. Studiul Comparativ, Privind Elaborarea Si Analiza Bilantului Contabil (s.c. Xyz S.a.)

CAP.1. „ SC ROMCARBON S.A.” PREZENTARE GENERALĂ

Societatea comercială SC ROMCARBON S.A. este societate comercială pe acțiuni cu capital majoritar privat autohton cu sediul în Buzau, Șos. Transilvaniei, Nr. 125, înscrisă cu numărul J50/25111/1992 la Registrul Comerțului, cod fiscal R4154282 și funcționează în baza H.G. 1296/13 decembrie 1990 poziția 212.

Obiectul de activitate al societății comerciale este format din:

producerea și comercializarea produselor de încălțăminte, articole tehnice din cauciuc și mase plastice, desfacerea acestor produse precum și a altor bunuri de larg consum obținute în contextul relațiilor contractuale, prin rețea proprie (magazine, chioșcuri, tonete, târguri și expoziții – direct sau prin comisionari) în București sau în țară;

valorificarea tuturor produselor ce rezultă în urma unor operațiuni comerciale realizate prin contracte de barter sau schimb, cu mijloace proprii sau la terți;

desfacerea en – gros și en – detail de mărfuri din producția internă și din import, astfel: încălțăminte, confecții din piele și textile, marochinărie, articole din mase plastice, tricotaje;

activitatea de transport intern;

comercializarea materiilor prime, materialelor și materialelor auxiliare disponibile din activitățile de bază;

activitățile de import-export de materii prime, materiale, produse finite și alte bunuri specifice obiectului de activitate

Capitalul social este de 5.817.500.000 lei, divizat în 232.700 acțiuni nominative în valoare de câte 25.000 lei fiecare acțiune, a fost subscris și vărsat în întregime de următorii acționari:

Asociația Salariaților ROMCARBON, un număr de 92.840 acțiuni în valoare totală de 2.321.000.000 lei, reprezentând 39,9% din capitalul social;

Fondul Proprietății de Stat, un număr de 70.050 acțiuni în valoare totală de 1.751.250.000 lei, reprezentând 30,1% din capitalul social;

Societatea de Investiții Financiare MUNTENIA S.A., un număr de 10.540 acțiuni în valoare totală de 263.500.000 lei, reprezentând 4,5% din capitalul social;

Programul de Privatizare de Masă, un număr de 59.270 de acțiuni în valoare totală de 1.481.750.000 lei reprezentând 25,5% din capitalul social.

Acțiunile societății sunt dematerializate prin înscrierea lor la Registrul Român al Acționarilor, în scopul facilitării tranzacționării lor numai pe piețele de valori mobiliare organizate.

Structura organizatorică de producție conform desfășurării fluxului tehnologic se prezintă astfel:

– atelier de producție semifabricate din cauciuc și textile;

– secția de confecții încălțăminte din cauciuc și textile;

– atelier de încălțăminte cu talpă presată și injectată;

– atelier de încălțăminte injectată Ottogalli;

– atelier confecționat pungi.

Activitatea administrativă se desfășoară conform organigramei în următoarele compartimente:

– compartiment Marketing;

– birou Aprovizionare – Desfacere – Vânzări – Import – Transport;

– birou C.T.C. – Laborator;

– birou Administrativ;

– compartiment Plan – Programare – Lansare producție;

– birou Tehnic;

– compartiment Creație;

– atelier Mecano – Energetic – Investiții – Restructurare – Dezvoltare;

– compartiment Personal-protecție socială;

– birou Organizare – Normare – Salarizare;

– compartiment Prețuri – Tarife;

– birou Contabilitate – Resurse – Patrimoniu – Titluri de valori;

– compartiment Financiar.

Fabricația sortimentelor de încălțăminte se desfășoară în cadrul a cinci fluxuri tehnologice de bază astfel:

– încălțăminte de cauciuc și textilă confecționată și vulcanizată în autoclavă;

– încălțăminte cu fețe din textile sau înlocuitori cu talpă presată în matriță;

– încălțăminte cu fețe din textile sau înlocuitori cu talpa cusută sau injectată;

– încălțăminte injectată Ottogalli.

In cadrul fluxului tehnologic există următoarele utilaje:

■ la atelierul de producție semifabricate din cauciuc și textile:

– malaxoare, valțuri, calandre, mașini de croit talpă, stanțe, mașini de croit cu bandă, carusel tocuri, extruder Barwell, prese de vulcanizare;

■ la secția de confecționat încălțăminte din cauciuc și textile

– conveioare de confecție, autoclave de vulcanizat, mașini de calapodat, mașini de cusut, mașini de finisat, dispozitive de încercat etanșeitate, cărucioare de transport;

■ atelier de încălțăminte cu talpă presată și injectată:

– conveioare de transport, mașini de cusut, talpă tip Falan, agregate de injectat talpă tip M.A.T. 2-12 și M.A.T. 2-14 din import și mașini de finisat;

■ atelier de încălțăminte injectată Ottogalli:

– utilaje de injecție cu matrițe pentru cizme și papuci, mașini tricotat ciorapi încălțăminte, granulator materiale plastice, răcitor grup compresie, aparat de bavurat mase plastice, compresor.

Societatea comercială are asigurate suprafețe de depozitare necesare pentru materii prime, produse finite, carburanți. In cadrul societății comerciale există un depozit de încălțăminte mecanizat, dotat cu translatoare, stivuitoare achiziționate de la firma Balkancar din Bulgaria. Solvenții sunt depozitați în rezervoare subterane moderne construite în perioada 1995 – 1997. Aprovizionarea se efectuează din import și din țară. Desfacerea produselor se realizează pe piața internă și la export. Transportul intern pentru aprovizionare se efectuează preponderent cu mijloace de transport proprii.

Activitatea de întreținere a utilajelor și de reparații este asigurată de Atelierul Mecano – Energetic – Investiții – Restructurare – Dezvoltare.

Utilitățile sunt asigurate în cele mai multe cazuri din sursele proprii ale societății comerciale, astfel:

energia electrică se asigură din sistemul de energie național prin posturile proprii de transformare;

energia termică, atât cea tehnologică cât și cea pentru încălzire și ventilație se asigură din centrala proprie;

aerul comprimat se asigură din stația proprie de compresoare;

alimentarea cu apă se efectuează din puțuri proprii apelându-se foarte puțin la rețeaua orășenească;

apele uzate, menajere, industriale și pluviale sunt colectate și deversate în rețeaua de canalizare orășenească.

Personalul societății comerciale a înregistrat următoarea evoluție în perioada 2001 -2003:

CAP.2. SITUAȚII FINANCIARE ANUALE

În interiorul granițelor fiecărei țări, reglementările locale controlează, într-un grad mai ridicat sau mai scăzut, emiterea situațiilor financiare. Aceste reglementări locale includ standarde de contabilitate care sunt promulgate de organismele și/sau de organismele profesionale ale contabililor din respectivele țări.

Pornind de la tendința actuală care se manifestă pe plan internațional, și anume aceea de armonizare a Normelor Contabile, în data de 29 ianuarie 2001 a fost emis Ordinul 94 al Ministerului Finanțelor pentru aprobarea Reglementărilor Contabile armonizate cu Directiva a IV-a a CEE și cu Standardele Internaționale de Contabilitate.

În țara noastră, reglementările din Ordinul 94/2001 stabilesc principiile și regulile contabile de bază, forma și conținutul situațiilor financiare anuale, având ca scop general asimilarea deplină a Directivei a IV-a a CEE și continuarea armonizării cu Standardele Internaționale de Contabilitate.

Ordinul 94 specifică faptul că fiecare întreprindere are obligația să întocmească situațiile financiare anuale care trebuie să cuprindă:

Bilanțul

Contul de profit și pierdere

Situația modificării capitalului propriu

Situația fluxurilor de trezorerie

Politici contabile și note explicative

Aprobarea și depunerea situațiilor financiare anuale se realizează astfel

cu minim 15 zile înaintea Adunării Generale a Acționarilor sau Asociaților la care se discută și aprobă situațiile financiare anuale, întreprinderea are obligația:

Să trimită o copie a situațiilor financiare anuale ale întreprinderii, aprobate de Consiliul de Administrație, împreună cu raportul administratorilor și raportul auditorilor asupra situațiilor financiare respective, denumite generic „raportul anual”, tuturor acționarilor sau asociaților; sau

Să notifice tuturor asociaților sau acționarilor că raportul anual este disponibil la întreprindere gratuit, la cerere.

O copie a raportului anual al întreprinderii va fi supusă spre aprobare

adunării generale a acționarilor sau asociaților. O a doua copie a raportului anual va fi trimisă de consiliul de administrație în termenul prevăzut de lege, la direcția teritorială a Ministerului Finanțelor unde întreprinderea este înregistrată. Iar a treia copie a raportului va fi trimisă de Consiliul de Administrație, în termenul prevăzut de lege, la Registrul Comerțului.

Potrivit legii societăților comerciale, consiliul de administrație se va asigura că situațiile financiare ale întreprinderii, raportul administratorului și raportul auditorilor sunt publicate în Monitorul Oficial al României, în termenul prevăzut de lege.

2.1.Bilanțul contabil

Bilanțul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă „averea” întreprinderii, dar și obligațiile acesteia.

În Ordinul 94/2001 al Ministerului de Finanțe sunt prezentate următoarele reglementări referitoare la bilanț:

În cazul în care un element de activ sau o datorie este în relație cu mai mult de un alt element bilanțier, relația sa cu celelalte elemente trebuie prezentată fie sub elementul la care apare, fie în notele explicative, dacă prezentarea este esențială pentru înțelegerea conturilor anuale.

Acțiunile proprii și acțiunile deținute în alte filiale vor fi prezentate distinct la posturile prevăzute pentru acestea.

Toate angajamentele sub forma garanțiilor, girurilor și ipotecilor de orice fel, în cazul în care nu îndeplinesc condițiile pentru a fi recunoscute în bilanț ca active sau datorii, trebuie să fie prezentate în mod clar în notele explicative.

Pentru fiecare element care se prezintă în cadrul postului „Active imobilizate” trebuie furnizate următoarele informații în notele explicative:

Valorile corespunzătoare care privesc acest element, la începutul și la închiderea exercițiului financiar;

Mișcările privind acest element;

Valoarea amortizării cumulate și a provizioanelor pentru depreciere la începutul și sfârșitul exercițiului;

Valoarea amortizării și a provizioanelor pentru depreciere care privesc exercițiul financiar respectiv;

Valoarea ajustării cu privire la amortizări și provizioane pentru depreciere în cursul exercițiului, ca urmare a ieșirilor de active imobilizate din patrimoniu;

Valoarea ajustării efectuate asupra amortizării și provizioanelor pentru depreciere care privesc exercițiile anterioare.

Drepturile asupra imobilizărilor și alte drepturi similare, așa cum sunt ele definite prin lege, vor fi prezentate la elementele bilanțiere corespunzătoare.

Cheltuielile efectuate în cursul exercițiului financiar, dar care se referă la un exercițiu financiar ulterior, se vor prezenta la „Cheltuieli în avans”.

Veniturile recunoscute înainte de data închiderii exercițiului, dar care se referă la un exercițiu financiar ulterior, se vor prezenta la „Venituri în avans”.

Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli nu pot avea drept scop corectarea valorilor elementelor de activ, iar suma lor trebuie corelată strict cu riscurile și cheltuielile previzibile. Provizioanele care figurează în bilanț la postul „Alte provizioane” trebuie prezentate în notele explicative în măsura în care acestea sunt semnificative.

2.2.Contul de profit și pierdere

Contul de profit și pierdere cuprinde:

Cifra de afaceri netă;

Veniturile și cheltuielile exercițiului grupate după natura lor;

Rezultatul exercițiului indiferent dacă este pozitiv sau negativ.

În notele explicative se vor prezenta informații privind valoarea și natura veniturilor și cheltuielilor extraordinare, cu excepția cazului în care aceste valori sunt nesemnificative pentru aprecierea rezultatelor. În mod similar vor fi prezentate veniturile și cheltuielile care se referă la exercițiul financiar precedent.

Structura contului de profit și pierdere este prezentată astfel:

Cifra de afaceri netă

Costul bunurilor vândute și al serstul bunurilor vândute și al serviciilor prestate

Cheltuieli ale activității de bază

Cheltuieli ale activității auxiliare

Cheltuieli indirecte de producție

Rezultat brut aferent cifrei de afaceri nete

Cheltuieli de desfacere

Cheltuieli generale administrative

Alte venituri și cheltuieli de exploatare

Rezultatul din exploatare

2.3.Situația variațiilor capitalurilor proprii

Situația modificării capitalului propriu este prezentată ca o componentă separată a situațiilor financiare, care să evidențieze:

Profitul net sau pierderea netă a perioadei;

Fiecare element de venit și cheltuială, câștig sau pierdere care este recunoscut direct în capitalul propriu și totalul acestor elemente;

Efectul cumulativ al modificărilor politicilor contabile și corecția erorilor fundamentale.

De asemenea, trebuie să cuprindă o prezentare a soldurilor de deschidere și de închidere pentru capitalul social, primele de capital, fiecare rezervă, rezultatul reportat și rezultatul exercițiului, precum și modificările acestora, indicându-se:

Suma de la începutul exercițiului financiar;

Sumele transferate în și din cont în timpul exercițiului financiar;

Natura, sursa sau destinația oricăror asemenea transferuri;

Suma rămasă la sfârșitul exercițiului financiar.

În plus, întreprinderile trebuie să prezinte fie în situația modificărilor capitalului propriu, fie în notele explicative:

Tranzacțiile de capital cu proprietarii și distribuțiile către aceștia;

Soldul profitului cumulat sau al pierderii cumulate la începutul perioadei și la data bilanțului și modificările pe parcursul perioadei;

O reconciliere între valoarea contabilă a fiecărei categorii de capital propriu la începutul și la sfârșitul perioadei, prezentând distinct fiecare modificare.

2.4.Situația fluxurilor de trezorerie

Situația fluxurilor de trezorerie prezintă intrările și ieșirile de lichidități și echivalente de lichidități.

Din categoria lichidităților fac parte:

Fondurile disponibile

Depozitele la vedere

Echivalentele de lichidități cuprind plasamentele pe termen scurt, foarte lichide , convertibile cu ușurință într-o sumă determinabilă de lichidități (plasamente cu o scadență mai mică de trei luni). În țări în categoria echivalentelor de lichidități sunt incluse și împrumuturile pe termen scurt rambursabile la vedere.

Fluxurile de trezorerie sunt prezentate în situațiile financiare, grupate pe trei categorii de activități și anume:

Activitatea de exploatare;

Activitatea de investiții;

Activitatea de finanțare.

2.5.Note explicative

Notele explicative conțin informații suplimentare, relevante pentru necesitățile utilizatorilor în ceea ce privește poziția financiară și rezultatele obținute. Notele explicative trebuie prezentate într-o manieră sistematică. Fiecare element semnificativ al bilanțului, contului de profit și pierdere, situației fluxurilor de trezorerie și al situației modificărilor capitalului propriu trebuie să fie însoțit de o trimitere la nota care cuprinde informații legate de acel element semnificativ.

Următoarele informații trebuie prezentate cu claritate și repetate ori de câte ori este necesar, pentru buna lor înțelegere:

Numele întreprinderii care face raportarea;

Faptul că situațiile financiare sunt proprii întreprinderii și nu grupului;

Data la care s-au încheiat sau perioada la care se referă situațiile financiare;

Moneda în care sunt întocmite situațiile financiare;

Exprimarea cifrelor incluse în raportare (de exemplu, mii lei).

Pentru elementele menționate în notele explicative se va prezenta, de regulă, și suma corespunzătoare anului precedent celui la care se referă aceasta. În situația în care suma corespunzătoare nu este comparabilă, aceasta trebuie ajustată, prezentându-se rezultatul ajustării, modul de efectuare și motivele pentru care aceasta a fost efectuată. Se menționează că regula de mai sus nu se aplică sumelor reprezentând modificări ale activelor imobilizate, modificări ale amortizării și provizioanelor pentru deprecierea activelor imobilizate și modificări ale provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli.

Notele explicative trebuie să prezinte politicile contabile adoptate de întreprindere pentru a determina valorile elementelor din bilanț, ale profitului sau pierderii aferente fiecărui exercițiu, ale fluxurilor de trezorerie și modificărilor capitalului propriu. Se va menționa dacă imobilizările sunt incluse în situațiile financiare ale costului istoric, la valoarea reevaluată sau la valoarea ajustată la inflație, determinată potrivit IAS 29. Întotdeauna se vor specifica politicile contabile specifice adoptate, adecvate pentru a permite o corectă înțelegere a situațiilor financiare.

Se va menționa totodată dacă situațiile financiare au fost întocmite în conformitate cu Legea contabilității nr.82/1991, republicată și cu prevederile Ordinului 94/2001.

Conform Ordinului ministrului finanțelor, se vor include în notele la situațiile financiare cel puțin informații referitoare la capitalul social, obligațiuni, rezerve, provizioane pentru riscuri și cheltuieli, informații privind anumite elemente de cheltuieli, detalii privind cifra de afaceri, detalii privind salarizarea administratorilor și directorilor, detalii privind salariații și alte aspecte.

CAP.3. CONCEPTUL DE BILANȚ

3.1.Bilanțul contabil în România

La un moment dat, contabilitatea a devenit un mijloc de informare atât pentru conducerea întreprinderii cât și pentru terți. În acest context, s-a impus găsirea unui procedeu propriu de generalizare a informațiilor contabile, respectiv bilanțul.

După unii autori, bilanțul, ,,ca instrument de închidere periodică a gestiunii, a apărut sub forma de inventar din cele mai vechi timpuri pe plăcuțe de ceramică, papirusuri, etc. ,, , începând ,, să fie întocmite odată cu descoperirea contabilității,,.

Din punct de vedere etimologic, se consideră că termenul de ,,bilanț,, provine din adjectivul latin bilanx. ,,Îl găsim în limba latină, încă din secolul al V – lea , cu înțelesul de ,,cu două talere,, .Din acest adjectiv s-a format, în latineasca medie, cuvântul billancium având înțelesul de cântar.

Actualmente, noțiunea de bilanț se utilizează într-un sens larg, generalizat, exprimând ,,rezultatul sintetic al unei activități desfășurate într-o perioadă,,.Pornind de la această accepțiune generala, noțiunea de bilanț a fost preluată de aproape toate domeniile de activitate.

Din punct de vedere economic, dicționarul enciclopedic definește bilanțul ca fiind ,,inventarul a tot ceea ce posedă (activul) și a tot ceea ce datorează (pasivul) o întreprindere,,.

Sub aspect contabil, aceeași sursa bibliografică prezintă bilanțul ca un ,, document care reflectă sintetic, în expresie valorică, în activ mijloacele economice după componența lor materială, iar în pasiv aceleași mijloace după sursele lor în cadrul unei unități economice, administrative etc., „ Dicționarul explicativ considera bilanțul un ,”tablou contabil al activului și pasivului unei întreprinderi sau al unei activități financiare pentru o anumită perioadă de timp”.

Însemnările cu caracter contabil în spațiul carpato-dunărean au existat încă din vremurile cele mai îndepărtate, însă lucrări de contabilitate apar abia la începutul secolului al XIX-lea. Aceste lucrări reprezentau traduceri ale autorilor străini. Ulterior, au apărut și lucrări cu unele elemente de contribuție personală ale autorilor români.

Astfel , Pravila comerțială a apărut la Brașov în 1837 este prima lucrare de contabilitate în partidă dublă tipărită în limba română. Autorul ei, Emanoil Ioan Nechifor, are meritul de a fi creat o terminologie în limba națională și de a fi prezentat esența contabilității în partida dublă, sub forma unui dialog între profesor și elev. E.I. Nechifor cunoștea principiile elaborării bilanțului după metoda venețiana si a recomandat întocmirea acestuia o data pe an, prin preluarea tuturor partidelor din Cartea mare care nu sunt închise.

În 1874, Theodor Stefănescu publică la București prima ediție a lucrării sale Curs de contabilitate în partida dublă, retipărită în șase ediții până în 1906. autorul definește bilanțul „ca o oglindă fidelă a trecutului și în același timp o călăuză sigură a operațiilor viitoare,[…] un tablou general dar rezumat al inventarului, adică al situației active și pasive al unei întreprinderi și operațiunea prin care un comerciant pune față în față activul și pasivul său, urmărind cu punctualitatea prescrisă de contabilitate rezultatul obținut în cursul anului”.

Constantin Petrescu publică la Iași, în 1901, un Curs de contabilitate și administrație. Abordând, între altele, și problema bilanțului, autorul îl definește astfel: „situația conturilor unei contabilități care, în urma punerii acestora în concordanță cu constatările inventarului, arată pozițiunea economică a proprietarului azi, precum și rezultatul exercițiului încheiat”. În plus, C Petrescu precizează și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească bilanțul pentru a satisface cerințele de claritate și sinceritate.

Profesorii Sp.Iacobescu și Al. Sorescu publică în perioada 1923-1933 lucrarea Curs de contabilitate comercială și generală , în trei volume în care fundamentează „teoria juridico-economică patrimonială” a contabilității. Ei constată că bilanțul este definit, în funcție de unghiul de abordare: contabil sau juridic. Pornind de la această constatare, autorii prezintă două definiții ale bilanțului. În definiția generală se precizează că bilanțul este „situația patrimonială definitivă , prezentând în formă contabilă activul și pasivul patrimoniului împreună cu rezultatele ce au modificat forma inițială a patrimoniului”. În definiția contabilă se arată că bilanțul este contul patrimoniului persoanei, alcătuit fiind din activul și pasivul, rezultate din soldurile finale ale tuturor conturilor.

Un studiu de referință în domeniu îl reprezintă Analiza critică a bilanțului unei întreprinderi, în care profesorul Victor Slăvescu fixează conceptul, conținutul și teoriile bilanțului, respectiv principalii indicatori care-i pot interesa pe proprietari și creditori. În această concepție, bilanțul înfățișează structura unei întreprinderi, indicând totodată rezultatele dobândite într-o perioadă, constituind una dintre principalele surse de informații ale analizei activității întreprinderii. Autorul subliniază necesitatea analizei critice a indicatorilor pe baza unei serii de bilanțuri pe mai mulți ani. Acești indicatori trebuie grupați într-o anumită ordine. Principalele aspecte abordate în acest studiu se refera la conceptele de bilanț, avere, capital, evaluare, amortizare, profit, rentabilitate, risc ș.a. Se prezintă metodologia de analiză a bilanțului, care începe întotdeauna cu pasivul, unde se găsesc resursele de formare a mijloacelor economice din activ. Analiza continuă apoi cu elemente din activ.

În concepția profesorului V.M.Ioachim, bilanțul constituie situația contabilă care exprimă în mod sintetic și separat activul și pasivul cu elementele componente ale unei unități economice, evidențiind rezultatele unei perioade de timp determinată. Astfel, bilanțul constituie un mijloc de orientare pentru elaborarea prognozelor de viitor.

O bogată activitate științifică a avut și profesorul Constantin G. Demetrescu. Abordând problema bilanțului, autorul îl privește ca pe o „situație întocmită sub formă contabilă și după un anumit plan, cuprinzând activul și pasivul unei întreprinderi, precum și rezultatele obținute până la o anumită dată…”El „conține sintetic ceea ce este descris în mod analitic în inventar, cu deosebirea că la inventar, în afară de valoare, avem specificată și cantitatea elementelor patrimoniale”.

În concepția profesorului I.Evian, bilanțul apare ca „instrumentul de cunoaștere a felului cum evoluează an de an structura averii și a capitalului, precum și rezultatele obținute, in timp ce pentru lumea din afară, bilanțul este unicul mijloc de informare asupra situației economice și financiare a întreprinderii la data pentru care s-a încheiat bilanțul”. Autorul privește activul și pasivul numai prin prisma economicului, începând să înlăture elementul juridic din contabilitate.

Evian substituie noțiunea de activ cu cea de avere și noțiunea de pasiv cu cea de capital, considerând că „egalitatea de bilanț poate fi explicată ușor, dacă activul îl înlocuim cu averea și pasivul cu capitalul”.

El apreciază că fundamentul contabilității îl reprezintă bilanțul inițial, pentru că acesta servește la deschiderea conturilor de activ și pasiv.

Profesorul Dumitru Voinea, precizează că :”bilanțul cuprinde situația economică și juridică a întreprinderii la un moment dat, indicând elementele existent de activ și pasiv în mod rezumativ, sub formă de cont, precum și posturile interimare”. Făcând legătura între inventar și bilanț, autorul apreciază că între aceste două situații apare doar o deosebire de formă. Astfel , inventarul prezintă situația întreprinderii la un moment dat, printr-o descriere amănunțită a elementelor de activ și pasiv, atât din punct de vedere valoric cât și cantitativ, pe când bilanțul constituie un rezumat al inventarului ce cuprinde aceleași elemente, dar în formă de cont și numai în expresie valorică.

Profesorului D.Voinea îi revine și meritul de a fi primul autor român care a elaborat o periodizare în istoria și doctrinele contabilității prin lucrarea Faze din evoluția contabilității, apărute in Cluj în 1932.

Adept al concepției economico-juridice în contabilitate și susținător al teoriei realității bilanțului, profesorul Dumitru Rusu dă următoarea definiție bilanțului: „Bilanțul este un mijloc care permite sesizarea dintr-o singură privire a situației economico-juridice și financiare a întreprinderii și care arată amănunțit caracterul mijloacelor ei de acțiune, resursele proprii și străine, inclusiv rezultatul final. El înfățișează, în economia organismelor economice, centralizat și sistematic, în expresie valorică, datele contabilității referitoare la mijloacele economice și la proveniența lor, precum și rezultatele unei perioade… în scopul elaborării prognozelor și a studiilor previzionale, pentru luarea deciziilor optime”.

D.Rusu consideră că pentru a fi un mijloc eficient în procesul de conducere și control, bilanțul trebuie să prezinte situația reală a întreprinderii. „Caracterul real al bilanțului rezidă în concordanța indicatorilor cu natura obiectivă a fenomenelor și a proceselor economice reflectate în contabilitatea curentă”.

După ce prezintă câteva dintre definițiile date bilanțului, autorii lucrării Contabilitatea știință fundamentală și aplicativă consideră că prin bilanț trebuie înțeles instrumentul principal și caracteristic de sintetizare și generalizare la un moment dat, pe baza principiului dublei reprezentări, a datelor și informațiilor contabile privind mijloacele economice și sursele lor de formare, cât și rezultatele activității la toate verigile economiei naționale.

Această definiție se referă la bilanțul în sens restrâns, care în practica unităților gestionare se concretizează în formularul de bilanț.

Bilanțul trebuie înțeles în sens mai larg, adică sinonim cu ceea ce se consideră a fi darea de seamă contabilă.

Profesorii C.G.Demetrescu, E.I.Macovei, Gh.D.Bistriceanu definesc bilanțul drept o situație ce cuprinde elementele de activ și de pasiv patrimonial, precum și rezultatul final destinat să sporească sau să micșoreze patrimoniul întreprinderii.

Oglinda în bilanț a mijloacelor economice se face sub dublul aspect:pe de o parte, după componența și rolul lor în procesele economice, iar pe de altă parte, după sursele de constituire (de proveniență) a acestor mijloace și a destinației fiecărei surse.

În concepția autorilor menționați anterior, bilanțul nu apare „ca o simplă situație contabilă, ci ca un instrument de cunoaștere, indispensabil organelor de conducere ale unităților gestionare, menit să caracterizeze sub cele mai variate aspecte activitatea lor economică și financiară, pe o anumită perioadă de timp, în vederea luării celor mai juste decizii”.

Colectivul de autori ai lucrării Bilanț contabil definesc această sinteză drept „un document contabil sub formă de tabel, în care sunt prezentate, la un moment dat, în expresie valorică, pe baza principiului dublei reprezentări, mijloacele economice și sursele lor de formare, precum si rezultatele obținute într-o perioadă dată, la toate verigile organizatorice ale economiei naționale și pe ansamblul acesteia”.

Într-o amplă lucrare dedicată bilanțului, profesorul Mihai Ristea precizează că „bilanțul reprezintă un model informațional, dar și de gestiune a valorilor materiale și resurselor bănești delimitate patrimonial. În plan informațional, bilanțul dezvăluie și pune în evidență raporturile cauzale dintre bunurile materiale și banii ca obiecte de drepturi și obligații, pe de o parte, drepturile și obligațiile titularului de patrimoniu în legătură cu aceste valori, pe de altă parte, între alocarea acestor valori și finanțarea lor, între utilizarea valorilor și reproducția lor. El furnizează informații de reflectare și control asupra relațiilor cantitative de echilibru valoric privind starea și mișcarea patrimoniului. Ca model de gestiune, bilanțul servește la punerea în mișcare a mecanismelor proprii subiectului de drept, orientate spre asigurarea în condiții de eficiență a reproducției patrimoniului”.

În lucrarea Contabilitate financiară, Nicolae Feleagă și Ion Ionașcu prezintă bilanțul ca pe „o reprezentare a utilizărilor și resurselor de care dispune o entitate patrimonială la un moment dat”.

Situație contabilă de sinteză, „bilanțul contabil evidențiază cifric și în etalon monetar echilibrul dintre bunurile economice și sursele lor de finanțare, precum și rezultatele obținute ca urmare a investirii și utilizării capitalului. Bilanțul contabil este simultan un model structural și global, prin intermediul căruia se asigură o prezentare a patrimoniului de la părțile sale componente către caracteristicile de ansamblu. El grupează, sistematizează și dă expresie sintetică trăsăturilor comune ș generale ale structurilor de patrimoniu”.

Din definițiile prezentate mai sus, rezultă că nici în literatura contabilă românească nu s-a ajuns la un consens în ceea ce privește definirea bilanțului. Majoritatea autorilor definesc bilanțul în strânsă corelație cu noțiunea de patrimoniu, ca obiect de studiu al contabilității, prezentând definiții mai sintetice în funcție de unghiul propriu din care îl privesc.

În concluzie, problematica bilanțului și a definirii lui rămâne deschisă și va constitui mult timp încă un domeniu de dezbateri ale specialiștilor în domeniul contabilității. De altfel, este greu de crezut că se va ajunge vreodată la un consens în ceea ce privește definirea bilanțului.

3.2.Conținutul și structura bilanțului

Bilanțul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ și de pasiv ale întreprinderii la încheierea exercițiului, precum și în celelalte situații prevăzute de lege (fuziunea societății, dizolvare).

Bilanțul cuprinde toate elementele de activ și de pasiv grupate după natură, destinație și lichiditate, respectiv natură, proveniență și exigibilitate.

Formularul cerut pentru bilanț de către Ministerul de Finanțe din România este următorul:

BILANȚ

Active imobilizate

I. Imobilizări necorporale

1.Cheltuieli de constituire (când reglementările permit imobilizarea acestora)

2.Cheltuieli de dezvoltare (când reglementările permit imobilizarea acestora)

3.Concesiuni, brevete, licențe, mărci, drepturi ți valori similare și alte imobilizări necorporale, dacă au fost:

a)achiziționate contra unei plăți;

sau

b)create de societate, în cazul în care reglementările permit înscrierea

acestora în active

4. Fondul comercial, în cazul în care acesta a fost achiziționat

5.Avansuri și imobilizări în curs de execuție

II. Imobilizări corporale

1.Terenuri și construcții

2.Instalații tehnice și mașini

3.Alte instalații, utilaje și mobilier

4.Avansuri și imobilizări corporale în curs de execuție

III. Imobilizări financiare

1.Titluri de participare deținute la societățile din cadrul grupului

2.Creanțe asupra societăților din cadrul grupului, altele decât cele comerciale

3.Titluri sub formă de interese de participare

4.Creanțe din interese de participare

5.Titluri deținute ca imobilizări

6.Alte creanțe

7.Acțiuni proprii (cu indicarea în note a valorii nominale)

B. Active circulante

I.Stocuri

1.Materii prime și materiale consumabile

2.Producția în curs de execuție

3.Produse finite și mărfuri

4.Avansuri pentru cumpărări de stocuri

II.Creanțe

(Sumele ce trebuie să fie încasate după o perioadă mai mare de un an trebuie să fie prezentate separat pentru fiecare element.)

1.Creanțe comerciale

2.Sume de încasat de la societățile din cadrul grupului

3.Sumele de încasat de la societățile la care se dețin interese de

participare

4.Alte creanțe

5.Creanțe privind capitalul subscris și nevărsat

III.Investiții financiare pe termen scurt

1.Titluri de participare deținute la societățile din cadrul grupului

2.Acțiuni proprii (cu indicarea în note a valorii nominale)

3.Alte investiții financiare pe termen scurt

IV. Casa și conturi la bănci

C. Cheltuieli în avans

D. datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an

1.Împrumuturi din emisiunea de obligațiuni, prezentându-se separat împrumuturile în monede convertibile

2.Sumele datorate instituțiilor de credit

3.Avansuri încasate în contul comenzilor

4.Datorii comerciale

5.Efecte de comerț de plătit

6.Sume datorate societăților din cadrul grupului

7.Sume datorate privind interesele de participare

8.Alte datorii, inclusiv datorii fiscale și datorii pentru asigurările sociale

E. Active circulante nete, respectiv datorii curente nete

F. Total active minus datorii curente

G. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an

1.Împrumuturi din emisiunea de obligațiuni, prezentându-se separat împrumuturile în monede convertibile

2.Sume datorate instituțiilor de credit

3.Avansuri încasate în contul comenzilor

4.Datorii comerciale

5.Efecte de comerț de plătit

6.Sume datorate societăților din cadrul grupului

7.Sume datorate privind interesele de participare

8.Alte datorii, inclusiv datorii fiscale și datorii pentru asigurările sociale

H. Provizioane pentru riscuri și cheltuieli

1.Provizioane pentru pensii și alte obligații similare

2.Alte provizioane

I. Venituri în avans

J. Capital și rezerve

I.Capital subscris (prezentându-se separat capitalul vărsat și cel nevărsat)

II.Prime de capital

III.Rezerve din reevaluare

IV.Rezerve

1.Rezerve legale

2.Rezerve pentru acțiuni proprii

3.Rezerve statutare sau contractuale

4.Alte rezerve

V.Rezultatul reportat

VI.Rezultatul exercițiului financiar

3.2.1.Structuri bilanțiere de activ

Deși normele românești nu definesc categoria de activ, dacă am lua în considerație definiția oferită de planul contabil general francez, am înțelege prin activ „un element al patrimoniului care are o valoare economică pozitivă pentru întreprindere”. Altfel spus, el reprezintă utilizarea resurselor întreprinderii, adică a capitalurilor puse la dispoziția sa. Definiția diferă de cea acreditată de cadrul conceptual IASC.

Deși activul elementele patrimoniului care au o valoare economică pozitivă pentru întreprindere, normele permit, în anumite cazuri, să se facă derogare de la acest principiu și, ca atare, să se includă în activ și elementele care sunt în realitate cheltuieli sau valori ce nu au fost deduse din rezultat în exercițiul realizărilor lor. Înscrierea în activ numită capitalizare sau activare, are ca scop etalarea lor pe mai multe exerciții. Astfel de elemente constituie activul fictiv. Analiști financiari le consideră nonvalori. Diferența dintre activul contabil (total) și activul fictiv reprezintă activul real.

Activele imobilizate

Activele imobilizate, denumite și imobilizări, active fixe, valori

Imobilizate sau capital fix, „sunt reprezentate prin acele valori patrimoniale destinate a servi de o manieră durabilă, pe o perioadă mai îndelungată, activitatea întreprinderii. Ele se caracterizează prin faptul că nu se consumă la prima utilizare, participă la mai multe cicluri de exploatare și își transmit valoarea în mod treptat asupra bunurilor, lucrărilor și serviciilor la a căror obținere au contribuit”. Prin destinația lor, imobilizările contribuie la realizarea de noi bunuri, lucrări sau servicii, nefiind supuse direct comercializării.

Criteriului de utilizare i se adaugă cel de proprietate juridică. În cadrul imobilizărilor nu sunt cuprinse decât bunurile asupra cărora își exercită dreptul de proprietate juridică.

Valoarea activelor imobilizate se recuperează, în general, prin sistemul amortizărilor. Cazurile în care deprecierile sunt înregistrate prin sistemul provizioanelor, activele imobilizate (ca, de altfel, și activele circulante) sunt înscrise in bilanț la valoarea netă contabilă.

Activele imobilizate sun grupate în bilanț, după modul de participare la exploatare, structura tehnică și natura economică, în trei mari categorii:

imobilizări necorporale

imobilizări corporale

imobilizări financiare

Imobilizările necorporale (imateriale)

„Care nu se concretizează într-un bun material semnificând mijloacele blocate în cheltuieli de constituire a întreprinderii, cheltuieli de cercetare și dezvoltare, concesiuni, brevete, licențe, mărci de fabrică și alte imobilizări”.

Categoria imobilizărilor necorporale este dezvoltată în bilanț pe cinci posturi, și anume:

cheltuieli de constituire;

cheltuieli de dezvoltare;

concesiuni, brevete, licențe, mărci de fabrică și valori similare și alte imobilizări necorporale;

fondul comercial;

avansuri și imobilizări necorporale în curs de execuție.

cheltuielile de constituire sunt reprezentate de cheltuielile

ocazionate de înființarea sau dezvoltarea unității, cum sunt: taxe și alte cheltuieli de înscriere și înmatriculare. Celelalte cheltuieli legare de creșterea de capital și de operațiuni diverse precum fuziunile, divizările, transformările normalizatorii români le concretizează numai prin cheltuieli privind emisiunea și vânzarea de acțiuni și obligațiuni, nu fac parte din cheltuielile de constituire, ci din categoria mai largă a cheltuielilor de stabiliment (organizare), având mai degrabă natura de cheltuieli de dezvoltare.

Să precizăm că activitatea de dezvoltare a unei întreprinderi conduce, totdeauna, la crearea de noi structuri de exploatare (de exemplu, ateliere, uzine, filiale etc.). Plecând de la acest sens dat dezvoltării, precizăm că nu în toate cazurile operațiile referitoare la capital (creșteri sau micșorări) generează o dezvoltare a întreprinderii. Creșterea capitalului se poate face și în alte situații care nu servesc dezvoltării întreprinderii (de exemplu, o stare de insuficiență a resurselor financiare, corelată cu un rezultat deficitar, poate fi remediată fie prin operațiuni de creștere a capitalului, fie printr-un împrumut din emisiunea de obligațiuni). De aceea, considerăm că atribuirea cheltuielilor de constituire operațiilor legate de dezvoltarea unității patrimoniale este inadecvată, dezvoltarea referindu-se, în fapt, la un context mult mai larg.

În concluzie, sunt înscrise în cheltuielile de constituire ca element de activ numai mărimi semnificative ale spețelor de cheltuieli prezentate anterior. Pentru ele, întreprinderea trebuie să fixeze un plan de amortizare, pentru o durată maximală de cinci ani. În analizele financiare, cheltuielile de constituire sunt considerate componentele ale activului fictiv.

cheltuielile de dezvoltare . Dezvoltarea poate fi considerată ca un

ansamblu de lucrări întreprinse în scopul creșterii volumului de cunoștințe științifice și tehnice, precum și al introducerii de noi aplicații. În conținutul lor se disting:

dezvoltarea: vizează producția de materiale, dispozitive, produse, procedee, sisteme și servicii noi, precum și ameliorarea substanțială a celor vechi.

Cheltuielile de dezvoltare sunt capitalizabile (activabile) numai în

condițiile în care este vorba de proiecte individualizabile în mod clar, pentru care se poate calcula un cost distinct recuperabil (prin amortizare) în timp și care să aibă șanse mari de reușită și de rentabilitate comercială.

Când aceste condiții nu sunt îndeplinite (regula generală), cheltuielile de dezvoltare fac obiectul activității curente (sunt incluse în categoria cheltuielilor), respectându-se astfel principiul prudenței impus de caracterul aleatoriu al activității de dezvoltare.

Totodată, să precizăm faptul că trebuie să se înțeleagă prin cheltuieli de dezvoltare numai acele plăți care corespund efortului realizat de întreprindere în acest domeniu, pentru nevoi proprii, fiind excluse, în consecință, cheltuielile care intră în costul comenzilor efectuate de terți, cheltuieli care sunt urmărite, în mod normal, prin structurile contului de profit și pierdere.

Unii specialiști consideră cheltuielile de cercetare-dezvoltare capitalizate ca fiind elemente de activ fictiv. Considerația este lipsită de suport, deoarece aceste cheltuieli corespund unei valori adevărate (reale) pentru întreprindere, din moment ce înscrierea lor în activ este condiționată de existența unor șanse mari de reușită tehnică și de rentabilitate comercială, ale proiectelor în cauză.

Ca și cheltuielile de constituire, cheltuielile de cercetare-dezvoltare sunt amortizabile pe o perioadă de cel mult cinci ani.

concesiuni, brevete, licențe, mărci de fabrică și valori similare și alte imobilizări necorporale aceste elemente se constituie ca

urmare a aportului în natură, realizat de asociați, achiziționări de la terți sau sunt create de întreprindere.

Concesiunea se referă la contractul prin care o parte numită concedent cedează, contra plată, unei alte părți, numită concesionar, pe o perioadă determinată, dreptul de exploatare a unor bunuri sau de exercitare a unei activități.

Concesiunea poate fi publică sau privată. Concesiunea publică este dreptul acordat de către administrația publică unei întreprinderi de a ocupa sau de a exploata o proprietate a domeniului public. Concesiunea privată reprezintă dreptul acordat de o firmă unui terț de a fi agentul sau reprezentantul său pe un teritoriu geografic precis, în legătură cu comercializarea unor produse sau servicii.

Concesiunea se amortizează pe o durată egală cu cea a contractului de concesiune.

Brevetele sunt titluri care dau inventatorului unui produs sau unui procedeu, susceptibile de aplicații industriale, sau cesionarului, monopolul de exploatare pe o perioadă de timp. Cazul cel mai frecvent este acela prin care achiziționarea unui brevet de invenție se efectuează în contra partidă vărsări în favoarea celui care în cedează, a unor redevențe, proporționale, de exemplu, cu cifra de afaceri sau cu beneficiul, ce se obțin ca urmare exploatării brevetului.

Brevetele pot să fie amortizate de întreprinderea care le deține, pe perioada monopolului de exploatare.

Licențele sunt imobilizări necorporale implicate, în general, de utilizarea brevetelor. Dreptul comercial analizează mai multe categorii de licență. Ne vom referi numai la licența comercială. Fără a ceda brevetul său, titularul acestuia poate să consimtă unui terț dreptul de exploatare: se spune, atunci, că titularul acordă terțului, contra unei reverențe, o licență de exploatare. Ca ți în cazul brevetelor, licențele sunt amortizabile pe perioada de exploatare.

Mărcile sunt considerate mărci de fabrică, de comerț sau de serviciu, numele patronimice, pseudonimele, numele geografice, denumirile arbitrare sau fanteziste, forma caracteristică a produsului sau a condiționării sale, etichetele, aspectele exterioare, emblemele, timbrele, sigiliile, viniete, găitane, combinații sau dispoziții de culori, schițe, reliefuri, litere, cifre, devize și, în general orice semn material care servește la distingerea produselor, obiectelor sau serviciilor unei întreprinderi.

Mărcile care fac obiectul unei protecții pe o durată nelimitată în timp nu pot să fie, în principiu, amortizate. Dimpotrivă, aceste mărci pot face obiectul provizioanelor pentru depreciere. La modul general, amortizarea poate să fie admisă pentru cazul drepturilor ce rezultă dintr-un contract cu durată determinată sau care beneficiază de o protecție juridică cu o durată limită. În practica franceză, numai drepturile asupra filmelor și cele ale distribuitorilor de filme video pot să fie amortizate.

Pentru perioada de exploatare a unei mărci, întreprinderea care achiziționează o marcă varsă o redevență, element ce face obiectul cheltuielilor de exploatare.

În categoria drepturilor și valorilor similare sunt incluse elemente ca procedeele industriale, know-how, modelele, schițele. Aceste elemente sunt amortizabile, deoarece ele sunt susceptibile să se deprecieze prin efectul progresului tehnic sau al evoluției modei și gusturilor. Amortizarea se realizează pe durata normală de utilizare sau pe durata probabilă de exploatare.

d) fondul comercial reprezintă elementele necorporale care nu fac obiectul unei evaluări și unei contabilizări separate în bilanț și care concură la menținerea și la dezvoltarea potențialului întreprinderii.

Fondul comercial nu trebuie confundat cu fondul de comerț, care, în drept, reprezintă un bun unitar caracterizat prin reunirea elementelor necorporale și a unor elemente corporale ce aparțin unui comerciant, permițându-i acestuia să-și dezvolte clientela. Fondul de comerț nu este contabilizat ca atare. În bilanț nu sunt înscrise decât elementele sale constitutive. Fondul comercial este numai partea reziduală a valorii fondului de comerț care nu a putut să fie identificată în elementele corporale (mașini, utilaje, instalații, stocuri etc.) sau în elementele necorporale distincte (brevete, mărci, licențe etc.).

Noțiunea de fond comercial se apropie de cea de „diferență de achiziție” care apare în contextul conturilor consolidate, cu ocazia operațiilor de achiziție de titluri.

De asemenea, noțiunea de fond comercial este apropiată de cea de „good-will” utilizată în contabilitățile anglo-saxone. Goodwill este ansamblul elementelor, în mod obligatoriu necorporale, nedetașabile de entitatea economică (întreprindere) și neevaluabile izolat; aceste elemente contribuie la o valoare a întreprinderii superioară sumei valorilor componentelor sale.

Fondul comercial este, deci, o rezultantă, o supra valoare nedisociabilă de întreprindere.

Factorii care contribuie la această rezultantă sunt de natură obiectivă: calitatea gestiunii, competența tehnică și cunoștințele acumulate de personal; know-how industrial; stabilitatea resurselor de aprovizionare; clientela, vadul, debușeele; studiile și cercetările; reputația, imaginea întreprinderii.

Fondul comercial se determină numai prin achiziție sau aport, cel creat de întreprindere nefiind contabilizat în cursul vieții acesteia. El se evaluează cu ocazia determinării prețului de vânzare al unei întreprinderi. Metodologiile de calcul sunt destul de diverse. De exemplu, fondul comercial poate fi calculat ca diferență între valoarea globală (Vg) a întreprinderii, determinată prin valoarea sa de rentabilitate, și activul net corijat (Ac)(activul net corijat reprezintă activul net contabil corectat cu plusurile sau minusurile de valoare latente). În acest caz, fondul comercial este calculat prin scădere și reprezintă partea din valoarea întreprinderii căreia îi recunoaștem existența fără a o explica. O altă metodologie presupune calculul fondului comercial prin capitalizarea unui supraprofit (adică beneficiul curent minus rata de plasament a capitalurilor înmulțit cu activul net corijat).

Supra valoarea poate să provină, de asemenea, din elemente eminamente subiective, precum gradul de dorință al cumpărătorului de a deveni posesorul întreprinderii în cauză sau abilitatea vânzătorului în actul comercial respectiv.

În principiu, fondul comercial este supus amortizării. De altfel, Direcția a IV-a , exprimă cu claritate:

elementele care figurează la postul „Fond comercial”, conform terminologiei utilizate de această directivă, trebuie să fie amortizate într-un termen maxim de cinci ani;

statele membre pot totuși, să autorizeze societățile pentru amortizarea sistematică a fondului lor comercial pe o perioadă maximă de cinci ani, cu condiția ca această perioadă să nu depășească durata de utilizare a activului respectiv.

În Franța, situația juridică actuală nu este foarte clară: amortizarea

fondului comercial nu este o obligație, dar nici interdicție. Norma americană APB 17, care se aplică tuturor activelor necorporale, obligă la o amortizare sistematică a acestor elemente, pe o durată ce nu poate depăși 40 de ani. IASC prescrie o amortizare sistematică a activelor necorporale pe 5 ani, iar dacă se poate justifica o durată de utilitate mai lungă, perioada de amortizare poate fi mai mare, fără a depăși, totuși, 20 de ani.

Până la această dată, în uzanțele românești nu există o normă privind statul fondului comercial. Regulamentul contabil se aliniază practicii generale europene, considerând fondul comercial acea parte nematerială a fondului de comerț ce se determină ca diferență între valoarea de aport sau costul de achiziție a/al fondului de comerț și valoarea contabilă a acestor elemente. De regulă, fondul comercial nu este supus amortizării, dar posibilitatea amortizării este atestată de existența unui cont de amortizare a fondului comercial, fără să fie specificate și condițiile în care acest proces se realizează.

Programele informatice, deși se prezintă sud forma unui bun corporal (suport tehnic de natura discurilor, dischetelor sau benzilor magnetice), un atare bun nu este decât un element accesoriu prestației intelectuale necesare pentru elaborarea programelor. Partea esențială se referă tocmai la prestația intelectuală, de esență necorporală, protejată sub forma unui drept de proprietate intelectuală. În țările în care aceste produse informatice reprezintă un consum de masă, producția și comercializarea programelor informatice au fost supuse unor reglementări speciale. Modul de contabilizare a acestor programe este diferit, după cum ele sunt create de întreprindere pentru uzul propriu, achiziționate de la terți și utilizate în cadrul acesteia, sau, în sfârșit, sunt de uz comercial.

În conformitate cu regulamentul contabil românesc, programele informatice sunt bunuri necorporale ce pot fi create de unitate sau achiziționate de la terți, pentru nevoile proprii. Valoarea lor se amortizează în funcție de durata probabilă de utilizare, care nu poate să depășească o perioadă de cinci ani. Oricum, legislația noastră în materie este extrem de săracă, ceea ce ne face să sperăm în elaborarea de noi reglementări juridice, implicit în soluționări contabile adecvate.

e)avansuri și imobilizări necorporale în curs de execuție reprezintă

costul de producție, respectiv costul de achiziție privind imobilizările necorporale neterminate până la sfârșitul exercițiului, valorile necorporale primite de la furnizori, dar nerecepționate, cheltuielile de proiectare, execuție și omologare a prototipurilor și seriilor 0 pentru produse și tehnologii noi etc. Aici sunt incluse și avansurile acordate pentru achiziționarea de imobilizări necorporale.

Imobilizările în curs nu sunt supuse amortizării, atâta timp cât prin neterminarea lucrărilor, ele nu au fost virate la un post de imobilizări (terminate). Totuși, în caz de apariție a unui eveniment excepțional, ele pot fi supuse deprecierii (prin provizioane).

2. Imobilizări corporale (materiale)

Imobilizările corporale, ca parte componentă a mijloacelor de producție, reprezintă bunuri fizice cu utilizare îndelungată și dețin ponderea cea mai mare în totalul imobilizărilor unei întreprinderi productive.

Imobilizările corporale sunt structurate în bilanț pe următoarele posturi:

terenuri și construcții;

instalații tehnice și mașini;

alte instalații, utilaje și mobilier;

avansuri și imobilizări corporale în curs.

Posturile bilanțiere menționate, cu excepția terenurilor și imobilizărilor

corporale în curs, grupează bunurile fizice de folosință îndelungată, cunoscute sub denumirea generică de „mijloace fixe”. Prin termenul de „mijloace fixe” se definește obiectul singular sau complexul de obiecte care îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

are o valoare mai mare decât limita stabilită de lege;

are o durată normală de funcționare mai mare de un an.

Pentru obiectele care sunt folosite în loturi, seturi sau formează un singur

corp, la încadrarea lor ca mijloc fix se are în vedere valoarea întregului lot, set sau corp.

Terenurile se referă la terenurile propriu-zise, dar și la amenajările și

racordarea lor la sisteme de alimentare cu energie, împrejmuirile, lucrările de acces.

Terenurile nu se pot deprecia ireversibil și, ca atare, nu pot fi amortizate. O eventuală depreciere temporară este înregistrată prin sistemul provizioanelor. În schimb, investițiile legate de amenajarea terenurilor sunt supuse amortizării. De asemenea, terenurile de natura zăcămintelor sunt supuse și ele amortizării.

Construcțiile sunt reprezentate de spațiile destinate asigurării condițiilor de desfășurare a activităților industriale, agricole, de transporturi și telecomunicații, de afaceri, comerț și depozitare, precum activități social-culturale și administrative, asigurând protejarea acestor activități împotriva factorilor de mediu. Se cuprind în această categorie și construcțiile speciale concretizate în acele bunuri materiale de folosință îndelungată care pot fi utilizate, de regulă, numai pe destinația pentru care au fost create, cum ar fi: sonde de țiței și gaze, platforme de foraj marin, centrale de producere a energiei electrice, căi ferate, drumuri, șosele, autostrăzi;

Instalațiile tehnice și mașini grupează mijloacele de muncă care contribuie efectiv la realizarea bunurilor, lucrărilor și serviciilor ce formează obiectul de activitate al unității;

Mijloacele de transport se referă la acele mijloace fixe destinate transportului de bunuri și persoane;

Postul bilanțier „alte mijloace fixe” cuprinde activele corporale imobilizate care nu au fost incluse în posturile anterioare, cum ar fi: aparatele și instalațiile de măsurare, control și reglare; animalele de muncă și plantațiile; mobilierul, aparatura de birotică, echipamentele de protecție a valorilor umane și materiale și alte active corporale.

Avansuri și imobilizările corporale în curs reprezintă investițiile neterminate efectuate în regie proprie sau în antrepriză la costul de producție, respectiv la costul de achiziție, reprezentând preșul de deviz al investiției.

Imobilizările corporale în curs se includ în categoria mijloacelor fixe după recepția, darea în folosință sau punerea în funcțiune a acestora. Tot aici sunt incluse și avansurile acordate pentru achiziționarea imobilizărilor corporale.

Recuperarea valorii mijloacelor fixe se face prin sistemul amortizării și includerea acestora în cheltuieli. Amortizarea se calculează pe baza unui plan de amortizarea de la data punerii acestora în funcțiune și până la recuperarea integrală a valorii lor de intrare, conform duratelor și condițiilor de utilizare a acestora. În cazuri mai rare, mijloacele fixe pot suporta deprecieri nedefinitive, înregistrările prin sistemul provizioanelor pentru depreciere.

3.Imobilizări financiare

Imobilizările financiare sunt reprezentate prin acele titluri a căror posesie este durabilă și permite exercitarea unui control, a unei influențe notabile în gestiunea unității emitente, precum și realizarea de venituri financiare (dividende, dobânzi etc.) sau numai obținerea de venituri.

Acest post bilanțier grupează informațiile astfel:

titluri de participare deținute la societățile din cadrul grupului;

creanțe asupra societăților din cadrul grupului;

titluri sub formă de interese de participare;

creanțe din interese de participare;

titluri deținute ca imobilizări;

alte creanțe;

acțiuni proprii.

Titlurile de participare reprezintă drepturile sub formă de acțiuni sau alte titluri de valoare, în capitalul altor unități patrimoniale, care asigură întreprinderii deținătoare, în primul rând, exercitarea unui control sau influențe, dar și realizarea unui venit financiar. Posedând titluri de participare, societatea deținătoare își poate asigura reprezentanți în structurile de conducere ale societății emitente sau poate să dezvolte relații tehnice și comerciale privilegiate cu aceasta. Regula spune că întreprinderile sunt tentate să dețină acțiuni sub formă de titluri de participare emise de societăți cu o activitate complementară (în special, furnizori și clienți).

Titlurile de participare fac parte din categoria participațiilor. Participațiile sunt drepturi în capitalul altor întreprinderi, materializate sau nu prin titluri, care, prin crearea unor legături durabile cu acestea, sunt destinate să contribuie la activitatea societății deținătoare.

Participarea unei întreprinderi în capitalul societății emitente trebuie să fie suficient de mare, precum a-i facilita impunerea punctelor de vedere sau cel puțin contracararea deciziilor ce ar putea să fie contrare intereselor sale.

Practica țărilor dezvoltate relevă că posesia a cel puțin 20% din capitalul unei societăți pe acțiuni permite să se exercite o influență suficientă, astfel încât să se considere că profiturile societății emitente rezultă parțial din aplicarea politicilor societății participante. Mai mult, posesia a 50% din capitalul societății emitente asigură controlul absolut al gestiunii societății dominante. Totodată, practica altor țări fixează anumite limite minime ale participației. Este cazul Franței, unde sunt considerate titluri de participare acele titluri care reprezintă cel puțin 10% din capitalul societății emitente.

Exceptând proba contrară, sunt titluri de participare titlurile achiziționate integral sau parțial prin ofertă publică de cumpărare sau ofertă publică de schimb.

Titlurile imobilizate ale activității de portofoliu reprezintă acele titluri pe care unitatea patrimonială le dobândește în vederea realizării unor venituri financiare, fără scop de a interveni direct și nemijlocit în gestiunea unității patrimoniale emitente, precum și alte titluri deținute pe o perioadă îndelungată. Astfel de titluri sunt specifice societății de portofoliu, în care ele reprezintă elementul esențial al patrimoniului. Totuși, ele pot să facă și obiectul activității unor întreprinderi industriale, comerciale, instituții financiare, etc.

Spre deosebire de celelalte două categorii de titluri, deținerea altor titluri imobilizate nu este judecată utilă pentru activitatea întreprinderii. Deținerea lor durabilă este mai degrabă suportată decât voită. Întreprinderea deținătoare nu are nici intenția, nici posibilitatea să le revândă. Cu alte cuvinte, ele nu rezultă dintr-o decizie de investiție, ci dintr-o obligație, fie legală, fie de altă natură, care se impune conducătorilor întreprinderii.

Creanțele imobilizate reprezintă acele investiții financiare pe termen mediu și lung, cum ar fi: împrumuturile acordate societăților la care se dețin de participare, împrumuturile acordate altor societăți, alte creanțe imobilizate de genul garanțiilor și cauțiunilor depuse de unitate la terți pentru aprovizionări cu energie, apă, gaze etc., precum și dobânzile aferente creanțelor imobilizate.

Spre deosebire de contabilitatea curentă unde activele imobilizate figurează la valoarea de intrare, în bilanț aceste elemente sunt reflectate la valoarea netă contabilă (valoarea de intrare – amortizări – provizioane pentru depreciere). În cazul imobilizărilor financiare, care nu fac obiectul amortizării, valoarea netă contabilă se obține pornind de la valoarea de intrare diminuată de eventualele provizioane pentru deprecieri și de valoarea sumelor de achitat în contul imobilizărilor financiare achiziționate.

Activele circulante

Activele circulante reprezintă ansamblul elementelor patrimoniale care, luate individual, datorită destinației și naturii lor, nu au vocația să rămână durabil în întreprindere, cu excepția acelora legate de particularitățile ei (ciclu lung de fabricație). Totuși, starea de fungibilitate a activului circulant este compensată de reînnoirea continuă a operațiilor legate de ciclul de aprovizionare, de producție și de comercializare a bunurilor și serviciilor. Această reînnoire antrenează o cvasipermanență a unor componente ale activului circulant (stocuri, avansuri acordate furnizorilor, creanțe).

Cunoașterea informațiilor privind activele circulante ale întreprinderii este utilă din multe puncte de vedere. Să reținem, deocamdată, nevoia de a-l pune în relație cu îndatorirea pe termen scurt (scadență mai mică de un an), la fel cum îndatorirea pe termen lung și capitalurile proprii sunt contrapuse activului imobilizat, pentru aprecierea structurii financiare a întreprinderii. Dar și nevoia de a proceda la unele raționamente financiare: calculul duratei de rotație a stocurilor, termenele de încasarea a creanțelor-clienți etc.

Activele circulante cuprind: stocurile și producția în curs de execuție; avansurile acordate furnizorilor; creanțe; investiții financiare pe termen scurt; disponibilități.

Unele componente pot să fie direct implicate de exploatarea întreprinderii, datorită caracterului lor permanent. Este vorba despre stocuri și producția neterminată; creanțele clienți și conturile asimilate acestora, unele creanțe fiscale și sociale.

1. Stocurile și producția în curs de execuție reprezintă ansamblul bunurilor și serviciilor care intervin în cadrul ciclului de exploatare, fie pentru a fi vândute în aceeași stare sau la terminarea procesului de producție, fie pentru a fi consumate cu ocazia primei utilizări.

În principiu, stocurile sunt clasificate în bilanț conform naturii și destinației lor sau a ordinii cronologice în care apar, în cadrul ciclului de exploatare.

O bună gestiune a stocurilor solicită ca: natura bunurilor să fie indicată cu precizie; intrarea în stoc să fie înregistrată în momentul transferului de proprietate; evaluarea intrărilor și ieșirilor de bunuri în și din stoc să fie definită cu exactitate și să rămână invariabilă.

Natura bunurilor stocate este definită printr-o nomenclatură internă întreprinderii și trebuie să fie armonizată cu o nomenclatură macroeconomică a produselor și activităților (specifică fiecărei țări).

Avansurile acordate furnizorilor (avansuri pentru cumpărarea de stocuri) reprezintă, în esență, creanțe generate de acordarea unor sume de bani furnizorilor, înaintea execuției comenzilor sau contractelor. Avansurile sunt, deci, finanțări acordate de către întreprindere furnizorilor, înainte ca datoria să existe definitiv.

2. Creanțe acestea cuprind următoarele elemente:

creanțe comerciale;

sume de încasat de la societățile din cadrul grupului;

sume de încasat din interese de participare

alte creanțe;

creanțe privind capitalul subscris și nevărsat.

Creanțe comerciale sunt formate din clienți, efecte de primit, clienți

incerți sau în litigiu, furnizori debitori, clienți creditori și clienți facturi de întocmit. Sumele de încasat de la societățile din cadrul grupului cuprind decontări în cadrul grupului, dobânzi aferente decontărilor în cadrul grupului și deprecierea acestor creanțe constând în constituirea de provizioane. Sumele de încasat din interese de participare conțin decontările și dobânzile aferente privind interesele de participare dar și deprecierile acestor creanțe.

Alte creanțe: acest post se referă la creanțele salariale, sociale și fiscale determinate ca net (sold) al operațiilor de decontare cu personalul, organismele sociale și bugetul statului.

Creanțele privind capitalul subscris și nevărsat reprezintă creanța netă (soldul) a relațiilor întreprinderii cu asociații săi, referitoare la gestiunea capitalului social.

Deși în contabilitatea curentă creanțele sunt înscrise la valoarea lor nominală în bilanț ele pot apărea la o valoare mai mică, atunci când se constată o pierdere probabilă. Înregistrarea unui provizion pentru depreciere apare, mai ales, în cazul creanțelor față de clienți. Din punct de vedere contabil, simpla eventualitate a insolvabilității unei categorii de terți, fată de care întreprinderea are creanțe, justifică constituirea unui provizion pentru depreciere.

3. Investițiile financiare pe termen scurt sunt titlurile achiziționate de întreprindere, în vederea realizării unui câștig de capital sau de venit, într-un termen scurt. În structura lor intră: titlurile de participare deținute la societățile din cadrul grupului, acțiunile proprii și alte investiții financiare pe termen scurt. În contabilitatea curentă trebuie să se facă distincție între plasamentele care conferă un drept de proprietate (acțiunile) și cele care conferă pur și simplu un drept de creanță (obligațiunile).

Titlurile de plasament trebuie distinse de efectele comerciale. Deși, ca și efectele comerciale, ele sunt titluri negociabile, totuși, negocierea lor se face pe categorii de titluri, care conferă titularilor drepturi identice; în plus, ele au, de obicei, o scadență mai lungă. Plasamentele nu au ca obiect asigurarea unei influențe particulare asupra societății emitente. Ele pot fi tranzitorii sau permanente, pot avea sau nu un caracter speculativ.

Stabilirea valorii bilanțiere a titlurilor de plasament pleacă de la comparația între valoarea de inventar și valoarea de intrare. Plusurile sau minusurile de valoare se stabilesc pe categorii de titluri de aceeași natură și care conferă aceleași drepturi. Compensările între plusurile și minusurile de valoare sunt admise, cu respectarea unor condiții:

titlurile să fi fost cotate în mod curent pe piața financiară organizată;

titlurile să nu fi fost acțiuni sau obligațiuni emise de societate și răscumpărate de aceasta.

De asemenea, atunci când în cazul titlurilor cotate se constată o scădere

anormală a cursului, iar această scădere are un caracter tranzitoriu, minusul de valoare poate fi compensat cu plusurile de valoare ale altor titluri.

În orice caz, minusurile de valoare (rezultate eventual în urma unor compensări admise) impun înregistrarea în contabilitate a unui provizion pentru depreciere.

4. Casa și conturi la bănci sunt reprezentate în bilanțul întreprinderii prin urătoarele posturi: conturi la bănci în lei și devize, casa în lei și devize, acreditive în lei și devize, valori de încasat și alte valori.

Conturile la bănci, casa și acreditivele sunt elemente cu grad înalt de lichiditate.

Cheltuieli în avans

Sunt cheltuieli înregistrate în cursul exercițiului, dar care corespund

Cumpărării de bunuri sau de servicii a căror furnizare sau prestare trebuie să intervină ulterior. Sunt considerate cheltuieli constatate în avans, cheltuieli cu reparațiile capitale neprevizibile, cu reparații curente și revizii tehnice, abonamente și chirii, deci cheltuieli care vor fi afectate rezultatului exercițiilor următoare, motiv pentru care în exercițiul constatării vor face obiectul bilanțului contabil.

3.2.2.Structuri bilanțiere de pasiv

Pasivul bilanțier, „prin compoziția sa, evidențiază modul de finanțare a bunurilor economice și gradul de exigibilitate al surselor de finanțare”. În principal, el este format din capitalurile proprii și datoriile vizavi de terți.

O datorie este o obligație actuală a întreprinderii, care provine din evenimente trecute și a cărei decontare așteptată trebuie să rezulte dintr-o ieșire de resurse generatoare de avantaje economice.

Capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual în activele întreprinderii, după deducerea tuturor datoriilor sale.

Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an

Acest post bilanțier cuprinde:

împrumuturi din emisiunea de obligațiuni, menționându-se că primele privind rambursarea obligațiunilor sunt scăzute din valoarea împrumutului din emisiunea de obligațiuni;

sume datorate instituțiilor de credit, reprezentate prin credite bancare pe termen scurt și dobânzile aferente acestor credite, dar și prin partea scadentă, într-o perioadă mai mică de un an, din creditele bancare pe termen lung și dobânzile aferente acestor credite;

avansuri încasate în contul comenzilor, și anume clienți-creditori;

datorii comerciale reprezentate de conturile de furnizori;

sume datorate societăților în cadrul grupului;

sume datorate privind interesele de participare și alte datorii, inclusiv datorii fiscale și alte datorii pentru asigurările sociale.

Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an

Elementele ce compun acest post bilanțier sunt aceleași ca la „Datorii ce

trebuie plătite într-o perioadă de un an”, cu mențiunea care reiese chiar și din denumirea postului, și anume că acestea trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an.

Provizioane pentru riscuri și cheltuieli

În timp ce provizioanele pentru riscuri și cheltuieli sunt componente ale pasivului, provizioanele pentru depreciere sunt elemente de activ, iar valoarea acestor provizioane se scad din valoarea activului pentru care s-au creat.

Un provizion, conform OMF 94, va fi recunoscut numai în momentul în care:

o întreprindere are o obligație curentă(legală sau implicită), generată de un eveniment anterior;

este probabil ca o ieșire de resurse, care să afecteze beneficiile economice, să fie necesară pentru a onora obligația respectivă;

poate fi realizată o bună estimare a valorii obligației.

Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, nu trebuie recunoscut un trebuie

recunoscut un provizion.

Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli nu pot avea drept scop, corectarea valorilor elementelor de activ, iar suma lor trebuie corelată strict cu riscurile și cheltuielile previzibile.

Venituri în avans

Se referă la bunuri și servicii facturate și contabilizate în cursul exercițiului, dar a căror livrare sau prestare nu va fi realizată decât în cursul exercițiilor viitoare.

Sunt încadrate în acest post:

valoarea facturilor trimise clienților, fără ca bunurile să fi fost prestate;

venituri încasate pentru chirii, abonamente, asigurări, dobânzi, corespunzătoare exercițiilor ulterioare;

tot aici sunt prezente și subvențiile pentru investiții.

Capital și rezerve

Acest element de pasiv este reprezentat în bilanț, conform OMF 94, de: capitalul subscris vărsat și nevărsat, primele legate de capital, rezervele din reevaluare, rezerve, rezultatul reportat și rezultatul exercițiului.

Capitalurile proprii (sau activul net), sunt un sold rezidualstabilit ca diferență între totalul activelor și totalul pasivelor externe. Ele corespund drepturilor în activul întreprinderii, după deducerea datoriilor și reprezintă valoarea contabilă a întreprinderii.

În optică funcțională, capitalurile proprii sunt, ca și pasivul extern, surse de finanțare a întreprinderii.

Într-o întreprindere, fondurile cu care au contribuit acționarii, profitul capitalizat, rezervele ce reprezintă alocarea rezultatului reportat și rezervele ce reprezintă ajustări pentru menținerea nivelului capitalului, pot fi prezentate separat.

Capitalurile proprii sunt incluse în categoria capitalurilor permanente. Determinarea mărimii optimale a capitalurilor permanente este o problemă de maximă importanță în gestiunea financiară a întreprinderii, deoarece o eventuală influență a surselor de lungă durată influențează asupra solvabilității, lichidității și rentabilității acesteia.

Referitor la rezerve, acestea sunt constituite în baza legii, în scopul asigurării unei măsuri suplimentare de protecție împotriva efectelor pierderilor pentru întreprindere și creditorii acesteia.

Rezerve din reevaluare – este contul în care se înregistrează reevaluarea imobilizărilor corporale în conformitate cu prevederile IAS 16. Cu toate acestea, majorarea constatată ca venit, în măsura în care aceasta compensează o descreștere din reevaluarea aceluiași activ, recunoscută anterior ca o cheltuială.

Surplusul din reevaluare inclus în capitalul propriu poate fi transferat direct în rezultatul reportat atunci când acest surplus este realizat. Se consideră că întregul surplus este realizat la casarea sau cedarea activului.

Transferul din surplusul din reevaluare în rezultatul reportat nu se efectuează prin contul de profit și pierdere.

Evaluarea elementelor din bilanț * conform OMF 94

Pentru evaluarea elementelor din bilanț se utilizează următoarele reguli:

la data intrării în patrimoniu – bunurile se evaluează și înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare, denumită valoare contabilă.

evaluarea elementelor patrimoniale cu ocazia inventarierii – se face la valoarea actuală a fiecărui element, denumită și valoare de inventar, stabilită în funcție de utilitatea bunului, starea acestuia și prețul pieței.

la închiderea exercițiului – elementele patrimoniale se evaluează și se reflectă în bilanțul contabil la valoarea de intrare în patrimoniu, respectiv valoarea contabilă pusă de acord cu rezultatele inventarierii.

În acest scop valoarea de intrare sau contabilă se compară cu

valoarea de inventar astfel:

pentru elementele de activ – diferențele constatate în plus între valoarea de inventar și valoarea de intrare nu se înregistrează în contabilitate, aceste elemente menținându-se la valoarea lor de intrare. Diferențele constatate în minus între valoarea de inventar stabilită la inventariere și valoarea de intrare a elementelor de activ se înregistrează în contabilitate pe seama amortizării, în cazul când deprecierea este ireversibilă, sau se constituie un provizion pentru depreciere, atunci când deprecierea este reversibilă, aceste elemente menținându-se,de asemenea, la valoarea lor de intrare;

pentru elementele de pasiv – de natura datoriilor diferențele constatate în minus între valoarea de inventar și valoarea de intrare nu se înregistrează în contabilitate, aceste elemente menținându-se, de4 asemenea, la valoarea lor de intrare.

La fiecare dată a bilanțului:

elementele monetare exprimate în valută trebuie raportate utilizându-se cursul de închidere. Diferențele de curs valutar, favorabile sau nefavorabile, se înregistrează la venituri sau cheltuieli, după caz;

elementele nemonetare înregistrate la valoarea justă și exprimate în valută trebuie raportate utilizându-se cursul de schimb existent în momentul determinării valorilor respective;

la data ieșirii din patrimoniu sau la darea în consum – bunurile se evaluează și se scad din gestiune la valoarea lor de intrare.

3.3.Politici contabile

Politica de contabilitate se formează în baza actelor normative incluse în sistemul de reglementare contabilă a fiecărei țări. Politica contabilă adoptată de o întreprindere trebuie supusă publicității, adică să fie adusă la cunoștința tuturor categoriilor de utilizatori ai rapoartelor financiare. În acest sens politica contabilă trebuie inclusă într-un capitol special al anexelor la rapoartele financiare anuale, respectiv în notele de la conturile anuale, scop în care trebuie menționate procedeele și metodele de ținere a contabilității alese la formarea politicii contabile și care influențează substanțial asupra evaluării și luării deciziilor de către utilizatori rapoartelor financiare.

Conform Standardelor Internaționale de Contabilitate IAS 1, „Prezentarea situațiilor financiare”, politicile contabile sunt principiile, bazele, convențiile, regulile și practicile specifice adoptate de o întreprindere la întocmirea și prezentarea situațiilor financiare.

În absența unui Standard Internațional de Contabilitate specific și a unei interpretări a Comitetului permanent pentru Interpretări, conducerea își folosește raționamentul profesional la dezvoltarea unei politici contabile care să ofere cele mai utile informații utilizatorilor situațiilor financiare ale întreprinderii.

În exercitarea acestui raționament profesional, conducerea ia în considerare:

cerințele și recomandările din Standardele Internaționale de Contabilitate care se referă la aspecte similare și conexe;

definițiile, criteriile de recunoaștere și evaluare pentru active, obligații, venituri și cheltuieli prevăzute în Cadrul general IASC.

Secțiunea politicilor contabile din notele de la situațiile financiare trebuie

să descrie următoarele:

baza sau bazele de evaluare, utilizate la întocmirea situațiilor financiare;

fiecare politică contabilă necesară pentru o înțelegere corespunzătoare a situațiilor financiare.

La alegerea prezentării sau nu a unei politici contabile specifice,

managementul ia în considerare dacă prezentarea ar ajuta utilizatorii la înțelegerea modului în care sunt reflectate tranzacțiile și evenimentele în performanța și poziția financiară raportate.

Politicile contabile pe care o întreprindere le-ar putea avea în vedere, cuprind:

recunoașterea veniturilor;

principiile de consolidare, inclusiv filialele și întreprinderile asociate;

recunoașterea și amortizarea activelor corporale și necorporale;

capitalizarea costurilor îndatorării și a altor cheltuieli;

investițiile în bunuri imobiliare;

instrumentele și investițiile financiare;

operațiunile de leasing;

impozitele, inclusiv impozitele amânate;

provizioanele; etc.

Fiecare întreprindere are în vedere natura activității sale și politicile la

care utilizatorul se așteaptă să fie prezentate pentru acel tip de întreprindere. Politica poate fi semnificativă chiar dacă valorile prezentate pentru perioada curentă sau pentru perioadele anterioare nu sunt semnificative.

O modificare a politicii contabile trebuie efectuată doar dacă este cerută de statut sau de un organism de elaborare a standardelor contabile sau dacă această modificare are ca rezultat o prezentare mai adecvată a evenimentelor sau tranzacțiilor în situațiile financiare ale societății.

3.4. Conceptul de bilanț în străinătate

Conceptul de bilanț a evoluat concomitent cu evoluția rolului și funcțiilor contabilității. Așa se explică faptul că fiecare autor care s-a ocupat de știința contabilității a făcut referire și la termenul de bilanț.

Pentru prima dată aspecte referitoare la bilanț au fost abordate în Italia (denumită „patria contabilității”), în registrele din 1408 ale unei Bănci din Genova, regăsindu-se înregistrarea „Billantium creditorium debet nobis in billantio debitorium” în C XIII.

După autorul Desimoni, „cuvântul Billantium se întrebuința în contabilitatea curentă a cetății Genova din 1340, la Florența din 1336, iar la Milano și Roma încă din 1308”.

Referindu-se la importanța calculelor periodice de sinteză, Luca Paciolo, în prima lucrare de contabilitate publicată, Summa de Arithmetica, Geometria, Proportioni et proportioonalita, precizează: „După ce ai făcut aceasta cu grijă, tu personal vei încheia toată Cartea mare, partidă cu partidă…” și propune întocmirea unui „bilancio” înțeles ca balanță de verificare a maestrului.

Spre deosebire de de Paciolo, care nu folosea noțiunea de bilanț, Domenico Manzoni, în lucrarea sa din 1554, face referire la inventarul de închidere și la contul Bilaț, iar Benedetto Cotrugli, în lucrarea publicată în 1573, folosește expresia de bilanț principal.

Mulți autori vor înțelege, mult timp încă, prin termenul de bilanț, contul care servește la închiderea conturilor din contabilitatea curentă la sfârșitul perioadei următoare.

Problema necesității bilanțului anual este abordată prima oară de Simon Stevin din Bruges, în lucrarea sa Wiscontige Gedachtenissen, apărută în anul 1608. obligativitatea întocmirii bilanțului anual a fost reglementată ulterior (1673), în Franța, prin ordonanța dată de Colbert.

Un rol important în elaborarea dispozițiilor cuprinse în această ordonanță l-a avut Jacques Savary, bun cunoscător al problemelor comerciale și contabile. În plus, el avea să publice doi ani mai târziu lucrarea Le parfait negociant ou instruction generale pour tout ce qui regarde le commerce de marchandises de France et de pays etrangers .

Lucrarea pune în evidență importanța bilanțului în cunoașterea situației economice și a rezultatelor obținute de o întreprindere.

Mathieu de la Porte publică în 1685 o lucrare de contabilitate republicată în mai multe ediții, dintre care cea mai cunoscută este cea din 1712, apărută sub titlul La science des negociant set des teneursdes livres.

În ceea ce privește bilanțul, autorul îi stabilește conținutul, „indicând ceea ce trebuie să se înscrie în partea stângă a acestuia, pe care o denumește Doit (activ) și ce trebuie să se treacă în partea lui dreaptă, pe care o numește Avoir (pasiv). Diferența dintre activ și pasiv reprezintă profitul pe care de la Porte îl consideră, în mentalitatea epocii, ca fiind dăruit capitalismului de Dumnezeu ”.

Claes Pietersz de Deventer, în lucrarea Boeckhouwen op die italienische maniere zeer profytelyeck voor alien Coopluyden (1576, 1588, en 1595) en Pratique om te leeren rekenencypheren ende boeckhowwen, aduce, printre altele, „importante îmbunătățiri cu privire la lucrările de închidere a conturilor și la apropierea balanței de bilanțul de închidere; fundamentează pentru prima dată, și aproape ireproșabil, regulile privind întocmirea unui bilanț real bazat pe inventar și pe reevaluarea justă a bunurilor existente”.

În anul 1898, L.Barrachin, în colaborare cu profesorul Delval, publică la Paris lucrarea Comptabilite personelle. În concepția lor, activul bilanțier reprezintă adunarea generală a debitorilor, iar pasivul pe cea a creditorilor.

J.Dumarchey, în lucrarea publicată la Lyon, în 1914, La theorie positive de la comptabilite, definește bilanțul ca o expresie a corelației care există între activ, pasiv și situația netă. Deși autorul consideră bilanțul o situație de sinteză întocmită la un moment dat (sub aspect static), îl studiază în succesiunea momentelor sale constitutive, adică sub aspect dinamic.

Prin distincția pe care o face între bilanțul static și cel dinamic, Dumarchey se situează între adepții școlii economice a întreprinderii, susținută de autorul german Schmalenbach și combătută de autorul elvețian Gomberg.

Gabriel Faure, în lucrarea publicată în 1924, Comptabilite generale, abordează probleme legate de bilanț. Aceasta explică noțiunea de bilanț, conținutul lui , făcând aprecieri critice asupra anumitor termeni necorespunzători, cum ar fi: conturile de ordine, de diverși etc.

Pentru a asigura unificarea bilanțurilor, Faure consideră că este necesară respectarea unor reguli, un rol important revenind evaluării la costul comercial al unor elemente de activ. În ceea ce privește modul de structurare a bilanțului, autorul introduce în modelul bilanțier două coloane în plus pentru „Capital” (una pentru majorări și cealaltă pentru reduceri), deoarece, în concepția sa, capitalul apare ca element distinct și nu ca o componentă a pasivului.

În 1927, L.Quesnot publică la Paris lucrarea Administration financiere – Methodes comptables et bilan. În concepția sa, bilanțul constituie fundamentul analizei financiare și reprezintă expresia situației unei societăți, „o situație convențională”, „o balanță a soldurilor”. Autorul consideră că bilanțul poate fi întocmit în orice moment din viața unei întreprinderi, singura diferență fiind determinată de modalitățile de evaluare.

Pornind de la concluzia că bilanțul prezintă un caracter confuz, urmare a inexactității, echivocului și lipsei de claritate a terminologiei, Quesnot recomandă:

claritatea și exactitatea terminologiei;

cunoașterea principiilor pe baza cărora s-a făcut evaluarea la

inventar a diferitelor posturi din bilanț;

detalierea conținutului bilanțului, astfel încât să furnizeze cel puțin

indicațiile esențiale pentru aprecierea situației financiare a întreprinderii, toate acestea contribuie la lecturarea și interpretarea facilă a bilanțului.

De asemenea, autorul abordează problema modului de întocmire a bilanțului, precum și a modalităților de evaluare a diferitelor elemente de activ și pasiv, în cazul deprecierilor monetare.

H.Nicklish publică la Stuttgart, în 1915, lucrarea sa Wirtschaftliche Betriebslehre, în care se preocupă și de problemele referitoare la: bilanțul de deschidere și de închidere; bilanțul dinamic ce urmărește, în principal, determinarea rezultatului final; bilanțul organic, în care recomandă evaluarea la prețul zilei, în scopul înlăturării pierderii. De asemenea, autorul prezintă cauzele care conduc la întocmirea bilanțurilor periodice de valori și a bilanțurilor fiscale.

În 1918, Wilhelm Osbahe publică lucrarea Die Bilanz vom Standpunkt der Unternehmung, în care o atenție deosebită o acordă bilanțului. În concepția sa, există mai multe feluri de bilanțuri care diferă după denumire, scop și conținut, grupându-le în două categorii: bilanțuri principale și bilanțuri secundare.

Valoarea informativă a contabilității și bilanțului se dezvăluie numai la o examinare justă a lor, ele oferind date privind: riscurile, rentabilitatea, depozitele de mărfuri, deverul, relațiile întreprinderii cu clienții și furnizorii, profitul realizat etc.

Astfel, Osbahr ajunge la concluzia că bilanțul trebuie privit prin prisma nevoilor întreprinderii, că aceasta reprezintă un mijloc pe care îl folosește unitatea pentru asigurarea obiectivelor sale.

În analiza pe care o întreprinde asupra bilanțului și rolul său, autorul face referiri la contabilitatea curentă. În timp ce contabilitatea pregătește, în cursul anului, datele necesare întreprinderii, bilanțul le sintetizează la sfârșitul perioadelor pentru care se întocmește. Aceasta este motivul pentru care Osbahr consideră contabilitatea un bilanț în mișcare și faptul că asigură continuitatea operei contabile.

Eugen Schmalenbach publică, în 1919, lucrarea Grundlagen dynamischer Bilanzlehre, în care fundamentează teoria dinamică a bilanțului. În fapt, problema bilanțului dinamic a fost tratată prima oară de Schmalenbach într-un articol publicat în 1916 sub titlul de Theorie der Erfolgsbilanz.

În concepția sa, bilanțul se integrează organic în mecanismul contabilității exploatării, iar contabilitatea constituie o componentă a organizării întreprinderilor. Schmalenbach consideră concepția asupra bilanțului, potrivit căreia aceasta este considerat o situație a averii și concomitent o situație a rezultatelor. El face distincție între bilanțul static ce reflectă, la un moment dat, situația averii și a capitalului și bilanțul dinamic, care folosește la determinarea rezultatelor și are deci, o altă funcție.

Autorul apreciază că, atunci când bilanțul îndeplinește funcția statică și cea dinamică, avem de a face cu un „dualism bilanțier”, care prezintă un caracter neștiințific. El consideră că bilanțul trebuie să îndeplinească, în principal, un rol dinamic (reflectarea rezultatelor) și că aceasta ar putea să aibă pe lângă scopul principal și alte scopuri, fără ca cel de bază să fie prejudiciat.

Literatura contabilă americană a acordat atenție deosebită, în afara problemelor referitoare la calculul costului de producție, și celor legate de bilanțurile standard (care au fost dezbătute pe larg și în literatura europeană). „Astfel, profesorul Roy B. Kester din New York, analizând această problemă, ajunge la concluzia necesității evaluării unitare în bilanț și contul „Profit și pierdere” pentru a se putea realiza compararea datelor respective în timp și spațiu ”.

Importanța acordată bilanțului și rolului său informativ este susținută și de numărul mare de teorii ale bilanțului.

În ultima jumătate a secolului al XX-lea, bilanțul a polarizat interesul multor teoreticieni din domeniul contabilității. Astfel, s-a ajuns la opinia conform căreia bilanțul reprezintă o situație de sinteză a contabilității care reflectă starea patrimoniului, situația financiară și rezultatele unei întreprinderi la un moment dat.

Francis Rousse, în lucrarea Normalisation comptable, dă o definiție extinsă bilanțului. În concepția sa, „bilanțul este materializarea rezumativă a inventarului. El expune după forma ecuației contabile, cu sinceritate și prudență, lista componentelor activelor și datoriilor întreprinderii la o anumită datș, precum și valoarea lor.

Bilanțul este un document oficial destinat informării terților și el posedă calitatea de probă în fața tribunalelor”.

În concepția autorilor belgieni Joseph Antoine și Jean-Paul Cornil, bilanțul reprezintă „un tablou care sintetizează patrimoniul întreprinderii”, fiind „fotografia situației sale la un moment dat (în general, sfârșitul exercițiului). El se prezintă în două părți: activul (utilizarea resurselor) și pasivul (originea resurselor)”.

Din această definiție rezultă că bilanțul nu trebuie să cuprindă decât bunurile asupra cărora întreprinderea este proprietară.

Dreptul contabil belgian nu se limitează la această concepție exclusiv juridică și a pus în special accent pe finalitatea economică a bunurilor utilizate în întreprindere, chiar dacă nu sunt proprietatea acesteia.

Ca urmare, sunt cuprinse în activ și bunuri care nu sunt încă proprietatea întreprinderii, ca de exemplu imobilizările corporale deținute și finanțate prin leasing.

Bilanțul constituie o „listă, la o anumită dată, a elementelor de activ, a elementelor de pasiv și a capitalurilor proprii ale unei întreprinderi, care prezintă la data stabilirii sale o situație a drepturilor și obligațiilor întreprinderii, precum și descrierea mijloacelor utilizate”.

În concepția profesorului francez Pierre Vernimmen, bilanțul „prezintă situația întreprinderii la un moment dat (la data închiderii exercițiului). El descrie elementele de activ și pasiv ale întreprinderii și face să apară distinct capitalurile proprii”.

Autorii lucrării Comptabilite generale de l’entreprise consideră bilanțul drept „situația elementelor active și pasive din patrimoniul întreprinderii la o anumită dată; diferența lor corespunde capitalurilor proprii. Acest document de sinteză prezintă o situație a drepturilor și obligațiilor întreprinderii, precum și descrierea mijloacelor pe care ea le-a pus în aplicare. Bilanțul face parte din conturile anuale pe care orice comerciant trebuie să le stabilească la închiderea exercițiului ”.

În concepția profesorilor francezi Bernard Esnault și Christian Hoarau, bilanțul este considerat o situație financiară de sinteză care prezintă elementele de activ si pasiv din patrimoniul întreprinderii, iar prin diferențelor face să apară capitalurile proprii. „El poate fi prezentat sub dublu aspect: juridic sau economic și financiar. În plan juridic, bilanțul recapitulează elementele patrimoniului întreprinderii. El recenzează în activ drepturile de proprietate și drepturile de creanță, iar în pasiv datoriile întreprinderii fată de terți, precum și datoriile față de aportatorii de capitaluri.

În plan economic și financiar, bilanțul este o descriere, la un moment dat, la închiderea exercițiului, a totalului resurselor investite în întreprindere (pasiv) și a utilizărilor care le-au fost date (activ) ”.

Profesorul francez Bernard Colasse consideră bilanțul „o schematizare conceptuală (un model)” care prezintă „schema situației întreprinderii la un moment dat…”. În concepția sa, bilanțul „nu redă imaginea întreprinderii, așa cum o oglindă reflectă imaginea noastră, ci creează o imagine a acesteia”.

Din prezentarea noțiunii de bilanț în literatura străină (în special cea franceză), rezultă că aceasta a preocupat și continuă să preocupe specialiștii, fără a se ajunge la un consens în ceea ce privește definirea lui. Cu toate că definițiile date bilanțului diferă de la un autor la altul, elementul comun al acestora îl constituie faptul că bilanțul „descrie separat, la închiderea exercițiului, elementele active și pasive ale întreprinderii, și face să apară, de manieră distinctă, capitalurile proprii”.

3.4.1.Directivele Uniunii (Comunității) Europene

Normalizarea și armonizarea sistemelor contabile sunt cunoscute ca fiind două procese care se întrepătrund și se completează reciproc . Pe plan internațional, normalizarea vizează conceperea normelor, ea realizându-se în ultima vreme de I.A.S.C., în timp ce armonizarea are drept atribut realizarea compatibilității între diferitele norme (se circumscrie în sfera preocupărilor la nivel comunitar).

Uniunea Europeană și-a concentrat eforturile pe linia armonizării sistemelor de contabilitate și a întocmirii rapoartelor comerciale, fapt concretizat în elaborarea de directive, fiecărui stat membru revenindu-i obligația încorporării acestora în legislația proprie.

Standardele de contabilitate anuale (numerotate de la 1 la 31) reprezintă doar scheme teoretice în domeniu (cu conținut juridic, economic și financiar), cu aplicabilitate practică directă pentru toate activitățile economice ce constituie obiectul activității întreprinderilor.

Preocupările armonizării contabilității s-au concretizau la nivelul Uniunii Europene, în adoptarea următoarelor trei documente semnificative:

Directiva a IV-a, elaborată la 25 iulie 1978 și revizuită la 8 noiembrie

1990, a vizat cu predilecție coordonarea dispozițiilor naționale referitoare la structură și conținutul conturilor anuale, și ale raportului de gestiune, normele de evaluare a elementelor patrimoniale, cât și publicarea acestor documente pentru societățile de capitaluri (societăți anonime ți societăți cu răspundere limitată). Statele membre au fost obligate să înscrie în legislația națională prevederi cu privire la aplicabilitatea acestei directive.

Prevederile directivei se sprijină pe standardele publicate de organismele internaționale, respectiv Uniunea Europeană a experților Contabili Economici și Financiari (U.E.C.) și International Accouting Standards Committee (I.A.S.C.).

Cuprinsul directivei se împarte în patru părți: schema bilanțului (inclusiv

contul de rezultate), normele de evaluare, anexa la bilanț și raportul de gestiune.

În prima parte sunt cuprinse două scheme de bilanț, din care doar una trebuie aplicată la alegere, precum și două scheme ale contului de rezultate. Prima schemă prezintă bilanțul contabil format orizontal (în cont), activul fiind descompus în șase rubrici, notate de la A la F, iar pasivul în cinci rubrici, notate de la A la E.

Bilanțul contabil

Format orizontal (în cont)

Activ Pasiv

Cea de-a doua schemă prezintă bilanțul contabil format vertical, cu rubricile notate de la A la L.

Bilanțul contabil

format vertical (în listă)

La nivelul Uniunii Europene nu a fost preconizat un plan contabil general, fiind permisă o organizare a informațiilor contabile publicate de societăți.

Prezentăm succint câteva dinte principalele prevederi ale Directivei:

Conturile anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a situației financiare a

întreprinderii;

Interpretarea activităților economice se face potrivit conceptului juridico-

economic al patrimoniului, prevalând totuși aspectul juridic;

Evaluarea obligatorie a posturilor din bilanț pe baza metodei costului istoric (plusurile sau minusurile provenind de la același post de bilanț trebuie evaluate separat, ne admițându-se compensarea lor);

Prevederile referitoare la conturile anuale nu se pot aplica în mod unitar

tuturor întreprinderilor datorită deosebirilor de ordin juridic și mărimii diferite a acestora (întreprinderile mici și mijlocii beneficiază de simplificări în ceea ce privește prezentarea conturilor anuale în vederea asigurării unui caracter confidențial vis-a-vis de concurență).

Analizând dispozițiile directivei în materie de bilanț, comparativ cu structura bilanțieră adoptată de sistemul contabil românesc, remarcăm următoarele:

Potrivit bilanțului în formă bilaterală (de cont), conform prevederilor directivei, capitalul subscris nevărsat figurează ca primă rubrică în activ sau ca element component al activului circulant (în structură detaliată). Bilanțul românesc prevede ca soluție cea de-a doua variantă;

Cheltuielile de constituire pot fi înscrise în mod distinct înaintea activului

imobilizat sau ca element component al imobilizărilor necorporale. Modelul de bilanț românesc prevede cumularea cheltuielilor de constituire cu cheltuielile de cercetare-dezvoltare într-un singur post, fapt ce creează dificultăți în efectuarea analizelor financiare, deoarece cheltuielile de constituire sunt considerate ca fiind elemente de activ fictiv;

Beneficiul sau pierderea sunt evidențiate, potrivit dispozițiilor directivei, ca ultime rubrici în pasivul și, respectiv, în activul bilanțier. Legislațiile naționale au totuși latitudinea să înscrie aceste elemente cu semne diferite în structura capitalurilor proprii, soluție acceptată de normalizatorii români, deși prezintă o serie de valențe internaționale care o impun ca fiind mai aptă efectuării analizei financiare;

Schema de bilanț în listă nu este prevăzută ca alternativă în sistemul contabil românesc. Atributele sale sunt legate de prezentarea datoriilor pe categorii de exigibilitate, posibilitatea calculării unor indicatori ca, de exemplu: fond de rulment, necesarul de fond de rulment, capitaluri permanente ( indicator pe baza căruia băncile pot determina gradul de acoperire a capitalurilor investite).

Directiva a VII-a are ca obiect conturile consolidate și a fost adoptată la 13 iunie 1983 de către Uniunea Europeană, fiind rezultatul studiilor pe plan internațional, a eforturilor de normalizare și de uniformizare în elaborarea și prezentarea conturilor consolidate.

Direcția a VIII-a cuprinde prevederi utile în domeniul unui control competent în materie de legalitate a bilanțurilor încheiate de societățile comerciale.

3.4.2.Bilanțul, potrivit normelor contabile internaționale

Având în vedere esența fenomenelor și proceselor economico-financiare, precum și posibilitățile în domeniul contabilității, în anul 1973 a luat ființă Internațional Accounting Standards Committee (I.A.S.C.), al cărui obiectiv principal îl constituie dezvoltarea standardelor de contabilitate internaționale printr-un proces rațional care vizează evaluarea, prezentarea și comunicarea informațiilor privind situațiile financiare ale întreprinderii. Dezvoltarea și publicarea standardelor de contabilitate internaționale exercită o influență directă asupra structurilor informaționale prezentate de aceste situații (bilanțul, contul de profit și pierdere și anexa).

În anul 1995 a fost lansat de către I.A.S.C. proiectul de normă privind „Prezentarea situațiilor financiare”, ceea ce a condus la creșterea considerabilă a listei informațiilor ce trebuie furnizate de întreprinderile care aplică normele internaționale. Situațiile financiare, potrivit proiectului, se referă la: un bilanț, un cont de profit și pierdere, un tablou al fluxurilor de trezorerie și notele explicative .

Fac obiectul definirii cadrului I.A.S.C. elementele care compun situațiile financiare legate direct de bilanț (active, pasive, în sensul de datorii și capitaluri proprii), astfel:

Activele sunt resurse asupra cărora întreprinderea exercită un control. Ele

provin din evenimente trecute și sunt menite de a genera „avantaje economice” viitoare. Noțiunea de „avantaje economice” este legată de capacitatea potențială a unui activ (sub formă fizică, dar și ca activ necorporal) de a construi direct sau indirect la un flux pozitiv de trezorerie în favoarea întreprinderii.

Acest potențial poate să fie:

un potențial de producție, care face parte din activitățile operaționale (de exploatare) ale întreprinderii;

o posibilitate de conversie în lichidități sau echivalente de lichidități;

o capacitate de reducere a ieșirilor de fonduri, exemplu cazul când o altă tehnologie a procesului de producție conduce la reducerea costurilor de producție.

Avantajele economice viitoare generate de un activ pot să apară în diferite

moduri; de exemplu un activ poate să fie:

utilizat pentru producția de bunuri sau prestarea de servicii, pe care întreprinderea le va vinde;

schimbat contra altor active;

utilizat pentru a plăti o datorie;

distribuit proprietarilor întreprinderii.

Caracteristicile activelor după natura lor:

activele pot avea o formă fizică sau necorporală;

ele pot fi asociate drepturilor legale sau pot rezulta dintr-o situație de fapt. Este cazul, de exemplu:

unui bun deținut în virtutea unui contract de locație, atunci când locatarul controlează avantajele economice viitoare legate de acest bun;

unui know-how tehnologic păstrat secret, care rezultă dintr-o activitate de dezvoltare, atunci când întreprinderea controlează avantajele economice viitoare legate de acest know-how.

ele au fost achiziționate în mod oneros sau gratuit.

Rezultă că pot să răspundă definiției unui activ bunurile primite de

întreprindere sub formă de donație.

Pasivele sunt obligații actuale ale întreprinderii generate de evenimente trecute și care antrenează cu ocazia plății (decontării) o ieșire de resurse ce comportă un avantaj economic.

Ieșirea de resurse generatoare de avantaje economice poate să se realizeze prin:

– o plată în lichiditate;

– un transfer de alte active;

– o prestare de servicii;

– o înlocuire a acestei obligații printr-o altă obligație;

– o conversie a unei obligații în capital;

– un abandon de către debitor a drepturilor sale sau a creanței sale.

Obligația este datoria sau responsabilitatea de a acționa sau de a face ceva de o anumită manieră. Ea poate avea o bază contractuală, statutară sau legală, poate să rezulte din practici comerciale curente sau poate să fie rezultatul unei politici voluntare a întreprinderii. Dificultatea derivă din distincția ce trebuie făcută între o obligație prezentă și un angajament viitor.

Capitalurile proprii rezultă prin deducerea tuturor datoriilor din activele

întreprinderii. Mărimea capitalurilor proprii este influențată de sistemul de evaluarea a activelor și a datoriilor. În mod excepțional, mărimea capitalurilor proprii corespunde cu valoarea acțiunilor sau cu valoarea globală a întreprinderii.

Activitățile comerciale, industriale și economice sunt exercitate adesea sub formă de întreprinderi individuale, de societăți în nume colectiv și de diverse tipuri de întreprinderi cu caracter public. Cadrul legal și reglementar al acestor întreprinderi diferă, adesea de cel aplicabil societăților pe acțiuni.

Exceptând situația purei coincidențe, mărimea capitalurilor proprii ale unei întreprinderi nu este egală cu valoarea de piață:

a ansamblului acțiunilor sale;

sau a activelor sale, evaluate individual;

sau însăși a întreprinderii, evaluată într-o perspectivă de continuitate a exploatării.

Cadrul conceptual al IASC definește criteriile de recunoaștere a

elementelor situațiilor financiare. Cadrul analizează criterii specifice diferitelor elemente. Astfel:

un activ este constatat în bilanț, atunci când:

este probabil ca avantajele economice viitoare să fie benefice întreprinderii, dincolo de perioada contabilă în curs;

și costul acestui activ să fie măsurat de o manieră fiabilă;

o datorie este contabilizată în bilanț, atunci când:

este probabil ca o pierdere de resurse ce reprezintă avantaje economice să rezulte din plata obligației actuale;

și mărimea acestei plăți să fie măsurată de o manieră fiabilă.

Norma Contabilă Internațională IAS 1, menționează că fiecare

întreprindere care aplică Standardele Internaționale de Contabilitate, trebuie să decidă în funcție de natura activității pe care o desfășoară, dacă este util să efectueze distincția între elemente curente și necurente, atât pentru elementele de activ cât și pentru datorii.

Atunci când această distincție nu se efectuează (curente, necurente), activele și datoriile sunt prezentate în principiu în funcție de lichiditate, respectiv exigibilitate.

Activele curente sunt acelea care urmează să fie utilizate sau consumate în cadrul ciclului normal de producție al întreprinderii; activele destinate să fie negociate pe diferite piețe și care urmează să fie realizate (vândute), într-o perioadă de maxim un an; lichiditățile și cvasilichiditățile dacă utilizarea acestora nu este supusă restricțiilor; celelalte active fiind incluse în categoria activelor necurente.

O datorie este considerată curentă, atunci când aceasta trebuie să fie rambursată fie în cadrul ciclului normal de exploatare a întreprinderii; fie într-o perioadă mai mică de un an.

De asemenea, cadrul analizează sistemele de măsurare utilizate în

evaluarea elementelor situațiilor financiare. El recomandă costul istoric, costul actual, valoarea realizabilă și valoarea actuală. Deși refuză să privilegieze vreuna din bazele de evaluare, cadrul relevă că baza cel mai des adoptată de întreprindere, în vederea întocmirii situațiilor financiare, este costul istoric.

Modelul de bilanț proiectat se prezintă sub formă de cont și presupune

prezentarea distinctă a activelor imobilizate, a activelor circulante, a capitalurilor proprii și a datoriilor. Separarea activelor circulante se bazează pe funcția reală a acestora și nu pe scadența lor.

De asemenea, ca formă de prezentare, bilanțul proiectat se apropie de modelul bilanțului franțuzesc sau românesc și nu se bazează pe formula „active-datorii = capitaluri proprii”.

3.4.3.Bilanțul contabil, potrivit concepției franceze

În Franța, primii pași spre o normalizare contabilă mai riguroasă apar începând cu anul 1939. În timp, normalizarea contabilă a căpătat noi valențe, centrul de greutate constituindu-l condițiile și modalitățile de întocmire a conturilor anuale. Accentul nu mai este pus pe „latura tehnică”, unde primau aspectele, procedeele de culegere și prelucrare a operațiilor economice, noutatea constând în „definirea unei structuri conceptuale” bazată pe principiile, regulile, natura și conținutul documentelor de sinteză.

Dispozițiile contabile ale Codului de comerț francez sunt aplicate tuturor comercianților persoane fizice, iar cele ale Legii societăților comerciale se referă la: obligațiile contabile permanente; principiile contabile; regulile de evaluare a bunurilor; regulile de întocmire și de prezentare a conturilor anuale; regulile de întocmire și de prezentare a conturilor consolidate; controlul extern.

Adoptarea la 27.04.1982 a Planului Contabil General (PCG) a condus la elaborarea planurilor contabile profesionale (care vizează sectoarele profesionale) și a planurilor contabile particulare (care vizează organisme specifice). Orice persoană fizică sau juridică având calitatea de comerciant trebuie să întocmească la închiderea exercițiului conturi anuale care reprezintă punctul final al ciclului contabil și consecința înregistrărilor contabile și a inventarului.

În conformitate cu prevederile P.C.G. 1982, întreprinderile au posibilitatea să prezinte conturile anuale prin unul dintre următoarele trei sisteme:

sistemul de bază (B): comportă dispoziții contabile minimale de care trebuie să țină cont întreprinderile mari și mijlocii;

sistemul abreviat sau simplificat (A): vizează întreprinderile de dimensiune modestă, care nu justifică recursul la sistemul de bază;

sistemul dezvoltat (C): propune documente mai complete care scot în evidență analiza datelor necesare studiului gestiunii întreprinderii.

Întreprinderile nu sunt constrânse în aplicarea unui sistem, deoarece ele

pot oricând să facă apel la un sistem mai elaborat. Fiecărui sistem îi corespund: modele ale documentelor de sinteză (mult mai elaborate în cazul sistemului C) și o listă de conturi, articulate într-un plan comun pentru cele trei sisteme.

Structura pe clase, grupe și conturi a planului de conturi, ca și modelele de documente de sinteză au reprezentat o puternică sursă de inspirație pentru noulsistem contabil românesc.

Prezentarea simplificată a conturilor anuale pentru comercianții-persoane juridice – este admisă atunci când acestea nu depășesc, la închiderea a două exerciții succesive, anumite mărimi pentru două dintre următoarele criterii:

totalul bilanțier (total du bilan): mărimea netă a elementelor de activ;

cifra de afaceri (chiffre d’affaires): mărimea vânzărilor de bunuri și servicii legate de activitatea curentă, diminuată cu reducerile asupra vânzărilor, TVA și taxele asimilate;

numărul de salariați permanenți (nombre de salaries permanents): media aritmetică a efectivelor la sfârșitul fiecărui trimestru al exercițiului contabil (sunt luați în calcul salariații cu contract de lucru pe durată nedeterminată).

Obligațiile societăților de capitaluri privind prezentarea conturilor anuale

sunt sintetizate în tabelul următor:

Sinteza obligațiilor societăților de capitaluri privind

prezentarea conturilor anuale

Redactarea conturilor anuale trebuie să se supună unor prevederi care vizează:

Principiile generale de prezentare:

cele trei conturi anuale trebuie să cuprindă atâtea rubrici și posturi, încât să ofere o imagine fidelă a patrimoniului, situației financiare și rezultatului întreprinderii;

în posturile din bilanț și contul de rezultate vor figura și valorile aferente exercițiului precedent;

principiul permanenței metodelor de prezentare a conturilor anuale;

principiul necompensării;

sistemele de prezentare a documentelor de sinteză.

Regulile particulare de prezentare a bilanțului:

bilanțul format orizontal (în cont), constituie o modalitate de prezentare prevăzută atât de Codul de comerț, cât și de PCG;

bilanțul este prezentat înaintea afectării (repartizării) rezultatului; rezultatul exercițiului fiind menționat ca un element distinct în structura capitalurilor proprii;

principiile de clasificare a le elementelor patrimoniale statuează clasificarea elementelor de activ, potrivit destinației lor, iar ale celor de pasiv, potrivit proveniențelor lor.

Întreprinderile prezintă documentele de sinteză potrivit unuia dintre cele

trei sisteme (de bază, simplificat sau dezvoltat), ele având posibilitatea să amendeze sistemul ales cu elementele aparținând unui sistem mai elaborat, cu condiția respectării obligațiilor lor legale și reglementare.

Modelul bilanțului contabil în sistemul de bază (B) prezintă următoarele:

PCG prevede și un model de pasiv bilanțier „după repartizarea” beneficiului:

rezultatul exercițiului nu mai apare în structura capitalurilor proprii, deoarece acesta (în cazul în cazul în care este beneficiu ) se repartizează între rezerve și datorii (dividende). Când se înregistrează pierderi, acestea sunt înregistrate la rezultatul reportat debitor.

Cumulând capitalul, primele, diferențele din reevaluare, rezervele și rezultatul reportat rezultă „Situația netă”. Între „Situația netă ” și „capitaluri proprii” apar diferențe, dat fiind faptul că situația netă nu încorporează subvențiile pentru investiții și provizioanele reglementate, care au fie o natură, fie consecințe de ordin fiscal.

S-a renunțat la criteriul „lichiditate – exigibilitate” în clasificarea posturilor de activ și de pasiv, față de modelul 1957:

la sfârșitul exercițiului, creanțele și datoriile sunt regrupate în funcție de durată (peste un an și sub un an), ceea ce constituie un inconvenient atât pentru contabilitatea națională, cât și pentru analiza financiară externă, deoarece această clasificare nu permite urmărirea de la un an la altul a fluxurilor de resurse și de utilizări, care nu mai sunt cunoscute după natura lor inițială. Clasificarea operată de PCG 1982 prezintă avantajul reconstituirii fluxurilor și facilitează astfel întocmirea tabloului de finanțare. Modelul PCG 1982 nu abandonează în totalitate analiza de lichiditate, deoarece solicită detalii în subsolul bilanțului privind: valoarea imobilizărilor financiare pentru o durată mai mică de un an ; valoarea creanțelor și cheltuielilor constatate în avans pentru o durată mai mare de un an; exigibilitatea datoriilor peste un an sau sub un an .

„Situația creanțelor și datoriilor la închiderea exercițiului” asigură regruparea acestora după criterii financiare (termene de lichidare și exigibilitate).

Există trei faze juridice de existență a capitalului: subscrierea, apelul și vărsarea, ceea ce determină existența următoarelor tipuri de creanțe față de acționari: acționari, capital subscris, neapelat (prima rubrică în activul bilanțier); acționari, capital subscris, apelat, nevărsat (în activul circulant).

Apelarea constituie faza în care acționarii sunt „chemați” pentru a vărsa, în

câteva luni de la data anunțului, o parte din capitalul subscris. Înscrierea creanței privind capitalul neapelat în prima rubrică a activului bilanțier înaintea activului imobilizat (nu este inclus în acesta) are rolul de a sublinia caracterul particular al acestei creanțe.

„Cheltuielile de repartizat asupra mai multor exerciții” se înscriu în activul bilanțier. Acest cont este un cont de regularizare, utilizarea sa fiind strict limitată. Include: cheltuieli amânate, cheltuieli de achiziționare a imobilizărilor, cheltuieli privind emisiunea de împrumuturi obligatorii, cheltuieli de eșalonat. Amortizarea acestor cheltuieli se realizează direct fără intervenția unui cont d amortizare într-o perioadă de maximum cinci ani.

Elementele de activ sunt evaluate (în ceea ce privește exercițiul recent încheiat) atât la nivelul mărimilor brute, cât și în mărimi nete. Amortizările sau provizioanele sunt înscrise într-o coloană distinctă.

CAP.4. ANALIZA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII,

PE BAZA BILANȚULUI CONTABIL

Întreprinderea este o organizație socială, cu o structură și dinamică specifică, fapt ce determină și complexitatea actului decizional. Ca activitate practică analiza economico-financiară are un caracter permanent, indiferent de subiectul care o efectuează deoarece prin valorificarea informației furnizate de sistemul și politicile contabile, se pot formula concluzii pertinente asupra ansamblului activității sau segmentelor acesteia.

Pe baza analizei, factorul uman formulează concluzii prin care se dirijează efortul astfel încât efectele să fie maxime, satisfăcând prin aceasta cerințele proprietarilor capitalurilor investite.

Analiza Economico – Financiară studiază mecanismul de formare și modificare a fenomenelor economice prin descompunerea lor în componente, în părți simple și prin stabilirea factorilor de influență.

Dinamismul mediului economic impune necesitatea adoptării permanente a firmei la schimbările survenite în parametrii de competitivitate. Pentru aceasta este necesar ca managementul firmei să cunoască situația entității pe care o conduce în vederea identificării la timp a disfuncționalităților apărute (a punctelor slabe) cu scopul eliminării acestea și respectiv valorificării eficiente a atuurilor și respectiv a oportunităților identificate.

4.1. Analiza patrimoniului pe baza ratelor

4.1.1.Analiza ratelor de rentabilitate

Rata de rentabilitate este un raport între o formă de exprimare a profitului și active sau capitaluri (proprii, permanente) sau flux de activitate (cifra de afaceri, resurse consumate, etc).

Diferitele forme de exprimare ale ratelor de rentabilitate au valori informaționale variate și oglindesc multiple laturi ale activității economico-financiare ale firmei.

1.1.1.Rata rentabilității economice

Rata rentabilității economice reflectă corelația dintre un rezultat economic și mijloacele economice (capitalul) angajate pentru obținerea acestuia. În cazul ratei rentabilității economice, la numărător se poate utiliza rezultatul exploatării (profitul aferent cifrei de afaceri) sau excedentul brut din exploatare, iar la numitor mijloacele economice total (activul total) sau o parte a acestuia.

Rata rentabilității economice este independentă de structura financiară (gradul de îndatorare), politica fiscală de impozitare a profitului, precum și de elementele excepționale.

Rre = Profitul net /activ total*100

Rara rentabilității economice a avut o evoluție bună în anul 2003 față de anul 2002 ea a crescut cu 5%.

1.1.2.Rata rentabilității financiare

Rentabilitatea financiară exprimă corelația dintre profit ți capitaluri în calitatea lor de surse de finanțare a activității întreprinderii.

Acest indicator măsoară, în mărime relativă, remunerarea capitalurilor acționarilor aduse ca aport, sau a profitului net lăsat la dispoziția firmei pentru autofinanțare. Rata, reflectă relația dintre profitul net, ca venit al acționarilor și capitalurile proprii ale întreprinderii.

Rrf = profit net / capitaluri proprii * 100

Sporirea rentabilității nete a veniturilor totale reprezintă principala cale de creștere a profitului net și este determinată, în principal de eficiența activității de exploatare a firmei.

Cu cât capitalul propriu este mai mare cu atât crește rentabilitatea financiară.

Se observă că avem o evoluție favorabilă a ratei rentabilității financiare în anul 2003 față de anul 2002.

1.1.3. Rata rentabilității comerciale

Rata rentabilității comerciale exprimă corelația dintre profitul total aferent vânzărilor și cifra de afaceri, dând expresie politicii comerciale a întreprinderii.

Formula de calcul a ratei rentabilității comerciale este:

Rrc = profit net / cifra de afaceri * 100

Se constată o creștere a ratei rentabilității comerciale în anul 2003 față de anul 2002, ceea ce arată că firma a avut venituri din vânzări mari în anul 2003, cu alte cuvinte rentabilitatea comercială a avut o evoluție bună.

4.1.2.Analiza lichidității

Lichiditatea reprezintă proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani.

Pentru caracterizarea lichidității unei firme se compară pasivele pe termen scurt cu sursele disponibile pentru aceeași perioadă.

1.2.1.Rata lichidității generale

Rata lichidității generale este dată de activele circulante raportate la datoriile curente.

Datoriile curente sunt formate din obligațiile față de furnizori, cele fiscale și salariale, credite pe termen scurt precum și partea din împrumuturile pe termen mediu și lung a căror scadență este în cadrul exercițiului financiar curent.

Se spune că situația lichidității generale este satisfăcătoare, după unele surse, dacă valorile ei sunt cuprinse între 1,2 și 1,8 , iar după alte surse în intervalul 2 și 2,2.

Lg = active circulante / datorii curente

Se observă că avem o lichiditate destul de scăzută ceea ce arată că datoriile pe termen scurt ale întreprinderii sunt mari în comparație cu activele circulante adică cu încasările, disponibilul.

1.2.2.Rata lichidității curente (intermediară)

Această rată mai poartă denumirea și de „testul acid”. Rata lichidității curente este de regulă subunitară și este dată de relația dintre active circulante din care sunt scăzute stocurile pe de o parte și datoriile curente pe de altă parte.

Intervalul considerat ca satisfăcător pentru rata lichidității curente este de

0,05 – 1.

Lc = (active curente – stocuri) / datorii curente

Rata lichidității curente nu se încadrează în intervalul dat de 0,65 – 1, ea fiind în anul 2002 de 0,25 iar în anul 2003 a crescut într-adevăr dar nu suficient de mult, ea ajungând până la valoarea de 0,53. Se observă deci că datoriile pe termen scurt depășesc valoarea lichidităților și a echivalentelor de lichidități pe care le deține firma.

1.2.3.Rata lichidității imediate

Rata lichidității imediate este egală cu disponibilități și plasamente raportate la datoriile curente.

Această rată mai poartă denumirea în teoria economică și de rata solvabilității imediate.

Interpretarea acestei rate se face astfel:

un nivel ridicat al ratei lichidității imediate, arată o solvabilitate mare, dar poate fi consecința unei utilizări mai puțin performante a resurselor disponibile.

Un nivel ridicat al acestei rate nu constituie o garanție a solvabilității, dacă restul activelor circulante au un grad redus de lichiditate.

O valoare redusă a lichidității imediate poate fi compatibilă cu menținerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizează valoare disponibilităților sale, deținând în schimb, valori de plasament, creanțe, stocuri cu un grad mare de lichiditate, etc.

Li = disponibilități și plasamente / datorii curente

Se constată că valoarea indicatorului lichiditate imediată este subunitară, adică destul de mică dar lichiditatea firmei nu este totuși pusă în pericol pentru că are stocuri și creanțe ce se pot transforma ușor în lichidități.

4.1.3.Analiza solvabilității

Solvabilitatea este capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile de plată la scadență.

Analiza solvabilității se face cu ajutorul indicatorilor ce poartă denumirea de rata solvabilității generale .

Rata solvabilității generale este dată de raportul dintre activele totale ți datoriile totale. Această rată, arată în ce măsură datoriile totale sunt acoperite de către activele totale ale întreprinderii (activele imobilizate și activele circulante). Cu cât această rată este mai mare decât 1, cu atât situația financiară de ansamblu este mai bună.

Sg = active totale / datorii totale

Se observă că solvabilitatea patrimonială este sub intervalul minim, deci rezultă că luată în ansamblu întreprinderea nu este ușor solvabilă, nu-și poate achita datoriile, capitalul propriu fiind cu mult mai mic decât datoriile ce le are de plătit.

În schimb la solvabilitatea generală se vede clar că situația s-a îmbunătățit în anul 2003, față de anul 2002. Acest indicator având valoarea peste 1, denotă că întreprinderea are active suficiente încât să-și poată permite în caz de nevoie să-și achite datoriile.

4.1.4.Analiza echilibrului economico-financiar

Echilibrul financiar al firmei, reprezintă un sistem de corelații, prin care se stabilesc anumite proporționalități în cadrul și între diferitele fluxuri financiare. Aceasta reprezintă o premisă dar și o consecință a unei desfășurări normale a activității firmei, în conformitate cu obiectul său de activitate. Ca premisă trebuie avute în vedere corelațiile obiective dintre necesitățile de resurse materiale și posibilitățile financiare. De modul cum sunt utilizate și valorificate aceste resurse depinde asigurarea echilibrului economico-financiar sau dereglarea acestuia.

Pentru exprimarea sintetică a multiplelor corelații implicate de echilibrul financiar, există o multitudine de indicatori. În practică se utilizează în special următorii indicatori:

Rata autonomiei financiare = capital propriu / capital permanent

Rata de finanțare a stocurilor = fondul de rulment / stocuri

Rata de autofinanțare a activelor = capital propriu / (active fixe + active

circulante)

Rata datoriilor = datorii totale / active totale

4.1.5.Analiza gestiunii activității întreprinderii

Analiza gestiunii activității se face pe baza mai multor indicatori și anume: viteza de rotație a stocurilor; perioada de recuperare a creanțelor; durata medie de plată a datoriilor.

Rotația stocurilor

Viteza de rotație a activelor circulante reprezintă un indicator de eficiență care reflectă schimbările intervenite în activitatea întreprinderii (în special în activitatea de exploatare: modificarea procesului de aprovizionare și producție, reducerea costurilor, scurtarea ciclului de producție și a perioadei de desfacere și încasare a producției etc.). Volumul activelor circulante ale întreprinderii depinde de doi factori și anume: cifra de afaceri și viteza de rotație a activelor circulante.

Viteza de rotație a stocurilor = stocuri / cifra de afaceri * timp

Cu cât valoarea acestui indicator este mai mare cu atât mai bine pentru întreprindere, aceasta înseamnă că stocurile nu rămân prea mult în unitate consumate sau vândute.

Perioada de încasare a creanțelor

Perioada de încasare a creanțelor este un indicator care ne ajută să vedem cât timp durează până ce se încasează creanțele. Cu cât valoarea acestui indicator este mai mică cu atât este mai bine pentru întreprindere, deoarece aceasta presupune că ne recuperăm creanțele foarte repede.

Perioada de recuperare a creanțelor = creanțe / cifra de afaceri * timp

Perioada de plată a datoriilor

Perioada de plată a datoriilor, este un indicator care se calculează separat pentru fiecare tip de datorie și anume: datorii către furnizor, datorii către stat și datorii către personal.

Formula de calcul al acestui indicator la modul general este:

Durata medie de plată a datoriilor = datorii / cifra de afaceri * timp

Practic acest indicator trebuie să aibă o valoare cât mai mare, acest fapt înseamnă că amânăm plata datoriilor, rezultând că lichiditățile le folosesc în alt scop și anume achiziționând stocuri, titluri de plasament, imobilizări corporale etc.

Din calculul indicatorilor referitori la analiza gestiunii activității întreprinderii reiese următoarele:

stocurile au o rotație foarte mică iar în anul 2003 se înrăutățește situația;

perioada de încasare a creanțelor este destul de mare iar în 2003 crește față de 2002. Problema este destul de dificilă în anul 2002 pentru că perioada de plată a furnizorilor este mai mică chiar decât încasarea creanțelor. În anul 2003 problema se mai ameliorează.

4.2.Analiza patrimoniului din punct de vedere financiar

Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor ce pot fi exprimate în bani, aparținând unei persoane fizice sau juridice ale căror nevoi le satisfac, precum și bunurile la care se referă. În cazul unei întreprinderi, patrimoniul se definește ca fiind activele întreprinderii negrevate de datorii, sau averea acționarilor stabilită pe baza bilanțului patrimonial.

Patrimoniul net sau activul net contabil se poate determina astfel:

Ca diferență dintre activul total și datoriile totale (exprimare materială a patrimoniului net);

Ca sumă a elementelor capitalului propriu.

Patrimoniul net este în mod normal pozitiv și crescător, ca urmare a

unei gestiuni sănătoase. Această situație reflectă de fapt atingerea obiectivului major al firmei și anume maximizarea valorii patrimoniale a acesteia.

Având în vedere prima modalitate de calcul a patrimoniului net, creșterea acestuia se înregistrează atunci când ritmul activelor totale devansează ritmul datoriilor totale.

Analizând elementele capitalului propriu, în practica economică se pot întâlni situații în care dinamica cea mai accentuată o înregistrează sursele constituite pe baza rentabilității firmei: rezerve legale, fondurile proprii etc. Capitalul social se modifică prin noi aporturi (ale vechilor acționari sau ale unora noi) și/sau prin conversia unei datorii în capital social (stingerea unor datorii în schimbul unui pachet de acțiuni). De asemenea, rezultatul reportat poate fi profit nerepartizat (ceea ce determină creșterea patrimoniului net) sau pierderea neacoperită (caz în care patrimoniul va fi diminuat).

În consecință, patrimoniul net poate să crească pe seama surselor interne (rentabilitatea întreprinderii) și pe baza unor surse externe (aporturi, primirea cu titlu gratuit a unor active, conversia unor datorii în capital social etc.).

4.2.1. Fondul de rulment

Fondul de rulment reprezintă partea din capitalul permanent utilizată pentru finanțarea activelor circulante, impusă de diferențele dintre sumele de încasat și sumele de plătit, precum și de decalajul dintre termenul mediu de transferare a activelor circulante în lichidități și durata medie în care datoriile pe termen scurt devin exigibile.

Fondul de rulment se poate calcula în două moduri și anume:

Fondul de rulment = capital permanent – active imobilizate

FR2002 = 9.793.200 – 20.631.518 = -10.838.318

FR2003 = 69.336.068 – 62.364.790 = 6.971.278

Fondul de rulment = active circulante – datorii pe termen scurt

FR2002 = 19.512.929 – 30.351.247 = -10.838.318

FR2003 = 54.453.314 – 47.782.036 = 6.971.278

În cea dea doua situație Fondul de rulment reflectă corelația dintre lichiditatea activelor circulante și exigibilitatea datoriilor pe termen scurt. Această formulă arată o valoare informativă ridicată, asigurând legătura dintre cele două părți ale bilanțului financiar. Altfel Fondul de rulment este considerat ca fiind cel mai important indicator al echilibrului financiar lichiditate – exigibilitate, care permite aprecierea pe termen scurt a riscului de incapacitate de plată.

Dacă Fondul de rulment este pozitiv sau negativ atunci firma are lichidități sau dimpotrivă este obligată să angajeze noi credite pentru finanțarea nevoilor de exploatare.

Fondul de rulment, potrivit concepției funcționale, poartă denumirea de Fondul de rulment funcțional sau Fondul de rulment net global (FRGN)

și se determină astfel:

FRGN = surse aciclice – active aciclice

FRGN2002 = 9.793.200 – 20.631.518 = -10.838.318

FRGN2003 = 69.336.068 – 62.364.790 = 6.971.278

Fondul de rulment net global reflectă surplusul resurselor durabile în raport cu valorile imobilizate.

FRGN = (nevoi ciclice + nevoi de trezorerie) – (resurse ciclice +

resurse de trezorerie)

= (active circulante de exploatare + active circulante în afara exploatării + disponibilități) – (datorii de exploatare + datorii în afara exploatării + credite bancare de trezorerie)

FRGN2002 = 19.512.929 – 30.351.247 = -10.838.318

FRGN2003 = 54.453.314 – 47.782.036 = 6.971.278

4.2.2. Necesarul de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment reprezintă diferența dintre nevoile temporare și sursele temporare, respectiv suma necesară finanțării decalajelor, care se produc în timp între fluxurile reale și fluxurile de trezorerie determinate în special de activitatea de exploatare.

Necesarul de fond de rulment se stabilește astfel:

a) Necesarul de fond de rulment calculat pe baza bilanțului financiar:

NFR = (active circulante – disponibilități bănești) – datorii pe termen

scurt – credite pe termen scurt

= (active circulante – disponibilități bănești) – obligații pe

termen scurt

NFR2002 = (19.512.929 – 99.299) – 30.351.247 – 9.777.451 =

= -20.715.068

NFR2003 = (54.453.314 – 15.861.539) – 47.482.036 – 13.586.059

= – 22.476.320

SAU

NFR = (stocuri + creanțe) – credite pe termen scurt

Necesarul de fond de rulment semnifică, activele circulante de natura stocurilor și a creanțelor nefinanțate pe seama obligațiilor pe termen scurt (surselor atrase). Obligațiile pe termen scurt de natura celor față de furnizori, salariați, bugetul de stat etc., până în momentul plății lor reprezintă o sursă atrasă de finanțare a activelor circulante.

b)Necesarul de fond de rulment calculat pe baza bilanțului funcțional:

NFR = nevoi ciclice – resurse ciclice

Altfel spus:

NFR = Necesarul de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) +

+ Necesarul de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE)

NFRE = active ciclice aferente exploatării – surse ciclice aferente

Exploatării

NFRAE = active ciclice din afara exploatării – surse ciclice din afara

Exploatării

NFRE2002 = 19.512.929 – 30.351.247 = -10.838.318

NFRE2003 = 54.453.314 – 47.782.036 = 6.971.278

NFRAE = 0 – 0 = 0

NFR2002 = NFRE + NFRAE = -10.838.318

NFR2003 = NFRE + NFRAE = 6.971.278

Mărimea Necesarul de fond de rulment din exploatare este influențată de natura activității, durata ciclului de fabricație, viteza de rotație a stocurilor și creanțelor, nivelul de activitate etc.

Dacă Necesarul de fond de rulment este pozitivă, situația este normală numai dacă este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare. Altfel, aceasta reflectă un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și creanțelor și exigibilitatea datoriilor de exploatare.

Dacă Necesarul de fond de rulment este negativă, aceasta arată un surplus de resurse temporare comparativ cu nevoile temporare, situația fiind favorabilă doar dacă este rezultatul accelerării rotației activelor circulante și ale angajării de datorii cu scadențe mai mari. Altfel, situația este nefavorabilă deoarece este determinată de întreruperi temporare în aprovizionarea și reînoirea stocurilor, sau în activitatea de producție.

4.2.3. Trezoreria netă

Trezoreria netă exprimă corelația dintre fondul de rulment și nevoia de fond de rulment, reflectând situația financiară a firmei, atât pe termen mediu și lung cât și pe termen scurt.

Trezoreria netă se determină în două moduri și anume:

pe baza bilanțului financiar, trezoreria netă se calculează astfel:

Trezoreria netă = FR – NFR

TN2002 = -10.838.318 – (- 20.715.068) = 9.876.750

TN2003 = 6.971.278 – (- 22.476.320) = 29.447.598

pe baza bilanțului funcțional trezoreria netă se calculează cu următoarea formulă:

TN = FRGN – NFR

TN2002 = -10.838.318 – (-10.838.318) = 0

TN2003 = 6.971.278 – (-6.971.278) = 0

SAU

TN = TA – TP

TA = trezoreria de activ, respectiv soldurile debitoare ale conturilor de disponibilități și plasamente.

TP = trezoreria de pasiv, respectiv soldurile creditoare ale conturilor de credite pe termen scurt.

TN2002 = 99.299 – 9.777.451 = – 9.678.152

TN2003 = 15.861.539 – 13.586.059 = 2.275.480

Trezoreria netă pozitivă, semnifică un excedent monetar al exercițiului financiar și dacă aceasta se menține în cadrul mai multor exerciții financiare succesive, această situație demonstrează a rentabilitate economică ridicată și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției financiare pe piață. Dacă necesarul de fond de rulment este constantă, atunci trezoreria netă pozitivă este echivalentul profitului net, diminuat cu dividendele plătite în cursul aceleiași perioade, la care se adaugă amortizarea.

Dacă în cadrul nevoii fondului de rulment nu s-au luat în considerare creditele pe termen scurt, trezoreria netă negativă reflectă un deficit monetar, respectiv un dezechilibru financiar la sfârșitul anului, și care a fost acoperit pe seama creditelor pe termen scurt. Dacă nevoia de fond de rulment este constantă, trezoreria netă este efectul înregistrării de pierderi. Totuși, atunci când întreprinderea realizează produse rentabile, dispune de piață (de aprovizionare și de desfacere), dar înregistrează o creștere a necesarului de fond de rulment ca urmare a dezvoltării activității, existența unei trezorerii nete negative nu semnifică o situație economico-financiară nefavorabilă, ci înregistrarea unui decalaj între termenul mediu de transformare a stocurilor și creanțelor în lichidități și durata medie de onorare a obligațiilor pe termen scurt.

4.3.Analiza structurii patrimoniale a întreprinderii

Analiza structurii patrimoniale are ca obiectiv stabilirea și urmărirea evoluției ponderii diferitelor elemente patrimoniale (de activ și de pasiv). Ratele de structură patrimonială oferă posibilitatea exprimării bilanțului în procente și permite identificarea caracteristicilor majore ale structurii bilanțului oferind de asemenea posibilitatea realizării de analize comparative în timp și spațiu.

Ratele privind structura activului

Ratele de structură a activului, ca valoare, sunt influențate de caracteristicile tehnice, economice și juridice ale activității firmei.

Principalele rate de caracterizare a structurii activului sunt:

Rata activelor imobilizate:

RAI = active imobilizate / total activ *100

Această rată reflectă ponderea activelor imobilizate în patrimoniul total al întreprinderii. Diferitele elemente de active imobilizate justifică utilizarea unor rate complementare.

a.1. Rata imobilizărilor necorporale:

RINC = imobilizări necorporale / total activ *100

Mărimea acestui indicator reflectă ponderea activelor intangibile (brevete, licențe, mărci, fond comercial etc.) în activele totale ale firmei. În cazul firmelor românești, valoarea acestei rate este foarte redusă, în timp ce în alte țări ea poate depăși 50 % din valoarea de înlocuire a firmelor.

a.2. Rata imobilizărilor corporale:

RIC = imobilizări corporale / total activ * 100

Această rată reflectă ponderea capitalurilor fixe în patrimoniul total al

firmei și valoarea ei depinde de specificul activității și de caracteristicile tehnice ale întreprinderii, înregistrând valori diferite de la o ramură la alta.

Specialiști apreciară că pentru întreprinderi comparabile, această rată semnifică capacitatea firmei de a rezista unei crize economice, știindu-se foarte bine că o imobilizare ridicată a capitalului atrage după sine un risc mare al ne transformării acestora în lichidități.

a.3. Rata imobilizărilor financiare:

RIF = imobilizări financiare / total activ * 100

Rata reflectă intensitatea legăturilor și relațiilor financiare pe care

firma respectivă le-a stabilit cu alte firme cu ocazia operațiilor de creștere externe (participații, investiții de portofoliu, credite acordate etc.). această rată are valori mari în cazul societăților de investiții financiare, societăți de valori mobiliare, fonduri mutuale etc.. Ea înregistrează valori scăzute în cazul firmelor mici care nu pot efectua investiții financiare.

a.4. Rata activelor circulante:

RAC = active circulante / total activ * 100

Această rată reflectă ponderea activelor circulante în totalul

mijloacelor economice ale întreprinderii. Ca rate complementare se pot utiliza:

Rata stocurilor:

RS = stocuri / total activ * 100

Indicatorul înregistrează valori mari în cazul firmelor cu activitate de producție, cu ciclul lung de fabricație, precum și acelor firme cu specific de distribuție de bunuri materiale.

Rata creanțelor comerciale:

RCC = clienți și conturi asimilate / total activ * 100

Rata creanțelor comerciale este influențată de natura clienților și de termenul de plată pe care firma îl acordă partenerilor săi.

Rata disponibilităților bănești și a plasamentelor:

RDB/P = disponibilități + titluri de plasament / total activ * 100

Aprecierea acestei rate trebuie făcută cu precauție deoarece disponibilitățile pot suferi modificări însemnate pe perioade scurte de timp.

În același timp, trebuie avut în vedere raportul dintre disponibilități și plasamente precum și destinația plasamentelor.

Ratele privind structura pasivului

Principalele rate de structură a pasivului bilanțului utilizate sunt:

b.1. Rata stabilității finanțării:

RSF = capital permanent / total pasiv * 100

Această rată este un indicator global al stabilității finanțării și reflectă

ponderea surselor pe care le are întreprinderea pentru o perioadă mai mare de un an în totalul surselor de acoperire a mijloacelor economice.

b.2. Rata autonomiei financiare:

RAUTON.F = capital propriu / capital permanent * 100

Rata autonomiei financiare semnifică ponderea surselor proprii în

finanțarea mijloacelor economice ale firmei și înregistrează valori diferite în funcție de politica financiară a întreprinderii și rentabilitatea ei. Se recomandă ca valoarea acesteia să fie mai mare de ½.

Rata datoriilor pe termen scurt:

RDTS = datorii pe termen scurt / total pasiv * 100

Această rată semnifică ponderea datoriilor cu termen de exigibilitate

mai mic de un an în totalul surselor întreprinderii.

Rata datoriilor totale:

RDT = datorii totale / total pasiv * 100

Această rată reflectă ponderea datoriilor pe termen lung, mediu și

scurt în patrimoniul întreprinderii.

4.4.Concluzii referitoare la activitatea economico-financiară

a întreprinderii în perioada 2002-2003

În exercițiul financiar din 2003 societatea ROMCARBON S.A. a obținut un profit net de 9.929.922.000 lei, cu mult mai mare față de profitul obținut în exercițiul financiar încheiat la 31 decembrie 2002.

Întreprinderea are o situație financiară netă în 2003 de 42.163.950.000 lei, față de 9.793.200.000 lei care exista în exercițiul financiar precedent.

Rentabilitatea economică este favorabilă, ea crescând față de anul precedent cu 5 procente. În același timp și celelalte ce exprimă rentabilitatea întreprinderii și anume rata rentabilității financiare și rata rentabilității comerciale au crescut în anul 2003 față de anul 2002.

Referitor la lichiditatea firmei, aceasta nu arată prea bine, ratele lichidității generale și a lichidității curente fiind nefavorabile în 2003, în timp ce la rata lichidității imediate se observă o ușoară creștere în 2003 față de 2002 cu 0,03 mii lei.

Solvabilitatea firmei este destul de bună, aceasta situându-se peste intervalul minim admis 1, având o valoare în exercițiul financiar din 2003 de 1,56.

Analizând pe baza bilanțului echilibrul economico-financiar al întreprinderii, se constată că ratele cu ajutorul cărora se calculează echilibrul economico-financiar au o evoluție favorabilă în anul 2003 comparativ cu cele din anul 2002.

Din punct de vedere financiar întreprinderea ROMCARBON S.A., are o situație bună, astfel în anul 2003 înregistrându-se o creștere a trezoreriei nete față de anul precedent, și mai mult aceasta fiind pozitivă reflectă că avem un excedent monetar.

Societatea a achiziționat în anul 2003 mijloace fixe în valoare de 41.733.272.000 lei, ceea ce arată că întreprinderea încearcă să mărească cantitatea de produse fabricate, dar totodată și să-și îmbunătățească calitatea produselor cu ajutorul utilajelor performante.

Se observă din bilanț că a crescut ponderea activelor imobilizate în totalul activelor, în schimb lipsesc imobilizările necorporale și cele financiare ceea ce înseamnă că societatea nu are o activitate bursieră iar lipsa imobilizărilor necorporale indică ca în majoritatea firmelor românești absența brevetelor, mărcilor, a programelor informatice sub licență.

Stocurile au crescut și ele, dar nu cu o valoare prea mare, în schimb viteza de rotație a stocurilor a crescut față de anul precedent ceea ce înseamnă că au crescut vânzările.

Când vine vorba de creanțe acestea sunt mai mari în anul 2003 față de anul 2002, rezultând că situația se înrăutățește acest lucru ne arată și perioada de încasare a creanțelor care se mărește de la 121de zile în 2002 la 143 de zile în anul 2003. În ciuda acestui fenomen însă, disponibilitățile bănești au crescut cu 15.762.240.000 lei față de anul precedent.

Referitor la datorii este evidentă creșterea în 2003 față de 2002, apărând în exercițiul financiar curent și datorii pe termen lung, rezultând astfel că întreprinderea apelează la finanțare externă. La acest element bilanțier apare însă un lucru pozitiv și anume crește perioada de rambursare a datoriilor de la 113 zile în anul 2002 la 170 de zile în 2003, putând astfel utiliza disponibilitățile bănești în alte scopuri și reușind să se evite un blocaj financiar.

La finele exercițiului financiar din 2003, Adunarea Generală a Acționarilor a hotărât ca profitul obținut în acest an să fie repartizat astfel: o parte la capitalul social și o altă parte la rezerve.

Bibliografie

Niculae Feleagă, Ionașcu Ion „Tratat de contabilitate financiară” , val.I, Ed.Economică, București, 1998

Niculae Feleagă, Ionașcu Ion „Tratat de contabilitate financiară”, vol.II, Ed.Economică, București, 1999

Mihai Ristea „Contabilitatea rezultatului întreprinderii” Ed.Tribuna Economică, București, 1997

Neculai Tabără, Emil Horomnea, Constantin Toma „Conturile anuale în procesul decizional” 1999 Ed. TipoMoldova

Nicolae Georgescu „Analiza bilanțului contabil”, Ed. Economică, București, 1999

Niculae Feleagă, Liliana Malciu „Politici și opțiuni contabile”, Ed.Economică, București, 2002

Colecția revistelor de specialitate „Tribuna Economică”, „Adevărul Economic”

Ordinul nr.94/2001, pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Direcția a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate.

Ordinul nr.306/2002, pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene

Legea contabilității nr.82/1991

Standardele Internaționale de Contabilitate 2000 elaborate de IASC: IAS 1 „Prezentarea situațiilor financiare”.