. Studiul Cadrului Juridic, Organizatoric Si Functional al (s.c. Xyz S.a., Barlad)

CAPITOLUL I

STUDIUL CADRULUI JURIDIC,ORGANIZATORIC SI FUNCȚIONAL AL S.C. F.E.P.A. S.A. BÂRLAD

I.1.CADRUL JURIDIC DE CONSTITUIRE A

S.C. F.E.P.A. S.A. BÂRLAD. SCURT ISTORIC .

Fabrica de Elemente Pneumatice și Automatizare-BÂRLAD s-a înființat pe baza HCM/08.01.1971. În 1974,conform HCM 1028/15.08.1974,s-a unificat cu Fabrica de Aparate de Măsură și Control-FAMC-BÂRLAD luând astfel ființă IEPAM BÂRLAD.

În anii următori ,întreprinderea a cunoscut o serie de dezvoltări care a avut drept scop creșterea capacității și diversificarea producției,și anume:

Dezvoltarea IEPAM,prin aprobarea HCM 1383/31.12.1975.

Dezvoltarea IEPAM, secția traductoare electronice, aprobată

prin Decret 31/09.02.1977.

S.C. F.E.P.A. S.A. BÂRLAD s-a constituit în 1991 prin preluarea integrală a patrimoniului IEPAM prin H.G. nr. 1296 din 31.12.1990 în temeiul Legii 14/1990.

S.C. F.EP.A. S.A. BÂRLAD este persoană juridică română, având forma juridică de societate comercială pe actiuni și își desfășoară activitatea în conformitate cu legile române și cu statutul propriu. Societatea supusă analizei în prezenta lucrare este înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului județului VASLUI sub nr. J37/32/1991 ,din data de 12.02.1991. Codul de înregistrare fiscală a societății la Ministerul Finanțelor este 2808275.

I.2. STRUCTURA TEHNICO-ORGANIZATORICĂ

ȘI FUNCȚIONALĂ A S.C. F.E.P.A. S.A. BÂRLAD

I.2.1. STRUCTURA TEHNICO-ORGANIZATORICĂ

Procesul de organizare constă în gruparea activităților necesare pentru împlinirea obiectivelor societății și stabilirea fiecărei grupe a unui manager care are autoritatea necesară pentru orientarea, antrenarea și coordonarea oamenilor ce realizează aceste activități. În esență, organizarea este un proces de divizare a muncii, de precizare a responsabilităților și autorității .

Structura organizatorică a S.C. F.E.P.A. S.A. BÂRLAD este o structură funcțională sub formă de piramidă aplatizată. Acest tip de structură funcțională a societății prezintă atât o serie de avantaje, cât și o serie de dezavantaje .

Principalele avantaje ale structurii organizatorice sunt următoarele :

permite centralizarea controlului strategic al rezultatelor;

permite realizarea unei legături strânse cu strategia de desemnare a activităților “cheie” ca departamente funcționale ;

permite folosirea învățării/experienței asociate cu specializarea funcțională ;

este eficientă acolo unde activitățile/scopurile sunt de rutină și cu grad mare de repetabilitate ;

simplifică procesul de recrutare,perfecționare și conducere a personalului din fiecare compartiment .

Principalele dezavantaje ale structurii organizatorice a S.C. F.E.P.A. S.A. BÂRLAD sunt următoarele :

pune probleme de coordonare funcțională ;

poate duce la conflicte și rivalități între funcții ;

poate provoca superspecializarea și managementul limitat ;

blochează dezvoltarea managerilor cu experiență funcțională pentru că scara promovărilor este limitată la câteva domenii funcționale ;

trimite responsabilitatea profitului/pierderii către vârful structurii organizatorice ;

pentru specialiștii funcționali, importanța problemelor pentru aria lor funcțională este prioritară față de importanța problemelor pentru firmă ;

miopia funcțională lucrează adesea împotriva relațiilor de conducere, a cooperării și a adoptării prin schimbare;

favorizează centralizarea excesivă .

La o analiză simplă a organigramei S.C. F.E.P.A. S.A. BÂRLAD prezentată în Anexă , putem observa că organele de conducere ale unității susmenționate sunt următoarele :

– Adunarea Generală a Acționarilor ;

Consiliul de Administrație ;

Director General, fiecare dintre ele cu drepturi si obligații aferente .

În subordinea organelor de conducere, funcționează principalele departamente ale unității, organizate pe compartimente în funcție de sfera de activitate a fiecăreia , și anume :

direcția de producție – 655 angajați ;

direcția tehnică – 188 angajați ;

departamentul calitate-metrologie – 48 angajați ;

direcția comercială – 99 angajați ;

direcția economică – 99 angajați .

Modul de constituire a capitalului social

Capitalul social inițial , la data constituirii societății , a fost de 440,7 mii lei împărțit în 88.140 acțiuni în valoare nominală de 5000 lei/acțiune , în întregime subscris de statul român , în calitate de acționar unic .

Evoluția capitalului social până la data de 31.12.2001:

majorarea capitalului social la valoarea de 3.092.200 mii lei (reevaluat în conformitate cu H.G. 26/1992) certificată prin cererea de înscriere de mențiuni nr. 24333/30.06.1993 ;

majorarea capitalului social la valoarea de 20.779.125 mii lei (reevaluat conform H.G.500/1994), certificată prin cererea de înscriere de mențiuni nr. 2813/08.09.1994 ;

majorarea capitalului social la valoarea de 21.105.750 mii lei (adăugarea valorii terenurilor atribuite de Ministerul Industriilor din certificatul de atestare al dreptului de proprietate, seria M 03 nr. 1376/22.09.1994) certificată prin cererea de înscriere de mențiuni nr. 1074/22.03.1996) ;

la 31.12.2001 , capitalul social al societății număra 125.000.400 mii lei , având următoarea structură a acționariatului : statul român deține 43% din valoarea totală a capitalului social ;SIF OLTENIA deține 31% din valoarea capitalului social iar restul de 26% se găsește în proprietatea persoanelor fizice/juridice reunite sub forma unei societăți denumite ASOCIAȚIA F.E.P.A. BÂRLAD .

I.2.2.STRUCTURA FUNCȚIONALĂ A

S.C. F.E.P.A. S.A. BÂRLAD

Analiza structurii funcționale presupune stabilirea modului de ierarhizare și atribuțiile fiecărui compartiment , și anume :

Adunarea Generală a Acționarilor este organul suveran al societății comerciale și este format din : un reprezentant al FPS, un reprezentant al SIF OLTENIA și acționarii care au participat la capitalul social al întreprinderii prin depunerea certificatelor de proprietate și al cupoanelor de privatizare, acestea reprezentând circa 26% din valoarea totală a capitalului societății .

A.G.A. are următoarele atribuții principale :

numește, revocă sau înlocuiește membrii Cosiliului de Administrație;

desemnează cenzorii ;

aprobă sau respinge bilanțul contabil sau contul de profit și pierdere ;

stabilește repartizarea profitului ;

modifică statutul societății, atunci când este cazul ;

decide dizolvarea societății .

Hotărârile luate de A.G.A. în limitele legii, contractului de societate și al statutului sunt obligatorii chiar și pentru acționarii care nu au luat parte la ședințele acesteia sau care au votat contra.

Comisia de Cenzori este formată din trei membri numiți de A.G.A. . Comisia de Cenzori,în afară de obligațiile statutare privind verificarea bilanțului contabil și a contului de profit și pierdere, mai au următoarele obligații :

să facă în fiecare lună și pe neașteptate controale, inspecții casieriei și să verifice existența titlurilor sau valorilor ce sunt proprietatea societății sau au fost primite gaj, cesiune sau depozit ;

să convoace adunarea ordinară sau extraordinară a acționarilor, când nu a fost convocată de administratori;

să ia parte la adunările ordinare sau extraordinare putând face să se insereze în ordinea de zi propunerile pe care le vor crede necesare ;

să constate regulata depunere a garanțiilor de către administratori ;

să vegheze ca dispozițiile legii, contractului de societate sau statutului să fie îndeplinite de administratori sau lichidatori ;

cenzorii vor aduce la cunoștința administratorilor neregularitățile în administrație și încălcările legale și statutare pe care le constată, iar în cazuri mai importante au obligația să aducă la cunoștința A.G.A.;

cenzorii au obligația să verifice faptele reclamate de acționari .

Consiliul de Administrație este format din 5 membri și este administratorul valorilor patrimoniale ale societății.Pe această linie, stabilește strategiile de dezvoltare ale societății, stabilește regulamentul de funcționare al societății. Președintele Consiliului de Administrație este, în același timp, și directorul general al societății. În calitate de președinte al Consiliului de Administrație, el trebuie să vegheze la buna funcționare a organelor societății (Cosiliul de Administrație, Adunarea Generală a Acționarilor, organele de conducere). Cu acest titlu, el trebuie să asigure regularitatea convorbirilor și ținerea reuniunilor . El își asumă, sub responsabilitatea sa, conducerea generală a unității și o reprezintă pe aceasta în relațiile cu terții.

Conducerea curentă a unității este asigurată de directorul general și de Cosiliul director care, la rândul său, este format din: dierctorul general, directorul economic, directorul comercial, directorul tehnic și directorul de producție.

Directorul General angajează societatea în relațiile cu terții și o reprezintă în fața organelor jurisdicționale.De asemenea, directorul general conduce activitatea societăți prin aducerea la îndeplinire a hotărârilor Adunării Generale și are ca atribuții principale următoarele :

stabilește strategii generale de funcționare și dezvoltare a societății;

stabilește măsurile necesare realizării contractelor,organizării producției și îmbunătățirea activității ;

încadrarea și eliberarea din funcții a personalului de execuție ;

coordonează activitățile de personal, organizare, normare, salarizare, C.T.C., laboratoare, oficiul de calcul, oficiul juridic și C.F.I. .

Consiliul Director este format din directorii celor 7 divizii și are ca principală atribuție analiza principalelor probleme cu care se confruntă societatea și stabilesc măsuri ce trebuie luate pentru rezolvarea acestor probleme, delegă aceste sarcini pe subalterni și verifică ducerea la îndeplinire a acestora .

Direcția de cercetare-dezvoltare coordonează activitatea de cercetare-dezvoltare, activitatea necesară pentru diversificarea produselor proprii prin ridicarea nivelului calitativ al performanțelor acestora, precum și asimilarea de produse noi deficitare pe piață. Această activitate se desfășoară într-o serie de compartimente proprii, cât și în colaborare cu instituții de specialitate. Personalul afectat acestei activități reprezintă circa 5% din numărul total de salariați .

Activitatea de cercetare-dezvoltare se desfășoară în următoarele compartimente: compartimentul cercetare, compartimentul autoutilitari și compartimentul prototipuri. Planificarea activității de cercetare-dezvoltare este materializată pe secții de producție. Programul conține toate fazele necesare unui produs în fabricație, care constau în: studiu de fezabilitate model experimental, documentație prototip, pregătire fabricație seria zero. Acest program este defalcat pe subprograme în funcție de complexitatea sau urgența solicitărilor pe piață a produsului.

Obiectivele compartimentului de cercetare-dezvoltare pe termen mediu sunt următoarele:

cercetarea privind introducerea în fabricație a familiei traductoarelor cu senzori piezorezistenți ;

restructurarea și reproiectarea familiei de ventile electropneumatice si a familiei de cilindri pneumatici ;

cercetarea, proiectarea privind introducerea în fabricație a unor sisteme complete de manometre industriale și etalon electronice și mecanice ;

reconsiderarea părții electronice la traductoare capacitive prin introducerea elementului hibrid .

Activitatea de cercetare-dezvoltare se face în strânsă legatură cu activitatea de marketing. Schimbul de informații între aceste două compartimente se realizează conform normei de procedură privind asimilarea produselor noi. Procedura cuprinde următoarele capitole: investigarea și colectarea de idei, filtrajul economico-financiar și tehnic al propunerilor de produse noi, concretizarea ideii de produs nou printr-un prototip, studierea preferințelor consumatorilor, perfecționarea constructivă, tehnica și punerea la punct a produsului și tehnologiei de fabricație, teste de plată și decizia de lansare pe piață. Toate datele obținute pe parcursul etapelor enumerate converg spre întocmirea ”Certifrezintă circa 5% din numărul total de salariați .

Activitatea de cercetare-dezvoltare se desfășoară în următoarele compartimente: compartimentul cercetare, compartimentul autoutilitari și compartimentul prototipuri. Planificarea activității de cercetare-dezvoltare este materializată pe secții de producție. Programul conține toate fazele necesare unui produs în fabricație, care constau în: studiu de fezabilitate model experimental, documentație prototip, pregătire fabricație seria zero. Acest program este defalcat pe subprograme în funcție de complexitatea sau urgența solicitărilor pe piață a produsului.

Obiectivele compartimentului de cercetare-dezvoltare pe termen mediu sunt următoarele:

cercetarea privind introducerea în fabricație a familiei traductoarelor cu senzori piezorezistenți ;

restructurarea și reproiectarea familiei de ventile electropneumatice si a familiei de cilindri pneumatici ;

cercetarea, proiectarea privind introducerea în fabricație a unor sisteme complete de manometre industriale și etalon electronice și mecanice ;

reconsiderarea părții electronice la traductoare capacitive prin introducerea elementului hibrid .

Activitatea de cercetare-dezvoltare se face în strânsă legatură cu activitatea de marketing. Schimbul de informații între aceste două compartimente se realizează conform normei de procedură privind asimilarea produselor noi. Procedura cuprinde următoarele capitole: investigarea și colectarea de idei, filtrajul economico-financiar și tehnic al propunerilor de produse noi, concretizarea ideii de produs nou printr-un prototip, studierea preferințelor consumatorilor, perfecționarea constructivă, tehnica și punerea la punct a produsului și tehnologiei de fabricație, teste de plată și decizia de lansare pe piață. Toate datele obținute pe parcursul etapelor enumerate converg spre întocmirea ”Certificatului produsului ” .

Activitatea diviziei calității este structurată pe cinci compartimente: compartimentul asigurării producției, compartimentul asigurării calității, compartimentul de inspectări și de implementare de acțiuni corective, compartimentul recepții, compartimentul metrologie și are ca atribuții:

controlul calității materiilor prime și materialelor înaintea introducerii acestora în procesul de fabricație;

controlul produselor pe faze de fabricație și în vederea eliberării certificatelor de calitate;

efectuarea de încercări de tip și omologări;

verificarea și recondiționarea aparatelor de măsură și control utilizate în întreprindere.

Activitatea specifică de control și verificare se desfășoară în laboratoare specializate și în puncte de control interfazic și final. Activitățile de control curent sunt desfășurate de personal cu studii superioare, personal cu experiență selectat în timp pe baza valorii profesionale.

În cadrul direcției de producție este organizată activitatea de producție, depozitare, ambalare și transport astfel încât să se respecte pe cât posibil fluxurile tehnologice optime pentru materii prime și materiale generale, piese și repere, subansamble și produse finite. Direcția de producție asigură fabricarea produselor cu calitățile și indicatorii proiectați în termenele legale.

Procesul de producție este organizat pe linii de fabricație pentru principalele grupe de produse din profilul tradițional de fabricație, linii ce cuprind tehnologii de presaj mecanice,prelucrări mecanice, montaj, reglaj-etalonare-control . În organizarea internă a societății, optimizarea fluxurilor este reglementată prin proceduri, dispoziții și note de serviciu.

Direcția tehnică își desfășoară activitatea în compartimente și secții, având, în principal, următoarele atribuții:

proiectarea produsului din care rezultă stabilirea procesului tehnologic pentru fiecare gamă de produse în parte, calculul cantităților de materiale necesare, calculul timpilor pentru fiecare operație și fază tehnologică în parte ;

pregătirea producției prin stabilirea și rezolvarea problemelor și analiza proiectului și posibilitățile concrete de realizare a produselor ;

analizează documentele contractuale din punct de vedere tehnic și asigură documentația tehnică pentru fiecare gamă de produse în parte ;

analizează și vizează termenele de livrare a produselor comandate ;

asigură lansarea în fabricație a produselor .

Direcția comercială este organizată și funcționează în cadrul a două departamente principale ce se regăsesc în organigrama societății, și anume :

Departamentul de Marketing cu compartimentele aferente;

Departamentul Aprovizionare cu compartimentele aferente.

Departamentul Aprovizionare , prin activitatea pe care o desfășoară, îndeplinește următoarele atribuții principalele:

aprovizionarea cu materii prime, materiale, semifabricate, piese de schimb;

contractarea bazei tehnico-materiale necesară;

întocmirea fișelor tehnice de import;

preîntâmpinarea formării stocurilor supranormative;

emiterea în timp a comenzilor și formarea obiecțiilor la contracte;

elaborează proceduri documentate specifice activității de analizare sau contracte;

poartă corespondența cu furnizorii și clienții;

stabilesc de comun acord cu aceștia clauzele contractuale referitoare la termenele de livrare, calitate și modul de plată.

Prioritar, în politica de aprovizionare a societății este concordanță între necesarul întocmit în secțiile de producție în funcție de comenzi și contracte încheiate și planul de aprovizionare întocmit lunar pentru: materii prime, semifabricate, subansamble, materiale, piese de schimb,combustibili, lubrifianți. Confirmarea necesarului real pentru concordanța dintre planificare și aprovizionare este dată de serviciul Plan din cadrul unității.

Prin compartimentul Transporturi se asigură aprovizionarea cu mijloace proprii, cât și cu transportul intern ce asigură manipularea materiilor prime, materialelor, pieselor, produselor în cadrul unității cu electrocare, motostivuitoare, electrostivuitoare.

Compartimentul Depozit asigură depozitarea materiilor prime, materialelor, pieselor de schimb, produselor, ansamblelor, subansamblelor, ambalajelor.

Compartimentul Service asigură asistența tehnică pentru perioada de garanție si postgaranție a produselor livrate. O dată primită o reclamație, se fac cercetări la fața locului prin delegat și se remediază aceste defecțiuni la beneficiar, dacă acest lucru este posibil, iar, dacă nu e posibil,la sediul societății.

Activitatea de marketing a societății cuprinde ca activități: cercetarea pieții, evaluarea și alegerea canalelor de distribuție, stabilirea și revizuirea prețurilor de vânzare și a rabatuurilor, organizarea și urmărirea vânzărilor, reclamă și publicitate, prospectarea pieței.

Compartimentul Desfacere are, în principal, următoarele atribuții:

încheierea de contracte și urmărirea realizării de contracte ;

urmărirea de emitere a facturilor ;

primirea și distribuirea comenzilor ;

primirea produselor, ambalarea acestora și expedierea lor.

Compartimentul de import-export este autorizat pentru activități de comerț exterior și are ca atribuții :

întocmirea și transmiterea ofertelor tehnico-economice, încheierea contractelor de export;

lansarea în producți , urmărirea respectării termenelor de livrare și a condițiilor contractuale;

derularea contractelor încheiate.

Vânzarea la export este organizată prin urmărirea respectării tuturor etapelor premergătoare: lotizare, ambalare, marcarea coletelor, verificarea decontărilor la extern conform contractelor încheiate și livrarea mărfii la destinație.

Direcția economică este structurată pe două importante departamente:

departamentul Personal Administrativ;

departamentul Financiar Contabil.

Departamentul Personal Administrativ asigură totalitatea activităților complementare activității de producție, cum ar fi: activitatea de personal, învățământ, protecția muncii, asigurări și protecție socială, activități social-culturale și sportive, gospodărie anexă, cantină, paza și protecția patrimoniului.

Departamentul Financiar Contabil este compartimentul unde are loc prelucrarea datelor rezultând aici “produsul finit-informația” care este necesară atât utilizatorilor interni, cât și utilizatorilor externi. Contabilitatea care furnizează informații utilizatorilor externi se numește contabilitate financiară, iar cea care furnizează informații utilizatorilor interni este contabilitatea managerială sau de gestiune.

I.3. CARACTERISTICILE ACTIVITĂȚII DESFĂȘURATE ÎN UNITATE

I.3.1. OBIECT DE ACTIVITATE

Obiectul de activitate al S.C. F.E.P.A. S.A. BÂRLAD este următorul :

activitatea de producție și proiectare:

aparatură pneumatică de automatizare de panou și locală;

traductoare pneumatice de panou și electrice de presiune, temperatură și nivel;

ventile pneumatice;

aparate neelectrice de măsurat lungimi;

instalații și elemente de tehnica vidului;

piese auto;

bunuri de larg consum;

produse destinate echipării tehnicii militare.

activitatea de comercializare a produselor industriale, alimentare și agricole realizate în unitate sau achiziționate de alți furnizori prin magazinele proprii, prin intermediul altor operații economice;

executarea de lucrări de punere în funcțiune și reparații;

efectuarea de operații de import-export;

activități de prezentare de produse, inclusiv în regim de consignație și precomandă în vederea testării pieții;

activități de transport contra cost pentru populație și pentru societăți comerciale;

activități de service auto;

activitate de confecționare și comercializare mobilier;

activități de transport persoane;

cercetare fundamentală, dezvoltare fundamentală.

Activitatea de producție a S.C. F.E.P.A. S.A. BÂRLAD se desfășoară în prezent în următoarele spații de producție:

Hala de producție elemente pneumatice în care sunt organizate următoarele compartimente tehnologice: prese mecanice,linii de prelucrări mecanice, linii de fabricație elemente sensibile, acoperiri peliculogene, acoperiri electrochimice, prelucrări mase plastice, montaj general elemente pneumatice, reglaj, etalonare, control, sculerie, depozitare intermediară, lotizare, ambalare, depozitare produse finite.

Hala de producție AMC cuprinde următoarele compartimente: linii de prelucrare mecanică, gravare electrochimică, montaj, control, tratament termic, turnătorie inox, confecții metalice, microproducție, întreținere mecanică și electrică.

Compartimentele ce funcționează în interiorul unității se pot structura din punct de vedere tehnologic astfel:

compartimente direct productive: compartimente integrate, prelucrări mecanice, etalonare, control, compartimente de prelucrări generale: debitare mecanică, presaj-ștanțare, confecții metalice, acoperiri electrochimice, acoperiri peliculogene;

compartimente indirect productive: sculerie, întreținere mecanică și electrică, autoutilitare, microproducție, oficiul de calcul, cercetare-dezvoltare;

stocare și depozitare: depozite, transporturi (intern și extern);

asigurarea calității: laboratoare de recepție, atestări produse metrologice și control interfazic și final.

I.3.2. PIAȚA DE DESFACERE ȘI COMPETIȚIA

Piața tradițională a S.C. F.E.P.A. S.A. BÂRLAD o constituie domeniul aparatelor și instrumentelor de măsură și control pentru procese industriale.

Capacitatea și dimensiunile pieței interne cuprinde practic toate unitățile de producție din principalele sectoare ale economiei.Volumul pieței interne se poate aprecia ca fiind staționar datorită, în principal, sistării investițiilor pentru ramurile industriale, mari consumatoare de AMC-uri pentru procesele industriale.

Principalii producători români de AMC-uri pentru procesele industriale sunt: F.E.P.A. S.A. BÂRLAD, F.E.A. S.A. BUCUREȘTI, A.E.M. S.A. TIMIȘOARA, RETROM S.A. PAȘCANI, ELECTRISIGMA CLUJ NAPOCA.

Printre fabricanții ce produc și comercializează tipuri de produse aflate în profilul de fabricație al societății se pot enumera:

S.C. A.M.C. S.A. VASLUI –regulator presiune gaz butelie;

S.C. A.E.M. SFÂNTU GHEORGHE – claxon auto;

S.C. MEFIN S.A. SINAIA- cap hidraulic pentru pompa de injectie, elemente pentru pompa de injecție, supapa de refulare;

S.C. PETROM S.A. PAȘCANI- cuptor distribuitor.

Pentru gamele de produse: traductoare de presiune diferențiată de nivel, filtre regulatoare, baterii de robineți, convertoare electropneumatice, poziționere pneumatice, integratoare cu indicare, înregistratoare cu indicare, regulatoare cu indicare precum și pentru micrometre, echere, rigle, unitatea este unicul producător din România.La intern, unitatea noastră este furnizorul pentru agenții economici din industrie, agricultură, telecomunicații, pentru administrația locală și comerț.

Pe piața externă, societatea este confruntată cu concurența puternică a unor firme de renume specializate pentru fabricația aparaturii pneumatice de automatizare de panou și locală, cum ar fi: FUJI ELECTRIC, ECKARD,MENEWEL, ABKENT, TAYLOR, VACHMENT; pentru traductoare pneumatice și electronice de presiune, temperatură și nivel de către următoarele firme:MAG, COLE, PARMER; pentru aparaturi neelectrice de măsurat lungimi de către: MITUTOYO; RUTIND, PHASE.

La extern, S.C. F.E.P.A. S.A. a livrat produse pentru firme din:

Ucraina – 7% din totalul exportului pe 1992;

Siria – 39% din exportul pe 1994, 80% din exportul pe 1995 si 1996;

Franța – 14% din exportul pe1998 si 2000.

S.C. F.E.P.A. S.A. utilizează pentru activitățile din profil materii prime și materiale cu preponderență de proveniență autohtonă, importul deținând în ultimii 3 ani ponderile: 35%, 2%, 4,65%.

Principalii furnizori de materii prime pentru societatea noastră sunt: ISPAT SIDEX S.A. GALAȚI, INTFOR S.A. GALAȚI, RAFO S.A. ONEȘTI. Din import, societatea achiziționează benzi și echipamente de la firme ca:SPEZIALIMETAL din Germania si SILEZMAYOMATIC din Elveția.

I.4.COMPONENTELE SISTEMULUI INFORMAȚIONAL FINANCIAR CONTABIL ȘI DESCRIEREA LEGĂTURILOR DINTRE ELE

Activitatea financiar-contabilă de la S.C. F.E.P.A. S.A. BÂRLAD se desfășoară în cadrul Direcției Economice condusă de directorul economic și care cuprinde următoarele compartimente:

compartimentul financiar;

compartimentul contabilitate;

compartimentul prețuri si analiză economică;

compartimentul C.F.I.;

oficiul de calcul.

La rândul lor, aceste compartimente au organigrame proprii și sunt prezentate schematic în figura următoare:

Din exterior, informația financiar-contabilă este cerută de șase mari categorii de utilizatori prezentați în figura următoare:

Cumpărătorii – care sunt interesați să cunoască prețurile produselor, performanțele lor, de unde, când să le aprovizioneze și care sunt modalitățile de plată; în acest sens, un rol deosebit îl va avea publicitatea, cataloagele de prețuri și, bineînțeles, alte informații din care rezultă că unitatea este “sănătoasă”; alteori, ei vor informații despre situatia lor la un moment dat (ce datorii au, care sunt termenele de plată etc);

Furnizorii – livrând, de cele mai multe ori, mărfurile pe credit, sunt interesați să cunoască disponibilitățile de plată ale unității respective, iar când s-a onorat plata, care este situația lor la zi;

Acționarii – sunt interesați de toate fazele de derulare a operațiilor economice. Ei ar fi în stare să ceară situații în fiecare zi.

Angajații unității – vor să cunoască salariul mediu, care este cota din profit ce le revine, precum și alte informații noncontabile.

Creditorii – de cele mai multe ori, băncile; nu numai că se interesează, dar, de cele mai multe ori, și verifică datele furnizate de întreprindere.

Organismele guvernamentale – sunt interesate să cunoască profitul unității și impozitele și taxele datorate și achitate de unitate.

Informațiile interne au alt regim. În cazul lor, trebuie cunoscut: cui i se vor adresa, ce anume să ofere si cu ce frecventă. Prioritate vor avea costurile și beneficiile. Contabilitatea reprezintă sursa principală de informații pentru conducere; de aceea, sistemul informațional al contabilității rămâne partea cea mai importantă a unui sistem informațional pentru conducere.

Biroul Financiar are ca obiective:

Planificarea, urmărirea și evidența resurselor financiare ale societății;

Asigurarea capitalului și a fondurilor necesare desfășurării în bune condiții a activității firmei;

Gestiunea veniturilor;

Efectuarea la timp și în condiții de legalitate a tuturor operațiunilor de încasări și plăți;

Asigurarea încasării debitelor de orice natură.

Controlul financiar este exercitat de factorii de decizie din cadrul compartimentului contabil al societății (control preventiv), de către cenzori și de către specialiștii Direcției Județene a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat.

Etapele înregistrării tranzacțiilor în contabilitatea financiară sunt prezentate în figura următoare:

Documentele primare consemnează desfășurarea operațiunilor economice și financiare la locul și momentul prelucrării lor. De exemplu, NIR reflectă o intrare de valori materiale unitare, sub forma unei aprovizionări. Pe lângă aceasta, documentul consemnează faptul că valorile materiale (materii prime, materiale, mărfuri etc.) corespund din punct de vedere cantitativ și calitativ, valoric specificațiilor din factura furnizorului.

Documentele centralizatoare grupează operațiile de același fel din mai multe documente primare (centralizatorul NIR grupează toate aprovizionările unei perioade). După verificarea și sortarea pe operații de același fel a documentelor primare colectate pe parcursul unei perioade, se întocmesc centralizatoarele aferente.

Notele de contabilitate, pe baza cărora se stabilește articolul contabil, se întocmesc în două exemplare, pe baza documentelor primare sau centralizatoare, dupa care se consemnează în Jurnalul de inregistrare. Acest document constituie o transcriere în ordine cronologică a notelor contabile.

Fișele sintetice șah se întocmesc în număr de două pentru fiecare cont: una pentru debit, cealaltă pentru creditul contului, cu desfășurări pe conturi corespondente. Înregistrările în fișele șah se fac pe baza notelor contabile. La sfârșitul lunii, pe baza fișelor sintetice șah se întocmește balanța de verificare sintetică. S.C. F.E.P.A. S.A. BÂRLAD utilizează balanța de verificare cu 4 serii de egalități.

Serviciul Contabilitate este format din următoarele birouri: biroul contabilitate financiară, biroul evidența gestiunii, biroul evidența mijloacelor fixe, biroul contabilitate de gestiune.

Principalele atribuțiuni ale Serviciului Contabilitate sunt:

verificarea, numerotarea, contarea și înregistrarea tuturor documentelor justificative care stau la baza tuturor operațiunilor financiar-contabile;

întocmirea jurnalelor de evidență contabilă;

evidențierea gestiunilor în analitice pentru fiecare produs în parte și pe fiecare gestionar;

realizarea lunară a balanțelor de verificare analitice și a balanței de verificare sintetică;

întocmirea documentelor de plată pentru datoriile către bugetul de stat și bugetele locale și fondurile speciale;

întocmirea, pe baza jurnalelor, a situațiilor centralizatoare trimestrial și a declarației privind impozitul pe profit;

determinarea costului de producție al produselor prin centralizarea cheltuielilor directe ale secțiilor de producție și repartizarea cheltuielilor indirecte de producție.

Biroul Contabilitate Financiară – Legea Contabilității nr. 82/1991 prevede ca societățile comerciale să consemneze operațiile financiare în momentul efectuării lor, în documentele justificative, pe baza cărora se fac înregistrările în Jurnale, fișe și alte documente contabile.

Documentele justificative trebuie să cuprindă următoarele elemente principale în structura formularelor:

denumirea documentului;

denumirea și sediul unității patrimoniale care întocmește documentul;

nr. documentului care participă la efectuarea operației economice și financiare;

conținutul operației economice și financiare;

datele cantitative și valorice aferente operației economice și financiare efectuate;

numele și prenumele persoanelor ce răspund de efectuarea operațiilor.

Principalele registre care se folosesc sunt: Registru Jurnal, Registru Jurnal de Încasări și Plăți, Registru Inventar.

Registru Jurnal este un document contabil obligatoriu în care se înregistrează zilnic, în mod cronologic, operație cu operație, fără spații libere, toate modificările patrimoniului unității. Orice înregistrare în Registru Jurnal trebuie să conțină elemente cu privire la: felul, nr. și data documentului justificativ, explicații privind operațiile respective și conturile debitoare și creditoare în care s-au înregistrat sumele corespunzătoare operațiilor respective.

În Registru Jurnal de încasări și plăți se înregistrează zilnic toate operațiile de încasări și plăți efectuate pe baza documentelor justificative.

Registru Inventar este un document contabil obligatoriu în care se înregistrează toate elementele patrimoniale inventariate de unitate la sfârșitul fiecărui an. În acest registru se înscriu elementele patrimoniale după natura lor. Registru Inventar se completează pe baza inventarierii faptice a fiecărui cont de activ și de pasiv cuprins în bilanțul contabil anual. În acest registru se înregistrează soldurile existente la data inventarierii, la care se adaugă intrările și se scad ieșirile de la data inventarierii până la data încheierii exercițiului.

Lunar, se întocmește balanța de verificare a conturilor sintetice, precum și cea a conturilor analitice. Cartea Mare servește la stabilirea rulajelor lunare și a soldurilor conturilor analitice și stă la baza întocmirii balanței de verificare a conturilor sintetice.

Pentru asigurarea circulației raționale și unitare a documentelor justificative, care stau la baza înregistrărilor în contabilitate, precum și ținerea la zi a contabilității, se recomandă ca directorul financiar-contabil (directorul economic al unității patrimoniale) să întocmească graficul de circulație a documentelor justificative care se aprobă de administrator, ordonatorul de credite.

Graficul de circulație a documentelor justificative , la întocmirea căruia trebuie să se țină seama de normele de utilizare a formularelor, persoanele care poartă răspunderea întocmirii lor, este necesar să conțină: denumirea documentelor, persoanele care poartă răspunderea întocmirii, data întocmirii și termenul stabilit pentru predarea documentelor, numărul de exemplare și destinația acestora, precum și alte elemente care se apreciază ca necesare.

Indiferent de modul de prezentare a graficelor de circulație a documentelor, pe baza elementelor menționate pot fi întocmite:

grafice individuale – care cuprind documentele și lucrările ce se execută de o anumită persoană;

grafice de structură- care cuprind documentele și lucrările din cadrul unui compartiment al unității patrimoniale;

grafice sintetice – care cuprind documentele și operațiile necesare unei anumite lucrări cu grad mai mare de complexitate, cum ar fi bilanțul contabil.

În urma studierii documentației s-au constatat următoarele clase de tranzacții:

calculul necesar de materiale;

lansare comenzi de aprovizionare;

intrări de materiale prin cumpărare;

intrări de materiale prin returnare din secții;

intrări de materiale plusuri de inventar;

consumuri de materii prime și materiale;

dare în folosință a obiectelor de inventar și a echipamentelor de lucru și protecție;

vânzare de materiale;

ieșiri de materiale din lipsuri de inventar;

transferul materialelor de la o gestiune la alta.

I.5. COORDONATE PRIVIND ACTIVITATEA ECONOMICO-

FINANCIARĂ A S.C. F.E.P.A. S.A. BÂRLAD ÎN PERIOADA 2000-2001

Activitatea economico-financiară a unității patrimoniale este analizată pe parcursul unei perioade de gestiune, respectiv în perioada 2000-2001, cu ajutorul unui ansamblu de instrumente și metode specifice ce permit dirijarea aprecierii pe situația financiară, performanțele și riscurile întreprinderii.

Analiza economico-financiară oferă informații referitoare la performanțele trecute și estimează viitorul probabil al întreprinderii. Ea dă diagnosticul “stării de sănătate” economică și financiară a întreprinderii plasând-o într-o perspectivă de viitor.

Analiza economico-financiară poate fi orientată fie spre luarea unei decizii de gestiune, fie în scop informativ.Diagnosticul financiar este aprecierea inevitabilă a fenomenelor economice și financiare și șansele pentru viitorul întreprinderii. Această apreciere trebuie să analizeze centrele de activitate ale întreprinderii de la domeniul financiar printr-o preocupare a echilibrului financiar și de creștere a rentabilității, la sectorul comercial (piața, producția de comercializat), la sectorul tehnic al producției (optimizarea gestiunii stocurilor de produse, controlul calității) și la sectorul uman și social (prin luarea în considerare a climatului social).Situația financiară a întreprinderii la un moment dat este confirmarea unei strategii trecute.

Analiza pe baza cifrei de afaceri

Cifra de afaceri se calculează prin însumarea veniturilor din vânzarea mărfurilor și a veniturilor din producția vândută.

– mii lei-

Creșterea cifrei de afaceri de la 63.384.041 mii lei în 1999 la 94.433.924 mii lei în 2000, respectiv la 147.378.674 mii lei în 2001a fost influențată , în primul rând, de atragerea de noi beneficiari interni pentru produsele ce se execută în societatea noastră, motiv pentru care a fost necesară angajarea de personal direct productiv în vederea onorării acestor noi comenzi.

Obținerea de noi piețe de desfacere la export pentru produsele fabricate a condus la creșterea cifrei de afaceri.

Achiziționarea de linii de fabricație moderne ce au înlocuit utilajele uzate din punct de vedere fizic și moral și care înregistrau o productivitate redusă a fost posibilă ca urmare a creșterii cifrei de afaceri. De asemenea, lansarea pe piață de noi produse a determinat creșterea cifrei de afaceri în perioada supusă analizei. Inflația a avut o influență majoră asupra cifrei de afaceri înregistrată de societatea noastră, iar modificarea prețurilor la energie electrică, apă, combustibili, materii prime, materiale a determinat modificarea cifrei de afaceri.

Analiza pe baza ratelor de rentabilitate

Ratele de rentabilitate comercială

1) Rata marjei comerciale:

Marja comercială=Venituri din vânzarea mărfurilor-Cheltuieli privind mărfurile

mii lei

2)Rata marjei brute sau rata EBE măsoară nivelul rezultatului brut de exploatare independent de politica financiară de investiții, de incidența fiscalității și a evenimentelor excepționale.

EBE măsoară capacitatea întreprinderii de a genera și conserva fonduri în condițiile desfășurării activității. EBE trebuie să permită:

menținerea și dezvoltarea aparatului de producție;

remunerarea capitalurilor investite (a celor proprii și a celor împrumutate).

VA furnizează următoarele informații:

contribuția întreprinderii în procesul de producție.

Întradevăr, spre deosebire de CA care exprimă atât rezultatul comercial, cât și cel productiv, VA măsoară doar contribuția întreprinderii în procesul de producție.

gradul de integrare economică, adică capacitatea întreprinderii de a-și asigura ea însăși un anumit număr din fazele de producție fără a recurge la terți.

structura întreprinderii în ceea ce privește factorii de producție: munca și capitalul tehnic.

Întrucât VA înglobează costurile factorilor de producție, ea permite deci remunerarea:

muncii prin intermediul cheltuielilor de personal;

statului prin intermediul impozitelor și taxelor;

investițiilor prin amortismentele destinate conservării valorii imobilizărilor;

bancherilor prin intermediul cheltuielilor financiare;

capitalurilor proprii prin profiturile obținute.

Se poate concluziona că VA este un bun indicator pentru aprecierea activității întreprinderii dar că nu trebuie uitat că acest indicator nu permite aprecierea rezultatului pe care întreprinderea îl va obține.

mii lei

3)Rata marjei nete de exploatare=

4)Rata marjei nete=

5)Rata marjei brute de autofinanțare=

mii lei

6)Rata marjei asupra VA măsoară rezultatul brut al exercițiului de care dispune întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare.

Rata marjei asupra VA=

Rata de rentabilitate economică

Rata de rentabilitate economică reflectă eficiența capitalului economic alocat activității productive a întreprinderii.

Rata de rentabilitate financiară

Forma generală de exprimare a rentabilității financiare:

Rf =

Rentabilitatea financiară remunerează acționarii prin acordarea de dividende.

Analiza pe baza indicatorilor de lichiditate – solvabilitate

Rate de lichiditate

Lichiditate generală

LG=

LG=1,0708>1 reflectă o situație bună în ceea ce privește lichiditatea generală a întreprinderii supusă analizei.

Lichiditate curentă

LC=

LC= nu reflectă o situație optimă a firmei în ceea ce privește lichiditatea curentă a firmei.

Lichiditate imediată

LI= lichiditatea imediată a firmei înregistrează o valoare redusă.

Rata solvabilității

Solvabilitatea se poate defini ca aptitudinea întreprinderii de a face față în orice moment plății datoriilor sale exigibile. Această interpretare a solvabilității, zisă tehnică, se opune noțiunii juridice a solvabilității conform căreia întreprinderea este solvabilă dacă activele sale permit rambursarea datoriilor. Insolvabilitatea este starea de încetare a plăților. Întreprinderea poate să fie din punct de vedere juridic solvabilă, și chiar rentabilă, dar să se găsească la un moment dat în situație de insolvabilitate.

Solvabilitatea rezultă din echilibrul dintre încasări și plăți, nu dintre capitalul economic și resursele disponibile.

RS=

Analiza pe baza indicatorilor de echilibru financiar

Fond de rulment net global- FRNG

FRNG=RD – MS unde:

RD=resurse durabile;

MS=mijloace stabile.

FRNG2000=RD2000 –MS2000 = 106.768.570-100.246.975=6.521.595 mii lei

FRNG2001=DR2001-MS2001=141.368.372-133.294.135=8.074.237mii lei

Faptul că valoarea determinată a indicatorului FRNG înregistrează o valoare pozitivă, atât în 2000, cât și în 2001, reflectă o situație favorabilă a întreprinderii supusă analizei din punct de vedere financiar.

De altfel, este cunoscut faptul că, cu cât valoarea fondului de rulment este mai mare, cu atât disponibilitățile bănești pe care le deține întreprinderea sunt mai mari, oferind, în același timp, o securitate financiară sporită.

Însăși FRNG înregistrează o valoare pozitivă, ceea ce este un lucru favorabil pentru firmă.

FRNG=FRNG2001-FRNG2000=8.074.237-6.521.595=1.552.642 mii lei

Necesarul de fond de rulment- NFR

NFR= NFRE+NFRAE

NFR2000=NFRE2000+NFRAE2000=42.948.781+(-31.830.996)=11.117.785 mii lei

NFR2001=NFRE2001+NFRAE2001=51.805.773+(-39.277.370)=12.528.403 mii lei

NFR înregistrează valori pozitive în ambii ani, ceea ce semnifică un surplus de nevoi temporare (ciclice) în raport cu sursele temporare (ciclice) posibile de monopolizat și poate fi judecată ca fiind normală pentru rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare.

Nevoile ciclice de exploatare (stocuri+clienți) depășesc sursele ciclice de exploatare (furnizori)datorită unui stoc supradimensionat sau a folosirii într-o măsură prea mare a creditului comercial în vânzările către terți. De asemenea, ar putea reprezenta o reducere a scadențelor în ceea ce privește datoriile către furnizori.

FRNGNFR NFR nu este finanțat în întregime de FRNG.

Trezoreria netă

TN=A.T.-P.T.

TN=FRNG-NFR

TN2000=527.927-5.124.117=-4.596.190 mii lei0

TN2000=6.521.595-11.117.785=-4.596.190 mii lei0

TN2001=786.873-5.241.038=-4.454.166 mii lei0

TN2001=8.074.237-12.528.403=-4.454.166 mii lei0

În cadrul indicatorilor echilibrului financiar pe care tocmai i-am calculat, trezoreria netă ocupă un loc aparte, în sensul că este expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități financiare sănătoasă sau nu; trezoreria netă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii.

Variația trezoreriei este și în funcție de decalajele între încasările creanțelor și plățile datoriilor scadente. În aceste condiții, o întreprindere rentabilă nu are în mod automat și o trezorerie netă pozitivă, aceasta din urmă depinzând de variațiile termenelor de scadență a încasărilor și plăților.

Creșterea trezoreriei nete pe perioada exercițiului financiar analizat reprezintă CASH-FLOW-ul perioadei (C.F.), respectiv plusul monetar al exercițiului.

CF=TN2001-TN2000=-4.454.166+4.596.190=142.024 mii lei0 are loc o creștere a capacității reale de finanțare a investițiilor, respectiv îmbogățirea activului real. Aceasta reprezintă o confirmare a majorării averii proprietarilor.

Se observă că atât în 2000, cât și în 2001, trezoreria netă înregistrează valori negative ceea ce reflectă faptul că întreprinderea apelează la credite bancare pe termen scurt.

Fond de rulment propriu – FRP

FRP= CPR-AI unde:

CPR- capitaluri proprii;

AI – active imobilizate.

FRP2000=89.346.263-83.461.668=5.884.595 mii lei0

FRP2001=116.849.047-109.444.810=7.404.237 mii lei0

Rezultatele pozitive înregistrate de FRP reflectă faptul că cele mai stabile resurse, respectiv capitalurile proprii, finanțează în totalitate activele imobilizate, fapt înregistrat ca stabilitate relativ puternică a întreprinderii; fondul de rulment propriu înregistrează în perioada supusă analizei, respectiv 2000-2001, valori reduse.

Fond de rulment – FR

FR=Capitaluri permanente-Active imobilizate

Capitaluri permanente=Capitaluri proprii-(Amortizări+Provizioane)

Capitaluri permanente 2000=89.346.263-16.785.307=72.560.956 mii lei

Capitaluri permanente2001=116.849.047-23.849.329=92.999.722 mii lei

FR2000=72.560.956-83.461.668=-10.900.712mii lei0

FR2001=92.999.722-109.444.810=-16.445.088 mii lei0

Fondul de rulment reflectă, în esență, absorbirea resurselor permanente pentru finanțarea unor nevoi permanente.

Fondul de rulment împrumutat – FRI

FRI=FR-FRP

FRI2000=FR2000-FRP2000=-10.900.712-5.884.585=-16.785.307 mii lei

FRI2001=FR2001-FRP2001=-16.445.088-7.404.237=-23.849.325 mii lei

Rezultatele negative înregistrate de indicatorul calculat mai sus, FRI, reflectă faptul că fondul de rulment împrumutat nu există, ceea ce înseamnă un viitor financiar bun pentru întreprindere.

FRI pentru cei doi ani înregistrează valorile negative ale amortizărilor calculate, 16.785.307 mii lei, respectiv 23.849.325 mii lei.

Situația netă – activ net patrimonial

Situația netă reflectă averea netă pe care o dețin acționarii la un moment dat:

S.N.=Capitaluri proprii-Active fictive

S.N.=A.T.R.-D.T. unde:

A.T.R. – activ total real;

D.T. – datorii totale.

A.T.R.=Active totale-Active fictive

În situația prezentată în acest studiu de caz nu avem active fictive.

A.T.R.=Activ total=225.515.581 mii lei

S.N.=225.515.581-108.666.534=116.849.047 mii lei

S.N.=116.849.047 mii lei.

S.N.1/3Total Pasiv116.849.0471/3225.515.581=75.171.860 mii reflectă o situație favorabilă a firmei. Situația netă reflectă o primă și este principala evaluare contabilă a întreprinderii la data încheierii exercițiului.

Orice flux financiar indiferent de originea sa vine să mărească sau să micșoreze volumul trezoreriei. Echilibrul financiar este atins la un moment dat dacă încasările rămân pozitive după ce s-au plătit toate datoriile exigibile.

Analiza financiară urmărește să evidențieze modalitățile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung și pe termen scurt și treptele de acumulare bănească, de rentabilitate ale activității întreprinderii.

CAPITOLUL AL –II- LEA

ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII DE

PRODUCȚIE ÎN CADRUL

ÎNTREPRINDERILOR INDUSTRIALE

“Pentru a fi un profesionist nu e suficient

să-ți cunoști meseria, ci trebuie să fii,

mai presus de orice, un bun profesionist.”

G.G.Antonescu

II.1.CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA STOCURILOR ȘI A

PRODUCȚIEI ÎN CURS DE EXECUȚIE.

CLASIFICAREA PRODUSELOR.

Stocurile cuprind acele categorii de bunuri economice aflate la dispoziția întreprinderii pentru a putea fi utilizate în procesul de producție sau de desfacere al acesteia.

Stocurile, în cadrul activelor circulante, ocupă o pondere importantă, acestea se caracterizează prin faptul că se consumă de la prima lor utilizare în procesul de producție și trebuie înlocuite cu exemplare noi de același fel, deci ele intră și ies în și din patrimoniu în mod continuu în cadrul fiecărui ciclu de exploatare care nu poate fi mai mare de 1 an.

În cadrul ciclului de exploatare, se parcurg mai multe faze ale circuitului economic din întreprindere: aprovizionare-producție-desfacere, în care stocurile își schimbă atât forma, cât și conținutul său material. Astfel, în cazul întreprinderilor, în faza de aprovizionare, activele circulante sub forma stocurilor de materii prime și materiale consumabile se transformă în stocuri de produse finite și semifabricate. Acestea sunt vândute clienților iar în urma decontărilor în clienți, aceste produse finite se vor transforma în disponibilități bănești. În ciclul de exploatare următor acest circuit se reia, având loc continuu transformarea stocurilor dintr-o formă în alta, dintr-o stare în alta, dintr-un loc de gestiune în altul.

În cazul întreprinderilor comerciale de desfacere, ciclul de exploatare este realizat numai în două faze ale circuitului economic: aprovizionare și desfacere. În faza de aprovizionare, întreprinderea cumpără bunuri;deci, activele circulante bănești se transformă în active circulante sub forma stocurilor de mărfuri, iar în faza de desfacere are loc revânzarea lor în aceeași stare, când stocurile de mărfuri se transformă în active circulante bănești.

După conținutul economic și destinația lor în activitatea întreprinderii, stocurile sunt structurate astfel:

materii prime care participă la fabricarea produsului și care se regăsesc în produsul final integral, fie în starea lor inițială, fie transformată;

materiale consumabile (materiale auxiliare, combustibili, materiale pentru ambalat, semințe și materiale de plantat, furaje și alte materiale consumabile) care participă sau ajută la procesul de fabricație sau de exploatare fără a se regăsi, de regulă, în produsul finit;

produsele sunt reprezentate de:

semifabricate:acele bunuri al căror proces tehnologic a fost terminat într-o secție (faza de fabricație) și care trec în continuare în procesul tehnologic al altei secții (faza de fabricație) și se livrează terților;

produse finite: bunurile care au parcurs în întregime fazele procesului de fabricație și nu mai au nevoie de prelucrări ulterioare în cadrul unității patrimoniale, ce pot fi depozitate în vederea livrării sau expedierii direct clienților;

produsele reziduale, reprezentând rebutuurile, materialele recuperabile și deșeurile.

animale si păsări, respectiv animale născute și cele tinere de orice fel crescute și folosite pentru reproducție sau puse la îngrășat pentru a fi valorificate, coloniile de albine, precum și animalele pentru producție;

mărfurile, respectiv bunurile pe care unitatea patrimonială le cumpără în vederea revânzării lor;

ambalajele: unde se includ ambalajele refolosibile achiziționate sau fabricate, destinate produselor vândute și care, în mod temporar, pot fi păstrate de terți cu obligația restituirii în condițiile prevăzute în contract.

În contabilitatea terților, acestea se înregistrează distinct.

O categorie distinctă în cadrul stocurilor o constituie obiectele de inventar și baracamentele.

Obiectele de inventar reprezintă bunuri cu o valoare mai mică decât limita prevăzută de lege pentru a fi considerate mijloace fixe, indiferent de durata lor de serviciu, sau cu o durată mai mică de 1 an, indiferent de valoarea lor. De asemenea, sunt asimilate acestora echipamentul de lucru și protecție, îmbrăcămintea specială, mecanismele, dispozitivele, verificatoare, SDV-urile, AMC-urile, matrițele folosite la fabricarea anumitor produse și obiecte similare.

Baracamentele și amenajările provizorii sunt bunurile achiziționate sau construite de unitățile patrimoniale pentru executarea lucrărilor și prestărilor de construcții. Nu se includ în această categorie lucrările de organizare de șantier la care, prin demontare sau demolare, nu se recuperează materiale (platforme de beton, drumuri și căi de acces, gropi de var și altele).

Producția în curs de execuție reprezintă producția care nu a trecut prin toate fazele (stadiile) de prelucrare prevăzute în procesul tehnologic, precum și procesele nesupuse probelor și recepției tehnice sau necompletate în întregime. În cadrul producției în curs de execuție se cuprind, de asemenea, lucrările și serviciile precum și studiile în curs de execuție.

În raport de locul de creare a gestiunilor, structurile de stocuri prezentate mai sus se grupează în : stocuri aflate în depozitele întreprinderii, stocuri în curs de aprovizionare sau sosite și nerecepționate, stocuri sosite fără factură, stocuri livrate dar nefacturate, stocuri facturate dar nelivrate, stocuri aflate la terți.

Stocurile reprezintă cantități fizice de materiale, produse, mărfuri necesare fiecărei faze a ciclului de exploatare necesare desfășurării continue și ritmice a activității de exploatare. Din punct de vedere financiar, stocurile reprezintă alocări de capital ce nu pot fi recuperate până când acestea nu parcurg integral ciclul de exploatare și nu sunt valorificate prin vânzarea producției realizate.

Corespunzător criteriilor de clasificare prezentate mai sus sunt individualizate două structuri informaționale de bază: structura financiară standardizată și structura internă sau de gestiune.

Structura financiară standardizată este proprie gestiunii și contabilității financiare a întreprinderii și operează cu două criterii: destinația și faza ciclului de exploatare. Interesul informațional este cel al finanțării pe termen scurt, calculării și analizei mecanismului fondului de rulment, bugetarea activității de exploatare și gestionarea activității de trezorerie. Din punct de vedere metodologic, o asemenea structură se realizează și se identifică prin conturile grupă sau principale din Planul de conturi general simbolizate cu două cifre, sinteticele de gradul I sau divizionare, simbolizate cu trei cifre și sinteticele de gradul II sau subdivizionare, simbolizate cu patru cifre.

Structura internă sau de gestiune, necesară, dar nestandardizată, este opozabilă contabilității interne de gestiune. Ea operează cu celelalte două criterii: fizic și locul de creare a gestiunilor și se delimitează prin conturile analitice de stocuri corespunzătoare sortimentelor și gestiunilor (depozitelor create ca entități gestionare repartizate în răspunderea unor persoane fizice).

Modelul de contabilitate a stocurilor în România adoptat în cadrul reformei este conceput în condițiile în care ambele structuri informaționale sunt realizate prin contabilitatea financiară. O asemenea opțiune are motivația nevoii de a asigura, în primul rând, deocamdată în perioada de tranziție, printr-un sistem standardizat, obligatoriu, evidența și controlul integrității stocurilor.

Soluția realizării evidenței analitice prin contabilitatea financiară este discutabilă. În cele mai multe țări care au adoptat modelul continental de contabilitate, evidența analitică a stocurilor pe sortimente și gestiuni se realizează prin contabilitatea internă de gestiune. De asemenea, în plan teoretic și practic, se apreciază că evidența analitică a stocurilor nu poate fi standardizată. Metodele și tehnicile folosite sunt de detaliu, nefundamentale, și în consecință decizia de adoptare trebuie să corespundă conducerii întreprinderii.

Totuși, la o analiză mai atentă se poate aprecia că gestiunea analitică a stocurilor nu este numai o problemă internă a întreprinderii. Metodele de evaluare a stocurilor au implicații financiare, ele antrenează efecte atât asupra rentabilității, cât și asupra fiscalității. Inventarierea stocurilor și nivelarea costurilor constituie o problemă de construire a informației contabile consolidate în situațiile financiar-contabile de sinteză și raportare care sunt standardizate. Dată fiind această realitate, se poate aprecia că soluția pentru evidența analitică a stocurilor reprezintă o problemă care pendulează între contabilitatea financiară și contabilitatea de gestiune: criteriul de alegere fiind cel al obiectivelor și intereselor informaționale. În măsura în care nu există și nu funcționează un sistem de control de gestiune asupra stocurilor, problema evidenței analitice a stocurilor pe sortimente și gestiuni poate fi rezolvată prin contabilitatea financiară.

II.2. METODE DE CONTABILITATE A

STOCURILOR DE PRODUSE

Societățile comerciale pot organiza contabilitatea stocurilor prin două metode:

metoda inventarului permanent;

metoda inventarului intermitent.

Metoda inventarului permanent – se utilizează de către toate tipurile de societăți, dar în mod obligatoriu de către cele mari.

Regulile de aplicare a acestei metode sunt:

soldul inițial al conturilor de stocuri este soldul final al perioadei precedente;

intrările de stocuri din timpul perioadei se înregistrează pe debitul conturilor de stocuri, evaluate la: cost de achiziție, cost de producție, preț standard/preț factură, după caz;

ieșirile de stocuri din timpul perioadei se înregistrează pe creditul conturilor de stocuri, evaluate prin metodele: CMP, FIFO, LIFO, preț standard/preț factură;

soldul final al conturilor de stocuri se obține la sfârșitul perioadei, conform relației: Sf=SI+I-E (sold inițial+intrări-ieșiri)

În condițiile aplicării inventarului permanent, se poate organiza evidența analitică a stocurilor, prin trei metode:

Metoda operativ-contabilă sau pe solduri , conform căreia, la depozit se ține evidența cantitativă a stocurilor pe categorii, cu ajutorul fișelor de magazie ( ce cuprind: stoc inițial, cantități intrate, cantități ieșite și stoc final), iar la compartimentul contabilitate, se ține evidența valorică cu ajutorul fișelor de cont pentru operații diverse (ce cuprind: sold inițial, valoare intrări, valoare ieșiri, sold final).

Lunar, se realizează verificarea concordanței dintre cele două evidențe astfel:

se evaluează stocurile din fișele de magazie (cantitățicosturi unitare) și se transcriu într-un registru al stocurilor, ce cuprinde: sold inițial, valoare intrări, valoare ieșiri și sold final;

datele din registrul stocurilor se punctează (compară) cu soldurile din fișele valorice de la compartimentul contabilitate.

Schematic, realizarea evidenței operative și analitice a gestiunilor de stocuri potrivit metodei operativ-contabile sau pe solduri este prezentată în următoarea figură:

Metoda operativ-contabilă se poate aplica cu bune rezultate în cazul aplicațiilor computerizate în cadrul cărora există și mișcările cantitative a stocurilor urmărite operativ, iar cele valorice periodic, cu ocazia înregistrărilor efectuate în contabilitatea gestiunii stocurilor.

Metoda cantitativ-valorică – conform căreia, la depozit se ține evidența cantitativă pe fișe de magazie (stoc inițial, cantități intrate, cantități ieșite și stoc final), iar la compartimentul contabilitate, se ține evidența cantitativ-valorică pe fișe de cont analitic pentru valori materiale ( stoc și sold inițial, cantități și valori intrate, cantități și valori ieșite, stoc și sold final).

Lunar, se realizează verificarea concordanței dintre cele două evidențe astfel:

se punctează cantitățile din fișele de magazie cu cantitățile din fișele cantitativ-valorice;

se punctează valorile din fișele de cont analitic pentru valori materiale cu totalurile din balanțele de verificare analitică ale conturilor de stocuri.

Schematic, realizarea evidenței operative și analitice a gestiunilor de stocuri potrivit metodei cantitativ-valorice este prezentată mai jos:

S.C. F.E.P.A. S.A. BÂRLAD practică metoda cantitativ-valorică ce se poate folosi pentru contabilitatea analitică a materiilor prime, materialelor consumabile,semifabricatelor, produselor finite, produselor reziduale mărfurilor, animalelor, ambalajelor. Conturile sintetice ce reflectă stocurile de valori materiale se desfășoară în analitice pe gestiuni.

Metoda global-valorică – conform căreia, atât la depozit, cât și la compartimentul contabilitate, se ține evidența valorică, prin intermediul fișelor de cont pentru operații diverse (sold inițial, valoare intrări, valoare ieșiri și sold final).

Lunar, se realizează verificarea concordanței dintre cele două evidențe, prin punctajul soldurilor din fișele valorice.

Notă: La sfârșitul exercițiului financiar, soldurile debitoare ale conturilor de stocuri se compară cu stocurile faptice stabilite prin inventar, evaluate la preț de înregistrare. Dacă există diferențe, se regularizează plusurile/minusurile de inventar, aducând stocurile la valoarea lor reală, astfel:

plusurile cantitative se înregistrează ca intrări în gestiune pe seama veniturilor excepționale din operații de gestiune(sau prin diminuarea cheltuielilor aferente stocurilor);

minusurile cantitative se înregistrează ca ieșiri din gestiune pe seama cheltuielilor excepționale din operații de gestiune și să se impută vinovatului, realizând un venit, la un preț de imputație mai mare decât cel de înregistrare (de regulă, la prețul de vânzare).

Schematic, realizarea evidenței operative și analitice a gestiunilor de stocuri potrivit metodei global-valorice este prezentată în figura următoare:

Evidența analitică și sintetică în unitatea noastră se ține astfel:

evidența gestiunilor de depozit este ținută cantitativ-valoric;

evidența gestiunilor cu amănuntul este ținută global-valoric;

este organizată evidența analitică și sintetică a elementelor patrimoniale.

Metoda inventarului intermitent se poate utiliza numai în societăți mijlocii și mici, opțional (acestea utilizează, în principiu, tot metoda inventarului permanent, deoarece oferă o evidență riguroasă a stocurilor).

Caracteristic inventarului intermitent este efectuarea inventarierii obligatorii la sfârșitul fiecărei luni .

În acest context, lunar se determină ieșirile astfel:

E=Si+I-Sf (sold inițial+intrări-sold final stabilit prin inventar)

Regulile de aplicare a acestei metode pentru stocurile de produse finite fabricate sunt următoarele:

1. la începutul lunii, se anulează stocul inițial prin creditarea contului de produse și debitarea contului de venituri din producția stocată (micșorarea veniturilor), în ipoteza că stocul se va vinde în luna curentă.

intrările de stocuri din timpul lunii nu se înregistrează.

ieșirile de stocuri din timpul lunii nu se înregistrează, în schimb se înregistrează vânzările de produse, generatoare de venit și TVA colectată.

la sfârșitul lunii, se stabilește prin inventar stocul final și se înregistrează evaluat prin metoda CMP, în debitul conturilor de stocuri, respectiv în creditul contului de venituri din producția stocată (creșterea veniturilor).

Observație : Se constată că,inventarul intermitent utilizează conturile de stocuri numai la începutul lunii (pentru anulare) și la sfârșitul lunii (pentru intrare în gestiune).

Deși presupune un număr mai redus de înregistrări, această metodă prezintă dezavantajul că, determinând ieșirile din timpul lunii în mod global la sfârșitul lunii (indirect, prin calcule matematice), nu există posibilitatea unui control gestionar riguros. Astfel operațiile nedorite precum lipsurile în gestiune trec neobservate, fiind puse pe seama consumului sau vânzării.

Totuși, aplicarea metodei poate avea succes prin organizarea la nivelul gestiunilor, a unei evidențe analitice corecte a stocurilor.

Indiferent de metoda de contabilitate adoptată pentru evidența stocurilor, evaluarea lor reprezintă o problemă a cărei rezolvare depinde de complexitatea structurii sortimentale, fiscalitate și rentabilitate.

Structura sortimentală impune folosirea acelei metode care să asigure o evaluare cât mai exactă în raport cu realitatea, fără a amplifica volumul muncii de calcul. De exemplu, dacă întreprinderea fabrică un număr mai mic de produse (de valoare mare) si se poate ști cu certitudine în ce produs a fost înglobat fiecare element din stoc, se poate adopta metoda identificării specifice.

Fiscalitatea și rentabilitatea sunt principalii factori care condiționează adoptarea unei metode sau a alteia deoarece evaluarea cantității de stocuri la sfârșitul perioadei este cheia care conduce la supra sau subevaluarea profitului, iar pe această bază încadrarea sau nu în principiul prudenței.

II.3. METODE DE EVALUARE A STOCURILOR DE PRODUSE

Rezultatul procesului de producție într-o unitate patrimonială cu caracter productiv se concretizează în obținerea de produse care pot fi: produse finite, semifabricate și produse reziduale.

Contul 345 “Produse finite” se debitează cu prețul de înregistrare al produselor finite intrate în gestiune, inclusiv plusurile constatate la inventariere. Se creditează cu prețul de înregistrare al produselor finite ieșite din gestiune spre vânzare sau alte destinații.

Soldul debitor reprezintă prețul de înregistrare al produselor finite existente în stoc. Conturile 341 “Semifabricate” și 346 “Produse reziduale” funcționează după aceleași reguli.

Evaluarea și înregistrarea în contabilitate a stocurilor de produse se face la costul de producție efectiv sau la preț prestabilit.

În cazul în care se utilizează prețuri prestabilite pentru înregistrarea produselor, diferențele dintre costurile prestabilite și costurile de producție efective calculate la sfârșitul lunii se vor înregistra distinct într-un cont de diferențe de preț, și anume contul 348 “Diferențe de preț la produse”, cont rectificativ a valorii de înregistrare a produselor. Se debitează cu diferențele în plus sau în minus dintre costul de producție efectiv și prețul prestabilit al produselor obținute, în roșu sau în negru, după caz. Se creditează cu diferențele în plus sau în minus aferente produselor ieșite din gestiune, în roșu sau în negru. Soldul contului reprezintă diferențele de preț aferente produselor existente în stoc.

Operații privind intrarea și ieșirea din gestiune a produselor finite în cazul utilizării inventarului permanent

În cazul utilizării inventarului permanent, toate operațiile privind intrarea de produse finite se înregistrează la costurile de producție efective sau la prețuri prestabilite în debitul contului 345 “Produse finite” și toate operațiile de ieșire din gestiune a produselor finite se vor înregistra în creditul contului, la costuri de producție efective sau la prețuri prestabilite.

a) Înregistrarea în contabilitate a produselor finite în cazul utilizării costurilor de producție efective

Această variantă este utilizată mai rar deoarece presupune cunoașterea costurilor de producție efective a produselor în timpul lunii, în momentul obținerii lor.

Costul de producție cuprinde costul de achiziție al materiilor prime și al materialelor consumate, celelalte cheltuieli directe de producție (transformare) precum și cota cheltuielilor indirecte de producție determinate rațional ca fiind legate de fabricația bunurilor. De asemenea, pot fi incluse dobânzile la creditele bancare contractate pentru producția cu ciclu lung de fabricație, aferente producției.

Înregistrarea în contabilitate a produselor finite în cazul utilizării costurilor de producție efective:

înregistrarea intrării în gestiune a produselor la cost de producție efectiv se face astfel:

“Produse finite” 345=711 “Venituri din producția stocată”

vânzare de produse finite în cursul lunii, preț de vânzare costul de producție efectiv al produselor vândute, TVA 19% ( 19%preț vânzare):

“Clienți” 411=%

701 “Venituri din vânzarea produselor finite”

4427 “TVA colectată”

concomitent, se va face descărcarea de gestiune pentru produsele vândute la cost de producție efectiv:

“Venituri din producția stocată” 711=345 “Produse finite”

plusurile de produse finite constatate la inventariere se înregistrează astfel:

“Produse finite” 345=711 “Venituri din producția stocată”

minusurile constatate la inventariere se pot înregistra astfel:

“Venituri din producția stocată” 711=345 “Produse finite”

Dacă se dorește să se elimine influența acestei operații asupra rulajului contului 711 “Venituri din producția stocată”, înregistrarea minusurilor de produse finite se poate face în roșu astfel:

“Produse finite ” 345=711 “Venituri din producția stocată”

înregistrarea produselor finite distruse de calamități naturale se va face astfel:

“Cheltuieli excepționale privind operațiile de gestiune”671=345“Produse finite”

Produsele finite vândute prin magazinele proprii se vor transfera la mărfuri și vor fi vândute ca atare.Înregistrarea va fi:

“Mărfuri” 371=345 “Produse finite”

b)Înregistrarea în contabilitate a produselor finite în cazul utilizării prețurilor prestabilite

De regulă, costurile de producție efective se determină la sfârșitul lunii. Deci, pentru produsele finite obținute în cursul lunii nu se cunoaște costul de producție efectiv în momentul obținerii lor din procesul de producție; cu alte cuvinte, este necesară înregistrarea lor la prețuri prestabilite (standard). La sfârșitul lunii, se vor calcula diferențele dintre costurile de producție efective și prețurile prestabilite care se vor înregistra în conturile de diferențe.

Folosirea prețurilor prestabilite, identificate prin costurile standard sau costurile normate la cumpărare sau obținere din producție proprie reprezintă o problemă mult mai complexă decât așa cum este ea tratată prin normele contabile din România. Soluția adoptată pentru rezolvarea ei, în țara noastră, se identifică, cu unele rezerve, cu metoda costului mediu ponderat.

Ideea care se degajă din Standardul de Contabilitate Internațional nr.2 cu privire la costul standard este aceea că acest preț este adoptat ca mărime de evaluare și decontare la intrare-ieșire a stocurilor în contabilitatea financiară. Așa cum rezultă din standard “Tehnici cum sunt metoda de evaluare a produselor la costul standard sau metoda de evaluare la prețul cu amănuntul pot fi utilizate pentru rațiuni practice cu condiția ca ele să conducă la rezultate care sunt apropiate rezultatelor ce s-ar fi obținut utilizând una din metodele prevăzute mai înainte”. În consecință, orice diferență între costul standard și costul istoric nu formează obiectul includerii în costul bunului, ci în cel al costului perioadei.

Înregistrarea în contabilitate a produselor finite în cazul utilizării prețurilor prestabilite:

în cursul lunii, se obțin produse finite la preț prestabilit (standard) , ce se vor înregistra astfel:

“Produse finite” 345=711 “Venturi din producția stocată”

se vând în cursul lunii produse finite la un preț vânzare preț prestabilit, TVA 19% (19%preț vânzare). Pe baza “Facturii fiscale” se va înregistra:

“Clienți” 411=%

701“Venituri din vânzarea produselor finite ”

4427 “TVA colectată”

concomitent, se înregistrează și scăderile din gestiune a produselor vândute la prețul prestabilit:

“Venituri din producția stocată” 711=345 “Produse finite”

la finele lunii, se calculează costul de producție efectiv al produselor finite obținute în cursul lunii și se înregistrează diferențele astfel:

“Diferențe de preț la produse”348=711“Venituri din producția stocată”

sau:

“Diferențe de preț la produse”348=711“Venituri din producția stocată”

înregistrarea diferențelor aferente produselor vândute se va face:

“Venituri din producția vândută” 711=345“Produse finite”

sau:

“Venituri din producția vândută” 711=345“Produse finite”

plusurile de produse finite constatate la inventariere se vor înregistra la prețuri prestabilite astfel:

“Produse finite” 345=711 “Venituri din producția stocată”

concomitent, diferențele în roșu sau în negru:

“Diferențe de preț la produse” 348=711“Venituri din producția stocată”

minusurile de produse constatate la inventariere se vor înregistra la prețul standard:

“Venituri din producția stocată” 711=345 “Produse finite”

sau înregistrarea în roșu a acestor minusuri astfel:

“Produse finite” 345=711”Venituri din producția stocată”

concomitent, diferențele aferente minusurilor constatate la inventariere în roșu sau în negru:

“Venituri din producția stocată”711=348 “Diferențe de preț la produse”

dacă produsele finite se vând prin magazinele proprii de desfacere, se va face transferul produselor finite la mărfuri, înregistrându-se:

“Mărfuri”371=345”Produse finite”

iar, pentru diferențele de preț aferente acestora se va face înregistrarea (în roșu sau în negru), după caz:

“Venituri din producția stocată”711=348 “Diferențe de preț la produse”

produsele finite distruse de calamități sunt considerate cheltuieli excepționale și ele se înregistrează astfel:

6718=345

-“Alte cheltuieli excepționale privind operațiile de gestiune”;

– “Produse finite”.

concomitent, se înregistrează și diferențele aferente acestei producții în rosu sau în negru, după caz:

“Venituri din producția stocată”711=348 “Diferențe de preț la produse”

2.Operații privind evidența produselor finite în cazul utilizării inventarului intermitent

Dacă costurile de producție prezintă sold la începutul exercițiului financiar, se consideră că aceste produse existente în stoc sunt destinate vânzării în perioada de gestiune și se înregistrează destocarea sau ieșirea din gestiune prin formula contabilă:

“Venituri din producția stocată” 711=345 “Produse finite”

În urma acestei înregistrări, conturile de produse finite se închid. În timpul perioadei de gestiune, obținerea de produse nu se înregistrează în conturile de produse, considerându-se că acestea sunt destinate vânzării în această perioadă de gestiune (lună), nu stocării. La sfârșitul perioadei de gestiune, se stabilește prin inventariere, stocul de produse finite existente în depozit, care se va înregistra în conturile de produse astfel:

“Produse finite” 345=711 “Venituri din producția stocată”

La începutul lunii următoare, acest stoc se anulează ca o descărcare de gestiune:

“Venituri din producția stocată” 711=345 “Produse finite”

Evaluarea și înregistrarea stocului de produse la finele perioadei de gestiune se va face la costuri de producție efective.

După părerea noastră, contabilitatea internă nu poate adopta decât metoda inventarului permanent , în condițiile în care prin sistemul de conturi analitice se realizează evidența cantitativ-valorică pe feluri de bunuri stocate și pe gestiuni. O asemenea opțiune se întemeiază pe necesitatea organizării unui sistem de urmărire a nivelului stocurilor, orientat spre eliminarea costurilor de stocare, știind că stocuri prea mari sau prea mici costă mult. Pentru a răspunde la această cerintă, trebuie organizată o evidență a mișcărilor stocurilor care să furnizeze informații referitoare la următoarele probleme: cantitatea economică care trebuie comandată, costul economic de stocare, sortimentele, problemă pentru responsabilii de gestiune. La această cerință nu poate răspunde decât metoda inventarului permanent.

Metode de evaluare

Evaluarea bunurilor materiale se face în funcție de natura acestora precum și în funcție de modul procurării lor.

Activele sunt înregistrate la costurile lor istorice. Nu se ia în considerare, ca principiu de evaluare valoarea actuală (valoarea de piață sau de înlocuire) a activelor.

La intrarea în patrimoniu, bunurile materiale se înregistrează astfel:

materialele, obiectele de inventar, ambalajele, precum și alte bunuri procurate cu titlu oneros, la costul de achiziție;

producția în curs de execuție, obiectele de inventar și ambalajele la costul de producție;

produsele finite și semifabricatele, la prețuri antecalculate, diferențele dintre acestea și costurile de producție fiind înregistrate în conturi distincte.

La ieșirea din patrimoniu, bunurile materiale se înregistrează astfel:

pentru materiale, obiecte de inventar- se utilizează metoda primei intrări, primei ieșiri (FIFO);

produsele finite și semifabricatele – la prețurile antecalculate utilizate la intrarea în gestiune corectate cu diferențele de preț aferente produselor ieșite și înregistrate în conturi distincte.

Metodele de evaluare adoptate de unitate au fost aceleași pe tot parcursul exercițiului.

II.4. PROVIZIOANE PENTRU DEPRECIEREA PRODUSELOR ȘI A PRODUCȚIEI ÎN CURS DE EXECUȚIE

Provizioanele pentru deprecierea stocurilor au drept scop acoperirea riscurilor generate de reducerea, scăderea conjuncturală a valorii acestora, din cauze ale căror efecte pot fi reversibile. Altfel spus, provizioanele pentru deprecierea stocurilor sunt rezerve constituite în prezent pentru acoperirea riscurilor viitoare.

Provizioanele se constituie la nivelul diferențelor dintre prețul zilei (mai mic) la care sunt evaluate elementele componente ale stocurilor prin inventarul efectuat la finele exercițiului financiar și valoarea contabilă (mai mare) a elementelor patrimoniale respective. Provizoanele se constituie pe seama cheltuielilor exercițiului financiar, în care se constată deprecierea latentă a stocurilor și au rolul de a acoperi riscurile conjuncturale în măsura în care acestea vor avea loc în exercițiile următoare.

Contabilitatea provizioanelor pentru deprecierea produselor și a producției în curs de execuție se realizează cu ajutorul conturilor aferente din grupa 39 “Provizioane pentru deprecierea stocurilor și producției în curs de execuție”, grupă care cuprinde conturile operaționale distincte pentru provizioane aferente fiecărei categorii de stocuri și comenzi în curs de execuție. Conturile de provizioane aferente produselor și producției în curs de execuție sunt următoarele:

“Provizioane pentru deprecierea producției în curs de execuție”;

“Provizioane pentru deprecierea produselor”.

Aceste două conturi au funcția contabilă de pasiv.Se creditează cu ocazia constituirii provizioanelor pentru deprecierea produselor și a producției în curs de execuție sau cu ocazia majorării provizioanelor constituite anterior; se debitează cu ocazia diminuării sau anulării provizioanelor pentru deprecierea produselor și a producției în curs de execuție. Soldul creditor al acestor conturi reprezintă valoarea provizioanelor constituite la sfârșitul exercițiului financiar.

Provizioanele pentru deprecierea produselor și a producției în curs de execuție se constituie pe seama cheltuielilor de exploatare.

constituirea lor se iînregistrează prin următoarea formulă:

pentru deprecierea produselor:

6814=394

6814 – “Cheltuieli de exploatare privind provizioane pentru deprecierea activelor circulante”;

394 – “Provizioane pentru deprecierea produselor”.

pentru deprecierea producției în curs de execuție:

6814=393

393 – “Provizioane pentru deprecierea producției în curs de execuție”.

în cazul în care este necesară majorarea provizioanelor constituite anterior, formula contabilă prin care se va face înregistrarea majorărilor va fi identică cu cea de mai sus.

Cu ocazia producerii deprecierii pentru care s-a creat concomitent cu contabilizarea cheltuielilor, respectiv în conturile din clasa 6 “Conturi de cheltuieli”, se înregistrează și venituri din anularea provizionului pentru depreciere rămas fără obiect, prin formula:

393=7814

393 – “Provizioane pentru deprecierea producției în curs de execuție”

7814 – “Venituri din provizioane pentru deprecierea activelor circulante”

sau prin formula următoare, în cazul deprecierii produselor:

394=7814

394 – “Provizioane pentru deprecierea produselor”

Similar, se înregistrează orice diminuare a provizioanelor pentru deprecierea produselor sau a producției în curs de execuție.

II.5. PARTICULARITĂȚILE PRODUCȚIEI

ÎN CURS DE EXECUȚIE

Calculația corectă a prețului de cost al produselor industriale impune determinarea, cantitativ și valoric, a producției neterminate existente în secțiile de producție la data întocmirii calculației. Producția în curs de execuție cuprinde acea parte a producției industriale al cărei proces de fabricație nu a fost terminat, ea aflându-se în curs de prelucrare și având o situație intermediară între materie primă și semifabricat sau între semifabricat și produsul finit.

În aproape toate întreprinderile industriale o parte a consumurilor de mijloace materiale și bănești se regăsește sub formă de producție neterminată. Variații mai însemnate de la o perioadă la alta a stocurilor de producție neterminată există îndeosebi la întreprinderile cu ciclu lung de fabricație.

În expresie bănească, producția în curs de execuție este formată din valoarea materialelor intrate în fabricație și a căror prelucrare a început, valoarea semifabricatelor și pieselor în curs de prelucrare, precum și din cheltuielile de manoperă aferente.

Cheltuielile efectuate de întreprindere privesc concomitent atât producția finită, cât și producția neterminată existentă la sfârșitul lunii.În vederea calculării prețului de cost al producției finite, este necesar ca în prealabil să se stabilească partea de cheltuieli aferentă producției neterminate pentru ca aceasta să fie scăzută din totalul cheltuielilor de producție ale perioadei respective.

Stabilirea, cât mai aproape de realitate, a cheltuielilor privind producția neterminată este o cerință esențială a determinării corecte a prețului de cost aferent producției finite. Supraevaluarea producției neterminate influențează, prin diminuare, volumul cheltuielilor de producție și, implicit, prin majorare fictivă, rezultatele financiare ale întreprinderii. Subevaluarea producției neterminate are efecte în sens contrar asupra indicatorilor menționați.

Metodele pe baza cărora se stabilește cantitatea și valoarea producției neterminate diferă în funcție de specificul proceselor tehnologice și de caracterul producției (individuală, de serie sau de masă). Cele mai utilizate metode sunt metoda directă și metoda indirectă de calcul al producției neterminate.

Metoda directă de stabilire a producției neterminate constă în inventarierea la sfârșitul perioadei (lună, trimestru) a stocurilor de producție neterminată, în scopul determinării mărimii acestora, cantitativ și valoric. Această metodă se aplică, de regulă, în unitățile industriale cu producție de masă sau de serie mare. Inventarierea are ca scop constatarea prin cântărire, măsurare, numărare etc. a existenței tuturor elementelor care compun stocurile de producție neterminată, precum și stabilirea procentuală a finisării tehnice a diferitelor piese aflate în curs de prelucrare. Rezultatele acestei constatări se înscriu în liste de inventariere.

Elementele aflate în stadiu de producție neterminată și consemnate în liste de inventariere sunt supuse evaluării, în scopul luării lor în calculul prețului de cost. În acest scop, este necesar să se stabilească, pe fiecare articol de calculație, suma cheltuielilor ce revine producției neterminate. De exemplu, determinarea valorii consumurilor de materii prime și materiale directe necesită stabilirea, în prealabil, a diferitelor piese, a cantităților din elementele respective aferente producției neterminate. Prin înmulțirea cantităților astfel stabilite cu prețul de înregistrare pe unitate se obține suma cheltuielilor privind producția neterminată la articolul de calculație “materii prime și materiale directe”. Cheltuielile cu retribuțiile directe ce revin producției în curs de execuție se pot stabili prin însumarea manoperei cuvenite fiecărui element component al producției neterminate, ținând seama de operațiile sau fazele parcurse de piesele aflate în curs de prelucrare.

În prețul de cost al producției neterminate se includ, de regulă, și cote de cheltuieli indirecte.În cadrul întreprinderilor industriale, cu producție în serie mare și de masă, cheltuielile cu întreținerea și funcționarea utilajului, cheltuielile comune ale secțiilor și cheltuielile generale ale întreprinderii se repartizează asupra producției în curs de execuție pe baza coeficienților corespunzători cheltuielilor efective, dar nu mai mari decât coeficienții planificați. În acest caz, abaterile cheltuielilor efective față de cele planificate influențează producția marfă a lunii respective. În subramurile industriale cu producție individuală și cu serie mică, unde volumul producției neterminate și al producției marfă diferă de la o lună la alta, cheltuielile indirecte se repartizează asupra producției neterminate, la nivelul cheltuielilor efective.

În funcție de situația concretă a întreprinderilor se pot aduce anumite simplificări în calculul valorii producției neterminate. De exemplu, în unitățile în care producția neterminată ocupă o pondere redusă în comparație cu volumul producției finite, precum și în întreprinderile cu ciclu scurt de fabricație și în care cheltuielile de prelucrare însumează valori relativ mici, producția neterminată poate fi evaluată numai în funcție de consumurile de materii prime și materiale directe aferente pieselor aflate în curs de prelucrare. Simplificări se pot aduce, de asemenea, și în stabilirea retribuției directe ce revine producției în curs de execuție. Astfel, la unitățile la care aceasta cuprinde o nomenclatură mare de piese care au parcurs operații și stadii diferite de prelucrare, retribuțiile directe privind producția neterminată se pot stabili prin aplicarea unui coeficient asupra sumei totale a retribuțiilor directe planificate.

Metoda indirectă de stabilire a producției în curs de execuție se bazează exclusiv pe datele din conturile analitice de calculație fără a se mai efectua inventarierea pieselor și a celorlalte elemente aflate în stadiu de fabricație neterminată. Potrivit acestei metode, valoarea producției neterminate se stabilește pe fiecare obiect de calculație (produs, comandă, lucrare etc.) pe baza datelor din conturile analitice aparținând contului sintetic 921 “Cheltuielile activității de bază”.Conturile respective fiind debitate cu totalul cheltuielilor efective (directe si indirecte) și creditate cu prețul de cost efectiv al produselor finite, al semifabricatelor din producție proprie și al lucrărilor cu caracter industrial prestate de terți; soldul lor reprezintă prețul de cost efectiv al producției în curs de execuție.

Valoarea producției în curs de execuție stabilită pe cale indirectă reprezintă o mărime aproximativă, mai puțin exactă decât cea calculată prin metoda directă. De aceea, metoda indirectă se aplică cu anumite restricții, folosirea ei fiind indicată îndeosebi în cazul producției individuale și de serie mică, unde organizarea contabilității cheltuielilor de producție după metoda pe comenzi face posibilă delimitarea certă a elementelor necesare determinării soldului conturilor analitice care exprimă producția în curs de prelucrare (la sfârșitul lunii cheltuielile reflectate prin conturile analitice ale comenzilor neînchise sunt considerate producție neterminată). Pentru comenzile care se referă la mai multe produse sau lucrări, din care unele au fost terminate, valoarea producției neterminate se stabilește prin scăderea din totalul cheltuielilor reflectate în debitul contului analitic, respectiv a sumei cheltuielilor aferente produselor sau lucrărilor terminate stabilită, de regulă, la nivelul cheltuielilor planificate.

Valoarea producției neterminate stabilită la sfârșitul perioadei (lună, trimestru) nu necesită înregistrări în conturi deoarece cheltuielile de producție, în totalitatea lor, au fost reflectate în conturi pe măsura efectuării, ele fiind aferente atât producției finite, cât și celei neterminate. Cu ocazia calculației prețului de cost se stabilește, prin metodele prezentate, partea din totalul cheltuielilor ce revine producției neterminate, pentru ca diferența de cheltuieli aferentă producției finite să constituie baza calculației prețului de cost al acestei producții.

Cheltuielile de producție aferente producției neterminate, existentă la sfârșitul lunii, se înscriu în conturile analitice de calculație (fișele de postcalcul) la articolele de calculație privind cheltuielile directe și cele indirecte. Spre deosebire de soldurile producției neterminate de la începutul perioadei care se adaugă la cheltuielile efectuate în cursul perioadei, soldurile producției neterminate stabilite la sfârșitul perioadei se scad din totalul primelor două elemente spre a se obține suma cheltuielilor aferente producției finite care constituie baza calculației prețului de cost efectiv al acestei producții.

Determinarea producției în curs de execuție se face prin inventariere la finele fiecărei perioade de gestiune, iar evaluarea și înregistrarea ei în contabilitate se face la costurile de producție, ținându-se cont de stadiul de prelucrare în care se găsește.

Contabilitatea producției în curs de execuție se realizează cu ajutorul conturilor 331 “Produse în curs de execuție” și 332 “Lucrări și servicii în curs de execuție”.

Contul 331 “Produse în curs de execuție” ține evidența produselor în curs de execuție, adică a acelor produse ce nu au trecut prin toate fazele de prelucrare ale procesului de producție până la finele lunii. Este un cont de activ.

Se debitează cu costul de producție al stocului de produse în curs de execuție existent la sfârșitul lunii determinat prin inventariere.Se creditează la sfârșitul lunii următoare cu costul de producție al stocului de produse în curs de execuție (destocare). Soldul debitor reprezintă costul de producție al produselor aflate în curs de execuție la sfârșitul lunii (perioadei de gestiune).

Dacă la sfârșitul lunii s-a determinat prin inventariere și s-a evaluat stocul de produse în curs de execuție la costul de producție de 12.348.663.000 lei, înregistrarea care se face este:

331=711 12.348.663.000

“Produse în curs de execuție”

“Venituri din producția stocată”

Acest sold final la contului 331 “Produse în curs de execuție” va reprezenta soldul inițial al lunii următoare, când se va face anularea stocului de produse în curs de execuție, făcându-se înregistrarea:

711=331 12.348.663.000

“Venituri din producția stocată”

“Produse în curs de execuție”

Contul 332 “Lucrări și servicii în curs de execuție” ține evidența lucrărilor și serviciilor ce nu sunt terminate până la sfârșitul lunii. Este cont de activ. Se debitează cu costul de producție al lucrărilor și serviciilor aflate în curs de execuție la finele lunii. Se creditează la începutul lunii cu costul de producție al lucrărilor și serviciilor în curs de execuție destocată. Soldul debitor reprezintă costul de producție al lucrărilor și serviciilor în curs de execuție existente la sfârșitul lunii.

înregistrarea lucrărilor și serviciilor în curs de execuție existente la finele lunii evaluate la cost de producție se va face astfel:

“Lucrări și servicii în curs de execuție”332=711 “Venituri din producția stocată”

iar, la sfârșitul lunii următoare se va face scăderea din gestiune a lucrărilor și serviciilor în curs de execuție prin înregistrarea:

“Venituri din producția stocată”711=332 “Lucrări și servicii în curs de execuție”

II.6. METODE ANALITICE DE CALCUL AL COSTULUI UNITAR

În contabilitatea întreprinderilor industriale, o pondere importantă o au lucrările privind urmărirea și controlul cheltuielilor de producție, precum și operațiile de determinare a costului pe unitatea de produs. Efectuarea acestor lucrări are la baza metode diferite de evidență și de calcul.

Metoda de contabilitate a cheltuielilor de producție și de calculație a prețului de cost cuprinde un ansamblu de procedee de colectare, pe o anumită perioadă de timp și cu respectarea anumitor principii, a cheltuielilor de producție, de repartizare a cheltuielilor indirecte pe obiecte de calculație și de determinare a prețului de cost pentru întreaga producție industrială și pe unitatea de produs.

Conținutul, modul și sfera de aplicare a fiecărei metode de contabilitate a cheltuielilor de producție și de calcul a prețului de cost sunt determinate și de o serie de factori, cum ar fi: specificul procesului tehnologic, complexitatea și modul de organizare a producției (producție simplă sau complexă, producție individuală, de serie sau de masă), varietatea produselor fabricate, nivelul de mecanizare și automatizare a lucrărilor de calcul și evidentă etc.

Principalele metode de organizare a contabilității cheltuielilor de producție și de calculație a prețului de cost, care se aplică în întreprinderile industriale din țara noastră sunt: metoda globală, metoda pe comenzi, metoda pe faze.Fiecare din aceste metode se caracterizează, în principal, printr-un anumit mod de organizare a contabilității analitice a cheltuielilor de producție.

Metoda globală , denumită și metoda simplă de contabilitate analitică a cheltuielilor de producție și de calculație a prețului de cost, se aplică în întreprinderile în care din procesul de fabricație se obține un singur produs, de regulă, fără împărțirea procesului tehnologic pe faze de fabricație.

În esență, această metodă constă în colectarea tuturor cheltuielilor ocazionate de procesul de producție dintr-o anumită perioadă de gestiune (lună, trimestru) în conturile de calculație a prețului de cost: 921 “Cheltuielile activității de bază” sau 922 “Cheltuielile activităților auxiliare”. Suma totală a cheltuielilor, colectată în conturile de calculație și diminuată eventual cu cheltuielile aferente producției neterminate, se raportează la sfârșitul perioadei de calculație la cantitatea de produse fabricate, exprimate în unități de măsură corespunzatoare. Deoarece în întreprinderile industriale în care se aplică metoda globală se fabrică un singur produs, este posibilă identificarea nemijlocită pe obiectul calculației a tuturor cheltuielilor de producție. Cu toate acestea, necesitatea cunoașterii structurii prețului de cost pe articole de calculație, impune delimitarea și în cadrul acestei metode a cheltuielilor indirecte și reflectarea distinctă a lor în conturi corespunzătoare (923 “Cheltuielile comune ale secției” și 924 “Cheltuielile generale ale întreprinderii”), în analitice descrise pe feluri de cheltuieli. La sfârșitul lunii, aceste cheltuieli sunt virate în sumă globală la contul de calculație al produsului unic, fără a se mai efectua repartizarea lor după criterii convenționale.

Înregistrarea în contabilitatea de gestiune a produselor în cazul utilizării metodei globale se realizează în felul următor:

preluarea în timpul lunii a cheltuielilor din contabilitatea financiară structurate pe elemente de cheltuieli primare:

%=901 “Decontări interne privind cheltuielile”

921“Cheltuielile activității de bază”

923“Cheltuieli indirecte de producție”

924“Cheltuieli generale de administrație”

925“Cheltuielile de desfacere”

înregistrarea în timpul lunii a producției obținute la cost prestabilit (preț standard):

931=902

“Costul producției obținute” “Decontări interne privind producția obținută”

la sfârșitul lunii, se decontează cheltuielile înregistrate, respectiv costul efectiv al producției obținute (închiderea conturilor de calculație):

902=%

921 “Cheltuielile activității de bază”

923 “Cheltuieli indirecte de producție”

924“Cheltuieli generale de administrație”

925 “Cheltuieli de desfacere”

902 “Decontări interne privind producția obținută”

cu ajutorul contului 902 determinăm abaterile de cost dintre valoarea producției la cost prestabilit și valoarea ei la cost efectiv diferențe înregistrate în roșu (favorabile) sau în negru (nefavorabile)

903=902

902 “Decontări interne privind producția obținută”

903 “Decontări interne privind diferențele de preț”

se înregistrează decontarea producției la cost prestabilit; deci, închiderea contului 931:

“Decontări interne privind cheltuielile”901=931 “Costul producției obținute”

se înregistrează decontarea diferențelor de preț (abaterilor), deci, închiderea contului 903:

“Decontări interne privind cheltuielile”901=903 “Decontări interne privind

diferențele de preț”

Metoda pe comenzi de organizare a contabilității analitice a cheltuielilor de producție și calculare a prețului de cost se aplică cu preponderență în unitățile industriale cu producție individuală și de serie mică. În cadrul acestei metode, obiectul calculației îl constituie un produs individual sau lot de produse, o comandaă sau lucrare, executate potrivit normelor tehnologice într-o anumită perioadă de timp, pentru care se urmăresc în mod distinct cheltuielile efective și pe baza lor se calculează prețul de cost.

În întreprinderile în care produsul finit este format dintr-un număr mare de componente (subansamble, repere), comenzile lansate pot avea ca obiect de calculație fiecare din elementele componente ale produsului, operații de ansamblare în vederea obținerii produsului finit putând face obiectul unei alte comenzi. În condițiile în care ciclul de executare a unor comenzi este mare și pentru a evita calculul prețului de cost la perioade prea îndelungate, executarea comenzilor respective poate fi divizată pe etape succesive care să permită stabilirea pe parcurs a unui preț de cost parțial, pe piese sau partizi.

Organizarea contabilității analitice a cheltuielilor de producție, în condițiile aplicării metodei pe comenzi, impune colectarea cu ajutorul contului 921 “Cheltuielile activității de bază” (la analitice pe fiecare comandă și pe secții) a cheltuielilor directe ocazionate de executarea fiecărei comenzi.

Calculul prețului de cost se efectuează, de regulă, la terminarea comenzii, când atât cheltuielile comune ale secției, cât și cele generale ale întreprinderii se repartizează pe fiecare comandă în funcție de anumite criterii. Prețul de cost al obiectului de calculație (produs individual, comandă, lucrare) se obține prin însumarea cheltuielilor efectuate de la lansarea și până la terminarea comenzii, pe articole de calculație. La comenzile individuale , prețul de cost efectiv al acestora constă în totalul cheltuielilor colectate în conturile analitice de calculație din care se deduc sumele ce reprezintă valoarea rebutuurilor și deșeurilor. În cazul comenzilor din care rezultă mai multe unități de produse, prețul de cost pe unitate se obține prin raportarea tuturor cheltuielilor la numărul de unități fabricate.

În situația în care anumite produse sau piese obținute pe baza unei comenzi se predau parțial la depozite sau se expediază clienților înainte de terminarea comenzii, acestea pot fi evaluate la prețul de cost planificat de producție, iar eventualele diferențe între prețul de cost planificat și cel efectiv influențează în plus sau în minus prețul de cost al ultimelor loturi sau părți ale comenzii.

Înregistrarea în contabilitatea de gestiune a produselor în cazul utilizării metodei pe comenzi se face în felul următor:

înregistrarea cheltuielilor directe, indirecte și generale:

%=901 “Decontări interne privind cheltuielile”

921 “Cheltuielile activității de bază”

923 “Cheltuielile indirecte de producție”

924 “Cheltuielile generale de administrație”

înregistrarea producției obținute la preț standard:

931=902

“Costul producției obținute” “Decontări interne privind

producția obținută”

repartizarea cheltuielilor indirecte și generale asupra cheltuielilor directe prin următoarea înregistrare:

“Cheltuielile activității de bază” 921=%

923 “Cheltuielile indirecte de producție”

924 “Cheltuieli generale de administrație”

(conturile se defalcă pe analiticele corespunzătoare)

determinarea și decontarea costului de producție efectiv:

902=921

“Decontări interne privind “Cheltuielile activității de bază”

producția obținută”

calcularea și înregistrarea diferențelor de preț între prețul standard și costul de producție efectiv:

903=902

“Decontări interne privind “Decontări interne privind

diferențele de preț” producția obținută”

decontarea producției la preț standard și a diferențelor de preț aferente:

“Decontări interne privind cheltuielile”901=931 “Costul producției obținute”

“Decontări interne 901=903 “Decontări interne privind

privind cheltuielile” diferențele de preț”

Metoda pe faze se aplică, de regulă, în producția de masă, unde materiile și materialele utilizate în procesul de producție trec prin diferite faze succesive de prelucrare. Numărul fazelor de fabricație și modul de stabilire a acestora are o importanță deosebită pentru organizarea contabilității cheltuielilor de producție. O condiție esențială este delimitarea precisă, din punct de vedere tehnic, a fiecărei faze astfel încât să se asigure colectarea distinctă a cheltuielilor de producție. Nu toate fazele delimitate din punct de vedere tehnic pot constitui pentru contabilitate locuri de colectare a cheltuielilor. Uneori, urmărirea distinctă a cheltuielilor de producție pe anumite faze nu este eficientă și, de aceea, se au în vedere numai fazele principale cu un volum mare de cheltuieli. De asemenea, fazele de fabricație pot corespunde sau nu anumitor secții de producție, aceasta reprezentând interes pentru organizarea contabilității cheltuielilor. În primul caz, reflectarea cheltuielilor pe faze se suprapune cu aceea a colectării lor pe secții de fabricație. În al doilea caz, aceeași secție cuprinde, de regulă, mai multe faze astfel încât reflectarea cheltuielilor pe faze diferă de cea realizată pe secții de producție.

În cazul aplicării metodei pe faze, contabilitatea cheltuielilor de producție directe și indirecte se organizează pe faze sau stadii succesive de prelucrare, iar în cadrul acestora ,pe produse sau grupe de produse și pe articole de calculație. Cheltuielile directe (materii prime și retribuții directe) ocazionate de fabricarea fiecărui produs, în cadrul fazelor sau secțiilor pe care le parcurge se colectează în contul 921 “Cheltuielile activității de bază”, în analitice deschise pe fiecare fază și produs în parte. Cheltuielile de administrație și conducere a întreprinderii, comune tuturor fazelor sau secțiilor, se colectează în contul 924 “Cheltuieli generale de administrație”.

În cadrul metodei pe faze, reflectarea cheltuielilor de producție și calculul prețului de cost se efectuează atât pentru produsele intermediare obținute în fiecare fază sau secție, cât și pentru produsele finite rezultate din ultima fază de fabricație.

Prețul de cost pe unitate, în cadrul fiecărei faze, se determină prin raportarea totalului cheltuielilor efectuate, diminuat cu cheltuielile aferente producției neterminate din faza respectivă, la cantitatea de produse fabricată. În funcție de anumiți factori, organizarea contabilității cheltuielilor de producție și calculul prețului de cost după metoda pe faze se poate organiza în două variante: varianta fără translocarea cheltuielilor de producție de la o fază de fabricație la alta , cunoscută și sub denumirea de “varianta fără semifabricate” și varianta cu translocarea cheltuielilor, denumită și “varianta cu semifabricate”.

Înregistrarea în contabilitatea de gestiune a produselor în cazul utilizării metodei pe faze se face în felul următor:

preluarea la începutul lunii a producției în curs de execuție de la sfârșitul lunii precedente se face prin:

921: se încarcă contul de calculație

933: se închide contul 933 care la sfârșitul lunii precedente avea Sd cu costul producției neterminate.

921=933

“Cheltuielile activității de bază” “Costul producției în curs de execuție”

preluarea din contabilitatea financiară a cheltuielilor directe, indirecte și generale aferente lunii curente atât pentru producția neterminată, cât și pentru producția terminată din luna curentă. Pentru a înregistra cheltuielile în conturile de calculație pe faze și pe produse sunt necesare calcule preliminare a cheltuielilor:

%=901 “Decontări interne privind cheltuielile”

921 “Cheltuielile activității de bază”

923 “Cheltuielile indirecte de producție”

924 “Cheltuielile generale de administrație”

înregistrarea în timpul a producției obținute la preț standard:

931=902

“Costul producției obținute” “Decontări interne privind

producția obținută”

la sfârșitul lunii se repartizează cheltuielile indirecte din contul 923 (salarii indirecte și cote indirecte) asupra contului 921 (contul 923 se închide):

“Cheltuielile activității de bază” 921=923 “Cheltuielile indirecte de producție”

la sfârșitul lunii se repartizează cheltuielile generale (salarii generale, cote generale și alte cheltuieli generale) asupra contului 921 (contul 924 se închide):

“Cheltuielile activității de bază” 921=924 “Cheltuielile generale

de administrație”

înregistrarea la sfârșitul lunii privind separarea cheltuielilor aferente producției neterminate din totalul cheltuielilor (pe analitice):

“Costul producției 933=921 “Costul activității de bază”

în curs de execuție”

în debitul contului 921 avem cheltuielile aferente producției finite (cost efectiv). Închidem contul 921(îl credităm) în raport cu 902, operație numită decontarea costului efectiv al producției finite:

902=921

“Decontări interne privind “Cheltuielile activității de bază”

producția obținută”

cu ajutorul contului 902, calculez și înregistrez diferențele de preț:

903=902

“Decontări interne privind “Decontări interne privind

diferențele de preț” producția obținută”

se închid conturile 931și 903 prin 901, ambele conturi se creditează:

901=931

“Decontări interne privind “Costul producției obținute”

cheltuielile”

901=903

“Decontări interne privind “Decontări interne privind

cheltuielile” diferențele de preț”

producția neterminată la sfârșitul lunii se află în contul 933 pe debit și se poate înregistra astfel:

902=933

“Decontări interne privind “Costul producției în curs de execuție”

producția obținută”

901=902

“Decontări interne privind “Decontări interne privind

cheltuielile” producția obținută”

La începutul lunii următoare,producția neterminată se reia prin formula:

933=901

“Costul producției “Decontări interne privind

în curs de execuție” cheltuielile”

(contul 933 se defalcă pe analiticele pe faze și pe produse)

Elementele de bază ale metodelor de calcul al prețului de cost folosite în întreprinderile industriale din țara noastră, precum și ale celor practicate de întreprinderile din țările capitaliste, oferă posibilitatea confruntării lor sub aportul funcționalității, al măsurii în care ele răspund nevoilor de informare operativă și completă a factorilor de decizie asupra modului de evoluție a cheltuielilor de producție, a modului cum sunt utilizate valorile materiale și bănești puse la dispoziția întreprinderilor.

Domeniul larg al utilizării informațiilor privind cheltuielile de producție determină creșterea rolului acesteia în procesul decizional și, implicit, al preocupărilor pentru raționalizarea și simplificarea tehnicilor de evidentă și calculație, pentru promovarea metodelor moderne de determinare a prețului de cost. Prin integrarea unor metode eficiente de calculație, se extinde latura funcțională și previzională a contabilității, se asigură informații mai exacte, operative și mai cuprinz[toare într-un compartiment reprezentativ al acesteia.

În ceea ce priveste adaptarea la specificul activității întreprinderii industriale din țara noastră a metodelor de calculație al costului unitar practicate în întreprinderile din țările dezvoltate, aceasta necesită studii și modelări în scopul coordonării tehnicilor de calcul și principiilor care stau la baza metodelor respective cu obiectivele calculației și cerințele informaționale ale unităților industriale actuale.

CAPITOLUL AL –III –LEA

CONTABILITATEA ACTIVITĂȚII DE

PRODUCȚIE

LA S.C. F.E.P.A. S.A. BÂRLAD

“Obiectivul nostru ca firmă este să oferim clientului nu numai cele mai bune servicii, ci să devenim legendari pentru acestea.”

Sam Walton

“Contabilitatea este una din cele mai sublime creații ale spiritului omenesc pe care fiecare bun gospodar ar trebui să o folosească în gospodăria sa.”

GOETHE

III.1. DESFĂȘURAREA PROCESULUI TEHNOLOGIC

Procesul tehnologic se desfășoară în cadrul unității pe următoarele etape de realizare a produselor finite fabricate interfazic și final:

Procesul tehnologic de presaj ștanțare este organizat în hala de producție elemente pneumatice. În acest proces tehnologic se execută următoarele operații: debitare, ștanțare-decupare, deformări la rece (ambutisări), ansamblare prin sudură electrică, prin puncte, ajustare debavurare. Dotarea tehnică actuală cu ajutorul căreia se desfășoară procesul tehnologic de presaj-ștanțare este formată din 43 de utilaje clasice: prese cu excentric, prese hidraulice, foarfeci, ghilotine, mașini de sudat prin puncte.

Procesul tehnologic de prelucrare prin așchiere se desfășoară în hala de producție elemente pneumatice ce asigură fabricarea reperelor și pieselor metalice ce necesită prelucrări mecanice prin așchiere. Activitatea de producție este organizată pe următoarele linii de fabricație:

Linia de prelucrări mecanice, elemente de comandă și auxiliare;

Linia de prelucrari mecanice, aparatură pneumatică de panou;

Linia de prelucrări mecanice traductoare;

Linia de prelucrări mecanice elemente sensibile.

Montajul final al produselor din profilul de fabricație al societății este organizat pe linii tehnologice de ansamblare corespunzător grupelor de produse din domeniul elementelor pneumatice de automatizare. În cadrul compartimentului se execută operații specifice montajului mecanic, electric și electronic. Procesul tehnologic este organizat pe benzi de montaj staționare, circa 80% din operații sunt realizate manual.

Dotarea tehnică actuală cuprinde:

mașini de butonat, mașini de debitat și dezizolat conductori electrici, mașini de sudat în puncte, mașini de sudat cu curenți de înaltă frecvență;

scule și dispozitive specifice operațiilor de montaj.

Compartimentul asigură acoperirile chimice și electrochimice pentru reperele și piesele din oțel, alamă și aluminiu, ce intră în componența produselor și este compensată în hala de producție elemente pneumatice.

Activitatea este organizată pe linii tehnologice astfel:

linii de nichelare mată și lucioasă;

linii de fosfatare-brumare;

linie de zincare, cadmire, pasivare;

linia de nichelare, ștanțare, cuprare;

linia de zincare-pasivare;

linie de argintărie.

Compartimentul este amplasat în hala de producție elemente pneumatice și realizează acoperirea peliculogenă a reperelor metalice pentru toate produsele din profilul de fabricație a societății.

Fabricația AMC-urilor neelectrice

Sectorul este amplasat în hala de producție AMC. Activitățile de producție sunt organizate pe linii tehnologice de fabricație corespunzătoare principalelor grupe de produse:

Linia de fabricație șublere este compusă din utilaje specifice prelucrărilor suprafețelor plane, mașini de frezat, divizat și rectificat plan, mașini specializate pentru rectificarea suprafețelor de măsură;

Linia de fabricație micrometre are în dotare utilaje specializate, agregate pentru găurit potcoave micrometrice, pantografe, pentru înscripționat, mașini pentru divizat circular, mașini de rectificat suprafețe de măsură;

Linia de fabricație AMC-uri diverse asigură prelucrări mecanice pentru celelalte produse din profil (calibre, suporți, pentru aparate) fiind dotată cu utilaje universale.

Activitatea de producție este organizată în hala de producție AMC-uri. Dotarea tehnologică este constituită din 17 utilaje și instalații și anume: mașini de imprimat cu tamburi, cuve din inox pentru degrasare, cuve din PVC pentru corodare, cuve pentru spălare, cuve din inox pentru neutralizare și spălare cu petrol, cuptor termostat, redresoare pentru cuvele de corodare.

Forjare

Activitatea de producție este organizată și amplasată într-o clădire independentă, situată în incinta societății. Operația tehnologică permite obținerea de piese și repere din materiale neferoase și feroase prin procedee de forjare liberă și în matriță, gama de greutăți este cuprinsă între 0,5 kg și 5kg.

Asigurarea calității

În cadrul societății calitatea produselor este asigurată de serviciul CTC. Activitatea de asigurare a calității și control al acesteia se efectuează atât la primirea materiilor prime și materialelor de către serviciul Laboratoare care verifică indicii de calitate a materiilor prime și materialelor prin încercări mecanice, reacții chimice, precum și a produselor fabricate interfazic și final.

III.2. DOCUMENTELE DE EVIDENȚĂ PRIMARĂ A PRODUCȚIEI PE FLUXUL PROCESULUI TEHNOLOGIC

Urmărirea și controlul activității de producție prin intermediul contabilității, atât în ceea ce privește cheltuielile efectuate cât și producția obținută, fac necesare organizarea unui sistem de documente adaptat cerințelor și obiectivelor practicii. Rolul acestor documente este cunoașterea mărimii efective a cheltuielilor de producție pe locurile care le-au ocazionat, pe produse, comenzi, lucrări etc, constituind sursa principală de obținere a datelor necesare determinării prețului de cost.

Cea mai mare parte a documentelor privind cheltuielile de producție sunt comune pentru toate unitățile industriale, indiferent de subramura căreia aparțin. Profilarea și specializarea întreprinderilor, precum și varietatea mare a proceselor tehnologice impun folosirea și a unor documente specifice în sectorul producției.

În continuare, se prezintă documentele de bază folosite pentru urmărirea activității de producție și a rezultatelor acesteia în unitățile industriale, grupate în funcție de etapa procesului de fabricație în care se întocmesc documentele respective.

La baza lansării în fabricație a unui produs finit sau semifabricat stau următoarele documente:

Comanda fermă de la beneficiar (exemplu figura I);

Contractul între furnizor și beneficiarul de produs.

După ce contractul a fost semnat de ambele părți, se realizează lansarea în fabricație prin emiterea de comenzi interne ce au drept rol colectarea tuturor cheltuielilor ocazionate de execuția produsului.

Documentele privind pregătirea tehnologiei de producție se întocmesc în prima etapă a procesului de producție, de unde și particularitatea acestor documente de a nu consemna operații economice propriu-zise, ci anumite aspecte privind tehnologia de fabricație a căror cunoaștere prezintă interes pentru organizarea contabilității cheltuielilor de producție.

Cea mai mare parte a documentelor din această categorie sunt întocmite de serviciul tehnic al întreprinderii care, în primul rând, concretizează prin desene(de execuție, de detaliu și de ansamblu) caracteristicile produsului ce urmează a se da în fabricație.

Piesele constitutive ale unui produs, precum și materia primă necesară fabricării fiecărei piese sau reper, se înscriu în „nomenclatorul de piese” pe baza căruia serviciul tehnic întocmește, pentru fiecare produs sau sortiment, câte un „extras de materiale” (fie pe feluri de materiale ) cu ajutorul căruia se stabilește cantitatea de materiale necesară pentru fiecare reper și pe ansamblul produsului proiectat. Datele din extrasele de materiale constituie baza întocmirii „listei de consumuri specifice” care, între altele, servește și la întocmirea planului de aprovizionare.

Pe baza desenelor de execuție se întocmește, pentru fiecare reper în parte, un „plan de operații” în care se stabilește regimul de lucru pe fiecare operație, fazele succesive de lucru, precum și utilajul necesar fabricării reperelor. Ansamblul operațiilor se înscrie, pentru fiecare reper, în „fișa tehnologică ” care prevede materialele și utilajul necesar, regimul de lucru, timpul normat, piesele componente ale ansamblului (în cazul produselor care se asamblează). Fișa tehnologică este folosită, între altele, pentru urmărirea succesivă a produsului sau lotului de piese, pe întreg parcursul procesului de fabricație.

Pentru consumul de manoperă se întocmește, pe fiecare fel de mașină sau grup de muncitori, „extrasul de manoperă” în care se determină consumul specific de manoperă în om/ore sau mașină/ore pentru fiecare produs. Datele din extrasele de manoperă se centralizează în „fișa de manoperă specifică” care servește la întocmirea forțelor de muncă și a planului de încărcare a mașinilor.

Deși nu constituie bază a înregistrărilor în contabilitate, documentele întocmite în etapa de pregătire a tehnologiei de fabricație prezintă importanță pentru evidența cheltuielilor de producție și calculația prețului de cost prin aceea că la organizarea lor este necesar să se țină seama de datele ce caracterizează latura tehnică a producției, îndeosebi de cele care exprimă părțile componente ale produselor, fluxul tehnologic, consumurile specifice de materiale și manoperă etc.

Documentele privind lansarea în fabricație se întocmesc în mare parte de către compartimentul planificării după ce au fost soluționate toate problemele legate de etapa pregătirii tehnologiei producției. Cu prioritate se elaborează „comanda internă de fabricație” sau „planul intern de producție” cu ajutorul cărora se determină volumul producției planificate a se executa într-o perioadă dată.

„Comanda de fabricație” se întocmește în cazul producției individuale și de serie, pentru fiecare produs sau lucrare. Ea cuprinde, între altele, date referitoare la elementele care formează obiectele comenzii, precum și la repartizarea lor pe secțiile de producție. Pe baza comenzilor de fabricație se deschid, de către postcalcul, conturile analitice pe comenzi sau pe componente ale acestora.

„Planul intern de producție” se folosește, de regulă, în unitățile industriale cu producție de masă servind ca instrument de planificare operativă a producției pe secții de fabricație.

Din categoria documentelor privind lansarea producției face parte și „fișa de însoțire” care se întocmește de unele întreprinderi pentru urmărirea mișcării unui lot de piese de la prima până la ultima operație. Cuprinzând operațiile ce trebuie parcurse, utilajul și timpul de lucru necesare, acest document ajută la efectuarea controlului cantitativ și calitativ pe fazele procesului tehnologic, după fiecare fază controlul tehnic înscriind în „fișa de însoțire” piesele bune și rebuturile din producție.

Nota internă de recepție pentru materii prime și materiale cuprinde date cu privire la denumirea materialelor achiziționate, cantitatea din factură, preț unitar fără T.V.A. din factură, cantitatea recepționată, valoare fără T.V.A., preț unitar cu T.V.A., valoarea totală a facturii, preț cu adaos comercial și T.V.A., valoarea totală a N.I.R.-ului (exemplu figura 1).

N.I.R.-ul este întocmit de către Comisia de Recepție în 3 exemplare, dintre care: primul exemplar este înaintat gestionarului, al doilea exemplar este înaintat compartimentului financiar iar cel de-al treilea exemplar compartimentului contabilitate, semnat și ștampilat de către administrator.

Pe măsura lansării producției pe baza comenzilor interne de fabricație, serviciul planificării întocmește și documentele de eliberare a materialelor: „bonul de consum” (exemplu figura 2), „fișe limită de consum”, precum și documentele privind manopera : „bonul de lucru” sau „rapoarte de control și retribuire”.

Documentele privind urmărirea fabricației și a producției obținute cuprind, pe de o parte, documentele cu ajutorul cărora se urmărește modul de desfășurare a procesului de producție, iar, pe de alta parte, cele folosite pentru consemnarea rezultatelor producției (produse finite, semifabricate, produse reziduale).

Urmărirea desfășurării procesului de fabricație se realizează de către maiștrii și dispecerii din secțiile de producție cu ajutorul unor documente specifice: „graficul de urmărire a producției”, pe baza căruia se repartizează sarcinile pe locurile de muncă stabilindu-se momentul începerii și terminării lucrului; „fișa de însoțire” în care se înscriu operațiile executate de fiecare muncitor, timpul de muncă consumat etc.

Pe măsura terminării unei operații, muncitorul prezintă piesele executate, planul de operații și fișa de însoțire controlului tehnic de calitate care, după verificarea pieselor, înscrie în “fișa de însoțire”, în “bonurile de lucru” și în “carnetul muncitorului”, piesele bune și piesele rebutate. După efectuarea tuturor operațiilor, bonurile de lucru constituie baza calculării retribuției cuvenite muncitorilor care au participat la executarea operațiilor respective.

Documentele privind producția obținută se întocmesc în cadrul fiecărei secții după efectuarea ultimei operații de către controlul tehnic de calitate. Aceste documente cuprind „nota de predare produse” și „nota de rebut” (exemplu figura 3).

„Nota de predare produse” este documentul care atestă recepționarea și predarea la depozite a produselor și semifabricatelor rezultate din procesul de fabricație, precum și trecerea semifabricatelor de la o secție la alta. Acest document constituie baza înregistrării valorilor materiale obținute din procesul de producție în evidența operativă ținută la locul de depozitare, în contabilitatea sintetică și în contabilitatea analitică. Același document justifică închiderea comenzilor terminate, respectiv a fișelor de postcalcul.

„Nota de rebut” cuprinde date privind produsele, semifabricatele sau piesele rebutate definitiv și constatate ca atare de către controlul tehnic de calitate. În vederea determinării mărimii pierderii din rebuturi și a reflectării acesteia în contabilitate (imputare, trecere asupra cheltuielilor de producție), în „nota de rebut” se înscriu, între alte elemente, cauzele rebuturilor și operațiile executate la produsele respective până în momentul constatării defectelor de fabricație.

Pentru produsele, semifabricatele sau piesele care pot fi recondiționate în urma unei prelucrări suplimentare, se întocmește „nota de remaniere”. Între altele, documentul consemnează defectele de fabricație ce necesită operații de remaniere în funcție de care se efectuează cheltuielile ocazionate de executarea acestei operații.

“Bonul de predare” se întocmește în momentul finalizării produsului finit în secția de bază și intrarea lui în gestiunea Desfacere.

Întocmirea corectă și asigurarea unei circulații raționale de la locul întocmirii la compartimentul financiar contabil sunt cerințe esențiale impuse documentelor care stau la baza organizării contabilității cheltuielilor de producție.

Figura 3

Documentele de evidență analitică a produselor sunt următoarele:

fișa de magazie;

fișa cantitativ-valorică;

fișa analitică de cont pentru operații diverse.

Fișa de magazie cuprinde următoarele date cu privire la denumirea materialului, cantitatea recepționată, prețul materialului, cantitatea ieșita, stoc final. Documentul circulă de la gestiunea în care se află materialul respectiv și oficiul de calcul în vederea întocmirii balanței de verificare a stocurilor.

Fișa analitică de cont pentru operații diverse se completează pentru principalele conturi utilizate aferente activității de producție în cadrul întreprinderii; astfel vom pune în evidență situația următoarelor conturi sintetice: 345 “Produse finite” (figura 4), 341 “Semifabricate” (figura 5), 346 “Produse reziduale” (figura 6).

În cadrul documentelor privind ieșirea din gestiune a produselor finite și a semifabricatelor se au în vedere întocmirea și circuitul următoarelor documente:

Factura fiscală servește ca document de decontare a produselor și mărfurilor livrate ca document de însoțire pe timpul transportului, de recepție și încărcare în gestiunea primitorului sau ca document justificativ de înregistrare în contabilitatea furnizorului și a cumpărătorului (exemplu figura 7).

Circulația documentului:

La furnizor: la compartimentul de control preventiv pentru avizare, la compartimentul financiar pentru întocmirea borderoului în vederea depunerii în bancă și pentru preluarea în contabilitate și la persoanele autorizate să dispună încasări în contul de la bancă și la persoanele desemnate să urmărească încasările (situația clienților).

La cumpărător: la compartimentul aprovizionare pentru confirmarea primirii pe bază de recepție consemnată în NIR (confirmarea se poate face și direct pe factură dacă recepția s-a făcut pe baza ei și nu s-a constatat diferențe), la compartimentul financiar-contabil pentru acceptarea plății, înregistrarea în contabilitatea sintetică și analitică (pe furnizori și pe produse) cât și în jurnalul pentru cumpărări pe baza exemplarului 1, cu avizul de însoțire a mărfii, inclusiv NIR, după caz.

Dispoziția de livrare (exemplu figura 8) servește ca document pentru eliberarea din magazie a produselor, mărfurilor sau a altor valori materiale destinate vânzării, ca document justificativ de scădere din gestiunea furnizorului sau ca document de bază pentru întocmirea avizului de însoțire a mărfurilor sau a facturii. Este vizată de conducere. Se întocmește în 3 exemplare:

un exemplar la cotor;

un exemplar însoțește marfa;

un exemplar pentru confirmare de primire, delegatul o restituie semnată și se adaugă la cotor.

Dispoziția de livrare circulă la furnizor , la magazie pentru eliberarea produselor, mărfurilor sau a altor valori materiale și pentru înregistrarea în evidența magaziei, circulă la comisia care efectuează autorecepția produselor, mărfurilor sau a altor valori materiale privind calitatea, cantitatea și sortimentul sau circulă la persoana desemnată să emită avizul de expediere (sau factura).

Avizul de însoțire a mărfii (exemplu figura 9) servește ca document pentru eliberarea din magazie (dacă nu se emite dispoziție de livrare) a produselor, a mărfurilor sau a altor valori materiale destinate vânzării, trimise spre prelucrare sau păstrare, ca document justificativ de scădere din gestiunea furnizorului, ca document de însoțire în timpul transportului, ca document pentru întocmirea facturii, ca document de recepție la cumpărător (când nu se emite NIR și când factura nu a sosit) și de primire în gestiunea cumpărătorului. Acest document se întocmește de către unitățile care nu au posibilitatea întocmirii facturii în momentul livrării.

Avizul de însoțire a mărfii circulă la furnizor, la persoanele autorizate să dispună livrarea, la magazie, la compartimentul de desfacere pentru înregistrarea cantităților livrate și pentru întocmirea facturii, la compartimentul financiar-contabil atașat la factură.

Avizul de însoțire a mărfii circulă la cumpărător, la comisia de recepție pentru confruntarea cu nota de recepție, la magazie pentru prelucrarea în gestiune a produselor (însoțit de NIR), la compartimentul aprovizionare pentru înregistrarea cantităților aprovizionate și certificarea primirii pentru efectuarea plății, la compartimentul financiar-contabil atât pentru înregistrarea în contabilitatea analitică și sintetică cât și pentru întocmirea formelor de plată (însoțit de factură și de NIR).

Utilizarea și evidența documentelor presupune că pentru fiecare operație să se folosească documentul adecvat urmărindu-se completarea tuturor rubricilor specifice documentului, înscrierea informațiilor fără ștersături, modificări, completări ulterioare etc.

Atunci când se cere certificarea unor documente de către alte organisme, aceasta trebuie realizată înainte de utilizarea documentelor.

Agentul economic trebuie să prezinte la organele fiscale teritoriale pentru înregistrare Registrul Jurnal și Registru Inventar numerotate și șnuruite (la DGFPJ și controlul financiar de stat).

III.3. PROCEDEE ȘI METODE DE CALCULAȚIE A COSTURILOR LA S.C. F.E.P.A. S.A. BÂRLAD

Pentru evidența și calcularea costurilor de producție, unitățile industriale pot aplica: metoda pe comenzi, metoda pe faze, metoda globală, metoda costurilor standard sau normate,metoda costurilor pe oră-mașină (THM).

Metoda folosită de unitatea S.C. F.E.P.A. S.A. BÂRLAD este “metoda de calculație pe comenzi”. Această metodă se aplică în unitățile pluriproducătoare cu producție individuală și de serie mică, unde rezultă prin asamblarea părților sale componente (piese, ansamble, subansamble) și al căror proces tehnologic se individualizează în cadrul unor locuri de producție (secții, ateliere). Obiectul de calculație îl constituie comanda de producție lansată pe o anumită cantitate de produse, semifabricate ca elemente asamblabile, lucrări sau servicii care pot fi executate în cursul unei perioade (de regulă, o lună). La fiecare lansare de producție dintr-un anumit produs se creează un loc de cheltuială pe fiecare comandă și secție de executare a acesteia.

În esență, această metodă constă în colectarea și repartizarea cheltuielilor de producție pe secții de fabricație și pe comenzi, iar în cadrul acestora pe articole de calculație.

Aplicarea metodei pe comenzi impune evidențierea cheltuielilor de producție în cadrul comenzilor. Documentele operative (bonuri de consum, fișa limită de consum, note de rebutuuri și de remaniere, bonuri de predare etc) trebuie să fie prevăzute cu numărul comenzii la care se referă în mod obligatoriu.

În cadrul metodei pe comenzi se face analiză între costurile antecalculate (stabilite pe baza normelor de consum) și costurile efectiv realizate.

În sistemul costurilor pe comenzi, rolul contului 902 “Decontări interne privind producția obținută” este deosebit de important, deoarece el compară costul efectiv cu cel normat al producției efectiv fabricate și determină, astfel, abaterea de costuri. De aceea, este necesar ca el să fie desfășurat în analitice:

pe fiecare secție de producție în parte;

pe articole de calculație până la nivelul costului de uzină.

Aceasta permite ca abaterile costurilor efective față de cele normate să poată fi localizate pe secțiile de producție unde au apărut, iar în cadrul lor pe feluri de cheltuieli care le-au generat, permițând astfel o completă informare a organelor de decizie cu privire la situația costurilor.

931=902 (pe secții) – înregistrarea producției marfă

1…n

“Costul producției obținute” “Decontări interne privind

producția obținută”

902=921 (pe secții) – decontarea costurilor efectiv realizate

1…n 1…n

“Decontări interne privind “Cheltuielile activității de bază”

producția obținută”

Costul efectiv pe unitatea de produs sau de lucrări se stabilește după terminarea comenzii prin împărțirea cheltuielilor de producție, colectate pe articole de calculație, la cantitatea de produse (piese, agregate, ansamble etc) fabricate.

Conform metodei de calculație pe comenzi, purtătorul de cheltuieli folosit este “produsul” iar cel utilizat pentru urmărirea costurilor este “comanda”. Modelul de calcul al costului unei comenzi este:

Ct =(Chd +Chi )s unde: s – secții de fabricație;

d,i – articole de calculație.

Dacă obiectul comenzii este format din mai multe unități pe produs , costul unitar este:

ct=Chd +ChI)s /Q unde:

Q- cantitatea de produse fabricate în cadrul comenzii.

Spre a asigura postcalculației un caracter periodic, comenzile se lansează pentru cantități determinate de produse, piese, lucrări etc. care pot fi executate în cadrul unei singure perioade de gestiune.

Costul efectiv al comenzii se stabilește la sfârșitul perioadei de gestiune în care s-au terminat. Dacă o comandă cuprinde mai multe unități de produse, se raportează cheltuielile de producție colectate pe articole de calculație la cantitatea de produse obținute, determinându-se astfel costul mediu pe produs.

Există deosebire între cheltuielile întreprinderii și cheltuielile de producție – primele exprimă transformarea banilor în bunuri materiale, care nu devin cheltuieli de producție decât după ce sunt date în consum. Se întâlnesc situații foarte complexe, în sensul că unele cheltuieli de producție nu reprezintă consumațiuni de valori, cum ar fi cheltuielile adiționale, după cum unele consemnațiuni de valori nu îmbracă forma cheltuielilor de producție, așa cum este situația consemnațiunilor accidentale.

Urmărind în continuare transformările pe care le suferă mijloacele economice, se observă că din faza producției rezultă produsele necesare societății, iar cheltuielile de producție se localizează pe produse transformându-se astfel în costuri. Un obiect trebuie să fie considerat cost numai atunci când este consumat.

Cheltuielile de producție sunt formate din costuri și producție neterminată. Costul reflectă consumul factorilor de producție exprimat în bani. Cheltuielile de producție generează consumuri de valori iar costurile apar o dată cu produsele finite prin localizarea consumurilor de valori din cadrul unei perioade date pe produsele respective, înlesnind determinarea costului complet unitar, astfel că cheltuiala și costul se realizează succesiv și nu simultan.

Noțiunile de cheltuieli de producție și costurile de producție se identifică și, deci, ambele noțiuni exprimă în formă bănească consumul de muncă vie și materializată, cerută de fabricarea unui produs. Prețul de cost cuprinde pe lângă acestea și cheltuieli de desfacere și profitul unității.

În politica economică între cheltuielile de producție și costul producției există o asemănare de ordin formal, și anume: cheltuielile de producție se localizează pe unitatea de timp iar costul producției este rezultatul localizării lor pe unitatea de produs. Sub raportul mărimii lor, cheltuielile de producție au o sferă mai mare în raport cu totalul costului producției unui anumit lot de produse, deoarece pe lângă produsele finite, caracterul continuu al procesului de producție determină existența în permanență și a unei producții neterminate care necesită unele cheltuieli.

Într-o anumită perioadă de gestiune nu toate cheltuielile de producție se regăsesc în costul produselor finite obținute. Costul producției pe produs este rezultatul stabilirii cheltuielilor aferente fiecărui lot de produse și al raportării lor la cantitatea respectivă.

Calculația costului producției nu trebuie înțeleasă ca o simplă operațiune de însumare a cheltuielilor efectuate de societate cu fabricarea unui produs. Ea presupune o anumită analiză temeinică a fiecărui element de cheltuială și urmărirea evoluției acestora. Prin structura costului se înțelege gruparea elementelor de cheltuieli în funcție de anumite criterii și ponderea lor față de nivelul total al acestora.

Din acest punct de vedere, structura costului de producție reflectă proporția în care fiecare element de cheltuială participă la formarea costului unui produs:

materii prime, materiale;

combustibil, energie, apă;

salarii, asigurări și protecție socială;

amortizarea mijloacelor fixe;

dobânzi bancare;

alte cheltuieli bănești.

Pentru determinarea și delimitarea cheltuielilor pe purtători și pe sectoare, se folosesc o serie de procedee, cum ar fi:

procedeul ponderării cantităților cu prețurile;

procedeul defalcării pe cote procentuale;

procedeul defalcării pe cote în raport cu timpul.

Pentru repartizarea și delimitarea cheltuielilor comune pe sectoare sau zone de cheltuieli se folosește procedeul suplimentării. Acest procedeu presupune:

alegerea unui criteriu sau a unei baze de repartizare comună;

calculul coeficientului de suplimentare prin raportarea cheltuielilor de repartizat la baza de repartizare;

calculul cotei de cheltuieli ce revine unui produs sau sector.

Calculația costurilor în S.C. F.E.P.A. S.A. constă în evidența mișcărilor de valori atât în conturi financiare, cât și în conturi de gestiune. Pentru colectarea cheltuielilor directe, indirecte și auxiliare se folosesc următoarele conturi ce se deschid pe fiecare secție, folosind analitice:

921 “Cheltuielile activității de bază”

922 “Cheltuielile activității auxiliare”

923 “Cheltuieli indirecte de producție”

924 “Cheltuielile generale de administrație”

925 “Cheltuieli de desfacere”

Toate cheltuielile se colectează prin creditarea conturilor:

901 “Decontări interne privind cheltuielile”

902 “Decontări interne privind producția obținută”

931 “Costul producției obținute”

933 “Costul producției în curs de execuție”

Într-o societate comercială, restructurarea informației conturilor are importanța sa. Corespunzător acesteia, se presupune că opțiunile în ampla acțiune de reînnoire, modernizare și restructurare ale fabricației, de asimilare a noilor produse și îmbunătățire a sistemului de prețuri etc. trebuie să pornească nu numai de la cunoașterea costului unitar total și, poate mai important, de la cunoașterea aportului diferiților factori de producție, între care, un loc central l-ar putea reprezenta: consumul de materiale, consumul de forță de muncă, consumul de fonduri fixe, cheltuielile energetice etc.

Soluția restructurării ne-o oferă noua clasificare a cheltuielilor pe elemente primare, dar realizarea sa practică nu este de fapt posibilă decât prin considerarea lor ca “articole de cheltuieli”, rezultate prin îmbinarea articolelor de calculație cu elementele primare de cheltuieli, grupate selectiv conform normelor informaționale, capabile să asigure o astfel de informatizare a costurilor, încât să permită individualizarea pe fiecare produs a unor tipuri omogene de consumuri, dar păstrând în continuare și dezvoltarea lor pe centre de responsabilitate, acolo unde se produc, de fapt, consumurile.

Instituirea unui sistem organizat de normare și urmărire operativă a cheltuielilor de producție creează cadrul necesar pentru simplificarea radicală a lucrărilor de evidență și, mai ales, postcalculație iar toate acestea se realizează pe fondul îmbogățirii portofoliului informațional al costurilor. Principala raționalizare derivă din faptul că se renunță la clasica postcalculație pe produs, recunoscându-se că “singurul cost adevărat al produselor este cel stabilit pe bază de norme”. În schimb, se adâncește simțitor urmărirea cheltuielilor pe feluri și locuri de producție, se compară cu normativele și se determină abaterile și aceasta într-un sistem de autocontrol care nu permite “interpretări” sau “denaturări” temporare sau parțiale.

Având în vedere relația de interdependență și proporționalitate inversă dintre nivelul costurilor și profit, în economia de piață se impune în mod obiectiv preocuparea pentru reducerea nivelului costurilor în condițiile respectării parametrilor calitativi ai produselor, fiind o cale sigură de rezistență pe piață.

Creșterea spectaculoasă a prețurilor la materii prime și materiale, combustibili și energie duce la creșterea costurilor astfel că se impune identificarea piețelor cu prețurile la materii prime și materiale cele mai mici și reanalizarea normelor de consum ale produselor.

Deosebit de importante sunt salariile în acțiunea de reducere a cheltuielilor, creșterea acestora trebuie să fie compensată prin creșterea productivității muncii, indicele de creștere a productivității muncii trebuie să fie mai mare decât indicele de creștere a salariilor, altfel se încalcă legi economice fundamentale, salariile alergând după prețuri fiind aspect nociv pentru economiile slabe.

BIBLIOGRAFIE

Florentina Moisescu “Bazele contabilitatii ”, Editura VOX, Bucuresti, 2001, pag. 69

Georgeta Vintila “ Gestiunea financiara a întreprinderii ”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1999, pag. 19

Gheorghe Enache, V. Puchita, Gheorghe Cârligel “ Contabilitatea în industrie ”, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1974, pag. 190

Mihai Ristea “ Contabilitatea Societatilor Comerciale ”, vol. II, C.E.C.C.A.R., Bucuresti, 1996, pag. 291

Mihai Ristea, Corina Cucu, Corina Lazarescu “ Contabilitatea Întreprinderii ”, vol. I, Editura Margaritar, Bucuresti, 1997, pag.223-224

Octavian Bojian “ Contabilitatea Întreprinderilor – Contabilitate Financiara, Contabilitate de Gestiune”, Editura Economica, Bucuresti, 1999, pag. 109

Raport de audit financiar si certificare a bilantului contabil pe anul 2001 la S.C. FEPA S.A. BÂRLAD ( forma lunga-destinata conducerii întreprinderii ) pag. 24

Raport de gestiune a S.C. FEPA S.A. BÂRLAD pe anul 2001

Raport de sinteza privind utilizarea metodei de calculatie a costurilor la S.C. FEPA S.A. BÂRLAD, pag. 12

Toni Ratiu “ Cartea contabilului autodidact ”, Editura Gestiunea, Bucuresti, 1995, pag. 65

Vasile Darie, Emilian Drehuta “ Manualul expertului contabil si al contabilului autorizat ”, Editura Agora, Bacau, 1995, pag. 32

Violeta Isai “ Contabilitate Financiara ”, Editura Didactica si Pedagogica – R.A., Bucuresti, 2000, pag. 118