legături cu formarea multilaterală a personalității cetățenilor, rezultă că atingerea acestui scop, nu poate fi decât rezultatul unei acțiuni sistematic desfășurate, dirijată de cadre competente, cu o temeinică pregătire de specialitate, în acest domeniu.

Prin această acțiune sistematică, cadrele de specialitate, transmit atât generației tinere cât și celorlalte categorii de cetățeni, un sistem de cunoștințe, de priceperi și deprinderi motrice, acumulate de societate de-a lungul timpului, dar și verificate ca având o influență benefică în direcția optimizării randamentului social al omului.

În același cu transmiterea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor motrice, asupra celor pregătiți în diferitele eșaloane/niveluri ale educației fizice și sportului, se acționează și în vederea formării profilului lor moral, psihologic, etic, estetic, cetățenesc, etc., sub conducerea cadrelor de specialitate, exercitându-se asupra celor antrenați și pregătiți în diversele activități, atât influențe cu caracter instructiv cât și cu un pronunțat caracter educativ.

Înzestrarea cetățenilor cu cunoștințe de specialitate, cu priceperi și deprinderi motrice necesare vieții cotidiene precum și practicării unor ramuri și probe sportive, reprezintă elemente principale ale instruirii, iar formarea trăsăturilor morale, a receptivității pentru frumos, a comportamentului cetățenesc în societate, se constituie în componente ale educației acestora.

Abordarea și includerea ambelor categorii de elemente în desfășurarea procesului complex de educație fizice și antrenament sportiv, conferă celor două categorii, calitatea de procese instructiv-educative, ele fiind subordonate cerinței formării personalității complete a cetățenilor.

Ca procese instructiv-educativ, educația fizică și antrenamentul sportiv, sunt organizate și desfășurate în unităli speciale și anume în școli, în asociații și cluburi sportive, dar și în diverse centre de pregătire precum tabere, cantonamente, etc..

Educarea și instruirea cetățenilor, raportate la obiectivele și scopurile educației fizice și antrenamentului sportiv, are loc și în afara cadrului organizat și anume în timpul liber, acasă, etc., neignorând însă faptul, că cele mai bune, complexe și complete condiții pentru instruirea și educarea cetățenilor angrenați în practicarea exercițiilor fizice, le oferă și asigură școala, asociațiile și cluburile sportive.

Se poate afirma deci, că educația fizică și antrenamentul sportiv, îndeplinesc toate condițiile unui proces instructiv-educativ, pentru că desfășurându-se sistematic, potrivit unor obiective și scopuri clar formulate de societate și sub conducerea cadrelor de specialitate, asigură atât instruirea tinerei generații și a adulților, cât și influențarea pozitivă a profilului moral, etic, estetic și cetățenesc, al celor angrenați în practicarea exercițiilor fizice și sportului.

Importanța și rolul educației fizice școlare și al antrenamentului sportiv, derivă din însuși scopul acestora.

Dacă idealul reprezintă modelul pedagogic maximal și prospectiv al educației fizice și sportului, prin scopul acestor activități, înțelegem țelul sau țelurile, dacă sunt mai multe, urmărit sau urmărite în desfășurarea operativă, a acțiunii instructiv-educative.

Drept urmare, scopul sau scopurile educației fizice școlare și sportului, concretizează motivul nemijlocit, ce orientează și reglementează acțiunea instructiv-educativă curentă.

Sigur că între scopul și idealul educației fizice și al sportului, există o strânsă legătură, întrucât scopurile specifice celor două activități, concretizează anumite elemente sau laturi ale idealului.

Altfel spus, dacă idealurile proprii educației fizice și sportului au un caracter variabil, ele fiind mereu deschise și perfecționându-se în permanență, scopurile activităților respective, deși au un anumit grad prospectiv, prin esența lor, exprimă cerințe mai apropiate și concrete.

Conform structurii educației fizice și sportului, în cadrul activităților respective, se disting mai multe tipuri de scopuri, unele cu un preponderent caracter instructiv, altele predominant educative și chiar organizatorice.

În plan organizatoric spre exemplu, unul din scopurile de bază ale organelor de conducere ale educației fizice și sportului, îl constituie atragerea întregului tineret și a masei largi a oamenilor ce efectuează diferite activități la locul de muncă, în practicarea sistematică a exercițiilor fizice și sportului.

Unele scopuri urmăresc orientarea și finalitatea educației fizice și sportului, în diverse subsisteme ale acestora, fiind specifice învățământului preșcolar, eșalonul bazei de masă a sportului de performanță.

În școlile generale, cu precădere la nivelul claselor V-VIII, îmbinarea perfecționării capacității motrice generale a elevilor, cu inițierea acestora în practicarea unor sporturi sau ramuri sportive, constituie un scop și o finalitate de prim ordin, deoarece fără realizarea acestei cerințe, este supusă riscului de eșec, însăși posibilitatea îndeplinirii corespunzătoare a conținutului instructiv, caracteristic eșalonului imediat superior și anume clasele de la a IX-a până la a XII-a din ciclul liceal, în care practicarea ramurilor de sport reprezintă o componentă extrem de importantă, a întregului proces instructiv-educativ.

Se poate afirma că înzestrarea elevilor cu cunoștințe și deprinderi organizatorice, capabile să le formeze capacitatea de a practica independent anumite exerciții fizice și sporturi, reprezintă un scop specific tuturor subsistemelor educației fizice și sportului, legat direct de cerința implementării treptate la elevi, a spiritului de autoconducere.

Cum este cunoscut, procesul instructiv-educativ (de învățământ), este un proces complex, în realizarea căruia sunt implicați mai mulți factori ce au diferite și multiple forme, din multitudinea acestor factori, pe lângă mulți alții evidențiindu-se lecția.

În mod continuu și concomitent, cadrele de specialitate vor acorda o deosebită atenție îmbinării metodelor și mijloacelor de instruire, cu cele de educație, realizând la final, un model de absolvent al unui ciclu de învățământ, conform cerințelor stabilite.

În activitatea și munca profesorului de educație fizică, un rol important în realizarea sarcinilor propuse, îl ocupă preocuparea pentru selecționarea și programarea continuă, a celor mai adecvate și eficiente metode și mijloace.

Cele mai multe metode și mijloace, pe lângă influența lor selectivă asupra diferitelor deprinderi și priceperi, și calități motrice, oferă și posibilitatea profesorului, de a realiza prin folosirea lor, indici educativi superiori, de atractivitate și varietate în lecții.

În istoria societății umane, este consemnată acțiunea de practicare a exercițiilor fizice în viața socială, în toate stadiile de dezvoltare ale societății umane.

Cu alte cuvinte, întreaga evoluție a practicării exercițiilor fizice, arată că aceasta a constituit o activitate orientată permanent, de societățile respective, în vederea dezvoltării și perfecționării indicilor dezvoltării fizice a omului și concomitent, ai celor ai capacității de mișcare, deci perfecționarea indicilor morfologici ai organismului (musculatura și aparatul osteo-articular), precum și ai indicilor marilor funcții (circulația sanguină și respirația), ca și elemente de bază ale dezvoltării fizice, pe de o parte și a capacității motrice a oamenilor, concretizată în deprinderi și priceperi motrice și calități motrice (viteza, forța, rezistența, îndemânare+mobilitate și suplețe), pe de altă parte.

Acesta reprezintă obiectul teoriei educației fizice și sportului și anume perfecționarea dezvoltării fizice armonioase și a capacității motrice, preocupare ce nu reprezintă elementul esențial al cunoașterii pentru nici una dintre celelalte ramuri ale științei.

Important de reținut este noțiunea de “perfecționare”, ca element definitoriu al obiectului educației fizice și sportului, cu atât mai mult cu cât dezvoltarea fizică și capacitatea motrică a oamenilor, sunt influențate și de alți factori, precum anumite însușiri anatomo-fiziologice ereditare, în strânsă legătură cu condițiile de viață și de muncă.

Ca urmare, în mod logic, apare și noțiunea de necesitate a practicării exercițiilor fizice, care pornind de la accepțiunea generală a noțiunii de exercițiu, prin care se înțelege repetarea în mod sistematic și conștient a unei acțiuni în scopul formării sau perfecționării unei priceperi sau deprinderi, duce la concluzia că multe din notele acestei definiții, bineînțeles particularizate, își găsesc valabilitatea și în cazul exercițiului fizic.

Concluzionând, se poate afirma cu certitudine că, raportat la scopurile și implicit la rolul educației fizice și sportului școlar, practicarea exercițiilor fizice sub toate formele lor, reprezintă o necesitate a perioadei contemporane, implicit a vieții cotidiene, imposibil de ignorat.

1.1.Considerații teoretice privind metodica și teoria educației fizice și sportului școlar

Reforma învățământului românesc, a ariei curriculare, s-a desfășurat și se desfășoară în continuare, aceasta însemnând că s-au conceput, elaborat, realizat și publicat la nivel central, într-o viziune unitară, documente ce intră în componența și formează Curriculum-ul Național, numit în literatura de specialitate, Curriculum Oficial sau Curriculum Intenționat.

Învățământul românesc, are o structură formală, instituită în perioada interbelică, atunci, această structură, reprezentând o achiziție de vârf în domeniul pedagogiei, fiind în totală rezonanță, cu sistemele de învățământ din multe țări europene, cu înclinație vizibilă către sistemul de învățământ francez.

Din motive foarte bine cunoscute, structura sistemului de învățământ românesc, nu a reușit să țină pasul cu evoluția achizițiilor din domeniul psihologiei învățării, reintrarea în rezonanță, presupunând o nouă formă de organizare a vârstelor școlare, concretizată prin introducerea ciclurilor curriculare.

Introducerea ciclurilor curriculare vizează următoarele efecte:

–crearea continuității la trecerea de la o treaptă de școlarizare la alta (grădiniță-învățământ-primar, învățământ primar-gimnaziu, gimnaziu-liceu), prin:

–transferul de metode;

–stabilirea de conexiuni explicite la nivelul curriculum-ului;

–crearea premiselor necesare în vederea extinderii școlarității către vârstele de 6 și 15 ani;

–constituirea unei structuri a sistemului de învățământ mai bine corelate cu vârstele psihologice.

Ciclurile curriculare sunt următoarele:

–ciclul achizițiilor fundamentale (grupa pregătitoare a grădiniței, urmată de clasele I și a II-a), având ca obiective majore acomodarea la cerințele sistemului școlar și alfabetizarea inițială;

–ciclul de dezvoltare (clasele a III-a și a IV-a), având ca obiectiv principal formarea capacităților de bază necesare pentru continuarea studiilor;

–ciclul de observare și orientare (clasele a VII-a și a IX-a), având ca principal obiectiv orientarea în vederea optimizării opțiunii școlare și profesionale ulterioare;

–ciclul de aprofundare (clasele a X-a și a XI-a), având ca principal obiectiv adâncirea studiului în profilul și specializarea aleasă;

–ciclul de specializare (clasele a XII-a), având ca obiectiv major, pregătirea în vederea integrării eficiente, în învățămntul universitar de profil sau pe piața muncii.

În ceea ce privește programa școlară, ea se constituie parte a curriculum-ului național.

Programele școlare actuale, evidențiază importanța rolului reglator al obiectivelor pe cele două niveluri de generalitate și anume obiective cadru și obiective de referință.

Unele componente ale programei, au ca principal scop realizarea cu succes a obiectivelor de către elevi, centrarea pe obiective reprezentând unica modalitate ce realizează sintagma “centrarea pe elev”, să nu rămână un slogan fără conținut.

Noua programă de educație fizică, precum și a celorlalte discipline de învățământ, cuprinde o notă de prezentare, obiective-cadru, obiective de referință, exemple de activități de învățare, conținuturi ale învățării, precum și standarde curriculare de performanță.

Nota de prezentare, descrie parcursul educației fizice și sportului, argumentează structura didactică adoptată, și sintetizează o serie de recomandări, considerate de o importanță aparte de către autorii programei.

Obiectivele-cadru reprezintă obiectivele cu grad ridicat de generalitate și complexitate, ele referindu-se la formarea unor capacități și atitudini, generate de specificul educației fizice și a sportului școlar și fiind urmărite pe durata a mai multor ani de studiu.

Obiectivele de referință, se referă la rezultatele așteptate ale învățării, și ele urmăresc progresul în formarea de capacități și achiziții de cunoștințe ale elevului, de la un an la altul.

Conceperea obiectivelor menționate în programă, în acest mod, are o serie de avantaje, cele mai importante fiind:

–reprezintă un instrument conceptual care, utilizat corect la nivelul evaluării, oferă atât o schemă clară a evoluției capacităților copilului, cât și posibilitatea stimulării acelor deprinderi insuficient și ineficient formate și dezvoltate;

–oferă o imagine sintetică a domeniului de cunoaștere, modelat prin intermediul și cu ajutorul didacticii educației fizice și sportului școlar;

–crează premisele în vederea deplasării accentelor în activitatea didactică, de pe transmiterea de informații, pe aspectele formative ale predării-învățării;

–asigură reliefarea unei dezvoltări progresive, în procesul complex de achiziție de competențe de la un an de studii la altul.

Programa analitică oferă cel puțin un exemplu de astfel de activități, pentru fiecare obiectiv de referință în parte, exemplele de activități de învățare, fiind astfel construite, încât să pornească de la experiența concretă a elevului, și să se integreze unor strategii didactice adecvate variatelor contexte de învățare.

Conținuturile sunt mijloace prin care se urmărește atingerea obiectivelor-cadru și a celor de referință propuse, unitățile de conținut fiind organizate fie tematic, fie în conformitate cu domeniile constitutive ale educației fizice și sportului școlar.

La ca și celelalte arii curriculare și disciplinele prevăzute de planul de învățământ pentru nivelul gimnazial, educația fizică și sportul, trebuie să contribuie prin obiectivele, conținuturile și formele sale specifice de organizare și desfășurare a procesului didactic, la realizarea finalităților atribuite acestui nivel de învățământ obligatoriu:

a).—Asigurarea pentru toți elevii, a unui standard de educație, comparabil cu cel european;

În spiritul acestei finalități, “produsul” (elevul) activității didactice desfășurate de profesorul de educație fizică, de-a lungul celor 4-5 ani de școlarizare, trebuie să se caracterizeze prin:

–stare de sănătate și rezistență la influențele nocive ale factorilor ambientali;

–dezvoltare fizică armonioasă, cu parametrii morfologici și funcționali, ce se încadrează în valorile medii pe țară, specifici vârstei și sexului;

–capacitate motrică exprimată prin indici de viteză, îndemânare, forță, rezistență, mobilitate, superiori valorilor minimale, stabilite de Sistemul Național Școlar de Evaluare la Disciplina Educație Fizică și Sport, și compatibili cu cei prevăzuți de Sistemul European de Apreciere a Nivelului de Pregătire Fizică, pentru vârsta și sexul respectiv (EUROFIT);

–stăpânirea cunoștințelor și tehnicilor de acționare pentru întărirea stării de sănătate, a dezvoltării fizice armonioase a organismului, precum și a capacității motrice personale;

–capacitatea de a practica în condiții regulamentare două probe atletice, una din ramurile gimnasticii prevăzute în programă și un joc sportiv;

–capacitate de integrare crescută, inclusiv prin intermediul exercițiilor fizice, a sportului și turismului, în grupuri sociale de practicanți, suporteri sau spectatori, constituite stabil sau spontan;

–obișnuințe de informarecurentă, precum și cunoașterea valorilor de referință din activitatea sportivă națională, europeană și mondială;

–stabilizarea obișnuinței de a practica independent, exerciții fizice și sportul în timpul liber, în scopul întreținerii fizice, fortificării organismului, recreeării, a emulației, corespunzătoare disponibilităților și intereselor personale.

b).—Formarea la elevi, a capacității de a comunica eficient în situații reale, folosind limba română, limba maternă, limbile străine de circulație internațională, precum și diverse limbaje de specialitate;

În spiritul acestei finalități, disciplina educație fizică și sport, a fost nevoită să-și îndeplinească unul din obiectivele tradiționale și anume înzestrarea elevilor cu cunoștințe de specialitate, precum și să orienteze procesul didactic, inclusiv către formarea capacității de comunicare a elevilor în acest domeniu de activitate socială, sportul fiind recunoscut unanim ca fenomen ce se manifestă la nivel planetar.

Cunoștințele de specialitate, transmise pe fondul activităților practice, referitoare la denumirea pozițiilor și mișcărilor, a deprinderilor și calităților motrice, a procedeelor tehnice și acțiunilor tactice, a probelor și ramurilor de sport, a parametrilor efortului, a regulamentelor oficiale ale ramurilor de sport predate în școală, a sporturilor, liniilor și comportamentelor din jocurile sportive, vor alcătui limbajul de specialitate specific educației fizice și sportului.

În vederea formării capacității de comunicare a elevilor prin intermediul acestui limbaj, în procesul didactic, este nevoie să fie create sistematic situații care să solicite comunicarea între profesor și elev, între elev și profesor, între elevi, între membrii aceleiași echipe, între competitori și arbitrii, între căpitanii de echipă, etc.

c).—Formarea și dezvoltarea capacității de adaptare și de integrare în comunitate.

d).—Formarea atitudinilor pozitive, în relaționarea cu mediul social și anume aceea de toleranță, de responsabilitate, de solidaritate, etc.

Individualismul, relațiile negative și atitudinile nesportive față de arbitraj, nerecunoașterea înfrângerii, recurgerea și folosirea de mijloace nepermise, interzise de regulament, reprezintă manifestări ce apar în practica didactică, față de care, începând din clasa a V-a, profesorul trebuie să manifeste o atitudine combativă și exigentă constantă și continuă, recurgând la metode educative specifice precum convingerea, dezaprobarea acestor atitudini nesportive, folosirea exemplului, precum și folosirea unor mijloace de sancționare specifice precum încetarea activității, depunctarea echipei din care face parte elevul ce a avut un comportament necorespunzător, anularea avantajului sau punctului/punctelor obținut/obținute, excluderea temporara din întrecere, concurs sau joc, etc.

În aceeași măsură, profesorul trebuie să promoveze comportamentul și atitudinile pozitive de interrelaționare, prin explicații, exemplificări, aprobări dar mai ales prin punerea elevilor în situații de exersare a acestor comportamente, atribuind roluri cum ar fi responsabil de grupă, căpitan de echipă, arbitru, supraveghetor al respectării regulilor stabilite, impunând astfel, formele de asistență și sprijin reciproc, alcătuind grupe sau echipe relativ egale ca valoare, apreciind și evidențiind gesturile de fair-play, încurjările reciproce, felicitarea învingătorilor, etc.

e).—Asigurarea unei orientări școlare și profesionale optime, raportată la aspirațiile, aptitudinile și interesele elevilor.

Această finalitate, impune profesorilor de educație fizică și sport, preocupări constante de cunoaștere a aspirațiilor și aptitudinilor bio-psiho-motrice ale elevilor, precum și activități de consiliere a lor și a părinților, în vederea orientării școlare și profesionale.Se impune ca profesorul de educație fizică, să cunoască foarte bine probele de aptitudini motrice ce condiționează admiterea în liceele unde educația fizică apare ca probă de concurs (liceul militar, pedagogic, cu program sportiv), și să le aducă la cunoștința elevilor, să-i orienteze pe cei cu aptitudini corespunzătoare pentru aceste instituții de învățământ și să-i pregătească pe aceștia pentru a susține cu succes aceste probe eliminatorii.

O atenție deosebită trebuie acordată orientării elevilor cu caracteristici morfologice, funcținale sau motrice atipice pentru vârsta și sexul lor, liceele cu program sportiv din filiera vocațională, precum și cluburile și asociațiile sportive școlare, având capacitatea de a valorifica atât copiii cu înălțime foarte mare, cât și pe cei cu înălțimi reduse, pe cei cu segmente corporale foarte lungi, cât și pe cei cu segmente scurte, pe cei foarte robuști cât și pe cei mai “uscățivi”, etc.

Reușita orientării nu este întotdeauna cea scontată, dar profesorul de educație fizică trebuie să se considere drept principalul specialist din școală, ce poate presupune și realiza orientarea școlară și profesională a elevilor, către domeniile ce implică disponibilități bio-psiho-motrice, și să acționeze constant în acest sens.

f).—Formarea capacităților și motivațiilor învățării, raportate la condițiile unei societăți aflată într-o continuă schimbare și transformare.

Această finalitate, vizează înzestrarea elevului absolvent, cu instrumentele și suportul psihic, necesare adaptării eficiente, la cerințele naționale, în perspectiva imediată, cât și în cea îndepărtată.

Elevul va fi avizat și informat asupra evoluției sale biologice, a fazelor de disponibilitate la băieți, și de “împlinire” la fete, a tendinței de supraponderabilitate generată de sedentarism sau de supraalimentație, asupra posibilităților de apariție a viciilor de atitudine corporală, sau chiar a deficiențelor fizice și tulburărilor funcționale, ca urmare a activității profesionale, asupra scăderii progresive a valorilor funcționale de bază odată cu trecerea anilor,asupra influențelor nocive ale poluării asupra organismului, asupra posibilității de a schimba două-trei profesii în timpul vieții active, etc.

Pentru a asigura acest tip de capacitate, procesul didactic trebuie să conțină sistematic, elementul de conștientizare asupra tehnicilor de operare cu exercițiul fizic, în direcția dezvoltării și menținerii valorilor indicilor calităților motrice, a păstrării raportului corect între înălțime și greutate, a prevenirii depunerii țesutului adipos sau a înlăturării acestuia, a compensării efectelor negative ale activităților profesionale asupra dezvoltării fizice armonioase, a menținerii echilibrului funcțional la un nivel optim, etc.

Activitatea practică de exersare, va căpăta și valențe formative, care va trebui să-i asigure elevului, capacitatea de autoeducație fizică permanentă, orientată către îndeplinirea obiectivelor-cadru, stipulate de programa școlară.

1.2. Gradul de actualitate al temei

În actualul context, principala problemă din punct de vedere social, care presează și se repercutează în viața de zi cu zi a individului, o reprezintă timpul, acesta reflectându-se și în educația fizică școlară, mai precis în forma de bază a organizării și practicării exercițiilor fizice de către elevi.

Majoritatea specialiștilor consideră că în etapa actuală a evoluției și dezvoltării științei educației fizice și sportului este necesară căutarea unor modalități prin care practicarea exercițiilor fizice să răspundă tot mai adecvat comandamentelor sociale date de complexul proces instructiv-educativ de formare multilaterala a personalității umane.

Principala activitate de tip motric, educația fizică, este accesibilă tuturor vârstelor și are obiective generale și diferențiate, pe fiecare subsistem.

Ca proces instructiv-educativ, dar și ca autoeducație fizică, ea constituie o activitate socială, deliberat concepută și desfășurată, în vederea perfecționării dezvoltării fizice și capacității motrice ale practicanților exercițiilor fizice, în funcție de particularitățile de vârstă și sex, cerințele de integrare socială, specificul unei profesii, etc.

Ea dispune de un număr mare de exerciții fizice, adaptate și diferențiate la toate subsistemele și variabilele, presupunând practicarea sistematică, continuă și după reguli științifice bine definite, a acestor exerciții.

Necesitatea și nevoia practicării sistematice a exercițiilor fizice, a căpătat un caracter axiomatic pentru omul contemporan.

Educația fizică, desfășurată în rândul tinerei generații școlare, reprezintă subsistemul cel mai bine organizat, la nivelul acestuia, existând cadre cu pregătire de specialitate în predarea educației fizice, ca disciplină obligatorie de învățământ, programe specifice, forme variate de organizare și practicare a exercițiilor fizice de către elevi, precum și evaluarea randamentului acestora, pe baza unor probe și criterii fixe.

Starea de sănătate este considerată a fi o condiție umană cu dimensiuni de ordin fizic, social și psihologic, fiecare dintre ele caracterizându-se printr-un continuum cu un pol pozitiv și unul negativ, în sens pozitiv, sănătatea asociindu-se capacității de a te bucura de viață și de a face față solicitărilor și nu doar cu absența bolii.

În sens negativ, sănătatea este asociată cu morbiditatea și în ultimă instanță, cu mortalitatea prematură.

Condiția fizică reprezintă capacitatea de a executa un lucru muscular în mod satisfăcător, ea putând fi direcționată spre oricare dintre cele două obiective și anume performanța și sănătatea.

Activitatea fizică regulată poate contribui în mod substanțial la dezvoltarea și menținerea capacităților funcționale, la păstrarea structurilor organismului și la limitarea deteriorării acestuia din cauza vârstei și a lipsei de activitate, în măsura în care acționează asupra:

-mușchilor scheletului (putere, forță și rezistență);

-funcției motrice (agilitate, echilibru, coordonare și viteză de mișcare);

-scheletului și articulațiilor (structura și funcțiile articulațiilor, flexibilitate, densitatea oaselor);

-funcției cardiorespiratorii (putere aerobă și rezistență);

-metabolismului hidraților de carbon și lipidelor.

Efectele benefice sunt la îndemâna tuturor vârstelor, din copilărie până la bătrânețe, fie ei sănătoși sau suferind de boli cronice sau handicapuri.

În fazele acestui proces complex, alături de celelalte discipline de învățământ, o contribuție importantă este adusă și prin practica curentă a educației fizice și sportului.

Rezultatele acestei activități reprezintă o reflectare a unei bogate experiențe didactice ce a fost acumulată de-a lungul anilor de către cadrele didactice de specialitate, și anume profesorii de educație fizică și sport, constituie o componentă de bază a sistemului educațional școlar din țara noastră.

Demersul didactic ce cuprinde și activitatea educație fizică și sport în învățământul preuniversitar, urmărește să-și aducă aportul în formarea și dezvoltarea populației de vârsta școlară.

În baza acestor deziderate, activitatea demersului didactic desfășurată pe linia educației fizice și sportului de la prima și până la ultima treapta a învățământului preuniversitar trebuie să urmărească anumite finalități.

În structura actuală a sistemului nostru de învățământ, educația fizică și sportul sunt integrate în demersul didactic și se desfășoară sub următoarele forme:

– lecții de educație fizică (în trunchiul comun și în curriculum la decizia școlii);

– ansamblul sportiv;

– activitatea sportivă de performanță (în cadrul claselor speciale sau al unităților de învățământ cu caracter sportiv – cluburi sportive școlare, ore cu program sportiv).

Aceste forme s-au cristalizat și s-au consolidat de-a lungul anilor, ca urmare a activității creatoare a personalului didactic si a cercetărilor, a experienței didactice dobândite și care au dus la fundamentarea unor premise, obiective originale și eficiente care situează școala româneasca printre sistemele de învățământ consacrate din punct de vedere al organizării educației fizice și sportului școlar.

Educația fizică și sportivă, școlară, reprezintă preocupări constante și continuie pentru toți factorii responsabili de educația generațiilor în formare, de sănătatea și capacitatea biomotrică a populației.

Apariția și evoluția exercițiilor fizice au o condiționare clară de ordin social, acestea nefiind determinate de instincte, de factori biologici, etc.

Contrar unor teorii, apariția și evoluția exercițiilor fizice au fost determinate nu numai de latura materială a vieții sociale ci și de alți factori precum știință, nivel de cultură, religie, etc.

Fundamentarea științifica a procesului de practicare a exercițiilor fizice s-a realizat de-a lungul timpului, cu aceleași stagnări, și regrese.

Această fundamentare, a preluat critic, deci a valorificat, unele idei, norme, reguli, aparținând antichității, renașterii, umanismului burghez, etc.

Fundamentarea s-a accentuat odată cu apariția “Teoriei” și “Metodicii” ca discipline științifice și a altor discipline care au abordat domeniul nostru din diferite unghiuri și puncte de vedere.

Evoluția și dezvoltarea în timp a bazelor sportive din aer liber sau din interior, precum și a instalațiilor sportive, a aparatelor și mai ales a materialelor, sportive este deosebit de elocventă.

1.4. Motivul alegerii temei și scopul urmărit

Motivele care m-au făcut să mă decid să aleg această temă au fost :

faptul că am îndrăgit jocul de fotbal și l-am practicat;

am dorit să-mi aprofundez cunoștințele personale în domeniul specializării în disciplina fotbal și în general să-mi aprofundez cunoștințele practico-metodice generale, legate de educația fizică școlară;

tema aleasă poate fi realizată, chiar dacă implică un grad destul de mare de complexitate;

tema poate fi aplicată cu succes la ciclul gimnazial, mai ales la clasele terminale ale ciclului gimnazial (a VII-a și a VIII-a), din considerente biologice, psihologice și motrice.

Fotbalul fiind un joc sportiv colectiv, ce se desfășoară în alergare, ceea ce îi imprimă un caracter dinamic și care utilizează o gamă mare și variată de acțiuni și structuri motrice cu grad ridicat de complexitate și precizie a mișcărilor, aspecte ce îi oferă acestui joc, pe lângă caracteristicile sale de joc de echipă, practicat în competiții și calitatea de mijloc al educației fizice și sportului școlar.

Datorită faptului că majoritatea procedeelor tehnice sunt executate cu picioarul și cu capul, jocul de fotbal poate fi învățat cu ușurință de la vârste relativ mici, iar prin dinamica și solicitările pe care le impune organismului, duce la atingerea unui scop al educației fizice școlare și anume acela de dezvoltare a calităților motrice de bază, cu precădere a calității motrice viteza și a uneia din formele ei de manifestare – viteza de execuție.

Scopul lucrării

Din cele prezentate la subcapitolul anterior, derivă și scopul prezentei lucrări, care este acela de a pătrunde în esența demersului didactic orientat spre experimentarea unor mijloace specifice jocului de fotbal precum și buna eșalonare a lor în structuri motrice și sisteme de lecții eficiente, care să ne demonstreze că aceste mijloace, au mari avantaje față de altele, în dezvoltarea vitezei de deplasare.

Sarcinile cercetării au fost sistematizate astfel:

1. Declanșarea unei activități de informare și documentare pentru întocmirea unei bibliografii care să abordeze o tratare științifică a temei;

2. Emiterea ipotezelor de lucru;

3. Stabilirea unității școlare și a eșantionului;

4. Pregătirea materialelor de lucru:

-cronometru;

-mingi de fotbal;

-fluier;

-tabele de notare a datelor obținute la testări (inițială și finală).

5. Stabilirea probelor ce urmează a fi susținute de către cele două grupe de elevi;

6. Testarea inițială a elevilor;

7. Parcurgerea programului de pregătire, concretizat în sisteme de lecții;

8. Recoltarea finală a rezultatelor;

9. Analiza și interpretarea rezultatelor;

10. Reprezentarea lor grafică;

11. Formularea concluziilor și a recomandărilor;

12. Tehnoredactarea lucrării;

13. Întocmirea referatului și susținerea lucrării.

1.4 Ipotezele de lucru

Pornind de la aceste considerații, ipotezele prezentei lucrări sunt următoarele:

1. Dacă aceeași acțiune poate releva o creștere a nivelului de dezvoltare a bagajului de cunoștințe, priceperi și deprinderi motrice specifice jocului de fotbal, concretizate în elementele și procedeele ale tehnice jocului de fotbal, concomitent cu atingerea obiectivului principal propus, creșterea indicilor de dezvoltare ai vitezei de deplasare;

2. Dacă diferența dintre metodele și mijloacele folosite, precum și a sistemelor de acționare dintre grupa martor, ce va aborda metode și mijloace generale din educație fizică și grupa experimentală, ce va utiliza metode și mijloace specifice jocului de fotbal, va duce la obținerea unor indici de dezvoltare ai vitezei de deplasare, mai buni la grupa experimentală, față de cei obținuți la grupa martor.

CAPITOLUL II.

FUNDAMENTELE METODICE ȘI ȘTIINȚIFICE A LUCRĂRII CERCETATE

2.1. Dezvoltarea calităților motrice la acest ciclu de învățământ

În contextul învățământului modern, educația fizică școlară, trebuie să reprezinte un sistem de finalități bine precizate, cu o tehnologie didactică și cu o serie de instrumente metodologice, capabile să realizeze, să verifice și să realizeze obiectiv gradul lor de îndeplinire, impunându-se precizarea finalității acestui proces, într-un mod riguros, sub forma modelelor de educație fizică.

Modelele de educație fizică școlară, reprezintă o aproximare a sistemului real, ele reflectând realitatea obiectivă rezumativ, surprinzând numai elementele lor esențiale.

După cum s-a observat, pentru educația fizică școlară, se pot elabora modele finale, modele intermediare (globale și parțiale), și modele operaționale.

Modelul final sau intermediar, reprezintă un sistem de cerințe, riguros formulate, ce decurg din principiile obiective ale educației fizice, ele indicând finalitățile acestui proces la terminarea unui ciclu de învățământ, modelul final, sau la încheierea unui an de studii, modelul intermediar.

Modelele intermediare reprezintă trepte sau pași în calea către realizarea modelului final, acestea din urmă trebuin să reflecte rezultatul procesului de educație fizică, desfășurat în ciclul de învățământ respectiv.

Produsul final al acestui proces, care este elevul educat fizic, trebuie să atingă un anumit nivel la fiecare indicator al modelului, nivel stabilit riguros pe baza unor baremuri.

Ca urmare, se poate vorbi de modele operaționale, stabilite diferențiat pentru realizarea obiectivelor specifice fiecărei componente a modelului, de exemplu pentru optimizarea dezvoltării fizice, folosindu-se modele operaționale, bazate pe exerciții cu caracter analitic, structurate în complexe de exerciții, adresate întregului colectiv de elevi, și microcomplexe, indicate în mod diferențiat elevilor cu deficiențe fizice.

Pentru dezvoltarea indicilor de dezvoltare ai calităților motrice se folosesc alte genuri de modele operaționale, modele bazate pe variante metodice ale efortului specific fiecărei calități motrice.

Modelele au o stabilitate relativă, ele fiind valabile pentru o perioadă de timp corespunzătoare, cel puțin unui ciclu de învățământ, după care se pot perfecționa prin raportarea la cerințele următoarei etape, exprimată prin modificarea indicatorilor și baremurilor.

Modelul este structurat pe baza unor componente, ce reprezintă laturile esențiale, asupra cărora trebuie să se exercite în mod obligatoriu, influențe în procesul de educație fizică.

Calitățile motrice sunt însușiri ale organismului care oferă individului posibilitatea executării diferitelor acte motrice, legate atât de activitatea sa zilnică, cât și de cea sportivă.

În procesul de învățământ un loc important în cadrul preocupărilor profesorului de specialitate îl ocupă găsirea și utilizarea în pregătire a celor mai eficiente metode și mijloace care să asigure dezvoltarea acestor calități.

În activitatea de dezvoltare a acestora (este permanentă) profesorul de educație fizică trebuie să stabilească anumite priorități în educarea calităților.

Se recomandă ca programarea dezvoltării lor să se facă cu pondere diferită în funcție de conținutul lecțiilor, materialele sportive existente, condițiile de anotimp, fondul motric al elevilor într-o anumită etapă.

Perfecționarea calităților motrice reprezintă unul din principalele obiective ale procesului de pregătire a tineretului școlar realizată concomitent cu formarea priceperilor și deprinderilor motrice.

Calitățile motrice sunt însușiri ale organismului concretizate în capacitatea de efectuare a acțiunilor de mișcare cu anumiți indici de viteză, forță, rezistență și îndemânare (V,Î,R,F).

Calitățile motrice au un caracter nativ al cărui nivel de manifestare inițială depinde de fondul genetic ereditar.

Dezvoltarea lor ulterioară ca dealtfel și formarea deprinderilor motrice, se realizează odată cu evoluția procesului de creștere și dezvoltare, ele fiind influențate de specificul activităților desfășurate, condițiile de viață, ereditatea, mediul geografic și climateric și activitățile desfășurate în mediul școlar.

În literatura de specialitate precum și în limbajul specialiștilor se folosesc mai mulți termeni precum: calități fizice, calități motrice, calități bio-motrice, calități ale activității motrice, funcții motrice de bază, etc

În cadrul procesului instructiv educativ, dezvoltarea calităților motrice trebuie să ocupe un loc prioritar deoarece:

calitățile motrice condiționează și determină în mare măsură formarea și în special consolidarea deprinderilor motrice;

dezvoltarea calităților motrice favorizează creșterea capacității de efort a organismului;

dezvoltarea calităților motrice se poate realiza și în condiții materiale simple;

dezvoltarea calităților motrice se poate face și în cadrul activității independente a elevilor.

Ținând seama de legătura indisolubilă dintre calitățile motrice și priceperile și deprinderile motrice, se impune ca dezvoltarea acestora, să fie făcută diferențiat, în concordanță cu cerințele specifice ale aplicării deprinderilor motrice în diferite activități practice.

Raporturi de interdependență, se stabilesc și în manifestarea calităților motrice, chiar, între ele statornicindu-se o mare varietate funcțională.

Calitățile motrice se găsesc în strânsă legătură și cu cele moral-volitive, de învingere a greutăților și situațiilor dificile, stăpânirea de sine, etc.

Ca o primă sistematizare a calităților motrice putem afirma că ele se împart în:

calități motrice de bază, viteza îndemânarea, rezistența și forța, la care se mai adaugă, după unii specialiști și suplețea și mobilitatea ;

calități motrice specifice, cele implicate în practicarea unor ramuri de sport, sau în exercitarea unor profesii/meserii, ele razultând din combinarea a două sau mai multe calități motrice de bază.

Calitățile motrice se dezvoltă și se «educă», în funcție de vârstă, la cei mici punându-se accent pe viteză și îndemânare, la cei mari punându-se accent pe forță și rezistență.

Calitățile motrice sunt într-o strânsă relație de interdependență cu deprinderile și priceperile motrice, interdependență ce trebuie corect înțeleasă, însușirea deprinderilor și/sau a priceperilor motrice , necesitând un anumit nivel de dezvoltare al calităților motrice, și influențând acest nivel prin exersarea realizată în scopul învățării, consolidării sau perfecționării deprinderilor și/sau priceperilor motrice.

La rândul său, orice acțiune realizată în vederea dezvoltării calităților motrice, efectuată prin deprinderi și/sau deprinderi motrice, influențează consolidarea acestor deprinderi și /sau priceperi motrice, ele, așadar, reprezentând «priorități» și «efecte secundare», ce nu trebuie încurcate.

În efectuarea oricărui act motric, și în special al oricărui exercițiu fizic, sunt implicate toate calitățile motrice de bază, cu pondere diferită, existând, însă, și exerciții fizice «pure», precum exerciții numai de forță, numai de viteză, etc.

Acționarea în mod expres, asupra educării unei calități motrice, implică și efecte indirecte asupra celorlalte calități motrice, dar cu specificația că trebuie avută o grijă deosebită la «transferul negativ», numai exercițiile speciale pentru viteză, neducând la un transfer negativ pentru celelalte calități motrice.

Dezvoltarea calităților motrice se poate programa a fi realizată în orice perioadă a anului, fiecare calitate motrică, având un loc special în lecția de educație fizică sau de antrenament.

Calitățile motrice de bază pot fi sistematizate după cum urmează:

Îndemânarea – reprezintă “capacitatea de a atinge și a executa mișcări necesare corect, rapid și adaptate situației”, fiind o calitate motrică cu o largă aplicativitate atât în activitatea zilnică, cât și în cea sportivă.

Deși este o calitate nativă, îndemânarea, este perfectibilă dacă se acționează asupra ei selectiv, continuu și cât mai de timpuriu posibil.

Îndemânarea reprezintă un cumul de calități, ea este o calitate motrică complexă, care se interferează cu toate celelalte calități.

La baza acestei calități motrice stă coordonarea, proces important al activității organismului îndeplinit de S.N.C. și Kinestezic.

Dacă până la 12-14 ani nu dă dovadă de o anumită îndemânare pentru o activitate motrică, este greu de presupus că o va dobândi ulterior.

Forme de manifestare:

-generală:-capacitatea de a efectua general și creator diverse acțiuni motrice;

-specifică:-specifică ramurilor și probelor sportive;

-din punct de vedere al formelor de manifestare îndemânarea poate fi:

în regim de viteză, forță, rezistență;

în funcție de gradul de dificultate poate fi simetrică, asimetrică, simultană și succesivă.

Factorii determinanți ce condiționează această calitate motrică pot fi schematizați astfel:

îndemânarea este condiționată de nivelul de coordonare a centrilor sistemului nervos și plasticitatea scoarței cerebrale;

îndemânarea este condiționată de calitatea transmiterii impulsurilor nervoase și a inervației musculare;

îndemânarea este condiționată de capacitatea analizatorilor de a capta informația și de a realiza sinteza aferentă în vederea analizei situației;

îndemânarea este condiționată de capacitatea de anticipare a executantului;

îndemânarea este condiționată de funcțiile memoriei și gândirii (în special gândirea creativă), ale executantului;

îndemânarea este condiționată de volumul și complexitatea deprinderilor motrice stăpânite de către executant;

îndemânarea este condiționată de nivelul de dezvoltare al celorlalte calități motrice de bază.

Metode și mijloace pentru dezvoltarea îndemânării:

Fiind o calitate complexă prezentă în toate exercițiile deprinderi motrice, procedeele tehnice – tactice, îndemânarea nu are metode, procedee metodice și exerciții speciale proprii la fel ca celelalte calități, orice procedeu utilizat pentru exersare constituind un sistem de acționare pentru dezvoltarea îndemânării.

Forța reprezintă “capacitatea aparatului neuromuscular de a învinge o rezistență prin mișcare pe baza contracției musculare”.

Este una din calitățile motrice mult solicitate în activitatea fizică, ea stând la baza celor mai simple deprinderi, importanța ei crescând în raport direct cu scopul urmărit în procesul de formare și perfecționare a deprinderilor motrice de bază sau a acelor specifice diferitelor ramuri de sport.

Calitatea forței sporește relativ repede, dar lipsa de preocupare pentru dezvoltare și menținerea ei duce în scurt timp la scăderea parametrilor obținuți în procesul de pregătire.

Dezvoltarea forței poate începe chiar de la vârsta de 10 ani, dacă manifestăm grijă deosebită în ceea ce privește gradarea exercițiilor.

Pentru elevii din clasele mai mici în procesul de dezvoltare a forței se recomandă să se folosească exerciții de cățărare și tracțiune prin care se învinge greutatea propriului corp, treptat introducându-se lucrul cu obiecte de diferite mărimi, precum și exerciții cu partener.

Dozarea exercițiilor pentru dezvoltarea forței se face de către profesor în funcție de vârsta și gradul de pregătire al elevilor. Înaintea începerii exercițiilor de forță profesorul va asigura o bună prelucrare analitică a articulațiilor și principalele grupe musculare ce vor fi angrenate în execuție.

Formele de manifestare ale forței sunt:

Forța generală – capacitatea organismului de a învinge o rezistență pe baza principalelor grupe musculare;

Forța specifică – forța anumitor grupe musculare specificate de specificul unei activități profesionale sau sportive;

Forța absolută (maximă) – forța cea mai mare pe care sistemul neuromuscular o poate dezvolta în situația contracției maxime voluntare;

Forța explozivă – capacitatea de a manifesta valori mari de forță în cea mai mică unitate de timp (Joselini);

Forța în regim de rezistență – capacitatea organismului de a efectua contracții musculare în cadrul unor eforturi de lungă durată;

Forța dinamică – se referă la manifestarea forței.

Factorii determinanți ce condiționează forța sunt:

concentrarea proceselor nervoase fundamentale, excitația și inhibiția;

capacitatea de reglare a funcțiilor vegetative, de către sistemul nervos central;

numărul de fibre musculare angajate în contracție și mărimea secțiunii fiziologice a acestora;

calitatea proceselor metabolice și a substanțelor energetice existente în mușchi (compoziția biochimică a acestora);

durata contracției musculare;

starea de funcționare a segmentelor de sprijin, a ligamentelor și articulațiilor;

valoarea unghiulară a segmentelor implicate în acțiune.

Rezistența – reprezintă “capacitatea organismului, de a depune eforturi cu o durată relativ lungă și o intensitate relativ mare, menținând indici constanți de eficacitate optimă, rezistența reprezintă capacitatea psiho-fizică, de a depune eforturi, fără apariția stării de oboseală (senzorială, emoțională, fizică) sau prin învingerea fenomenului de oboseală”.

Rezistența presupune și o capacitate ridicată de restabilire rapidă a organismului, după unele eforturi «obositoare».

În funcție de ponderea participării grupelor musculare, rezistența se poate clasifica în :

a).-rezistența generală, caracteristică efectuării timp îndelungat a unor acte sau acțiuni motrice ce angrenează principalele grupe musculare în proporție de ~70%;

b).-rezistența specifică sau specială, ce este caracteristică depunerii eforturilor pe care le implică probele sau ramurile de sport, precum și unele profesii cu indici constanți și eficienți de randament.

Această rezistență specifică poate fi locală, atunci când în efort se angrenează mai puțin de 1/3 din musculatură, și rezistența regională, atunci când în efort se angajează între 1/3 și 2/3 din musculatura organismului uman.

În funcție de sursele energetice și durata efortului, rezistența se poate clasifica în:

-rezistența anaerobă, specifică pentru eforturile cuprinse între 45 de secunde și 2 minute, numite și eforturi de durată scurtă;

-rezistența aerobă, specifică pentru eforturile ce depășesc 8 minute, numite și eforturi de lungă durată;

-rezistența mixtă, specifică pentru eforturile cuprinse între 2 și 6 minute, numite și eforturi de durată medie, în care, pe fondul unor procese de tip aerob, apar și unele anaerobe, mai ales spre limita inferioară de efort.

Viteza reprezintă, capacitatea omului de a executa o mișcare cu rapiditate și frecvență mare.

Învățământul gimnazial reprezintă o etapă nouă, superioară învățământului primar, ceea ce obligă elevul la eforturi de adaptare, mai ales la noul sistem de organizare, care în toate cazurile, constă în trecerea de la modul de predare de către un singur cadru didactic (învățător) a tuturor disciplinelor de învățământ, la predarea pe obiecte separate de către mai mulți profesori.

Sigur că educația fizică predată de către un cadru didactic specializat în acest domeniu reprezintă o continuare firească a procesului început în clasele I-IV, îndreptat spre obiectivele cadru specifice acestui ciclu de învățământ.

2.2 Viteza-calitate motrică de bază la ciclul gimnazial

Viteza este o calitate motrică esențială, prezentă mai mult sau mai puțin în toate actele motrice, mai ales a acelora cu caracter sportiv, viteza mai mare sau mai mică a unui individ depinzând în cea mai mare măsură de „zestrea ereditară” de care acesta dispune.

Această calitate motrică poate fi totuși dezvoltată deși chiar dacă într-o măsură mai mică, printr-o pregătire sistematică, începând chiar de la 7-8 ani, dar o atenție majoră dezvoltării acestei calități i se acordă în jurul vârstei de 11-14 ani, considerată a fi vârsta optimă de realizare a celor mai importante progrese de ordin calitativ.

Începând cu vârsta de 13 ani exercițiile de viteză vor fi combinate din ce în ce mai mult cu exercițiile de forță iar de la 14 ani la acestea se vor adăuga și exerciții de viteză-rezistență.

Creșterea vitezei mișcărilor, se realizează în principal datorită lucrului în viteză maximă și a exersărilor în regim de viteză-forță elementul de progresie fiind dat de creșterea intensității efortului prin mărirea frecvenței mișcărilor.

Pentru asigurarea eficienței dorite este necesar ca exercițiile de viteză să se efectueze în prima parte a lecției, imediat după ce organismul elevilor a fost bine pregătit pentru efort, în aceste condiții fiind posibilă prelungirea solicitării la efort cu intensitate maximă.

Profesorul trebuie să cunoască că însumarea eforturilor scurte (de viteză) de mare intensitate, repetate prea des pot determina apariția oboselii premature, în aceste condiții exercițiile putându-se continua numai în concordanță cu capacitatea de rezistență a elevilor respectivi apărând necesitatea lucrului diferențiat pe grupe omogene și asigurându-se intervale de odihnă corespunzătoare.

Factorii determinanți ce influențează dezvoltarea vitezei au fost sistemazați astfel:

-mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, excitția și inhibiția, care determină tempoul alternării contracției și relaxării mușchilor;

-nivelul de acuitate al organelor receptoare (analizatorii);

-viteza de transmitere a impulsurilor nervoase, pe căile aferente și eferente;

-viteza de contracție a mușchilor inervați;

-tipul fibrelor musculare ce intră în contracție, fibrele albe fiind mai “rapide”;

-valoarea surselor și proceselor energetice;

-lungimea segmentelor implicate, mobilitatea articulațiilor și elsticitatea musculară.

Viteza poate prezenta mai multe forme de manifestare:

Viteza de reacție – capacitatea cu care organismul răspunde la anumite semnale; timpul scurs de la apariția stimulului (vizual, auditiv) până la declanșarea reacției de răspuns;

Viteza de execuție – iuțeala cu care se execută o acțiune motrică singulară, unitară ca structură motrică;

Viteza de repetiție – iuțeala cu care se repetă mișcările într-o anumită unitate de timp;

Viteza de deplasare – este dată de succesiunea unor mișcări ciclice efectuate în mod constant.

Metode de dezvoltare a vitezei

1. Metode pentru dezvoltarea vitezei de reacție:

-metoda repetărilor: reacții la stimuli cunoscuți sau la stimuli complecși, la obiecte în mișcare, alegerea reacțiilor în funcție de valoarea stimulilor;

-metoda întrecerii, a jocului;

-metoda senzorio-motrică, pentru dezvoltarea capacității perceperii timpului și ritmului.

2. Metode pentru dezvoltarea vitezei de execuție:

metoda repetărilor în tempo maximal, pe părți (fracționată);

-metoda repetărilor globale;

-metoda jocului;

-metoda întrecerii.

3. Metode pentru dezvoltarea vitezei de repetiție:

-metoda repetărilor în tempo maximal;

-metoda repetărilor în tempouri alternative (maximal-submaximal);

-metoda întrecerii.

Mijloace pentru dezvoltarea vitezei:

-Exerciții cu influență selectivă efectuate în tempo rapid (5-10 sec);

-Exerciții din grupa exercițiilor de front și formație;

-Ștafete și jocuri de mișcare care solicită atenție și reacții prompte la diferite semnale dinainte stabilite sau date prin surprindere;

-Exerciții și jocuri cu mingea;

-Starturi din diferite poziții;

-Sărituri variate cu bătaie pe 1 sau 2 picioare;

-Exerciții din școala alergării implicate în alergare de viteză;

-Exerciții și acțiuni din jocuri sportive;

-Jocuri sportive bilaterale realizate în condiții de viteză;

-Unele exerciții de forță.

Indicații metodice pentru educarea vitezei:

La clasele mici se va acționa în cadrul vitezei de reacție (1 minut în cadrul fiecărei lecții, în orice temă) și asupra celei de execuție, iar la clasele VIII-XIII în contul vitezei de repetiție și a celei de execuție în ambele cazuri acționând asupra acelor factori care dezvoltă viteza pe seama forței și a rezistenței și pe seama mecanismelor și surselor energetice specifice vitezei.

Activitatea pentru dezvoltarea vitezei trebuie plasată imediat după veriga influențării selective a aparatului locomotor înaintea oricărei teme sau activități.

Respectând principiul accesibilității (de la simplu la complex) în educația vitezei de reacție se va merge pe calea creșterii și complicării treptate a numărului de schimbări posibile ale situației cunoscând că timpul necesar reacției de răspuns este direct cu gradul de incertitudine.

Viteza de execuție sau frecvența mișcărilor singulare se manifestă în toate cazurile combinată cu celelalte forme ale vitezei sau cu forța.

Pentru dezvoltarea vitezei de deplasare este necesară o cantitate mică / distanță maxim 20-30m – și pauză până la revenire.

Cerințele la care trebuie să răspundă exercițiile folosite pentru dezvoltarea vitezei:

-să asigure în timpul execuției viteza la indici maximi;

-structura mișcărilor să fie astfel consolidată încât să permită elevului orientarea efortului spre obținerea unor execuții cu viteză maximă;

-execuția să dureze atâta timp cât se poate menține viteza de execuție;

-efortul este repetat după o pauză de restabilire aproximativ completă atâta timp cât viteza nu scade din cauza oboselii;

-repetarea efortului cu viteză maximă constituie calea de bază pentru educarea vitezei;

-la fiecare reluare a efortului acesta trebuie să tindă spre depășirea performanței anterioare.

2.3. Particularități morfologice și funcționale ale elevilor din ciclul gimnazial

Copilul nu este un „adult în miniatură”, afirmă Paiget și Claparede și, ca atare, el trebuie tratat diferențiat în procesul instructiv-educativ, fiecare etapă de creștere a copilului cu reguli specifice particularităților de vârstă, trebuind bine cunoscută de profesor.

În timp ce creșterea reprezintă expresia fenomenelor cantitative, legate de mărirea dimensiunilor corporale, dezvoltarea reprezintă procesele calitative ce marchează atingerea unor nivele superioare de funcționalitate.

Nevoia de mișcare la copii, reprezintă de fapt o necesitate de dezvoltare pe plan fizic, psihic, motric, aceasta manifestându-se prin dorința lor de a se juca, de a alerga, de a sări, de a arunca, etc., de a „zburda” fie spontan, fie organizat în cadrul grădiniței sau școlii.

În timpul creșterii și dezvoltării, diversele elemente corporale, prezintă diferențieri de la o vârstă la alta, pe de altă parte, procesul de creștere și dezvoltare, nu are loc în mod linear, ci în puseuri, cu o viteză care diminuează spre vârsta adultă și cu mari oscilații la nivelul diferitelor segmente, uneori existând diferențieri, chiar între cele două procese fundamentale de creștere și dezvoltare.

La pubertate se manifestă o accelerare pronunțată, constatându-se că segmentele scheletice considerate izolate, au puseul de creștere în momente diferite, oasele plantare și palmele crescând mai repede decât gambele și antebrațele, care la rândul lor, înregistrează indici superiori în raport cu coapsele și brațele, evidențiind această regularitate centripetă a creșterii.

În procesul de creștere se mai remarcă o intensificare a metabolismului bazal, care este în proporție de 20%, superior adultului.

În ceea ce privește aparatul locomotor, legat de fragilitatea și sensibilitatea țesutului muscular, se evidențiază riscurile la care este supus copilul, în cazul unui efort antifiziologic, cu încărcătură ce îi depășește posibilitățile și care pot avea drept consecință leziuni sau traumatisme la nivel osos, cartilaginos, tendinos și ligamentar.

Aparatul locomotor al copilului, nu are încă rezistența adultului, ceea ce impune introducerea gradată a exercițiilor cu îngreuieri.

Procesul de transformare extrem de complex, denumit ”pubertate”, după unii specialiști în domeniu, are mai multe stadii și anume:

stadiul sau etapa pubertății sau antepubertății (prepubertară), se desfășoară între 10 și 12 ani;

stadiul sau etapa pubertății propriu-zise, ce se desfășoară între 13 și 14 ani;

stadiul sau etapa post-pubertară, ce se desfășoară între 14 și 15 ani, în care se și încheie transformările bio-psihice.

Sigur că datorită fenomenului de ”accelerație”, datorat în mare măsură condițiilor de trai și gradului de civilizație, sunt cazuri în care pubertatea poate începe chiar de la vârsta de 9-10 ani.

De asemenea, apar situații în care pubertatea se poate prelungi până la vârsta de 16-17 ani, mai ales la băieți.

Vârsta școlară mijlocie, în speță cea la care ne referim cu precădere, coincide cu perioada pubertară care, la fete, se situează la 11,13 ani, iar la băieți la 12,14 ani, această perioadă marcând intrarea în funcțiune a glandelor cu secreție de androgeni, îndeosebi de testosteron la băieți și estrogeni la fete, ceea ce determină apariția caracterelor sexuale secundare și modificări ale întregului organism (masă musculară, cord, pulmon, etc.).

De asemenea pubertatea variază ca durată, de la individ la individ, în afara caracterelor sexuale primare și secundare ce devin evidente, având loc o serie de modificări în întreg organismul.

Astfel, oasele cresc în grosime, sistemul vascular se dezvoltă, laringele crește exploziv la băieți, trunchiul este mai mare decât membrele, cele două sexe se diferențiază tot mai mult, factorii ereditari și cei de mediu (alimentari, geoclimatici, urbanizare, etc.), influențând momentul instalării și durata pubertății astfel încât, individualizarea perioadei pubertare diferențierea vârstei cronologice de cea biologică, constituie elemente de maximă importanță, în investigarea științifică a acestei etape de dezvoltare a organismului.

Particularități somatice – apariția pubertății, duce la o accelerare creșterii în înălțime, într-un ritm superior tuturor vârstelor, pentru ca apoi, aceasta să se diminueze treptat până la 20-21 de ani, cea mai mare creștere semnalându-se la membrele inferioare, apoi la cele superioare, fapt ce creează în multe cazuri dezarmonii, ce se evidențiază și reies mai ales la întocmirea graficelor de creștere, grafice denumite și ”morfograme”.

Datorită acestei dezvoltări inegale a segmentelor corpului și anume forma alungită a oaselor și mușchii insuficient dezvoltați și alungiți, în literatura de specialitate, se amintește despre o fază ”caricaturală”, trunchiul devenind lung, toracele îngust iar abdomenul supt.

Ca urmare a acestor trăsături somatice, organele interne din interiorul cutiei toracice, sunt dezvoltate insuficient, aceasta creând dificultăți în procesul de adaptare la efort prin lipsa rezistenței funcționale.

La acestă vârstă, oasele se dezvoltă mai ales pe seama creșterii lor în grosime, prin depunere de săruri minerale (calciu și fosfor) și prin consolidarea structurii funcționale intime, ele devenind mai rezistente la acțiunea factorilor mecanici de presiune, tracțiune și răsucire, în schimb reducându-se elasticitatea lor.

Deoarece la fete pubertatea se instalează mai repede decât la băieți, ele prezintă la aceleași vârste cu ale băieților, valori superioare ale creșterii în înălțime și greutate, aceasta fiind dealtfel singura etapă în ontogeneză, când fetele ating valori somatice mai mari față de băieți, valori reliefate și printr-un trunchi mai lung și membre inferioare scurte.

Articulațiile sunt slab dezvoltate, iar ligamentele nu asigură în suficientă măsură, rezistența la tracțiuni și răsuciri, mușchii se dezvoltă mai ales pe seama alungirii fibrelor, nu însă și în grosime.

Suprafața lor în secțiune fiziologică și implicit forța lor, sunt mai mici, lungimea fibrelor musculare prezentând totuși și un avantaj, în sensul că determină creșterea valorii lucrului mecanic, cu condiția ca greutatea să nu depășească forța globală a mușchiului.

Această etapă, ne arată că forța relativă (forța raportată la kg/corp), nu numai că stagnează, ci manifestă chiar și un regres considerabil, atât la nivelul flexorilor cât și al extensorilor.

Totuși ritmul de creștere al forței absolute și a celei relative a flexorilor, este ceva mai mare, comparativ cu ritmul de crștere al forței extensorilor, din acest motiv apărând necesitatea folosirii într-o măsură mai mare, a exercițiilor de forță la această vârstă, îndeosebi pentru mușchii extensori, pentru a se preveni scăderea activității motrice generale, tendință accentuată la fete, către sfârșitul perioadei pubertare.

Revizuirea concepțiilor vechi, potrivit cărora, folosirea exercițiilor de forță este total contraindicată la elevii de vârstă pubertară, invocând argumente de ordin morfologic și funcțional, este absolut necesară.

Sunt însă contraindicate eforturile maximale de forță și marile încordări neuromusculare, fără o pregătire specială, deoarece apare pericolul suprasolicitării aparatului musculoligamentar. În schimb, exercițiile de forță bine dozate, bazate pe lucrul cu haltere mici, cu gantere, în condițiile măririi treptate a volumului și intensității, conform principiului fiziologic de creștere gradată a efortului, nu sunt contarindicate.

Ca urmare, acestă etapă poate fi caracterizată de transformarea proceselor morfo-funcționale și psihice, in vederea maturizării treptate a tinerilor.

Particularități funcționale – în concordanță cu particularitățile dezvoltării morfologice, se poate constata o capacitate scăzută de adaptare și rezistență funcțională a aparatului cardiovascular și respirator, la eforturi fizice intense.

Sistemul cardiovascular – se dezvoltă lent în perioada pubertară, arterele având un diametru proporțional mai mic decât la adult, iar venele și sistemul limfatic sunt destul de bine reprezentate.

Frecvența cardiacă, înregistrează la începutul perioadei, 90-100 pulsații/minut și scade la finele pubertății, până la 82-88 pulsații/minut.

În timpul eforturilor fizice, cordul depune un travaliu mare pentru irigarea organelor și sistemelor, deoarece diametrul vaselor sanguine este mai îngust, aceasta ducând de multe ori la apariția fenomenelor de oboseală, apariția amețelilor, a turlburărilor ritmului cardiac, etc.

Sistemul cardiovascular anadar, prezintă dificultăți de adaptare la eforturi intense, fapt evidențiat prin aceea că oxigen-pulsul maxim obținut în valori absolute sau pe kg/corp este mai mic, iar volumul sistolic și debitul cardiac maxim.

Aparatul respirator – se dezvoltă intens în perioada pubertară, funcția respiratorie ameliorându-se net și ducând la creșterea amplitudinii mișcărilor respiratorii de la 230ml volum curent la 11 ani, la 350 ml volum curent la 15 ani, scade frecvența respiratorie de la 22 la 18 respirații pe minut, crește capacitatea vitală, iar respirația tisulară apreciată după VO maxim pe minut, se amplifică în mare măsură, dar cu toate acestea nefiind atinse limitele maxime ale capacității de efort aerobe, aceasta ducând la neobținerea de rezultate maxime la eforturile de rezistență.

Aparatul vestibular, ca organ de echilibru, precum și alți analizatori, ating un nivel de dezvoltare comparabil cu cel al adultului.

Această perioadă, marcată de o nevoie acută de mișcare, este extrem de importantă în desfășurarea procesului instructiv-educativ de educație fizică și sport, trebuind menționat faptul că la această vârstă, se constată creșteri medii anuale în greutate de până la 9,5-10 kg și în înălțime de până la 10 centimetri.

Sistemul nervos – se dezvoltă rapid la această vârstă, încheindu-se practic, maturizarea ariei corticale a analizatorului motor, având loc o creștere redusă a volumului creierului, însă adâncindu-se circumvoluțiunile, iar prin inmulțirea fibrelor de asociație sporindu-se conexiunile funcționale dintre diferite zone.

Celulele corticale se dezvoltă continuu, perfecționându-se și diferențiindu-se, creând astfel baza funcțională a activității de prelucrare a informațiilor.

Particularități psihice – întreaga activitate nervoasă superioară și cea psihică, se dezvoltă rapid, atingând un nivel superior, ca urmare, procesele gândirii, analiza, sinteza, abstractizarea, se perfecționează, ceea ce fac posibil rezolvarea unor situații problematice.

Funcția de analiza și sinteza a scoarței, se dezvoltă, ca de altfel și procesul inhibiției interne, pe această bază, viteza de realizare a diferențierilor crescând, iar reflexele condiționate formate, stingându-se mai lent.

Funcția celui de-al doilea sistem de semnalizare domină, în raport cu aceea a primului sistem.

Este necesar să fie specificat că la pubertate mai persistă încă într-o oarecare măsură, insuficiența proceselor de inhibiție condiționată, în schimb, de predomină procesele de excitație, datorită acestui fapt, mișcările copiilor la această vârstă, având un caracter brusc iar precizia lor este scăzută.

Dezvoltarea sexuală, secrețiile hormonale, labilitatea psihică și modificările somato-psihologice, la care se mai pot adăuga unele aspecte sociale, necesită din partea pedagogului o revizuire a noilor relații ce se impun în relația „educator-educat”, „profesor-elev” sau „antrenor-sportiv”, unde tactul și experiența adultului trebuie folosite pentru prevenire și evitarea incidentelor și menținerea interesului elevilor pentru activitatea de educație fizică și sport.

Particularități motrice – datorită dezvoltării organismului pe multiple planuri, mai ales măririi plasticității scoarței și mobilității proceselor nervoase de excitație și inhibiție, sporesc și posibilitățile de dezvoltare a tuturor calităților motrice și în special a vitezei, cu precădere la 12 ani la fete și 13 ani la băieți.

La vârsta de 12 ani, viteza fetelor are indici superiori față de cea a băieților, urmând ca progresiv, aceștia să-și sporească treptat indicii de dezvoltare ai vitezei, depășindu-le pe fete, acest proces evolutiv durând până în jurul vârstei de 14-15 ani.

Datele literaturii de specialitate, spun că până la 15 ani există disponibilități deosebite pentru dezvoltarea vitezei sub formele ei de manifestare simple în condițiile unor structuri complexe, viteza fiind într-o deplină corelație cu celelalte calități motrice, atingând valori superioare la vârste mari.

Ca urmare a dezvoltării aparatului locomotor, concomitent cu viteza, îndemânarea progresează evident, fapt pentru care pubertatea mai este denumită „vârsta îndemânării”.

Cunoscută fiind disproporția dintre diferetele segmente ale corpului, în efectuarea acțiunilor motrice, se remarcă o oarecare „stângăcie”, însă disponobilitățile pentru mărirea îndemânării sunt totuși crescute atunci când această calitate este dezvoltată simultan cu simțul orientării în spațiu, ce în jurul vârstei de 12-13 ani, se apropie de cea a adultului.

În discordanță cu toate calitățile motrice, mobilitatea are cele mai scăzute valori la 12-13 ani la fete și la 13-14 ani la băieți, ceea ce face ca acțiunile/mișcările, să nu fie executate cu amplitudinea corespunzătoare, ceea ce impune măsuri speciale în cadrul lecțiilor.

Prin îmbunătățirea calității mușchilor și mai ales a laturii funcționale, ce condiționează viteza, sporește capacitatea de forță în regim de viteză sub forma detentei (forța explozivă), mărindu-se de asemenea și capacitatea de efort static moderat, în raport cu greutatea corporală mai ales la băieți, începând de la 13-14 ani, care evoluând în continuare și după această vârstă, depășesc în mod evident fetele.

Ca o consecință a posibilităților funcționale reduse, capacitatea de rezistență a organismului la efort este scăzută, mai ales sub forma ei de rezistență cardio-vasculară, fapt care însă nu împiedică ci chiar impune acționarea sistematică, cu mijloace bine dozate, pentru dezvoltarea ei.

Se va acționa de preferință asupra dezvoltării rezistenței în regim de forță sau viteză, care să angajeze grupe musculare mari (mușchii spatelui, ai membrelor superioare, ai membrelor inferioare, etc.) și să permită activitatea nestingherită a aparatului cardio-respirator fără a-l solicita însă, la posibilitățile sale maxime.

La fete, rezistența este mai scăzută decât la băieți, cu toate că și la aceștia comparativ cu alte vârste, ea se situează la valori scăzute.

În privința abordării dezvoltării calităților motrice calităților motrice la această vârstă, trebuie menționat că se impun măsuri metodice atente în procesul de dezvoltare a forței și rezistenței, fapt care va determina creșterea acestor calități deosebit de importante.

Ca urmare a caracteristicilor morfologice, fiziologice și psihice ale elevilor și elevelor din ciclul gimnazial, metodologia acționării în vederea realizării componentelor procesului instructiv-educativ, capătă un caracter particular.

În ceea ce privește motricitatea la vârsta corespunzătoare învățământului gimnazial, aceasta nu prezintă deosebiri esențiale între băieți și fete ci numai unele particularități, ce trebuie luate în considerare, pentru a se putea aplica tratarea diferențiată.

Aceste particularități se referă la gradul de maturitate a mișcărilor, economicitatea acestora, cursivitatea, tempoul, expresivitate, băieții având înclinații îndeosebi către exercițiile de forță, efectuate uneori cu repezeală, exerciții de învingere a unei forțe, cu o orientare precisă ce le mărește eficiența, în timp ce fetele preferă mișcările expresive, efctuate pe muzică, caracterizate uneori prin lipsă de economicitate dar care tind către acuratețe tehnică.

Din cele prezentate anterior, se poate concluziona că băieții efectuează mai bine mișcările ce reclamă precizie (schimbări de direcție, precizie în aruncări), pe când fetele manifestă predispoziții în executarea corectă a exercițiilor de gimnastică.

Din cercetările întreprinse de unii specialiști, rezultă că alergarea reprezintă deprinderea cu aplicarea cea mai largă, desfășurându-se în mod deosebit în activitatea neorganizată față de cea organizată, ce solicită însă destul de puțin, din acest punct de vedere.

Volumul alergării scade însă odată cu înaintarea în vârstă, fapt ce trebuie prevenit de către cadrele de specialitate prin crearea obișnuinței de a alerga.

Săriturile, din cauza particularităților dezvoltării morfologice la această vârstă, nu se execută cu eficiența corespunzătoare, bătaia de regulă fiind puternică, dar în schimb zborul nu valorifică forța acestei bătăi.

Drept urmare se impune lucrul pentru dezvoltarea detentei la nivelul membrelor inferioare, în vederea însușirii corecte a săriturilor în înălțime, în lungime, pe și peste aparate.

Deosebit de importantă în efectuarea săriturilor, este coordonarea dintre mișcările segmentelor corpului ce constituie de multe ori cheia eficienței acestora și învățarea unei aterizări elastice.

La vârstele ciclului gimnazial există mari disponibilități în ceea ce privește însușirea unor procedee tehnice, specifice ramurilor de sport și mai ales specifice jocurilor sportive, ca urmare, învățarea rapidă și practicarea unor ramuri de sport, constituindu-se într-o sarcină de primă prioritate a educației fizice.

La această vârstă, copilul manifestă o mare îndrăzneală, acceptă conștient riscuri, deci se pot realiza acumulări, legate de priceperile și deprinderile motrice, deosebit de importante, ce vor influența favorabil, evoluția sa.

Creșterea accelerată în greutate și înălțime, deteriorează raportul greutate-forță, influențând nefavorabil, coordonarea motrică, în acest sens, impunându-se o multitudine de teme legate de dezvoltarea vitezei, îndemânării, a forței și îndemânării.

Tot la această vârstă, copilul posedă un nivel intelectual mai ridicat și este receptiv la noi forme de transmitere a cunoștințelor, de perfecționare gestuală, ceea ce presupune o restructurare a lecției, creându-se substratul nervos și locomotor, necesar învățării deprinderilor motrice complexe și pentru eforturile de viteză.

Nu sunt recomandate eforturile maxime, cu încordări mari ale aparatului locomotor, dar se poate folosi un număr mare de exerciții fizice cu o structură diferită a mișcărilor, și cu un caracter variat al efortului neuromuscular, ele contribuind la dezvoltarea stereotipurilor dinamice și la perfecționarea capacității funcționale a organismului.

În concluzie, la vârsta pubertară, modelele de pregătire fizică, trebuie aplicate în mod diferențiat, în funcție de natura eforturilor și de solicitările specifice fiecărei lecții.

Cunoașterea aprofundată a particularităților morfofuncționale și psihice ale fiecărui copil, a fiecărei grupe, sau clase, cu care lucrăm, reprezintă singura cale ce permite evidențierea celor două greșeli, mai frecvente în activitatea de educație fizică și sport și anume, suprasolicitarea organismului prin eforturi exagerate, pe de o parte, și excesul de prudență, din cauza căruia pregătirea este menținută la un nivel inferior posibilităților elevului, pe de altă parte.

2.4. Metode și mijloace utilizate în vederea creșterii indicilor de dezvoltare ai vitezei de execuție, în cadrul lecțiilor de educație fizică

Mijloacele pentru dezvoltarea vitezei de execuție, specifice jocului de fotbal sunt sunt diverse și destul de multe, cele mai semnificative și eficiente în vederea atingerii scopului cercetării, fiind:

câte doi jucători, primul pasează mingea și accelerează, reprimind mingea pasa în diagonală la coechipier;

la fel, numai că jucătorul care primește și accelerează în adâncime pe centru;

jocuri 2 x2 și 3 x3 în careuri de 15m-25m;

1 x1 cu adversar pasiv și finalizare, unghiuri diferite față de poartă;

același cu adversar semi-activ;

același cu adversar activ;

accelerări pe distanțe scurte 5-10-15m, simulând demarcajul rapid, fără minge;

același dar cu primirea mingii de la coechipier;

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA EXPERIMENTULUI

3.1. Desfășurarea și organizarea cercetării

Experimentul s-a desfășurat în perioada 30 septembrie 2013 – 20 aprilie 2014 la Liceul cu Program Sportiv, Galați după aprobarea primită din partea conducerii școlii și a profesorilor ce predau în această școală.

Din mai multe posibilități și considerente, am ales această unitate de învățământ, deoarece profesorii se implică foarte mult în instruirea elevilor și au câteva rezultate de excepție cu echipele reprezentative ale școlii atât la fotbal cât și la alte jocuri sportive.

Unitatea dispune de o sală de sport cu:

– spațiu pentru gimnastică acrobatică;

– vestiare;

– teren sintetic 20m-40m;

– și o bază materială destul de bogată, mingi de fotbal, mingi medicinale, mingi de volei, mingi de handbal, mingi de baschet, jaloane, panou de reflexe, bănci de gimnastică și multe altele.

Așadar activitatea de cercetare a beneficiat de un cadru spațio–material foarte bun în privința condițiilor de lucru și a demarat la data de 30 septembrie 2013, când au fost susținute testările inițiale și s-a încheiat la data de 20 aprilie 2014, odată cu susținerea testărilor finale.

La experiment au participat 30 de subiecți (băieți), din două clase de a VII-a și a-VIII-a, împărțiți pe două grupe, o grupă experiment și o grupă martor.

Abordarea pregătirii la acest eșalon de vârstă implică și utilizarea unor materiale sportive specifice acestei activități: mingi de fotbal, cronometru, fluier.

Cadrul didactic de specialitate este Oprea Adrian.

Activitatea de cercetare, a impus de la început organizarea etapelor și acțiunilor lui.

După aprobarea realizării activității propuse, aprobare dată de conducerea școlii, am stabilit cu cadrul didactic cei 30 de subiecți ce au participat la experiment.

Elevilor l-i s-a efectuat și un control medical, la începutul anului școlar, de către cadrele sanitare ale cabinetului medical al școlii, în urma căruia a fost stabilită starea de sănătate a fiecăruia dintre ei și în final toți elevii propuși pentru a lua parte la experiment, au fost declarați apți pentru efortul din lecțiile de educație fizică.

Au fost instruiți și în ceea ce privește protecția muncii, în cadrul practicării acțiunilor fizice în timpul lecțiilor și-n afara orelor de instruire organizată, în cadrul altor activități sportive extrașcolare.

S-au purtat discuții cu elevii implicați în această acțiune, despre importanța activității ce urmau să o desfășoare, despre importanța probelor de control și a susținerii lor, în sensul că datele înregistrate trebuie să reflecte posibilitățile reale de care ei dispun, despre utilitatea lor ca mijloc de verificare și apreciere a nivelului și stadiului de pregătire în care se găsesc, despre faptul că rezultatele ce se vor obține, vor reprezenta un termen de referință pentru ei și pentru profesor.

Pentru verificarea ipotezelor și realizării scopului experimentului, am ales următoarele probe de control, ce au fost considerate reprezentative, pentru acesta:

1. Alergare de viteză cu start din picioare pe distanța de 30m;

2. Alergare de viteză cu start din picioare pe distanța de 50m.

3.2. Etapele cercetării și metodele de cercetare folosite

Experimentul care face obiectul acestei lucrări, a fost etapizat astfel:

30 septembrie – 15 octombrie 2013, studierea cu atenție a temei, stabilirea ipotezelor de lucru, precum și a celor mai concludente măsurători și probe de control;

30 octombrie 2013 – testarea inițială și stabilirea celor mai eficiente mijloace de pregătire;

noiembrie 2013 – 10 martie 2014 , desfășurarea propriu-zisă a experimentului;

martie 2014 – testarea finală;

martie 2014 – analiza, interpretarea și reprezentarea grafică a datelor obținute în urma testărilor inițiale și finale;

martie 2014 – 20 aprilie – elaborarea judicioasă și pe baze strict științifice a lucrării;

Activitățile motrice, ca domeniu de investigație umană, empirică sau științifică, au constituit preocupări a căror origine se pierde în istoria atât de bogată în fapte, a omenirii.

Se știe faptul că nu este de imaginat dezvoltarea unui domeniu sau a unei activități social-umane în ansamblu, fără o cercetare științifică, aceasta fiind motivul principal pentru care se acordă atât de multă atenție, în zilele noastre, perfecționării metodologiei specifice creării infrastructurii aplicării sale.

Știința nefiind o adunare de date cumulative de cunoștințe veridice despre realitate numai, ci și metodă, cale de obținere a acestor cunoștințe, este normal ca ea să fie caracterizată și prin aspectele metodologice ale cercetării.

Numărul metodelor este foarte mare, deoarece fiecare domeniu își creează propriile instrumente de cercetare, de investigație.

În sfera activităților corporale sunt utilizate în mod firesc, metode ale pedagogiei, filosofiei, sociologiei, sociometriei, biomecanicii, medicinei, filosofiei și alte multe ale altor științe sau disciplinei, în funcție de tema propusă și de direcțiile în care se urmărește cunoașterea fenomenelor.

Principalele metode metode la care s-a apelat și au fost folosite în lucrarea de față sunt:

a) Studiul bibliografic ce nu s-a oprit la primul contact realizat prin studiul inițial al literaturii de specialitate, ci a continuat și pe parcurs și a însoțit permanent activitatea de cercetare, atât în etapa pregătitoare, ca suport pentru demararea cercetării în condiții optime, dar mai ales atunci când a trebuit să se analizeze materialul adunat și să emită concluziile, să se formuleze propunerile.

O sarcină importantă, a constituit-o realizarea unei documentații cât mai cuprinzătoare, pentru găsirea acelor informații, ce într-adevăr au putut să conducă la cunoașterea deplină și au ajutat să fie evidențiate problemele, noutățile, părerile existente la un anumit moment dat, tendințele și dinamica preocupărilor în acest domeniu.

În studiul bibliografiei, s-a apelat la surse reprezentative, s-a realizat o documentare cât mai vastă, cât mai complexă, în ceea ce privește tema studiată, o parte a informațiilor putând fi găsită în cărțile, revistele, dicționarele, manualele, cursurile și monografiile de specialitate.

Documentele studiate au fost clasificate după criterii bibliografice în documente primare și documente secundare.

b) Observația, după cum bine se cunoaște, constă în urmărirea matematică (intenționată), cu un scop bine pecizat, a actelor, acțiunilor și activităților motrice.În cazul de față s-a ținut cont de condițiile unei bune observații:

-stabilirea, cu precizie, a obiectivelor observației în funcție de care s-a elaborat întreaga strategie de desfășurare a sa;

-pregătirea personală prin efectuarea unei observații pilot, pentru a nu fi surprins de evenimentele ce urmau să fie observate (urmărite) și consemnarea exactă a acestor evenimente pentru a putea lua măsurile necesare în caz de nereguli;

-derularea observației în condiții reale, normale, în cadrul de referință al actelor și acțiunilor motrice (lecțiile de educație fizică), acesta oferind posibilitatea comparării datelor cu alte date recoltate în condiții asemănătoare;

-pregătirea instrumentelor observației și, mai ales, a celor ce urma să se întâmple, este vorba de experimentul ce urma să aibă loc și consemnarea celor observate, constatate.

c) Studiul constativ a presupus următoarele succesiuni de faze, etape, acțiuni:

s-au ales cu atenție deosebită probele de control ce urmau să fie aplicate subiecților, probe de control care trebuia să fie adaptabile colectivului, eșantionului, să reflecte posibilitățile elevilor și să reflecte exact aspectele ce urmau să fie explorate;

a fost desemnat – ales cu grijă eșantionul – subiecții ce urmau să participe la experiment;

referitor la probele de control trebuie precizat faptul că nu a mai fost nevoie să se verifice aducerea lor în funcție de scopul și condițiile concrete ale experienței – la adaptabilitate, pentru că ele fuseseră verificate anterior la nivel central;

s-a ales cea mai bună modalitate de observație a experimentului în scopul obținerii de rezultate cât mai valoroase;

s-au efectuat recoltările propriu-zise.

Deci experimentul a propus modificarea condițiilor de desfășurare și provocarea de reacții în scopul verificării anumitor stimuli, la baza experimentului stând ipoteza/ele emisă/e.

În desfășurarea prezentei cercetări s-a ținut cont de etapele desfășurării studiului experimental:

elaborarea, precizarea, stabilirea scopului experimentului;

formularea ipotezei (sau a ipotezelor) experimentale;

elaborarea etapelor experimentului, stabilirea fazelor de derulare a acțiunilor propriu-zise;

stabilirea (alegerea) eșantionului – a subiecților- care vor participa la experiment și alegerea "instrumentelor"; valorificarea conținutului (variabilelor experimentale);

recoltarea datelor și prelucrarea și interpretarea rezultatelor obținute;

formularea concluziilor și emiterea de propuneri pentru îmbunătățirea activității;

redactarea raportului final pe scurt pentru a putea susține lucrarea.

d) Metode de prelucrarea și interpretare a datelor. Prelucrarea și interpretarea datelor au derulat etape importante în bunul mers al prezentei cercetări, pentru aceasta apelându-se la metode ce au cuprins procedee ce valorifică deplin rezultatele cercetărilor.

3.3. Indicatori statistici și testările folosite

Procedeele statistico-matematice au permis descrierea și caracterizarea, pe baze obiective (cifrice) a diferitelor date recoltate au reprezentat indicatorii măsurați (lungimi, distanțe, timpi, număr de repetări etc.).

În același timp aceste date au favorizat extragerea aspectelor aspectelor esențiale din șirurile de date, dar și generalizarea la grupurile (eșantioanele) care au fost investigate.

Cu ajutorul statisticii matematice s-au putut grupa datele culese în vederea determinării unor parametrii ca frecvența, valorile medii, procentul abaterii de la valorile medii etc.Prin procedeele sale, în cazul de față statistica matematică a calculat mai mulți indicatori reprezentanți într-o asemenea cercetare:

din parametrii de tendință, care evidențiază valorile centrale și tendințele acestora de a se deplasa în cadrul șirurilor, media aritmetică;

din parametrii de dispersie sau de împrăștiere, pe baza căruia a putut fi apreciat gradul de omogenitate a grupurilor de subiecți – abaterea standard și coeficientul de variabilitate.

Media aritmetică – care este indicatorul statistic cel mai des utilizat în interpretarea datelor recoltate și care se ia în considerare în toate calculele ulterioare.

De asemenea, oferă cea mai precisă măsură a tendinței centrale, supusă însă la trei genuri de influențe, exercitate de: valorile extreme maxime, valorile extreme minime și valorile cu frecvența cea mai mare.

Formula de calcul este:

Abaterea standard sau abaterea tip este indicatorul dispersiei care se folosește cel mai des în practica cercetării. Se calculează după formula:

Ordinea operațiilor matematice este:

–se calculează diferențele dintre fiecare valoare individuală (xi) și medie (x), adică (xi – x);

–se ridică la pătrat fiecare diferență calculată;

–se calculează suma diferențelor ridicate la pătrat;

–se împarte la n-1 suma pătratelor diferențelor;

–se extrage rădăcina pătrată.

Abaterea standard are întotdeauna înainte semnul ±. Ea reprezintă standardul cu care se poate abate de la media aritmetică fiecare dintre valorile individuale.

O distribuție se numește "normală" dacă într-o abatere standard la stânga și una la dreapta sunt cuprinse peste 68% din cazuri.

De reținut faptul că, cu cât variabilitatea (dispersia) este mai redusă, cu atât valoarea centrală este mai reprezentativă.

Coeficientul de variabilitate (Cv) reprezintă exprimarea în procente a câtului dintre abaterea tip și media aritmetică. Acest indicator oferă o măsură a gradului de omogenitate, și anume: valoarea acesteia este invers proporțională cu omogenitatea.

Principala calitate a coeficientului de variabilitate constă în aceea că face posibilă compararea colectivelor măsurate ca unități de măsură diferite prin exprimarea valorilor în procente (de exemplu: secunde cu centimetri, repetări cu kilograme/forță, etc.).

De asemenea putem compara șirurile de date obținute de un colectiv măsurat la mai multe probe, precum și colective (grupuri) măsurate cu aceeași probă sau cu probe diferite. Formula de calcul este:

Statistica recomandă pentru interpretare următoarele trepte de apreciere:

–0 -10% omogenitate mare;

–10 -20% omogenitate medie;

–peste 10% lipsă de omogenitate.

Valorile coeficienților de variabilitate pot fi influențate de unii factori ca: numărul de cazuri și plaja de distribuție a rezultatelor.

Menționez, că în urma efectuării calculului valorilor abaterii standard și a coeficientului de variabilitate, am ajuns la concluzia că cele patru colective, se încadrează în cerințele acestui experiment.

Reprezentarea grafică sau metoda grafică a respectat sistemul de reguli ce erau stabilite pentru a vizualiza și prezenta mai sugestiv cifrele, datele sau indicatorii calculați.

În acest fel, datele recoltate au putut oferi sugestii în interpretare, mai ales în ceea ce privește comparațiile și analizele procentuale.

Probe de control și testări-în vederea atingerii scopurilor și sarcinilor lucrării, și anume demonstrarea eficienței crescute a folosirii mijloacelor specifice jocului de handbal asupra folosirii altor mijloace, am ales un sistem de probe de control, ce mi s-a părut destul de relevant, pentru acest experiment, și anume:

1). alergare de viteză pe distanța de 30m, cu start din picioare;

2). alergare de viteză pe distanța de 50m cu start din picioare.

Bineînțeles, că probele ce pot demonstra superioritatea folosirii mijloacelor specifice jocului de fotbal față de alte mijloace, este mult mai mare, iar tema de față implică o abordare mult mai vastă, dar această „bucățică”, sper să contribuie la îmbogățirea cunoștințelor din domeniu.

În cele ce urmează, voi prezenta rezultatele testărilor inițiale și finale ale celor patru grupe/clase de subiecți.

CAPITOLUL IV

REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETAREA LOR

4.1. Interpretarea rezultatelor obținute la probele de control

Rezultatele testărilor inițiale și finale la probele de control

-grupa experimentală-

Tabel nr. 1

Din analiza primelor rezultate se observă că atât grupa experiment cât și grupa martor înregistrează rezultate asemănătoare la cele două probe de control. În cele 6 luni de lucru am efectuat la grupa experiment , o dată pe săptămână lecțiede educație fizică cu mijloace din fotbal. Aceste mijloace au fost expuse in Capitolul III la subcapitolul 3.4. Aceste mijloace au fost folosite în parte principală a lecției de educație fizică și nu au avut o durată mai mare 20 minute per lecție.

Rezultatele testărilor inițiale și finale,la probele de control,

-grupa martor-

Tabel nr. 2

La ceastă grupă domnul profesor titular, Adrian Oprea a folosit mijloacele din programa școlară adecvată nivelului de instruire cât și particularităților degrup a celor două clase. Reamintesc că cele două clase nu sunt la performanță.

Studiind rezultatele centralizate în cele două tabele, la testările inițiale și finale la cele două probe ale celor două grupe, putem afirma că deși ambele grupe pleacă de la valori relativ apropiate ale indicilor de dezvoltare ai vitezei de deplasare, în final se observă o superioritate netă a rezultatelor obținute la testările finale ale grupei experimentale fațkă de rezultatele obținute de grupa martor.

4.2 Reprezentarea grafică a rezultatelor cercetării

Grafic nr. 1

Din graficul de mai sus reiese că cele două grupe pornesc de la valori relativ apropiate la proba de alergare de viteză pe distanța de 30m.

Grafic nr. 2

La testarea finală observăm o creștere mult mai mare a indicilor de dezvoltare ai vitezei de execuție la proba de alergare de viteză pe distanța de 30m. Din analiza făcută observăm că la grupa experiment se produce totuși un salt calitativ la cele două testări.

Grafic nr. 3

Din graficul de mai sus reiese că cele două grupe pornesc de la valori aproximativ apropiate la proba de alergare de viteză pe distanța de 50m.

Grafic nr. 4

La testarea finală observăm o creștere mult mai mare a indicilor de dezvoltare ai vitezei de deplasare la proba de alergare de viteză pe distanța de 50m.

Grafic nr. 5

Din graficul nr. 5, de comparare a progreselor celor două grupe la proba de alergare de viteză pe distanța de 30m, reiese că grupa experiment a înregistrat un progres vizibil mai mare decât grupa martor.

Grafic nr. 6

Din graficul nr. 5, de comparare a progreselor celor două grupe la proba de alergare de viteză pe distanța de 50m, reiese că grupa experiment a înregistrat un progres vizibil mai mare decât grupa martor.

4.3 Concluzii și recomandări practico-metodice

1. Procesul instructiv-educativ de educație fizică și sport, reprezintă procesul de educare a aptitudinilor fizice, motrice, tehnice, tactice, ale unor ramuri și jocuri sportive, prin acest proces, dezvoltându-se toate organele și funcțiile corpului, perfecționându-se calitățile motrice, moral volitive, psihice și formându-se un număr mare de deprinderi de mișcare, creând astfel, baza pentru desfășurarea cu succes a activității sportive și capacității de muncă.

2. Cu toate că acest proces complex și continuu este catalogat ca general, el trebuie să fie particularizat pe fiecare obiectiv și sarcină în parte, adică raportat ca număr și sisteme de lecții, la ceea ce vrem să obținem în final.

3. Mijloacele specifice jocului de fotbal, destinate pregătirii elevilor pentru creșterea indicilor de dezvoltare ai vitezei de execuție, la nivelul clasei/colectivului la care a fost efectuată cercetarea, au fost selecționate, cuantificate și apoi aplicate în conformitate cu particularitățile de sex, vârsta și nivelul de pregătire al elevilor de clasa a-VII-VIII-a.

4. Cercetarea a relevat faptul că, analizând și sistematizând mijloacele pregătirii, în vederea creșterii indicilor de dezvoltare ai vitezei de execuție, la nivelul clasei a-VII-VIII-a, s-au dovedit a fi mai eficiente, mijloacele specifice jocului de fotbal în vederea educării calității motrice-viteza.

5. De asemenea, cercetarea a demonstrat faptul că în abordarea pregătirii elevilor de clasa a-VII-VIII-a, programarea și planificarea activității de educație fizică, trebuie efectuată numai după o cunoaștere aprofundată a colectivului de elevi cu care se lucrează și numai după o pregătire personală specifică, prealabilă, din punct de vedere teoretic profund fundamentată științific și care să țină cont de programele metodologice ale lecției de educație fizică preconizate la această vârstă.

6. Ipotezele cercetării efectuate au fost validate întrucât nivelul pregătirii elevilor de clasa a-VII-VIII-a, a fost în creștere, rezultatele obținute la probele de control demonstrând acest lucru, sarcinile cercetării au fost îndeplinite pentru că a fost efectuată o documentare bună, au fost alese două eșantioane reprezentative; probele au fost bune, rezultatele au fost analizate, interpretate și reprezentate grafic.

Câteva recomandări practico-metodice:

1. La alegerea metodelor și a mijloacelor, trebuie să se țină seama de nivelul de dezvoltare fizică și motrică, a elevilor și de particularitățile lor de vârstă și de sex.

2. Este bine ca susținerea probelor de control să se efectueze după fiecare ciclu sau sisteme de lecții sau la sfârșitul unei perioade mai lungi de instruire (semestru).

3. La probele de control vizate de această cercetare, mai pot fi adăugate și altele, pe linia verificării și îmbunătățirii nivelului indicilor de dezvoltare ai vitezei de execuție.

BIBLIOGRAFIE

APOLZAN, D., Fotbal 2010. Editată sub egida FRF,1999;

BÂRSAN, N., (1980), Metodica fotbalului în școală.– Editura IEFS, București, Uz intern, 1980;

BÂRSAN, N., Metodica învățării și perfecționării tehnicii jocului de fotbal București Editura IEFS, , Uz intern,1980;

BOTA, I., DUMITRU COLIBABA ,Jocuri sportive. București: Teorie și metodică – Ed. ALDIR,.1998;

BOMPA, O., T., Performanța în jocurile sportive. București: Ed. Ex. Ponto C.N.F.P.A.2003;

CÂRSTEA, G., Planificarea procesului de educație fizică școlară. București: IEFS 1990;

CÂRSTEA, Gh., Teoria și metodica educației fizice și sportului. București: Ed. AN-DA,2000;

CERNAIANU, C., Fotbal – Manualul antrenorului profesionist. București: Ed. Rotech Pro.2000;

CHIRIȚĂ, G., Activitățile corporale și factorii educativi București: Editura Sport – Turism,1978;

COJOCARU, V., Strategia pregătirii juniorilor pentru fotbalul de înaltǎ performanțǎ București: Ed. Axis Mundi,2000;

COJOCARU, V., Fotbal de la 6 la 18 ani Metodica pregătirii. București, 2002;

COLIBABA-EVULEȚ, D., Bota, I., Jocuri sportive, teorie și metodică. București: Ed. Aldin, 1998;

DRAGNEA, A., Antrenamentul sportiv. București: Ed. Didactică și Pedagogică,1996;

DRAGNEA, A., MATE-TEODORESCU, S., Teoria Sportului. București: Editura Fest,2002;

DRĂGAN I. și colaboratorii, Selecția medico-biologică în sport. București: Editura Sport – Turism ,1979;

GÂRLEANU, D., Lecții pentru dezvoltarea calităților motrice la fotbaliști. București Editura Sport – Turism,1975;

GÂRLEANU, D., Poliatloane, pregătirea copiilor și juniorilor. București: Editura Sport – Turism, 1981;

HARGREAVES, A., Skiles und strategies for coaching soccer Fotbal. 1990;

HARGREAVES, A., Coaching Youth American Sport,1996

IONESCU, V., I., Fotbal. Tehnica și tactica jocului. : Editura Helicom,1995;

IONESCU, V., , Football. : Editura Helicom,1995;

IONESCU,M., Fotbal de la A la Z. București: Ed. Sport Turism,1998;

MIU, S., VELEA F., Fotbal Specializare. București: Ed. Fundația România de Mâine, 2992;

MANUȘARIDE, C., GHEMINGEAN, C., Aproape totul despre fotbal. București: Editura Sport-Turism,1983;

MOISES, F., Campionatele Mondiale de Fotbal 1930-1974. București: Ed. Stadion,1974;

MOTROC I., COJOCARU, V., Curs de fotbal. Volumul 1.2 și 3 București: Ed. ANEFS,1991;

MOTROC I., Fotbal de la teorie la practică. București: Ed. Rodas,1994;

Nicu, A., Antrenamentul sportiv modern. București: Editura Editis,1993;

PETRESCU, N., Carte pentru fotbaliștii de mâine. București: Editura CNEFS, 1976;

POPOVICI, C., Fotbal. Tehnica jocului. : Editura ICIPIAF,1995;

POPOVICI, C., Fotbal pregătirea fizică a fotbalistului. Cluj-Napoca: Ed. Napoca Star,2004;

POPOVICI, C., Personalitatea arbitrului de fotbal. Cluj-Napoca: Teză de doctorat,2004;

POPOVICI, C., Fotbal copii și juniori. Cluj-Napoca: Ed. Napoca Star,2005;

RĂDULESCU, C., Fotbal. Principii, metode, mijloace. Cluj-Napoca: Ed. Artemis,2000;

RĂDULESCU, M., COJOCARU, V., Ghidul antrenorului de fotbal. București: Ed. Axis Mundi,2003;

BIBLIOGRAFIE

APOLZAN, D., Fotbal 2010. Editată sub egida FRF,1999;

BÂRSAN, N., (1980), Metodica fotbalului în școală.– Editura IEFS, București, Uz intern, 1980;

BÂRSAN, N., Metodica învățării și perfecționării tehnicii jocului de fotbal București Editura IEFS, , Uz intern,1980;

BOTA, I., DUMITRU COLIBABA ,Jocuri sportive. București: Teorie și metodică – Ed. ALDIR,.1998;

BOMPA, O., T., Performanța în jocurile sportive. București: Ed. Ex. Ponto C.N.F.P.A.2003;

CÂRSTEA, G., Planificarea procesului de educație fizică școlară. București: IEFS 1990;

CÂRSTEA, Gh., Teoria și metodica educației fizice și sportului. București: Ed. AN-DA,2000;

CERNAIANU, C., Fotbal – Manualul antrenorului profesionist. București: Ed. Rotech Pro.2000;

CHIRIȚĂ, G., Activitățile corporale și factorii educativi București: Editura Sport – Turism,1978;

COJOCARU, V., Strategia pregătirii juniorilor pentru fotbalul de înaltǎ performanțǎ București: Ed. Axis Mundi,2000;

COJOCARU, V., Fotbal de la 6 la 18 ani Metodica pregătirii. București, 2002;

COLIBABA-EVULEȚ, D., Bota, I., Jocuri sportive, teorie și metodică. București: Ed. Aldin, 1998;

DRAGNEA, A., Antrenamentul sportiv. București: Ed. Didactică și Pedagogică,1996;

DRAGNEA, A., MATE-TEODORESCU, S., Teoria Sportului. București: Editura Fest,2002;

DRĂGAN I. și colaboratorii, Selecția medico-biologică în sport. București: Editura Sport – Turism ,1979;

GÂRLEANU, D., Lecții pentru dezvoltarea calităților motrice la fotbaliști. București Editura Sport – Turism,1975;

GÂRLEANU, D., Poliatloane, pregătirea copiilor și juniorilor. București: Editura Sport – Turism, 1981;

HARGREAVES, A., Skiles und strategies for coaching soccer Fotbal. 1990;

HARGREAVES, A., Coaching Youth American Sport,1996

IONESCU, V., I., Fotbal. Tehnica și tactica jocului. : Editura Helicom,1995;

IONESCU, V., , Football. : Editura Helicom,1995;

IONESCU,M., Fotbal de la A la Z. București: Ed. Sport Turism,1998;

MIU, S., VELEA F., Fotbal Specializare. București: Ed. Fundația România de Mâine, 2992;

MANUȘARIDE, C., GHEMINGEAN, C., Aproape totul despre fotbal. București: Editura Sport-Turism,1983;

MOISES, F., Campionatele Mondiale de Fotbal 1930-1974. București: Ed. Stadion,1974;

MOTROC I., COJOCARU, V., Curs de fotbal. Volumul 1.2 și 3 București: Ed. ANEFS,1991;

MOTROC I., Fotbal de la teorie la practică. București: Ed. Rodas,1994;

Nicu, A., Antrenamentul sportiv modern. București: Editura Editis,1993;

PETRESCU, N., Carte pentru fotbaliștii de mâine. București: Editura CNEFS, 1976;

POPOVICI, C., Fotbal. Tehnica jocului. : Editura ICIPIAF,1995;

POPOVICI, C., Fotbal pregătirea fizică a fotbalistului. Cluj-Napoca: Ed. Napoca Star,2004;

POPOVICI, C., Personalitatea arbitrului de fotbal. Cluj-Napoca: Teză de doctorat,2004;

POPOVICI, C., Fotbal copii și juniori. Cluj-Napoca: Ed. Napoca Star,2005;

RĂDULESCU, C., Fotbal. Principii, metode, mijloace. Cluj-Napoca: Ed. Artemis,2000;

RĂDULESCU, M., COJOCARU, V., Ghidul antrenorului de fotbal. București: Ed. Axis Mundi,2003;