STUDIUL COMPARATIV PRIVIND ACTIVITATEA ANTIOXIDANTĂ A UNOR SORTIMENTE DE CEAIURI COMERCIALIZATE PE PIAȚA ROMÂNEASCĂ [306581]

Universitatea Ovidius din Constanța

Facultatea de Farmacie

Program de studii Farmacie

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific :

Prof. univ. dr. NEGREANU-PÎRJOL TICUȚA

Indrumător științific:

Conf. univ. dr. ARCUȘ MARIANA

Absolvent: [anonimizat] :

Prof. univ. dr. NEGREANU-PÎRJOL TICUȚA

Indrumător științific:

Conf. univ. dr. ARCUȘ MARIANA

Absolvent: [anonimizat]

2019

[anonimizat] o menținem.

[anonimizat], [anonimizat], prin acțiunea componentelor și principiilor active, o importanță terapeutică incontestabilă.

Studiul asupra ceaiurilor obținute din plantele Camellia sinensis și Aspalathus linearis și beneficiile acestora pentru sănătate, m-[anonimizat].

[anonimizat]-se de diverse plante în tratarea afecțiunilor cu care se confruntau. Astfel, se poate remarca o [anonimizat] a introduce, [anonimizat]. [anonimizat], tincturi, pulberi sau principii active pure. [anonimizat], aceștia pot fi insuficienți pentru combaterea efectelor dăunătoare ale radicalilor liberi.

Astfel, pentru prevenirea diverselor afecțiuni se recomandă un aport zilnic corespunzător de fructe și legume bogate în diverși compuși cu activitate antioxidantă (flavonoide, vitamine).

[anonimizat]. [anonimizat]. Astfel, [anonimizat].

În această lucrare am studiat activitatea antioxidantă a [anonimizat].

[anonimizat], care cuprind împreună patru capitole.

În capitolul I am prezentat caracterizare generală a plantelor Camellia sinensis și Aspalathus linearis. [anonimizat] a speciilor de ceai studiate. În capitolul III am prezentat informații despre radicalii liberi care duc la instalarea stresului oxidativ și cum pot conduce aceștia la apariția diverselor afecțiuni. Tot aici am vorbit despre antioxidanți și rolul acestora în sănătatea umană.

Partea specială cuprinde capitolul IV în care am prezentat date experimentale privind obținerea extractelor hidroalcoolice de ceai, din speciile Camellia sinensis si Aspalathus linearis prin macerare la rece, folosind alcool de concentații 40% și 70%. Ulterior, a fost determinată capacitatea antioxidantă totală a extractelor hidroalcoolice de ceai, prin metoda fotochemiluminescenței.

Lucrarea de licență conține 78 pagini, 34 figuri, dintre care 14 imagini originale, 6 tabele și 72 trimiteri bibliografice.

Lucrarea de licență a fost elaborată prin colaborarea a două discipline din cadrul Facultății de Farmacie a Universității ”Ovidius” din Constanța: Chimie Generală și Anorganică și Botanică Farmaceutică.

Doresc să aduc sincere mulțumiri coordonatorului științific, doamnei Prof. univ. dr. Ticuța Negreanu-Pîrjol, de la disciplina Chimie Generală și Anorganică, pentru sprijinul acordat pe tot parcursul elaborării lucrării de licență, în mod special, la prepararea extractelor hidroalcoolice de ceai și la determinarea capacității antioxidante totale.

De asemenea, aduc mulțumiri îndrumătorului științific doamnei Conf. dr. univ. Mariana Arcuș, de la disciplina Botanică Farmaceutică, pentru ajutorul acordat în caracterizarea farmaco-botanică a speciilor de ceai studiate.

Mulțumesc tuturor cadrelor didactice din cadrul Facultății de Farmacie pentru contribuția adusă la formarea mea ca viitor farmacist.

PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL 1

CULTIVAREA ȘI IMPORTUL PLANTELOR DIN SPECIILE Camellia sinensis ȘI Aspalathus linearis ÎN PRINCIPALELE ȚĂRI PRODUCĂTOARE DE CEAI

Istoric

Povestea ceaiului începe în China, cu mai bine de 5000 de ani în urmă. Potrivit legendei a fost descoperit de marele botanist si împărat al vremii, Shen Nung în timpul unei expediții. Se spune că acesta, din motive de igienă, prefera să i se fiarbă apa înainte de a o consuma iar într-o zi, în timp ce unul din servitorii săi îi fierbea apa de băut, câteva frunze dintr-un arbore au căzut în oală schimbând culoare lichidului în brun-deschis. Acest lucru a fost ignorat de către servitor iar băutura a fost servită împăratului, care a observat efectele tonice asupra organismului a noii băuturi descoperite. Arborele acela era din specia Camellia sinensis, iar băutura rezultată a fost ceea ce noi numim astăzi ceai [1].

În anul 59, înaintea erei noastre, Wang Bao, din provincia Sichuan, a scris prima carte care oferea instrucțiuni privind cumpărarea și pregătirea plantelor de ceai, intitulată “un contract cu un servant” stabilind totodată că ceaiul nu era doar o parte importantă a dietei, ci era și o marfă comercializată în mod obișnuit în acele vremuri, în China [2].

În timpul dinastiei Tang, în jurul anului 760, scriitorul Lu Yu din acea vreme a scris cartea Cha Jing (The Classic of Tea), această carte conținea informații despre sortimentele și prepararea ceaiului, fiind, de asemenea, o teorie pe termen lung a transmisiei acestei băuturi în cultura japoneză [2].

1.2. Apariția ceaiului în Japonia

În timpul perioadei lui Nara și Heian, mulți voiajori au fost trimiși în dinastia Tang din China însoțiți de cei mai importanți oameni de știință budiști din Japonia. Acești călugări au adus cu ei semințe de ceai din imperiul Tang, despre care se spune că sunt originea ceaiului în Japonia.

În 1214, călugarul Eisai a scris prima carte despre ceaiul din Japonia, intitulată Kissa Yojoki (Cum să rămâi sănătos prin consumul de ceai).

Primele plante de ceai cultivate în Japonia se spune că au fost sădite în provincia Seburisan, din semințe aduse din China de Eisai. Planta de ceai se dezvoltă pe întreg teritoriul Japoniei. În acest timp, plantele culese au fost puse la aburi și uscate fără a fi presate obținându-se ceaiul numit Tencha care a devenit o parte importantă în cultura și în viața socială a samurailor. În mai multe părți din Kyoto, precum și în Yamato, Iga, Ise, Suruga și Musashi, plantele ajunseseră să fie cultivate în templele budiste.

La sfârșitul secolului al XVI-lea, maeștrii în arta ceaiului au dezvoltat o ceremonie a ceaiului, denumită Wabicha. Această ceremonie a câștigat o popularitate puternică printre samurai și stă la originea ceremoniei care se practică și în ziua de astăzi în temple (fig. 1).

Fig. 1. Ceremonia servirii ceaiului în Japonia [3].

Primul export de ceai din Japonia în Europa a fost în anul 1610 de către compania olandeză East India din Hirano, Nagasaki.

În 1858 shoguanatul Tokugawa din Edo, a semnat Tratatul de Comerț între Stateale Unite ale Americii și Japonia, acest eveniment fiind rapid urmat de tratate similare cu Rusia, Marea Britanie și Franța. În 1859, când porturile din Nagasaki, Yokohama și Hakodate au fost deschise comerțului extern, ceaiul a devenit unul dintre principalele produse de export din Japonia. În acel an au fost exportate 181 de tone de ceai [2].

1.3. Apariția culturilor de plante de ceai în India

Creșterea imperiului vast al ceaiului în India se datorează britanicilor care au cultivat pe tărâmul Indiei cantități enorme de arbuști de ceai între anii 1800 si 1947.

În jurul anului 1774 Warren Hastings a trimis o selecție de semințe din China către George Bogle, trimisul britanic de atunci în Bhutan, pentru a fi plantate dar nimic nu părea să vină din acest experiment.

Fig. 2. Plantație de ceai Assam din India [5].

În perioada anului 1776 Joseph Banks, marele botanist englez, a fost rugat să pregătească o serie de notițe iar la recomandarea sa cultivarea ceaiului a încept să se facă în India. Câteva decinii mai târziu, Robert Bruce a descoperit că plante de ceai indigene cresc pe un teren sălbatic în valea Brahmaputra. În luna mai a anului 1823, primul sortiment de ceai indian de la Assam a fost trimis în Anglia pentru vânzare. După ce s-a înființat o industrie de succes în valea Brahmaputra din Assam au fost sădiți alți arbuști pe dealurile Himalayei și în alte părți ale țării iar în 1863 au fost înființate 78 de plantații în Kumon, Dehra Dun, Garhwal, Valea Kangra și Kulu.

În 1853, India a exportat 183,4 tone de ceai. Până în 1870 acestă cifră a crescut la 6,700 de tone, iar până în 1885 a fost de 35,274 tone.

Astăzi India este unul dintre cei mai mari producători de ceai din lume, cu 13.000 de grădini și o forță de muncă de peste 2 milioane de persoane implicate în producția de ceai (fig. 2) [4].

1.4. Importul ceaiului în Marea Britanie

Din anul 1600, compania britanică East India a avut un monopol asupra importului de mărfuri din afara Europei. Prima referire despre ceai în acestă țară este dintr-un anunț publicat într-un ziar din Londra, din septembrie 1658, în care se anunța că ‘’băutura chinezească’’ numită de chinezi Tcha, de alte națiuni Tay sau Tee, a fost vândută într-o cafenea din Sweeting [6].

Un punct de cotitură în istoria ceaiului din Marea Britanie a fost căsătoria lui Carol al II-lea cu Catherine de Braganza. Ea era o prințesă portugheză dependentă de ceai, iar dragostea ei pentru acestă băutură va face ca ceaiul să fie la modă printre înaltele clase sociale [1].

Conceptul „ceaiului de după-amiază” a fost introdus în Anglia de către Anna, a șaptea ducesă din Bedford în 1840, devenind un obicei în rutina ei zilnică, îndemnând și prietenii să i se alăture.

Acestă pauză de ceai a devenit un eveniment social la modă, în timpul anilor 1880. Femeile din clasa socilă superioară se schimbau în rochii lungi, își puneau mănuși și pălării pentru ceaiul de după-amiază care era servit de obicei într-un salon, între orele 16-17. Petrecerea cu ceai era simbolul eleganței și al prosperității [6].

A devenit ferm stabilit ceaiul ca parte a modului de viață britanic. Acest lucru a fost recunoscut oficial în timpul primului război mondial, când guvernul a preluat importul de ceai în Marea Britanie, pentru a se asigura că această băutură esențială continuă să fie disponibilă la un preț accesibil. În 1952 s-a făcut de asemenea relansarea Licitației de ceai din Londra, o licitație regulată care se desfășura încă din anul 1706. Ultima licitație de ceai din Londra a avut loc la 29 iunie 1998 [1].

1.5. Importul ceaiului în Rusia

Ceaiul a fost introdus în Rusia la mijlocul anilor 1600. Ambasadorul chinez de la Moscova a oferit cadou mai multe cutii de ceai Țarului Aleksey Mikhaylovich. În această perioadă, Rusia a încercat să stabilească relații comerciale cu China, iar ceaiul a devenit în curând una dintre importurile preferate. Traseul comercial dintre China și Rusia s-a desfășurat pe aproximativ 11.000 de mile pe teren sălbatic și montan. Călătoria spre către Moscova a durat peste 16 luni. Costul ceaiului era extrem de ridicat și astfel, a devenit rapid un lux disponibil numai pentru regalitate și pentru cei foarte bogați ai Rusiei.

Până la sfârșitul anilor 1700, prețul ceaiului a scăzut într-o oarecare măsură, acestă băutură potrivindu-se stilului de viață din Rusia. Rușii au preferat mereu o băutură tare, consistentă cu gust puternic care poate fii îndulcită cu zahăr,gem sau miere.

Samovarul, care a fost o adaptare a oalei tibetane, a servit atât pentru încălzire, cât și ca sursă de apă clocotită. Până în prezent, ceaiul și vodka sunt cele două băuturi primare din societatea rusească [7].

1.5.1.Ceremonia servirii ceaiului în Rusia

Chiar dacă ceaiul a fost adus din China, Rusia și-a dezvoltat propriile tradiții (fig. 3.) unice în jurul acestei băuturi. Ceaiul rusesc este o combinație de două sau trei tipuri și arome diferite. Este servit împreună cu dulciuri, covrigi,dulceață sau miere.

Samovarul a servit ca ceainic în Rusia înca de la mijlocul anilor 1700. Până în 1800, samovarul devenise un punct focalizat al gospodăriei rusești și era centrul oricărei adunări sociale. Samovarele (fig. 4.) au mărimi diferite. Unele sunt mici, având capacitatea de doar trei litri de apă, în timp ce altele sunt foarte mari cu capacitate de maxim 30 de litri. Majoritatea samovarelor rusești au fost fabricate în Tula, un centru de prelucrare al metalelor din sudul Moscovei.

Fig 3. Ceremonia servirii ceaiului în Rusia [8].

Samovarele rusești au fost și sunt fabricate din diverse metale, cuprul, bronzul, fierul și argintul fiind cele mai utilizate.Samovarul a fost atât un instrument funcțional, cât și un simbol al prosperității. Cei bogați aveau două samovare; unul simplu pentru uz zilnic zi și unul pentru ornament.

Pentru a fierberea apei, nu era nevoie să se pună samovarul pe sobă, acest aparat unic își îndeplinește sarcina datorită unui tub lipit de corpul său care conține carbune încins. Căldura din cărbune încălzește apa și o menține fierbinte. Un ceainic mic se află pe partea superioară a samovarului ce conține lichidul concentrat de culoare închisă,. Apa din samovar este folosită pentru a diminua tăria acestui ceai, diluându-l.

Rusia a început să-și facă propria producție de samovare în 1820, în provincia Tula, care devine centrul necontestat al producției de samovare cu aproximativ 40 de fabrici până în anul 1900, care au produs aproximativ 630.000 de produse pe an [7].

Fig. 4. Samovare de mărimi diferite, utilizate pentru servirea ceaiului [9].

1.5.2. Rețeta ceaiului rusesc

Ceaiul rusesc este diferit de majoritatea ceaiurilor cu care oamenii din vest sunt familiarizați . În Anglia și S.U.A., cantitatea dorită de punguțe de ceai sau frunze sunt plasate într-o oală, apa fiartă este turnată peste acestea și este lăsat să infuzeze timp de aproximativ 5 minute apoi se consumă imediat.

Procesul rusesc este mult diferit. Un vas mic, cum ar fi cel observat pe mai multe samovare, este folosit pentru a produce zavarka. Aceasta este o băutură de culoare închisă, concentrată. O cantitate considerabilă de frunze de ceai sunt plasate în acest vas mic, împreună cu apa fiartă, durata minimă de obținere a băuturii este de 5 minute. Când cineva dorește o ceașcă de ceai, o cantitate mică de zavarka este turnată în ceașcă apoi se adaugă o cantitate mai mare de apă fierbinte pentru a dilua conținutul.

Tipul de ceai utilizat este important. Dacă se folosește ceai negru englezesc, ceaiul devine foarte de amar dacă ar fi lăsat să stea câteva ore, de aceea este de preferat ceaiul negru indian sau ceaiul negru chinezesc, cum ar fi Keemun, cuplat cu un ceai din plante sau de fructe. Un alt favorit al rușilor este Caravana Rusă, acesta este un amestec de ceai negru indian cu gust ușor afumat [7].

1.6. Producția de ceai în Turcia

Ceaiul turcesc (çay) este un tip de ceai negru originar din Turcia și popular printre oamenii care trăiesc în această țară. Metoda sa de preparare seamănă mult cu cea din Rusia. Turcii folosesc un instrument similar samovarului rusesc (Çaydanlık) pentru a-și prepara ceaiul, acesta fiind servit în pahare mici în formă de lalea ce înlocuiesc clasicele cești (fig. 5).

Fig 5. Servirea ceaiului în Turcia [10].

Ceaiul turcesc a devenit la fel de popular ca și cafeaua, în special în rândul tinerilor. De fapt, ceaiul a devenit o parte integrantă a culturii Turciei. Servirea acestuia reflectă ospitalitatea unei familii și este un acompaniament plăcut pentru orice întâlnire, fie de afaceri,fie în familie sau cu prietenii.

Çay Bahcesi sau "grădinile cu ceai" sunt faimoase în Turcia, ca oaze de relaxare unde oamenii se pot bucura de compania prietenilor sau colegilor. În grădinile de ceai nu se servește alcool; ceaiul este băutura principală, deși cafeaua este, de asemenea, servită. În Istanbul, grădinile cu ceai au câștigat popularitate în anii 1950, devenind un loc potrivit pentru familii.

Turcia este un producător important de ceai, mai exact provincia Rize care se învecinează cu Marea Neagră, având un climat ideal producției de ceai. Primele plantații au fost inițiate în 1924 la Rize, cu semințe aduse din Georgia. Ceaiul a devenit o băutură consumată pe scară largă în Turcia, relativ recent, în anii 1930. În 1878, Mehmet Izzet, guvernatorul orașului Adana, a publicat Çay Rișalesi (Tea Pamphlet) care descrie beneficiile pentru sănătate ale consumului de ceai [11].

Ceaiul Rize este un lichid limpede de culoare mahon, produs fără aditivi sau substanțe chimice în timpul etapelor de cultivare si procesare. După ce au fost culese, frunzele sunt uscate o perioadă de timp pentru a reduce conținutul de apă și apoi sunt rulate pentru a facilita procesul de oxidare esențial pentru fermentația din care se produce ceaiul negru.

Çay-Kur, cea mai cunoscută companie producătoare de ceai negru din Turcia a fost înființată în 1971, având ca scop extinderea cultivării, inovarea tehnologiei de procesare, importul și exportul ceaiului negru. Astăzi, Cay-Kur beneficiază de 60% din vânzările de ceai din Turcia [12].

Fig. 6. Ceai negru ÇayKur din provincia Rize, Turcia [13].

1.7. Istoria ceaiului roșu african (Rooibos)

Fig. 7. Producție de plante de ceai roșu din Africa [14].

“Rooibos a fost descoperit prima data in 1772 de către botanistul de origine suedeză, Carl Thunberg, in regiunea Cederberg din Africa de Sud. Acesta a văzut atunci ca sătenii preparau o infuzie din frunzele arbustului de rooibos, cunoscut si sub numele de redbush.

În mod tradițional, localnicii se urcau în munți unde tăiau frunzele sub forma de ac ale plantei sălbatice rooibos. Acestea erau apoi împachetate în saci și cărate de-a lungul pantelor abrupte pe spatele măgarilor. Frunzele erau zdrobite înainte de a fi lăsate să se usuce la soare [15].

O parte interesantă din istoria rooibosului (fig. 7) este legată de numele colonistului din Rusia, Benjamin Ginsberg. Acesta a fost prima persoană care a dezvoltat rooibosul ca un produs. In anii 1930, el a cerut ajutorul unui doctor local, Peter Nortier, pentru a incepe cultivarea plantei, care pana atunci crescuse in sălbăticie. Singura problemă de care s-au lovit a fost găsirea semințelor, semințele de ceai roșu fiind adăpostite în păstăi micuțe. Cand păstăile s-au copt, acestea se deschid, iar semințele se răspândesc pe pământul nisipod din jurul plantei.

De obicei, păstăile dintr-un tufiș de rooibos nu ajung la maturitate în același timp, recoltarea semințelor durând, astfel o perioadă indelungată.

Nortier s-a văzut obligat a recurge la plătirea fermierilor și a sătenilor pentru a colecta semințele. Una dintre femei, însă, s-a întors de mai multe ori decât ceilalți, de mai multe ori în aceeași zi. In cele din urmă ea a divulgat secretul său: într-o zi, ea a observat un anumit tip de furnici negre ce transportau semințe de ceai roșu înapoi la colonia lor. Deschizând cuibul, ea a descoperit un mușuroi plin de semințe [15].

Într-un final cultivarea comercială a rooibosului a avut loc, dar acest lucru nu ar fi fost posibil fără contribuția colonistului Benjamin Ginsberg, a doctorului Nortier, dar mai ales a femeii care a descoperit modalitatea ideală de a colecta semințele – a lăsat furnicile să își facă treaba. Astazi, semințele de rooibos sunt colectate printr-un procedeu special de cernere, care ridică semințele din solul nisipos din jurul plantelor, dar unii fermieri încă se bazează pe exploatarea muncii gratuite a acelor furnici ce iubesc atat de mult semințele de rooibos [15].‘’

CAPITOLUL 2

CARACTERIZAREA FARMACO-BOTANICĂ A SPECIILOR DE CEAI Camellia sinensis și Aspalathus linearis

2.1. Încadrarea sistematică a speciei Camellia sinensis

Fig. 8. Ramură cu frunze, flori si fructe din specia Camellia sinensis [16].

Ordinul Theales cuprinde plante lemnoase, rar ierboase.

Au flori actimorfe (fig. 8), hermafrodite, pe tipul 5. Cateva specii au flori spirociclice sau unisexuate. Staminele sunt numeroase, libere sau reunite în fascicule.

Gineceul este polimer cu ovarul superior și cu placentație central-unghiulară sau parietal-marginlă. Fructele sunt capsule sau bace. Semințele conțin proteine și sunt lipsite de amidon.

Familia Theacheae cuprinde plante lemnoase (fig. 9), arbori si arbuști ce trăiesc în regiunile tropicale și subtropicale. Au frunze alterne, sempervireșcente nestipelate. Florile sunt hermafrodite cu elementele dispuse spirociclic sau ciclic. Corola este dialipetală sau cu petalele ușor concrescute.

Gineceul este superior 3-5 carpelar, sincarp. Fructele sunt capsule sau bace (fig. 8). Plantele conțin sclereide în frunze și tulpini. De asemenea, conțin celule cu mucilagii, pungi și canale secretoare.

Fig. 9. Arborele de ceai Camellia sinensis [17].

Camellia sinensis (arborele de ceai) este un arbust originar din China și India. Se cultivă pentru frunzele sale, pe scară largă în Asia, Africa, America de Sud și Rusia. Are tulpina ramificată. Frunzele (fig. 10) sunt coriacee, pieloase, persistente, ușor păroase, pe fața inferioară, ovate și dințate pe margini. Se dispun pe tulpină altern.

Fig. 10. Theae folium, specia Camellia sinensis (frunze de ceai) [18].

Florile (fig. 11) parfumate, albe, solitare sau grupate, câte 2-3 în axila frunzelor, sunt pe tipul 5. Staminele sunt numeroase, ovarul tricarpelar cu placentație axilară.

Fig. 11. Theae flos (flori) din specia Camellia sinensis [19].

Fructul este capsulă cu trei semințe exalbuminate.

Thea folium reprezintă frunzele recoltate de la plantă. După modul de prelucrare a frunzelor există două sortimente comerciale importante: ceaiul negru și ceaiul verde.

Ceaiul negru, verde, alb și oolong provin din aceeași plantă, dar sunt procesate diferit. Plantele din genul Camellia se clasifică pe baza dimensiunilor frunzelor în:

Camellia sinensis var. sinensis – plantă cu frunze mici, originară din sud-estul Chinei, fiind prima planta de ceai descoperită cu peste 5.000 de ani în urmă,

Camellia sinensis var. assamica – plantă cu frunze mari originară din Assam, India [20].

În zonele climatice sezoniere cum ar fi, India și China, recoltarea plantelor se produce de la începutul primăverii până la sfârșitul toamnei. Frunzele verzi tinere sunt culese iar cele mai mature sunt lăsate pentru a menține creșterea plantelor.

Ceaiul negru are culoare închisă și o aromă plăcută, calități determinate de o fermentație naturală în urma căreia taninurile catechice sunt oxidate la flobene.

Ceaiul verde provine printr-o uscare rapidă, fenomen prin care enzimele sunt distruse, conține vitamina C și taninuri netransformate, legate de alcaloizii purinici.

Frunzele de ceai conțin alcaloizi (cafeină, teofilină, teobromină), ulei volatil, saponine, flavone. Datorită alcaloizilor purinici, ceaiul are proprietăți stimulente cerebrale, musculare, vasodilatatoare, diuretice, iar datorită taninurilor catechice are proprietăți diuretice și astringente.

Infuzia de ceai verde are acțiune antiateroscletorică prin proprietățile sale hipolipemiante și hipocolesterolemiante [20].

2.2. Încadrarea sistematică a speciei Aspalathus linearis

Denumirea genului Aspalathus este derivat din grecescul aspalathos, fiind numele unui tufiș parfumat care creștea în Grecia. Epitetul linearis este derivat din cuvântul latin linear, care în acest caz se referă la forma frunzelor.

Fig. 12. Planta Aspalathus linearis (Rooibos) [21].

Aspalathus linearis (familia Fabaceae), planta din ale cărei frunze se obține ceaiul roșu, este un arbust mic din Africa de Sud care crește pe un sol acid, ușor nisipos.

Genul Aspalathus (fig. 12) cuprinde aproximativ 278 specii prezentând un grad ridicat de polimorfism în ceea ce privește morfologia, distribuția geografică și constituenții fenolici. Este un arbust erect, foarte variabil care poate ajunge până la pana la 2 m înălțime. Frunzele sunt verzi, sub formă de ace, dimensiuni de 15-60 mm lungime și până la aproximativ 1 mm grosime, tulpinile și păstăile pot fi grupate dens. După recoltare, frunzele și tulpinile pot fi fermentate înainte de uscare sau uscate imediat. Produsul nefermentat rămâne de culoarea verde și este denumit rooibos verde. În timpul fermentației, culoarea se schimbă de la verde la roșu ca urmare a oxidării polifenolilor constituenți și produsul final este adesea denumit de ceai roșu.

Florile mici galbene (fig. 13-14), care apar din primăvară până la începutul verii, sunt solitare sau aranjate în grupuri dense la vârfurile ramurilor. Fructul este tip de lance și conține, de regulă, una sau două semințe.

“Aspalathus linearis are o mare valoare economică. Planta a fost folosită pentru prima dată de către persoanele din zona Cederberg și este în prezent un ceai foarte popular. Este considerat sănătos, deoarece nu are cofeină, are conținut redus de tanin și este bogat în antioxidanți.

Metoda de bază a recoltării rooibosului a rămas în mare parte aceeași cu cea folosită cu secole în urmă.Este folosită o metodă ecologică de recoltare, care presupune tăierea numai a ramurilor tinere. Odată ce au fost tăiate, acestea sunt legate și transportate la șantierele de proces. Ramurile mai vechi sunt lăsate în copac, iar tufișurile cresc mai înalte în fiecare an [22].

Fig. 13-14. Ramură cu flori din specia Aspalathus linearis [23].

Butașii de ceai sunt mărunțiți foarte fin pentru a se produce reacția chimică importantă care dezvoltă culoarea și aroma caracteristică ceaiului.

După udare și aerisire,frunzele sunt lăsate să "transpire" în grămezi, în acest moment, ceaiul își obține culoarea tipică roșcat-maro și dezvoltă o aromă dulce. După ce procesul de eliminare a apei din frunze a fost finalizat, acestea se întind într-o curte mare și sunt lăsate să se usuce la soare. Restul procesului implică sortarea frunzelor în funcție de lungime, culoare și aromă. Rooibosul finit este în cele din urmă cântărit, ambalat și vândut companiilor, acestea ambalează produsul fie în saci de ceai, fie sub formă de frunze libere sub numele propriu de marcă. În general, agricultorii plantează semințele în lunile februarie și martie apoi transferă materialul săditor pe plantații. Durează 12 – 18 luni înainte ca arbuștii să fie pregătiți pentru a fi recoltați. Plantele sunt recoltate o dată în fiecare an, din perioada lunii decembrie până în aprilie. Acestea sunt recoltate până la o perioadă de cinci ani și apoi sunt scoase și se plantează noi arbuști [22-25].”

2.3. Principalele tipuri de ceai consumate în România

“Pe data de 3 aprilie 2012 au fost lansate rezultatele studiului cu privire la consumul de ceai verde în Romania. Conform studiului, cea mai consumată bautură la nivel mondial alături de apa, ceaiul veritabil, provenit din planta Camellia sinensis nu se bucură de aceeași popularitate în rândul românilor.

Acest studiu privind consumul de ceai verde în Romania, coordonat de Prof. dr. Gheorghe Mencinicopschi, a arătat că majoritatea românilor nu cunosc beneficiile ceaiului verde si nici compoziția acestuia, asociind in mod eronat ideea de ceai cu infuziile de plante medicinale sau aromatice si nu cu băutura provenită din frunzele arbustului de ceai. Studiul relevă că obiceiurile de consum ale românilor în ceea ce privește ceaiul sunt în favoarea infuziilor din plante, fapt ce denotă o abordare de tip curativ, în timp ce creșterea consumului de ceai verde ar favoriza prevenția. Ceaiul verde este un aliat al sănătății, cu rol în prevenirea multor afecțiuni cronice.

Infuziile de plante medicinale (50%) și infuziile aromatice (44%) sunt cele mai populare tipuri de ceai pe care românii le consumă, 19% dintre respondenți spunând că au obiceiul de a bea ceai verde cald si doar 6% declarând ca beau ceai verde rece.

In mod tradițional, românii asociază „ceaiul” cu infuziile de plante, incluzând aici si ceaiul verde si ceaiul negru. Majoritatea românilor (83%) nu cunosc compoziția ceaiului verde sau a ceaiului negru.

Beneficiile acestei băuturi la nivel fizic și mental au fost confirmate în timp de cercetări stiințifice. Teanina din ceaiul verde ajută organismul să se mențină relaxat si atent pe parcursul întregii zile. Cafeina din ceai acționează ca stimulent ușor si, spre deosebire de cafeina din cafea, care își face efectul imediat, se eliberează mai încet in organism. Acest efect mai lent constituie un avantaj întrucât starea de bine, de revitalizare pe care o induce în organism, se va prelungi cu mult față de cea dată de cafea. [26]

Acest studiu a arătat faptul că 17% dintre români consideră ceaiul verde ca fiind o alternativă mai sănătoasă comparativ cu alte tipuri de băuturi.

Conform studiului, principalele motive pentru care românii sunt dispuși să consume mai mult ceai verde sunt problemele de sănătate (15%) si dieta (9%).

Prof. dr. Gheorghe Mencinicopschi afirmă că deși este recunoscut la nivel mondial pentru calitățile sale, consumul de ceai verde nu este încă un obicei cotidian răspândit la scară largă în Romania. Beneficiile ceaiului verde sunt cunoscute de mii de ani in Asia, acesta fiind asociat cu scăderea riscului de apariție a bolilor cardio-vasculare sau prevenirea unor afecțiuni cronice precum obezitatea, diabetul și declinul funcției cognitive. Este important ca și românii să includă cantități mai mari de ceai verde în dieta zilnică, acesta fiind o alternativă mult mai sănătoasă decât cafeaua si un susținător al sistemului imunitar datorită proprietaților de prevenție a anumitor afecțiuni.

Studiul relevă faptul ca în topul băuturilor consumate zilnic de români conduce apa îmbuteliată (66,2%), urmată îndeaproape de cafea (64%), pe locul trei clasându-se laptele (53,4%), ceaiul fiind ultima opțiune (44,5%).

In ceea ce privește momentul zilei când românii preferă să consume ceai, dimineața (46,6%) și seara (30,1%) sunt intervalele favorite. Laptele este, de asemenea, o bautură „de dimineață” (52%) sau „de seară” (21,1%) pentru români [26]. Liderul incontestabil al dimineților românilor rămâne cafeaua, cu o rată de consum de 83,1% în rândul respondenților. Studiul a evidențiat faptul că pe parcursul întregii zile, românii aleg sa bea băuturi răcoritoare, în timp ce băuturile alcoolice sunt consumate preponderent seara (74,5%).

Acest studiu a fost realizat de Operations Research în perioada ianuarie-februarie 2012, pe un eșantion de 1200 de persoane, din mediul urban, cu vârste cuprinse între 18 și 55 de ani [26].”

2.4. Compoziția chimică a speciilor studiate

Compoziția ceaiului este complexă, nefiind pe deplin înțeleasă. Investigațiile detaliate făcute au fost efectuate, în principiu, pentru a înțelege caracteristicile legate de aspect și aromă. Rezultatele pot fi aplicate în studierea unor principii active cu acțiune farmacologică [27].

2.4.1. Compoziția chimică a speciei Camellia sinensis

“Ceaiul este a doua băutură consumtă în lume, după apă, cu un consum pe cap de locuitor de 120 mL/zi. Din cantitatea totală de ceai produs în întreaga lume, 70% este ceai negru, 20% este ceai verde și 10% este ceaiul alb. Planta de ceai este de două tipuri: Camellia sinensis și Camellia assamica.

Camellia sinensis este o plantă cu durată de viață lungă, frunze de dimensiuni mici ce poate rezista și în condiții scăzute de temperatură. Camellia assamica, pe de altă parte, este o plantă cu o durată de viață mai scurtă, cu frunze de dimensiuni mari, sensibilă la temperaturi scăzute, care poate crește ușor în regiunile tropicale ploioase. Ceaiul este produs, în general, din frunzele plantei Camellia sinensis. Din acestă plantă se obțin 4 tipuri de ceai: ceai verde, ceai negru, ceai oolong si ceai alb.

Ceaiul verde se produce după ce frunzele proaspăt recoltate sunt supuse unui procedeu de aburire, pentru a inactiva enzimele, prevenind fermentația, astfel încât se obțină un produs uscat și stabil. Acest procedeu de aburire distruge enzimele responsabile pentru descompunerea pigmenților de culoare și permite ceaiului sa își mentină culoarea verde în timpul procedeelor următoare de rulare și uscare. Conține polifenoli (flavonoide, flavandioli, acizi fenolici) cunoscuți în general, ca și catechine. Produsele derivate din ceaiul verde sunt, în principiu, extracte de ceai verde sub formă de pulbere sau lichid cu cantități variabile de polifenoli (45-90%) si cofeină (0,4-10%). Metodele de preparare influențează cantitativ și calitativ catechinele. Prepararea ceaiului verde proaspăt nu poate extrage total catechinele din frunze, prin urmare, concentrația găsită diferă de valorile absolute determinate prin extracția completă a frunzelor.

Pentru ceaiul negru si oolong, frunzele prospăt recoltate sunt lăsate la uscat până când conținutul lor de umiditate ajunge la 55% din grutatea inițială a frunzelor (rezultând concentrația de polifenoli). Frunzele sunt apoi rulate și zdrobite inițiând procesul de fermentație al polifenolilor. In timpul acestor procese catechinele sunt transformate în teaflavine și tearubigine. Procesul de fermentație are ca rezultat oxidarea polifenolilor simpli în polifenoli considerați mai complecși, aceștia dând ceiurilor negre si oolong culorile și aromele caracteristice. În timpul procesului de oxidare a ceaiului cu enzima polifenol-oxidază, se formează complecși ai acidului galic (teaflavine, tearubigine, catechine). Cel mai mare interes a fost arătat pentru compușii polifenolici cu structură flavonoidă. Aceștia reprezintă aproximativ 30% din greutatea uscată a frunzelor alese pentru procesare. Cele mai simple componente din acestă clasă sunt catechinele, molecule mari ce sunt produsele de oxidare și polimerizare ale izoflavonoidelor simple.

Teaflavina predominantă în ceaiul negru este formată dintr-un inel aromatic cu 7 substituenți, pentru a modula astingența ceaiului, teaflavina se combină cu cafeina (3-4% din ceaiul negru) [28].”

“Ceaiul negru este consumat, de regulă, în țările occidentale si unele țări asiatice, în timp ce ceaiul verde este consuma în China, Japonia, India, Africa de Nord și Orientul Mijlociu. Producția și consumul de ceai oolong se limitează la sud-estul Chinei și Taiwanului.

Compoziția frunzelor de ceai depinde de o varietate de factori, precum: tipul plantei, clima, sezonul de recoltare, vârsta plantei.

Ceaiul verde este nefermentat, ceaiul oolong este semi-fermentat, ceaiul negru este fermentat complet iar ceaiul alb are un procent de fermentație de maxim 20%. Aceste diferențe în procesul de fermentație conduc la diferențe în conținutului final de polifenoli.

Ceaiul alb se obține din mugurii și frunzele tinere ale plantei de ceai, ce sunt colectate cu puțin timp înainte ca mugurii să se fi deschis complet. Ceaiul alb are cele mai mari niveluri antioxidante și cel mai scăzut conținut de cofeină dintre toate tipurile de ceai. Acesta este considerat a fi cel mai vechi ceai apărut în lume. În compoziția sa întâlnim acidul gamma-amino-butiric (GABA), L-teanină și polifenolii care se întâlnesc și în ceaiurile verde și negru.

Tearubiginele și teaflavinele din ceaiul negru și catechinele din ceaiul verde(obținute în urma procesului de oxidare) sunt substanțele ce contribuie benefic în organism prin procedee fiziologice precum: inhibarea proliferării celuleor canceroase, combaterea inflamației, reglarea metabolismului glocozei și lipidelor, stimularea funcției immune și activitatea antioxidantă și antimicrobiană.

În afară de catechine, carbohidrații contribuie la proprietățile stimulante ale ceaiului, iar teanina contribuie la efectele relaxante ale acestuia pentru organismal uman.

L-teanina este aminoacidul responsabil pentru gustul unic al ceaiului verde, negru și alb. Produce o aromă care ajută la diminuarea astringenței polifenolilor din ceai și reprezintă 50% din totaul aminoacizilor (1-2% din greutatea uscată a frunzelor).

Polifenolii din plante sunt generic cunoscuți și sub numele de taninuri. Este foarte important de observant faptul că taninurile din ceai sunt diferite din punct de vedere chimic, față de alte taninuri vegetale, și nu se conformează în nici un fel descrierilor acidului tanic. Cei mai mulți polifenoli ai ceaiurilor sunt izoflavonoidele simple, a căror proprietăți diferă semnificativ de cele ale taninurilor glicozidice. Acidul tanic este descris a fi dăunător în caz de înghițire, inhalare sau absorbție prin piele, iritant pentru ochi, mucoase si tractul respirator. În contrast, lipsa toxicității EGCG si a altor polifenoli este amplu demonstrată de consumul în siguranță a peste 2.5 miliarde de cești de ceai/zi în întreraga lume (100 mL de persoană/zi).

Polifenolii sunt constituiți din inele benzenice legate între ele, ce conțin multiple grupături hidroxil (fig. 15). În funcție de structură polifenolii sunt clasificați în flavonoide și non-flavonoide. Toate cele 4 tipuri de ceai ale plantei Camelia sinensis conțin 4 tipuri de catechine (fig. 15):

(-)- Epicatechin (EC),

(-)- Epigallo-Catechin (EGC),

(-)-Epicatechin-3-Gallat (ECG),

(-)- Epigallocatechin-3-Gallat (EGCG),

Epigallocatechin-3-gallat nu se găsește în compoziția altei plante, fiind catechina majoritară și cea mai studiată datorită proprietăților sale antioxidante remarcabile.

Fig. 15. Principalii polifenoli din ceaiul verde și din negru [28].

Alți constituenți chimici ai celor 4 tipuri de ceai obținuți prin prelucrarea frunzelor plantei Camellia sinensis sunt:

Proteine;

Aminoacizi (acid glutamic, triptofan, glicină, serină, acid aspartic, tirozină,valină, leucină, treonină, arginină și lizină);

Carbohidrați (celuloză, pectine, glucoză, zaharoză),

Oligoelemente și minerale (Ca, Mg, Cr, Mn, Fe, Cu, Zn, Ni, K, Se, Co, Al);

Lipide (acizii linoleici);

Steroli (stigmasteroli);

Vitamine (vitamina C, vitamina E, grupul vitaminelor B);

Baze xantinice (cofeină, teofilină, teobromină);

Pigmenți (clorofilă, carotenoizi);

Compuși volatili (alcooli, esteri, lactone);

Vitaminele împreună cu zaharidele, lipidele, proteinele și mineralele, sunt cele 5 substanțe nutritive principale folosite de organism. Deși vitaminele sunt substanțe nutritive esențiale, nu pot fi produse de organismul uman și din acestă cauză trebuie procurate din alimente. Există 13 tipuri de vitamine, care sunt clasificate în: vitamine hidrosolubile și vitamine liposolubile. Ceaiul verde este cunoscut și pentru faptul că are un conținut ridicat de vitamina C și vitamina E.

Vitamina C este un nutrient necesar producerii de colagen. Deficitul de vitamina C are ca rezultat slăbirea pereților vasculari și apariția scorbutului. Vitamina C acționează și ca antioxidant împotriva stresului oxidativ.

Vitamina E acționează ca antioxidant protejând lipidele din organism de procesul de oxidare. Ceaiul verde conține o cantitate de 32 de ori mai mare de vitamina E decât spanacul și de 2 ori mai mare decât ardeii iuți, având cea mai mare concentrație de vitamina E comparativ cu toate alimentele [29].”

2.4.2. Compoziția chimică a speciei Aspalathus linearis

“Ceaiul de rooibos este în mod natural lipsit de cofeină și are o cantitate scăzută de tanin în comparație cu ceaiurile plantei Camellia sinensis. Lipsa cofeinei îl face a putea fii consumat în siguranță atât de către femeile însărcinate sau care alăptează, cât și de către copii și sugari.

Conținutul de tanin din frunzele ceaiului roșu este de 3,2-4,4%.

Rooibos este unic în compoziția sa monomerică flavonoidă, conține doi compuși unici: aspalatina și aspalalinina.

Aspalatina este o glicozidă dihidrocalcon care se leagă la o legătură C-C și aspalalinina este o dihidrocalconă ciclică, ambele izolate exclusiv din planta Aspalathus linearis având rol antiinflamator și antioxidant. De asemenea, rooibosul este una dintre singurele 3 surse cunoscute de nothofagin. Aspalatina și nothofagin (fig.16) sunt flavonoide ce contribuie la capacitatea antioxidantă a ceaiului roșu.

Alte flavonoide din ceaiul roșu includ glucopiranozidele legate de o legătură C-C, cum sunt vitenix și izovitenix, ambii analogi ai flavonei de nothofagin.

Flavonoidele sunt substanțe polifenolice cu potențial antiviral, antimicrobian, antiinflamator și antialergic. Alte flavone izolate din rooibos sunt crysoeriol, luteolin, quercetin, hipersid, orientin, rutin (fig. 16). Prezența acizilor fenolici și a cumarinei a fost de asemenea detectată în ceaiul roșu.

Studiile in vitro, arată faptul că antioxidanții quercetin și luteolin pot determina ‘’auto-distrugerea” celulelor canceroase, fenomen denumit apoptoză celulară. Quercetin a scăzut creșterea tumorilor primare și a prevenit metastazele în cancerul pancreatic. Luteolin și quercetin au inhibat proliferarea celulelor cancerului de colon și tiroidian. Quercetin inhibă expresia ciclooxigenazei-2 (COX-2) în celulele canceroase din colon. Atât luteolin cât și quercitin pot bloca formarea peroxidelor lipidice [30].

Antioxidantul orientin este un puternic agent de curățare al radicalilor liberi. Acesta a redus la jumătate numărut de modificări asociate cancerului de piele în celulele sanguine. Atunci când șoarecii de laborator au fost expuși la radiații, orientin a protejat împotriva peroxidării lipidelor din ficat și a redus deteriorarea măduvei osoase.

Rutin, un flavonoid găsit și în hrișcă, contribuie la menținerea rezistenței pereților capilari, fiind utilizat în tratmentul hemoroizilor, varicelor și insuficienței venoase.

Fig. 16. Flavonoide majoritare identificate în ceaiul roșu [31].

Ca urmare a fermentației din timpul procesării, conținutul de polifenoli din rooibos este scăzut. Studiile au descoperit un procent mai mare de polifenoli și flavonoizi (fig. 16) în rooibosul nefermentat (verde) comparativ cu cel fermentat (rooibosul roșu). Aceste diferențe pot fi atribuite modificărilor chimice și enzimatice ce apar în timpul fermentației și metodelor de prelucrare utilizate. În timpul fermentației aspalatinul prezent este oxidat în mod extensiv la dihidro-izoorientin.

Nothofagin, izovitexin și vitexin, sunt de asemenea degradate dar, în mai mică măsură. Studiile in vitro au arătat că prelucrarea și fermentația afectează activitățiile antioxidante alea ceaiului roșu. Rezultatele studiile sugerează că activitatea antioxidantă a ceaiului roșu scade o dată cu fermentația, efect atribuit unui conținut scăzut de polifenoli [30].”

2.5. Acțiunea terapeutică și utilizări în diferite afecțiuni a speciilor Camellia sinensis (ceai alb, ceai verde, ceai negru) și Aspalathus linearis (ceai roșu)

Mai multe studii clinice și epidemiologice au sugerat faptul că catechinele, prezente în toate tipurile de ceai ale plantei Camellia sinensis, protejează împotriva unei game variate de boli. Consumul de ceai poate preveni mai multe tipuri de cancer printre care: cancerul de colon, concerul de esofag, cancerul pulmonar, cancerul mamar, cancerul pancreatic, cancerul renal si cancerul de stomac. Cel mai mare efect antioxidant și chemoprotectiv îl are EGCG, constituentul polifenolic principal din planta Camellia sinensis.

Studiile mecanice inițiale, privind efectele chemopreventive ale ceaiului, s-au axat în mare parte pe:

Protecția împotriva mutagenității și genotoxicității,

Inhibarea markerilor biochimici,

Inhibarea markerilor biochimici ai promovării tumorilor,

Efectele asupra detoxifierii enzimelor,

Capturarea metaboliților activi ai carcinogenilor,

Activitatea antioxidantă și de neutralizare a radicalilor liberi,

Alte studii au arătat efectele suplimentării zilnice cu doze de catechine din ceai sau

suplimente alimentare asupra speciilor reactive de oxigen (SRO), induse de hemodializă. Farmacocinetica unei doze orale de catechine a fost comparată între subiecți sănătoși și pacienți hemodializați. Autorii au comparat efectele antioxidante a 3 doze diferite de catechine (0, 455 și 910 mg) cu cea a vitaminei C orale (500 mg), în timpul unei ședințe de dializă. La pacienți, suplimentele bogate în catechine au redus activitatea acidului hipocloros indus de hemodializă, într-un mod mai eficient decât au făcut-o vitamina C sau efectul placebo. Catechinele au redus semnificativ, de asemenea, expresia de citokină proinflamatorie accentuată de hemodializă [32,33].

Proliferarea celulelor hepatice stelate este strâns legată de progresia fibrozei hepatice, în afecțiunile hepatice cronice, iar epigallo-catechin-3-gallatul (EGCG) are efect inhibitor asupra proliferării acestora. EGCG previne hepatotoxicitatea, are efect hipolipemiant, reducând riscul multor boli cronice [32,33].

2.5.1. Efectele terapeutice ale ceaiului verde asupra cancerului mamar

“Cancerul la sân este cea mai frecventă formă de cancer întâlnită în rândul femeilor. Faptul că țările asiatice au o incidență mai scăzută a cancerului mamar față de țările occidentale, a emis ipoteza conform căreia consumul zilnic de ceai verde este asociat cu un risc scăzut de dezvoltare al cancerului mamar. Acestă ipoteză se bazează pe faptul că polifenolii din ceaiul verde pot afecta enzima cheie implicată în biosinteza estrogenului. Estrogenul este considerat a fi semnificativ în dezvoltarea cancerului la sân, la femei în perioada de pre și post-menopauză, iar nivelurile circulatorii ridicate de estrogen sunt legate de un risc crescut de cancer mamar la femeile aflate în postmenopauză.

Deoarece inhibitorii aromatazei inhibă conversia androgenilor în estrogeni,aceștia au fost utilizați pe scară largă.

Polifenolii prezintă efecte terapeutice contra cancerului mamar, prin:

modularea căilor de semnalizare celulară,

inhibă metilarea ADN,

inhibă angiogeneza și exprimarea factorului de creștere a endoteliului vascular în celulele stomale si în celulele tumorale ductale,

suprimă deteriorarea ADN, interacționând cu proteinele țintă care prezintă efect inhibitor asupra celulelor canceroase,

Inducerea apoptozei face ca ceaiul verde să poată acționa ca agent chemo-preventiv, antiproliferativ împotriva dezvoltării cancerului la sân.

Potrivit unui studiu din anul 2008, ceaiul verde are potențial de a fi utilizat ca agent chemopreventiv. Analiza histologică a glandelor mamare a arătat că ceaiul verde a încetinit progresia lezinilor ductale, la neoplaziile intra-epiteliale mamare avansate și a suprimat invazivitatea tumorii. Acesta a inhibat proliferarea celulelor epiteliale ductale [34].

Un alt studiu a fost efectuat în sud-estul Chinei, între anii 2004-2005. Cazurile de incidență au fost 1009 pacienți de sex feminin cu vârste cuprinse între 20-87 de ani, suferind de cancer mamar confirmat histopatologic.

Informațiile privind durata,frecvența,cantitatea și tipul de ceai consumat au fost colectate prin interviuri, utilizând un chestionar validat și fiabil. După ajustarea factorilor potențiali stabili, consumul de ceai verde a fost asociat cu un risc redus de cancer mamar. Au fost de asemenea observate relațiile doză-efect [34].”

2.5.2. Efectele terapeutice ale ceaiului negru asupra cancerului de piele

“Cancerul de piele este o boală ce crește în incidență alarmant la nivel global. Există, din păcate, milioane de cazuri de cancer cutanat diagnosticate anual, cea mai des întâlnită formă fiind nonmelanomul.

Expunerea la radiațiile ultraviolete solare este principala cauză a cancerului de piele. Radiațiile UV induc căi de semnalizare moleculară și au ca rezultat modificări genetice specifice, critice pentru dezvoltarea cancerului.

Fig. 17. Proprietățile terapeutice ale ceaiului negru [35].

Depleția stratului de ozon a cauzat o mai mare radiație UV-B a soarelui care atinge suprafața pământului. Acestă situație este văzută ca un factor ce contribuie la creșterea riscului de cancer cutanat. Din acest motiv sunt necesari agenți chemopreventivi eficienți și strategii pentru reducerea riscului cancerului de piele indus de radiațiile UV.

Polifenolii din ceaiul negru sunt considerați drept agenți chemopreventivi (fig. 17.), deoarece împiedică pătrunderea radiației UV prin piele și deteriorarea ADN-ului. Astfel, reduc inflamația pielii provocată de radiațiile UV prin proprietățile antioxidante caracteristice. Datorită polifenolilor din ceaiul negru, este împiedicat procesul de fotocarcinogeneză și supresia imună indusă de UV-B. Polifenolii induc interleukina12, reparând astfel leziunile din ADN induse de radiații. De asemenea, stimulează celulele T citotoxice în tumorile cutanate, inhibând angiogeneza, contribuind la chemoprevenția cancerului cutanat și influențează o serie de biomarkeri implicați în carcinogeneza UV-B. Mai mult decât atat, ceaiul negru induce apoptoza în keratocitele afectate de razele UV și inhibă calea ATR/Chk1, care este un mecanism semnificativ de apărare asupra carcinogenezei.

Aplicarea locală a extractului de ceai verde, inhibă formarea tumorilor cutanate. Rezultatele cercetării în acestă priviință au determinat multe companii cosmetice și farmaceutice să suplimenteze produsele de îngrijire a pielii cu extracte din ceaiul verde [35].”

2.5.3. Efectele terapeutice ale ceaiului verde asupra cancerului pulmonar

Cancerul pulmonar este principala cauză a deceselor provocate de cancer, din lume. Deși fumatul este factorul major de risc a acestei boli, s-a constatat că și alți factori precum cei alimentari, stilul de viață, clima etc. pot conduce la apariția cancerului pulmonar.

Polifenolii din ceaiul verde asigură protecție împotriva cancerului pulmonar prin:

inducerea apoptozei prin reglarea căilor multiple de semnalizare,

inhibarea progresiei tumorale,

reduce angiogeneza prin scăderea producției de factor de creștere endoteliar vascular și a fosforilării receptorilor,

inhibă metastazele prin efectele asupra urokinazei și a metaloproteinazelor matriceale,

induc proliferarea celulară,

inducerea ciclooxigenazei-2 în celulele pulmonare canceroase și activarea factorului de transcripție, cum ar fi proteina activator-1 și factorul nuclear kappa beta care joacă un rol important în dezvoltarea celulelor canceroase pulmonare.

Catechinele protejează membranele celulare împotriva oxidării și blochează receptorii membranari necesari dezvoltării celulelor canceroase.

Ca urmare a unei analize doză-efect a studiilor observaționale, există un efect protector al ceaiului verde împotriva cancerului pulmonar [36].

2.5.4. Efectele terapeutice ale ceaiului verde asupra cancerului endometrial

Cancerul edometrial este unul dintre cel mai frecvent tip de cancer ginecologic întâlnit la femei, în întreaga lume. Obiceiurile alimentare pot crește sau scădea riscul acestui tip de cancer. Estrogenul este principalul factor care contribuie la progresul cancerului edometrial.

Ceaiul verde conține o substanță (cafeina) ce poate provoca modificări la nivel hormonal, precum reducerea estradiololui liber și a testosteronului și creșterea concentrației plasmatice a estrogenului și a globulei de legare a hormonilor sexuali. În plus, ceaiul verde conține o cantitate mare de fitoestrogeni care au efecte protectoare împotriva cancerului endometrial, datorită proprietăților anti-estrogenice.

Un studiu a arătat faptul că, consumul de ceai verde reduce riscul de cancer endometrial. Însă, spre deosebire de efectul protector al ceaiului verde, consumul de ceai negru a fost asociat pozitiv cu riscul dezvoltării cancerului endometrial [37].

2.5.5 Efectele terapeutice ale ceaiului verde asupra cancerului ovarian

Cancerul ovarian este a șaptea cauză a deceselor cauzate de cancer și al 8-lea tip de cancer întâlnit la nivel mondial.

Deși factorii genetici și familiali sunt cei mai puternici factori de risc, dieta zilnică, mediul înconjurător și stilul de viață,de asemenea, pot acționa asupra etiologiei cancerului ovarian. Studiile au demonstrat că, creșterea frecvenței consumului de ceai verde reduce riscul apariției acestei forme de cancer. Polifenolii din ceaiul verde prezintă efecte benefice prin reducerea expresiei proteinei implicate în angiogeneză, reducerea inflamației, motilității celulelor și semnalizarea celulară în celulelel epiteliale ovariene canceroase și inducerea apoptozei. Estrogenul a fost considerat un factor de risc pentru cancerul ovarian.

Studiile anterioare au constatat faptul că polifenolii din ceaiul verde pot modifica metabolismul estrogenic. Consumul zilnic de ceai verde a scăzut nivelul de estrogen la femeile în perioada de pre și post-menopauză, ca urmare și riscul apariției cancerului ovarian [38].

2.5.6. Efectele benefice ale ceaiului negru în obezitate

Obezitatea este o problemă de sănătate publică, care recent a atras atenția la nivel mondial, datorită asocierii acesteia cu afecțiunile cronice. Recent, a crescut interesul pentru ceaiul negru și polifenolii săi constituenți datorită nenumăratelor efecte terapeutice asupra obezității.

Rolul polifenolilor din ceaiul negru:

inhibă aportul de lipide ingerate,

scad activitatea alfa-glucozidazei, a lipazei pancreatice și a amilazei, inhibând astfel absorbția intestinala a nutrientilor,

stimulează metabolizarea hepatică a lipidelor,

promovează termogeneza, oxidarea grăsimilor și excreția lipidelor prin fecale,

intensifică lipoliza,

suprimă apetitul,

scade proliferarea celulară,

previne expansiunea țesutului adipos astfel împiedicând procesele patologice ale obezității,

inhibă activitatea alfa-glucozidazei reglând metabolismul lipidic.

Pe lângă funcțiile polifenolilor din ceaiul negru, cafeina determină o activitate la nivelul sistemului nervos central prin inhibarea fosfo-diesterazei care degradează rapid catechol-O-metil-transferaza și adenozin monofosfatul ciclic intracelular, astfel crescând consumul de energie. În consecință, consumul polifenolilor din ceaiul negru împreună cu exerciții fizice regulate reduc masa corporală și riscul de dezvoltare a obezității [39].

2.5.7. Efectele benefice ale ceaiului verde asupra sănătății oaselor

Conținutul polifenolic al ceailui verde are și rol în protecția oaselor. Studiile in vitro, au arătat că polifenolii determină apoptoza celulelor osteoclaste, acestă acțiune fiind responsabilă de resorbția osoasă, verificarea togenezei osteoclastelor și inhibarea supraviețuirii osteoclastelor diferențiale. Antioxidanții din ceaiul verde pot preveni apariția artritei sau îi pot reduce severitatea. Studiile au arătat faptul că consumul a 4 cești de ceai verde pe zi protejează împotriva apariției artritei, iar în cazul în care acesta boală s-a declanșat deja, ceaiul verde contribuie la diminuarea durerii și inflamației.

Compusul EGCG inhibă producerea mai multor molcule în sistemul imunitar care contribuie la inflamarea și deteriorarea articulațiilor persoanelor ce suferă de poliartrită reumatoidă.

Intoxicația cu cadmiu cauzează reducerea densității minerale osoase, ceea ce poate conduce într-un final la osteoporoză. Extractul de ceai verde ajută în procesul de creștere a densității osoase, reducând resorbția osoasă, si astfel reduce riscul de fractură de șold. Absorbția zilnică a 3,4 mg/kg EGCG timp de 3 luni, ajută la diminuarea pierderii osoase[40].

2.5.8. Efectele antibacteriene ale ceaiului alb

“O dietă suplimentată cu un consum regulat de ceai alb, ce conține polifenolii EGCG și ECG a evidențiat efecte intestinale antibacteriene, inhibând dezvoltarea microorganismelor patogene precum: Clostridum botulinum, Staphylococcus sp., Escherichia coli, Klebsiella pneumonia și Salmonella.

Pentru bacteriile gram-pozitive este necesară o concentrație de 100 µg/mL EGCG și ECG, în timp ce pentru bacteriile gram-negative a fost raportată cantitatea de 800 µg/mL ca fiind eficientă.

În anul 2007 a fost efectuat un studio pentru a realiza eficacitatea extractului de metanol din ceaiul alb împotriva bacteriilor intestinale umane. Rezultatele au arătat o scădere semnificativă a bacteriilor intestinale gram-negative Clostridium difficile și Clostridium perfrigens [41].

EGCG este capabil de a inhiba Staphylococcus aureus, prevenind apariția cariilor dentare. Consumul unei singure cesti de ceai alb a inhibat aderența stafilococcului la suprafața dinților, prevenind cariile. Bacteriile gram-negative anaerobe care se hrănesc cu substraturi ce conțin cantități de sulf precum: sânge, reziduri alimentare, salivă, celule epiteliale etc. cauzează eliberarea compușilor volatili sulfuroși, fapt ce duce la o respirație urât mirositoare. De asemenea, plantele de ceai extrag fluorul din sol, acesta acumulându-se în frunze, prin urmare ceaiul alb este și o sursă bogată în fluor. O ceașcă de ceai conține aproximativ 0,3 mg-0,5 mg fluor, această substanță se leagă de smalțul dinților împiedicând slăbirea și căderea dentară.

Într-un studiu ce avea ca scop îmbunătățirea sănătății parodontale prin potențialul bactericid a unor benzi dentare cu conținut ridicat de extract de ceai alb, catechinele au fost plasate pe zona dentară infectată, o dată pe săptămână, apoi s-a continuat acest tratament mai multe săptămâni în scop preventiv. Rezultatele au fost încurajator pozitive, deoarece eliberarea lentă a catechinelor a exercitat o acțiune bactericidă locală și a ajutat în mare măsură, la rezolvarea problemelor dentare. Activitatea antibacteriană este îmbunătățită prin includerea mai multor particule de ceai de dimensiuni nano în comparație cu particulele micro- sau macro-.

Un alt studiu a demonstrat că, catechinele din ceaiul alb ar putea fi utilizate pentru tratarea infecțiilor urinare,împreună cu medicamente precum: amoxicilina, azitromicina, ciprofloxacina, cloramfenicol, gentamicina, meticilina, acidul nalidixic, levofloxacin și sulfametoxazolul, în special împotriva infecțiilor cu Escherichia coli.

Catechinele și polifenolii din ceaiul alb au demonstrat o acțiune antibacteriană și împotriva suprimării creșterii virusului Helicobacter pylori. Un studiu recent a arătat că există o creștere a stresului oxidativ endogen în interiorul bacteriei Escherichia coli cauzat de efectul EGCG, prin urmare acestă substanță poate fi utilizată ca prooxidant [41].”

2.5.9. Efectele benefice ale ceaiului alb în bolile infecțioase

Bolile infecțioase sunt probleme de sănătate la nivel mondial, fiind de cele mai multe ori cauza principală a multor decese neașteptate și bruște.

Agenții antimicrobieni reprezintă cea mai comună și importantă strategie utilizată în tratamentul bolilor infecțioase. Componentele polifenolice ale ceaiului alb s-au dovedit a avea efecte antiinfecțioase și antivirale împotriva unei largi varietăți de microorganisme. Efectul antiinfecțios se realizează prin legarea de membrana celulară bilaterală a lipidelor, inhibând producția metaboliților toxici și enzimelor bacteriene esențiale.

EGCG, polifenolul cu cea mai mare activitate antioxidantă, aderă la membranele lipidice ale peretelui celular al microorganismelor. Inhibă metabolismul acidului folic afectând particulele microorganismului, astfel încât EGCG, prezintă funcții antivirale, antiinfecțioase și antifungice.

De asemenea, s-a constatat faptul că EGCG are efecte terapeutice asupra infecțiilor cu virusul heres simplex, virusurilor hepatitei B și C, asupra infecțiilor HIV și asupra infecției cu antrax provocată de Bacillus anthracis [42].

2.5.10. Efectele neuroprotective ale ceaiului negru

“Bolile neurologice (în special boala Alzheimer și boala Parkinson) sunt unele dintre principalele cauze ale deceselor la nivel mondial, în țările dezvoltate. Este bine știut de mulți ani faptul că, consumul de ceai negru influențează performanțele mintale, acesta fiind văzut ca un stimulent cognitiv natural.

Stresul oxidativ, care crește numărul speciilor reactive de oxigen și nitrogen în sistemul nervos central este un mecanism important implicat în disfuncția neuronală. Datorită utilizării ridicate a oxigenului, a conținutului ridicat de acizi grași polinesaturați și a prezenței metalelor redox active (Cu, Fe, etc.) creierul este deosebit de vulnerabil la deteriorarea oxidativă. Stresul oxidativ este unul dintre cei mai importanți factori în apariția bolilor neurodegenerative

Studiile au arătat că un aport regulat de ceai negru poate îmbunătăți funcția mentală și poate scădea riscul afectării și declinului cognitiv. De asemenea, consumul a 2 cești de ceai negru zilnic reduc riscul apariției bolii Parkinson.

Polifenolii ceaiului negru, pe lângă activitatea antiinflamatorie și antioxidantă, induc fenomenul de chelatare a fierului, modulează supraviețuirea celulelor și căile de semnalizare celulară, regleză secreția de hormon al stresului și nivelul de L-teanină în sistemul nerutransmițător al creierului. De asemenea, polifenolii reduc stresul oxidativ asociat tulburărilor cerebrale legate de vârstă, prezentând astfel efecte neuro-protectoare asupra funcției cognitive. În plus, cofeina din ceaiul negru are funcție protectoare împotriva bolilor neurologice, cum sunt boala Alzheimer și Parkinson prin stimularea sistemului nervos central.

Boala Alzheimer, o cauză majoră a demenței, este cea mai frecventă boala neurodegenerativă progresivă cronică. Această boală distruge încet memoria și capacitatea de a gândi, în cele din urmă face imposibilă executarea celor mai simple sarcini ale vieții de zi cu zi.

Polifenolii din ceaiul negru reduc riscul apariției bolii Alzheimer prin reducerea nivelului toxic al peptidei Amyloid Beta din creier și reduc producerea acesteia.

Boala Parkinson este a doua cea mai frecventă boală neurodegenerativă progresiv cronică.

Polifenolii constituenți din ceai prezintă efecte neruprotectiv împotriva bolii Parkinson, având proprietăți antiagregante, antiinflamatoare, antioxidante și modulează căile de semnalizare intracelulară.

Consumul de ceai negru a fost asociat cu un risc scăzut al apariției bolii Parkinson și întârzie vîrsta debutului acestei boli [43].”

2.5.11. Efectele benefice alea ceaiului negru în boli cardiovasculare

“Boala cardiovasculară este una din principalele cauze ale mortalității și morbidității din lume. Stilul de viață și dieta alimentară sunt printre factorii care stau la baza etiologiei bolii cardiovasculare.

Nivelul ridicat de colesterol, numit și hipercolesterolemie este o cantitate excesivă de colesterol care circulă în sânge și este definită atunci când concentrația totală a colesterolului este mai mare de 200 mg/dL. Nivelurile ridicate de colesterol sunt asociate cu un risc crescut de boli cardiovasculare. Factorii cauzali includ: stresul, consumul ridicat de zahăr sau ulei, consumul regulat de grăsimi animale. De aceea, una din schimbările majore recomandate în dieta zilnică este înlocuirea grăsimilor animale cu uleiuri vegetale.

Există un interes tot mai mare în ceea ce privește efectele protectoare ale ceaiului negru asupra bolilor cardiovasculare. Stresul oxidativ este asociat cu afectarea țesutului cardiovascular.

Catechinele din ceai scad absorbția colesterolului intestinal și cresc excreția lipidelor totale, prin fecale. Quercetina și L-teanina reduc tensiunea arterială, astfel reduc riscul apariției bolilor cardiovasculare. Sistemul renină-angiotensină joacă un rol important în reglarea tensiunii arteriale și debitului cardiac. Quercetina reduce tensiunea arterială prin reducerea stresului oxidativ, acționând asupra sistemului renină-angiotensină-aldosteron îmbunătățind funcția vasculară.

Polifenolii din ceaiul negru își mainifestă capacitatea cardioprotectoare prin reducerea absorbției intestinale a colesterolului, reducerea tensiunii arteriale, a leziunilor oxidative și a inflamației. Scad riscul de tromboză, având activitate antioxidantă, antiinflamatoare și anti-proliferativă.

Alte efecte benefice ale polifenolilor:

activează enzimele antioxidante inhibând enzimele pro-oxidante,

au rol în proliferarea celulelor musculare netede vasculare și al factorului nuclear de transcriptie Kappa beta care meadiază producția de citokine și promovează eliberarea de oxid nitric.

În conformitate cu literatura de specialitate a fost raportat faptul că polifenolii din ceaiul negru previn boli cradiovasculare precum: ateroscleroza, hipertensiunea arterială, disfuncția endotelială, cardiomiopatia, insuficiența cardiacă congestivă etc. Aceștia suprimă adeziunea plachetară pentru a îmbunătăți proliferarea lipidelor prin inhibarea enzimelor cheie implicate în biosinteza lipidelor. S-a afirmat faptul că polifenolii suprimă hiper-triacilglicemia post-prandială pentru a spori funcția endotelială și a reduce nivelurile plasmatice de colesterol, fapt ce are efecte benefice asupra bolilor cardiovasculare.

Un studiu publicat în anul 2001 arată că la persoanele consumatoare de ceai negru în mod regulat, timp de cel puțin un an, riscul de a dezvolta hipertensiune arterială a fost cu 55% mai scăzut decât la persoanele care nu consumă ceai negru.

În concluzie, polifenolii din ceaiul negru pot fi o strategie importantă în reducerea riscului bolilor cardiovasculare [44]”.

2.5.12. Consumul de ceai verde și diabetul zaharat

“Diabetul zaharat caracterizat prin hiperglicemie cronică a generat recent probleme de sănătate la nivel mondial.

Studiile pe animale de laborator au arătat faptul că ceaiul verde are proprietăți de prevenție a dezvoltării diabetului de tip1 și de a încetini progresia după ce astea s-a dezvoltat.

Insulina face ca majoritatea celulelor organismului să preia glucoza din sânge, stocând-o ca glicogen în ficat și mușchi, oprind utilizarea grăsimii ca sursă de energie. Când insulina este absentă sau la un nivel foarte scăzut, glucoza nu este preluată de majoritatea celulelor corpului și organismul începe să utilizeze grăsimea ca sursă de energie.

Persoanele cu diabet zaharat de tip1 produc insulină insuficientă, aceasta fiind hormonul care transformă glucoza, amidonul și alte substanțe în energia necesară pentru viața de zi cu zi.

Polifenolii din ceaiul verde scad glucoza serică prin inhibarea activității enzimei de digestie a amidonului (amilazei). Ca urmare, amidonul este descompus mai lent și creșterea bruscă a nivelului de glocoză serică este minimizată.

Diabetul zaharat de tip 2 este o boală comună care interferează cu capacitatea organismului de a stoca energia din alimente. Factorii de risc pentru diabetul zaharat de tip 2 sunt: obezitatea, sedentarismul și antecedentele familiale ale bolii.

Un studiu făcut în Japonia, în anul 2006, potrivit căruia persoanele care consumă frecvent infuzii de ceai verde (mai mult de 6 cești /săptămână) au fost mai puțin susceptibile de a dezvolta diabet decât cele care au băut mai puțin de o ceașcă din acestă băutură săptămânal. Cofeina este un stimulent ușor, constituită dintr-o moleculă de xantină cu grupări metil atașate, care se găsește predominant în frunzele plantei Camellia sinensis.

În organism, cofeina forțează muschii să folosească cât mai multă grăsime, întârziind epuizarea imediată a glicogenului. În aceste situații, glicogenul salvat poate fi folosit pentru restul antrenamentului, unde în mod normal, ar fi fost complet epuizat [45-49].”

2.5.13. Beneficiile cofeinei din ceaiul verde și negru asupra organismului

Frunzele plantei Camellia sinensis sunt bogate în constituenți benefici sănătății. Eselemntele principale alea ceaiului sunt catechinele, alcaloizii fiind totuși unii dintre factorii decisivi ai calității ceaiului, printre care amintim: cofeina, teofilina și teobromina.

Cofeina (fig. 17) a fost prima dată descoperită în cafea, totuși o componentă similară extrasă din frunzele de cei a fost teina.

Compoziția chimică a frunzelor de ceai și infuzia lor depind de factori esențiali precum: speciile de arbuști, sezonul de colectare, vârsta frunzelor, climatul, compoziția geochimică a solului, metoda de cultivare și procesele producției tehnologice.

Deoarece, tehnicile de preparare variază în funcție de obiceiurile culturale din întreaga lume, este dificil să se estimeze aportul de cofeină din ceai sau cafea. Principalele consecințe ale procesului de fermentație a ceaiului sunt scăderea treptată a nivelului catechinelor în frunzele de ceai și creșterea conținutului de acid galic. Cu toate acestea, conținutul de alcaloizi se modifică într-o mică măsură, nivelurile de teaflavine și tearubigine scad treptat, în timp ce nivelul cofeinei crește cu 85% în timpul procesului de fermentație.

Pe lângă polifenoli, metilxantinele sunt compuși biologici activi foarte importanți în care cofeina este o componentă majoră a infuziei de ceai. Există numeroase investigații privind cantitatea de catechine și cofeină extrase în timpul procesului de pregătire al frunzelor. Rezultatele au arătat o scădere semnificativă a conținutului de teaflavine și catechine, totuși se observă o creștere a conținutului de cofeină, acid galic și epicatechine.

Ceaiul negru fermentat complet are cel mai mare conținut de cofeină, în timp de ceaiul alb și ceaiul verde au un procent scăzut de fermentație și implicit, un nivel scăzut de cofeină.

Cofeina din ceai se absoarbe rapid din tractul gastro-intestinal și se distribuie în toate organele, direct proporțional cu apa din corp. S-a demonstrat că aproximativ 90% din cantitatea de cofeină este absorbită în stomac în 20 de minute, concentrația plasmatică maximă fiind înregistrată cu o oră mai târziu [50].

Cofeina este eliminată prin biotransformarea la nivelul ficatului, în dimetilxantine, acid uric,dimetil-alantoină și derivați de uracil.

Timpul plasmatic de înjumătățire al cofeine este de 5 ore iar în clearance-ul plasmatic total este estimat la 0,078 L/h/Kg.Variațiile de absorbție a cofeinei sunt influențate de calea de administrare, prezența altor componente nutritive inclusiv a fibrelor, de asemenea de fumat și de vârsta consumatorului. Cofeina se leagă se leagă în mod reversibil de proteinele plasmatice, volumul de distribuție în organism sugerează orientarea sa hidrofilă, distribuită liber în țesutul intracelular.

Cofeina (fig. 18) este absorbită rapid în apa din corp, este suficient de lipofilă să treacă prin membranele biologice și prin urmare să traverseze bariera hemato-encefalică. Metabolizarea primară a cofeinei se face în ficat, prin N-metilare, acetilare și oxidare catalizată de sistemele enzimatice hepatice microzomale.

Metabolitul dominant în organismul uman este paraxantina, crescând plasmatic la o concentranție de 10 ori mai mare decât cea a teofilinei și teobrominei. Organismul uman transformă cofeina în paraxantină fără nici un efect toxic.

Efectele fiziologice ale cofeinei prezente în ceaiurile negru și verde

Fig. 18. Cofeina [51].

Cantitățile de alimente și băuturi bogate în cofeină au un important impact asupra numeroaselor funcții fiziologice. Cele mai importante efecte ale ingestiei de cofeină sunt cele cardiovasculare și renale precum și efecte asupra vigilenței,memoriei și performanțelor cognitive.

Funcțiile cognitive umane,dupa consumul de cofeină se realizează prin mai multe mecanisme, dintre cele mai importante sunt: antagonismul receptorilor de adenozină și inhibarea fosfodiesterazelor, respectând efectul fiziologic și comportamental [52].

Alte mecanisme precum eliberarea calciului din depozitele intracelulare și antagonismul receptorilor de bezodiazepină sunt de asemenea, foarte importante. Nu s-a constatat un efect semnificativ al cofeine în fazele ciclului mestrual la famei sănătoase, nefumătoare, însă o rată metabolică scăzută a cofeinei a fost observată la femeile sănătoase în perioada post-menopauză în terapia de substituție cu estrogen. S-a demonstrat, că utilizarea contraceptivelor orale ar putea dubla timpul de înjumătățire al cofeinei.

Este dovedit faptul că, cofeina reduce timpul de reacție și îmbunătățește vigilența în mod dependent de doză. Cofeina stimulează sistemul nervos central, este un diuretic, stimulează funcțiile miocardului și accelerează extracția substanțelor toxice din organism. Cu toate acestea, cofeina nu se acumulează în organism, eliminându-se în câteva ore de la consum.

Consumul rezonabil de cofeină nu determină creșterea incidenței bolilor cardiace iar consumul zilnic de 3-4 căni de infuzie de ceai este considerat sigur.

Doza maxima orală de cofeină pentru om a fost evaluată la aproximativ 150-200 mg/kg. Dozele foarte mari de cofeină provoacă convulsii și vărsături, cu o recuperare completă în aproximativ 6 ore, alte efecte adverse fiind nervozitatea, iritabilitatea, agitația [50].

Mai multe studii au examinat efectele cofeinei asupra nivelurilor serice de glucoză și insulină, rezultatele arătând că administrarea repetată în doze mărite a cofeinei poate afecta toleranța la glucoză și poate scădea sensibilitatea la insulină.

Cofeina este un modulator al neurotransmisiei, acțiune ce poate fi caracterizată prin efecte asupra receptorilor presinaptici și postsinaptici, afectând o serie de neurotransmițători precum: acetilcolina, serotonina, catecolamina. S-a constatat faptul că, cofeina are un impact puternic asupra metabolismului energetic cerebral și a fluxului sangvin. [50]

Efectul toxic al cofeine este crescut atunci când este consumată împreună cu alte medicamente, deoarece este metabolizată prin sistemul citocromului P450. Studiile privind interacțiunile dintre alcool, cofeină și nicotină nu au arătat rezultate semnificative.

Termogeneza și cofeina

Oamenii de știință sugerează faptul că, componentele ceaiului pot duce la scăderea greutății corporale prin stimularea termogenezei. Funcția termogenă al ceaiului verde a fost atribuită conținutului său de cofeină.

Alcaloizii precum cofeina, inhibă fosfodiesterazele, rezultând un efect crescut al norepinefrinei asupra termogenezei. S-a constatat că indivizii care au consumat extactul de ceai care conține 90 mg de epigallocatechine de 3 ori/zi, au ars aproximativ 266 kcal/zi, mai mult decât grupul fără adaos de catechine. Extractul de ceai a arătat de asemenea,o inhibare puternică a lipazei in vitro,cauzând lipoliza redusă a tria-acil-glicerolilor [50,52].

2.5.14. Efecte adverse ale ceaiului verde

“Deși ceaiul verde are multe efecte benefice asupra sănătății, dozele foarte mari, pot provoca unele efecte adverse necunoscute. În plus, efectul catechinelor din ceaiul verde ar putea să nu fie similar la toți indivizii.

EGCG din extractul de ceai verde este citotoxic, cantitățile foarte mari consumate pot provoca citotoxicitate acută în celulele hepatice.

Un studiu de laborator a constatat că aportul crescut de ceai verde ar putea provoca leziuni oxidative ale ADN-ului, ale pancreasului și ale ficatului. S-a constatat că EGCG acționează.mai degrabă ca un prooxidant decât un antioxidant în celulele pancreatice, in vivo. Drept urmare, consumul ridicat de ceai verde poate fi în detrimentul persoanelor diabetice pentru controlul hiperglicemiei. La o doză foarte mare, timp de 13 săptămâni, extractul de ceai verde a provocat o creștere a glandei tiroide la șoarecii de laborator normali. Acest tratament la nivel înalt a modificat concentrațiile plasmatice ale hormonilor tiroidieni.

Totuși consumul, chiar și a unei cantități foarte mari de ceai verde este puțin probobil să provoace aceste efecte adverse la om.

Efectele dăunătoare ale consumului în exces de ceai verde se datorează, în principiu următorilor factori:

1. Conținutului de cofeină,

2. Prezenței aluminiului în compoziție,

3. Efectele polifenolilor constituenți asupra biodisponibilității fierului.

Ceaiul verde nu trebuie consumat de cei care suferă de afecțiuni cardiovasculare grave. Femeile gravide și cele care alăptează ar trebui să bea nu mai mult de 2 cești/zi, deoarece cofeina poate provoca o creștere a ritmului cardiac. Este important să se controleze consumul concomitent de ceai verde cu unele medicamente, datorită efectelor diuretice ale cofeinei.

Unele studii au evidențiat capacitatea plantelor de ceai de a acumula niveluri ridicate de aluminiu. Acest aspect este foarte important pentru pacienții cu insuficiență renală, deoarece aluminiu se poate acumula în organism ducând la boli neurologice,deci prin urmare este necesar controlul alimentelor ce conțin cantități mari de metal. De asemenea, catechinele din ceaiul verde pot avea o afinitate pentru fier iar infuziile frunzelor de ceai pot determina o scădere semnificativă a biofisponibilității fierului în organism [53].”

2.5.15. Efectul hepatoprotector al ceaiului roșu

“Boala hepatică cronică reprezintă una dintre cele mai importante probleme de sănătatela nivel global, împreună cu ciroza hepatică și leziunile hepatice induse de droguri.

Testele in vitro și in vivo sugerează că distrugerea radicalilor liberi și contribuția stresului oxidativ la peroxidarea lipidelor este un mecanism critic implicat în geneza și progresia diferitelor boli hepatice cronice.

Este binecunoscut faptul că unele medicamente sintetice disponibile pentru tratarea afecțiunilor hepatice, pot, de asemenea, să cauzeze alte probleme hepatice. Prin urmare, plantele medicinale au devenit din ce în ce mai populare, utilizarea lor fiind larg răspândită. Au fost raportate efecte hepatoprotectoare ale ceaiului roșu rooibos în diverse studii. Consumul acestei plante a protejat împotriva leziunilor hepatice prin suprimarea creșterii activităților aspartat aminotransferazei, alanin aminotransferazei, fosfatazei alcaline și bilirubinei.

Intr-un studiu al hepatotoxicității terț-butil-hidroperoxidului asupra unor șoareci de laborator, consumul de rooibos fermentat a inversat creșterea valorilor aminotransferazelor serice și a lactat-dehidrogenazei induse de terț-butil-hidroperoxid (t-BHP).

Din punct de vedere histologic, degenerarea hepatică severă, vacuolizarea hepatocitelor precum și agregarea celulară limfocitară și mononucleară indusă de terț-butil-hidroperoxid au fost inversate.

Efectele hepatoprotectoare ale ceaiului roșu au fost confirmate într-un alt studiu efetuat de același grup, raportându-se ameliorarea leziunilor hepatice acute induse de lipoliza zaharidelor. Bazându-se pe rezultatele acestor studii, autorii au concluzionat că efectele hepatoprotectoare ale ceaiului roșu pot fii puse pe seama unui efect stabilizator al fenolilor din rooibos asupra membranei plasmatice a hepatocitelor, precum și repararea țesuturilor hepatice deteriorate (probabil cauzate de stimularea sintezei proteinelor) sugerând astfel că ceaiul roșu poate fii benefic în tratamentul profilactic al leziunilor hepatice [54].”

CAPITOLUL 3

ANTIOXIDANȚII ȘI RADICALII LIBERI

Radicalii liberi – reprezintă molecule ce conțin un electron impar (nepereche), cu o durată scurtă de viață. Acești electroni au o energie ridicată, ceea ce determină instabilitatea moleculei care îi conține. Din această cauză, radicalii liberi sunt foarte reactivi față de alte molecule de la care preiau un electron. Aceste molecule ajung noi radicali liberi având loc o reacție în lanț, foarte periculoasă, deoarece pot ataca și afecta grav orice țesuturi și celule din organism [55].

Antioxidanții sunt compuși ce au capacitatea de a inhiba procesele oxidative generatoare de SRO (specii reactive de oxigen) din organism, ajutând corpul să nu-și distrugă celulele. Ei pot fi atât enzimatici (catalaza, superoxid-dismutază, glutation-oxidază) cât și neenzimatici (vitaminele E și C, seleniul și acidul lipoic) și se găsesc în numeroase produse vegetale utilizate în terapeutică și alimentație [55].

3.1. Mecanismul de acțiune a radicalilor liberi

“Oxigenul este un element indispensabil vieții. Când celulele utilizează oxigen pentru a genera energie, radicalii liberi sunt creați ca o consecință a producției de ATP (adenozin-trifosfat) de către mitocondrii. Produsele acestea secundare sunt, în general, specii reactive de oxigen (SRO) precum și specii reactive de nitrogen (SRN) ce rezultă din procedeul redox celular. Aceste specii joacă rol dublu, sunt compuși atât utili cât și toxici. Echilibrul delicat dintre cele două efecte antagoniste este, în mod clar, un aspect important al vieții. La niveluri scăzute SRO și SRN au efecte benefice asupra răspunsurilor celulare și funcției imunitare. În schimb la concentrații ridicate, ele generează procesul numit stres oxidativ, un proces dăunător care poate deteriora toate structurile celulare. Stresul oxidativ are un rol important în dezvoltarea bolilor cronice și degenerative, precum cancerul, tulburările autoimune, artrita, bolile cardiovasculare, bolile neurodegenerative.

SRO (speciile reactive de oxigen) și SRN (speciile reactive de nitrogen) sunt termeni ce descriu, în mod colectiv, radicalii liberi și alți derivați reactivi numiți oxidanți.

O moleculă cu unul sau mai mulți electroni nepereche se numește radical liber. Radicalii liberi se formează (fig. 19) din molecule, prin ruperea unei legături chimice, astfel încât fiecare fragment să păstreze un electron (prin scindarea unui radical) pentru a rezulta alt radical datorită reacției redox.

Fig. 19. Formarea radicalilor liberi [56].

Specii de radicali liberi:

hidroxil (OH),

superoxid (O2),

oxid nitric (NO),

dioxid de azot (NO2),

peroxil (ROO-),

peroxil lipidic (LOO-),

hidrogen peroxid (H2O2),

ozon (O3),

oxigen singlet,

acid hipocloros (HOCl),

acid azotic (HNO2),

peroxinitrit (ONOO-),

trioxid de azot (N2O3),

Radicalii liberi biologici sunt molecule extrem de instabile, care dispun de electroni ce reacționează cu diferite substraturi organice (proteine, lipide, ADN) [59].”

“Formarea SRO și SRN poate apărea în celule prin reacții enzimatice și reacții non-enzimatice.

Reacțiile enzimatice care generează radicali liberi, includ fagocitoza, sinteza prostaglandinelor, sistemul citocromului P450. De exemplu, radicalul anionic superoxid (O2) este generat de mai multe sisteme celulare de oxidază (NADPH-oxidază, xantin oxidaza, peroxidaza). Odată format, participă la mai multe reacții care rezultă diferite specii reactive de oxigen și nitrogen, precum peroxidul de hidrogen, radicalul hidroxil (OH), peroxinitritul, acidul hipocloros etc. H2O2 (un non-radical) este produs prin acțiunea mai multor enzime oxidante, incluzând aminoacidul oxidază și xantin oxidaza, care catalizează oxidarea hipoxantinei la xantină și a xantinei la acid uric.

Radicalul hidroxil (OH), cel mai reactiv radical liber in vivo se formeză prin reacția oxigenului cu H2O2, în prezență de fier sau cupru. Acestă reacție mai este cunoscută sub numele de reacția Fenton.

Acidul hipocloros (HOCl) este produs de mielo-peroxidază (enzima derivată din neutrofile) care oxidează ionii de Cl în prezența H2O2.

Radicalul de oxid nitric (NO) se formează în țesuturile biologice prin oxidarea L-argininei la citrulină,prin sinteza oxidului de azot.

Radicalii liberi pot fi produși prin reacțiile non-enzimatice ale oxigenului cu compușii organici, precum și cu radiațiile ionizante. Procesul non-enzimatic poate să apară și în timpul fosforilării oxidative (respirația aerobă) din mitocondrii.

SRO și SRN sunt generați din surse endogene și exogene. Radicalii liberi endogeni sunt generați din activarea celulelor imune, inflamație, stres, cancer, îmbătrânire etc. SRO/SRN exogene (fig. 19) rezultă din poluarea aerului și a apei, din fumul de țigară, metale grele (Cd, Fe, Pb), alcool, grăsimi animale, radiații și anumite medicamente (ciclosporină,gentamicină). Aceste molecule de oxigen ”sar” printre celule și țesuturi provocând distrugere și creând alți radicali liberi [57].”

Colagenul, o proteină care dă pielii un aspect suplu și tineresc, este predispusă la distrugere de către radicalii liberi, acest procedeu manifestându-se sub forma ridurilor. În același timp, cicatricile se vindecă foarte greu datorită acțiunii produse de radicalii liberi. Daunele făcute de radicalii liberi au ajuns astfel să fie cauza principală a îmbătrânirii [55,58].

“După ce pătrund în organism acești compuși exogeni sunt metabolizați în radicali liberi. Atunci când sunt produși în exces, radicalii liberi generează un fenomen denumit stres oxidativ, proces dăunător ce pot modifica structura membranelor celulare și alte structure precum lipidele, proteinele și acidul dezoxiribonucleic. Stresul oxidativ apare atunci când celulele nu pot distruge excesul de radicali liberi formați. Cu alte cuvinte, stresul oxidativ rezultă dintr-un dezechilibru între formarea și neutralizarea SRO/SRN. Ca de exemplu, radicalii hidroxil și peroxi-nitrit în exces, pot deteriora membranele celulare și lipoproteinele printr-un proces numit peroxidare lipidică. Acestă reacție conduce la formarea compușilor malondialdehidici (MDA) care sunt citotoxici și mutageni. Peroxidarea lipidică are loc printr-o reacție în lanț ce se răspândește rapid afectând un număr considerabil de molecule lipidice. Și proteinele pot fi afectate de SRO și SRN ceea ce duce la modificări structurale și la pierderea activității enzimatice [59].”

Un alt proces periculos este acela în care LDL, fracțiunea dăunătoare sau rea a colesterolului din sânge, este de asemenea atacat, fapt ce ar parea util. Însă când LDL este oxidat, acesta se transformă într-o formă care nu mai poate fi recunoscută de sistemul imunitar ca aparținând corpului, făcându-l astfel ținta atacului autoimun. Acest proces contribuie la dezvoltarea plăcilor de grăsime în artere. Altă problemă ce ne sugerează și mai clar cât de periculoase pot fi aceste molecule pentru organism, este situația în care leziunile nereparate ale ADN-ului, devin niște mutații care apoi se transmit în corp pretutindeni acolo unde se divid celulele. Tipul cel mai nociv de mutații produce o diviziune celulară necontrolată [55,58].

Stresul oxidativ are un rol major în dezvoltarea bolilor cronice și degenerative, precum sunt: cancerul, artrita, bolile autoimune, bolile cardiovasculare și neurologice.

Corpul uman are mai multe mecanisme de apărare împotriva efectelor stresului oxidativ, prin producerea de antioxidanți, care pot fii produși natural în situ sau furnizați din mediul extern prin alimentație. Antioxidanții endogeni și exogeni previn sau repară daunele cauzate de SRO și SRN, deci prin urmare sporesc apărarea imunității și reduc riscul apariției bolilor degenerative.

S-a demonstrat că, în timp ce hidroxicinamații își resfrâng activitatea antioxidantă cu predilecție asupra sistemului hepatobiliar, flavonoidele au ca țintă preferată aparatul cardiovascular. Funcțiile flavonoidice obținute din sursele vegetale prezintă un interes aparte pentru efectul lor antioxidant în organismul uman, pentru prevenirea și combaterea diferitelor boli [55].

3.2. Rolul antioxidanților pentru sănătate

Organismul combate stresul oxidativ prin producerea de antioxidanți, fie generați în mod natural (antioxidanți endogeni), fie exogeni furnizați din alimentație. Rolul antioxidanților este de a neutraliza excesul de radicali liberi, protejând astfel celulele împotriva efectelor toxice ale radicalilor liberi și contribuie la prevenirea diverselor boli.

Eficiența specifică a antioxidanților constă în sinergismul lor: prin acțiunea combinată, fiecare dintre ei funcționează bazându-se pe mecanisme diferite, la nivele diferite ale lanțului evoluției radicalilor liberi în organism. Antioxidanții acționează în diferite nivele și creează posibilitatea de a ajusta și limita excesul radicalilor liberi sau a speciilor reactive (peroxizi) [55].

Acțiunea antioxidanților față de radicalii liberi

“Compușii celulari endogeni se pot clasifica în antioxidanți enzimatici și antioxidanți non-enzimatici.

Principalele enzime antioxidante implicate în mod direct în neutralizarea speciilor reactive de oxigen și nitrogen sunt:

superoxid dismutaza (SOD),

catalaza (CAT),

glutation-peroxidaza,

glutation-reductaza,

Superoxid-dismutaza (SOD) este prima linie de apărare împotriva radicalilor liberi

și catalizează radicalul anionic de superoxid (O2) în peroxid de hidrogen (H2O2) prin reducere. Oxidantul format este transformat în apă și oxigen prin catalază (CAT) și glutation peroxidază (GPx). Enzima GPx îndepărtează peroxidul de hidrogen (H2O2) , prin utilizarea acestuia pentru a oxida glutationul redus (GSH) în glutation oxidat (GSSG). Glutation-reductaza regenerează GSH din GSSG folosind NADPH ca sursă de reducere.

Pe lângă peroxidul de hidrogen, glutation-peroxidaza reduce hidroperoxidurile

lipidice și non-lipidice în timp ce oxidează glutationul (GSH).

Antioxidanții non-enzimatici, de asemenea sunt împărțiți în antioxidanți metabolici și antioxidanți nutrienți. Antioxidanții metabolici aparțin grupului de antioxidanți endogeni, produși de metabolism în organism (L-arginina, acidul lipoic, coenzima Q10, melatonina, bilirubina, acidul uric, proteinele de chelatare a metalelor și transferina).

Antioxidanții nutrienți aparțin antioxidanților exogeni, fiind compuși ce nu pot fii produși de către organism, prin urmare trebuie procurați din alimentație (vitamina C, vitamina E, carotenoidele, flavonoidele, acizii grași Omega-3 și Omega-6)

Când un antioxidant distruge un radical liber, acest antioxidant devine el însuși oxidat. În consecință, resursele antioxidante trebuie restaurate constant în organism. În timp ce într-un sistem specific un antioxidant este eficien împotriva radicalilor liberi, în alte sisteme, același antioxidant ar putea deveni ineficient. De asemenea, în anumite circumstanțe un antioxidant poate acționa chiar ca un pro-oxidant (poate genera SRO/SRN toxice) [60].”

Fig. 20. Acțiunea protectoare a antioxidanților asupra radicalilor liberi [61].

"Un antioxidant este un compus molecular suficient de stabil, pentru a dona un electron unui radical liber, neutralizându-l, astfel reducându-i capacitatea de distrugere asupra altor molecule. Antioxidanții contracarează radicalii liberi cedându-le acestora electronul de care au nevoie pentru a deveni stabili. Acești antioxidanți întârzie sau inhibă leziunile celulare prin proprietățile lor de curățare a radicalilor liberi. Având greutate moleculară mică, interacționează în siguranță cu radicalii liberi și pot termina reacția în lanț înainte ca moleculele vitale să fie deteriorate.

Antioxidanții acționează ca: agenți de curățare a radicalilor, ca donori de hidrogen, ca donori de electroni, agenți de descompunere a peroxidului, agenți de inactivare a oxigenului singlet, inhibitori de enzime și agenți de chelatarea metalului.

Se cunosc două mecanisme principale de acțiune ale antioxidanților.

Primul este numit mecanism de rupere a lanțului, prin care antioxidantul primar

donează un lectron radicalului liber prezent în sistem. Ca exemplu de reacție în lanț avem peroxidarea lipidelor. O enzimă antioxidantă precum catalaza, glutation-peroxidaza și superoxid-dismutaza previne procesul de oxidare prin reducerea vitezei de inițiere a lanțului neutralizând radicalii liberi sau prin stabilizarea radicalilor de metal tranzițional precum fierul și cuprul.

Al doilea mecanism implică îndepartarea inițiatorilor de specii de oxigen si nitrogen

reactiv (SRO și SRN) prin inactivarea catalizatorului de inițiere a lanțului [62].”

Nutrienții antioxidanți

“Antioxidanții din dieta noastră joacă un rol important în sprijinirea antioxidanților endogeni, prin neutralizarea stresului exidativ. Fiecare nutrient este unic în ceea ce privește structura și funcția sa antioxidantă.

Vitamina E este o vitamină solubilă în grăsimi, cu un potențial antioxidant crescut. Vitamina E este un compus chiral cu 8 stereoizomeri. Numai alfa-tocoferolul este cea mai bioactivă formă, la om. Deoarece este solubilă în grăsimi, alfa-tocoferol protejează membranele celulare împotriva daunelor cauzate de radicalii liberi. Funcția sa antioxidantă constă în special în protecția împotriva peroxidării lipidelor. Vitamina E a fost propusă pentru prevenirea cancerului de colon, cancerului de prostată, cancerului la sân, bolilor cardiovasculare, cataractei, artritei, și bolilor neurologice.

Vitamina C cunoscută sub numele de acid ascorbic, este o vitamină solubilă în apă. Este esențială în biosinteza colagenului, carnitinei și neurotransmițătorilor. Are funcții antioxidante, anti-aterogenice, anti-carcinogene și imunomodulatoare. Reduce incidența cancerului la stomac și previne apariția cancerului pulmonar și colorectal. Vitamina C funcționează sinergic cu vitamina E pentru anihilarea radicalilor liberi.

Licopenul este un carotenoid a cărui proprietăți antiproliferative și antioxidante au fost arătate prin diverse studii in vitro. Acesta s-a dovedit a avea un rol protector împotriva cancerului de prostată. Principala sursă de licopen alimentar sunt roșiile, sucul de rosii și sosul de tomate au o biodisponibilitate mai mare decât tomatele în stare brută neprocesată.

Acizii grași Omega-3 și Omega-6 sunt acizi polinesaturați cu lanț lung, nu sunt procesați de organismul uman ci sunt procurați din alimente precum: somon, ton, krill, nuci și semințe de in. În dietă există 3 tipuri importante de acizi grași Omega-3: acidul eicosapentaenoic, acidul docosahexaenoic și acidul alfa-linoleic. Acizii grași Omega-3 contribuie la reducerea inflamației, o dietă corespunzătoare trebuie să aibă o cantitate de 2-4 ori mai mare de acizi grași Omega-3 decât Omega-6, deoarece cantitățile mari de Omega-6 pot favoriza inflamațiile în corp.

Acidul gras Omega-3 reduce inflamația și previne afecțiunile cronice precum bolil cardiace, accident vascular cerebral, artrită, cataractă, cancer etc.

Acidul gras Omega-6 îmbunătățește neuropatia diabetică, osteoporoza, psoriazisul și eczemele.

Seleniu reprezintă compusul mineral ce formează locul activ al mai multor enzime antioxidante, inclusiv glutation-peroxidaza. În doză mică, are efect antioxidant, imunomodulator și anticancerign. De asemenea, este necesar pentru buna funcționare a glandei tiroide.

Beta-carotenul face parte din clasa carotenoidelor, denumite și provitamine, fiincă pot fi transformate în forma activă a vitaminei A. Beta-carotenul este transformat într-un compus esențial vederii, numit retinol. Acesta are cea mai mare putere antioxidantă asupra radicalului oxigen singlet.

Flavonoizii sunt compuși polifenolici prezenți în majoritatea plantelor. Conform structurii chimice, peste 4.000 de flavonoizi au fost identificați și clasificași în: flavanoli, flavanone, flavone, izoflavone, catechine și antociani. Efectele benefice ale flavonoizilor se datorează potențialului lor antioxidant crescut. S-a raportat faptul că acestea previn sau întarzie o serie de afecțiuni cronice și degenerative. Ceaiul verde este o sursă bogată de flavonoide (în special catechine) ce se găsesc în cantități de 4-6 ori mai mari decât în ceaiul negru. Studiile in vivo arată că, catechinele cresc activitatea antioxidantă plasmatică totală. Catechinele scad malon-aldehida, un marker al stresului oxidativ. Catechinele cresc concentrația de vitamina E în lipoproteinele cu densitate scăzută, astfel protejându-le împotriva peroxidării.

Polifenolii prezintă activitate antioxidantă împotriva radicalilor liberi și a radicalilor superoxid și peroxinitrit. De asemenea, modifică multe activități catalitice ale enzimelor, în special a celor oxidante și pot modifica procesul de fosforilare al proteinelor. Activitatea antioxidantă a polifenolilor poate preveni deteriorarea ADN-ului, formarea hidro-peroxidului lipidic și peroxidarea lipidică.

EGCG (Epicagallo-catechin-3-gallat) are capacitatea de a preveni și de a proteja împotriva daunelor oxidative ce apar la moleculele LDL, având efect anti-aterosclerotic. Funcția antioxidantă a catechinelor este asociată cu un număr de grupări o-dihidroxi și o-hidroxiceto. Potențialul antioxidant al EGCG este mult mai mare decât cel al vitaminei C și E, care împreună cu glutationul și superoxid-dismutaza reprezintă principalul mijloc intern de apărare al celulelor.” [63]

Determinarea activității antioxidante poate fi efectuată prin mai multe metode, care pot fi grupate, în funcție de agentul oxidant, în:

• Metode care folosesc radicali organici:

metoda TEAC (determinarea capacității antioxidante în echivalenți Trolox);

metoda TRAP/ORAC (determinarea capacității antioxidante în total radicali scavenger); metoda ABTS (determinarea capacității antioxidante cu acid benzotiazolin sulfonic); metoda DPPH (determinarea capacității antioxidante cu difenil picrilhidrazina);

metoda DMPD (determinarea capacității antioxidante cu dimetil fenilendianima); metodele LC și PLC (determinarea capacității antioxidante prin chemiluminiscență și fotochemiluminiscență) [64].

• Metode care folosesc ioni metalici:

metoda FRAP (determinarea capacității antioxidante prin capacitatea plasmei de a reduce FeIII) [64].

În cadrul lucrării de licență, evaluarea activității antioxidante totale a extractelor fluide vegetale, s-a efectuat prin procedeul ACL – Capacitatea Antioxidantă în mediu Lipidic, utilizând aparatul PHOTOCHEM, conform procedurii Analytik Jena AG, Germany.

PARTEA SPECIALĂ

CAPITOLUL 4

ACTIVITATEA ANTIOXIDANTĂ A UNOR EXTRACTE HIDROALCOOLICE DIN FRUNZELE SPECIILOR Camellia sinensis și Aspalathus linearis

4.1. Obținerea unor extracte hidroalcoolice din frunzele speciilor Camellia sinensis și Aspalathus linearis

Extractele vegetale (fig. 23) sunt preparate fitofarmaceutice fluide, moi sau uscate, obținute prin extracția produselor vegetale cu diferiți solvenți.

În ultimii ani s-a pus accent pe revalorificarea farmaceutică și terapeutică a preparatelor de origine vegetală prin cunoașterea proprietăților fizico-chimice și terapeutice a principiilor active din plante medicinale și dezvoltarea tehnicilor de extracție și a mijloacelor de control de calitate.

Soluțiile extractive sunt forme farmaceutice care conțin proporții mai mici sau mai mari de substanțe active alături de altele mai puțin active și de balast, extrase cu ajutorul solvenților [53].

Macerarea

Macerarea constă în tratarea produsului vegetal mărunțit cu o cantitate necesară de solvent, menținerea în contact pe o durată determinată, concomitent cu agitarea intermitentă și apoi separarea soluției extractive de reziduu prin filtrare sau decantare; în cazul maceratelor în soluții de altă natură, timpul de macerare se mărește, putând ajunge la câteva săptămâni. Macerarea se aplică mai ales în cazul extracției principiilor ușor solubile la rece și termolabile. Maceratele pot fi păstrate la rece, în vase de sticlă bine închise, maxim 2-3 zile, deoarece o păstrare mai îndelungată favorizează dezvoltarea microorganismelor și degradarea principiilor active [55, 66, 67].

În vederea realizării unor preparate farmaceutice de tip apă de gură medicinale pe bază de amestec din frunzele speciilor Camellia sinensis și Aspalathus linearis, am obținut extractele hidroalcoolice utilizând procedeul prin macerare la rece, conform F.R. Ediția a X-a, care asigură o bună extracție pentru compuși antioxidanți importanți, polifenoli.

S-au utilizat ca materii prime, frunze uscate din speciile Camellia sinensis și Aspalathus linearis, comercializate pe piața din România sub formă de ceaiuri. Din cele opt probe de produse vegetale au fost obținute 16 extracte hidroalcoolice de concentrație 10 %, prin macerare la rece în alcool etilic de concentrație 40% și respectiv alcool etilic de concentrație 70% .

Material și metode

Parametri de lucru pentru obținerea extractelor hidroalcoolice:

Materialul vegetal uscat și mărunțit din produsele vegetale comercializate pe piața românească: frunzele Camellia Sinensis și Aspalathus Linearis

Solventul de extracție: alcool etilic 40%, respectiv alcool etilic 70%

Concentrația extractelor vegetale: 10 % (10 g plantă uscată/ 100 mL alcool etilic de 40% respectiv 10 g plantă uscată/ 100 mL alcool etilic de 70%)

Temperatura de extracție: temperatura ambiantă

Timpul extracție: 14 zile, la întuneric

Mod de lucru

Se cântăresc la balanța analitică câte 10 g de produs vegetal uscat și mărunțit la pulbere cu ajutorul râșniței electrice, care este apoi trecut apoi într-un flacon de sticlă și este tratat cu 100 mL alcool etilic de concentrație 40% și respectiv 70%, preparat conform Farmacopeei Române, Ediția a X-a. Produsul vegetal se agită și se lasă la macerat, la întuneric timp de 14 zile, la temperatură ambiantă, agitarea având loc periodic. După 14 zile, extractele se filtrează la pompa de vid, pe hârtie de filtru cantitativă Whatman cu bandă albastră și se aduc la balon cotat de 25 mL și se păstrează la temperatura de 4 °C.

Fig. 21. Produsele de ceai Camellia sinensis și Aspalathus linearis folosite pentru obținerea extractelor hidroalcoolice

Fig. 22. Frunzele plantelor Camellia sinensis și Aspalathus linearis

Rezultate și discuții

Controlul calității extractelor vegetale din speciile Camellia sinensis și Aspalathus linearis

1. Aspectul soluției

Prin dizolvarea substanțelor în concentrațiile și în solvenții prevăzuți în monografii trebuie să se obțină, după caz, soluții limpezi, transparente, opalescente sau tulburi, incolore sau slab colorate. Pentru aprecierea limitelor admise de claritate sau de colorație se recurge la compararea soluțiilor de analizat cu soluții-etalon. Compararea volumelor egale din soluția de analizat și din soluția-etalon se efectuează în eprubete incolore, cu diametre egale, utilizând 10 mL soluție, dacă nu se prevede altfel. Claritatea (transparența, opalescența, tulbureala) sau colorația soluției de analizat se consideră corespunzătoare dacă aceasta nu depășește claritatea sau colorația unei soluții-etalon.

Fig. 23. Extractele hidroalcoolice de concentrație 10%, obținute din frunzele uscate ale speciilor Camellia sinensis si Aspalathus linearis prin macerare la rece, în alcool etilic 40% și alcool etilic 70%

Fig. 24. Extracte hidroalcoolice de concentrație 10%, obținute din frunzele uscate ale speciilor Camellia sinensis și Aspalathus linearis, prin macerare la rece,

în alcool etilic 40%

Fig. 25. Extracte hidroalcoolice de concentrație 10%, obținute din produse vegetale uscate din specia Camellia sinensis si Aspalathus linearis prin macerare la rece,

în alcool etilic 70%

Caracteristicile soluției finale

Soluțiile extractive hidroalcoolice obținute (fig. 26) în urma macerării la rece a produsului vegetal uscat (folium) din speciile Camellia sinensis și Aspalathus linearis se prezintă sub formă de soluții limpezi, de culoare galben închis până la brun-roșcat, cu gust ușor amărui-astringent, mentolat și alcoolic, cu miros caracteristic.

Fig. 26. Soluțiile extractive finale, după perioada de macerare

2. Determinarea pH-ului

– Metoda potențiometrică

Fig. 27. Multiparametru Edge, Hanna Instruments, prevăzut cu electrozi de pH, conductivitate electrică și oxigen dizolvat

Determinarea potențiometrică a pH-ului se efectuează prin măsurarea diferenței de potențial dintre doi electrozi introduși în soluție. În mod obișnuit, se folosește ca electrod-indicator electrodul de sticlă care perimte efectuarea unor determinări în serie și nu este influențat de prezența agenților oxidanți sau reducători. Electrodul (fig. 27.) acesta poate fi utilizat la un interval de pH 2,0-10,0. În intervalul dintre două titrări electrodul se păstrează în apă. Ca electrod de referință se folosește în mod obișnuit electrodul de calomel saturat. În intervalul dintre două titrări electrodul se păstrează în soluție saturată de clorură de potasiu [55].

Se mai poate folosi electrodul de argint-clorură de argint. Cele două soluții tampon pentru etalonare trebuie astfel alese încât să prezinte o diferență de pH care să nu depășească patru unități, iar pH-ul soluției de analizat să fie situat între ele. Prima soluție tampon pentru etalonare se introduce într-o cuvă. Butonul „temperatură” se reglează la temperatura soluției. Butonul de calibrare se ajustează până când aparatul relevă valoarea de pH prevăzută în tabel pentru temperatura respectivă. Pentru cea de-a doua soluție-tampon pentru etalonare, introdusă într-o altă cuvă, aparatul trebuie să arate o valoare care să difere cu 0,5 unități mai mult sau mai puțin față de valoarea de pH corespunzătoare (Fig. 31) [55, 66].

Valorile obținute în urma măsurării pH-ului au fost cuprinse între 5,52 – 6,50.

3. Determinarea densității relative

Metoda picnometrului

Fig. 28. Picnometru prevăzut cu capilară laterală și termometru

Fig. 29. Măsurarea volumului de apă distilată și al probei de analizat

Se cântărește picnometrul gol, se umple cu apă la 20 șC și se cântărește din nou . Diferența dintre masa picnometrului cu apă și a picnometrului gol reprezintă masa volumului de apă la 20°C (m1). Picnometrul se golește, se usucă, se umple cu proba de analizat adusă la temperatura de 20°C și se cântărește (fig. 29).

Diferența dintre masa picnometrului cu lichid și cea a picnometrului gol reprezintă masa volumului de lichid la 20 șC (m).

Densitatea relativă a lichidului se calculează a lichidului se calculează conform formulei:

d²ș=m/m1, în care;

d²ș – densitatea relativă;

m – masa volumului de lichid (g);

m1– masa volumului de apă distilată (g). Precizia determinării este la a patra zecimală

[55,66].

Valorile obținute în urma determinării pH-ului, densității relative și conductivității electrice sunt redate în Tabel I, II,III și IV

Tabele I- IV. Caracteristicile fizico-chimice ale extractelor hidroalcoolice din frunzele speciilor Camellia sinensis și Aspalathus linearis

Tabel I.

Tabel II.

Tabel III.

Tabel IV.

Fig. 30. Determinarea conductivității electrice ale extractelor hidroalcoolice din frunzele speciilor Camellia sinensis și Aspalathus linearis

Fig 31. Determinarea pH-ului ale extractelor hidroalcoolice din frunzele speciilor Camellia sinensis și Aspalathus linearis

4.2. Determinarea activității antioxidante totale a extractelor hidroalcoolice de ceai ale speciilor Camellia sinensis și Aspalathus linearis

Principiul metodei fotochemiluminescenței de măsurare a capacității antioxidante totale (TEAC) prin tehnica ACL (Capacitate antioxidantă pentru substanțe solubile în mediu lipidic)

Prin excitare (expunere) optică a unei substanțe fotosensibile rezultă produși radicali liberi în proba analizată. Radicalii liberi (anionii superoxid) sunt produși prin excitația optică (iradiere) a unei substanțe fotosensibilizatoare (colorant). Acești radicali sunt eliminați parțial din probă prin reacția cu antioxidanții prezenți. În tubul de măsurare, radicalii rămași determină substanța detectoare luminol să emită o cuantă luminoasă, este detectată radiația emisă cu ajutorul unui tub fotomultiplicator care captează lumina, o amplifică, o transformă în curent electric care este măsurat [70]. Măsurarea semnalului produs prin luminescență are loc după 1-3 min și astfel se poate măsura capacitatea antioxidantă a probei [68].

După eliberarea radicalilor, antioxidanții prezenți în probă îi anihilează într-o anumită cantitate. O parte din radicali rămân în final în probă, urmând a se combina, reactivul fotochimic sensibil rămas în probă care, în absența sursei de excitare externă are rol de detector de radicali liberi [70]. Se combină cu aceștia, iar în urma reacției chimice se emite o cuantă de lumină care este captată, amplificată și detectată de fotomultiplicator și transformată în curent electric care este măsurat. Se măsoară capacitatea antioxidantă totală din semnalul electric al aparatului (în V) care este convertit în valori de concentrație [68,69].

Inițial, are loc expunerea la lumină a substanței generatoare de radicali prezentă în probă prin introducerea reactivului respectiv de lucru (R3), sensibil la lumină și temperatură (se păstrează numai la -18°C), apoi se emite cuanta luminoasă detectată de fotomultiplicator [69].

Reactivul fotosensibil (R3) îndeplinește următoarele roluri:

formează radicalii liberi (este generator de radicali liberi)

reacționează cu radicalii rămași (este detector de radicali).

Sursa externă de lumină este lampa de mercur, căptușită cu fosfor, care asigură energie maximă la λ = 351 nm [70].

Se măsoară semnalul electric emis de către radicalii liberi rămași în probă, care nu au reacționat cu antioxidanții probei. Această reacție are loc prin emisia unei cuante de lumină ce este înregistrată de detector (fotomultiplicator).

Se determină capacitatea antioxidantă totală a probei de analizat, care se cuantifică prin comparare cu standardul Trolox (derivat de vitamina E, denumire comercială dată de Hoffman-LaRoche pentru 6-hydroxy-2,5,7,8-tetramethylchroman-2-carboxylic acid) și se exprimă în unități echivalente față de standardul Trolox [71].

Material și metode

1. Pregătirea probelor în vederea determinării capacității antioxidante totale (TEAC)

Obținerea extractelor hidroalcoolice vegetale s-a realizat prin metoda macerării la rece

produsului vegetal uscat în alcool etilic 40% și alcool etilic 70%, timp de 14 zile. Soluția stoc a fost preparată dintr-o cantitate de 10 g frunze uscate din produsele vegetale ale speciilor Camellia sinensis și Aspalathus linearis, introdusă în balon cotat de 100 mL peste care s-a completat până la semn cu alcool etilic de concentrație 40% și respectiv alcool etilic de concentrație 70%. Extractele obținute din produsele vegetale uscate s-au filtrat la presiune normală, pe hârtie de filtru cantitativă Whatman cu bandă albastră și au rezultat 16 extracte fluide de concentrație 10%, denumite în continuare soluții stoc, cu aspect limpede, de culori diverse de la gălbui până la brun-roșcat.

2. Determinarea capacității antioxidante totale (TEAC) a extractelor hidroalcoolice vegetale

Într-o primă etapă, determinarea capacității antioxidante totale s-a făcut pentru

extractele hidroalcoolice din frunze uscate ale plantelor Camellia sinensis și Aspalathus linearis denumite soluții stoc și au fost repetate, iar rezultatele prezentate figurează ca valori medii ale măsurătorilor.

Înainte de măsurare, probele s-au omogenizat rapid cu ajutorul unui agitator magnetic Vortex Velp Scientifica, Italy, în faza de metanol, iar din supernatant s-au luat volume de 5 μL probă pentru măsurători [69]. Evaluarea capacității antioxidante totale a speciilor Camellia sinensis și Aspalathus linearis s-a realizat cu ajutorul aparatului fotochemiluminometru PHOTOCHEM, Analytik Jena AG, Germany, cuplat la PC prevăzut cu soft pentru interpretarea datelor.

Fiecare determinare a durat câte 120 secunde (Fig. 32).

Componentele kit-ului de reactivi pentru procedura ACL:

Reactiv R1 – metanol p.a.;

Reactiv R2 – soluție tampon de reacție;

Reactiv R3 – reactiv fotosensibilizator și reactiv de detectare a radicalilor liberi;

Reactivul R4 – standardul de calibrare (Trolox), pentru cuantificarea substanțelor antioxidante solubile în mediu lipidic [72].

4. Procedura de calibrare și măsurare

Calibrarea și măsurătorile s-au efectuat în conformitate cu protocolul standard al metodei

ACL, Analytik Jena AG, folosind volume conform schemei de mai jos (Tabel V).

Se fac cel puțin trei măsurători (blank-uri).

Curba de calibrare pentru standardul Trolox a fost construită folosind o serie de soluții

standard Trolox de concentrații 0.5, 1.0, 1.5, 2.0 și 3.0 nmol/volum probă (Fig. 34).

Tensiunea (V) înregistrată este proporțională cu luminescența generată în funcție de timp (sec.) [71]. S-a înregistat inhibiția radicalilor liberi, prin intermediul substanțelor antioxidante din probele de analizat, iar capacitatea antioxidantă totală (TEAC) a probelor a fost evaluată prin raportare la standardul Trolox și este exprimată în unități echivalente Trolox (Fig. 34).

Fig. 32. Fotochemiluminometru PHOTOCHEM, Analytik Jena AG, Germany

Tabel V. Schema de lucru pentru determinarea capacității antioxidante totale (TEAC), conform procedurii Analytik Jena

Evaluarea comparativă a capacității antioxidante totale s-a realizat pentru un număr de 16 extracte hidroalcoolice din frunze uscate de Camellia sinensis și Aspalathus linearis de concentrație 10% soluții stoc (materia primă) în alcool etilic de 40% și alcool etilic de 70%.

Rezultate și discuții

Rezultatele obținute privind capacitatea antioxidantă totală (TEAC) a extractelor din frunze uscate de Camellia sinensis și Aspalathus linearis, sunt prezentate în fig. 33-34 și tabelele V șiVI .

Fig. 34. Curba de calibrare pentru standardul Trolox

Fig. 33. Curbe activitate antioxidantă blank, standarde, probe

Tabel VI. Capacitatea antioxidantă totală (TEAC) a extractelor hidroalcoolice din produsele vegetale de tip ceaiuri

Rezultatele experimentale obținute (Tabelele V și VI), evidențiază următoarele aspecte:

În cazul extractelor hidroalcoolice vegetale din soluții stoc, de concentrație entrație 10%, la volumul de lucru de 5 μL, s-au înregistrat valori ale capacității antioxidante totale foarte ridicate.

Metoda de extracție utilizată – macerarea la rece în alcool etilic de diferite concentrații – pentru obținerea extractelor fluide vegetale, natura speciilor studiate precum și rapoartele molare de amestecare optime între extractele fluide, au generat o bună capacitate antioxidantă totală a produselor obținute.

Metoda de extracție utilizată – macerarea la rece în alcool etilic de diferite concentrații – pentru obținerea extractelor fluide vegetale și natura speciilor studiate, au generat o bună capacitate antioxidantă totală a produselor obținute.

În cazul extractelor hidroalcoolice din ceai roșu soluții stoc, de concentrație 1%, la volumul de lucru de 5 μL, s-au înregistrat valori ale capacității antioxidante totale foarte ridicate, atât ceai roșu la plic cât și ceai roșu la pungă, respectiv la extractul hidroalcoolic de concentrație 40% alcool etilic s-au înregistrat cele mai ridicate valori ale capacității antioxidante totale (9.6115 µg/mg) și respectiv la extractul hidroalcoolic de ceai roșu de concentrație 70% alcool etilic s-au înregistrat valori ridicate ale capacității antioxidante totale (9.5464 µg/mg).

Cele mai scăzute valori ale capacității antioxidante totale (între 9.4713 µg/mg și 9.4813 µg/mg) s-au înregistrat în cazul ceaiului alb și ceaiului verde, la volumul de lucru de 5 μL, atât pentru extractele hidroalcoolice de concentrație 1% în solvent alcool etilic de concentrație 40%, cât și pentru extractele de concentrație 1% în solvent alcool etilic de concentrație 70%.

Pentru extractele hidroalcoolice de ceai negru de concentrație 1%, la volumul de lucru de 5 μL, s-au înregistrat valori medii ale capacității antioxidante totale (între 9.4763 µg/mg și 9.5264 µg/mg) atât în solvent alcool etilic de concentrație 40%, cât și în alcool etilic de concentrație 70% .

CONCLUZII

În cadrul acestei lucrări am studiat caracteristicile comparative ale unor specii de plante frecvent comercializate pe piața din România. Pentru studiu am ales plantele Camellia sinensis și Aspalathus linearis cunoscute din punct de vedere terapeutic, utilizate mai ales sub formă de ceaiuri.

Studiul comparativ din cadrul acestei lucrări s-a efectuat pe un număr de 8 produse vegetale de tip frunze (folium) din speciile Camellia sinensis și Aspalathus linearis frecvent comercializate pe piața românească.

În cadrul lucrării s-a efectuat o caracterizare generală farmaco-botanică a speciilor de plante Camellia sinensis și Aspalathus linearis, s-au prezentat utilizările în diferite afecțiuni a acestor plante, precum și acțiunea terapeutică a evidențiată prin studii farmacochimice anterioare.

Plantele studiate, Camellia sinensis și Aspalathus linearis, se remarcă prin multiple proprietăți benefice, prezentând mai ales acțiuni antioxidante, antiinflamatoare, antiseptice.

Studiul comparativ al activității antioxidante din cadrul lucrării s-a efectuat pe un număr de 16 extracte din frunze uscate de Camellia sinensis și Aspalathus linearis, realizate la concentrații de 10% în alcool etilic de concentrație 40% și 70%.

Ținând cont de datele din literatură privind conținutul de principii active și acțiunea terapeutică a produselor vegetale studiate, putem corela valorile ridicate ale capacității antioxidante totale a extractelor fluide pe bază de Camellia sinensis și Aspalathus linearis cu acțiunea antiseptică, antiinflamatoare a acestor produse vegetale. Suprimarea procesului inflamator ar putea fi datorată eradierii radicalilor liberi prin activitatea antioxidantă a acestora, cu efect inhibitor împotriva formării radicalilor liberi și a îmbătrânirii celulelor.

BIBLIOGRAFIE

1. https://www.tea.co.uk/tea-a-brief-history

2. http://www.itoen-global.com/allabout_greentea/history_of_tea.htmL

3. https://starofmysore.com/chanoyu-the-japanese-tea-ceremony/

4. https://www.indiatea.org/history_of_indian_tea

5. https://www.theskincarechemist.com/glossary/camellia-sinensis-green-tea-leaf-extract/

6. https://www.historic-uk.com/CultureUK/Afternoon-Tea/

7. https://russianlife.com/stories/online/tea-time-in-russia/

8. https://shinok.ru/en/old-chap-samovar-in-shinok-restaurant/

9.https://www.dreamstime.com/royalty-free-stock-photo-samovar-museum-samovars-gorodets-image23975155

10.https://www.123rf.com/photo_21847644_drinking-traditional-turkish-tea-with-turkish-tea-cup-and-copper-tea-pot.html

11. http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Turkish_tea#History

12. http://www.turkishculture.org/culinary-arts/turkish-tea-53.htm

13. https://turkishmart.ca/products/caykur-rize-black-tea

14. https://www.bushmanskloof.co.za/blog/rooibos-the-wonder-plant

15. https://livadacuceai.ro/ceai-rooibos

16. www.plantpictures.de

17. http://www.plantsrescue.com/camellia-sinensis/

18. https://worldteaacademy.com/146/course/CORE01-Essentials-of-Camellia-sinensis-Test-Only

19. http://powo.science.kew.org/taxon/urn:lsid:ipni.org:names:828548-1

20. TIȚĂ, I., Botanică Farmaceutică, Ediția a-II-a, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 2005.

21. http://www.tipdisease.com/2015/05/rooibos-aspalathus-linearis-overview.html

22. DAHLGREN, R., Crotalarieae (Aspalathus). Flora of southern Africa, 1988, vol. 10, p. 423.

23. http://pza.sanbi.org/aspalathus-linearis

24. LEISTNER, O.A. Seeds plants of southern Africa : families and genera., National Botanical Institute, vol. 5, 2000, p. 10.

25. JACKSON, W.P.U., Origins and meanings of South African plant genera. University of Cape Town Ecolab, vol. 8, 1990, p. 340.

26. https://www.restograf.ro/studiul-despre-consumul-de-ceai-verde-in-romania/

27. SATO T., MIYATA G.,The nutraceutical benefit, part I: green tea, Nutrition, vol. 16, 2000, p. 315 -317.

28. WHEELER, S.R., Tea and tannins, Science, vol. 204, 1980, p. 6 – 8.

29. GRAHAM , H.N., Green tea composition, consumption, and polyphenol chemistry, Prev Med, vol. 21, 1992, p. 334 – 350.

30. SHIMAMURA, N., MIYASE, T., UMEHARA, K., WARASHINA, T., FUJII, S. Phytoestro‐gens from Aspalathus linearis, Biological and Pharmaceutical Bulletin, vol. 29, 2006, p. 1271 – 1274.

31. https://examine.com/supplements/rooibos/

32. HSU, S.P., WU, M.S., YANG, C.C., HUANG, K.C., LIOU, S.Y., HSU, S.M., CHIEN, C.T., Chronic green tea extract supplementation reduces hemodialysis-enhanced production of hydrogen peroxide and hypochlorous acid, atherosclerotic factors, and proinflammatory cytokines, Am J Clin Nutricion, vol. 3, 2007, p. 23.

33. YU, R., JIAO, J.J., DUH, J.L., Activation of mitogen-activated protein kinases by green tea polyphenols: potential signaling pathways in the regulation of antioxidant-responsive element-mediated phase II enzyme gene expression, Carcinogenesis, vol. 6, 1997, p. 451.

34. DONEPUDI, M.S., KONDAPALLI, K., AMOS, S.J., VENKANTESHAN, P. Breast cancer statistics and markers, Journal of Cancer Research and Therapeutics, no. 3, 2005, p. 506.

35. KATIYAR, S., ELMETS, C.A., KATIYAR, S.K. (2007). Green tea and skin cancer: Photoimmunology, angiogenesis and DNA repair, Journal of Nutritional Biochemistry, vol. 5, 2014, p. 287 – 296.

36. YUAN, J.M., Green tea and prevention of esophageal and lung cancers, Molecular Nutrition & Food Research, vol. 6, 2011, p. 886 – 904.

37. TANG, N.-P., LI, H., QIU, Y.-L., ZHOU, G.-M., MA, J.,Tea consumption and risk of endometrial cancer: A metaanalysis, American Journal of Obstetrics and Gynecology, vol. 25, 2009, p. 601 – 605.

38. BAKER, J., BOAKYE, K., MCCANN, S., BEEHLER, G., RODABAUGH, K.J., VILLELLA, J., Consumption of black tea or coffee and risk of ovarian cancer, International Journal of Gynecological Cancer, vol.1, 2007, p. 50 – 54.

39. MEYDANI, M., HASAN, S.T. Dietary polyphenols and obesity, Nutrients, vol. 7, 2010, p. 737 – 751.

40. SHEN, C.L., YEH, J.K., CAO, J.J., CHYU, M.C., WANG, J.S., Green tea and bone health evidence from laboratory studies, Pharmacol. Res., vol. 2, 2011, p. 155 – 161.

41. YODA, Y., HU, Z.Q., ZHAO, W.H., SHIMAMUR,A T., Different susceptibilities of Staphylococcus and gram-negative rods to epigallocatechin gallate, J. Infect. Chemother, vol. 10, 2004, p. 55 – 58

42. WANG, H., PROVAN, G.J., HELLIWELL, K.,Tea flavonoids: Their functions, utilisation and analysis, Trends in Food Science & Technology, vol. 11, 2000, p. 152 –160.

43. MANDEL, S.A., AMIT, T., KALFON, L., REZNICHENKO, L., YOUDIM, M.B. H.,Targeting multiple neurodegenerative diseases etiologies with multimodal- acting green tea catechins, Journal of Nutrition, vol. 138, ed. 8, 2008, p. 1578 – 1583.

44. MATSUYAMA, T., TANAKA, Y., KAMIMAKI, I., NAGAO, T., TOKIMITSU, I., Catechin safely improved higher levels of fatness, blood pressure, and cholesterol in children, Obesity (Silver Spring), vol. 16, 2008, p. 1338 – 1348.

45. ANDERSON, R.A., POLANSKY, M.M., Tea enhances insulin activity, Journal of Agricultural and Food Chemistry, vol. 50, p. 7182 – 7186.

46. KEIJZERS, G.B., DE GALAN, B.E., TACK, C.J., SMITS, P., Caffeine Can Decrease Insulin Sensitivity In Humans, Diabetes Care, vol. 25, 2001, p. 364 – 369.

47. KORAT, A.V.A., WILLETT, W.C., HU, F.B., Diet, lifestyle, and genetic risk factors for type 2 diabetes: A review from the nurses' health study, nurses' health study 2, and health professionals'follow-up study, Current Nutrition Reports, vol. 4., 2014, p. 345 – 354.

48. ASIF, M., The prevention and control the type-2 diabetes by changing lifestyle and dietary pattern, Journal of Education and Health Promotion, vol. 3, 2014, p. 1.

49. NEHLING, A, DAVAL, JL, DEBRY, G., Caffeine and the central nervous system: mechanism of action, biochemical, metabolic and psycho stimulant effects, Brain res rev., vol. 17, 1992, p. 139 – 170.

50. LEON-CARMONA, J.R., GALANO, A., Is caffeine a good scavenger of oxygenated free radicals, J. Phys chem B., vol. 5, 2011, p. 4538 – 4546.

51.http://sciencemeetsfood.org/delayed-release-caffeine-science-behind-making-caffeine-buzz-last-longer/

52. LIGUORI, A., HUGES, J.R., GRASS, J.A., Absorption and subjective effects of caffeine from coffee, cola, and capsules, Pharmacol Biochem Behav, vol. 58, 1997, p. 721 – 726.

53. BRUNETON, J., Pharmacognosie. Phytochimie. Plantes Medicinales, Technique Documentation-Lavoisier, vol. 3., 2001, p. 45.

54. ULICNA, O., GREKSÁK, M., VANCOVA, O., ZLATOS, L., GALBAVY, S., BOSEK, P., NAKANO, M., Hepatoprotective effect of rooibos tea (Aspalathus linearis) on CCl4-induced liver damage in rats, Physiological Research, no. 52, 2003, p. 461–466.

55. DÖLL, M., Das Antioxidantienwunder, Herbig, 2003.

56. https://solesence.com/what-are-free-radicals-anyway/

57. MAGNENAT, J.L., GARGANOAM, M., CAO, J., The nature of antioxidant defense mechanisms: A lesson from transgenic studies, Environ Health Perspect, 1998, nr. 28, p. 1219

58. POPOV, I., LEWIN, G., Photochemiluminescent detection of antiradical activity; IV:testing of lipid-soluble antioxidants, J. Biochem. Biophys. Methods, 31, p. 1 – 8, 1996.

59. RAO, A.L., BHARANI, M., PALLAVI, V., Role of antioxidants and free radicals in health and disease, Adv Pharmacol Toxicol., nr. 7, 2006, p. 29–38.

60. HALLIWELL, B., How to characterize an antioxidant – An update, Biochemistry Soc. Symp, vol. 5, 1995, p. 73–101.

61. https://guardian.ng/features/health/free-radicals-and-the-antioxidant-defense-system/

62. KRINSKY, N.I., Mechanism of action of biological antioxidants, Proc. Soc. Exp. Biol Med., 1992, vol. 5, p. 200-230.

63. PAPAS, A.M. Diet and antioxidant status, Food Chem Toxicol. no. 37, 1999, p. 999–1007.

64. Determination of the antioxidative capacity lipid-soluble substances with the PHOTOCHEM, Analytik Jena AG, Germany, 2004.

65. POPOV, I., LEWIN, G., Photochemiluminescent detection of antiradical activity; IV:testing of lipid-soluble antioxidants, J. Biochem. Biophys. Methods, 31, p. 1 – 8, 1996.

66. SHAHIDI, F., HO, C.T., Phytochemicals and Phytopharmaceuticals, AOCS Press; Champaign, USA, 1999, p. 153 – 162.

67. POPOVICI, I., LUPULEASA, D., Tehnologie farmaceutică, vol. II, Ed. Polirom, Iași, 2008.

68. POPOV, I., LEWIN, G., Photosensitized chemiluminescence, its medical and industrial applications for anti-oxidizability tests, Chemiluminescence in Analytical Chemistry, A.M. Garcia-Campana and W. Baeyens (Eds.) Dekker, NY, 2000.

69. POPOV, I., LEWIN, G., Photochemiluminescent detection of antiradical activity. II. Testing of nonenzymic water-soluble antioxidants, Free Rad. Biol. & Med, 1994, nr. 17, p. 267 – 271.

70. SHAHIDI, F., Use of Chemiluminescence in Measurement of Antioxidant Activity, Oral Presentation at IFT, 2003.

71. CHANTANAWARANGOON, S., PADILLA-ZAKOUR, O.I., Water-soluble antioxidant capacity of phenolic compounds and Trolox using photochemiluminescence method (PCL), Poster presented at IFT 2003 by, Food Science & Technology Cornell University of Food Science, Geneva NY.

72. HERMANN, H., Analytik Jena AG, Quantitation of Antioxidants by Photo-induced Chemiluminescence, unpublished data.