Studiul Asupra Corelatiei Semantico Functionale Intre Structuri Coordonate Si Structuri Subordonate la Nivel Frastic In Limba Romana

CAPITOLUL AL II-LEA

FRONTIERE LABILE ALE STRUCTURILOR COORDONATE

Maniera de trasare a problemelor cu grad sporit de interes în ceea ce privește structurile coordonate poate fi supusă multiplelor interpretări în literatura de specialitate, o primă abordare a acesteia făcând-o Charles Bally și Albert Sechehaye, aceștia tratând problema din punct de vedere psihologic.

În acest sens, Charles Bally este cel care afirmă că structurile coordonate, deși interconectate, se află într-o relație de interdependență din punct de vedere gramatical, ceea ce poate condiționa structurile subordonate să necesite un număr nedeterminat de membri, alcătuind șiruri deschise, în situații date. Autorul își continuă aserțiunea, afirmând că întregul șir de elemente conlucră la formarea unui singur termen în cadrul unei sintagme.

Albert Sechehaye este de părere că structurile aflate în relație de coordonare pot fi definite ca fiind un raport exogen de simplă juxtapunere, fără a necesita existența unei dependențe logice, deoarece „gândirea apropie unul de altul termenii unui ansamblu coordonat, fără a le suprima dualitatea”. Autorul este de părere că structurile coordonate apar atunci când acestea conlucră în formarea unei unități relative, fără a se pune problema unei alte relații gramaticale, decât de succesiune, autorul supunând atenției, pe această cale, conexiunile logice dintre elementele constituante ale macrostructurilor coordonate, menite a asigura caracterul unitar al întregului sistem coordonat.

Concluzia lesne a fi trasată, din perspectica psihologică, este că structurile coordonate sunt marcate de un profund caracter echilibrat între termeni, pe fondul unei unități relative a elementelor constituante dintr-o conjuctură mai vastă. Aceste aspecte l-au făcut pe Albert Sechehaye să delimiteze două tipuri de coordonare: coordonarea propriu-zisă (opoziția, alternativa, adiția) și coordonarea predicativă (raportul conclusiv), în acest al doilea caz echilibrul dintre termeni făcând loc ierarhizării, cu un profund caracter de predicativitate.

Gerald Antoine menționează, pe această cale, că această ierarhizare este lesne semnalabilă chiar și în modelele lui Albert Sechehaye de unități coordonate. Astfel, autorul menționat susține că dacă se trece la o inversare a termenilor coordonați, se observă „inegalitatea dintre termeni pe nedrept uniți într-o coordonare pură”. Gerald Antoine ia în considerare și eventualitatea în care juxtapunerea lingvistică este asemănătoare celei matematice, unde are întâietate echilibrul structurilor coordonate. Autorul este de părere că o juxtapunere lingvistică nu poate fi „un fapt de coordonare absolut pură”, din perspectivă psihologică.

În mare parte, literatura de specialitate definește coordonarea ca o relație sintactică, după opinia lui Gh. Bulgăr această relație sintactică fiind ocurentă între „două sau mai multe propoziții, care stau pe același plan și se completează ca înțeles”, fără a se afla într-un raport de interdependență.

Mircea Mitran este de părere că definiția lui Gh. Bulgăr este limitată, deoarece relația de coordonare nu se stabilește doar la nivel de propoziție, ci și frastic, acesta propunând următoarea definiție: „coordonarea este un raport sintactic universal, în sensul că ea poate să apară între toate unitățile sintactice și între fraze sau uneori chiar între grupuri de fraze dintr-un text”.

Un punct de vedere similar este subliniat și în lucrarea „Gramatica limbii române”, unde coordonarea este reprezentată ca fiind o relație „dintre două sau mai multe unități sintactice care stau pe același plan”.

Marea majoritate a lucrărilor reprezentative din literatura de specialitate consideră că structurile coordonate trebuie să fie „de același fel” și „de aceeași categorie”, din punctul său de vedere unitățile sintactice aflându-se pe același nivel, „excluzându-se unele pe altele ca elemente autonome într-unul și același enunț”.

Mioara Avram, pe de altă parte, este de părere că „o condiție ca propozițiile coordonate să fie de același fel este justă numai dacă se referă că ele trebuie să fie sau principale sau secundare”, autoarea susținând, pe această cale, faptul că nenconcordanța teoriei cu realitatea lingvistică se ivește în situația în care structurile coordonate nu sunt de același fel, concluzionând că elementele acestor structuri variate, pot avea în acest caz, funcții diferite.

În articolul „Pentru o sintaxă a propozițiilor principale”, Alexandru Graur militează pentru o relație de coordonare, în sensul unei conexiuni dintre două propoziții aflate pe același nivel, „fie că amândouă sunt dependente de o a treia, fie că ambele sunt principale”. În alte cuvinte, autorul identifică o interdependență formală a structurile coordonate, ce nu elimină eventualitatea existenței unor alte raporturi între acestea.

Nu de puține ori, coordonarea la nivel frastic este în realitate un aspect al coordonării între structurile acesteia. În alte situații, ne aflăm în situația unor raporturi de coordonare într-o împrejurare mult mai mare, când procesul de unire frastică într-o frază unică, comportă dificultăți, pe fondul gradului sporit de identificare a structurii de care se leagă conjucția coordonatoare de la începutul frazei, situații care pot apărea în cazul relațiilor copulative, adversative și conclusive, dar nu și disjunctive. În aceste situații, nu se poate pune problema unor structuri coordonate propriu-zise.

V. Șerban este de părere că „orice comunicare lingvistică se face printr-un enunț”, în situația în care aceasta comunicare este susținută pe un singur element de predicativitate, acesta identificându-se cu propoziția, iar în situația în care există mai multe indicații predicative, acel enunț se erijează frastic.

Dat fiind faptul că textul, paragraful și fraza sunt „unități de referire contextuală”, literatura de specialitate le ia în discuție pentru a evidenția valorile stilistice într-un context dat, Tatiana Slama-Cazacu fiind de părere că acest context este constituit din „toate mijloacele ligvistice și extralingvistice”, coroborate cu „întreaga situație care înconjoară un cuvânt”, toate acestea determinând semantica.

În consecință, literatura de specialitate identifică două moduri de manifestare a raportului de coordonare la nivel frastic în limba română, după cum urmează: coordonare propriu-zisă în situația în care raporturile de coordonare apar între structuri sintactice bine definite, identice sau nu din perspectivă sintactico-morfologică; coordonare contextuală ce își găsește aplicabilitatea la nivelul unităților de referință contextuală amintite anterior indispensabile pentru indicarea unor valențe stilistice.

Alexandru Graur, pornind de dezideratul că raportul de coordonare se exprimă doar la nivel frastic, consideră conjuncția ca fiind partea de vorbire care conectează două enunțuri sau cuvinte având același rol sintactic sau un cuvânt și o propoziție în aceleași condiții.

Dat fiind faptul că studiul relației de coordonare se manifestă atât la nivelul propoziției, cât și la nivel frastic, în cazul conjuncțiilor coordonatoare este imperios necesară sublinierea ocurenței acestora atât la nivelul propoziției, cât și frastic.

Din punctul de vedere al terminologiei, conjuncțiile poartă denumirea de „instrumente gramaticale”, „ligamente” având menirea de a uni elementele structurilor în sintagme.

Lucien Tesniere deosebește două categorii de cuvinte: cuvinte cu o profundă încărcătură semantică, ce sunt asociate cu o idee și cuvinte fără o profundă încărcătură semantică, a căror menire este de a determina categoria din care fac parte aceste cuvinte, stabilind relațiile dintre acestea.

Autorul citat este de părere că „funcția care modifică economia cantitativă a frazei” este funcția joncțială care permire „creșterea numărului de termeni la infinit”, autorul denumind elementele care reprezintă joncțiunea, jonctive.

Cu toate că nu se poate semnala o privare totală de sens lexical a conjuncției, aceasta are un sens lexical autonom, existând un raport de directă dependență între sensul lexical și semnificația sintactică a conjuncției. Cu cât aces sens lexical este diminuat, cu atât conjuncția ajută la construcția unor relațiii sintactice mai abstracte.

Semnificația unui element relațional trebuie interpretată din perspectivă contextuală, dintr-o asemenea cercetare putându-se astfel constata atât rolurile continue ale unui element relațional, cât și cele discontinue de care acesta este susceptibil la nivelul structurii coordonate. Din această perspectivă, Mioara Avram definește locuțiunile conjuncționale, ca fiind „îmbinările de cuvinte care îndeplinesc în grup funcția unei conjuncții”.

Elementele corelative nu sunt nimic altceva, decât termenii sau structurile incluse în regentele subordonatelor, focusate pe restabilirea relațiilor dintre regentă și subordonată, în aceste situații constatându-se prezența intercalărilor sau juxtapunerii cu rolul de a consolida conexiunile dintre acestea, mai ales când aceasta se efectuează cu moduri gramaticale nespecifice și de a evidenția „conținutul elementului subordonat”. Acestea contribuie la o mai bună comprehensiune a textelor, atrăgând atenția asupra specificului structurilor coordonate sau subordonate, dând culoare valențelor calităților relațiilor sintactice la nivel frastic.

În viziunea lui Iorgu Iordan, elementele corelative sunt instrumente formale de fracționare a propozițiilor, „semnale specifice” cu un profund caracter lexico-gramatical, variabil din punctul de vedere valoric și al structurii; în mod extraordinary, însă, câteva dintre acestea au un caracter repetitiv, la nivelul coordonării paratactice, privată de conjuncții coordonatoare disjunctive ori copulative, convergând la fundamentarea formulelor corelative de genul: „aci… aci”, „acum… acum”, „ba… ba”.

În cele ce urmează, îmi propun să prezint exhaustiv principialele structuri coordonate la nivel frastic:

Subiect și propoziție subiectivă: „Iară Alexandru Costin șine au fostu pre cai mai buni au scăpatu de perire.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Iară Alexandru Costin, deși a fost pe cai mai buni, a scăpat de pierire.”

Nume predicativ și propoziție predicativă: „Moșneagul fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Moșneagul fiind un gură-cască, deși îi ziceți cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei.”

Complement indirect și propoziție completivă indirectă: „Nimeni nu s-a plâns de judecățile lui în vreme de pace, ori că-n războaie n-a sărit unde a fost mai greu, însuflețind pe ceu cu inima scăzută.”

Complement circumstanțial de cauză și o propoziție cauzală: „Solul pre carele trimisease Vasile-vodă la Hmil hatmanul …ori că l-au împiedicat logofătul Ștefan, pârcălabul de Soroca pre acele vremi, ori den blăstămată și lipsită hirea hadâmbului, s-au întorsu înapoi.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Solul pre carele trimisease Vasile-vodă la Hmil hatmanul… deoarece l-au împierdicat logofătul Ștefanm pârcălabul de Soroco pre acele vremi și deoarece den blăstămată și lipsită hirea hadâmbului, s-au întorsu înapoi.”

Mioara Avram, într-o lucrare consacrată problemelor de coordonare la nivel frastic, identifică raporturi de coordonare într un complement circumstanțial instrumental și o propoziție numită de aceasta instrumentală, preluând citate din lucrări ale scriitorilor: Ion Creangă și Mihail Sadovanu. Tot așa, autoarea menționată identifică raporturi de coordonare între un complement circumstanțial de relație și o propoziție corespunzătoare la nivelul scrierilor lui Camil Petrescu.

Autoarea explică acest fenomen în virtutea consecuției semnalate între părțile de propoziție și construcțiile subordonate, care au rolul de părți de propoziție în regentă, fenomen demn de a fi adus în prim-planul discuției întrucât reprezintă o situație de coordonare la nivel frastic în care nu se poate pune problema unei cordonări între propoziții. Semnalarea unei conjuncții coordonatoare între o parte a unei propoziții și propoziția subordonată poate face trimitere la coordonarea unei subordonate cu regenta acesteia, ceea ce în fapt este utopică: prin definiție, coordonarea nu este altceva decât situarea pe același nivel a două elemente și, în consecință, este practic imposibilă situarea pe același plan a unul element principal cu un altul secundar, aflat în raport de directă subordonare cu acesta. În fapt, aceasta este o coordonare între doi constituanți având roluri de părți de propoziție, aflate într-un raport de subordante echivalentă față de același cuvânt. Acest cuvânt regent poate fi, de exemplu, verbul regent al construcțiilor coordonate, în genere complemente, cu subordonate atributive. În cazul subiectelor coordonate cu propoziții subiective sau al numelor predicative coordonate cu propoziții predicative, pe de altă parte, situația se schimbă, dat fiind faptul că predicatul la care se face referire primele sau subiectul indicat de celelalte nu constituie elemente regente în sine.

Circumstanțele în care se arată că dintre cele două componente, o componentă constituie parte a propoziției în care se situează cuvântul la care face referire, iar cealaltă componentă o construcție aparte, asigură stabilirea raportului de coordonare în cadrul sintactic frastic, acest tip de coordonare apropriindu-se de coordonarea la nivelul propoziției în cadrul constituanților aceleiași propoziții.

Concluzia la care ajung unanim toți autorii din literatura de specialitate, este că elementele coordonate trebuie să facă parte din aceeași categorie, să fie de același fel, omogene și similare.

Privitor la părțile de propoziție, sintagma „de același fel” face referire la aceeași funcție sintactică a structurilor coordonate, Iorgu Iordan contribuind în acest sens cu următoarele indicații: „două sau mai multe subiecte, două atribute de același fel sau două complemente de același fel”. Cu toate acestea, Mioara Avram este de părere că această condiție nu își găsește echivalentul în realitatea gramaticală, justificându-și afirmațiile, din literatură, cu nenumărate exemple de coordonate constituite din complemente diferite între ele:

Complemente circumstanțiale de loc și timp: „Încotro mergeți d-voastră la vremea asta și pe locurile aistea, domnișorule?” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Încotro mergeți d-voastră la vremea asta, ce bântuie locurile aistea, domnișorule?”

Complemente circumstanțiale de loc și mod: „Și omorându-l inicerii pre cale la Edi Cula, l-au îngropat la un mecetu împărătescu, iară fără nice o cinste.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Și omorându-l inicerii pre cale la Edi Cula, l-au îngropat la un mecetu împărătrescu, deși era fără cinste.”

Complemente circumstanțiale de timp și mod: „…câteva tablouri… pe cari niciodată și cu nici un preț n-a vrut să le vândă.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „… câteva tablouri … pe cari niciodată n-a vrut să le vândă, deși aveau un preț.”

Complemente circumstanțiale de timp și relație: „Printre inculpații din ultimele dosare se numărau prea îndestui pe care uneori și în unele îi înțelegeam mai bine decât ne înțelegem noi acum.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Printre inculpații din ultimele dosare se numărau prea îndestui pe care uneori, deși doar în unele, îi înțelegeam mai bine decât ne înțelegem noi acum.”

Complemente circumstanțiale sociativ și de timp: „În al zecilea an al domnii lui Bogdan-vodă, fără veste au intratu în țară un Trifăilă, ce se făciia ficioru de domnu, venind din Țara Ungurească cu ungurii și iarna, cîndu era toți oștenii pre la casile lor.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „În al zecilea an al domnii lui Bogdan-vodă, fără veste au intratu în țară un Trifăilă, ce se făciia ficioru de domnu, venind din Țara Ungurească cu ungurii pentru la iarnă, cându era toți oștenii pre la casile lor.”

Complemente circumstanțiale sociativ și de loc: „Joacă cărți cu oricine și oriunde.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Joacă cărți cu oriciune, deși nu oriunde.”

În viziunea autoarei citate, complementele circumstanțiale se află în frecvente raporturi de coordonare cu complemente directe și indirecte:

Complementul direct și complementul circumstanțial de timp: „Da, și toată viața, căci toată și pe toți a biruit.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Da, și toată viața, căci toată, deși nu pentru toți a biruit.”

Complementul indirect și complementul circumstanțial instrumental: „Câinilor! Iacă, eu oi purcede dirept asupra ghiaurului și nu cu altă armă, numai cu sabia.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Câinilor! Iacă, eu oi purcede dirept asupra ghiaurului, deși nu am altă armă, decât sabia.”

O altă situație frecvent întânită este cea în care complementul circumstanțial și atributul circumstanțial se află în raporturi de coordonare, pe fondul sinonimiei sintactice a celor două construcții: „De mare nevoie și numai biruit de pofta banului, trebuie să se fi înduplecat să pozeze pictorului!”

Un alt exemplu de coordonare poate apărea în situația unui subiect, cu un complement, spre exemplu:

Subiectul și complementul circumstanțial de loc: „Oriciune și de oriunde poate să asculte la posturile de radio bucureștene muzica lui Debussy și chiar a lui Stravinski.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Oricine, deși nu de oriunde poate să asculte la posturile de radio bucureștene muzica lui Debussy și chiar a lui Stravinski.”

Subiectul și complementul circumstanțial de timp: „Altădată și alții – ne spunea unul din ei – ar fi căutat un făgădău bun.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Altădată pentru alții – ne spunea unul din ei – ar fi căutat un făgădău bun.”

Singura restricție pe care o semnalează autoarea citată, constă în faptul că determinanții și determinații nu se pot afla în raporturi de coordonare, cum ar fi de exemplu, cazul unui atribut cu substantivul determinat sau al unui complement cu verbul determinat. Pe de altă parte, sunt situații în care se poate pune problema unei coordonări între substantiv și atribut: „Al patrulea război când s-au bătut Ion-vodă cu turcii la Cahul, unde i s-au prilejit moarte, și groaznică, nu ca altor creștini.”

Menționez faptul că autoarea citează exclusiv fraze enunțiative cu formulare continuă, fără întreruperi între elementele coordonatoare.

Referitor la structurile coordonate la nivel frastic, condiția ca acestea să fie „de același fel” face referire la felul acestora: principale sau secundare. Și de această dată, Iorgu Iordan intervine, făcând precizarea că teoria nu corespunde realității lingvistice.

Între structurile subordonate diferite la nivel frastic, poate, de asemenea, exista raport de coordonare, situația unor coordonări dintre subordonate circumstanțiale fiind des întâlnită, în acest sens, ca de altfel și cea a subordonatelor circumstanțiale cu subordonatele completive directe ori indirecte, ale subiectivelor cu completive:

Structuri coordonate formate din subordonate circumstanțială de loc și temporală: „Nu caută să stoarcă pe țărani, ba chiar face bine unde poate și când crede de cuviință.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Nu caută să stoarcă pe țărani, ba chiar face bine unde poate, deși nu oricând crede de cuviință că ar face un bine.”

Structuri coordonate formate din subordonate circumstanțială de loc și modală: „Acum degrabă să-mi aduci pe fata împăratului Roș, de unde știi și cum îi ști tu.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Acum degrabă să-mi aduci pe fata împăratului Roș, de unde știi tu că îi știi tu cum.”

Structuri coordonate formate din subordonate circumstanțială de loc și sociativă: „Domnișoara Isabela are doar tot dreptul să plece unde vrea și cu cine-i place.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Domnișoara Isabela are doar tot dreptul să plece unde vrea, deș nu cu cine-i place.”

Structuri coordonate formate din subordonate circumstanțială temporală și modală: „De altfel, poți să o vizitezi când vrei și cum vrei.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „De altfel, poți să o vizitezi când vrei, deși nu cum vrei.”

Structuri coordonate formate din subordonate circumstanțială cauzală și finală: „Și-i ținea pe lângă sine pentru că așa se întâmplase și pentru ca să aibă și el putere asupra cuiva.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Și-i ținea pe lângă sine pentru că așa se întâmplase să aibă și el putere asupra cuiva.”

Structuri coordonate formate din subordonate circumstanțială temporală și completivă directă: „Dar cine poate visa și când vrea și ce-i place?” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Dar cine poate visa când vrea la ce-i place?”

Structuri coordonate formate din subordonate completivă directă și circumstanțială modală: „Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Au început a vorbi, care ce știa deși nu îi ducea capul.”

Structuri coordonate formate din subordonate completivă directă și circumstanțială instrumentală: „Leagă-mi ce știi și cu ce știi, numai să nu mori!” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Leagă-mi ce ști, dacă știi cu ce, numai să nu mori!”

Este lesne observabilă frecvența tipului în care cele două structuri coordonate au același verb repetat ca predicat sau verbe mai mult sau mai puțin sinonime, fapt ce poate duce la coordonarea cu ajutorul a două sau mai multe conjuncții, caracteristice unor structuri subordonate diferite, în jurul unui singur predicat: „Și de-acolo năpădesc când și unde nu te aștepți.”

O situație aparte apare în situația în care are loc o coordonare a unei propoziții cu o anumită parte de propoziție:

Complementul circumstanțial de mod cu o propoziție temporală: „Vânatul, ca și omul, împrejmuit de legi, îl ai când vrei și singur și poți și ți-l alegi.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Vânatul, ca și omul, împrejmuit de legi, îl ai când vrei, deșo singur tu nu poți să ți-l alegi.”

Complementul circumstanțial de timp cu o propoziție modală: „Au făcut atâta de fierbinți legăminte, că vor da ajutor la vreme și cum se cuvine soldaților lângă care au luptat cot la cot.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Au făcut atâta de fierbinți legăminte, că vor da ajutor la vreme, chiar de nu se cuvine tuturor soldaților lângă care au luptat cot la cot.”

Complementul circumstanțial de mod cu o propoziție completivă directă: „Îi plăcea să ieie cât de mult și ce-i mai bun și mai frumos.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Îi plăcea să ieie cât de mult deoarece e mai bun, deși nu mai frumos.”

Literatura de specialitate afirmă, în repetate rânduri, independența elementelor coordonate, un reprezentant de seamă fiind, în acest sens, Iorgu Iordan, acesta militând pentru caracterul independent al constructiilor coordonate prin conexiunile dintre acțiunile propozițiile, în ciuda faptului că interconexiunea acestora se deosebește de legătura subordonatelor în raport cu regenta.

Excluzând această interconexiune cu titlu general, în cadrul structurilor coordonate se află și relații semantice în materia subordonării, Alexandru Graur comasând cele cinci clase de structuri coordonate fundamentale în trei etape, din perspectiva interdependenței acestora: construcții copulative și disjunctive – cele mai apropiate de pragul de independență; construcții adversative, în cazul cărora se semnalează o relativă subordonare; construcții conclusive și cauzale, aflându-se pe acelați nivel cu subordonatele.

Cu toate acestea la nivelul structurilor coordonate copulative se poate pune problema unor tendințe de subordonare, fie ele condiționale sau temporale: „E ceva rar, ceva neprețuit… Fumezi o țigară și-ți umple gura de parfum…” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „E ceva rar, ceva neprețuit… Fumezi o țigară ce-ți umple gura de parfum…”

„Gramatica Academiei” este de părere că și propozițiile subordonate conclusive pot participa la formarea structurilor subordonate, așa cum vom vedea în capitolul următor al studiului, în ciuda faptului că acestea comportă un caracter rar, din perspectiva frecvenței acestora. Din acest punct de vedere, lucrarea citată afirmă că la nivel frastic, se pot crea ușor structuri coordonate formate dintr-o circumstanțială conclusivă și o completivă directă.

În ceea ce privește propozițiile subordonate cauzale, lucrurile se schimbă, acestea neputând participa la formarea de structuri coordonate cu alte subordonate, Alexandru Graur enunțând în aceste sens: „Imposibilitatea coordonării unei cauzale de acest tip cu o subordonată mi se patre un argument în plus pentru inexistența coordonatelor cauzale.”

Mioara Avram este de părere că se pot semnala conjucții și locuțiuni conjuncționale coordonatoare care nu pot coordona decât părți de propoziție sau structuri subordonate, dar nu și propoziții principale, în această situație aflându-se, de exemplu, locuțiunea conjuncțională „precum și”.

Structuri coordonate nejoncționale și echivalentele lor subordonate

La nivel frastic, raportul de coordonare are în vedere următoarele: identitatea sintactico-morfologică, ce se manifestă în situațiile în care predicatele sunt similare din punct de vedere sintactic și morfologic, verbele corespunzând din punctul de vedere al modului, timpului, persoanei, numărului, diatezei și formei; identitatea sintactică – nonidentitate morfologică, în situația în care catalogarea are în vedere una dintre aspectele morfologice menționate mai sus; nonidentitate sintactică, situație în care relația de coordonare este ocurentă între un predicat verbal și un predicat nominal.

În literatura de specialitate, structurile copulative sunt prezentate din perspectiva conținutului oglindit în structura unităților aflate în relații de coordonare copulativă. În ceea ce privește interpretatea structurilor copulative, acestea variază în funcție de gradul de focusare asupra unui aspect sau a altuia. În aceste sens, Academia Română este de părere că structurile copulative sunt „asociate de vorbitor pe baza unei note comune”, Iorgu Iordan afirmând că acestea „se referă la o idee comună mai generală”, ocazie cu care Al. Graur enunță că acestea „exprimă acțiuni care se realizează în paralel”, Gh. Bulgăr concluzionând că acestea ar exprima, de fapt, „un raport de alăturare, de adaos, asocierea unor judecăți”.

Propoziții principale. Termenii coordonați constituiți prin structuri principale se determină prin identitatea sintactico-morfologică în materia predicatului și subiectului: „Iară să știți și să înțelegeți de munca și chinul lui Hristos.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Iară să știți ca să înțelegeți de munca și chinul lui Hristos.”

În alte situații, se constată o variantă hibridă a relației de coordonare copulativă prin juxtapunere cu cea joncțională, structurile principiale fiind supuse unui profund proces de coordare joncțională două câte două, acest fapt conlucrând la sincretismul frastic: „Ei împiedicați fură și căzură, noi sculămu-ne și derăptămu-ne.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Ei împiedicați fură, deși căzură, noi sculămu-ne să ne îndreptăm.”

O ocurență la nivelul relației de coordonare copulativă în cazul propozițiilor principale dispuse în structuri împerecheate apare sub forma: „Și au dat vreo treizeci, patruzeci de bani, și pe urmă l-au luat Garvriliță și cu Velicico în chezășie…” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Și au dat vreo treizeci, patruzeci de bani, deși pe urmă nu l-au luat Garvriliță și cu Velicico în chezășie…”

Asemenea structuri sunt frecvent prezente în specii literare aparținâng genului liric, unde atenția autorului este concentrată pe pe dimensiunea simetrcă a ordonării versurilor, în cadrul unei strofe: „Curând veni-vor pluguri în ogoare / Și-or rupe brazde negre de rușine, /Sfios căde-va bobul de sămânță / Și sub pământ s-a furișa mai bine!” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Curând veni-vor pluguri în ogoare / Să ne rupă brazde negre de rușine, /Sfios căde-va bobul de sămânță / Fiindcă sub pământ s-a furișa mai bine!”

În situația unui șir de structuri coordonate, unele prin juxtapunere și o altă structură joncțională, se poate pune problema unei identități sintactico-morfologice despre care am făcut referire la început, în structuri formate din primele trei substructuri coordonate urmate de alte două substructuri coordonate: „O, an, prezis atâta, măreț, reformator! / Începi, prefă, răstoarnă și îmbunătățează, / Arată semn acelor ce nu voiesc să crează.” În exemplul antemenționat, relația de coordonare are loc între structuri principale în cazul cărora predicatele sunt exprimate prin verbe la modul imperativ. Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „O, an, prezis atâta, măreț, reformator! / Începi, prefă, răstoarnă deși nu îmbunătățează, / Arată semn acelor ce nu voiesc să crează.”

În concluzie, în viziunea Academiei Române cel puțin, „gradul de independență al copulativelor este mai mare atunci când acestea sunt legate între ele printr-o conjuncție plasată între cele două copulative”.

În structuri de genul „Ca un dalb de lună, / Ca o veste bună, / Ea veni pe lume într-un carnaval, / Și râzând de moarte, / De relele soarte, / Ea cânta tot astfel pe al lumei val.” se constată o ușoară distincție la nivel morfologic. Astfel, perfectul simplu al verbului „veni” pune în mișcare o acțiune, delimitând începutul acesteia, amplasată într-un anumit context, în timp ce imperfectul verbului „cânta” nu se rezumă doar la a înfățișa o anumită acțiunie, acesta determinând și o consecință firească emanând din circumstanțele în care se desfășoară primul verb, verificându-se cu această ocazie conexiunea semantică și stilistică dintre structurile principale coordonate. În acest sens, Academia Română este de părere că „propozițiile principale coordonate au o independență relativă, independența fiecăreia fiind limitată prin existența celeilalte coordonate”. Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Ca un dalb de lună, / Ca o veste bună, / Ea veni pe lume într-un carnaval, / Pentru că râzând de moarte, / De relele soarte, / Ea cânta tot astfel pe al lumei val.”

În alte situații, caracterul de simultaneitate între două sau mai multe construcții se face remarcat, în această situație a doua construcție nefiind altceva decât consecința unei acțiuni din prima construcție.

Relația de coordonare copulativă poate să evidențieze paralelismul, care este un binecunoscut procedeu al limbii vorbite, unde se poate remarca ocurența structurilor coordonate în grupări ternare, ce poartă denumirea de tricolon: „Nici pisc. Nici stea. Nici vultur. E tare-ntuneric.”

Nici genul liric nu duce lipsă de înșiruiri de structuri coordonate prin juxtapunere în relație cu un raport de coordonare joncțională, acesta din urmă claustrând șirul coordonat: „Vântul bate, cerul tună, / Munții urlă, Satan râde, / Iadul vesel se deschide / Și cu noi cântă-mpreună.” În această situație, se poate vorbi despre o nivelare sau așa-zis etajare a relației de coordonare. Astfel, primele structuri se află într-o relație de egalitate, fiecare dintre aceste structuri constituind elementul unei enumerări, având predicatul exprimat printr-un verb la diateza activă. În ceea ce privește al doilea șir coordonat, acesta se realizează printr-o structură având predicatul la diateza reflexivă, structura introdusă cu ajutorul conjuncției „și” aflându-se într-o relație de coordonare copulativă exclusiv cu o construcție precedentă acesteia, ambele construcții făcând referire la același subiect. Așadar, cel puțin din punct de vedere gramatical, relația de coordonare copulativă se manifestă doar la nivelul ultimelor două construcții, din punct de vedere stilistic această coordonare fiind, deci, una etajată. Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Vântul bate, cerul tună, / Munții urlă, Satan râde, / Iadul vesel se deschide / Cu noi să cânte-mpreună.”

Într-un asemenea șir coordonat, determinat prin complexitatea nonidentității morfologice a predicatelor, este lesne sesizabil rolul relației de coordonare prin juxtapunere, în mod special, sugerând aspectul ciclic al firului epic.

În alte situații, între cele două forme de coordonare, prin juxatpunere și joncțiune, se remarcă un aspect în dezacord, pe fondul structurii gramaticale a construcțiilor respective: „Ieri pământul era verde, / Azi pământul e-nălbit, / Și prin negură se pierde / Soarele îngălbenit.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: Ieri pământul era verde, / Azi pământul e-nălbit, / Deși prin negură se pierde / Soarele îngălbenit.”

Un alt element demn de remarcat este caracterul simetric al alternanței negativ/afirmativ/negativ într-un șir coordonat: „Nu e stea, nu e nici lună, / Vântul suflă, cerul tună, / Apa saltă clocotind, / Și e în neagra depărtare / De lumină nici o zare / Nu se vede strălucind!”

La primul nivel, se remarcă o relație de coordonare prin juxtapunere între două structuri negative, similare din punct de vedere morfologic și sintactic; următoarele trei structuri afirmative sunt, de asemenea, identice din perspectivă sintactico-morfologică; la nivelul celui de-al treilea nivel se profilează structura introdusă cu ajutorul conjuncției „și”, având menirea de a claustra șirul coordonat. În situația dată, ultima structură este parter dintr-un suprașir coordonat, conținând o relație de coordonare prin juxtapunere și o relație de coordonare prin joncțiune. Așadar, din perspectivă semantică și gramaticală, această structură se află într-o relație nu doar cu structura antemergătoare acesteia, ci și cu celelalte două anterioare, aceasta nefiind altceva decât consecința firească a celor trei structuri cumulate.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Nu e stea, nu e nici lună, / Vântul suflă, cerul tună, / Apa saltă clocotind, / Cum e în neagra depărtare / De lumină nici o zare / Nu se vede strălucind!”

În alte situații, se evidențiază raportul de coordonare la nivelul a două structuri interogative, ce au menirea de a accentua dimensiunea metaforică a operei respective: „Ce înger mult ferice / Din ceruri te-au adus / Și pe pământ aice / Străină te-au depus?” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Ce înger mult ferice / Din ceruri te-au adus / Care pe pământ aice / Străină te-au depus?”

În situația în care autorul dorește să exprime o idee cât mai expresiv cu putință, relația de coordonare poate să amplifice imixtiunea dintre un substantiv colectiv și o unitate de timp specifică unui anumit moment: „Plăcut, plăcut e ceasul de griji nentunecat, / Și dulce este viața ce curge lin, departe / De-al omenirii zgomot, de-a ei fumuri deșarte!” În această situație, ambele structuri coordonate sunt profilate cu ajutorul intonației exclamative, cu rolul de a accentua ideea precizată. Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Plăcut, plăcut e ceasul de griji nentunecat, / Cum dulce este viața ce curge lin, departe / De-al omenirii zgomot, de-a ei fumuri deșarte!”

Mai sunt situații în care șirul coordonat se exprimă în așa fel, încât fiecare structură este precedată de conjuncția „și” ori „nici”, coeziunea șirului coordonat fiind atribuită identificării aceluiași timp verbal la nivelul tuturor construcțiilor: „Și-atunci din tron s-a ridicat / Un împărat după-mpărat / Și regii-n purpur s-au încins, / Și doamnele grăbit au prins / Să se gătească dinadins, / Ca niciodat.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Cum atunci din tron s-a ridicat / Un împărat după-mpărat / Când regii-n purpur s-au încins, / Deși doamnele grăbit au prins / Să se gătească dinadins, / Ca niciodat.”

Conexiunile dintre structurile principale copulative sunt mai puternice în situația în care conjuncția se repedă înaintea fiecărei structuri coordonate și când se identifică un corelativ în imediata apropiere: „Și cântă și lucrează / Nici nu vede, nici n-aude.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Cântă, deși lucrează / Vede, deși n-aude.”

Sporadic se mai ivesc situațiile unor coordonări contextuale, care nu sunt altceva decât raporturi de coordonare între strofele unei poezii: „Primăvarea cea verzie / Cu cosița-i aurie / Mi-au sosit voios în țară, / Drăgulița primăvară // Ș-au adus un dulce soare, / Ș-un sân plin cu lăcrămioare, / Ș-au adus o lună plină / Ca s-o scalde în lumină.” Se constată la nivelul primei strofe, o coordonate cu cele două structuri din a doua strofă, asigurându-se astfel o durabilitate a ideilor exprimate de poet. Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Primăvarea cea verzie / Cu cosița-i aurie / Mi-au sosit voios în țară, / Drăgulița primăvară // Ca să aducă un dulce soare, / Ș-un sân plin cu lăcrămioare, / Ș-au adus o lună plină / Ca s-o scalde în lumină.”

La nivel coordonării contextuale, ies în evidență situațiile în care două structuri principale sunt coordonate cu ajutorul lui „nici” cu alte structuri coordonate cu ajutorul conjuncției „și”: „Nici frunza nu se mișcă, / nici vântul nu suspină, / Și apele dorm duse, și morile au stat.” Se observă că poetul poziționează de la bun început, elementele negative, în acest fel sporind valoarea expresivă din structurile afirmative. Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Nici frunza nu se mișcă, / Cum vântul nu suspină, / Apele dorm duse, deși morile au stat.”

O altă situație expresivă este cea în care avem de-a face cu o relație de coordonare între structuri eliptice, înșiruirea acestora scoțând în evidență caracterul dinamic al acțiunii: „Și eu fuga și ea fuga, și eu fuga și ea fuga, până ce dăm cânepa toată palancă la pământ.”

Repetarea obsesivă a celor două structuri coordonate, exprimând acțiuni concomitente, impregnează textului un profund caracter expresiv.

Subordonate subiective. Se remarcă prezența relațiilor de coordonare între subordonate subiective determinate prin identitatea predicatelor de factură sintactico-morfologică: „Nu i-au mai trebuit istoric străin să citească și să scrie, că au fost scrise în inima sa.” De asemenea, se are în vedere ocurența unei relații coordonatoare între subordonatele subiective, plasate la același nivel frastic și profilate printr-o intonație exclavativă, ce poate avea rolul să impregneze textului un profund aspect retoric: „Trebuie să aibă cineva 26 ani și să iubească cum iubeam eu, ca să simtă aceea ce am simțit!” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Trebuie să aibă cineva 26 ani ca să iubească cum iubeam eu, ca să simtă aceea ce am simțit!”

În multe situații, se poate constata un șir de subordonate subiective coordonate prin juxtapunere și joncțiune: „… astfel se zice că el da porunci satului întreg, strigând de la el de-acasă, și că tot satul revărsat pe vale îl auzea și-l asculta.”, situație în care se remarcă prezența imperfectului, caracteristic narațiunii. Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „… astfel se zice că el da porunci satului întreg, strigând de la el de-acasă, când tot satul revărsat pe vale îl auzea deși nu-l asculta.”

Cu privire la poziția pronumelui interogativ-relativ „cine”, acesta poate fi poziționat înaintea primei structuri, în multiple situații conjuncția coordonatoare „și” făcând legătura în multiple forme ale aceste pronume interogativ-relativ: „Cine nu cunoaște această mănăstire de călugări și care călător nu are de spus un cuvânt pentru ea?” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Cine nu cunoaște această mănăstire de călugări despre care călătorul nu are de spus un cuvânt pentru ea?”

Dum cum se poate lesne observa, predicatele subordonatelor subiective de multe ori reproduc acțiuni cu sensuri antinomice, menirea acestora fiind de a scoate în evidență aspectul ciclic al unei imagini dinamice, care aparent opusă din perspectivă semantică, se presupune contextual.

În foarte multe texte, se poate întâlni prezența unor structuri coordonate formate din două subordonate subiective, introduse prin pronume interogativ-relatice precum „cine”.

Nonidentitatea morfologică, în situația de față, este evidențiată prin modurile și timpurile verburilor prin care predicatele subordonatelor subiective aflate în raporturi de coordonare aleg să fie exprimate: „Și iată ce vă poruncesc și vouă, preoților, cine ar veni la voi să se ispoveduiască și va avea acel păcat al pârâi, de se va apuca acel om înaintea voastră, cu chezășie bună.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Și iată ce vă poruncesc și vouă, preoților, cine ar veni la voi să se ispoveduiască dacă va avea acel păcat al pârâi, de se va apuca acel om înaintea voastră, cu chezășie bună.”

De multe ori, o înșiruire de subordonate subiective ce contribuie la edificarea unor structuri coordonate, apare la nivel frastic interogativ, intenția autorului fiind, pe această cale, de a scoate și mai mult în evidență nota retorică: „Cine au intrat la vorbă frâțește cu locuitorul de la câmp și nu s-au mirat de ideile, de judecățile lui și nu au găsit o mare plăcere a asculta vorba lui împodobită cu figuri originale?” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Cine au intrat la vorbă frâțește cu locuitorul de la câmp când nu s-au mirat de ideile, de judecățile lui deși au găsit o mare plăcere a asculta vorba lui împodobită cu figuri originale?”

Desigur, identitatea și nonidentitata sintactico-morfologice pot coexista, în materia predicatelor specifice: „Trebuie să pândesc, când or intra aici, să ies pe fereastră și pe aici mi-e drumul.” La nivelul textului de mai sus, predicatele verbale din primeșe două structuri identice comportă o diversitate morfologică în raport cu predicatul din cea de-a treia structură. Din acest punct de vedere, pe fondul ocurenței expresiei populare „pe aici mi-e drumul”, ultima structură abundă de încărcături stilistice. Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Trebuie să pândesc, când or intra aici, să ies pe fereastră deși pe aici mi-e drumul.”

De multe ori, structura simetrică la nivel frastic poate fi conferită și de alternarea relației de coordonare prin joncțiue cu cea prin juxtapunere: „S-ar zice că natura a întipărit o dulce și primăvăratică sărutare pe sânul munților iernatici și că, sub această sărutare de nesfârșit amor, au răsărit ca prin farmec milioane de flori strălucitoare, ce acoperă întinderile ondulate și dulci; că sub ea s-a născut acea lină și răcoroasă adiere ce veșnic suspină în acest loc și că pâlcuri de mestecăni, cu ramuri despletite și cu trunchiuri de argint, nu sunt semănate ici și colea, decât spre a chema pe drumețul obosit să guste, pe un așternut de flori, o clipă de visuri și de negrăită fericire.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „S-ar zice că natura a întipărit o dulce și primăvăratică sărutare pe sânul munților iernatici pentru că, sub această sărutare de nesfârșit amor, au răsărit ca prin farmec milioane de flori strălucitoare, ce acoperă întinderile ondulate și dulci; că sub ea s-a născut acea lină și răcoroasă adiere ce veșnic suspină în acest loc pentru că pâlcuri de mestecăni, cu ramuri despletite și cu trunchiuri de argint, nu sunt semănate ici și colea, decât spre a chema pe drumețul obosit să guste, pe un așternut de flori, o clipă de visuri și de negrăită fericire.”

Subordonate predicative. În ceea ce privește relațiile de coordonare nejoncționale, acestea se combină cu raporturile de coordonare adversativă, făcând loc șirurilor de subordonate predicative, cu un rol precis în fixarea unui anumit moment al firului epic. Din acest punct de vedere, elementele coordonate scot în evidență dimensiuni ce țin de perenitatea unor anumite aspecte: „Tot ce putem spune deocamdată, în materie de muzică vânătorească, este că francezii au avut și au păstrat din timpuri străvechi, o mulțime de cântece vânătorești.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Tot ce putem spune deocamdată, în materie de muzică vânătorească, este că francezii au avut deși n-au păstrat din timpuri străvechi, o mulțime de cântece vânătorești.”

Într-un astfel de context cu un vădit aspect descriptiv relația de coordonare a două sau mai multe subordonate predicative își dovedește utilitatea în marcarea unui moment deosebit de important al unei acțiuni: „… datoria lor este să alerge prin cetate, să adune luptători… și să vândă cu al lor sânge cinstea tronului și a neamului lor.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „… datoria lor este să alerge prin cetate, să adune luptători… ca să vândă cu al lor sânge cinstea tronului și a neamului lor.”

Din această perspectivă, înșiruirea tabloului dinamic exprimat de subordonatele predicative coordonate conlucră la mentenanța dinamismului acțiunii: „Întrebarea este dar cine sa dea cinstea, cum să ducă vorba și să primească răspunsul.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Întrebarea este dar cine sa dea cinstea, deși nu știe cum să ducă vorba ca să primească răspunsul.”

În alte contexte, elementele coordonate indică asupra unor momente cu ocurență probabilă.

O altă situație în care se constată prezența raporturilor de coordonare între subordonate predicative este aceea specifică subordonatelor menționate, plasate în replica unui personaj: „… treaba potecilor, să se taie, și să se încrucișeze între ele cât or pofti, și treaba luminii, să se primenească, dac-o gâdilă-ntre spate.” Se remarcă faptul că aspectul de limbă orală rezultă din însăși dimensiunea eliptică a propoziției regente. Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „… treaba potecilor, să se taie, ca să se încrucișeze între ele cât or pofti, când treaba luminii e să se primenească, dac-o gâdilă-ntre spate.”

Și de această dată raportul de coordonare prin juxtapunere este combinat cu raportul de coordonare prin joncțiune: „Și grăi Cain cu Abel, fratele său, și fu cum că erau ei în câmp, sculă-se Cain pre Abel, fratele său, și ucise pre el.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Și grăi Cain cu Abel, fratele său, deși fu cum că erau ei în câmp, sculă-se Cain pre Abel, fratele său, când ucise pre el.”

În alte situații, se are în vedere ocurența șirului de subordonate predicative ce se află în raporturi de coordonare, prin intermediul cărora autorul prezintă fapte cu un profund caracter istoric. Din acest punct de vedere, nonidentitatea predicatelor specifice se manifestă prin contrastul afirmativ/negativ: „Iară despre Schinder pașea era să oprească pre tătari, să nu umble stricând în Țara Leașcă și în Moldova domni străini să nu fie, fără cine va fi fecior de domn.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Iară despre Schinder pașea era să oprească pre tătari, să nu umble stricând în Țara Leașcă pentru ca în Moldova domni străini să nu fie, fără cine va fi fecior de domn.”

Este lesne sesizabilă, ocurența relației de coordonare între două subordonate predicative, ale căror predicate nu sunt identice din punct de vedere morfologic, unele aflându-se la diateza activă, iar altele la diateza reflexivă; raporturile de dependență față de predicatul din regentă face ca imaginile vizuale să migreze înspre și dinspre planul real și fantastic.

O situație aparte semnalată este cea în care relațiile de cordonare între subordonate predicative au loc în situații în care predicatele acestor subordonate marchează antinomia afirmativ/negativ: „Minunat ar fi să nu mai fie în țara asta boieri, și să fie praznic pe la mănăstiri măcar în fiecare zi câte unul…” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Minunat ar fi să nu mai fie în țara asta boieri, ca să fie praznic pe la mănăstiri măcar în fiecare zi câte unul…”

În alte situații, predicatele ce participă la formarea relațiilor de coordonare scot în evidență eventualitatea ocurenței unei stări de fapt, care poate semnifica unul dintre scopurile avute în vedere pentru succesiunea firului epic.

Subordonate atributive. În general, subordonatele atributive ce dezvoltă relații de coordonare, au funcție caracterologică pentru elementul determinat. Uneori, aceste subordonate atributive sunt definite prin creionarea intonațională interogativă: „Nu vi se face câteodată iarna, celor ce aveți calorifer, dor de foc? De un foc de sobă, cu lemne care să pâlpâie și să trosnească în vâlvătăi dionisiace?” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Nu vi se face câteodată iarna, celor ce aveți calorifer, dor de foc? De un foc de sobă, cu lemne care să pâlpâie când e să trosnească în vâlvătăi dionisiace?”

Ca și la celelalte subordonate amintite anterior, subordonatele atributive nu prezintă excepție în combinarea relației de coordonare prin juxtapunere cu relația de coordonare joncțională, dezvoltând funcția caracteriologică, în acest sens: „… ba că am glas de înger, și multe alte minunății, încât mama, în slăbiciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel, podoaba creștinătății, care scotea lacrimi din orice inimă împietrită, aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor și veselea întreaga făptură cu versul său.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „… ba că am glas de înger, și multe alte minunății, încât mama, în slăbiciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel, podoaba creștinătății, care scotea lacrimi din orice inimă împietrită, pentru a aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor când veselea întreaga făptură cu versul său.”

În anumite cazuri, predicatele caracteristice subordonatelor atributive coordonate nu sunt identice din perspectivă sintactico-morfologică: „Iar norodul au omorât pre toți ceia ce s-au adunat asupra lui și au fost pricină uciderii lui.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Iar norodul au omorât pre toți ceia ce s-au adunat asupra lui, care au fost pricină uciderii lui.”

Predicatele specifice subordonatelor atributive ce se află în relații de coordonare se pot evidenția prin una sau mai multe aspecte de ordin morfologic: „Preotul care înțelese bănuielile ajutorului de primar și care voia să glumească puțin, îi răspunse că habar nu are de cine suntem și că nici nu ne-a mai văzut vreodată pe meleagurile acelea.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Preotul care înțelese bănuielile ajutorului de primar cu care voia să glumească puțin, îi răspunse că habar nu are de cine suntem pentru că nici nu ne-a mai văzut vreodată pe meleagurile acelea.”

În această structură, termenul introductiv „care” este ocurent în situația subordonatelor ce întrețin raporturi de coordonare prin juxtapunere, în momentul apariției raporturilor de coordonare joncțională, autorul renunțând la acest element, dintr-o simplă greșeală sau pur și simplu pentru a evita unele repetiții.

Imixtiunea relației de coordonare prin juxtapunere cu relația de coordonare joncțională are rolul de a scoate în evidență eventualele intenții în materie de stilistică ale autorului, acesta având în vedere nivelul de detaliere a unui tablou sau portret.

În alte situații, conjuncția coordonatoare „și” precede termenul introductiv „care”, având rolul de a scoate și mai mult în evidență o anumită caracteristică.

Subordonate completive directe. Structurile completive directe coordonate se ddetermină printr-o identitate din punct de vedere sintactico-morfologic a predicatelor acestora, o situație frecvent întâlnită fiind aceea a înșiruirii de completive directe aflare în relații de coordonare prin juxtapunere și relații de coordonare joncțională: „Ishod, îm care scrie Moisi cum au adus afară Dumnedzeu pren Moisi israliteanii den țeara Eghipetului, dup-aceea cumu i-au trecut prespre Marea Mohorâtă în pustie și cum au învinsu.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Ishod, îm care scrie Moisi cum au adus afară Dumnedzeu pren Moisi israliteanii den țeara Eghipetului, dup-aceea cumu i-au trecut prespre Marea Mohorâtă în pustie pe care au învinsu.”

Șirul de elemente coordonate constituit din imixtiunea relației de coordonare prin juxtapunere cu cea joncțională evidențiază multiple acțiuni cu ocurență pentru unul și același element determinat.

O situație relativ des întâlnită este cea a relației de coordonare între două subordonate completive directe, în care o subordonată este eliptică de predicat, acesta fiind subînțeles: „Dumnezeu știe, însă, când trebuie să dea omului ce cere și când nu.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Dumnezeu știe, însă, că trebuie să dea omului ce cere, când nu se așteaptă.”

Există situații în care nonidentitatea morfologică este redată prin intermediul antinomiei dintre diatezele activă și reflexivă: „Deci Brâncoveanul pentru pace i-adeveri, și pentru fată numai îi răspunse să omoare pe Iordachi Rusăt visternicul și să se lepede și de-ciie frați a lui Iordachi, de Cupărești…” Dintre cele două elemente coordonate, cel de-al doilea element apare prezentat mai intens printr-o creionare intonațională interogativă. Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Deci Brâncoveanul pentru pace i-adeveri, și pentru fată numai îi răspunse să omoare pe Iordachi Rusăt visternicul ca să se lepede și de-ciie frați a lui Iordachi, de Cupărești…”

Sunt situații, pe de altă parte, în care o strofă întreagă este constituiă dintr-un șir de subordonate completive directe coordonate, concentrându-se asupra reunirii imaginilor vizuale și auditive expresive într-un tot armonios: „Vedeți cum urna crapă, cenușa reînvie, / Cum murmură trecutul cu glas de bătălie / Poporului roman; / Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate, / Și frunțile cărunte le nalță de departe, / Un Cesar, un Traian.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Vedeți cum urna crapă, cenușa reînvie, / Cum murmură trecutul cu glas de bătălie / Poporului roman; / Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate, / Deși frunțile cărunte le nalță de departe, / Un Cesar, un Traian.”

În alte contexte poetice, relația de coordonare se realizează la nivelul unor subordonate completive directe, având rolul de a scoate în evidență aspectul narativ și dinamic a faptei descrise: „Să-i spui că m-ai lăsat rănit / Pe umedele paie, / Că doctorul în carnea mea / Adâncă brazdă taie, / Că de dureri eu mă izbesc, / Și urlu ziua-ntreagă, / Și c-am murit gândind la ea, / Că mi-a fost dragă.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Să-i spui că m-ai lăsat rănit / Pe umedele paie, / Că doctorul în carnea mea / Adâncă brazdă taie, / Că de dureri eu mă izbesc, / Deși urlu ziua-ntreagă, / Am murit gândind la ea, / Că mi-a fost dragă.”

Relația de coordonoare completivă este lesne sesizabilă și în situația unui șir de subordonate completive directe, organizate: „Vreau să pier în beznă și în putregai, / Nencercat de slavă, crâncen și scârbit / Și să se știe că mă dezmierdeai / Și că-n mine însuți tu vei fi trăit.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Vreau să pier în beznă și în putregai, / Nencercat de slavă, crâncen și scârbit / Deși se știe că mă dezmierdeai / Când în mine însuți tu vei fi trăit.”

Subordonate completive indirecte. În anumite contexte, subordonatele completive indirecte coordonate sunt asociate cu relații de coordonare adversativă, acestea făcând sistematic parte dintr-un nivel frastic mai complex, cu nete dimensiuni metaforice, situație în care aceste subordonate completive indirecte aflate în relații de coordonare sunt atribuite cu rolul de a aduce pe prim plan stările caracteristice ale personajelor principale: „Cum a luat-o de gât, baba s-a scuturat de zdrențele ei și de urâciunea ei și deodată s-a prefăcut într-o femeie tânără și voinică, înaltă și frumoasă ca o zână, strălucind și ea pe pământ cum strălucea luna-n cer – fiindcă, baba asta era o fată de împărat mare, care, de mititică se dedase la știința farmecelor și la meșteșugul vrăjitoriei, și pentru păcatele ei, fusese blestemată să se preschimbe în hodoroagă cerșetoare și să nu-și mai ia înfățișarea ei de mai înainte decât atunci când o putea păcăli pe dracu, na încă și atunci numai pe vremea nopții.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Cum a luat-o de gât, baba s-a scuturat de zdrențele ei și de urâciunea ei și deodată s-a prefăcut într-o femeie tânără și voinică, înaltă și frumoasă ca o zână, strălucind și ea pe pământ cum strălucea luna-n cer – fiindcă, baba asta era o fată de împărat mare, care, de mititică se dedase la știința farmecelor și la meșteșugul vrăjitoriei, și pentru păcatele ei, fusese blestemată să se preschimbe în hodoroagă cerșetoare și să nu-și mai ia înfățișarea ei de mai înainte decât atunci când o putea păcăli pe dracu, deși numai pe vremea nopții.”

În alte situații, subordonatele completive indirecte aflate în raporturi de coordonate afișează un profund caracter narativ, denunțând două situații, comunicând un sentiment de bucurie sau regret: „Mă bucur c-am putut fura un petic de hârtie de la acest om de treabă, care mă păzește aici, și c-am găsit și-o pe care îmi lipsește însă un briceag spre a o mai subția.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Mă bucur c-am putut fura un petic de hârtie de la acest om de treabă, care mă păzește aici, deși n-am găsit-o pe cea care îmi lipsește, însă am găsit un briceag spre a o mai subția.”

Ca și în situațiile anterioare, și în cazul subordonatelor completive indirecte se manifestă prezența șirului de coordonate completive indirecte coordonate prin juxtapunere și joncțional: „Mult a stat Vasile vodă, sfătuindu-l să rămână în acea zi, să răsufle oastea, să se strângă bine toată și să se încerce locurile și în alt loc, nu pe acolo…” În aceasta situație conjuncția „și”, ce introduce subordonata completivă indirectă îi atribuie acesteia funcția de a claustra șirul coordonat. Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Mult a stat Vasile vodă, sfătuindu-l să rămână în acea zi, ca să răsufle oastea, unde să strângă bine toată ca să se încerce locurile și în alt loc, nu pe acolo…”

Sunt situații în care predicatele poziționate în focarul subordonate completive indirecte scot în evidență o anumită idee: „Tot drumul până la redacție m-am gândit câtă prăpastie este între educațiunea spiritului și educațiunea inimii, și cum, neglijând pe aceasta din urmă, nu poți, cu toată învățătura, produce decât monștri sociali.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Tot drumul până la redacție m-am gândit câtă prăpastie este între educațiunea spiritului și educațiunea inimii, pentru care, neglijând pe aceasta din urmă, nu poți, cu toată învățătura, produce decât monștri sociali.”

Șirul de subordonate completive indirecte aflate în raporturi de coordonare joncționale și prin juxtapunere au rolul de a reliefa gândurile unui anumit personaj: „Se hotărî să strice logodna, să recunoască fără înconjur că maică-sa a avut dreptate și să-și vadă de cărțile lui.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Se hotărî să strice logodna, să recunoască fără înconjur că maică-sa a avut dreptate când putea să-și vadă de cărțile lui.”

Subordonate circumstanțiale de timp. Într-un șir de subordonate circumstanțiale de timp, ce se află în relații sintactice de coordonare, în multe cazuri autorul atribuie acestora imagini gestuale diniamice pentru a contura o scenă: „Până ce să cercetăm noi caii, până ce să mai punem câte o pernă peste pocladă și până ce să încingăm caii din nou, Axinia se duse sub șandramaua de din dos, intră apoi în casă…” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Până ce să cercetăm noi caii, cum mai punem câte o pernă peste pocladă ca să încingăm caii din nou, Axinia se duse sub șandramaua de din dos, deși nu intră apoi în casă…”

Acest șir de subordonate circumstanțiale de timp, aflate în raporturi de coordonare se regăsește și în planului unor poezii: „Arapii toți răsar din cort, / Să-mi vadă roibul, când îl port, / Și-l joc în frâu și-l las în trap!” Această enumerare nu este altceva, decât maniera prin care poetul se gândește să dinamizeze întâmplarea reliefată prozodic.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Arapii toți răsar din cort, / Să-mi vadă roibul, când îl port, / Pe care-l joc în frâu deși-l las în trap!”

În alte situații, versul debutează cu o subordonată circumstanțială de timp, aceasta aflându-se în relații de coordonare cu o alta: „Când furtuna muge / Și fricosul fuge, / Alții iau povara / Celor ce s-au dus!” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Când furtuna muge / Pentru că fricosul fuge, / Alții iau povara / Celor ce s-au dus!”

În anumite situații date, subordonatele circumstanțiale de timp dezvoltă raporturi de coordonare cu scopul de a exprima dezlănțuirea unor anumite acțiuni: „Poporul, ale căruia sentimente se schimb foarte lesne, cum auzi cântările preoților și văzu cortegiul funeral apropiindu-se începu să se tragă înapoi cu respect.”

Se poate constata structura corelativă „cum… și”, ce are în vedere creionarea frastică și, drept consecință, caracterul simultan al acțiunii exprimate de ambele subordonate circumstanțiale de timp coordonate.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Poporul, ale căruia sentimente se schimb foarte lesne, cum auzi cântările preoților deși văzu cortegiul funeral apropiindu-se începu să se tragă înapoi cu respect.”

Șirul de subordonate circumstanțiale de timp aflate în relații de coordonare sunt organizate, în anumite situații, în structuri intensive: „Și dumneavoastră iară de pe aceasta vă veți arăta cum sunteți adevărații fii sufletești și turmă aleasă și sfântă, când veți primi cu dragoste ceea ce vă învăț, și după putință fiecare dintre voi le va ține și le va face.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Și dumneavoastră iară de pe aceasta vă veți arăta cum sunteți adevărații fii sufletești și turmă aleasă și sfântă, când veți primi cu dragoste ceea ce vă învăț, când după putință fiecare dintre voi le va ține cum le va face.”

În ceea ce privește diateza, predicatele subordonatelor circumstanțiale de timp pot varia, după cum urmează: „Nu era același drac zvăpăiat care își arunca cartea în pridvor când se întorcea de la școală și mă prindea de gât cu amândouă mâinile ca să o duc în cârcă?”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Nu era același drac zvăpăiat care își arunca cartea în pridvorul la care se întorcea de la școală când mă prindea de gât cu amândouă mâinile ca să o duc în cârcă?”

În alte situații, se remarcă dimensiunea simetrică a imixtiunii rapoartelor de coordonare prin juxtapunere cu cele joncționale, după cum urmează: „În satul nostru-s cântece și jocuri / Când primăvara peste dealuri vine, / Când luncile de soare cald sunt pline / Și când-la mori e apă multă-n scocuri.” Se constată varietatea sintactico-morfologică, în ceea ce privește predicate subordonatelor circumstanțiale de timp coordonate: predicatul nominal cu predicatul verbal și singularul cu pluralul.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „În satul nostru-s cântece și jocuri / Când primăvara peste dealuri vine, / Dacă luncile de soare cald sunt pline / Deși la mori nu e apă multă-n scocuri.”

La nivel frastic interogativ, relația de coordonare în cazul a două subordonate circumstanțiale de timp este înzestrată cu un patrimoniu expresiv deosebit: „Dar ce folos când ochii noștri / pierdutu-și-au corabia-fantomă, / Și când sălbatice, femeile cu hohot, / m-au părăsit deodată, fără rost?”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Dar ce folos când ochii noștri / pierdutu-și-au corabia-fantomă, / Dacă sălbatice, femeile cu hohot, / m-au părăsit deodată, fără rost?”

De multe ori, strofe întregi sunt fundamentate pe șiruri de subordonate circumstanțiale de timp, ce delimitează cu exactitate momentul apariției unei situații sau stări de fapt: „Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i, / Și-l visez, când cu-a mea mână al tău braț rotund îl pipăi, / Când pui capul tu pe pieptu-mi și bătăile îi nimeri, / Când sărut cu-mpătimire ai tăi albi și netezi umeri / Și când sorb al tău răsuflet în suflarea vieții mele / Și când inima ne crește de un dor, de-dulce jele.” La nivelul acestui context, se remarcă identitatea predicatelor din perspectivă sintactico-morfologică, pe de o parte, și varietatea acestora în latura persoanei, pe de altă parte. Această antinomie dintre persoanale I și a III-a, nu este nimic altceva decât exponentul antinomiei între gesturile și sentimentul sugerat: „pipăi”, „pui”, „sărut”, „sorb” și „crește”.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i, / Și-l visez, când cu-a mea mână al tău braț rotund îl pipăi, / Când pui capul tu pe pieptu-mi deși bătăile îi nimeri, / Când sărut cu-mpătimire ai tăi albi și netezi umeri / Ce sorb al tău răsuflet în suflarea vieții mele / Dacă inima ne crește de un dor, de-dulce jele.”

Repetarea obsesivă din anumite contexte, a lui „când”, la începutul fiecărei subordonate circumstanțiale de timp coordonate, scoate în evidență momentul acțiunii prezentate, făcând scriitorul să își focuseze atenția asupra acestora: „Și când a mântuit de crescut, într-o zi așa pe la amiază, când s-a sprijinit pe o râlă și când a plesnit de trei ori din coadă, s-a cutremurat pământul din măruntaie, iar moșneagul și baba au tresărit de parcă le-a dat inima dintr-înșii.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Când a mântuit de crescut, într-o zi așa pe la amiază, dacă s-a sprijinit pe o râlă deși n-a plesnit de trei ori din coadă, s-a cutremurat pământul din măruntaie, iar moșneagul și baba au tresărit de parcă le-a dat inima dintr-înșii.”

Subordonate circumstanțiale de cauză. Aceste subordonate supuse raporturilor de coordonare pot prezenta, în unele contexte, imagini dinamice antinomice: „Aleasă este ca revărsatul zorilor, pentru că ea a gonit noaptea și toată întunerecimea păcatului și a adus în lume ziua cea purtătoare de viață.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Aleasă este ca revărsatul zorilor, pentru că ea a gonit noaptea și toată întunerecimea păcatului când a adus în lume ziua cea purtătoare de viață.”

În anumite contexte, subordonatele circumstanțiale de cauză coordonate nu sunt altceva decât o legătură dintr-un pasaj alcătuit dintr-o metaforă lămurită, mai mult sau mai puțin: „Purcegând de la iad, Toderică a mers, a mers, a tot mers până a ieșit în lume și a ajuns în patria sa, plin de bucurie că a venit de hac lui Scaraoțchi, și a mântuit sufletele cucoșilor ce se munceau din pricina lui.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Purcegând de la iad, Toderică a mers, a mers, a tot mers până a ieșit în lume și a ajuns în patria sa, plin de bucurie că a venit de hac lui Scaraoțchi, când a mântuit sufletele cucoșilor ce se munceau din pricina lui.”

În alte situații se are în vedere o conexiune puternica a elementului profilat cu cel determinant: „Are dreptate aducerea-aminte; nimică nu poate fi pentru om mai frumos decât trecutul, căci trecutul e tinerețea și tinerețea este fericirea.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Are dreptate aducerea-aminte; nimică nu poate fi pentru om mai frumos decât trecutul, căci trecutul e tinerețea când tinerețea este fericirea.”

La nivel prozodic, subordonatele circumstanțiale de cauză pot forma o strofă exprimând o adevărată ars poetica, funcția acestora fiind de a scoate și mai mult în evidență viziunea poetului: „Mă-nchin la soarele-nțelept, / Că sufletu-i fântână-n piept, / Și roata albă mi-e stăpână, / Ce zace-n sufletul-fântână.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Mă-nchin la soarele-nțelept, / Că sufletu-i fântână-n piept, / Deși roata albă mi-e stăpână, / Ce zace-n sufletul-fântână.”

În materia construcțiilor eliptice, cu privire la structurile coordonate formate din subordonate circumstanțiale de cauză, se observă tendința autorului de a se renunța la analitism, grupându-se astfel imagini diverse: „E oul celui sterp la fel, / Dar nu-l sorbi. Curmi mută-n el. / Și nici la cloșcă să nu-l pui! / Îl lasă-n pacea întâie-a lui. / Că vinovat e tot făcutul, / Și Sfânt-doar nunta, începutul.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „E oul celui sterp la fel, / Dar nu-l sorbi. Curmi mută-n el. / Și nici la cloșcă să nu-l pui! / Îl lasă-n pacea întâie-a lui. / Că vinovat e tot făcutul, / Deși sfântă e doar nunta, începutul.”

Structura formată din două subordonate circumstanțiale de cauză aflate în raporturi de coordonare prin juxtapunere, urmate de două subordonate circumstanțiale de cauză supuse unei relații de coordonare joncțională își dovedește utilitatea în reliefarea dimensiunii simetrice a frazei.

La nivelul prozodic, se poate constata o relativă alternanță între propozițiile principale și subordonatele circumstanțiale de cauză ce dezvoltă raporturi de coordonare, ocazie cu care aceste subordonate cauzale se constituie în calificative de factură explicativă pentru propozițiile principale: „Timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie. / Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie / Și în noaptea neființei totul cade, totul tace, / Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie. / Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie / Când în noaptea neființei totul cade, totul tace, / Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…”

În alte situații contextuale, predomină caractertul nonidentității sintactico-morfologice, predicat nominal / predicat verbal, la nivelul raporturilor de coordonare dezvoltate de subordonatele la care facem referire: „Oricum va fi, mi-e scumpă cetatea ce-a domnit / O iubesc căci e tristă și căci a suferit.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Oricum va fi, mi-e scumpă cetatea ce-a domnit / O iubesc căci e tristă la cât a suferit.”

În anumite situații, se poate constata un șir de subordonate circumstanțiale de cauză ce se află sub influența unor raporturi de coordonare, unde valoarea intensivă a structurilor coordonate este evidentă: „Tăceți, voi toți din jurul mei, / Vă rog tăceți – / Că-s obosit, / Și-aș vrea să dorm, / Și-aș vrea să mor.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Tăceți, voi toți din jurul mei, / Vă rog tăceți – / Că-s obosit, / Deși aș vrea să dorm, / N-aș vrea să mor.”

Asemenea înțelesuri expresive se observă și la nivelul unor structuri eliptice: „Și-ai să mă uiți – / Că prea departe / Și prea pentru mult timp pornești!”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Și-ai să mă uiți – / Că prea departe / Când prea pentru mult timp pornești!”

În alte momente, relațiile de coordonare ale subordonatelor circumstanțiale de cauză sunt ocurente într-un context de construcție comică, pe fondul structurii ilogice formulate de unul dintre personaje, la nivel frastic: „În repețite rânduri am cerut la onor, primărie locală să ne libereze combustibilul de care are școala noastră necesitate din cauza gerului aspru prin care trecem în acest anotimp fără nici un rezultat, așa încât tremurăm de viața noastră și a elevelor, care nu mai vin la școală încă dinaintea vacanțelor, fiindcă părinții au aflat și temându-se nu le mai permit până ce nu vom putea da foc.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „În repețite rânduri am cerut la onor, primărie locală să ne libereze combustibilul de care are școala noastră necesitate din cauza gerului aspru prin care trecem în acest anotimp fără nici un rezultat, așa încât tremurăm de viața noastră și a elevelor, care nu mai vin la școală încă dinaintea vacanțelor, fiindcă părinții au aflat încât temându-se nu le mai permit până ce nu vom putea da foc.”

În situația unor șiruri de subordonate circumstanțiale de cauză, se mai ivește și situația în care dimensiunea simetrică prozodică este predominantă, de forma: „Trag de-un an și trag mereu / Și nu-i greu ca dorul meu, / Că mi-i mândra măritată / Și n-am s-o uit niciodată, / Că mi-i mândra cu bărbat / și pe mine m-a lăsat / și-a tras urma cu picioru, / ca să-i duc pe lume doru.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Trag de-un an și trag mereu / Și nu-i greu ca dorul meu, / Că mi-i mândra măritată / Ce n-am s-o uit niciodată, / Că mi-i mândra cu bărbat / ce pe mine m-a lăsat / când a tras urma cu picioru, / ca să-i duc pe lume doru.”

Subordonate circumstanțiale de scop. În situația subordonatelor circumstanțiale de scop, relațiile de coordonare au rolul de a grupa două structuri de factură explicativă, ca și la subordonatele cauzale: „Timp de un ceas și jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci și, după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci un popas, să adapi calul ori vita din jug și să le mai lași timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Timp de un ceas și jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci și, după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci un popas, să adapi calul ori vita din jug ca să să le mai lași timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele.”

Se remarcă, în acest sens, texte în care, în cadrul căreia ultima subordonată circumstanțială de scop are rolul de a claustra șirul coordonat: „… iară de pururea se ruga, cu lacrimi, dintru adâncul inimii lor, stăpânul firii, ca să facă milă cu ei, să le dezlege stârpiciunea și să le dăruiască roadă pântecelui lor.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „… iară de pururea se ruga, cu lacrimi, dintru adâncul inimii lor, stăpânul firii, ca să facă milă cu ei, să le dezlege stârpiciunea ca să le dăruiască roadă pântecelui lor.”

O foarte vehiculată metodă este cea în care șirul de subordonate circumstanțiale de scop aflate în relații de coordonare, caracterizează un exponent al unui grup sau colectivități: „El se duce la hoție pentru ca să vânture țara și să-i iase vestea-n lume, și să-l îndrăgească nevestele și să-l binecuvânteze săracii, și să se facă într-un cuvânt: Păunașul codrilor…”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „El se duce la hoție pentru ca să vânture țara dacă vrea să-i iase vestea-n lume, ca să-l îndrăgească nevestele dacă vrea să-l binecuvânteze săracii, pentru ca să se facă într-un cuvânt: Păunașul codrilor…”

În anumite contexte, se reliefează relația de coordonare dintre două subordonate circumstanțiale de scop, în cadrul căruia prima stimulează începutul acțiunii profilate de cea de-a doua subordonată: „Nu-și închipuia că doi oameni trebuie să fie așa de departe, din același oraș, ca să se cunoască și să se împrietenească.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Nu-și închipuia că doi oameni trebuie să fie așa de departe, din același oraș, ca să se cunoască deși nu trebuie să se împrietenească.”

Cu privire la șirul de subordonate circumstanțiale de scop aflate în relații mixte de coordonare joncționale și prin juxtapunere, acestea dobândesc expresivitate excepțională în structuri de forma: „Bine – zise ciobanul plângând – da, încailea, lasă-mă să mă pregătesc, să mă jelesc și să mă închin, să nu mor ca orice păcătos.” Din perspectiva așezării acestor subordonate în context, subordonatele circumstanțiale de scop coordonate joncțional sunt precedate de o altă subordonată circumstanțială de scop, cu care dezvoltă raporturi de coordonare nejoncțională, prin juxtapunere.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Bine – zise ciobanul plângând – da, încailea, lasă-mă să mă pregătesc, ca să mă jelesc pentru ca să mă închin, să nu mor ca orice păcătos.”

Nonidentitatea sintactico-morfologică în ceea ce privește predicatele, în general și formele antinomice de diateză, în special, în materia structurilor coordonate formate din subordonate circumstanțiale de scop, sunt frecvent întâlnite: „Vizirul dacă au văzut că nu apucă ei să se sfătuiască cu Racoții și nu va face nimic cu aceasta, au stătut asupra domnilor, numai să vină să sărute poala împărăției de domnie și să-și margă iar la domnii.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Vizirul dacă au văzut că nu apucă ei să se sfătuiască cu Racoții și nu va face nimic cu aceasta, au stătut asupra domnilor, numai să vină să sărute poala împărăției de domnie ca să-și margă iar la domnii.”

Se remarcă situațiile în care subordonate circumstanțiale de scop ce dezvoltă rapoarte de coordonare reliefează două motivări diferite ale finalității acțiunii desfășurate din propoziția regentă: „Nu am mișcat nici eu, ca să nu sperii nelămurita amețeală și să-mi schimb mâna de sub mâna lumii.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Nu am mișcat nici eu, ca să nu sperii nelămurita amețeală deși puteam să-mi schimb mâna de sub mâna lumii.”

Se observă că cele două forme de coordonare ale subordonatelor circumstanțiale de scop – de juxtapunere și joncționale, sunt așezate asimetric, din punct de vedere contextual, tocmai această asimetrie fiind cea care atribuie pasajului, expresivitate: „Și speriată, fericită, te-am sărutat / fiindcă nu puteam vorbi, te-am sărutat ca să nu țip de plăcere și să te trădez, ca să astup emoția mea imprudentă, ca să nu fac zgomot, te-am sărutat și te-am gonit.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Și speriată, fericită, te-am sărutat / fiindcă nu puteam vorbi, te-am sărutat ca să nu țip de plăcere încât să te trădez, ca să astup emoția mea imprudentă, ca să nu fac zgomot, te-am sărutat și te-am gonit.”

Subordonate circumstanțiale condiționale. La nivelul acestor feluri de subordonate dezvoltând raporturi de coordonare, se observă ocurența acestora, exprimată prin identitatea predicatelor, din perspectivă sintactico-morfologică: „… Acesta se va scula și în toiag afară se va rezema, acela care a lovit nevinovat să fie, că așa cum paguba-i și cheltuiala spre vindecare (!) să plătească!”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „… Acesta se va scula când în toiag afară se va rezema, acela care a lovit nevinovat să fie, că așa cum paguba-i și cheltuiala spre vindecare (!) să plătească!”

În anumite situații, se constată prezența unor șiruri de subordonate circumstanțiale condiționale profilate de intonația interogativă, cu rolul de a alarma asupra unor idei esențiale din contextul respectiv. Demn de remarcat, în acest sens, este faptul că acestei intonații i se impregnează un profund caracter formal, acesta neconstituind altceva, decât un pretext pentru a intensifica și mai mult ideile formulate, răspunsul acestei interogații, fiind evident unul cu subînțeles afirmativ.

În alte situații, se constată o repetiție a predicatului în subordonatele circumstanțiale condiționate supuse raporturilor de coordonare, cu un profund rol enumerativ, scos în evidență de complementele directe specifice: „Iar de ai bahmeți fugari / Și de ai voinici tătari, / Bahmeți iuți să mă gonească, / Tătari crunți să îndrăznească.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Iar de ai bahmeți fugari / Când de ai voinici tătari, / Bahmeți iuți să mă gonească, / Tătari crunți să îndrăznească.”

Cu privire la raportul dintre identitatea sintactică și nonidentitatea morfologică, în cazul subordonatelor circumstanțiale condiționale ce dezvoltă raporturi de coordonare, se poate observa dimensiunea simetrică la nivel frastic, în sensul că șirul coordonat apare și dispare prin intermediul unei subordonate circumstanțiale condiționale introdusă de „dacă”, între acestea fiind așezată o altă subordonată circumstanțială condițională introdusă, de această dată, de elementul coordonator: „Și dacă mi-e stomacul rău / Și nu-mi tihnește ceva, / Și dacă-s bleg și nătărău, / tu singură porți vina.” În acest context, alternanța ocurenței și neocurenței conjucției „dacă” este cea care asigură caracterul simetric al frazei.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Și dacă mi-e stomacul rău / Deși nu-mi tihnește ceva, / Pentru că-s bleg și nătărău, / tu singură porți vina.”

Și în cazul subordonatei de față, predomină șirul de subordonate circumstanțiale condiționale ce dezvoltă rapoare de coordonare nejoncțională prin juxtapunere și joncțională: „De ți-ai purta făptura prin satul meu sărac / Și-ai înflori-n amiază cu nuferii pe lac, / De te-ai culca cu seara pe maldăre de flori, / Cu prepeliți pestrițe de te-ai trezi în zori, / Și-ai număra țăranii ce trec spre lunci la coasă / Cu tălpile desculțe prin iarba mult ghimpoasă, / De-ai lăinici prin soare cu drumul și cu vântul, / Eu mi-aș iubi în tine iubirea și pământul.” În acest context, șirul coordonat are un caracter complex, două subordonate coordonate joncțional fiind urmate de alte două subordonate coordonate nejoncțional, prin juxtapunere, acestea constituind dimensiunea simetrică a primului membru al șirului coordonat. Cel de-al doilea membru dobândește competențe simetrice, de asemenea, cu precizarea că imixtiunea relației de coordonare prin juxtapunere cu cea joncțională concordă fiecărei propoziții.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „De ți-ai purta făptura prin satul meu sărac / Când-ai înflori-n amiază cu nuferii pe lac, / De te-ai culca cu seara pe maldăre de flori, / Cu prepeliți pestrițe când te-ai trezi în zori, / Deși-ai număra țăranii ce trec spre lunci la coasă / Cu tălpile desculțe prin iarba mult ghimpoasă, / Cum-ai lăinici prin soare cu drumul și cu vântul, / Eu mi-aș iubi în tine iubirea și pământul.”

Subordonata subiectivă și subordonata circumstanțială de mod. Raportul de coordonare dintre subordonata subiectivă și subordonata circumstanțială de mod se înregistrează, la nivel frastic, între structuri care nu sunt identice, din perspectivă sintactico-morfologică: „Zică cine a zice, și cum a vre să zică, dar când este să dai peste păcat, dacă-i înainte te silește să-l ajungi, iar dacă-i în urmă, stai și-l aștepți.” La nivelul acestui context termenii introductivi „cine” și „cum” contribuie la formarea unui „clișeu lingvistic”, pe fondul existenței structurilor lingvistice similare în alte numeroase contexte.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Zică cine a zice, pentru ce a vre să zică, dar când este să dai peste păcat, dacă-i înainte te silește să-l ajungi, iar dacă-i în urmă, stai și-l aștepți.”

Subordonata subiectivă, subordonata circumstanțială de mod, subordonata completivă indirectă și subordonata circumstanțială de cauză. În anumite situații, structurile coordonate apar în șir, cu menirea de a delimita unele idei pe care autorul dorește să le amplifice, făcând uz de acel „clișeu lingvistic” menționat anterior: „Aș da jumătatea dobitocului acestuia în Cămilă aievea arătându-se, acum cu alt mijloc, jumătatea ce rămâne în struț, pasărea, să o cercăm și iarăși prin cele patru a firii pricini, ce, cum, din ce și pentru ce este, să o aflăm.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Aș da jumătatea dobitocului acestuia în Cămilă aievea arătându-se, acum cu alt mijloc, jumătatea ce rămâne în struț, pasărea, să o cercăm și iarăși prin cele patru a firii pricini, ce este așa cum este, să o aflăm din ce este acel ceva pentru care este.”

Subordonata completivă directă și subordonata circumstanțială de mod. În cadrul structurilor ce comportă diversități în ceea ce privește unghiul sintactico-morfologic, oralitatea și „clișeul lingvistic” specific subordonatelor coordonate își face simțită prezența: „Atunci, deodată, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat cheful și au început a vobi care ce știa și cum îi ducea capul…”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Atunci, deodată, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat cheful când au început a vobi care ce știa deși nu îi ducea capul…”

Subordonata completivă directă și subordonata circumstanțială instrumentală. În situația structurilor coordonate la nivel frastic în limba română, uneori se face apel și la repetiția aceluiași predicat, distincția fiind delimitată de elementele introductive: „Leagă-mi ce știi și cu ce știi, numai să nu mor.” În acest context, de această dată, „clișeul lingvistic” nu mai apare, nonidentitatea sintactico-morfologică fiind atribuită prepoziției.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Leagă-mi chiar de nu știi cu ce, numai să nu mor.”

Subordonata circumstanțială de loc și subordonata circumstanțială de mod. Un alt „clișeu lingvistic” este reprezentat de unitățile de loc și măsură: „Ș-apoi acel unul are atunci în mână și pâinea și cuțitul și taie de unde vrea și cât îi place.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Ș-apoi acel unul are atunci în mână și pâinea și cuțitul și taie de unde vrea atât cât îi place.”

Subordonata circumstanțială de loc și subordonata circumstanțială de timp. În cazul acestor subordonate, „clișeul lingvistic” este identificabil în structuri care comportă predicate diferite: „Nu caută să stoarcă pe țărani, ba chiar face bine, unde poate și când crede de cuviință.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Nu caută să stoarcă pe țărani, ba chiar face bine, unde poate chiar de nu crede de cuviință.”

Subordonata circumstanțială de cauză și subordonata circumstanțială de scop. În situația în care dintre cele două subordonare circumstanțiale aflate în relații de coordonare, una indicând cauza, iar alta finalitatea, există riscul ca elementele coordonate să nu reprezinte „clișee lingvistice”: „Cum tânărul nu se pronunțase încă unde are de gând să petreacă noaptea și ca să nu-și închipuie c-ar putea fi găzduit aici, Titu, îndemnat de dăscăliță, prinse un prilej și-l sfătui să atragă în Armandia, la Augustin.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Cum tânărul nu se pronunțase încă unde are de gând să petreacă noaptea în așa fel încât să nu-și închipuie c-ar putea fi găzduit aici, Titu, îndemnat de dăscăliță, prinse un prilej și-l sfătui să atragă în Armandia, la Augustin.”

Subordonata circumstanțială de scop și subordonata circumstanțială de cauză. În situația în care se constată inexistența „clișeelor lingvistice”, pe fondul neconcordanței la nivelul propoziției, raportul are loc exclusiv la nivel frastic, avându-se în vedere frecvența aparițiilor relațiilor de coordonare dintre structurile reprezentând unitatea finală și cauzală: „Armă nu port, ca să pot fi mai ușor și pentru că simt că de aproape nu voi putea ucide niciodată.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Armă nu port, ca să pot fi mai ușor dacă simt că de aproape nu voi putea ucide niciodată.”

Subordonata circumstanțială condițională și subordonata circumstanțială de cauză. La nivelul relațiilor de coordonare dintre aceste subordonate, se remarcă diferențe în plan sintactico-morfologic: „Apoi dacă este așa, și fiindcă lumea te știe de om drept, să-mi dai și mie dreptate”.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Apoi dacă este așa, cum lumea te știe de om drept, să-mi dai și mie dreptate”.

În concluzie, la nivelul structurilor coordonate nejoncționale și a echivalentelor lor subordonate, raportul de coordonare se poate realiza prin structuri definite prin identitate sintactico-morfologică, sub variantele sale forme, în ceea ce privește predicatele acestor structuri, acest raport putând apărea între structuri identice sau nu din perspectiva funcției sintactice a acestora.

Structurile coordonate care nu sunt identice din punct de vedere sintactico-morfologic converg, în multiple situații, la formarea așa-numitelor „clișee lingvistice”, acesta putând totuși apărea și în contexte care nu sunt „clișee lingvistice”.

Structuri coordonate joncționale și echivalentele lor subordonate

Relația de coordonare dijunctivă. „Gramatica Academiei” este de părere că se poate pune problema unor relații de coordonare disjunctivă, atunci când structurile coordonate sunt prezentate într-o manieră ce se pot exclude reciproc. Din această perspectivă, structurile coordonate aflate în raporturi disjunctive sunt similare celor dezvoltănd relații de coordonare adversativă, pe fondul faptului că acestea reliefează opoziția a două situații potențial reale.

În genere, această opoziție manifestată de structurile coordonate aflate în raporturi disjunctive are un profund caracter ireductibil, Iorgu Iordan fiind de părere că cei doi termeni aflați în opoziție se exclud reciproc, drept urmare emitenții actului de comunicare trebuind să opteze unul dintre acești termeni. Așadar, opoziția este exprimată sub forma unor alternative dintre două perspective contradictorii.

Având în vedere cele menționate, este evident faptul că avem de-a face cu o relație de coordonare disjunctivă de gradul I, în condițiile în care această relație are loc doar la nivel frastic, între două structuri, una dintre acestea dovedindu-se a fi adevărată la un moment dat.

În alte situații, se pot întrepătrunde mai mult de două posibilități fără ca antiteza dintre acestea să contribuie la eliminarea uneia dintre structuri. Din acest punct de vedere, Iorgu Iordan statuează că „vorbitorul le enumeră pe toate, punându-le în față numai ca opuse, ca separate, sau în succesiune”.

Un aspect relevant în materia relațiilor disjunctive de coordonare îl poate constitui faptul că opoziția dintre structurile participante poate descrește pe măsură ce numărul acestora crește, din această perspectivă structurile coordonate aflate în relații disjunctive de coordonare riscând să fie similare celor copulative. În consecință, în situația în care trei sau mai multe structuri coordonate dezvoltă raporturi disjunctive de coordonare, fiecare dintre acestea aflându-se în relații contradictorii reciproce, din punctul de vedere al ocurenței, avem de-a face cu un raport de coordonare disjunctivă de gradul al II-lea.

Propoziții principale. La nivelul propozițiilor principale, structurile coordonate dezvoltă raporturi disjunctive prin identitate sintactico-morfologică a predicatelor respective: „Iară aripa den-a-stânga, a domnilor, ori nedeprinse hirea țărilor acestora la foc, ori nu-i trăgea inima pre munteni și pre ai noștri să margă creștin asupra creștinului, au stătut mai slabu.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Iară aripa den-a-stânga, a domnilor, nedeprinse hirea țărilor acestora la foc, deoarece nu-i trăgea inima pre munteni și pre ai noștri să margă creștin asupra creștinului, au stătut mai slabu.”

Sunt situații în care structurile coordonate apar uneori marcate de o creionare intonațională interogativă: „Drept aceia, ce voiu putea cuprinde cu mintea mea, sau ce lucru vrednic voiu putea grăi asupra zilei aceștiia?”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Drept aceia, ce voiu putea cuprinde cu mintea mea, dacă lucru vrednic nu voiu putea grăi asupra zilei aceștiia?”

În unele versuri, predomină relația de coordonare disjunctivă la nivelul propozițiilor principale, din care una poate fi eliptică de predicat, fapt ce ar putea reprezenta un alt argument în favoarea caracterului sintetiz prozodic: „O lume mai bună, mai dreaptă visam, / Umblu prin pădurile nopții, / Ori prin noaptea pădurilor, nu știu.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „O lume mai bună, mai dreaptă visam, / Umblu prin pădurile nopții, / Deși nu știu ce caut prin noaptea pădurilor.”

În exemplul: „Niciodată n-am spus / Sau n-am spus destul.”, contradicția dintre cele două propoziții principale este diminuată, deoarece în ciuda faptului că la nivelui primei structuri prezența adverbului „niciodată”, ce precede predicatul la forma negativă, crează impresia unui punct de devedere cu statut declarativ, în structura imediat următoare adverbul „destul” reducând din exclusivismul semantic al primei structuri coordonate, opoziția fiind în acest caz, cumulată, funcția conjuncției „sau” și a structurilor coordonate aflate în relații disjunctive fiind, în esență, de a creiona mai insistent un anumit punct de vedere. În asemenea cazuri, relația de coordonare disjunctivă este marcată de un profund caracter explicativ.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Niciodată n-am spus / Deși n-am spus destul.”

Pe de altă parte, în alte situații, predicatele din structurile coordonate disjunctiv, exprimate prin verbe la imperativ, primesc conotații metaforice: „O, acopere, ființa-mi cu-a ta mută armonie, / Vino somn – ori vino moarte / Pentru mine e totuna.”

În asemenea situații, perspectiva contradictorie a structurilor coordonate disjunctiv este diminuată, chiar în text, în cazul de față indiferența manifestată de poet față de viață sau moarte făcând ca opoziția dintre cei doi termeni să dispară, ambele situându-se la același nivel.

În alte momente, predicatele nominale sunt cele care indică temporal, la nivelul structurilor morfologice ale acestora. În lumina acestei idei, propozițiile principale aflate în relații de coordonare disjunctivă sunt părți ale unei strofe cu valoare de ars poetica: „Avem același nume, tu și eu, Că-i iarnă sau căi-i primăvară, / ne cheamă azi pe toți la fel: / Ion fără de țară.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Avem același nume, tu și eu, Că-i iarnă deci nu-i primăvară, / ne cheamă azi pe toți la fel: / Ion fără de țară.”

În exemplul: „Ce putem dzice, au ce putem grăi sau în ce chip ne vrem înderepta pre noi?”, contextul celor trei structuri coordonate disjunctiv este marcat printr-o frază interogativă, ce are același subiect subînțeles, caracterizându-se printr-o identitate morfologico-sintactică a predicatului verbal din primele structuri și nonidentitate morfologică a predicatului din a treia structurp ce se exprimă reflexiv, în comparațaie cu predicatele la diateza activă din primele structuri coordonate.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Ce putem dzice, când nu putem grăi în ce chip ne vrem înderepta pre noi?”

În exemplul: „Să fie feea rimelor grele? / Sau e-al meu angel privighetor? / Sau este roua zilelor mele, / Chipul speranței consolator?” apelul făcut de autor la procedeul alternării structurilor coordonate disjunctiv are un rol profund informativ, nonidentitatea morfologică manifestându-se la nivelul predicatului. Prima structură are ca predicat un verb copulativ aflat la modul conjunctiv, acesta lăsând să se întrezărească încă de la începutul frazei eventualitatea unei alternanțe. Următoarele două structuri se caracterizează prin identitate morfologică îm legătură cu verbul copulativ și nonidentitate morfologică în ceea ce privește numale predicativ variabil prin gen și articol. În altă ordine de idei, se observă identitatea morfologică a numelui predicativ din prima și a treia structură, manifestându-se astfel un anumit nivel de creștere și descreștere disjunctivă în materie prozodică.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Să fie feea rimelor grele? / Dacă e-al meu angel privighetor? / Unde este roua zilelor mele, / Chipul speranței consolator?”

În alte situații, pe de altă parte, opoziția dintre structurile participante coordonate disjunctiv este mai greu sesizabilă: „Albă păsărică! / Ce stai singurică / Lângă cuibul tău? / Nu-i ziua senină, / Sau nu curge lină / Apa la pârâu?”

Cele două structuri negative coordonate disjunctiv la nivel frastic sub formă interogativă se aseamănă cu rapoartele de coordonare copulativă, alternativa fiind în acest caz puțin exprimată. În această situație, nonidentitatea este conferită de structura morfologică a construcțiilor respective.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Albă păsărică! / Ce stai singurică / Lângă cuibul tău? / Nu-i ziua senină, / Când nu curge lină / Apa la pârâu?”

Un punct de vedere relativ asemănător îl poate constitui situația în care se face apel la o imixtiune între coordonarea prin juxtapunere și cea joncțională: „Să fii tu nădejdea? Să fii tu credința? / Sau dragostea însuși vii să ne arăți?” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Să fii tu nădejdea? Să fii tu credința? / Dacă dragostea însuși vii să ne arăți?”

În alte situații se remarcă existența alternativelor exprimate mai nete, fără a exista riscul existenței unui profund caracter opozitiv: „Ori am vorbit cu dânsa glume? / O fac de râs și-i scot eu nume? / Ori ies, gătită-n ciuda ei, în lume? / Îi știu eu focul – ochii mei!”

În exemplul de mai sus, alternativa este exprimată între un fapt indicat la timpul prezent și un altul la timpul trecut, ambele mascând un anumit nivel de probabilitate, sugestionat de conjuncția „ori”, ce deschide relația de coordonare disjunctivă.

În alte situații, se pot aduce două alternative la același nivel, cu aceeași probabilitate: „Fi-voi temutul care doarme / Solemn pe-un postament de arme, / Eroul eponim, / Sau voi pieri în zone joase, / În criptele cu munți de oase / Din neantul anonim?”

Contradicția la nivel morfologic este exprimată în nonidentitatea predicatelor: predicatul nominal din prima structură, având verbul copulativ la o formă inversată, în a doua structură unul ce exprimă oportunitatea unei deveniti, iar altul un profund caracter nihilist.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Fi-voi temutul care doarme / Solemn pe-un postament de arme, / Eroul eponim, / Când voi pieri în zone joase, / În criptele cu munți de oase / Din neantul anonim?”

În unele creații, este mai evidentă existența reală a unei singure alternative din cele două: „Mă-ntreb de-atâtea ori: / Tot să fi fost miniciună? / Ori eu țes lumi din nori -, / Ori Til este nebună.” În această situație, contradicția este delimitată la nivel gramatical de deosebirea dintre cele două subiecte și de nonidentitatea sintactico-morfologică a predicatelor. Cu toate că exprimarea este diferită din punct de vedere gramatical, la nivel metaforic se face simțită o stare comună de spirit, adevărată doar într-una din cele două situații, desigur.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Mă-ntreb de-atâtea ori: / Tot să fi fost miniciună? / Țes eu lumi din nori -, / Când Til este nebună.”

Opoziția manifestată la nivelul structurilor poate fi scoasă în evidență prin contradicția dintre formele afirmativă și negativă, prin care discută o anumită situație: „Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău, sau nu știu cum să mai zic, ca să nu greșesc înaintea lui Dumnezeru.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău, pentru că nu știu cum să mai zic, ca să nu greșesc înaintea lui Dumnezeru.”

La nivelul unor versuri ce dezvoltă raporturi de coordonare disjunctivă, opoziția este revocată și pe fondul sferei semantice asemănătoare în ceea ce privește predicatele: „Cântec nu răsună, nu s-aud nici șoapte, / Țintirim de apă-i unda ei sălcie, / Să fi plâns vreodată ori să stringe-n noapte. / Despre Marea Moartă nimenea nu știe.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Cântec nu răsună, nu s-aud nici șoapte, / Țintirim de apă-i unda ei sălcie, / Să fi plâns vreodată ca să stringe-n noapte. / Despre Marea Moartă nimenea nu știe.”

În alte situații, după o pereche de propoziții principale ce dezvoltă relații de coordonare disjunctivă, care au rolul de a scoate în evidență jocul dintre esență și aparență, apare o a treia propoziție principală, ce dezvoltă la rândul ei, relații de coordonare disjunctivă, scoțând astfel în evidență și o altă situație de ocurență probabilă: „Alei, fine, măi Drăgane, / Mă gonești, ori te glumești, / Ori cu mine-mi privegești?”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Alei, fine, măi Drăgane, / Mă gonești, deși te glumești, / Când cu mine-mi privegești?”

Subordonate subiective. Raportul de coordonare disjunctivă la nivelul subordonatelor subiective se manifestp prin identitate sintactico-morfologică în ceea ce privește predicatele: „Apărătoiu iaste tuturor upovăind spr-ins / Că cine e Dumnezeu fără Domnul? / Sau cine e Dumnezeu fără Dumnezeul nostru?”

La nivelul unor contexte, structurile coordonare pot dezvolta relații de coordonare disjunctivă ocurentă la nivel frastic, ce se caracterizează prin aspectul simetric al structuriii sale.

În esență, relațiile de cooordonare disjunctivă, în asemenea situații, pot apărea între două subordonate ce aparțin unor fraze diferite: „Cine va vedea mortului înviatu, și să nu se veselească? Sau cine va afla ce-au pierdutu, și să nu se bucure?”

În ansamblul său, fraza de mai sus poate fi considerată a fi constituită din două elemente. Primul element este format din două subordonate subiective ce dezvoltă relații de coordonare copulativă și nu sunt identice din punctul de vedere al timpului și diatezei verbelor predicative, pe când cel de-al doilea element este format, tot din subordonate subiective, ce dezvoltă rapoarte de coordonare copulativă, diferențiate morfologic, contradicția fiind marcată de timpul, modul și diateza verbelor predicative.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Cine va vedea mortului înviatu, și să nu se veselească? Încât va afla ce-au pierdutu, și să nu se bucure?”

În anumite situații, cu toate că relația de coordonare disjunctivă se manifestă la nivelul mai multor subordonate, în ciuda identității sintactico-morfologice a subiectului și predicatelor specifice, contradicția poate rezulta din semantica elementelor subordonatelor respective: „Mai lesne-ar fi Vezuviul să-l bucățești cu totul, / Sau să-l înfingi în mare sau să-l azvârli-n cer / Decât să poți a face să ți se schimbe totul / Ce ți-a destinat soarta cu inima-i de fier!”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Mai lesne-ar fi Vezuviul să-l bucățești cu totul, / Ca să-l înfingi în mare sau să-l azvârli-n cer / Decât să poți a face să ți se schimbe totul / Ce ți-a destinat soarta cu inima-i de fier!”

Raportul de coordonare disjunctivă se poate manifesta și la nivelul a două subordonate subiective, din care una este eliptică, având o pronunțată valoare expresivă: „E nevoie să mai spunem că toți și-au scos pipele, pentru că nu se știa dacă fumează ori nu – numai desore fumatul lui moș Petrea nu-i nevoie de vorbă multă.”

În alte situații, eventualitatea unei alternative reale poate oscila între cele două acțiuni: „Se vede că ți-ai pierdut mințile ori că umbli să mori spânzurat.” Acest text poate fi considerat o manifestare a funcției subiectului de a reliefa necesitatea opțiunea pentru una dintre cele două alternative, având șanse egale de realizare. Cele două subiecte coordonate disjunctiv scot în evidență contradicția ideilor exprimate, alternativa apărând la nivelul concretizării unui gest, transpus în contradicția de timp – perfect compus / prezent.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Se vede că ți-ai pierdut mințile pentru că umbli să mori spânzurat.”

Subordonate completive directe. Relațiile de coordonare disjunctivă dezvoltate de subordonatele completive directe sunt definite prin identitate sintactico-morfologică, în materia predicatelor: „Cât pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă că e lângă o frumuseță și nu se uita la scena conjugală, care urmare a lui dovedea sau că aceea jună femeie îi era rudă, sau că inima lui era prinsă, sau că era un nesimțitor.”

În această situație, avem de-a face cu o contradicție semantică dezvoltate de trei subordonate. Evident, la nivelul unei relații de coordonare disjunctivă dintre mai multe subordonate, contradicția dintre alternativele manifestate nu este sesizabilă.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Cât pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă că e lângă o frumuseță și nu se uita la scena conjugală, care urmare a lui dovedea că aceea jună femeie îi era rudă, pentru că inima lui era prinsă, deși era un nesimțitor.”

În alte situații, alternativele sunt nivelate pe același plan, pe fondul existenței subiectului comun și identității semantico-morfologice a predicatelor respective, contradicția dintre acestea având un pronunțat caracter semantic: „Dar te uită să știu ce-i / Pe la casa lor! De iese, ori de intră oarecine! Tu să știi pe cel ce vine / Mai adese / Pe la ei!”

În anumite cazuri, opoziția riscă să fie mai evidentă pe fondul contradicției dintre predicatelr subordonatelor respective: „Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere / Și te pândesc în timp ca pe vânat, / Să văd: Ești șoimul meu cel căutat? Să te ucid? Sau să-genunchi a cere.”

Relația de coordonare din exemplul de mai sus este o imixtiune a coordonării prin juxtapunere a două propoziții interogative, cu cea joncțională în relație cu ultima propoziție. Opoziția este indicată de cele două predicate: „să ucid” și „să-genunchi”, care sunt similare din punct de vedere sintactico-morfologic. Din perspectivă semantică, primul predicat exprimă o probabilitate sigură, în timp ce al doilea predicat sugerează un gest uman.

Relația de coordonare disjunctivă se poate dezvolta și între două antonime, în contextul descrierii unui tablou de natură, de exemplu: „Acel strâmt spațiu dintre stânci e umplut cu aur. Ochiul îl poate urmări cum se îngroașă sau se subție, cum se scurge în alte câteva crăpături laterale, adunându-se apoi iarăși la loc.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Acel strâmt spațiu dintre stânci e umplut cu aur. Ochiul îl poate urmări cum se îngroașă unde se subție, cum se scurge în alte câteva crăpături laterale, adunându-se apoi iarăși la loc.”

Subordonate completive indirecte. Rapoartele de coordonare disjunctive dezvoltate de subordonatele completive indirecte sunt caracterizate prin identitate sintactico-morfologicp în legătură cu predicatele: „Că, de vreme c-au încălecat, nu este nime harnic să-i ste împotrivă sau să-l prindză pe om pe-acela.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Că, de vreme c-au încălecat, nu este nime harnic să-i ste împotrivă ca să-l prindză pe om pe-acela.”

La nivel prozodic, structurile coordonate disjunctiv, formate din subordonate completive indirecte au o pronunțată valoare metaforică: „Și din tot ce îngrozește, și din tot ce e în stare / Ca să smulgă trandafirii dintr-un suflet virginal, / Sau să facă să tresară pătimile-n amorțire.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Și din tot ce îngrozește, și din tot ce e în stare / Ca să smulgă trandafirii dintr-un suflet virginal, / Încât să facă să tresară pătimile-n amorțire.”

Sunt situații în care predomină cumulul de subordonate completive indirecte coordonate disjunctiv, cu valoare enumerativă: „N-a trecut apoi mult, și Midhat-pașa despre care nu-ncetau a vorbi gazetele toate mai mult ca de Mahomeț – ba că e isteț om de stat, ba că e bătut la cap ca berbecul la coadă, ba că e geniu și câte toate secături – începu să-și ia nasul la purtare.”

Sunt texte în care relația de coordonare disjunctivă dezvoltată de subordonatele completive indirecte comportă predicate care nu sunt identice din punct de vedere morfologic, în structuri eliptice de genul: „Să să ducă înaintea moscalilor la Nistru, că acum sosiră Șeremet la Nistru, iar să teme, că sau a putut să scapem pân la Nistru de țară, sau ba.”

În anumite contexte, relațiile de coordonare disjunctivă scot în evidență alternativa dintre două acțiuni probabile din punctul de vedere al ocurenței, în cazul aceluiași individ: „Însă când ajunge acolo, / Stă la gânduri și se miră: / Ori crescuse el pe cale, / Ori ciobanii se chirciră!”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Însă când ajunge acolo, / Stă la gânduri și se miră: / Deși crescuse el pe cale, /Ciobanii se chirciră!”

În alte texte se manifestă anumite structuri coordonate ce scot în evidență indiferența subiectului cu privire la o anumită situație: „Puțin îi păsa dacă el o va vedea ori nu, ba voia ca el s-o vadă, ca să știe că puțin îi păsa de dânsul.”

Subordonate circumstanțiale de cauză. La nivelul subordonatelor circumstațiale de cauză, acestea dezvoltă relații de coordonare disjunctivă, fiind caracterizate printr-o identitate sintactico-morfologică a predicatelor acestora: „Deci sau căci au tăcut privighetorile, grierul au început, sau căci au început grierul, privighetorile au tăcut, nici aporiia, nici ndezlegarea ei iaste ale vrednică de iscodit.”

O altă situație remarcabilă este cea în care una dintre cele două subordonate circumstanțiale de cauză ce dezvoltă raporturi de coordonare disjunctivă, este eliptică: „Pravilă, aflând numai acuma despre ce e vorba, se scuză că el n-a primit nici o poruncă de nicăieri de alaltăieri, când a plecat prefectul, că poșta nu a mai venit, iar telefonul s-a stricat tot de atunci, fie că s-or fi tăiat firele undeva, fie din altă pricină.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Pravilă, aflând numai acuma despre ce e vorba, se scuză că el n-a primit nici o poruncă de nicăieri de alaltăieri, când a plecat prefectul, că poșta nu a mai venit, iar telefonul s-a stricat tot de atunci, pentru că s-or fi tăiat firele undeva, cu altă pricină.”

Relațiile de coordonare disjunctive sunt ocurente la nivelul subordonatelor circumstanțiale de cauză, ce se caracterizează prin nonidentitate morfologică a predicatelor: „Iară fiiu meni Domnulu pre răslăbitulu, sau după zidire acestu cuvântu, sau că ce crezu, sau dereptu că ce păcateloru lui vrea să le dea lăsare, că acolea e nume de fiiu.”

În anumite contexte predominp caracterul profund explicativ al structurilor coordonate disjunctiv în maniera de expunere a unor stări faptice generale: „Acoperământul casei nu se vede de loc, ori pentru că ar fi fost oblu, ori pentru că lipsea de tot, ceea ce ni se pare a fi mai probabil.” În textul amintit, intenția autorului este de a se focusa pe cea de-a doua alternativă. afirmând-o deschis pe aceasta.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Acoperământul casei nu se vede de loc, pentru că ar fi fost oblu, deși lipsea de tot, ceea ce ni se pare a fi mai probabil.”

În alte circumstanțe, relația de coordonare disjunctivă este stabilită între două alternative cu probabilități de ocurență egale: „Lectorul te va înțelege ușor, căci își va aduce aminte de experiențe similare, sau va avea în fața lui căldura ta, izbucnirile pline de coloare, neșiniștile.” Deosebirea este de ordin temporal, locuțiunea verbală „își va aduce aminte”, având în vedere o rememorare a unor fapte, în timp ce „va avea” ce precede „în fața” implică o apropiere temporală și certitudine mai signifiantă.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Lectorul te va înțelege ușor, căci își va aduce aminte de experiențe similare, când va avea în fața lui căldura ta, izbucnirile pline de coloare, neșiniștile.”

Subordonate circumstanțiale de scop. În situația unor alternative ce nu se află în relații de opoziție, subordonatele circumstanțiale de scop pot dezvolta rapoarte de coordonare disjunctivă. În mod obișnuit, la nivelul acestor subordonate identitatea sintactico-morfologică este cea care militează pentru nivelarea lor, însă poate exista situația în care ocurența uneia nu o presupune pe cealaltă: „Aș dori să știu, buna mea bătrână, dacă vine cineva să-l vază sau să-l ajute cu ceva.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Aș dori să știu, buna mea bătrână, dacă vine cineva să-l vază ca să-l ajute cu ceva.”

Relațiile de coordonare disjunctivă pot apărea și la nivelul unor subordonate circumstanțiale de scop definite prin nonidentitate morfologică în legătură cu predicatele: „Tremeateți unul dintre voi cine să aducă aicea frățiorul vostru cel mai mic, voi iară fiți prinși, așa voiu ispiti cuvintele voastre să îmblați cu dereptate au ba.”

Subordonate circumstanțiale condiționale. În dezvoltarea raporturilor de coordonare disjunctivă, subordonatele circumstanțiale condiționale se caracterizează prin identitate sintactico-morfologică în ceea ce privește predicatele: „Să neștine va fura boul sau oaie și o va omorî sau vinde, cinci boi să dea derept un bou și patru oi dereot o oaie.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Să neștine va fura boul sau oaie și o va omorî s-o vândă, cinci boi să dea derept un bou și patru oi dereot o oaie.”

Situații des întânite sunt cele în care predomină cumulul de subordonate circumstanțiale condiționale definite prin identitatea predicatelor din perspectivă semantico-morfologică: „Hai legați-mă de vreți, / Ori de vreți, ori de puteți, / Să văz eu cine va fi / Pe mine a mă robi!”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Hai legați-mă de vreți, / De vreți, deși nu puteți, / Să văz eu cine va fi / Pe mine a mă robi!”

Relația de coordonare dezvoltata de două subordonate circumstanțiale condiționale, din care una este eliptică, are în vedere reliefearea oscilării dintre două atitudini posibile: „Vino lângă mine, pasăre a paradisului, / Dacă e pe undeva paradis, / Dacă e sau dacă nu e paradis, / Vino lângă mine, pasăre a paradisului.”

Relația de coordonare adversativă. La nivel frastic se evidențiază trei grade al raportului de coordonare adversativă: I. „iar”; II. „dar”, „însă”; III. „ci”.

Propoziții principale. La nivelul propozițiilor principale, raportul de coordonare adversativă se constată între două propoziții având predicatele identice, din perspectivă sintactico-morfologică: „Și fu în vremile acelea, eși Ierovaam din Iersualim; iar Ahia prorocul îl întâmpină pre cale și-l întoarse din cale-și.” În exemplul ante-menționat, este ușor observabil contextul relativ apropiat al celor două subordonate ce dezvoltă relații de coordonare adversativă, acestea fiind precedate de propoziții principale, ce dezvoltă relații de coordonare copulativă.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Și fu în vremile acelea, eși Ierovaam din Iersualim; deși Ahia prorocul îl întâmpină pre cale și-l întoarse din cale-și.”

Relațiile de coordonare adversativă mai pot apărea și în situația în care subordonata introdusă este eliptică de predicat: „Omului amu grăiaște-se și se cheamă de oameni iubitoriulu Dumnezeu, părintele; iară feciorii, doaro cinure de oameni, derepții și păcătoșii.”

În alte situații, în ciuda faptului că subordonata introdusă este precedată de trei structuri coordonate prin juxtapunere, aspectul contradictoriu este indicat, dacă se are în vedere acțiunea exprimată de predicatele specifice subiectelor: „De un an de zile, Giurgiuveanu reprezenta pe Felix în raporturile cu școale, plătea taxele, semna în calitate de corespondent, iar Felix, la rândul lui, îi trimetea știri despre el.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „De un an de zile, Giurgiuveanu reprezenta pe Felix în raporturile cu școale, plătea taxele, semna în calitate de corespondent, când Felix, la rândul lui, îi trimetea știri despre el.”

La nivel prozodic, contradicția se face remarcată prin imaginile poetice cu putere caracteriologică: „Tăcută și rece ca un șarpe ura mea, și e cuminte / Culcușul ei e așteptarea, iar laptele / un gând sorbit în taină.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Tăcută și rece ca un șarpe ura mea, și e cuminte / Culcușul ei e așteptarea, în timp ce laptele / un gând sorbit în taină.”

În multe cazuri, subordonata introdusp prin conjuncția adversativă „dar” scoate în evidență existența unui eveniment: „Vru să-i facă semne să înceteze, dar atunci zări licăriri de lacrimi și în ochii altor oameni din apropiere.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Vru să-i facă semne să înceteze, deși atunci zări licăriri de lacrimi și în ochii altor oameni din apropiere.”

În repetate rânduri relația de coordonare adversativă riscă să fie pusă în legătură cu cu o propoziție cu valoare de metaforă: „Umbla ea, Alisia, juvaerul taichii, de colo până colo, dar parcă purta lespedea groapei în spate, și într-o zi am văzut-o tot searbădă, dar iute ca limba parei.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Umbla ea, Alisia, juvaerul taichii, de colo până colo, unde parcă purta lespedea groapei în spate, și într-o zi am văzut-o tot searbădă, dar iute ca limba parei.”

În situația coordonării adversative prin conjuncția „ci”, opoziția este mult mai sesizabilă, decât în celelalte situați, pe fondul contrastului dintre afirmativ și negativ: „Ei nu vorbeau, ci ciripeau, / Căzuți din lună în Paris, / Și cum naintea mea mergeau, / Păreau ieșiți dintr-un vis.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Ei nu vorbeau, când ciripeau, / Căzuți din lună în Paris, / Și cum naintea mea mergeau, / Păreau ieșiți dintr-un vis.”

În alte situații, opoziția este schițată și de contrastul dintre adverbele corespunzătoare subordonatelor: „În prezent, cugetătorul nu-și oprește a sa minte, / Ci-ntr-o clipă gândul duce mii de veacuri înainte.” Se observă opoziția dintre un adverb ce exprimă un timp general și un adverb ce exprimă unul specific.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „În prezent, cugetătorul nu-și oprește a sa minte, / Când într-o clipă gândul duce mii de veacuri înainte.”

Sunt situații în care raportul adversativ este stabilit între două propoziții principale ce delimiteazp incipitul textului: „Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, când e un om ca toți oamenii.”

Subordonate subiective. La nivelul subordonatelor subiective, ce dezvoltă raporturi de coordonare adversativă se remarcă identitatea sintactico-morfologică a predicatelor: „Și cine iaste credincios și temător de Dumnezeu, să mărească și să laude taina, că mărire ca aceasta primește Dumnezeu ca o tămâie cu bună mireazmă, iar cine iaste păgân și ispititor de tainele noastre să lipsească, din beserică…”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Și cine iaste credincios și temător de Dumnezeu, să mărească și să laude taina, că mărire ca aceasta primește Dumnezeu ca o tămâie cu bună mireazmă, încât cine iaste păgân și ispititor de tainele noastre să lipsească, din beserică…”

Subordonate atributive. La nivelul subordonatelor atributive, raporturile de coordonare adversativă se fac remarcate prin ocurența acestora, definibile prin identitatea sintactico-morfologică a predicatelor: „O!… ființe-nsuflețite sunt destule-n astă lume / Care poartă nume d-oameni, / dar insultă acest nume.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „O!… ființe-nsuflețite sunt destule-n astă lume / Care poartă nume d-oameni, / ce insultă acest nume.”

O situație aparte o prezintă subordonatele atributive cu un profund rol caracterilogic: „Cu un an în urmă, când încep evenimentele care urmează și care aduseră apoi în satul natal al băiatului lui Moromete știrea falsă a morții lui, un om înalt și drept ca un stâlp, pe chip cu o expresie parcă de stupoare nu numai pentru ceea ce vedea, dar și pentru ceea ce făcea el însuși, se dădu jos dintr-o mașină în fața intrării castelului și îi făcu un semn confidențial portarului să se apropie.”

Subordonate completive directe. Relațiile de coordonare adversativă la nivelul subordonatelor completive directe comportă predicate identice din perspectivă sintactico-morfologică: „Baba, deodată, stă pe gânduri; parcă n-ar fi prea voit nici treaba s-o facă, dar nici punga s-o lase.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Baba, deodată, stă pe gânduri; parcă n-ar fi prea voit nici treaba s-o facă, încât să lase punga.”

La nivelul subordonatelor completive directe, în exemplul: „Și când duse pre el afară dzise: mântuiaște viața ta și nu căuta înapoi, neci să stai pre șes, ci în deal mântuiaște pre tine, cum să nu piei.”, subordonata introdusă prin „ci” poate fi precedată de structuri copulative.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Și când duse pre el afară dzise: mântuiaște viața ta și nu căuta înapoi, neci să stai pre șes, când în deal mântuiaște pre tine, cum să nu piei.”

Subordonate circumstanțiale de timp. La nivelul subordonatelor circumstanțiale de timp, acestea dezvoltă relații de coordonare adversativă ce se caracterizează prin identitatea predicatelor, din punct de vedere sintactico-morfologic: „Pe fata împăratului o ferea calul de loviturile zmeului; căci, când vedea că rădică sabia să dea, odată se rădica mai sus decât zmeul, și el da în vânt; iară când aducea fata paloșul calul se lăsa răpede asupra calului zmeului și ea da în carne vie.” După cum se poate lesne observa, predomină aspectul narativ al textului.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Pe fata împăratului o ferea calul de loviturile zmeului; căci, când vedea că rădică sabia să dea, odată se rădica mai sus decât zmeul, și el da în vânt; dacă aducea fata paloșul calul se lăsa răpede asupra calului zmeului și ea da în carne vie”.

Subordonate circumstanțiale de cauză. Din perspectiva relațiilor de coordonare dezvoltate de subordonatele circumstanțiale de cauză, reține atenția ocurența acestora, în condițiile în care o subordonată este eliptică, asigurând expresivitate textului: „Ține minte ce-ți spun eu, că poate să ne mai întâlnim la vrun capăt de lume: căci deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om!”

În anumite situații, relația de coordonare adversativă urmărește să scoată în relief concepția autorului cu privire la o situație dată: „Ceea ce poți să știi în privința asta e doar de ce trebuie să fie faptul moral, care este în stăpânirea omului ca ființă gânditoare, dar nu înfăptuirea zilnică, fiindcă aceasta poate fi, e drept, dar e numai o singură dată și deci nu se poate închipui dinainte.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Ceea ce poți să știi în privința asta e doar de ce trebuie să fie faptul moral, care este în stăpânirea omului ca ființă gânditoare, dar nu înfăptuirea zilnică, fiindcă aceasta poate fi, e drept, pentru că e numai o singură dată și deci nu se poate închipui dinainte.”

În ceea ce privește raportul adversativ de gradul al III-lea, la nivelul subordonatelor circumstanțiale cauzale acesta poate fi ocurent, pe fondul nonidentității morfologice a predicatelor, în acest sens contrastul dintre afirmativ și negativ reliefând aspectul explicit al contextului cu privire la o anumită stare de fapte: „Că cu adevărat, Doamne, au biruit și au fărâmat asiriianii pre alte limbi și au băgat dumnezeii lor în foc, pentru că n-au fost dumnezei, ci au fost făpturi de mâini omenești, făcuți dăn piatră și de lemnu.”

Subordonate circumstanțiale de scop. Cu privire la relațiile de coordonare adversativă, subordonatele circumstanțiale de scop se caracterizează prin nonidentitate morfologică în legătură cu predicatele: „Nădejdea iaste o îndrăzneală adevărată cătră Dumnezeu, dată în inima omului, din dumnezeiasca strălucire, ca să nu să deznădăjduiască niciodată de darul lui Dumnezeu, ci să fie încredințat cum că va lua, prin pocăință, ertăciune păcatelor…”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Nădejdea iaste o îndrăzneală adevărată cătră Dumnezeu, dată în inima omului, din dumnezeiasca strălucire, ca să nu să deznădăjduiască niciodată de darul lui Dumnezeu, încât să fie încredințat cum că va lua, prin pocăință, ertăciune păcatelor…”

În alte situații, contrastul adversativ este reliefat și mai bine prin prezența unor subordonate circumstanțiale de scop coordonate copulativ, care contribui la formarea primei structuri a contradicției: „Draga mea, măicuța mea, / Îmi crescu o floare rea; / Îmi crescu o floare neagră, / Bine-n lume să nu-mi meargă; / Din luzie, din pruncie, / Încă din copilărie, / Ca să nu mân oi la stână / Și să nu am moarte bună, / Ci să mor în cătănie, / În tranșeu, în bătălie, / Pe un pat de piatră sacă, / Când pădurea se dezbracă!…”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Draga mea, măicuța mea, / Îmi crescu o floare rea; / Îmi crescu o floare neagră, / Bine-n lume să nu-mi meargă; / Din luzie, din pruncie, / Încă din copilărie, / Ca să nu mân oi la stână / Și să nu am moarte bună, / Chiar de-ar fi să mor în cătănie, / În tranșeu, în bătălie, / Pe un pat de piatră sacă, / Când pădurea se dezbracă!…”

Raportul conclusiv contribuie, în viziunea „Gramaticii Academiei” la o mai bună conexiune între unitățile sintactice, dintre carea a doua unitate indică urmarea, o concluzie care se trage din acțiunea descrisă de prima unitate, din perspectiva dependenție dintre unitățile care le unește aflându-se la limita dintre coordonare și subordonare.

Alexandru Graur completează cele menționate, fiind de părere că sunt o sumedenie de coordonate, cele mai apropiate fiin cele conclusive de subordonate, pe fondul caracterului consecutiv a subordonatelor.

Propoziții principale. Raportul de coordonare conclusivă între propozițiile principale se evidențiază în cazul predicatelor ce se caracterizează prin identitate sintactică – nonidentitate morfologică: „Dar bietului copil milos nu-i mai rămase nici un ban, ca să cumpere pită, că îi dase pe toți pentru lucrurile din sân. N-avea deci la ce să se mai ducă la pitar.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Dar bietului copil milos nu-i mai rămase nici un ban, ca să cumpere pită, că îi dase pe toți pentru lucrurile din sân. N-avea de ce să se mai ducă la pitar.”

În exemplul: „Subprefectul dădu din umeri. Nu cunoștea. Nici dintre oamenii buluciți care ascultau nu se afla cineva care să deie semn că ar fi cunoscând pe Nichifor. Deci era departe și se simți străină.”, subordonata conclusivă introduce o contradicție, ce rezultă din tendința personajului de a nu se integra în comunitate.

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Subprefectul dădu din umeri. Nu cunoștea. Nici dintre oamenii buluciți care ascultau nu se afla cineva care să deie semn că ar fi cunoscând pe Nichifor. Pentru că era departe și se simți străină.”

Subordonate completive directe. La nivelul subordonatelor completive directe, relațiile de coordonare conclusivă se caracterizează prin predicate ce nu sunt identice din punct de vedere morfologic: „Și pentru mai cu fără glogozală lucrurile să scuture și mai prea lesne la un capăt să le scoață, dzisără: Iată, și noi din toată monarhiia noastră, ne aliasăm, deci trebuie și din monarhiia voastră, alegeți pre cine viți socoti, pentru ca deosăbi de alaltă gloabă trebele să ne trăctuim…”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Și pentru mai cu fără glogozală lucrurile să scuture și mai prea lesne la un capăt să le scoață, dzisără: Iată, și noi din toată monarhiia noastră, ne aliasăm, pentru că trebuie și din monarhiia voastră, alegeți pre cine viți socoti, pentru ca deosăbi de alaltă gloabă trebele să ne trăctuim…”

În anumite situații, relația de coordonare conclusivă urmează după o construcție adversativă și precede o propoziție copulativă: „Toate sunt așa, zise unul dint noi râzând, dar încă tot nu suntem lipsiți de simțul auzului, și prin urmare ne place a asculta povești frumoase din vremile trecute, și aș pune rămășag că istoria vieții d-tale a să ne facă să adormim.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Toate sunt așa, zise unul dint noi râzând, pentru că încă tot nu suntem lipsiți de simțul auzului, și prin urmare ne place a asculta povești frumoase din vremile trecute, și aș pune rămășag că istoria vieții d-tale a să ne facă să adormim.”

Subordonate completive indirecte. În ceea ce privește subordonatele completive indirecte, acestea dezvoltă relații de coordonare la nivelul unor predicate, care nu sunt identice din perspectivă morfologică: „Și milostenie încă am fi făcut, ci ni temem ca nu cumva să ni se ia boeriile, deacii să rămânem săraci, sau să va mâniia Domnul nostru pre noi…”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Și milostenie încă am fi făcut, ci ni temem ca nu cumva să ni se ia boeriile, ca să rămânem săraci, sau să va mâniia Domnul nostru pre noi…”

În alte momente, reține atenția cumulul de completive indirecte având scopul de a scoate mai bine în evidență raționamentul unui personaj colectiv: „Țăranii între dânșii vorbesc că și de vor face îndoieli cu boierii, la muncă nu vor ieși până ce nu se va împărți moșia Babaroaga care nu-i face trebuință cucoanei… că ei nu vor mai sta fără pământ, că ei asudă și sângerează și deci al lor trebuie să fie.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Țăranii între dânșii vorbesc că și de vor face îndoieli cu boierii, la muncă nu vor ieși până ce nu se va împărți moșia Babaroaga care nu-i face trebuință cucoanei… că ei nu vor mai sta fără pământ, că ei asudă și sângerează când al lor trebuie să fie.”

Subordonate circumstanțiale de cauză. La nivelul relațiilor de coordonare conclusivă, subordonatele circumstanțiale de cauză se focusează pe aspectul descriptiv: „Ceea ce poți să știi în privința asta e doar ce trebuie să fie faptul moral, care este în stăpânirea omului ca ființă gânditoare, dar nu înfăptuirea fizică, fiindcă aceasta poate fi / e drept, dar e numai o singură dată și deci nu se poate închipui, dinainte.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Ceea ce poți să știi în privința asta e doar ce trebuie să fie faptul moral, care este în stăpânirea omului ca ființă gânditoare, dar nu înfăptuirea fizică, fiindcă aceasta poate fi / e drept, dar e numai o singură dată deși nu se poate închipui, dinainte.”

CAPITOLUL AL III-LEA

CARACTERUL LABIL AL STRUCTURILOR SUBORDONATE

Problema corespondenței dintre propozițiile subordonate și părțile de propoziție este prezentată în volumul al II-lea al „Gramaticii Academiei”, în două locuri. Mai întâi în introducera generală, unde, definindu-se termenul de propoziții dependente, se spune că ele „îndeplinesc rolul de părți de propoziție ale regentei, adică ale propoziției de care depind”. Problema este reluată într-un paragraf special din cadrul introducerii la capitolul „Subordonare”: „Fiind similare părților de propoziție ale regentei, propozițiile subordonate sunt calificate drept numele părților de propoziție ale căror rol îl au: subiective, predicative, atributive, completive directe, indirecte, circumstanțiale.” În continuare, însă, „Gramatica Academiei” afirmă: „Propoziția fiind capabilă să redea situații mai complexe decât partea de propoziție, propozițiile subordonate cunosc categorii pe care nu le aflăm printre părțile de propoziție, cum ar fi propoziția condițională.”

O primă concluzie, deci, care se desprinde din ultimul citat adus în discuție este că numărul diverselor feluri de propoziții subordonate ar trebui să fie mai mare decât acela al părților de propoziție, deoarece „propozițiile subordonate cunosc categorii pe care le aflăm printre părțile de propoziție”.

Din cercetarea cuprinsului „Gramaticii Academiei”, constatăm însă că, tocmai dimpotrivă, ea înregistrează mai multe categorii de părți de propoziție. Astfel, „Gramatica Academiei” distinge în cadrul propoziției un complement de agent, un complement circumstanțial instrumental, un complement circumstanțial sociativ și un complement circumstanțial de relație, cărora în cadrul frazei nu le recunoaște corespondențe printre propozițiile subordonate. De fapt, materialul limbii ne arată că toate aceste categorii există și printre propozițiile subordonate, dar au fost pur și simplu trecute cu vederea. Explicația este că toate categoriile în discuție sunt noi în studiul gramaticii limbii române, care până nu demult îngloba agentul și sociativul în complementul indirect, instrumentalul în complementul indirect sau circumstanțial de mod, iar relația în parte în complementul indirect, în parte în complementul circumtanțial de mod.

Există, desigur, și unele deosebiri, în acest sens academicianul Iorgu Iorgan recunoscând existența complementului circumstanțial instrumental. „Gramatica Academiei” a făcut un pas înainte în analiza acestor categorii sintactice din interiorul propoziției, recunoscându-le drept părți de propoziție distincte.

Absența unei deosebiri tranșante între raportul de coordonare și cel de subordonare, înregistrată în vorbirea românească, este o consecință a lipsei de rigoare în construirea enunțului, caracteristică exprimării orale, nenormatate. Mărcile formale ale unei structuri subordonate apar, adeseori, în contradicție cu sensul ei gramatical și semantic. Sabina Teiuș a exemplificat această situație prin analiza valorilor subordonatoare ale conjuncției coordonatoare.

În ceea ce privește vorbirea directă se pune problema dacă relatarea în vorbirea directă poate fi considerată independentă de verbul de declarație care o introduce. Desigur, în principiu, verbul de declarație are nevoie de complinire, și aceasta este dată prin textul relatat. Dar legătura aceasta nu este totdeauna la fel de strânsă. Avem aici o trecere treptată de la vorbirea directă propriu-zisă, care pare aproape independentă de verbul de declarație, până la vorbirea indirectă în care se poate simți efectul existenței verbului de declarație, astfel încât numai cu greu o putem deosebi de vorbirea indirectă.

În exemplul „Cum ajung acolo, cam pe înseratele, Ipate zice: Vezi tu, măi Chirică? asta nu-i șagă; mi se pare, că noi avem să dăm peste dracul!” se poate vorbi de subordonare numai din punctul de vedere al verbului „zice”, care are nevoie de o completivă, pe când dacă privim lucrurile din punctul de vedere al textului relatat, acesta este în totul independent, și la o analiză sintactică a lui ar trebui privit ca atare. Independența este clar marcată prin persoana a doua a verbului, „vezi”. În alte cazuri, unde persoana verbului nu ne ajută, dependența sau independența poate fi marcată în scris prin două puncte, ghilimele, sau absența lor, dar în pronunțare nu există diferență.

În exemplul care urmează, ultima propoziție este interogativă indirectă, deci categoric subordonată, numai din cauză că nu e precedată de două puncte: „Ilie porni din nou spre sfat, întrebându-se ce grabă mare o fi?” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Ilie porni din nou spre sfat, și se întreba ce grabă mare o fi?”

În exemplul: „-Să înceteze prostiile, i-a sfătuit el pe ofițerii tineri”, dacă subiectul lui „să înceteze” este „prostiile”, prima propoziție poate fi considerată că e în vorbire directă, și deci relativ independentă; dacă însă subiectul lui „înceteze” este „ofițerii”, atunci avem vorbire indirectă, prin urmare totală subordonatoare. Soluția ne-o dă faptul că scriitorul a pus linie de dialog la începutul frazei, ceea ce înseamnă că prima ipoteză este cea justă. Dar în vorbire n-am avea niciun semn.

Așa-numita vorbire directă legată, care apare numai în fraze neîngrijite, este constituită de asemenea în fapt din propoziții independente: „Eu, să fiu în locul ăluia de la gospodărie, când i-aș auzi că plătește-mi: ce?! na, plată! Vreai gospodărie de stat? Na gospodărie de stat!” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Eu, să fiu în locul ăluia de la gospodărie, fie i-aș auzi: Ce?! na, plată! Vreai gospodărie de stat? Na gospodărie de stat!, fie i-aș plăti.”

În ciuda conjuncției coordonatoare „că”, propoziția „plătește-mi” rămâne exact în forma pe care ar avea-o în vorbirea directă. Însuși faptul că găsim imperativul este o dovadă că avem o propoziție principală, deoarece imperativul nu apare decât în propoziții principale, cu excepția cazului special al subordonatei circumstanțiale de scop introduse prin „de”, care este în oarecare măsură copulativă.

În schimb vorbirea indirectă liberă, în ciuda așa-zisei ei libertăți, depinde în fapt de un verb de declarație subînțeles: „Într-o zi, unul dintre ei, Țurlea Ion, îi spusese lui Barbu Ilie că s-a săturat de oi… că el le lasă și se duce. „Unde?” întrebase Barbu Ilie. „Unde-oi vedea cu ochii”, răspunsese Țurlea, uitându-se pierdut în urma trenului. „Dar de ce, cum așa?” Că nu se mai poate, răspunsese Țurlea întristat. Da, așa era, nici Barbu Ilie nu mai putea, o să meargă și el.”

Pasajul începe în vorbire indirectă legată: „că s-a săturat…” Întrebarea următoare nu se cunoaște în ce fel de vorbire e, dar în scris a fost pusă între ghilimele, deci e în vorbire directă. Urmează un răspuns în vorbire directă, o nouă întrebare unde numai ghilimelele marchează că avem vorbire directă, dar fără ghilimele nu s-ar fi știut că s-a schimbat vorbitorul. Urmează vorbire indirectă legată: „că nu mai poate”, apoi vorbire indirectă liberă. Se cunoaște că e vorbire indirectă, grație viitorului, care ne transportă ăn momentul vorbirii, altfel s-ar putea crede că vorbește autorul.

Am luat aici termenul indirect liber în sensul lui strict gramatical. În manuale se vorbește adesea de stil indirect liber chiar atunci când nu există niciun semn gramatical. De pildă, în exemplul: „Mamița pupă pe Goe, Goe pe mamița și, luând bucata de ciucalată, iese iar în cordor.”, se consideră că avem vorbire indirectă liberă, deoarece cuvintele „mamița” și „ciucalată” fac parte din vocabularul eroilor, nu din al autorilor. Acesta privește însă stilul autorului, nu gramatica, și nu ne poate interesa aici.

Cele câteva exemple discutate mai sus urmăresc să demonstreze că dependența și independența pot fi relative, că există diferite trept de dependență.

Din motive stilistice se întâmplă destul de des ca o propoziție care ar trebui să fie subordonată se fie construită ca și principală: se suprimă conjuncția de subordonare , eventual se intervertește ordinea propozițiilor. În felul acesta fraza dobândește dinamism, scoțându-se în evidență secundara: „Au trimis-o eu pe nevastă-mea să vorbească cu muierile lor, nu-ți face tu inimă rea.”

Ultima propoziție ar putea fi consecutivă: „așa încât nu-ți face inimă rea” sau prima ar putea fi transformată în cauzală, așa-zisă principală: „nuți face inimă rea, că am trimis-o…”

Un tip frecvent e constituit din subordonatele condiționale paratactice: „Sigur, te-ai îmbrăcat cu cămașă curată, trebuie să te speli pe picioare.”

Prima propoziție ar putea fi și subordonată cauzală.

În scrierile lui Marin Preda, din motive stilistice, adeseori structurile coordonate sau subordonate devin independenete, despărțite prin punct sau punct și virgulă: „E membru de partid, vine la ședințe, tună și fulgeră contra chiaburilor. Dar cota n-o dă.”

Fraza a doua este în realitate o propoziție coordonată, adversativă.

Iată și alte serie de construcții care nu cuprind nicio subordonată formală, dar care de fapt conțin o temporală: „abia zice, și…”, nu apucase să… și”:

„Abia zice, și de-odată / Valea, muntele vuiesc”

„N-au sfârșit bietele fete, / Și pe munte și pe plete / Nu știu cine le-au furat / Câte-un dulce sărutat.”

Formal, putem avea chiar două fraze diferite, deoarece se poate pune punct și virgulă între ele: „Bine vorba nu sfârșea; Din râu iată că ieșea, Zimbrul aprig ca un zmeu.”

După model, cel puțin indirect, latin, se întâlnește și formula: „zise”, „și…”: „Au zis, și-n nerăbdarea-i pe lângă el în grabă / Adună-a lui armată deprinsă la omor,”

În acest din urmă caz avem de-a face, formal cu două principale coordonate, sau chiar cu două fraze, dar trebuie să ținem seama că „și”, cel puțin într-o frază mai veche a unora dintre construcții, nu era conjuncție. De fapt însă, propoziția „abia zice” sau „nu apucă” este o propoziție temproală, care echivalează cu „imediat ce zice”, „cum isprăvește de a”. Timpul pare artificial în românește. După cât se pare, nu apare decât în stilul oficial și numai cu verbul la singular. Totuși trebuie să ținem seama și de existența expresiei „zis și făcut”, care este înrudită cu tipul descris și nu se explică prin model latin sau apusean.

Al treilea tip care merită să fie relevat aici este al falselor disjunctive.

Toate cele trei tipuri descrise aici formează o trecere gradată de la subordonare la cordonare.

În altă ordine de idei, există destul de multe fraze unde figurează ca principală o propoziție care nu e câtuși de puțin suficientă pentru a realiza o comunicare. Aici intră în primul rând structurile frastice care au ca predicat un verb numit de unii autori din literatura de specialitate semiauxiliar, adică un verb care servește numai pentru a modifica valoarea modală sau de aspect a predicatului din propoziția formal dependentă de el. Astfel de verbe sunt în primul rând „a putea” și „a trebui”. Valoarea lor lexicală scăzută apare între altele în faptul că se pun adesea la optativ numai pentru a exprima că verbul dependent de ele nu e real. Față de formulele latinești de tipul „possum dicere”, „debo dicere”, under verbele „pot” și „trebuie” sunt realmente predicate ale propozițiilor principale, în limba română verbele „a putea” și „a trebui” se pun la optativ, pentru a marca astfel că verbul dependent de ele nu e real. Fiind la conjunctiv sau infinitiv, acest verb, care formează centrul comunicării, nu se poate exprima prin el însuși dacă e real sau nu: „Să începem cu Damian… Prin el am putea să răzbatem printre calfele din Tăbăcari și din scaune.”

„Să răzbatem” este realizabil, motiv pentru care s-a pus la optativ verbul regent, care de fapt nu este altceva dect real.

De asemenea, verbul „a voi” poate servi pentru a marca valoarea de optativ.

Asemănătoare cu acestea sunt verbele „a începe”, „a continua”, „a izbuti”, „a se apuca”, care au rolul de a marca valoarea ingresivă, durativă, terminativă a acțiunii verbului dependent, aceasta exprimând în fapt ideea centrală a comunicării.

Mai curios este cazul frastic care are ca propoziție principală verbul „a fi” urmat de o subordonată predicativă. Când predicatul nominal este format de un substantiv, un adjectiv, etc. spunem că acesta este adevăratul predicat, iar verbul „a fi” este numai o particulă de legătură.

Încă și mai curioasă este situația în care subiectul este exprimat printr-o subordonată subiectivă: „Când măriți o fată e parcă ți-ar arde casa.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Măriți o fată și îți arde casa.”

Aici propoziția principală este exprimată numai prin verbul copulativ „e”. Caracterul formal al analizei este evident. După conținut, avem în realitate o singură propoziție, subiectiva fiind de fapt subiect, iar predicativa, nume predicativ.

Alt tip de principală insuficientă este principala intercalată de tipul: „Apoi de undeva, nu se știe dincotro, auzi un glas omenesc.”

Intercalata „nu se știe dincotro”, nedepinzând de nici o altă propoziție, trebuie considerată formal principală, dar este limpede că singură nu are niciun înțeles.

Printre principalele insuficiente, mai trebuie să considerăm propozițiile care au o dependență introdusă prin „cel(a) ce”, ceea ce”: „Nu e nebun cel ce mănâncă șapte, ci cel ce i le dă.”

„Gramatica Academiei” declară că avem de-a face aici cu subordonate subiective introduse prin „cel ce”. Al. Graur nu este de aceeași părere, afirmând că nu putem lua în bloc pe „cel ce ” ca pronume relativ cum face „Gramatica Academiei”, deoarece este clar pentru oricine că avem aici un pronume demonstrativ, „cel”, și unul relativ, „ce”. Este adevărat că „cel ce” poate fi înlocuit prin „cine”, continuă academicianul, dar dacă trebuie neapărat să explicăm cele două tipuri în același fel, ar fi mai just să consideră, că și „cine” introduce o atributivă pe lângă un demonstrativ subînțeles.

De asemene pot fi considerate insuficiente principalele care conțin un corelativ al conjuncției din propoziția subordonată, dacă fără aceasta din urmă corelativul din principală nu mai are justificare și deci principala însăși rămâne fără sens. Desigur, uneori propoziția principală ar putea rămâne în picioare dacă o considerăm exclamativă: „E atât de aproape cerul, încât ți se pare că-l atingi cu mâna. E atât de aproape cerul.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „E atât de aproape cerul și pare că-l atingi cu mâna. E atât de aproape cerul.”

Dar sensul nu este același. Și nu în orice situație este posibilă această soluție.: „Până într-atâta mi-e de somn, că aș dormi și în picioare.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Mi-e așa de somn și aș dormi și în picioare.”

Aici suprimarea subordonatei face ca principala să nu mai aibă sens.

Un tip mai puțin caracterizat este cel al propozițiilor al căror predicat este la un timp de relație: „Schimbul de dimineață părăsise baraca.”

Propoziția are înțeles complet, dar mai mult ca pefectul nu se folosește decât în relație cu alt timp trecut, prin urmare aici suntem obligați să subînțelegem o propoziție la un timp trecut, posterior verbului „părăsise”. Deci propoziția citată nu poate fi numită fără rezervă independentă.

În ceea ce privește falsele subordonate, după cum există propoziții care în esență sunt principale, iar în realitate secundare, tot astfel există propoziții care formal sunt subordonate, iar în ceea ce privește conținutul lor sunt principale, Putem distinge două categorii:

În realitate secundara e principaă și principala e secundară.

În realitate cele două propoziții sunt amândouă primcipale, coordonate.

„Gramatica Academiei” recunoaște, după modelul gramaticii latine, existența în limba română a unui „când invers”: propoziția temporală este construită ca o principală, iar adevărata principală devine, în formă, secundară introdusă prin „când”: „El umbla să iasă din biserică, când, pe țărâna încă grămădită a noului mormânt, zări o femeie zăcând înfășurată într-o lungă maramă de zăbranic negru.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „El umbla să iasă din biserică și zări, pe țărâna încă grămădită a noului mormânt, o femeie zăcând înfășurată într-o lungă maramă de zăbranic negru.”

Este clar că evenimentul care trebuie datat aici este vederea femeii, nepunându-se problema să stabilim când umbra Radu să iasă din biserică, prin urmare această din urmă propoziție, care consittuie de fapt o precizare temporală, este în realitate subordonata temporală. Asemenea propoziții sunt destul de frecvente în limba română. În limba latină, de obicei, propoziția aparent principală începe cu un adverb de timp: „de abia”, „tocmai”, care ușurează înțelegerea ei ca temporală. În limba română se pot întâlni astfel de cazuri: „tocmai umbla să iasă din biserică” sau: „de-abia ieșise din biserică”, dar prezența adverbului e departe de a fi obligatorie și putem spune chiar că adverbul nu apare prea des: „N-apucară bine să tăvălească bucățile în mujdei, că de afară se auziră deodată bătăi puternice în poartă și strigăte.”

Adevăratul înțeles al frazei este „imediat ce dădu mâna, se și grăbi…”. Ceea ce trebuie datat aici este când s-a grăbit să intre, nu când a dat mâna. Spre deosebire de „când”, „că invers” este imposibil de folosit altfel decât un corelativ la începutul propoziției aparent principale: „abia”, „n-apucară bine”.

O serie de structuri subordonate sunt întrebuințate în timpul din urmă, în general după model străin și adeseori pretențios, cu valoare de propoziții principale coordonate. Găsim astfel false condiționale: „Dacă la istorie mai știu ceva, apoi la botanică sunt complet ignorant.”

Cele două propoziții sunt în realitate coordonate adversative.

Falsele circumstanțiale de scop se prezintă astfel: „A plecat supărat, pentru ca după două zile să pretindă că nu i-a păsat.”

Falsele temporare apar astfel: „Îmi propui o afacere, în timp ce eu urmăresc binele public.”

În fine, s-ar mai putea cita aici tipul: „Cum mă culc, cum te visez.”, unde în realitate a doua propoziție e principală.

Structuri subordonate nejoncționale și echivalentele lor cordonate

Numeroși autori consideră subordonarea paratactică o caracteristică a exprimării populare. Frecvența subordonării realizate prin juxtapunere a fost explicată, pe de o parte, prin posibilitatea de a suplini uneltele gramaticale subordonatoare prin intonație, pauză și alte mijloace proprii comunicării adresate unui partener prezent, iar pe de ala, prin dominarea, în comunicarea orală, a tehnicii expunerii succesive.

În mod similar se pot înșirui constatări ale vorbitorului. Într-un asemenea șir de subordonate, în care juxtapunerea poate alterna cu coordonarea copulativă, receptorul poate recunoaște raporturi semantice complexe.

În formularea aleasă, aceste raporturi semantice, nu și-au găsit însă expresia gramaticală.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că, în comunicarea orală, organizarea textului se caracterizează prin liniaritate: ideea principală odată anunțată poate fi completată, ulterior, prin explicații referitoare la circumstanțele ei. Aceste explicații ulterioare pot lua fie forma unor elemente sau propoziții subordonate adiționale, separate prin intonație, dar legate de el prin mijloace gramaticale explicite, fie forma unor propoziții independente, juxtapuse. Acestea din urmă pot aduce informații suplimentare în legătură cu timpul acțiunii: „Da pe tine, ești copil, nu te-apucă nimeni de nimic.”

Încercarea de a identifica anumite particularități de construcție comune grupurilor de propoziții pe care, sub aspect semantic, le-am recunoscut ca dependente, s-a dovedit infructuoasă. Nici corespondența timpurilor: „Ș-am mai pățit o dată una, era toamnă”, nici subiectul gramatical comun: „Eu am picat și eu acolo-n apă, s-a rupt cu mine gheața”, nici poziția fixă în frază nu reprezintă trăsături general valabile pentru întregul grup de exemple. Ele pot cel mult să indice existența unei relații între propozițiile juxatapuse, fără a determina însă natura acestui raport: subordonare sau coordonare.

Pentru exemplificările de mai sus, am ales, în mod intenționat, propoziții juxtapuse al căror sens circumstanțal pare clar. Cât de subiectivă pare însă o asemenea interpretare se vede dacă luăm în discuție alte exemple, prin nimic deosebite, ca structură sintactică, de cele dintâi, dar mult mai neclare în ceea ce privește sensul acestora: „Acum băiatu ăla i-a plăcut pe fată, fata vorba ăluia făcută bine”.

Întrucât „Gramatica Academiei” recunoaște existența subordonatelor juxtapuse condiționale și concesive, consider necesar să mă opresc în mod special asupra acestora.

Prezența obligatorie a modului conjnctiv sau imperativ mi se pare o marcă formală pentru a identifica propozițiile concesive.

În schimb, interpretarea secvențelor de tipul: „Ai carte, ai parte” ca subordonată condițională și regentă este discutabilă. În sprijinul unei asemenea interpretări se pot aduce, ce e drept, câteva argumente de ordin formal:

Cele două propoziții de obicei scurte, sunt pronunțate cu o intonație specifică: brusc ascendentă pentru cea dintâi, descendentă pentru cea de-a doua.

Între cele două propoziții juxatpuse se stabilește un paralelism sintactic: „Făceai, dădeai. Nu făceai, nu dădeai nimic.”

Paralelismul poate lua forma unei identități lexicale perfecte între cele două propoziții: „N-a vrut, n-a vrut, la urm-a vint acasă.”

Cu toate acestea, interpretarea curentă condițională și regentă a acestor secvențe nu este unica posibilă. După cum dovedește exemplul: „Făceai, dădeai. Nu făceai, nu dădeai nimic”, intonația contrastantă nu este obligatorie. Subînțelegerea unui raport temporal: „când făceai, dădeai”, cauzal: „n-a vrut, fiindcă n-a vrut” sau conclusiv: „nu mai spune, deci nu mai spune” nu este exclusă, motiv pentru care se consideră că și în aceste cazuri raportul de subordonare se stabilește cel mult pe plan semantic. În acest sens, Remacle vorbește, în asemenea cazuri, de o subordonare implicită. Se preferă termenul de subordonare semantică, întrucât precizează natura dependenței între propoziții.

Mai dificilă este problema subordonatelor necircumstanțiale juxtapuse, în special a atributivelor și a completivelor directe.

Sunt susceptibile de a fi interpretate ca atributive juxtapuse propozițiile al căror conținut se referă la un nume exprimat în propoziția precedentă: „Și-am văzut un …bețiv la gară / cu muierea și c-un copilaș era.”

Analiza sintactică a secvențelor de acest fel, considerate în întregimea lor, relevă o mare varietate structurală:

Determinantul în nominativ, cu rol de subiect în prima propoziție, este reluat, în cea de-a doua, printr-un pronume:

În nominativ: „Și numa aude un cumnat al nostru, ăla era cam vânător.”

Într-un caz oblic: „Sunt un fel de flori albe așa, le zice ochiu-boului.”

Subînțeles: „Este unu aici prin Tulcea, tremură așa.”

Determinantul din prima propoziție stă într-un caz oblic și este reluat printr-un pronume într-un caz oblic: „Chiar eu am avut un moș bătrân, îl chema Neculai și-i zicea și Balotă” sau printr-un pronume în nominativ, subînțeles: „A tras soldatu-n mine pizmaș cu glonțu dum-dum / atunci isplodează / și m-o nimerit.”

Mai rar, determinantul într-un caz oblic este reluat întocmai, în nominativ, în cea de-a doua propoziție, realizându-se astfel structura de adâncime a atributivei din româna comună: „Ș-au ieșit dintr-o casă, nu era gata casa.”

Raporturi sintactice și macrostructuri sintactice se pot stabili și între propoziții legate între ele printr-o conjuncție copulativă: „Era uno aicea ș-avea mașină de lână.”

Iorgu Iordan califică asemenea construcții drept „uz popular și incult”, iar Sabina Teiuș consideră că „și”, pe lângă rolul copulativ, primește o valoare relativă, de pronume relativ.

După cum reiese din exemplele citate, intonația acestor secvențe nu este pertinentă: propozițiile pot fi grupate într-o singură unitate melodică sau pot fi separate printr-o limită intonațională, situația din urmă fiind mai frecventă.

Ținând seama de insuficiența mărcilor gramaticale specifice, de interpretarea propusă pentru construcțiile analoage realizate prin coordonare copulativă și de existența, în sistemul sintactic, a unor mijloace speciale de exprimare a raportului regentă – atributivă, literatura de specialitate consideră că între propozițiile juxtapuse de genul celor analizate se stabilesc raporturi semantice de subordonare atributivă, nu însă și raporturi gramaticale. Această interpretare o rezumă, de fapt, pe aceea propusă de Chloupek: într-un sistem lingvistic care oferă posibilitatea de opțiune între o construcție hipoactivă și una paratactică, alegerea acesteia din urmă demonstrează intenția vorbitorului de a-și organiza mesajul prin coordonare; în procesul de receptare a mesajului, ascultătorul sesizează legăturile dintre elementele lui, restabilind relațiile semantice de subordonare. Acest proces de interpretare sintactică a mesajului este cu atât mai activ, cu cât receptorul este mai familiarizat cu construcțiile sintactice complexe specifice comunicării culte scrise. De aici tendința unor lingviști de a „subînțelege” raporturile sintactice dintr-un text oral de factură populară.

Rezervându-și dreptul de a discuta statutul propozițiilior juxtapuse susceptibile de a fi interpretate drept completive, literatura de specialitate conchide că:

Comunicarea orală nenormată recurge în mare măsură la juxtapunere și coordonare copulativă pentru a exprima raporturi semantice pe care varianta normată a limbii în realizarea ei scrisă, le redă prin construcții hipotactice.

În lipsa unor mărci gramaticale formale și univoce, propozițiile juxatpuse nu pot fi considerate în raport de subordonare, chiar dacă, pe plan semantic, între ele se stabilește o anumită dependență.

Între părțile secundare de propoziție, apoziția are o situație specială, în sensul că, spre deosebire de celelalte atribute, ea nu este subordonată termenului determinat, ci stă, din punct de vedere logic, pe același plan cu el, presupunând o identitate între noțiunea pe care o exprimă aceasta și noțiunea exprimată de termenul determinat; din punct de vedere lingvistic, caracteristica apoziției este juxtapunere.

Între propozițiile subordonate există un tip de subordonate atributive care ar putea fi numite apozitive. Ele aduc numele, explicația sau precizarea termenului la care se referă și care de obicei e foarte vag. Astfel, de cele mai multe ori, substantivul determinat este „lucru” sau un sinonim al acestuia: „Tocmai acum se gândi el la un lucru pe care trebuia să-l fi făcut de mult: să dea examen și să intre bursier la Sf. Sava.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Tocmai acum se gândi el la un lucru pe care trebuia să-l fi făcut de mult, să fi dat examen și să fi intrat bursier la Sf. Sava.”

Substantivul determinat poate fi un nume ca „senzație”, „dor”, „idee”, pe care propoziția apozitivă îl concretizează: „Lache are o idee: să șază pe o bancă.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Lache fie are o idee, fie se așează pe o bancă.”

Ca funcție, toate aceste subordonate apozitive corespund apoziției explicative; de cele mai multe ori explicarea termenului determinat se face prin denumire, uneori prin analiză.

Din punctul de vedere al construcției, după cum se vede din exemplele date, aceste subordonate apozitive ce pot fi introduse prin conjuncții („că”, „să” sau „ca să”) sau printr-un pronume: „ce”. Punctuația este aceeași ca și în cazul oricărei apoziții explicative: subordonata apozitivă este separată prin virgulă, linie de despărțire, dar mai ales prin două puncte de regenta în care se găsește termenul determinat. Uneori, de altfel ca și la alte subordonate, propozițiile apozitive ajung să fie separate de termenul determinat prin punct sau puncte de suspensie, ca și cum ar constitui propoziții independente: „De altminteri observ un lucru… Că de la intrarea în acțiune suntem în continuu în linie înaintată.”

Identitatea caracteristică apoziției dintre noțiunile exprimate de termenul determinat și de subordonata atributivă șterge conștiința raportului de subordonare dintre ele și oferă propoziției în discuție un caracter oarecum independent, mai ales că de obicei tocmai ea cuprinde elemente mai precise. Așa se explică greșelile de interpretare a unor asemenea subordonate drept alt fel de subordonate, greșeli care se reflectă și în „Gramatica Academiei”, este de părere Mioara Avram. În volumul al II-lea al acesteia se dă următorul exemplu de subordonată completivă indirectă: „Numai de un lucru îmi pare rău, că nu știu cum să-ți arăt recunoștința mea.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Îmi pare rău, nu știu cum să-ți arăt recunoștința mea.”

„Gramatica Academiei” a găsit deci în această frază două complemente indirecte ale expresiei „îmi pare rău”: complementul „de un lucru” și subordonata completivă indirectă „că nu știu”, deși această propoziție nu reprezintă decât explicația complementului substantival prea vag, numele „lucrului”, exprimat printr-o subordonată apozitivă așa cum s-ar fi putut exprima printr-o apoziție substantivală.

Pe de altă parte, „Gramatica Academiei” interpretează unele subordonate apozitive drept propoziții coordonate copulative care explică propoziția precedentă, susținând categoria respectivă cu următorul exemplu: „Se căia cum de să facă el fapte de care nu mai făcuse în viața lui, să-și bea adecă și simțirile.”

Caracterul apozitiv al propoziției „să-și bea adecă și simțirile” este indicat și de prezența adverbului explicativ „adică”, despre care „Gramatica Academiei” recunoaște în alt loc că are funcția de legătură între apoziție și termenul determinat. Există deci și o identitate de construcție între subordonata apozitivă și apoziția – parte de propoziție: amândouă pot cuprinde adverbe explicative ca: „anume”, „adică”, prin care se marchează mai clar legătura cu termenul determinat.

Problema cea mai importantă este distincția între subordonatele apozitive și celelalte subordonate atributive, mai ales conjuncționale, la care ideea de subordonare se manifestă clar.

Caracterul subordonat al propozițiilor atributive propriu-zise conjuncționale este evident și în funcțiile pe care le pot avea, funcții paralele cu acelea ale atributului în general. De cele mai multe ori aceste subordonate au funcție obiectivă, de complement direct sau indirect, motiv pentru care „Gramatica Academiei” încadrează atributivele conjuncționale la subordonatele completive propriu-zise.

Apozitive sunt deci subordonatele atributive la care nu se vede raportul de subordonare față de termenul determinat. De cele mai multe ori ele se referă la un substantiv nearticulat și apar după o pauză în rostire. Substantivul determinat poate avea uneori și articol, dar pauza și intercalarea altor atribute marchează caracterul apozitiv al propoziției: „Le-a comunicat ideea lor: să plece de aici.” Prin aceste indicii formale se manifestă și deosebirea de conținut, care interesează cu precădere.

Tipul acesta de propoziții se găsește și în alte limbi. Pentru limba franceză Alf Lombard remarcă propoziții subordonate conjuncționale în funcție de apoziție față de regentă, iar Brunot arată că: „diversele părți ale propoziției pot primi o dezvoltare necesară sau utilă când natura lor gramaticală se pretează la aceasta… Părțile de propoziție sunt astfel reluate pentru a fi identificate, dezvoltate, explicate, corectate.”

Nu întotdeauna însă aceste propoziții sunt introduse prin conjuncții sau pronume. După cum în cadrul propoziției apoziția este un substantiv juxtapus termenului determinat fără nicio legătură formală, flexiune sau cuvânt ajutător, subordonata apozitivă poate fi și ea pur și simplu juxtapusă fără conjuncție: „Știa, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care și ea cu adevărat că știa a face multe și mari minunății: știa a alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru și abătea grindina în alte părți, înfingând toporul în pământ afară, dinaintea ușii, închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea pământul sau peretele, sau vreun lemn, de care mă păleam pe cap, la mână sau la picior, zicând: „Na, na!” și îndată-mi trecea durerea” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Știa, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care și ea cu adevărat că știa a face multe și mari minunății, a alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru și a abate grindina în alte părți, înfingând toporul în pământ afară, dinaintea ușii, a închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; a bătea pământul sau peretele, sau vreun lemn, de care mă păleam pe cap, la mână sau la picior, zicând: „Na, na!” și îndată-mi trecea durerea”

Alt tip de propoziții apozitive se leagă de o categorie nemarcată de gramaticile noastre, dar existentă în limba română ca și în alte limbi unde a fost recunoscută, aceea a apozițiilor care determină grupuri de cuvinte sau propoziții întregi: „Prefectul era atât de turburat, încât vroi să intre în vorbă cu vizitiul țigan al prințului, înjosire nefolositoare.”

Adeseori apoziția este reprezentată de substantive ca: „fapt”, „situație”, „lucru”, determinate de o subordonată atributivă relativă: „Nu erau tovarăși numa la biserică, ci, cu tot cu dascălul Luca, erau și mușteriii lui moș-Precu, lucru care bucura foarte mult pe moșneag.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Nu erau tovarăși numa la biserică, ci, cu tot cu dascălul Luca, erau și mușteriii lui moș-Precu și acest lucru îl bucura foarte mult pe moșneag.”

Uneori apoziția apare izolată grafic de propoziția determinată: „A zis că se duce la oraș să-i taie pe ciocoi… Dobândă pentru viața frate-său.”

Apozițiile de acest fel exprimă mai ales o apreciere, uneori exclamativă, a vorbitorului asupra faptelor expuse în propoziția determinată sau arată semnificația lor; ele au deci funcție de definire sau de calificare.

Acest tip are un corespondent perfect, printre propozițiile subordonate, în propozițiile atributive introduse prin pronumele „ceea ce” sau „ce” pe care și „Gramatica Academiei” le recunoaște ca determinând o întreagă propoziție și care ar putea fi numite propoziții apozitive: „Fără să se fi interesat direct, ceea ce i s-ar fi părut nedemn de dânsul, din diferite părți și subt diverse forme, i s-a confirmat mereu.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Fără să se fi interesat direct și să pară nedemn de dânsul, din diferite părți și subt diverse forme, i s-a confirmat mereu.”

Și acest tip de propoziție, apozitiv ca funcție, dar subordonat ca formă, se întâlnește în alte limbi și a fost studiat de diverși cercetători. Unii îi dau chiar numele de apoziție, de exemplu Alf Lombard, care arată că propoziția „Il est parti, ce qui m’etonne” poate fi considerată ca „un fel de apoziție la propoziția care precedă sau mai degrabă la faptul exprimat în ea”, punând-o net pe același plan cu apoziția substantivală care se referă la o propoziție întreagă.

Propozițiile apozitive care determină propoziții întregi pot fi însă din punct de vedere formal și juxtapuse, iar ca funcție pot fi apozitive explicative: „Și gândul babacăi, și gândul meu, se potriveau: trebuia să mă fac plugar.”

Situațiile examinate duc la concluzia că apoziția nu este numai o specie a atributului substantival, ci o categorie sintactică mai largă, a cărei caracteristică este faptul că determină alt termen stând pe același plan cu acesta și fără ca determinarea să fie exprimată printr-un procedeu gramatical; în această situație se poate găsi un substantiv sau pronume care determină alt substantiv sau un echivalent, o propoziție care determină un substantiv, un pronume sau un adverb pronominal, un substantiv care determină o propoziție și o propoziție care determină altă propoziție.

Structuri subordonate joncționale și echivalentele lor cordonate

Comparând între ele propoziții cu roluri diferite în sintaxa frazei (regente, subordonate, independente), cu modalitate diferită (enunțiative, imperative, potențale), afirmative sau negative sau rostite cu intonații de vedere al felului cum este marcată gramatical dependența semantică, aceasta se grupează în trei categrii, după cum urmează:

Cu sens autonom, respectiv structuri frastice care redau o idee în așa chip, încât se înțeleg fără a avea nevoie de completări exprimate în alte propoziții învecinate. Astfel de propoziții pot constitui comunicări de sine stătătoare, adică structuri frastice monomembre: „Plouă. Plecați de aici!”

Cu sens incomplet, ininteligibil fără o completare exprimată prin altă structură sau fără o propoziție căreia să-i servească de complement. Astfel de propoziții nu pot apărea izolat, în fraze monomembre: „În loc să vină la timp. Dar și el este vinovat.” Izolarea subordonatelor, procedeu stilistic bine cunoscut, este o excepție aparentă, deoarece separarea prin punct a regentei de subordonată nu ascunde dependența logică și gramaticală dintre cele două propoziții.

Propoziții care, fără să-și schimbe alcătuirea sau intonația, pot apărea ca autonome din punctul de vedere al sensului, dar și ca dependente, în funcție de ambianța sintactică.

Literatura de specialitate propune o clasificare a propozițiilor din punctul de vedere al relației cu alte propoziții, care evită termenul de propoziție independentă, aplicat de obicei și propozițiilor principale sau regente coordonate, deși asemenea propoziții nu sunt câtuși de puțin independente, și grupează regentele mai aproape de subordonate decât de principale, deoarece atât regentele cât și subordonatele sunt termeni ai unui raport de recțiune, spre deosebire de structurile principale.

Se consideră în general că structurile subordonate sunt dependente și ca sens, iar cele regente ar fi autonome din punct de vedere semantic. Unii autori consideră sinesemantismul ca trăsătură caracteristică, definitorie a subordonatelor.

Structurile subordonate nu sunt toate la fel de importante în frază. Unele sunt indispensabile, fără ele fraza neavând înțeles sau având un alt înțeles decât cel dorit, iar altele aduc numai unele detalii suplimentare, fără care comunicarea nu suferă lipsuri esențiale. Aici se justifică importanța relativă a subordonatei, ce poate fi constatată în raport cu principala, numai analizând puterea de comunicare a acesteia.

Aici se încadrează în primul rând ceea ce am discutat la începutul capitolului sub numele de principală insuficientă. Este vorba mai ales de subordoonatele completive directe și subiective pe lângă verbe „semiauxiliare” și de subordonate predicative pe lângă verbe copulative. Dar și alte subordonate pot apărea în aceeași situație, de exemplu o completivă indirectă pe lângă verbuul „a pune”: „Puse să-i facă un buzdugan de fier.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „S-a pus și i-a făcut un buzdugan de fier.”

Destul de asemănătoare sunt propozițiile atributive determinative: „Spune și nouă, tată, cine este vipera aceea care nu-ți dă pace și-ți otrăvește bătrânețele.”Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Spune și nouă, tată, cine este vipera aceea, cine nu-ți dă pace și cine îți otrăvește bătrânețele.”

Legătura strânsă a atributivei determinative cu regenta ei se vede clar în cazurile când atributiva se referă la un substantiv cu prepoziție și totuși articulat: „M-am dus să-l văd, dar când am intrat în camera unde zăcea, nu l-am mai cunoscut, atât era de schimbat.”

Dacă s-ar suprima atributivul „unde zăcea”, substantivul „camera” n-ar mai putea fi articulat, deci subordonata este aici indispensabilă în forma dată a regentei. Desigur, situația se prezintă la fel pentru subordonatele temporale, modale: „în timpul când…”, „în felul cum…”, dar în contextul dat acestea nu sunt în realitate decât tot atributive. E de remarcat că la origine „când”, „cum” și altele similare sunt strâns înrudite cu pronumele relative.

În afară de aceasta, atributiva își arată în general legătura mai strânsă cu regenta ei prin faptul că pronumele relativ care joacă rolul de conjuncție este acordat cu un substantiv din regentă: „bărbatul căruia”, „femeia căreia i-am spus…” În alte limbi, unde pronumele relativ a păstrat o flexiune mai bogată decât la noi, legătura atributivei este, prin aceasta, mai strânsă cu regenta ei.

O legătură destul de apropiată prezintă și circumstanțiala condițională, mai puțin din punct de vedere formal, pe fondul faptului că modul din regentă nu este întotdeauna cel din subordonată: „De n-ar fi fost oastea, era cum era, te mai cuprindeai.”

Legătura dintre subordonata circumstanțială condițională și regenta ei este foarte apropiată, pentru că regenta nu se realizează, în marea majoritate a cazurilor, decât în măsura în care se realizează și dependența. Exemple precum: „Ce ne bucură, dacă s-ar scoate nu una pe zi, ci o sută de mii?” sunt rare și neconcludente. Condiția este singura depedență de care depinde în fapt regenta, pentru că realizarea regentei depinde de realizarea dependenței.

Pentru început, îmi propun să exemplific patru categorii de propoziții subordonate:

Propoziții completive de agent: „Am procedat, mai întâi, la examinarea resturilor de limbă tracă și iliră, insistând asupra precauțiunilor ce trebuiesc luate de cine operează cu elemente de limbă nesigure.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Am procedat, mai întâi, la examinarea resturilor de limbă tracă și iliră, insistând asupra precauțiunilor ce trebuiesc luate și operate cu elemente de limbă nesigure.”

Propoziții circumstanțiale instrumentale: „Și cu câtă carte știu, cu câtă nu știu, peste câțiva ani pot s-ajung dichiu la vrun mitoc, și să strâng un știubei plin de galbeni, ca părintele Chirilaș, de la jugărit, din Vânătorii Neamțului.”

Propoziții circumstanțiale sociative: „Fugi dar cu ce ai mai scump, căci dușmanii peste puțin vor sosi aici.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Fugi dar cum poți și cu ce ai mai scump, căci dușmanii peste puțin vor sosi aici.”

Propoziții circumstanțiale de relație: „Pentru cine o cunoaște / Toate-s vechi și nouă toate.”

După cum se vede chiar numai din înșirarea acestor exemple, primele trei din cele patru subordonate în discuție au un vădit caracter pronominal, fiind introduse printr-unul din pronumele „cine” sau „ce” și echivalentele lor. Gramaticii clasifică de obicei propozițiile subordonate, după felul cuvântului de legătură, în subordonate conjuncționale, interogative (indirecte) și relative. Aceste subordonate ar fi relative, într-un sens care nu are nimic comun cu subordonata atributivă.

Toate aceste subordonate exprimă nu acțiuni, care să poată fi exprimate printr-o subordonată conjuncțională, ci persoanele sau lucrurile care săvârșesc o acțiune, însoțesc subiectul în realizarea acțiunii sau contribuie la acțiune; propozițiile circumstanțiale de relație însă limitează valabilitatea termenului determinat fie la obiect, în care ele sunt tot pronominale, fie la o acțiune, care poate fi exprimată printr-o subordonată conjuncțională.

Caracterul pronominal al acestor subordonate pune problema interpretării lor formale drept subordonate atributive. Evident, problema apare în primul rând la subordonatele introduse prin pronumele „cel ce”, „ceea ce”, „cel care”, unde analiza poate separa părțile componente, considerând pe „cel” ca pronume demonstrativ, parte de propoziție a regentei, după care urmează o atributivă. Sfârșitul frazei: „Pe urmă învățătorul, încălzindu-se, îi spuse că oamenii vor pământ și că nu mai pot trăi din ceea ce prisosește boierilor.” ar fi deci alcătuit din regenta „nu mai pot trăi din ceea” și atributiva „ce prisosește boierilor”. Această analiză este propusă de academicianul Al. Graur, care recunoaște însă caracterul „insuficient” al unei regente ca „nu mai pot trăi din ceea”. Academicianul recunoaște de asemenea că „cel ce poate fi înlocuit prin cine”, dar adaugă că: „dacă trebuie neapărat să explicăm cele două tipuri în același fel, ar fi mai just să socotim că și „cine” introduce o atributivă pe lângă un demonstrativ subînțeles.”

Împotriva acestei interpretări, Mioara Avram aduce câteva obiecții de ordin formal și semantic.

Separarea sintactică a pronumelui relatic compus „cel ce” face din prima parte un demonstrativ inexistent în limbă ca pronume de sine stătător: „cel”, „cei”; deci nu numai subordonata care s-ar opri la acest „demonstrativ” ar fi insuficientă, ci el însuși este insuficient pentru a reprezenta o parte de propoziție.

Criteriile formale i se par Mioarei Avram însă mai puternice în cazul pronumelor echivalente „cine”, „ce”. Dacă pe „ce” l-am putea interpreta drept un relativ cu antecedentul neutru subînțeles, „cine” nu este în aceeași situație, deoarece el nu este niciodată în limba română contemporană cuvânt introductiv al unei subordonate atributive. Faptul este evident, continuă autoarea citată, și la cei care susțin caracterul atributiv al lui „cine”: construcția refăcută cu introducerea demonstrativului „subînțeles” devine: „(a) cel care”, „(a) cel ce” și nu „acel cine”, „cel cine”, forme inexistente.

„Dicționarul limbii române”, susținând valoarea atributivă a pronumelui relativ „cine”, spune: „Propoziția se raportează la un cuvânt în caz cu prepoziție”, iar în continuare explică exemplele ilustrative în felul următor: „Și cu cine au putut, au ieșit, și, timpinându-se, și-au dat război.”

Uneori și la „ce” ne ajută considerente de ordin formal, consideră Mioara Avram: în exemple ca „Harap Alb… nu se lasă până ce găsește un buștihan putregăios, îl scobește cu ce poate și-i face udiniș.”, reconsituirea unui antecedent substantival ar cere și repetarea prepoziției „cu”, după care nu s-ar mai putea folosi pronumele „ce”, ci numai „care”.

Legătura prepozițională poate constitui un argument și în favoarea unității pronumelui „ceea ce”; între cele două elemente ale acestui pronume este imposibilă intercalarea unei prepoziții care să facă parte din propoziția atributivă referitoare la antecedentul pronominal. De aceea unii ajung să pună prepoziția, greșit, înaintea întregului grup, tratându-l pe „ceea ce” exact ca pe „ce”, după cum arată următorul exemplu, din traducerea unui roman american: „Poseda un cal, avea bani și bijuteriile luate de la dezertor, dar de ceea ce avea mare nevoie era îmbrăcăminte.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Poseda un cal, avea bani și bijuteriile luate de la dezertor, dar nu avea îmbrăcăminte”

O situație nediscutată de Al. Graur, în concepția Mioarei Avram și care constituie un argument legat și de formă și de înțeles împotriva interpretării propozițiilor cu „cine” sau „ce” drept atributive pe lângă antecedente neexprimate este posibilitatea înlocuirii pronumelor relative cu pronume nehotărâte corespunzătoare: „oricine”, „orice”. Dacă am modifica fraza: „Năpădiră asupra lui și-i mai trântiră în cap cu bolovani și cu ce-au apucat, până-l de tot” în: „îl trântiră în cap cu bolovani și cu orice au apucat”, demonstrativul nu se mai presupune formal. Din punctul de vedere al înțelesului, fraza, este de părere Mioara Avram, nu este denaturată, deoarece o caracteristică a subordonatelor în discuție este tocmai faptul că desemnează vag persoana sau obiectul ăn cauză, pronumele relativ apropiindu-se cu valoare de cele nehotărâte.

Deoarece pronumele este echivalent cu un substantiv nume de lucru sau de ființă, modul de construire a propozițiilor de agent, instrumentale și sociative este același ca și al complementelor respective: prepoziția „de” sau „de către” la propoziția de agent, „cu” și „din” la propoziția instrumentală și „cu” sau locuțiuni prepoziționale echivalente la propoziția sociativă.

Unele subordonate instrumentale și sociative au dat naștere unor expresii: „care cu ce”, „care cu cine”.

Subordonata circumstanțială de relație este constituită adesa din expresia „în ce privește”, „cât privește” cu complementul verbului; aceste expresii sunt perfect echivalente cu locuțiunile prepoziționale care introduc complementul circumstanțial de relație „în privința” și genitiv, „cu privire la” și deci numai în mod formal pot fi considerate subordonate, în măsura în care existența unui verb la un mod personal marchează o construcție frastică.

Echivalența de înțeles și de construcție face ca adeseori subordonatele de agent, instrumentale, sociative și de relație să fie coordonate cu complemente corespunzătoare, determinând un verb: „Vra să zică cu laptele mânzatului și cu făina din sac și cu ce ți-am mai pus eu acolo, o duci tu aceste trei zile.”

Un aspect important pe care-l prezintă aceste subordonate este reluarea complementului în propoziția regentă printr-un pronume demonstrativ: „Cu ce mă hrăniți, cu aceea am să vă hrănesc.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează:„Fie mă hrăniți, fie am să vă hrănesc.”

Aceste propoziții sunt cele mai pasibile de interpretarea ca atributive, datorită complementului pronominal exprimat în regentă. De fapt ele sunt tot subordonate circumstanțiale instrumentale, dar au un corelativ în regentă – pronumele demonstrativ. Dovada cea mai sigură că nu sunt atributive o constituie așezarea lor înaintea regentei, cum nu poate sta o atributivă pronominală. Procesul este următorul: vorbitorul începe comunicarea cu subordonata instrumentală și apoi exprimă același lucru printr-un complement instrumental, pentru a identifica mai bine, prin insistență, obiectul la care se referă.

Situația aceasta nu se limitează la subordonatele antemenționate. Ea este posibilă pe de o parte la alte subordonate pronominale (subiective, completive directe și indirecte), pe de alta la subordonate circumstanțiale introduse prin adverbe relative care au drept corelativ în regentă un adverb demonstrativ: „unde… acolo”, „când… atunci”, „cum… așa”. „Gramatica Academiei” înregistrează aceste fapte numai pentru subordonata circumstanțială de loc și de mod, în exemple precum:

„Unde prindea omul, acolo îl ocăra.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Și-l prindea și îl ocăra.”

„Iar noi locului ne ținem / Cum am fost, așa rămânem.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: Iar noi fie locului ne ținem / Fie așa rămânem.”

Se cunoaște, construcțiile terminale (cuvinte, sintagme sau propoziții întregi) constituie una dintre cele mai evidente forme de manifestare ale lipsei de perspectivă în organizarea comunicării orale. Prin intermediul intonației, vorbitorul încheie un enunț mai mult sau mai puțin dezvoltat; abia după aceea își amintește sau își dă seama că cele spuse sunt incomplete sau că formularea aleasă este prea vagă, raportată la cunoștințele receptorului; făcând abstracție de limita de intonație, el aduce completarea necesară: „O săptămână de zile am stat, să vie procuratura.”

Procedeul a fost semnalat încă de la Havers, care îl explică prin „gândirea succesivă”, specifică vorbitorilor lipsiți de instrucțiune, literatura de specialitate adăugând, în acest sens și obișnuința redactării literare. Câteva studii interesante au fost consacrate acestei chestiuni de lingviștii cehi.

În ceea ce privește construcțiile adiționale, dacă în explicarea fenomenului, părerile specialiștilor converg în general, atunci când este vorba de a-i circumscrie sfera și de a stabili statutul sintactic al construcțiilor adiționale apar divergențe de opinii. Noțiunea are o sferă largă la A. Vasek, care denumește „pricleneni” secvențe marcate sau nemarcate sintactic, contractând raporturi semantice variate cu un atencedent de care sunt despărțite printr-o limită intonațională finală. Din punctul de vedere al raportului semantic, secvențele de acest tip ocupă, după A. Vasek, o poziție intermediară între coordonare și subordonare. Stati, bazându-se pe intenția scriitorului și pe „intonația de comunicări independente”, din context reieșind faptul că autorul se referă exclusiv la comunicarea scrisă și la citirea ei, le consideră enunțuri de sine-stătătoare.

În opinia literaturii de specialitate, în cazul unei neconcordanțe între conturul intonațional și mărcile gramaticale formale, prioritatea trebuie acordată celor din urmă.

În comunicarea orală curentă, cincidența dintre curbele de intonație și segmentele sintactice ale enunțului nu este obligatorie. Intonația coborâtoare, deci terminală, poate fi – uneori – determinată de factori extralingvistici, de exemplu de ritmul respirației vorbitorului. Aceasta se întâmplă mai ales în cazul enunțurilor ample, a căror pronunțare continuuă, fără pauză de respirație, este dificilă. În virtutea obișnuinței, vorbitorul asociază pauza cu o coborâre a tonului: „Pui măgaru la droagă și îmi pun rațele-n sac și dă-i drumu la nea Sandu fotografu ca să-i duc rațele, că altfel nu mai avem rost de treabă.”

Dimpotrivă, marcarea formală a dependenței gramaticale dintre cele două părți ale construcției: antecedent și element adițional, nu poate fi accidentală. Dacă identificarea mărcii formale poate prezenta dificultăți în cazul cuvintelor sau a sintagmelor non-propoziționale adiționale, varietatea contextuală, gramaticală și stilistică a elementelor adiționale meritând un studiu aparte, propozițiile subordonate adiționale pot fi usor recunoscute după asociația: intonație terminală + conectiv subordonator.

Considerând propozițiile purtătoare ale acestor două caracteristici drept subordonate, ne dovedim consecvenți cu interpretarea dată ,,subordonatelor paratactice”: prezența sau absența unei marci formale – gramaticale sau lexicalizate – determină clasificarea propoziției în chestiune, chiar dacă această clasificare este contrazisă de date ale intonației.

Nu s-a adoptat termenul de subordonată izolată, utilizat de „Gramatica Academiei” și de alte lucrări pentru a denumi construcția aparent asemanătoare din limba literară, deoarece el ar fi impropriu. Dacă în limba literară scrisă părțile de propoziție și propozițiile izolate rezultă, într-adevăr, din segmentarea, cu intenții stilistice, a unei unități complexe, în vorbirea nenormată procesul se petrece invers, procedeul utilizat fiind nu segmentarea, ci acumularea.

În continuare, se impun câteva observații asupra condițiilor contextuale în care se înregistrează subordonatele adiționale, această clasificare a elementelor adiționale după două criterii: semantic și sintactic, fiind propusă de S. Prokesova și M. Grepi:

Grupa cea mai numeroasă o constituie adaosurile la comunicarea anterioară: „Să ma duc la o muiere ca să mi-l tragă.” (piciorul scrântit). Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Să ma duc la o muiere și să mi-l tragă.” Uneori, subordonata adițională este coordonată cu altă subordonată din enunțul precedent: „Ș-o spus că el boala asta a avut-o ș-o are.”

Subordonata adițională are rolul de a preciza sensul unui termen prea general (de cele mai multe ori, un pronume sau un adverb pronominal): „Aș fi vrut să-i dau tot… să-i dau toată munca mea.”

Subordonata adițională poate relua un element precedent, într-o variantă dezvoltată: „Primăvara a chemat-o boierul la văruit să văruiască cârciumile”

După cum reiese din exemplele precedente, subordonata adițională se adaugă la regenta ei, deci o urmează. În mod excepțional, o subordonată plasată înaintea regentei poate fi separată de aceasta prin intonația terminală: „Apoi așa cum îi eu mă duc după el”.

Aparent, situația aceasta se ivește și atunci când după subordonată se intercalează o paranteză, la sfârșitul căreia tonul coboară: „După ce m-am culcat. Ce! Eram distrus complet.”

Ținând seama de substratul psihologic diferit și de forma specifică adoptată – distanțarea subordonatei de regentă -, nu se consideră justificată includerea acestor construcții printre subordonatele adiționale.

Clasificând subordonatele adiționale după funcția lor sintactică, se constată că aproape toate speciile de subordonate apar în această situație specială:

Atributivă: „Când să venim acas, ne contrarăm c-un … băiat așa care era aici vecin.” Atributiva poate determina un termen adițional: „Ne-a trimis la Galați ăștia răniții care-am fost”

Completivă directă: „Mi s-a spus să nu stau mai aproape de 5 metri de ăl dinapoi, să nu mă uit în lături, numa jos.” Este de remarcat că, în toate exemplele de care dispunem pentru această funcție, enunțul precedent conține fie o coordonată a adiționalei, fie un termen cu aceeași funcție sintactică, pe care adiționala îl explicitează.

Circumstanțială de loc: „Ș-am venit îndărăpt unde sta ea la Ohaba.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Ș-am venit îndărăpt, dar ea sta la Ohaba.”

Circumstanțială de timp: „Și din lemn strigam când am văzut că era vier vierotic.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Și din lemn am strigat și am văzut că era vier vierotic. ”

Circumstanială de scop: „Am cercat să mă sui într-un păr să scutur niște pere.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Am cercat să mă sui într-un păr și să scutur niște pere.”

Circumstanțială de mod: „Și s-o agățat de coada carului fără să știu eu că-i baba la coada carului fără nimic.”

Circumstanțială consecutivă: „Așa era paiele pe drum, știi că era numa paie.”

Circumstanțială instrumentală: „În fiecare zi mergeam la Constanța! Cu ce găseam: cu ocazie cu ce pleca.”

Circumstanțială condițională: „Îi plăti două sute la studiu dacă nu-i putea.”

Circumstanțială concesivă: „Eu după ăsta nu mă duc nici să fie satu tot a lui.”

Circumstanțială de excepție: „N-am avut decât să mă duc să mă las așa cum am fost.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „N-am avut decât să mă duc și să mă las așa cum am fost.”

Deși nu s-a făcut un calcul exact, putem afirma că, în linii mari, frecvența diferitelor specii de subordonate adiționale corespunde frecvenței speciilor respective incluse ân fraza melodică. O excepție o constituie în această privință propozițiile subiective, care lipsesc dintre adiționale, și circumstanțialele cauzale, care depășesc mult ca număr toate celelalte specii, inclusiv subordonatele completive directe.

În ceea ce privește falsele subordonate, neconcordanța dintre formă și conținut se manifestă, ca o proiecție negativă a propozițiilor semantice subordonate și formal independente sau coordonate.

În analiza tipurilor de false subordonate se pornește de la conective și se caută să se stabiliească valorile lor în text.

Este cunoscut faptul că, în vorbirea populară și familiară, conjuncția „că” cumulează multiple valori sintactice, ajungând, în felul acesta, cea mai frecventă conjuncție subordonatoare. În exprimarea orală nenormată, această „conjuncție universală” poate avea, în plus, o „nuanță copulativă” sau poate introduce propoziții independente.

Astfelconjuncția „că” apare cu valoare copulativă atunci când leagă o interjecție (imitativă) de o propoziție: „Și … hop că eu numa bine m-am dus!”

Frecvente sunt situațiile în care o propoziție introdusă prin „că” este precedată se interjecția „hai”. Analiza corectă a acestor secvențe este condiționată de identificarea valorii predicative a interjecției. De cele mai multe ori, criteriul de distincție este semantic și se bazează pe un context destul de larg.

Astfel, în exemplul: „Măi, hai că-s hoții la mine în stână”, interjecția predicativă cu sensul imperativului „vino” este determinată de o subordonată circumstanțială de cauză.

În alte situații însă, între interjecție și propoziția următoare nu se mai poate recunoaște nicio subordonare semantică.

În enunțul citat, „hai” nu mai poate fi considerat echivalentul unui imperativ; lipsit de valoare predicativă, interjecția devenind un simplu element constitutiv al grupului exclamativ „hai(de) că”, grup având sensul unei afirmații emfatice.

Utilizat frecvent, grupul menționat își poate pierde caracterul emfatic, rolul lui reducându-se la acela de automatism verbal specific stilului narativ popular: „Aveam aici vizavi o baracă, n-aveam sală, haide că se face bal. Mă duc și eu tăticule.”

În vorbirea unui singur informator, conjuncția „că” poate fi întâlnită cu o valoare apropiată de aceea a unei conjuncții adversative, opunând o propoziție afirmativă uneia negative: „Ș-acolo stam, nu numa eu că eram… vo 20-30 de bărbați și femei acolo.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Ș-acolo stam / nu numa eu și eram… vreoo 20-30 de bărbați și femei acolo.”

Gramatica înregistrează prezența lui „că” în structuri independente exclamative sau care accentuează o replică anterioară: „Eram și obosit că eram mort de obosit.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Eram și obosit, ba mai mult, eram mort de obosit.”

Explicativ, „că” apare frecvent într-un adverb modal nepredicativ și verbul pe care îl determină: „Aproape că… nici nu ne da respectul.”

Caracterul nepredicat al acestui adverb și funcția sa diferită de aceea de subordonare a conjuncției „că” au fost dovedite, în mod convingător de Ecaterina Teodorescu.

În afara construcțiilor în care „că” apare exclamativ și coordonator, sunt situații în care valoarea semantică a conjuncției „că” și, implicit, funcția sintactică a subordonatei pe care o introduce sunt greu de precizat: „Ș-o murit românii noștri acolo… din șase sute rămăsesem două sute șaptezeci că acel care o fost… trăit rău în țară… acolo… o murit.”

Interpretarea acestor propoziții drept subordonate cauzale este artificială, elementul regent trebuind a fi reconstituit printr-o reformulare arbitrară a textului, putând avea ca rezultat un nonsens. Ele nu trebuie confundate nici cu subordonatele circumstanțiale de cauză eliptice de regentă, deși distincția este uneori greu de făcut.

Din punctul de vedere al literaturii de specialitate, funcția acestor secvențe nu se actualizează în planul sintaxei frazei ci în planul supraordonat al sintaxei textului. Raportate la compoziția textului, ele se plasează în planul comentariilor, plan situat în raport de incidență cu acela al narațiunii propriu-zise; în cazul special discutat aici, incidenta realizează un „raport explicativ”, clarificând, prin amănuntele comunicate, o afirmație anterioară, anunțând o rectificare: „Aveam și eu o fetișoară că eu sunt văduvă ș-aveam fetișoara.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Aveam și eu o fetișoară, dar eu sunt văduvă ș-aveam fetișoara.”

În mod curent, asemenea incidente explicative sunt marcate intonațional, fiind pronunțate pe un ton mai coborât decât restul textului – intonație specifică parantezei.

Caracterul parantetic al unor subordonate introduse prin „că” reiese și mai clar din exemple precum: „Hai la spăia că iar vă spun de spăia.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Hai la spăia ori iar vă spun de spăia.”

Literatura de specialitate este de părere că în formulări ca cele citate mai sus conjuncția „că” joacă rolul unui semnal demarcativ, indicând, alături de intonație, începutul unei paranteze. În acest context, termenul de „conjuncție” devine, stricto sensu, impropriu.

Marcând începutul unei paranteze, conjuncția „că” poate să semnaleze, în același timp, schimbarea iminentă a modalității de narare – trecerea la reproducerea vorbirii directe: „Calu necheza că ne povestea el: mi-a nechezat un cal.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Calu necheza și ne povestea el: mi-a nechezat un cal.”

Trecând în revistă funcțiile variate ale lui „că”, este ușor de înțeles de ce „că” apare, uneori, golit de orice sens și fără o funcție decelabilă în enunț sau text: „Era unul care nu mai învoia p-ăl de n-avea o fată că-l ștergea de la-nvoială și nu-i mai da-nvoială.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Era unul care nu mai învoia p-ăl de n-avea o fată, îl ștergea de la-nvoială și nu-i mai da-nvoială.”

După cum reise din discuția de mai sus, în cazul conjuncției „că” trecerea de la rolul de conectiv subordonator la acela de conectiv coordonator și, mai departe, de particulă demarcativă sau chiar „goală” se face gradat, cazurile de ambiguitate funcțională fiind numeroase. Unele dintre construcțiile semnalate au pătruns și în varianta normată a exprimării, fiind utilizate mai cu seamă în stilul beletristic. Cu toate acestea, falsele subordonate introduse prin „că” constituie, prin frecvența și varietatea lor, un element caracteristic exprimării orale nenormate. Răspândirea acestora nu este limitată geografic, frecvența lor părând, totuși, să fie superioară în graiurile nordice și vestice.

În afara independentelor exclamative introduse prin „că”, „Gramatica Academiei” consemnează și existența propozițiilor exclamative introduse prin „unde”: „Ne-am judecat trei ani de zile… și după trei ani de zile unde-am plătit câțiva bănuți grași…”

Cu mult mai frecvente sunt principalele în care „când” introductiv, izolat prin intonație și reliefat prin accent, are sensul de „când colo” și, deci, are funcție de complement în propoziție.

Din punctul de vedere al „Gramaticii Academiei”, locuțiunea conjuncțională „așa că” introduce subordonate consecutive.

În exemplul „Am scăpat numai cu centrua… că… mantaua iar a fost băgată-n rucsacu ăla acolo așa că numai cu ce am fost îmbrăcat am scăpat”, locuțiunea conjuncțională „așa că” apare asociată cu conjuncția copulativă „și”, funcția de subordonată a propoziției pe care o introduce este discutabilă. Aceasta se apropie mai mult de o coordonată conclusivă, cum se vede și din exemplul: „Și-așa că visul meu a ieșit exact așa cum le-am spus.”

Schimbarea valorii locuțiunii conjuncționale „așa că” de la subordonata consecutivă la conclusivă nu surprinde, apropierea semantică dintre cele două specii de propoziții fiind cunoscută.

Din punctul de vedere al „Gramaticii Academiei”, în exemplul: „O noapte-am stat acolo și două zile tot n-am putut fugi a doua noapte… totuși… am scăpat ș-am venit acasă așa că… o trecut ș-asta vreme ș-o venit anu… patruzeci”, „așa că” face legătura între diversele momente ale narațiunii, și nu între propozițiile enunțului. Valoarea aceasta extragramaticală și intratextuală iese și mai clar în evidență atunci când locuțiunea în discuție urmează după o paranteză dezvoltată: intonația terminală marchează sfârșitul intercalării, „așa că” indică reluarea firului principal al povestirii: „Noaptea m-am dus la Cluj și m-am dus la clinică… trebuia să plătesc așa că… mă duc și mă bag în sala de așteptare.”

Procesul de substituire a valorii gramaticale a unei conjuncții prin valoarea de semnal demarcativ pentru unitățile compoziționale ale textului pare să aibă ca etapă finală, ca și cazul conjuncției „că”, golirea de orice sens a conectivului în discuție. Asociată, de cele mai multe ori, cu o pauză, locuțiunea „așa că” este utilizată de vorbitor în mod mecanic, cu un „cuvânt gol”, fie din nevoia de a se odihni o clipă în cursul comunicării, fie din dorința de a masca un moment de neatenție: „N-am auzit nici n-am văst nic decât numa cucuruz, flori, acăți și cocoși cântând ș-așa că cântau cocoșii.”

Propozițiile în care relativul „care” își pierde caracterul pronominal, funcționând ca „simplu element joncțional coordonator”, ca „element de legătură în text”, nu sunt prea numeroase: „Era miliție la mijloc care nu se putea să… să facem scandal.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Era miliție la mijloc, dar nu se putea să… să facem scandal.”

Literatura de specialitate nu insită asupra acestora, deoarece nu le consideră pertinente pentru sintaxa clasei de texte de care prezentul studiu se ocupă. Construcțiile de acest tip apar în exprimarea nenormată mai cu seamă în acele situații în care vorbitorul manifestă tendința de a-și construi fraza conform unei norme pe care o stăpânește imperfect. Ținând seama de frecvența extrem de diferită a subordonatei atributive, în textele orale nenormate și în cele scrise normate, se consideră că frazele de tipul celei citate mai sus calificate de „Gramatica Academiei”, drept rău făcute, trebuie interpretate ca fenomene de hipercorectitudine sintactică.

Necesitatea de a menține în permanență contactul cu interlocutorul, de a-i solicita atenția și participareea, reprezintă una din trăsăturile specifice ale comunicării orale, în viziunea lui Densusianu. Unul din mijloacele lingvistice utilizate în acest scop îl consituie construcțiile incidente introduse printr-un conectiv subordonator, incidente care actualizează presupozițiile ce stau la baza comunicării directe.

Incidentele de acest fel sunt, probabil, la origine, subordonate ale unor regente subînțelese, de asemenea incidente. Cu timpul, acestea au devenit construcții mai mult sau mai puțin fixe, pe lângă care nu se mai subînțelege nimic, păstrând totuși aspectul de subordonate: „Am mers pân-am mers la Cincu Mare dac-ați auzit.”

Cu o frecvență considerabil superioară apare un tip special de incidentă, asupra căreia literatura de specialitate atrage atenția, referindu-se la subordonatele introduse prin adverbul relativ „cum”, mai rar prin conjuncția „că” și care nu completează un membru al propoziției regente, ci motivează utilizarea unui anumit termen, considerat ca fiind specific unei regiuni sau epoci: „N-aveam oglindă cotătoare cum i zicea atunci.”

De cele mai multe ori, comentariul metalingvistic urmează termenul respectiv, în foarte puține cazuri precedându-l pe acesta: „Am avut cum îi zicem noi desagi pe spate.”

Literatura de specialitate amintește acest tip de incidente explicative cu conținut metalingvistic, deoarece, din punct de vedere gramatical, acestea pot fi încadrate în categoria falselor subordonate.

O formă particulară a neutralizării opoziției dintre subordonare și coordonare se manifestă ca urmare a caracterului improvizat și nerepetavbil al enunțului: când numărul de subordonate depinzând direct sau indirect, de o regentă este prea mare, vorbitorul poate pierde din vedere ansamblul construcției, omite repetarea conectivului subordonat și confundă astfel planurile frazei. În acest sens, Havers semnalează situația coordonării unei principale cu o subordonată, explicând-o prin tendința vorbitorului de a reveni, din comoditate, la forma cea mai curentă de exprimare.

Iată câteva tipuri de astfel se structuri frastice caracterizate prin construcția lor laxă:

În vorbirea indirectă, când seria completivelor sau a subiectivelor este prea lungă, legătura lor cu regenta riscă să se piardă: „Și-mi spune el că mă strigă o fată acolo, mă cheamă, o venit să steie de vorbă cu mine.”

Tendința de a „scăpa” de sub controlul regentei se observă și la alte specii de subordonate, atunci când distanțarea dintre regentă și subordonată nu este compensată de prezența conectivului specific: „și ne-o plăcut c-o fost cumine, o fost bun și e d-aci din vecini.”

Iată și un caz în care conjuncția coordonatoare stă alături de cea subordonatoare, mascând raportul de subordonare dintre condițională și determinantele acesteia: „Da toate le spărgea lupii o zis lumea, toate le spărgea dacă nu eram eu și să vină… oile și să le apăr.”

După structura lor sintactică, enunțurile incomplete pot fi fragmentare sau eliptice. Cele dintâi pun în evidență gradul redus de elaborare a mesajului oral, în etapa prelocutorie, caracterul lui improvizat; enunțurile eliptice apelează, în mare măsură, la sistemul de presupoziții – lingvistice și extralingvistice – comun protagoniștilor procesului de comunicare.

Cantitatea enunțurilor incomplete dintr-un text oral variază în funcție de gradul de apropiere față de normă. Frecvența acestor construcții este atât de mare, încât permite stabilirea unor tipuri caracterizate prin particularități formale și de conținut.

Întreruperea enunțului poate să afecteze regenta sau subordonata. În primul caz, o subordonată formulată complet nu depinde de nicio regentă: „Dacă văzui eu zoru așa el ce să faci? S-a dus să-ncalece pe cal.”

Nefiind autosemantice, aceste propoziții nu se confundă cu falsele subordonate.

În cel de-al doilea caz, regenta este exprimată, dar subordonata este întreruptă, fiind uneori redusă numai la conectiv: „Știi parcă… vedeam eu că…”

Din punctul de vedere al contextului în care apar, enunțurile incomplete pot fi grupate după cum urmează:

Emițătorul se corectează vizibil, eventual după o ezitare marcată prin sunete nearticulate și prin pauze, renunțând la propoziția începută: „Când ajunse, n-ajunse până-n stradă dete… și căzu jos.” Situația caracteristică pentru subordonatele fragmentare, se întâlnește mai rar în cazul omiterii regentei.

Enunțul este întrerupt din necesitatea de a intercala o explicație sau un comentariu. Întrucât vorbitorul nu are în minte, de la început, schema sintactică a întregului enunț, fraza întreruptă poate rămâne incompletă: „Și când am vânt de la cimitir, acasă da aveam țigări multe și era criză de tăbac pe-aci de minune am luat o cutie de țigări în buzunar și la cimitir m-am dus la poartă…” Uneori, intercalarea unei întrebări reprezintă doar un artificiu pentru mascarea unei corectări: „Bărbatu-meu atuncea… era la o stână că făcuse el ce făcuse? Se duse la o stână.” După închiderea parantezei, subordonata lăsată în suspensie este adeseori reluată, fie într-o formă identică, fie cu unele modificări. Stabilirea unui raport sintactic între subordonata formulată inițial și regenta reluării ei pare artificială: „Noi la trei zile… când am ieșit în câmpu de instrucție două trei zile am ținut teorie în cazarmă și-ntr-o patra zi am ieșit la instrucție când am ieșit noi știam toată instrucție.”

Subordonata este pur și simplu lăsată în suspensie: „Dă-mi niște bani că…”

Clasificând exemplele de enunțuri incomplete, după specia subordonatei, se pot constata următoarele:

Aproape fără excepție, subordonatele cu regenta neformulată sunt circumstanțiale temporale, introduse prin „când”, mai rar „după ce”, „dacă”. Situația se explică, pe de o parte, prin frecvența mare a acestor specii de subordonate și, pe de altă parte, prin topica frazei, care, de obicei, plasează temporala marcând un raport de simultaneitate sau de anterioritate înaintea regentei.

Cele mai multe subordonate fragmentare sunt atributive, cauzale și obiective directe, propoziții a căror poziție normată este în urma regentei.

Enunțurile eliptice de regentă se deosebesc de cele fragmentare prin gramaticalitatea acestora. Ele nu se datorează unor ezitări, corectări sau întreruperi în mesaj, ci își au originea în tendința limbii spre economie expresiei.

După contextul în care apar, pot fi distinse elipsele propriu-zise și elipsele bazate pe subînțelegerea elementului regent, prezent într-o secvență de text precedentă.

Subordonatele cu regenta subînțeleasă pot fi întâlnite în text continuu de genul: „N-am fost un om așa că… zurbagiu ei om cum a dat Dumnezeu.”

În principiu, toate speciile de subordonate pot apărea în această situație; în practică, cele mai frecvente sunt circumstanțialele.

Elidare regentei se poate baza pe ceea ce am numi presupoziții lingvistice. De exemplu, vorbirea directă și vorbirea directă legată implică prezența unui verb de declarație; tocmai acest raport de implicație face posibilă elidarea verbului, chiar atunci când este determinat de o subordonată.

Același tip de presupoziție lingvistică stă la baza unor expresii fixe, cu largă circulație în vorbirea curentă și populară, a căror formulare completă este considerată redundantă: „Mama zice fie ce-o vrea Dumnezeu acuma.”

Dintre numeroasele construcții eliptice de regentă, literatura de specialitate relevă câteva interesante prin frecvența lor în tipul de text analizat și prin absența lor din unele stiluri funcționale ale limbii. Ele se încadrează, toate, în tipul de elipsă denumit de Havers „syntaktische Kurzung”

„Gramatica Academiei” înregistrează subordonatele cauzale depinzând de un verb de declarație elidat; aceste subordonate „arată cauza pentru care e formulată propoziția regentă”.

Literatura de specialitate consideră că în aceeași categorie a subordonatelor circumstanțiale de cauză depinzând de un verb de declarație elidat și coordonat cu altă propoziție, trebuie încadrate și numeroasele exemple în care verbul „a zice” apare în text, fie la începutul unei replici, fie în înteriorul acesteia, dar cu valoarea unui automatism verbal, a unui „cuvânt de umplutură” specific narațiunii populare.

Subordonata circumstanțială cauzală eliptică de regentă stă la baza construcțiilor de tipul: „Lasă mamă că-ți fac alta!”

De data aceasta, propoziția elidată, coordonată cu imperativul „lasă” sau, eventual, o apoziție a acestuia, are sensul „nu te supăra”, „n-avea grijă”. Frecventă în vorbirea populară, această elipsă s-a gramaticalizat.

Uneori, în regenta elidată a unei subordonate circumstanțiale cauzale trebuie să presupunem o reluare amplificată a falsei regente: „și… l-am dat și eu la școală, a crescut băiatul, l-am îngrijit că fata mi-a murit.” Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „și… l-am dat și eu la școală, a crescut băiatul, l-am îngrijit și fata mi-a murit.”

Se remarcă regenta elidată, situată în același plan sintactic cu regenta aparentă.

Literatura de specialitate semnalează subordonatele eliptice de regentă a căror specie sintactică este indicată de conectiv și, în mare măsură, de context, dar a căror regentă nu poate fi reconstruită într-o formă lapidară, aceasta identificându-se cu conținutul întregului pasaj precedent.

Alături de enunțuri incomplete, exprimarea orală nenormată cuprinde numeroase enunțuri pleonastice. Interpretându-le nu din punctul de vedere al conformității cu norma, ci din acela al discursului oral în desfășurare, literatura de specialitate preferă să vorbească, în asemenea cazuri, de redundanță.

În ceea ce privește subordonatele repetate, literatura de specialitate nu face referire la repetițiile cu funcție stilistică, marcând superlativul unei calități, caracterul intensiv sau durativ al unei acțiuni, participarea afectivă a vorbitorului, consemnând în acest sens numai repetițiile neutre din punct de vedere stilistic.

Aceste repetiții, mai des ale unor cuvinte, uneori ale unor întregi propoziții, pot fi generate fie de o ezitare a subiectului: „Și când am văzut că nu-i mai văd pe ei, că ei trecuse… trecuse din mine la vale am dat chiot.”, fie de necesitatea de a relua firul narațiunii după o intercalare explicativă: „Hai să mergi… la nuntă că am nuntă. zic. Terminasem cu nunta lui Tănase și-acuma… că am nuntă, zic.”

Se semnalează prezența unor construcții sintactice aparte, necunoscute limbii scrise normate, în cadrul căreia delimitarea propozițiilor se dovedește dificilă.

Două propoziții, identice ca termeni dar „simetrice” ca topică, se contopesc într-o singură unitate de intonație: „Și i-am luat tot, tot , tot i-am luat.”

Fenomenul se explică prin lipsa de perspectivă asupra textului: propoziția, începută cu topica logică, este continuată, de la un punct, cu topica inversă: „La noi venise în casă la noi niște ofițeri.”

Când elementul comun celor două propoziții este subiectul, cea de-a doua parte a construcției repezintă, dimpotrivă, o revenire la topica „normală”: „Era Moș Ștefan era numa sânge pe față.”

Este de remarcat că, de obicei, enunțurile de acest tip au o încărcătură afectivă vizibilă și din prezența accentului în intensitate. Acțiunea afectivității se reflectă în topica inversă, introdusă inițial sau ulterior în enunț; în același timp, ea oferă o explicație pentru rapiditatea cu care vorbitorul trece, sub impulsul unei emoții și în căutarea expresivității, de la o formulă sintactică la alta.

Se mai găsesc situații în care se contopesc două propoziții diferite, având însă un termen comun: „De-acolo m-a mutat la bariera Prutului parcă să zic că i-a zis.”

În cea de-a doua propoziție, care exprimă un comentariu la adresa termenului comun, acesta nu mai este reluat, nici ca atare, nici prin adverbul „așa” De aici impresia de fuziune a celor două propoziții, pe care însă literatura de specialitate le-a înregistrat ca entități separate, una din acestea fiind eliptică.

Subordonata subiectivă. Exemplele de subiective coordonate între ele sunt rare. Ca regulă generală, conectivul subordonator introduce numai prima propoziție, următoarele fiind precedate numai de conjuncția coordonatoare sau fiind juxtapuse: „Dacă mie nu mi-a spus doctorul ș-a oprit numa pe Radu acolo… înseamnă ca de mine-i greu.”

Subordonata predicativă. Predicativa este una din subordonatele cele mai slab reprezentate. Raportat la numărul de exemple, numărul conectivelor care o introduc, este remarcabil ridicat: „că”, „să”, „care”, „cât”, „cum”: „Eu vreau să fac Învierea cas ș-apăî fie cum o fi!”

Subordonata atributivă poate fi introdusă cu ajutorul pronumelor relative: „Era haiduci care umbla prin sate.”, adverbelor și locuțiunilor adverbiale relative: „Ne-o dus la un șantan unde cânta 12 artiste” sau conjuncțiilor: „E stare de asediu și e caz de ne-mpușcă.” Aceste raporturi de subordonare se pot transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Era haiduci și umbla prin sate.”; „Ne-o dus la un șantan, dar cânta 12 artiste”; „E stare de asediu și ne-mpușcă.”

Subordonata completivă directă. Examinând completivele directe introduse prin „că” în exemplul: „Nu i-a mai plăcut soțului c-a zis că muierea cu copil mic nu e bună de nimic.”, reține atenția următoarea construcție: regenta precedă subordonata; predicatul regentei, diferit de cel al subordonate, este, de obicei, un verb de percepție sau de cunoaștere; subiectul subordonatei nu este exprimat în subordonată, dar este anticipat, printr-un nume în acuzativ, în regentă.

Acest raport de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Nu i-a mai plăcut soțului și a zis că muierea cu copil mic nu e bună de nimic.”

„Gramatica Academiei” vorbește, în asemenea cazuri, de subordonate predicative suplimentare, subordonate care exprimă o acțiune simultană cu acțiunea regentei, referitoare la subiectul, complementul direct sau complementul indirect al regentei.

Majoritatea completivelor directe introduse prin pronume și adverbe interogativ-relative, precum și cele introduse prin conjuncția „dacă”, sunt propoziții interogative indirecte. Numărul acestora este mai mic în cazul completivelor indirecte. Problemele ridicate de interogativele indirecte sunt însă, în linii mari, aceleași, indiferent de funcția sintactică a propoziției.

Subordonata completivă indirectă poate fi introdusă prin intermediul conjuncțiilor „că”, „să”, „ca să”, „de”, „de să”, „dacă”: „Nu-mi aduc aminte… dacă nu cumva…” sau al pronumelor interogativ-relative „cine”, „ce”, „care”: „Și -a băgat la reanimale cum se spune la spital care sunt mai grav bolnavi” ori al adverbelor interogativ relative „unde”, „încotro”, „când”: „Îmi aduc aminte din nouă sute treisprezece… când a-nceput războiu în Bulgaria.”

Subordonata circumstanțială de loc. Coordonarea în cazul acestei subordonate se realizează prin juxtapunere, fiecare circumstanțială păstrându-și conectivul: „Muncea pe unde apuca, pe unde… le dădea Dumnezeu și lor putere.”

Subordonata circumstanțială de timp. Exemplele de subordonate circumstanțiale de timp coordonate între ele nu sunt prea numeroase. În cele mai multe cazuri, conectivul nu se repetă în cea de-a doua propoziție, dependența față de regentă fiind marcată indirect, prin conjuncția coordonatoare: „După ce i-a făcut otopsia și ni l-a dat acasă, n-am putut să-l mormântăm.”

Coordonarea se poate realiza și prin simpla juxtapunere: „După ce l-am dus înlontru, l-am predat, pe caporal l-am făcut sergent.”

Subordonata circumstanțială de mod. În literatura de specialitate, se înregistrează extrem de puține fraze care cuprind subordonate circumstanțiale de mod coordonate între ele, în aceste cazuri conectivul modal fiind omis în cea de-a doua subordonată: „Și eu fără să-mi dau cu ideea că ce-am pățit să mă uit pe lângă mine cum oi fi eu m-am dus îndărăt în deal.”

Subordonata circumstanțială consecutivă. Coordonarea mai multor subordonate circumstanțiale consecutive se dovedește relativ uzuală. Indiferent dacă raportul dintre coordonate este copulativ sau adversativ, conjuncția subordonatoare apare o singură dată: „Și ne cura sudorile pe… obraz în jos de ni se băga-n ochi și ne ustura obrazu.”

Subordonata circumstanțială de cauză. Exemplele pentru o regentă determinată de două subordonate circumstanțiale de cauză sunt mai numeroase decât pentru subordonatele circumstanțiale de timp sau loc. Explicația acestei situații trebuie căutată în planul de referință: în mod normal, o acțiune nu se petrece în două locuri sau în două momente dintr-o dată; din două subordonate circumstanțiale temporale sau locale coordonate, ultima precizează, de obicei, sensul celei dintâi.

În cazul coordonării a două sau mai multe subordonate circumstanțiale de cauză, omiterea conjuncției subordonatoare după cea coordonatoare, constituie regula: „Nu beau nimica eu că… am băut acasă niște vin și-mi face rău când beau și sunt la drum.”

Subordonata circumstanțială de scop. Coordonarea subordonatelor circumstanțiale de scop se poate realiza în situația în care repetarea conjuncției „să” – marcă a modului conjunctiv, este obligatorie. Totuși, sunt situații în care repetarea conjuncției compuse nu este obligatorie: „Culege ea o poală de boz… ca să-l oblojească, să-l facă.”

În două subordonate circumstanțiale de scop negative, utilizarea conjuncției simple și omiterea negației în subordonata circumstanțială de scop coordonată constituie regula: „Iar încălecam pe-un măgar, iară mă dăm jos ca să n-adorm să pierz oile.”

Așadar, subordonatele circumstanțiale de scop coordonate nu sunt, în mod obligatoriu, legate prin conjuncții coordonatoare, multe dintre ele fiind, de fapt, o reluare sau o reformulare a propoziției precedente. Aceasta dă, uneori, naștere unor construcții ambigue, în care cea de-a doua subordonată circumstanțială de scop poate fi interpretată fie drept coordonată, fie drept subordonată a celei dintâi: „Dute și-i spune să vie la Cluj s-o aduc aicea la un doctor să vedem că ce are.”

Subordonata circumstanțială condițională. Atunci când regenta este determinată de mai multe subordonate condiționale, conjuncția specifică introduce, de regulă, numai prima subordonată din serie: „Eu voi veni și te-o ajuta dacă vorba aia mi-i cere și… vei avea nevoie.”

Coordonatele pot fi, de asemenea, juxtapuse: „Dacă nu ieși afară, dacă nu bei apă, nu mai vrei nimica, mă culc și eu oleacă.”

În literatura de specialitate, nu s-a întâlnit încă niciun caz de asociere a unei circumstanțiale cu un complement condițional, situație explicabilă dacă ținem seama de poziția precară a acestui complement în limba română.

Singurul caz de reluare a subordonate printr-un adverb pronominal apare într-o frază în care subordonata circumstanțială condițională se apropie, ca sens, de o subordonată circumstanțială de cauză: „Dacă el îi numea suplinitor atunci cum să dăm fata după el?”

Subordonata circumstanțială concesivă. Pentru realizarea coordonării între subordonatele circumstanțiale concesive, se întâlnesc două procedee:

Subordonatele circumstanțiale concesive sunt juxtapuse și își păstrează conectivul specific: „Ș-acuma că-i mare, că-i de 14 ani și tare mult îi legat de noi.”

Subordonatele circumstanțiale concesive sunt coordonate prin conjuncția „și”, cea de-a doua pierzându-și conectivul subordonator: „Chiar dacă-i face o operație și-l scoate pe el de-acolo vinele… merge-n continuare.”

Subordonata circumstanțială opozițională este introdusă prin locuțiunea „în loc să”: „Se șterge de sudoare pe față cu mâinile în loc să scoată batista.” Acest raportu de subordonare se poate transforma în raport de coordonare după cum urmează: „Se șterge de sudoare pe față cu mâinile, dar nu scoate batista.”

Subordonatele circumstanțiale sociative și instrumentale, deosebite între ele numai din punct de vedere semantic, sunt introduse de pronume relative, precedate de prepoziția cu: „În fiecare zi mergeam la Constanța! Cu ce găseam: cu ocazie cu ce pleca.”

Ca regulă generală, fraza conține, pe lângă subordonată, și un complement sociativ, respectiv instrumental.

Subordonata circumstanțială de relație este introdusă prin „să”. Subordonata poate fi echivalentă cu un complement de relație exprimat prin supinul precedat de „de” al verbului din regentă: „Să le mai scape d-abia le-a scăpat.”

Subordonata circumstanțială de excepție sau restrictivă se remarcă prin relativa varietate a conectivelor înregistrate. Majoritatea subordonatelor circumstanțiale de excepție sau restrictive sunt introduse prin „decât” și construite cu conjunctivul: „N-am mai avut decât să plec.”

ΒIΒLIΟGRАFIΕ

TRАTАTΕ ȘI STUDII DΕ SPΕϹIАLITАTΕ

Adam, Jean Michel, „Lingvistica textuală”, Institutul European, București, 2008;

Anghel, Petre, „Stilistica limbii române”, Ed. Viață și sănătate, București 1999;

Avram, Mioara, „Evoluția subordonării circumstanțiale cu elementele funcționale în limba română”, Ed. Academiei, București, 1960;

Avram, Mioara, „Gramatica pentru toți”, Ed. Academiei, București, 1986;

Avram, Mioara, „Observații asupra coordonării”, SG II, 1957;

Avram, Mioara (coordonator), „Sintaxa limbii române în secolele al XVI-lea – al XVII-lea”, Ed. Academiei Române, București, 2007;

Barbu, Nicolae I., „Juxtapunerea în greacă, latină, română”;

Barbu, Nicolae I., „Sintaxa limbii române după metoda istorico-stilistică”, Ed. „Gina” Alecu Zarchievici, București, 1945;

Bejan, Dumitru, „Gramatica limbii române. Compendiu”, Ed. Echinox, Cluj, 1997;

Beldescu, G., „Coordonarea simplă, complexă și contextuală”, București, 1973;

Benveniste, Emil, „Probleme de lingvistică generală”, vol. 1, Ed. Universitas, București, 2000;

Bulgăr, Gh., „Limba română. Sintaxă și stilistică”, Ed. didactică și pedagogică, București, 1968;

Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, „Sintaxa limbii române”, București, 1994;

Coteanu, Ion, „Gramatica de bază a limbii române”, Ed. Albatros, București, 1982;

Coteanu, Ion, „Gramatică. Stilistică. Compoziție”, Ed. Științifică, București, 1990;

Coteanu, Ion, „Stilistica funcțională a limbii române”, Ed. Academiei, București, 1973;

Coteanu, Ion, „Structura și evoluția limbii române (de la origini până la 1860)”, Ed. Academiei, București, 1981;

Cruceru, Constantin, Vasile Teodorescu, „Gramatica limbii române”, Ed. Gramar, București, 2008;

Diaconescu, Ion, „Probleme de sintaxă a limbii române actuale”, ESE, București, 1989;

Diaconescu, Ion, „Sintaxa limbii române”, Ed. Enciclopedică, București, 1995;

Dimitriu, Corneliu, „Gramatica limbii române explicată. Sintaxa”, Ed. Junimea, Iași, 1982;

Dimitriu, Corneliu, „Tratat de gramatică a limbii române. 2. Sintaxa”, Institutul European, Iași, 2002;

Dragomirescu, Gheorghe N., „Sintaxa și stilistica propozițiunilor independente cu privire specială asupra coordonatelor adversative comparate cu subordonata concesivă”, Ed. Astra, Brașov, 1939;

Drașoveanu, D. D., „Teze și antiteze în sintaxa limbii române”, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1997;

Drăganu, Nicolae, „Elemente de sintaxă a limbii române”, Institutul de Linguistică Română, București, 1945;

Drăganu, Nicolae, „Istoria sintaxei”, Institutul de Linguistică Română, București, 1945;

Dumitrescu, Suzana Carmen, „Coordonarea prin joncțiune în limba română”, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1979;

Edelstein, Frieda, „Despre dubla subordonare în limba română”, București, 1972;

Ețcu, Ion, „Sintaxa elementară în limba română”, Chișinău, 2000;

Felecan, Nicolae, „Sintaxa în limba română”, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2011;

Graur, Alexandru, „Gramatica azi”, Ed. Academiei, București, 1973;

Graur, Alexandru, „Studii de lingvistică generală”, Ed. Academiei, București, 1960;

Graur, Alexandru, „Tendințele actuale ale limbii române”, Ed. Științifică, București, 1968;

Graur, Alexandru (coordonator), „Istoria limbii române”, vol. 1, Ed. Academiei, București, 1965;

Guțu Romalo, Valeria„Sintaxa în limba română – probleme și interpretări”, Ed. didactică și pedagogică, București, 1973;

Haspelmath, Martin, „Coordinating constructions”, John Benjamins, Amsterdam, 2004;

Iordan, Iorgu, „Gramatica limbii române”, ediția a II-a, București, 1946;

Iordan, Iorgu, „Limba română contemporană”, Ed. Științifică, București, 1965;

Irimia, Dumitru, „Gramatica limbii române”, ediția a II-a, Ed. Polirom, Iași, 2004;

Jianu, Magda Maria, „Microsistemul relatorilor în limba română”, Ed. didactică și pedagogică, București, 2002;

Lyons, J., „Introducere în lingvistica teoretică”, Ed. Științifică, București, 1995;

Merlan, Aurelia, „Sintaxa limbii române. Relații sintactice și conectori”, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2001;

Mladin, Constantin Ioan, „Probleme ale terminologiei sintactice moderne în româna contemporană”, Ed. Eternitas, Alba Iulia, 2003;

Mladin, Constantin Ioan, „Probleme de sintaxă. Relații și funcții sintactice”, Ed. Cartea Universitară, București, 2006;

Mladin, Constantin Ioan, „Sintaxa limbii române. Unitățile sintactice”, Ed. Cartea Universitară, București, 2006;

Munteanu, Ștefan, „Lingvistică și stilistică. Însemnări pe marginea cultivării limbii”, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2005;

Nădejde, Ioan, „Gramatica limbii române – fonetica, etimologia, sintaxa și istoria limbii române pentru clasele liceale”, Ed. Librăriei P. C. Popovici, Iași, 1884;

Niculescu, Al., Mioara Avram, „Evoluția subordonării circumstanțiale cu elemente conjuncționale în limba română”, Ed. Academiei, București, 1960;

Philppide, Alexandru, „Principiile de istorie a limbii”, București, 1894;

Popescu, Ștefania, „Gramatica practică a limbii române”, Ed. Orizonturi, București, 1995;

Shopen, Timothy, „Language typology and syntactic description”, ediția a II-a, Cambridge University Press, Cambridge, 2007;

Stati, Sorin, „Teorie și metodă în sintaxă”, EARSR, București, 1967;

Șerban, Vasile, „Curs practic de sintaxă a limbii române”, Ed. didactică și pedagogică, București, 1964;

Șerban, Vasile, „Sintaxa limbii române. Curs practic”, Ed. didactică și pedagogică, București, 1970;

Teiuș, Sabina, „Coordonarea în limba română. Structuri coordonate în graiurile daco-române”, Cluj-Napoca, 1945;

Teiuș, Sabina, „Coordonarea în vorbirea populară românească”, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1980;

Vasiliu, Emanoil, „Preliminatorii logice la semantica frazei”, București, 1978;

Vulpe, Magdalena, „Subordonarea în frază în dacoromâna vorbită”, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1980.

АRTIϹΟLΕ ÎΝ RΕVISTΕ DΕ SPΕϹIАLITАTΕ

Bejan, D., „Relația internă frecventă în sintaxa limbii vechi”, în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, Cluj, 1972, pp. 93-99;

Bidian, V., „Observații asupra frazei în graiurile din Oltenia. II. Probleme de subordonare”, în „Cercetări de lingvistică”, Cluj, nr. 5, 1972, pp. 5-20;

Bîtea, Ioan, „Construcții pseudodisjunctive copulative. Prezentare generală”, în „Limba română”, nr. 2, 1985, pp. 113-123;

Bîtea, Ioan, „Puncte de vedere despre coordonarea disjunctivă”, în „Limba română”, nr. 1, 1987, pp. 35-45;

Drașoveanu, D. D., „Coordonarea / subordonarea – o diviziune dihotomică”, în „CL”, nr./ 1. 1975, pp. 27-32;

Hodiș, Viorel, „Juxtapunerea și aderența”, în „Lingvistica”, Oradea, vol. 7, 1973, pp. 31-47;

Iacob, Ștefan, „Coordonare, subordonare și logică”, în „Limba română”, nr. 5, 1958, pp. 49-55;

Mitran, Mircea, „Note despre coordonare”, în „Limba română”, nr. 5, 1962, pp. 507-513;

Muțiu, Ion, „Probleme privitoare la raportul de coordonare în limba română”, în „AUT”, vol. 6, 1968, pp. 159-166;

Neamțu, G. G., „Observații supra conjuncțiilor corelative disjunctive”, în „Limba română”, nr. 6, 1982, pp. 504-507;

Săteanu, Cornel, „Coordonarea explicativă”, în „Limba și literatura română”, nr. 11, 1966, pp. 375-383;

Teiuș, Sabina, „Există coordonare conclusivă?”, în „CL”, nr. 2, 1977, pp. 239-241;

Teodorescu, Ecaterina, „Coordonarea cauzală”, în „Studii și comunicări științifice”, 1962, pp. 256-251;

Trandafir, Gh., „Observații cu privire la interpretări recente ale funcțiilor și relațiilor de subordonare intrapropozițională”, în „Limba română”, nr. 1, 1985, pp. 3-15;

Vraciu, Ariton, „Unele probleme teoretice ale sintaxei”, în „Analele științifice ale universității Al. I. Cuza din Iași”, vol. 24, Iași, 1978, pp. 5-13.