Studiubibliograficanuli (1) [611399]

Universitatea d e Stiinte Agronomice si Medicina Veterinara Bucuresti

Ș
coala Doctoral ă de Medicină Veterinară

​
Studiu bibliografic

​
privind

etioepidemiologia
​
,
​
tabloul clinic,

diagnosticul si tratamentul babesiozei la carnivore

Doctorand
​

​
Conducător de doctorat:

Moscu Cristin el
​
Prof. Univ. Dr
​
. Liviu Ioan Mitrea

Anul l 2016

Introducere

Babesioza este o boa la parazitara cunos cuta din antichitate si care poate

evolua grav, mai ales la vite, putand fi intalnita insa si la alte specii de animale

domestice si salbatice si chiar la pasari. Dupa
​

​
tripanosomiazã, este cea mai

raspandită hemoparaz itoză.

În anul 1885, V ictor Ba bes a descoperit un s porozoan parazitar al capu
ș
elor

denumit mai tarziu
​
Babe sia
​
, in cinstea lui. El a fost primul care a documentat boala,

in 1888, descriind sim ptome de anemie hemolitică severă înso
ț
ită de

hemoglobinurie. În ace a perioadă, in
Ț
ările Rom ane, babesioza determina moartea a

50000 de vite anual. C onsiderând ca agentul infec
ț
ios identificat este o ba cterie, l-a

denumit
​
Haematococc us bovis
​
. In a nul 1892, de scoperă acelasi tip de parazit in

sangele oilor. În 1893 , adica la cinci ani de la descoperirea lui Babes, Theobald

Smith si Fred Kilbou rne dove desc
​
Pyrosoma,
​
redenumită mai tarziu
​
Babesia

bigemina ,
​
ca agent ca uzal al febrei de Texas a vitelor. T ot in acela
ș
i an, in cinstea lui

Babes, Starcovici dă acestor pa raziti num ele de
​
Babesia bov is, Babesia ovis
​
ș
i

Babesia bigemina
​
. Kilbourne , intr-o stralucită serie de studii, demonstrează ca

Babesia bigemina
​
este t ransmisă de capu
ș
a ixodidă
​
Boophy lus annul atus
​
. Aceasta

este prima demonstrare a transmiterii unui agent patogen de la artropode la

mamifere. El a observ at de asemenea transmiterea transovariană si transstadială a

parazitului. La scurt t imp după aceea, ace
ș
ti hemoparazi
ț
i au fost observa
ț
i si in

sângele altor animale dom estice- la câini, in 1895 a u fos t descri
ș
i de Piana
ș
i

1

Galli-Valerio iar la cai de către Koch in 1904. D enumirea de piroplasme sau

piroplasmide se refera a tat la genul
​
Babesia
​
cât
ș
i
​
Theileria.

Babesioza cani na a fost descrisă clinic pentru pri ma dată în Africa de Sud la

sfâr
ș
itul anilor 1800 si ini
ț
ial s-a considerat a fi o "form ă biliară" de boală Carre,

majoritatea cercetători lor considerând astazi că de fapt era babesioza produs ă de

Babesia rossi
​
. Prima ra portare de babesioză canină în Statele Unite a fost facută în

1934
ș
i se presupune că a fost determinată de
​
Babesia vogeli
​
. Prima raportare la

câine a unei infec
ț
ii cu
​
Babesia spp
​
. de form ă mică a fost făcută în 1968. P rimele

cazuri endemice de babe sioză cu
​
Babesia spp
​
. de form a mică au fost raportate în

1979 iar dupa 1991, ca zuistica a crescut dramatic (Birkenheuer A, 2009) .

Răspândirea continuă a babesiozei in lume, pagube le econom ice produs e, afectarea

a numeroase specii de a nimale
ș
i a omului, apari
ț
ia tulpinilor rezistente la tratament,

dificultă
ț
ile în tratament apărute in urm a diverselor complica
ț
ii, inclusiv toxicitatea

medicamentelor utiliz ate in tratament, fac ca babesioza
ș
i tratarea ei sa fie încă o

provocare adresată me dicilor
ș
i cercetătorilor.

Morfologia si fi logenia babesiei

Studiile
recen te
ne
ajuta
sa
intelegem
natura
co-evolu
ț
iei
ș
i
interac
ț
iunilor

dintre piroplasmide s i gazdele lor ne vertebrate si vertebrate.

Babesia
sp.
sunt
microorga nismele
protozoare,
adică
eucariotele
inferioare

care
apar
ț
in
Alveola ta
(Cavalier-Smith,
1991).
Membrii
acestui
grup
sunt

caracterizati
prin
preze n
ț
a
unui
invelis
celular
aparte,
pelicula.
Pe
langa
membrana

celulara
exterioara,
pelicula
este
compusa
dintr-un
strat
subiacent
de
vezicule

(alveole)
ș
i
un
strat
secunda r
de
microtubuli.
Acestia
din
urmă
sunt
implicati
în

motilitatea
parazitului
si
invazia
celulei
gazdă
(Lew
ș
i
colab.,
2002) .
Alveolata
sunt,

la
rândul
lor,
împăr
ț
ite
în:
Ciliata,
Foraminifere,
Dinoflagelata
ș
i
Apicomplexa.

2

Protozoarele
Apicom plexa
sunt
reprezentate
de
mai
mult
de
300
de
genuri,

incluzand
aproape
4.600
de
specii.
Se
disting
prin
complexul
lor
apical,
care
a
fost

descoperit
numai
după
apari
ț
ia
microscopului
electronic.
Complexul
apical

constituie
un
aparat
sofisticat
pentru
invazia
celulelor,
ș
i
este
esen
ț
ial
pentru
modul

de
viata
obligat
intrac elular
al
acestui
grup
de
organisme.
Acesta
este
format
dintr-o

serie
de
structuri
mem branoase
clar
diferen
ț
iate,
care
pot
include
unul
sau
mai
multe

inele
polare,
un
parab oloid
de
rota
ț
ie
form at
dintr-o
spirală
de
microtubuli,
roptrii,

granule
dense,
corpu ri
sferice,
numeroase
microneme
ș
i
microtubuli
subpe liculari

care
se
extind
de
la
inelul
polar
catre
polul
posterior
(Sam-Yellowe,
1996;

Blackman
ș
i
Bannist er,
2001).
În
plus,
apicomplexanii
au
în
general
o
plastida

caracteristica,
apicop lastul,
despre
care
se
crede
că
a
fost
doba ndit
prin

endosimbioza
de
la
alge
ș
i
desfasoara
activitati
metabolice
specifice
cum
ar
fi

biosinteza
acizilor
gra
ș
i
(cai
ale
biosintezei
isoprenoide)
(Gleeson,
2000; .
Ram
ș
i

colab.
2008).
Cu
excep
ț
ia
game
ț
ilor
unor
specii,
protozoarele
Apicomplexa
nu

posedă
cili
sau
flageli.
Acestea
prezinta
celula
complexa,
cicluri
care
implică
gazde

definitive
ș
i
intermedia re
(Melhorn
ș
i
Schein,
1984;
Striepen
ș
i
colab.,
2007) .
În
plus

fa
ț
ă
de
Babesia
spp
​
.,
exista
mai
multe
protozoare
de
importan
ț
ă
medicală
ș
i
/
sau

veterinara
cunoscute
si
care
apar
ț
in
încrengăturii
Apicomplexa,
cum
ar
fi

Plasmodium,
Eimeria ,
Neospora,
Crypt osporidium
ș
i
Toxopl asma,
printre
altele.

Figura
1
arată
morfolo gia
tipica
unui
parazit
apicomplexan,
de
ș
i
unele
structuri
pot
fi

absente
în
anumite
grupuri ,
cum
ar
fi
paraboloidul
de
rota
ț
ie
la
piroplasmide
(care,

prin
urmare,
fac
parte
din
grupul
Aconoidasida)
ș
i
apicoplastul
la
Cryptosporidium

(Morrissette
ș
i Sibley, 2002, Z hu si col 2000).

3

Fig1. Structura generala a unui apicomplexan

Morfologia
comparativă
sugerează
că
cel
mai
recent
strămo
ș
comun

(MRCA)
din
grupul
apicomplexanilor
(care
include
gregarine,
piroplasmide,

Plasmodium,
coccidii ,
cryptosporidia,
etc.)
avea
o
prezen
ț
ă
predominantă
în
mediile

marine,
cu
etape
de
hrănire
extracelulara
(parazitism
mizocitozic)
ș
i
un
ciclu
de

via
ț
ă care implică o singură gazdă nevertebrata (Leander, 2007) .

Într-o
serie
de
studii,
originea
​
Apicomplexa
a
fost
estimata
pe
baza
ceasului

molecular
în
intervalul
cuprins
între
1100
ș
i
500
Ma
(Escalante
ș
i
Ayala,
1995;

Douzery
ș
i colab., 2004; Berney
ș
i Pawlowski, 2006; Parfrey
ș
i colab., 2011) .

4

Un
studiu
efectuat
de
Parfrey
si
col.
(2011)
si
care
este
în
conformitate
cu

cele
mai
bune
criterii,
estimează
originea
Apicomplexa
în
jurul
valorii
de
1100
Ma

(CI: 1250-1000 Ma).

Analiza
filoge netică
indică
faptul
că
membrii
genului
Colpode lla
formează

un
grup
soră
cu
Apicom plexa
(Kuvardina
ș
i
colab.,
2002;
Yuan
ș
i
colab.,
2012) .

Colpodellidele
sunt
flagelate
prădătoare
care
se
hrănesc
cu
alge
unicelulare
prin

atasarea
la
celula
prada
ș
i
extragerea
citoplasmei
prin
intermediul
structurilor

specializate,
într-un
proces
numit
mizocitoza.
Aceste
structuri
specializate
sunt

considerate
omoloage
ale
complexul
apical,
care
a
permis
​
Apicomplexa
să
se

angajeze
într-un
stil
de
via
ț
ă
parazitar
prin
invazia
unei
celule
gazdă
(pradă).

Probabil
ca
​
Apicompl exa
s-a
dezvoltat
prin
trecerea
de
la
pradarea
mizocitozica

intalnita
la
gregarine
ș
i
criptosporidii
la
parazitismul
mizocitozic
intracelular
a
ș
a

cum
este
intalnit
la
piroplasmide,
Plasmodium
ș
i
coccidii.
Prin
urmare,

apicomplexanii
sunt
parazi
ț
i;
cu
toate
acestea,
într-un
caz
singular,
a
fost
descris
un

apicomplexan
simbi otic,
Nephrom yces,
acest
fapt
sugerand
că
asocia
ț
iile

simbiotice
ar
putea
fi
o
caracteristică
veche
a
Apicomplexa
(Perkins
ș
i
colaboratorii,

2000.
Huang
ș
i
Kissi nger,
2006;
Morrison,
2009;
Okamoto
ș
i
McFadden,
2008;

Saffo
ș
i
colab.,2010).
Multi
dintre
apicomplexani
posedă
apicoplast,
o
rămă
ș
i
ț
ă
de

plastida
a
unei
alge
stravechi
pe
care
au
mo
ș
tenit-o
de
la
strămo
ș
ul
lor
comun,
(Lim

ș
i
McFadden,
2010).
Acest
organit
este
încă
prezent
la
piroplasmide,
coccidii
ș
i

Plasmodium,
dar
a
fost
pierdut
de
Crypt osporidium
ș
i
de
asemenea
de
gregarine

(Lang-Unnasch
ș
i
colab.,
1998;
Zhu
ș
i
colab.,
2000;
Rapid
ș
i
colab.,
2001;
Huang
ș
i

colab.,
2004;
Moore
ș
i
colab.,
2008;
Sato,
2011).
De
ș
i
cele
mai
multe
rapoarte
par
să

favorizeze
ipoteza
ca
originea
apicoplastului
e
in
algele
ro
ș
ii,
dove zi
ale
originii
in

algele
verzi
au
fost
de
asemenea
prezentate
(Moore
ș
i
colab.,
2008;
Lau
ș
i
colab.,

2009;
Janouskovec
ș
i
colab.,
2010).
Recent,
Chromera
vella
a
fost
descrisă
ca
fiind

singura
ruda
cunoscu tă
apropi ată
a
apicomplexanilor
cu
o
plastida
fotosintetica

5

func
ț
ionala.
Aceasta
plastida
con
ț
ine
un
genom
cu
caracteristici
genetice
gasite

exclusiv
la
apicomple xanii
parazi
ț
i
(Moore
ș
i
colab.,
2008) .
Se
poate
presupune
că

stramosul
Apicomplexa
a
fost
un
organism
unicelular
fotosintetizant
si
că,
eventual,

după
adaptarea
la
mizoc itoza
ș
i
ulterior
la
un
stil
de
via
ț
ă
parazit
a
redus
plastida
sa

la rămă
ș
i
ț
a apicoplast ului ( Kuvardina et al, 2002, M oore
ș
i colab, 2008) .

Originea
presupus ă
a
capusei
ca
gazda
a
piroplasmidelor
a
fost
datata
la

aproximativ
300
Ma
(CI,
325-275
Ma)
iar
gazdele
mamifere
ș
i
păsări
de
la
120
Ma

ș
i
respectiv
220
Ma
(Dunlop
ș
i
Seldon,
2009;
Jeyaprakash
ș
i
Hoy,
2009;
Parfrey
ș
i

colab.,
2011).
Estimă rile
pe
baza
ceasului
molecular
ale
originii
piroplasmidelor

variază
larg,
intre
820-17
Ma,
ș
i
sunt
în
mod
evident
insotite
de
o
incertitudine

considerabilă.
Un
sprijin
suplimentar
pentru
validitatea
estimărilor
inferioare

(300-17
Ma)
este
prezen
ț
a
ciclul
de
via
ț
ă
dixen
ca
o
caracteristică
definitorie
a

piroplasmidelor
si
ca
originea
lor
trebuie
să
fie
datata
după
apari
ț
ia
căpu
ș
elor
gazdă

si a gazdelor vertebra te.

Recent,
s-a
demonstrat
că
Nuttalliella
namaqua
​
,
singura
specie
din
genul
de

capuse
Nuttalliella,
poate
reprezenta
o
"fosilă
vie
''
a
căpu
ș
elor
(Mans
et
al.,
2011) .

Habitatul
sau
semiari d
(Namaqualand
ș
i
Karoo,
Northern
Cape,
Africa),
a
fost

men
ț
inut
din
Perioad a
Permiană
(300-250
Ma)
ș
i
plasează
originea
căpu
ș
elor
în

Africa
de
Sud.
​
Nuttal liella
namaqua
se
hrăneste
pe
ș
opârle,
dar
nu
pe
mamifere.

Mans
ș
i
colab.
(2011)
presupun
că
​
N.
namaqua
s-a
hrănit
ini
ț
ial
pe
therapside
,
care

au
trăit
în
acel
momen t
în
această
regiune.
Dupa
ce
therapsidele
au
fost
înlocuite
cu

diapside,
este
posibil
sa
fi
aparut
trecerea
la
ș
opârle
ca
gazda
preferen
ț
iala.
În

consecin
ț
ă,
ș
opârlele
(
ș
i
eventual
alte
diapside),
ar
fi
fost
unele
dintre
cele
mai

importante
specii
gazdă
parazitate
de
căpu
ș
ele
dure
ș
i
moi.
Mult
mai
târziu
a
avut

loc o comutare la mami fere ca gazdă.

In
context
evolutiv,
descendentii
Babesia
s.l.
​
pot
avea
origine
mai
veche,

deoarece
poseda
​
doua
tipuri
de
caractere
ancestrale,
in
timp
ce
liniile
de
​
Babesia
s.s.

6

si
​
Theileria
​
poseda
fiecare
cate
un
singur
caracter
ancestral
care
a
facilitat
probabil

cucerirea
de
noi
nise
ecologice.
Linia
​
Theileria
​
isi
bazeaza
proliferarea
pe
schizonti,

creandu-se
un
ciclu
suplimentar
de
inmultire
in
organismul
vertebrat
gazda,

asigurandu-si
astfel
transmiterea
in
timpul
hranirii
capusei.
​
Babesia
s.s..
​
grup
lipsit

de
schizon
ț
i,
a
evolu at
la
transmiterea
transovariana,
o
caracteristică
ce
permite

transmiterea
pe
vertica lă
a
parazitului
atunci
când
gazdele
vertebrate
infectate
nu

sunt
disponibile.
Fieca re
dintre
aceste
caracteristici
asigură
o
propagare
rapidă
ș
i

eficientă
contribuind
proba bil
la
avantajul
competitiv
al
acestor
două
linii
care

parazitează efectivele de animale.

Piroplasmidel e
au
mostenit
cel
mai
redus
apicoplast
cunos cut,
(Zhu
ș
i
colab,

2000;
Sato,
2011),
semnificativ
redus
comparativ
cu
Plamodium
si
​
Toxoplasma,

continand
exclusiv
[Fe-S](sulfid
feros)
si
avand
cai
de
biosinteza
izoprenoide

(Brayton
et
al,
2007;.
Fleige
ș
i
colab.,
2010).
Din
cauza
originii
sale,
acest
organit

are
caracteristici
bacteriene
ș
i
căile
metabolice
pe
care
le
con
ț
ine
s-au
dove dit
a
fi

vitale
pentru
supravie
ț
uirea
parazitului
(Soldati,
1999,
Roos,
1999;
Yeh
ș
i
DeRisi,

2011).

Prin
urmare,
acesta
poate
fi
vizat
de
antibiotice
care,
după
cum
s-a

demonstrat
la
​
Plasmodi um
​
ș
i
Toxoplasma,
​
au
ca
rezultat
moartea
parazitului
(Dahl

ș
i
Rosenthal,
2007;
Wiesner
ș
i
colab.,
2008;
Fleige
ș
i
Solda
ț
i-Favre,
2008) .
In

special
antibioticele
care
vizează
biosinteza
proteinelor
bacteriene
în
plastid
cum
ar

fi
azitromicina,
clind amicina
ș
i
tetraciclina
sunt
frecvent
utilizate
pentru
a
trata

babesioza
umana
ș
i
s-a
demonstrat
de
asemenea
a
fi
eficace
in
babesioza
canină

(Krause
ș
i
colab.,
2000;
Wijaya
ș
i
colab.,
2000;
Krause,
2003;
Vannier
ș
i
colab.,

2008;
Barratt
ș
i
colab.,2010;
Aboulaila
ș
i
colab,
2012.;
Di
Cicco
ș
i
colab,
2012.;
Oz

ș
i Westlund, 2012).

7

​
Taxonomia c lasică

Grupul
care
cuprinde
​
Babesia
​
ș
i
Theileria
a
fost
botezat
''
​
piroplasmida
''

datorită
morfologiei
în
form ă
de
pară
din
etapa
de
inmultire
a
parazitului
în
sângele

gazdei
vertebrate.
Ca
hemoparaziti
care
nu
form eaza
pigmenti
(hemozoina),

piroplasmidele
pot
fi
distinse
in
continuare
de
alte
genuri
care
infecteza
eritrocitele,

precum
​
Plasmodium
si
​
Haemoproteus
​
care
form eaza
pigment
(hemozoina)
in

celulele parazitante (Ui lenberg, 2006).

Înainte
de
aplic area
tehnicilor
de
biologie
moleculara,
erau
descrise
nu
mai

pu
ț
in
de
111
specii
de
​
Babesia
ș
i
39
de
specii
de
​
Theileria
​
.
Pana
in
prezent,

clasificarea
taxonom ică
a
piroplasmelor
era
bazată
aproape
în
întregime
pe

caracteristicile
morfo logice
ș
i
biologice
(Levine,
1988 ;
Mehlhorn
ș
i
colab,
1994; .

Reichard
ș
.a., 2005).

În
particular,
form a
de
transmitere
ș
i
existen
ț
a
sau
absen
ț
a
de
schizon
ț
i
s-au

dovedit
a
fi
caracteris tici
fenotipice
valoroase
pentru
a
distinge
Babesia
sensu

stricto
(
​
s.s
​
)
de
​
Theiler ia
​
(Uilenberg,
2006).
Astfel,
Babesia
s.s.
​
.
au
fost
definite
de

absen
ț
a
schizon
ț
ilor
ș
i
transmiterea
transovariana,
în
timp
ce
existen
ț
a
schizon
ț
ilor
ș
i

transmiterea
exclusiv
transstadiala
plasa
un
parazit
în
genul
Theileria
(Mehlhorn
ș
i

colab, 1994;. Kakoma
ș
i Mehlhorn, 1994).

Un
al
treilea
grup,
care
este
numit
Babesia
sensu
latu
(s.l.)
​
,
cuprinde
toate

piroplasmidele care nu a u put ut fi atribuite fara echivoc fie
​
Babesia s.s.
​
fie
​
Theileria.

8

Babesia
s.l
​
.
arată
numai
transmiterea
transstadiala
ș
i
prin
urmare
nu
apar
ț
ine

Babesia s.s..

​
In
urma
studi ilor,
cei
mai
cunos cuti
reprezentanti
ai
acestor
grupuri
sunt

Theileria
(Babesia)
equi
si
​
Babesia
microti
​
.
După
reevaluare
ș
i
demonstrarea
finală

a
prezentei
schizon
ț
ilor
în
limfocite,
fostul
​
Babesia
equi
a
fost
redenumit
ca

Theileria
equi
​
(Mehlhorn
ș
i
Schein,
1998).
In
cazul
​
Babesia
microti
infectarea

limfocitelor
cu
schizo n
ț
i
nu
a
fost
demonstrata
în
mod
convingător
ș
i
clasificarea

acesteia
în
​
Theileria
a
ramas
îndoielnica
(Mehlhorn
ș
i
Schein,
1984) .
Pentru
alti

paraziti
​
Babesia
s.l
​
.
descrisi
mai
recent,
precum
​
Babesia
conradae
ș
i
​
Babesia

duncani
​
,
care
au
ultrastructură
similara
cu
​
Babesia
microti
​
,
etapa
de
schizon
ț
i

intralimfocitari
nu
a
putut
fi
de
asemenea
demonstrata
(Kjemtrup
ș
i
colab.,2006;

Conrad
ș
i
colab.,
2006).
Investiga
ț
iile
filogenetice
au
confirmat
fara
echivoc
faptul

că
​
Babesia
microti
​
face
parte
dintr-un
al
treilea
gen
de
piroplasmide
iar
liniile

suplimentare
descoperi te
sunt
clasificate
împreună
cu
​
Babesia
microt
​
i
ca
​
Babesia

s.l.
(Mehlhorn
ș
i
colab,
1994; ..
Zahler
ș
i
colab,
2000) .
Cytauxzoon,
​
care
este
de

asemenea
transmisă
de
căpu
ș
e
pisicilor
si
a
fost
separată
din
​
Theileria
pe
baza

invaziei
altor
tipuri
de
celule
gazdă-
celulele
endoteliale
în
loc
de
limfocite
(Barnett

ș
i
Brocklesby,
1968;
Kier
ș
i
colab.,
1979).
Este
de
notat
ca,
cu
toate
acestea,
Levine

(1971)
ș
i
Mehlhorn
ș
i
colab.
(1994)
au
propus
să
se
mute
​
Cytauxzooon
în
taxonul

Theileria
​
,
deoarece
acesta
răspunde
în
mod
clar
unor
criterii
taxonom ice
adecvate

pentru
acest
grup.
Eventuale
investiga
ț
ii
filogenetice
moleculare
pot
furniza
probe

decisive în ceea ce prive
ș
te această chestiune.

Caracterele
fenotipice
care
pot
ajuta
de
multe
ori
în
identificarea
ș
i

diferen
ț
ierea
speciil or
în
timpul
examenului
microscopic,
sunt
mărimea

piroplasmidului
ș
i
numărul
de
celule
fiice,
care
sunt
formate
din
diviziunea

merozoi
ț
ilor.
Piroplas midele
pot
fi
impartite
în
două
grupe
în
func
ț
ie
de
diametrul

lor:
theileriile
ș
i
babe siile
mici(1-2,5
​
µm
​
)
ș
i
speciile
de
babesii
mari
(2,5-5
​
µm
​
).
In

9

orice
caz,
identificarea
speciilor
pe
baza
caracterelor
fenotipice
poate
fi
îngreunată

din
cauza
schimbărilor
în
form a
ș
i
mărime
in
cursul
etapelor
parazitare
în
eritrocit
ș
i

a
faptului
că
unele
specii
de
piroplasmide
pot
fi
diferite
ca
formă
ș
i
mărime,
atunci

când
infecteaza
gazde
vertebrate
diferite
(pleomorfism)
(Homer
ș
i
colab.,
2000) .

Toate
babesiile
mici
(
​
Babesia
​
s.l
​
.),
precum
ș
i
to
ț
i
parazi
ț
iii
​
Theileria
se
împart
în

patru
celule
fiice
merozoite
(cu
form area
de
cruce
malteză),
în
timp
ce
babesia
mare

(
​
Babesia
s.s
​
.)
se
diviz eaza
in
două
celule
fiice
merozoite.
Cu
toate
acestea,
în
ceea

ce
prive
ș
te
criteriile
de
mai
sus,
apar
excep
ț
ii
(de
exemplu,
​
B.
gibsoni
​
si
B.
divergens

sunt
de
dimensiuni
reduse
dar
apar
ț
in
încă
​
Babesia
​
s.s.),
ș
i,
prin
urmare,
aceasta

caracteristică nu este î n întregime fiabilă pentru clasificarea taxonom ica.

Caracteristici
cum
ar
fi
specificitatea
gazdelor
vertebrate
si
nevertebrate
au

valoare
indicativă
în
cadrul
investiga
ț
iilor
epidemiologice,
dar
sunt
de
utilitate

limitată
pentru
defini rea
speciilor.
Cu
toate
că
o
singură
specie
de
căpu
ș
e
este
de

obicei
vectorul
princi pal
al
unei
anumite
specii
de
babesia
sau
theileria,
această

capacitate
de
transmi tere
este
de
obicei
extinsa
la
întregul
gen.
Mai
mult
decât
atât,

două
sau
chiar
mai
multe
genuri
de
capuse
pot
transmite
orice
specie
de
piroplasmid

(Mehlhorn
ș
i
colab,
1994; .
Uilenberg,
2006).
S-a
raportat
de
asemenea
că
o
anumită

specie
de
căpu
ș
e
trans mite
două
sau
chiar
mai
multe
specii
diferite
(de
exemplu,

Hyalomma
anatolicum
​
poate
transmite
​
Babesia
sp.
Xinjinang,
Theileria
annul ata,
ș
i

Theileria
lestoquardi
​
)
(Hooshmand-Ra d
ș
i
Hawa,
1973; .
Mehlhorn
et
al,
1994;
Yin

ș
i colab., 2004; Guan
ș
i colab., 2009).

O
gazdă
verte brata
poate
fi
infectata
cu
mai
multe
specii
de
piroplasmide

diferite,
de
aceea
''specificitatea
gazdei
vertebrate''
nu
este
un
criteriu
taxonom ic
de

încredere.
Unele
speci i
de
babesia
au
un
interval
de
gazdă
larg
(de
exemplu
B.

microti
​
),
precum
ș
i
numeroase
rezervoare
de
infectii,
unele
accidentale,
raportate

recent
(Zamoto
et
al,
2004a ,
b;.
Criado
ș
i
colab.,
2006),
lucru
care
poate
fi
facilitat
ș
i

explicat
prin
polifagi a
speciilor
de
căpu
ș
e
infectante
(Bala
ș
ov,
1989; .
Keirans
ș
i

10

colab,
1996).
Identifi carea
ș
i
clasificarea
parazi
ț
ilor
bazata
pe
metode
tradi
ț
ionale,

a
ș
a
cum
au
fost
aplicate
în
trecut,
au
fost
deosebit
de
problematice
la
gazde

vertebrate
sălbatice.
Descrierea
speciei
nu
a
fost
suficient
de
exactă
pentru

recunoa
ș
terea
lor
(Penzhorn,
2006).
Acest
lucru
devine
evident
prin
observa
ț
ia
că
în

prezent
mai
multe
specii
sunt
identificate
în
mod
obi
ș
nuit
prin
metode
moleculare
la

un
singur
animal
apartinand
faunei
sălbatice,
în
timp
ce
acestea
ar
putea
de
multe

ori
sa
nu
fi
fost
distinse
prin
observa
ț
ie
microscopică
(Nijhof
ș
i
colab,
2003; ..

Reichard et al, 2005. J innai et al, 2009,2010; Oosthuizen
ș
i colab., 2009) .

Structura

Figure 1. Morphol ogy of a n Apicomplexan.

Ciclul de viata

11

Sporozoitii
de
​
Babesia
​
(Sz)
sunt
injectati
in
sangele
unei
gazde
vertebrate
cu

cantită
ț
i
infime
de
salivă,
de
catre
o
capusa
infectata
in
timpul
hranirii.
Dupa
ce

invadeaza
eritrocitele ,
sporoz oitii
se
diferen
ț
iază
în
trofozoiti
(T),
care
se
divid
în

mod asexuat (merogoni e) în doi sau une ori patru merozoi
ț
i (M).

Merozoi
ț
ii
ies
din
eritrocite
ș
i
invadeaza
altele
noi,
continuând
ciclul

replicativ
în
gazdă.
Câtiva
merozoi
ț
i
isi
opresc
diviziunea
si
se
transforma
in

gametociti
(G).
Atun ci
când
gametocitii
sunt
preluati
de
o
căpu
ș
ă
in
cursul
hrănirii

pe
o
gazdă
infectată,
se
diferen
ț
iază
în
intestin
în
gameti,
cunos cuti
sub
numele
de

organisme
ray
sau
Strahlenkörpe r
(SK),
care
fuzioneaza
intr-un
zigot
diploid
(Z,

gamogonia).
Zigotii
sunt
supus i
meiozei
si
dau
na
ș
tere
la
kineti
motili
haploizi,
care

se
multiplica
in
hemo limfa,
invadand
ș
i
continuând
replicarea
în
mai
multe
organe,

inclusiv
in
glandele
salivare
ale
capusei
(SG).
Aici
are
loc
stadiul
final
in

diferen
ț
iere
ș
i
multipl icare,
în
care
kinetii
se
transform a
in
sporozoi
ț
i
care
vor
infecta

o
gazda
vertebrată,
după
care
căpu
ș
a
trece
în
etapa
următoare,
adică
larva
la
stadiul

de
nimfă
sau
nimfa
la
adult
(transmisia
transstadiala,
Ts).
La
unele
specii
de

Babesia
​
(
​
Babesia
sensu
stricto
​
),
kinetii
invadeaza
de
asemenea
ovarele
capusei
si

ouale,
iar
sporozoitii
infectanti
sunt
form ati
în
glandele
salivare
ale
următoarei

generatii de larve (trans mitere transovariana, To), (M ehlhorn
ș
i Schein, 1984) .

12

Fig. 1. Ciclul de via
ț
ă al
​
Babesia spp.
​
(Mehlhorn
ș
i Schein, 1984)

In
gazda
vertebra ta,
multiplicarea
continua
pana
la
moartea
gazdei
sau
pana

cand
sistemul
imunitar
al
gazdei
stopeaza
multiplicarea
parazitului.
Spre
deosebire

de
Plasmodium
si
​
Haemoproteus,
Babesia
​
nu
produc e
pigmenti
in
celula
gazda,

metabolizand complet hemoglobina.

Sporozoitii
de
​
Theileria
infecteaza
celulele
limfoide
si
macrofagele,
in
care

se
transforma
in
schizont i.
Merozoitii
eliberati
din
schizonti
vor
infecta
eritrocitele,

cresc
in
forma
de
piroplasme
neform atoare
de
pigmenti
si
se
multiplica
prin

inmugurire de regula i n patru celule fiice, form and tetrade.

Cu
alte
cuvint e,
prezenta
schizontilor
in
oganismele
vertebrate,
ne
indica

faptul
ca
specia
infecta nta
este
cu
siguranta
alta
decat
apartinatoare
genului
​
Babesia

(Uilenberg, 2006).

13

Se
pot
distinge
trei
grupuri
de
piroplasme:
un
grup
caruia
ii
lipsesc

schizontii
si
trece
printr-o
transmitere
transstadiala
(
​
Babesia
sensu
latu
​
,
la
care

prezenta
schizontilor
nu
a
fost
demonstrata
in
mod
concludent;
Mehlhorn
ș
i
Schein,

1984;
Thomford
ș
i
colab.,
1993;
Kjemtrup
ș
i
colab.,
2006;
Conrad
ș
i
colab,
2006) ;

un
al
doilea
grup
care
are
un
ciclu
de
propa gare
prin
schizonti
si
transmitere

transstadiala
(
​
Theileri a)
​
si
un
al
treilea
grup,
lipsit
de
schizonti
si
cu
transmitere

transovariana
​
(Babesi a sensu stricto)

Unii
paraziti
clasificati
initial
ca
​
Theileria
s-ar
putea
ca
in
viitor
sa
fie

asimilati
genului
​
Babesia
​
,
odata
ce
se
aduna
dove zi
suplimentare
biologice
si

moleculare.

Babesioza
poate
afecta
animalele
domestice,
unele
specii
de
animale

salbatice
si
omul
cu
diverse
grade
de
severitate
dependente
de
regula
de
gazda,

precum
varsta,
starea
de
intretinere,
statusul
imunitar,
coinfectiile
si
factorii
genetici.

Din
punct
de
vedere
clinic,
boala
poate
evolua
acut,
cronic
sau
inaparent.
In
general,

babesioza
acuta
se
manifesta
cu
febra,
anemie,
hemoglobinurie,
icter,
indispozitie,

letargie
si
anorexie
in
timp
ce
babesioza
cronica
evolueaza
in
general
asimptomatic

sau
cu
simptomtologi e
stearsa.
Babesioza
afecteaza
animalele
domestice
de
renta
si

cele de companie.

O
mare
varietate
de
specii
de
animale
sălbatice
pot
să
fie
infectate
cu

babesia,
ca
de
exemp lu
leul,
râsul,
panterele,
elefantul,
girafa,
antilopele,
bivolul,

cerbii,
lupul,
ratonii,
hiena,
mangus tele,
rinocerii,
ș
i
unele
specii
de
păsări
cum
ar
fi

pescăru
ș
ii
ș
i
pasarile
kiwi.
In
cele
mai
recente
rapoarte,
identificarea
acestor
parazi
ț
i

a
inclus
probe
molecul are.
Babesiile
găsite
la
animalele
faunei
sălbatice
sunt
de

două
tipuri:
parazi
ț
i
care
par
în
mare
măsură
specifici
pentru
o
anumită
gazdă,
de

exemplu
​
B.
leo
la
lei
sau
​
B.
bicornis
la
rinoceri,
ș
i
babesii
de
obicei
găsite
în
strânsa

legatura
cu
animalele
domestice,
de
exemplu
B.
bigemina
la
căprioare
sau
​
B.
canis
la

lupi.
Cu
toate
ca
preval enta
babesiozei
in
randul
faunei
sălbatice
pare
să
fie
destul
de

14

mare,
de
regula
evolu eaza
subclinic
iar
cazurile
clinice
raportate
sunt
în
majoritate

asociate
cu
recrudesc en
ț
a
infec
ț
iilor
existente
datorate
stresului
sau
expune rii

animalelor
crescute
în
zone
indemne
de
căpu
ș
e
libere
infectate.
Acest
tip
de
situa
ț
ie

se
poate
întâmpla
în
cazul
capturarii
de
animale
sălbatice
pentru
relocare,
sau

eliberarii
în
sălbăticie
a
animalelor
ț
inute
în
captivitate.
Astfel,
aceste
rezultate

trebuie
să
fie
luate
în
considerare
pentru
practicile
de
gestionare
a
faunei
sălbatice

(Penzhorn, 2006).

Investigatiile
de
diagnos tic
asupra
babesiozei
au
fost
impulsionate
de

interesul
in
controlar ea
agentilor
etiologici
ai
bolilor
la
om
si
animale.
Cu
toate

acestea,
ț
inând
seama
de
marea
diversitate
a
mamiferelor
ș
i
păsărilor
care
au
fost

descrise
ca
transportă
babesia,
ar
fi
de
asteptat
ca
aproape
toate
vertebratele
sunt

susceptibile
la
infec
ț
ia
cu
ace
ș
ti
parazi
ț
i,
atâta
timp
cât
acestea
sunt
gazde
adecvate

pentru
diferite
specii
de
capuse
vectori
de
babesii.
Pe
langa
faptul
ca
se
descopera

noi
specii
de
babesi a,
un
mare
numar
de
gazde
netraditionale
sunt
identificate

continuu.
Acestea
ar
putea
sa
fie
infectii
criptice
care
nu
au
fost
recunos cute
anterior

sau infectii accidentale , unde ciclul de viata nu poa te fi finalizat.

Babesioza
la
câini
este
cauzată
de
un
număr
de
​
Babesia
spp
​
,
inclusiv.:
(I)
B.

vögeli
​
,
transmisa
de
către
căpu
ș
a
​
Rhipicephalus
sangui neus
​
,
nu
numai
în
regiunile

tropicale
ș
i
subtropica le
dar
si
în
zonele
mai
reci;
(Il)
​
B.
canis
​
,
transmisa
de
capusele

Dermacentor
spp.,
ș
i
s-a
descris
numai
în
Europa ;
(Ill)
.
​
B
rossi
​
,
transmisa
de

căpu
ș
ele
Haemaphys alis
spp
​
.
,
recunos cut
ini
ț
ial
în
Africa
de
Sud
dar
mai
târziu

găsita
si
în
alte
ț
ări
africane,
precum
Nigeria
ș
i
Sudan;
(IV)
​
B.
conradae
​
,
în
SUA,
cu

vector
încă
nedetermina t
ș
i
(V)
​
B.
gibsoni,
transmisă
de
​
Haemaphy salis
longicornis,

descrisa
ini
ț
ial
în
Asia,
dar
de
asemenea,
găsita
la
câinii
pitbull
din
ț
ările

non-asiatice,
printre
care
se
crede
a
fi
transmis
independent
de
căpu
ș
e,
prin

muscaturile
dintre
cainii
infectati
si
cei
neinfectati
în
timpul
luptei.
Re
ț
inem
că

separarea
​
B.canis,
B
vöge li,
ș
i
B.
rossi
​
în
subspecii
(
​
B.
canis
canis,
B.
canis
vögeli
ș
i

15

B.
canis
rossi
​
)
nu
este
justificată,
deoarece
acestea
pot
fi
fără
echivoc
diferen
ț
iate

prin
analize
filogeneti ce
moleculare,
epidemiologic,
cu
transmitere
specifica
prin

căpu
ș
e vector, (Zahle r
ș
i colab, 1998; . Uilenberg,2006).

Dovezi
circu mstantiale
indica
faptul
ca,
babesioza
se
poate
transmite
si
prin

intermediul
altor
vectori
decat
capusele
tari.
Capusele
argaside
ar
putea
fi
vectori
in

babesioza.
Astfel
capu sa
argasida
Ornithodor os
moubat a
a
fost
capabila
sa
transmita

B.
gibsoni
la
caini,
dupa
ca
a
fost
infectata
artificial
cu
acest
parazit
(Battsettseg
si

col.,
2007).
In
plus,
liliacul
pitic
Pipistrellus
pipistrellus
s-a
dove dit
ca
poate
fi

infectat
cu
​
Babesia
vesperuginis
​
,
care
are
potential
patogen.
Din
moment
ce

capusele
ixodide
nu
paraziteza
acesti
lilieci,
se
considera
ca
​
Argas
vespertilionis
ar

putea fi vectorul
​
B. ve speruginis
​
(Gardner si Molyneux, 1987)

O
situa
ț
ie
similară
ar
putea
fi
valabila
pentru
infectarea
păsărilor
cu
babesia,

dat
fiind
că
argasidele
sunt
principalele
căpu
ș
ele
care
parazitează
aceste
vertebrate.

Aceste
descoperiri
sugerează
că
imaginea
noastra
asupra
speciilor
care
pot
contacta

parazitul
este
departe
de
a
fi
completă
ș
i
un
număr
mare
de
fapte
interesante
a
ș
teaptă

încă să fie clarificate.

EPIDEMIOLO GIA

Babesiile
canine
sunt
morfol ogic
clasificate
in
forme
mari
si
mici.
Babesiile

de
forma
mare:
B.
rossi,
B.
canis,
B.
vogeli
,
sunt
specii
distincte
antigenic,

transmise
prin
vector i
distincti
ș
i
diferă
foarte
mult
în
patogenitate
ș
i
distribu
ț
ie

geografică
(Uilenberg,
Franssen,
Perie
si
Spanjer
1989).
B.
vogeli
​
este
cea
mai
putin

patogena
si
se
intalne ste
in
Franta,
Australia,
Japonia,
Brazilia,
Africa
de
Sud
si

SUA
si
provoaca
de
obicei
boala
usoara
la
câinii
adul
ț
i,
dar
severa
la
unii
pui

(Matjila,
Penzhorn,
Bekker,
Nijhof
&
Jonge jan
2004) .
Babesia
canis
este
larg

16

răspândită
în
Europa
(aceasta
afectează
mai
mult
de
400
000
de
câini
pe
an
în

Fran
ț
a),
cât
ș
i
în
Asia
ș
i
este
de
patogenitate
intermediara.
​
Babesia
rossi
apare

predominant în Africa de Sud
ș
i este în aparen
ț
ă cea mai virulenta subspecie.

Babesiile de form a mica sunt reprezentate in principal de

B
gibsoni
​
si
​
B.
annae .
​
B.
gibsoni
este
raspandita
în
principal
în
Orientul

Mijlociu,
Asia
de
Sud,
Japonia,
Africa
de
Nord,
America
de
Sud
ș
i
produc e
o
boală

emergentă
în
SUA,
fiind
de
asemenea
detectata
in
Europa
ș
i
Australia
(Muhlnickel

si
col.
2002).
O
subsp ecie
mai
virulenta
de
B.
gibsoni
​
a
fost
identificata
în
California

(Kjemtrup,
Wainwright ,
Miller,
Penzhorn
&
Carreno
2006) .
B.
annae
​
(de
asemenea

cunoscuta
sub
numele
de
​
Theileria
annae
​
),
o
babesie
​
B.
microti-like
s-a
dove dit
a
fi

endemica
in
NV
Spaniei
(Camacho,
Pallas,
Gestal,
Guitan,
Olmeda,
Telford
&

Spielman
2003).
Mai
recent,
un
alt
piroplasmid
mic,
care
cauzeaza
boala
numita

“bloody ears” a fost ide ntificat in Bra zilia –
​
Range lia vitalli
​
(Loretti & Barros 2005) .

Mai
multe
specii
de
căpu
ș
e,
cum
ar
fi
Rhipicephalus
sangui neus,

Dermacentor spp.
​
si
​
Hae maphy salis ellipticum
​
pot transmite babesia mare la câini.

B.
gibsoni
este
transmisa
prin
​
Haemaphy salis
bispinosa
​
si
​
Haemaphy salis

longicornis.
Babesia
annae
se
considera
a
fi
transmisa
prin
Ixodes
hexagonus .

(Lobetti
2006).
Tran smiterea
babesiilor
de
catre
capuse
se
poate
produc e
atât

transstadial
cat
ș
i
trans ovarian
ș
i
se
crede
ca
pot
să
rămână
infectante
pentru
mai

multe genera
ț
ii.

Babesia spp
​
. poate fi de asemenea, transmisa prin transfuzii de sânge.

B.
gibsoni
se
transmite
prin
mu
ș
cături
de
câine
(Birkenheuer,
Correa,
Levy

&
Breitschwerdt
2005),
în
timp
ce
transmiterea
transplacentara
la
pui
a
fost

dovedita
ca
un
mod
suplimentar
de
transmitere
(Fukum oto,
Suzuki,
Igarashi
&
Xuan

2005).

17

Patogeneza si semne clinice

Manifestăril e
clinice
ale
babesiozei
canine
variază
în
func
ț
ie
de
specia

agentului
infec
ț
ios,
precum
ș
i
cu
vârsta,
starea
sistemului
imunitar
ș
i
infec
ț
iile

concurente
ale
câinel ui
afectat.
​
B.
rossi
​
este
extrem
de
patogena
ș
i
infec
ț
iile
sale

provoaca
anemie
hemolitică
ș
i
duce
la
complica
ț
ii
grave,
inclusiv
semne

neurologice,
insuficie nta
renala
acuta
ș
i
edem
pulmonar,
cu
prognos tic
nefavorabil.

Infectiile
cu
​
B.
vögeli
​
sunt
in
mod
norm al
subclinice
la
câini
adul
ț
i,
dar
pot
fi
fatale

la
că
ț
eii
de
3
până
la
4
luni.
​
B.
canis,
B.
gibsoni
​
si
B.
conradae
​
provoa ca
infec
ț
ii

u
ș
oare
până
la
severe
în
func
ț
ie
de
individ
(Irwin,
2009,
2010,
Penzhorn
2011,

Solano-Gallego
ș
i Ban eth, 2011).

Babesia
spp.
afecteaza
câinii
de
toate
vârstele
insa
intereseaza
indeosebi

tineretul.

Perioada
de
incubatie
pentru
babesioza
canina
produs a
de
B.
canis
este
de

7-21
de
zile.
Perioad a
de
incubatie
pentru
B.
gibsoni
este
de
14-28
zile.
Căpu
ș
ele

femela
se
hrănesc
pe
gazda
lor
timp
de
aproxi mativ
o
săptămână,
boala
putand

debuta
dupa
ce
paras esc
gazda.
Gravitatea
bolii
depinde
de
specia
de
babesia,

prezen
ț
a infec
ț
iilor co ncurente, vârsta
ș
i statusul imun al gazdei.

18

Prezentarea
bolii
variază
foarte
mult
de
la
supraacut
la
cronic
sau
chiar

subclinic.
​
Babesia
rossi
​
,
specia
dominanta
in
Africa
de
Sud,
este
foarte
virulenta
si

evolueaza supraacut sa u acut.

Semnele
clinice
includ
paliditatea
mucoaselor,
depresie,
tahicardie,

tahipnee,
anorexie,
slăbiciune,
splenomegalie
ș
i
febră.
Se
crede
că
semnele
clinice

sunt
rezultatul
hipoxi ei
tisulare
următoare
anemiei
ș
i
a
sindromului
de
răspuns

inflamator
sistemic
concomitent,
cauzat
de
eliberarea
masiva
de
citochine
(Lobetti

2006).
Patogeneza
anemiei
este
incomplet
în
ț
eleasă;
are
loc
hemoliză
intravasculară

ș
i
extravasculara,
dar
sunt
implicati
si
alti
factori,
cum
ar
fi
răspuns ul
slab
al

măduvei
osoase
hema togene.
Gradul
anemiei
nu
este
corelat
cu
gradul
parazitemiei,

valorile
imbunatatindu-s e
dupa
tratamentul
antiparazitar,
chiar
daca
hematocritul
va

continua
sa
scada
inainte
de
a
creste
catre
valorile
fiziologice
normale
(Jacobson,

Reyers, Berry & Viljo en 1996).

Cazurile
care
arată
suplimentar
anemie
hemolitica
mediată
imun
si
sunt

pozitive
la
testul
autoa glutinarii
eritrocitelor
cu
solutie
salina
trebuie
să
fie
atent

monitorizate pentru scă deri rapide ale valorilor he matocritului.

Mortalitatea
in
infec
ț
iile
cu
​
Babesia
spp.
variază
de
la
circa
12%
pentru
​
B.

rossi
​
la aproximativ 1% pe ntru
​
B.vögeli
​
(Lobetti 2006).

Forma
severă
a
bolii
este
caracterizată
prin
anemie
hemolitică
marcată,

anomalii
acido-bazice
severe
(Leisewitz,
Jacobson,
De
Morais
&
Reyers
2001) ,
cu

frecvente
si
multiple
leziuni
ale
organelor
interne,
secunda re
unor
complicatii
cum

ar
fi
insuficien
ț
a
renală
acută,
hepatopatie
cu
icter
marcat,
hipoglicemie
(Keller,

Jacobson,
Nel,
De
Clerq,
Thompson
si
Schoeman
2004) ,
sindrom
de
detresă

respiratorie
acută
(ARD S)
si
patologie
cerebrală.
ș
i
suplimentar
distrugerea
celulelor

ro
ș
ii din sânge datorit a anemiei hemolitice mediate imun (Jacobson 2006) .

19

Un
subgrup
mic
de
câini
se
prezintă
cu
hematocrit
ridicat
in
ciuda
hemolizei

masive,
din
cauza
deplasarii
fluidelor
din
spatiul
intravascular
in
cel
extravascular.

Acesti
caini
au
un
risc
crescut
de
a
dezvolta
complica
ț
ii
pulmonare
sau
cerebrale,

precum
ș
i
ale
altor
organe
(Welzl,
Leisewitz,
Jacobson,
Vaugha n
Scott
si
Myburgh

2001).

Pancreatita
este
frecvent
asociată
cu
alte
complica
ț
ii
ș
i
are
o
rată
de

mortalitate
de
20%.
Icterul,
voma,
melena,
durerile
abdom inale
ș
i
diarea
sunt

manifestări
comune
la
câinii
cu
suspiciune
de
pancreatită.
In
plus,
65%
dintre
câinii

cu
pancreatită
au
avut
de
asemenea
icter,
30%
au
avut
sindrom
de
insuficienta

respiratorie
acuta
(
ARD S),
30%
au
avut
AHMI,
15%
au
avut
insuficienta
renala

acuta,
in
timp
ce
10%
au
avut
hemoconcentra
ț
ie
iar
alti
10%
au
avut
sindrom

cerebral.
Pancreatita
din
babesioza
mai
este
cunos cuta
ca
“forma
intestinala
de

babesioza” (Mohr, Lo betti & Van der Lugt 2000).

​
Babesia
vögeli
determina
frecvent
infectie
inaparenta
sau
cu
simptome

moderate
la
cainii
adulti,
parazitemie
scazuta
si
de
aceea
poate
fi
nediagnos ticata
la

examinarea
de
rutina
a
unui
frotiu.
Puii
insa,
tind
sa
prezinte
anemie
marcata
(Irwin

&
Hutchinson
1991).
Aceasta
infectie
este
endemica
în
canisele
de
Greyhound
din

SUA.

Infec
ț
iile
cu
​
Babesia
canis
au
patogenitate
variabila,
intermediara
între
B.

rossi
ș
i
B.
vögeli
​
.
Frecvent
apare
anemie
si
trombocitopenie
(Furlanello,
Fiorio,

Caldin,
Lubas
&
Solano-G allego
2005).
In
ultimii
ani,
cazurile
din
teritoriul
nostru

sunt insotite si de leucope nie.

Infec
ț
ia
cu
​
Babesia
gibson
​
i
poate
urma
o
evolutie
supraacută,
acută
sau

cronică.
Cursul
acut
este
cel
mai
comun,
si
se
caracterizeaza
prin
febra,
letargie,

anemie
hemolitică,
trombocitopenie,
limfadenopa tie
ș
i
splenomegalie
(Conrad,

Thomford,
Yamane,
Whiting,
Bosma
Uno,
Holshuh
si
Shelly
1991) .
Starea

20

supraacută
este
rară
ș
i
se
caracterizează
prin
ș
oc
ș
i
leziuni
tisulare.
Aceasta
este
in

cea
mai
mare
parte
o
boala
a
American
Pitbull
Staffordshire
Terrier,
care
se

transmite
prin
interme diul
mu
ș
căturilor
de
câine
(Birkenheuer
et
al.
2005) .
Cazurile

cu
infectii
subclinice
pot
disemina
boala
în
cazul
în
care
sunt
importate
în
zone

non-endemice.
Exista
o
mare
diferen
ț
a
aparentă
în
tabloul
clinic
determinat
de

infectiile
cu
​
B.
gibsoni
în
SUA,
intre
varietatea
californi ana
ș
i
izolatul
asiatic
care

apare
in
Vestul
mijlo ciu
al
SUA,
explicat
prin
diferentele
genotipice
dintre
tulpini.

Acest
izolat
californian
pare
a
fi
o
specie
mai
virulenta
si
apare
si
la
alte
rase
decat

Pitbull Terrieri (Kjemt rup
ș
i colab., 2006).

În
România,
babesioza
canina
a
devenit
destul
de
frecventa
în
ultimii
ani,
cu

o
largă
varietate
de
semne
clinice,
variind
de
la
boala
usoara,
cu
simptome

nespecifice
la
colaps
ș
i
chiar
moarte.
In
mod
traditional,
infec
ț
ia
cu
​
Babesia
la
câini

este
diagnosticată
pe
baza
aspectului
morfol ogic
al
piroplasmelor
intraeritrocitare

observate
în
frotiuri le
efectuate
din
sângele
periferic.
Primul
studiu
privind

caracterizarea
genetică
a
speciilor
de
​
Babesia
la
câinii
din
România
este
Canine

babesiosis
in
Romani a
due
to
Babesia
canis
and
Babesia
voge li:
a
molecular

approach
​
(
​
Ionita
M
​
,
​
Mitrea
IL
​
,
​
Pfister
K
​
,
​
Hamel
D
​
,
​
Buzatu
CM
​
,
​
Silaghi
C
​
.2011) .

Prin
urmare,
a
fost
efectuat
un
studiu
molecular
asupra
infec
ț
iilor
naturale
cu

Babesia
la
câini
în
Rom ânia,
utilizând
reac
ț
ia
în
lan
ț
a
polimerazei
ș
i
analiza

secven
ț
ei
genetice
a
unui
fragment
al
genei
ssRNA.
Un
număr
total
de
16
probe
de

sânge
au
fost
testate
pentru
prezen
ț
a
ADN-ului
de
Babesia
​
.
Probele
de
sânge
au
fost

colectate
de
la
11
câini
cu
simptome
de
babesioza
ș
i
dove dit
pozitive
microscopic

pentru
​
Babesia
​
si
dintr-un
grup
de
cinci
câini
asimptomatici
care
nu
au
fost
testati

microscopic
pentru
​
Babesia
si
care
au
fost
inclu
ș
i
în
studiu
pentru
analiza

comparativă.
Ampli ficarea
genei
par
ț
iale
18S
ARNr
a
confirmat
infec
ț
ia
cu

Babesia
spp
în
toate
cele
11
probe
de
la
câinii
cu
babesioza
clinică
si
de
la
unul

dintre
câinii
normali
clinic.
Analiza
secven
ț
ei
a
relevat
prezen
ț
a
​
Babesia
canis
la
to
ț
i

21

câinii
afecta
ț
i
clinic
ș
i
​
Babesia
vögeli
la
un
singur
câine
normal
clinic.
Aceasta
este

prima dovada molecu lara a
​
B. canis
​

ș
i
​
B. vögeli
​
la câinii din România.

Cazurile
clinice
de
babesioza
a
pisicilor
au
fost
în
mare
parte
legate
de

infec
ț
iile
cu
B.
felis
în
Africa
(Penzhorn
si
col,
2004; .
Solano-Gallego
ș
i
Baneth,

2011).
Vectorul
B.
felis
nu
a
fost
inca
precizat.
Dovezile
biologiei
moleculare
au

aratat
ca
pisicile
pot
fi
infectate
de
B.
canis
​
ș
i
B.
vögeli,
insa
cazuri
clinice
asociate

cu
acestea
încă
nu
au
fost
raportate
(Criado-F ornelio
si
col,
2003a ;.
Baneth
si
col,

2004;.
Simking
si
col,
2010.).
Babesioza
felina
evolueaza
de
regula
subacut
sau

cronic,
de
obicei
la
tineret,
produc and
anemie
hemolitica
si
leziuni
hepatocelulare
in

special
necroza
centro lobulara.
Este
frecvent
asociata
cu
FeLV,
FIV,
si
​
Mycoplasma

haemofelis
​
(T Schoema n, R G Lobetti, L S Jacobson si B L Penzhorn
​
,
​
2001) .

DIAGNOSTIC UL

FROTIUL CO LORAT PANOPTIC

Diagnosticul
cazurilor
acute
infectate
cu
​
B.
canis
se
face
pe
baza

simptomatologiei
si
a
pune rii
in
evidenta
a
parazitilor
in
interiorul
hematiilor
pe

frotiurile
obtinute
din
sange
capilar,
colorate
panoptic
Babesiile
mari
sunt
observate

in
mod
obisnuit
ca
pereche,
avand
dimensiuni
de
2,4-5
µm.
Uneori
se
pot
observa

6-8
paraziti
intr-o
singura
hematie.
Babesia
mica
tipica
intalnita
la
caine
este
B.

gibsoni
​
,
gasit
de
obicei
ca
un
singur
element
in
hematie,
avand
forma
inelara
si

1-3.2
µm.
Diagnostica rea
pe
frotiu
necesita
o
tehnica
de
colorare
buna
si
practica

considerabila,
deoarece
multe
probe
provi n
de
la
animale
cu
anemie
la
care
celulele

rosii
sunt
vacuolizate
si
contin
multe
resturi
celulare
care
pot
da
artefacte.
Gradul
de

parazitemie
poate
diferi
de
la
0.05-10%
din
celulele
rosii
numarate,
in
functie
de

22

virulenta
speciilor.
S-a
dove dit
ca
parazitemia
este
mai
mare
atunci
cand
exista

coinfectii
cu
​
Ehrlichia
spp.
(Van
Heerden,
Reyers
si
Stewart
1983) .
In
cazul
​
B.
rosii,

datorita
virulentei,
simpl a
prezenta
a
parazitilor
intr-o
singura
hematie
este
suficienta

pentru
a
confirma
diagnos ticul.
La
B.gibsoni
si
B.
voge li
s-a
dove dit
ca
parazitemia

la
prezentare
este
mai
mare
in
sangele
capilar
decat
in
cel
central
(Irwin
si

Hutchinson 1991; Bohm , Leisewitz, Thompson & Schoeman 2006) .

Victor
Babes
a
fost
primul
care
a
identificat
pe
frotiu
subtire
efectuat
din

sangele
vitelor
bolnav e,
examinat
bineinteles
microscopic
elementele
piriforme
ale

B.bovis.
(Babes,
1888).
Theobald
Smith
a
cautat
vreme
de
cativa
ani
agentul

cauzativ
al
febrei
vitelor,
fara
succes,
deoarece
examina
numai
sangele
vitelor
cu

infectie
cronica,
pana
cand
a
intalnit
un
caz
acut
si
astfel
a
putut
examina
corpusculii

in hematii ( Smith, T.; Kilborne , F.L., 1893).

Observarea
merozoitilor
pereche
intraeritrocitar
este
un
indicator
al

infectiei,
dar
alte
stadii
parazitare,
precum
trofoz oitii,
prezenti
sub
diferite
forme
si

marimi
dependente
de
specie
fac
detectia
dificila
si
consumatoare
de
timp
(Potgieter,

F.T.;
Els,
H.J.,
1977).
Trofoz oitii
pot
fi
mai
usor
identificati
prin
examinarea

bufferului
obtinut
prin
centrifugare
sau
sedimentare
gravimetrica
la
microscopul
in

camp intunecat.

In
cazurile
cronice
date
de
specii
mai
putin
virulente
precum
B.
canis
​
si
B.

vogeli
​
,
unde
parazitemi a
poate
fi
sub
limita
de
detectie
microscopica,
diagnos ticul

devine
mai
problemat ic,
de
obicei
bazandu-s e
pe
istoricul
sugestiv,
constatarile

clinice
si
examenele
de
laborator
bazate
pe
imunofl uorescenta
indirecta
si
PCR.

Frotiurile
in
picatura
groasa,
nefixate
in
alcool
pot
fi
utile
in
detectarea
parazitilor
in

cazurile
cu
parazitemi e
joasa.
O
altă
modalitate
pentru
a
cre
ș
te
probabilitatea
de

găsire
de
parazi
ț
i
este
de
a
căuta
de-a
lungul
marginii
periferice
a
frotiului
de
sânge,

deoarece
celule
ro
ș
ii
parazitate
tind
sa
se
plaseze
la
periferie
în
timpul
efectuarii

23

frotiului.
Infec
ț
ia
activă
sau
recenta
poate
fi
confirmată
de
către
cre
ș
terea
titrurilor

de
anticorpi
pe
parcur sul
a
2-3
săptămâni.
Unele
infectii
subclinice
necesită
punc
ț
ii

osoase
pentru
examene
citologice
din
aspiratul
de
măduvă
sau
frotiuri
preparate
din

celule
ro
ș
ii
chiar
din
stratul
buffe r
pentru
a
demonstra
prezenta
parazitului.
Prezenta

parazitului
se
poate
demonstra
si
postmortem,
prin
frotiuri
efectute
din
amprente
ale

sectiunilor de rinichi, fi cat sau splina.

Diagnosticul
nu
ar
trebui
sa
se
bazeze
exclusiv
pe
seropoz itivitate,
deoarece

exista situa
ț
ii cu caini c linic sanatosi dar seropoz itivi, indeosebi in zonele endemice.

​
IMUNOFLU ORESCENTA INDIRECTA

Este
o
meto da
simpla,
care
necesita
microscop
de
imunofluorescenta
si

chitul
specific
de
diagnostic,
cu
ajutorul
caruia
se
pun
in
evidenta
anticorpii
specifici

antibabesia din serul de cercetat.

Principiul de te stare

Pentru
determ inarea
anticorpilor
antibabesia
se
utilizeaza
ca
substrat
antigen

celule
purificate
din
culturi
de
babesia.
Daca
proba
este
pozitiva,
anticorpii
specifici

din
proba
de
ser
diluat
se
leaga
la
antigenele
cuplate
intr-o
faza
solida.
In
etapa

urmatoare,
anticorpii
legati
sunt
tratati
cu
anticorpi
anti-canini
marcati
cu

fluoresceina
si
vizual izati
cu
un
microscop
cu
fluorescenta.
Probele
pozitive
pot
fi

titrate
in
mai
multe
etape.Cel
mai
potrivit
interval
de
titrare
se
asigura
cu
factor
de

dilutie
3.162
(rădăcin ă
pătrată
din
10).
În
acest
fel,
fiecare
al
doilea
pas
reprezintă
în

numitorul
sau
o
putere
integrală
de
10
(1:10,
1:32,
1:100,
1
:
320,
1
:
1000,
1
:
3200,

1
:
10000
etc.)
Se
poate
face
discriminare
intre
diversele
speecii
de
babesia,
insa
pot

apare
si
reactii
incruci sate.
Este
o
metoda
consumatoare
de
timp,
iar
interpretarea

rezultatului poate tine de subiectivitatea si experienta tehnicianului.

24

Enzyme-Linke d Immunos orbent Assay (ELISA)

ELISA
este
automatizata
si
se
pot
efectua
un
numar
mare
de
probe

concomitent.
Exista
cateva
versiuni
ELISA
pentru
detectarea
catorva
specii,

incluzand
​
Babesia.
bovis,
B.bigemina,
B.
divergens,
B.
caballi,
B.
canis,
B.
gibsoni
​
,

si
​
B.
microti.
​
Metodele
recente
utilizeaza
antigen
recombinant
si
anticorpi

monoclonali, pentru a creste specificitatea analizei.

​
TESTE IMUN OCROMATOGRAFICE

Sunt
teste
de
diagnos tic
rapid
care
detecteaza
anticorpii
antibabesia
dintr-o

cantitate
mica
de
ser,
avand
o
banda
de
nitroceluloza
impregnata
cu
anticorp
specific

si
antigen
recombina nt.
Analiza
este
usor
de
executat,
ia
doar
10-15
minute
si
nu

necesita
tehnicieni
cu
pregatire
deosebita.
Testul
poate
fi
efectuat
in
conditii
de

teren,
deoarece
nu
necesita
aparatura
curent
electric
si
conditii
deosebite
de

temperatura.
Au
fost
produs e
teste
pentru
detectia
​
Babesia
bovis,
B.
bigemina,
B.

caballi,
B.
gibsoni
and
B.
microti
​
.
Toate
acestea
utilizeaza
anticorpi
policlonali
de

iepure
ca
baza
pentru
test
si
antigenul
de
suprafata
P50
​
sau
antigenul
1
(BgSA1)

pentru
​
B.
gibsoni
​
.
​
Pentru
testul
imunoc romatografic
de
detectie
a
anticorpilor
de
​
B.

gibsoni,
​
concordanta c u testul ELISA este de 100% i ar cu IFAT este de 87.5%

Metodele
imunol ogice
prezinta
dezavantajul
ca
dezvoltarea
anticorpilor

antibabesia,
la
titruri
detectabile
poate
dura
saptamani,
iar
prezenta
lor
postinfectie

la
niveluri
detectabile
poate
dura
luni
de
zile,
ceea
ce
le
poate
face
inutile
in
cazuri

acute, la prezenta antic orpilor va ccinali ssau la animale ssanate prin tratament.

METODELE MOLEC ULARE

25

Sunt
foarte
utile
atunci
cand
metodele
imunologice
nu
pot
fi
puse
in

practica.
Detectia
acizilor
nucleici
specifici
are
o
mare
specificitate.
Tehnicile

ultimilor
ani
au
si
o
foarte
mare
senzitivitate,
putandu-se
detecta
babesiile
atat
in

gazdele vertebrate cat s i in vectori.

Metode:
sonde le
ADN,
Polymerase
Chain
Reaction(PCR),
Real
Time
PCR

(RT-PCR)
,
Reverse
Line
Blot
Hybridization
(RLB),
Loop
Mediated
Isothermal

Amplification (LAMP ).

​
Prin
metode
moleculare,
ar
trebui
sa
se
faca
verificarea
animalelor
cu

parazitemie
scazuta
si
cu
infectii
subclinice.
De
asemena,
prin
aceasta
metoda
se

poate face verificarea animalelor nou i mportate in tarile libere de babesioza.

Diagnosticul
in
cabinete,
mai
ales
in
conditiile
pacientului
critic
trebuie
facut

cat
mai
corect
posibi l,
cu
tehnica
avuta
la
dispozitie,
tinandu-se
cont
de
cateva

elemente
pentru
a
nu
diagnos tica
gresit
o
babesioza
si
a
nici
intarzia
nejustificat
o

interventie terapeutica salvatoare de viata.

Frotiul
sangui n
releva
anemie
hemolitica,
anizocitoza,
policromazie,

reticulocitoza
si
norm oblastemie.
Maduva
osoasa
hematogena
are
nevoie
de
3-5
zile

pentru
a
raspunde
la
o
scadere
acuta
de
hematii,
initial
frotiul
prezentand
anemie

hemolitica aregenerati va.

Trombocitem ia
este
un
semn
distinctiv
al
bolii
indiferent
de
tipul
de
babesie

implicat.
Epistaxisul
si
petesiile
apar
foarte
rar,
fiind
mai
degraba
expresia

coinfectiei
cu
Ehrlich ia.(Furlanello
si
col.
2005;
Kettner,
Reyers
si
Miller
2003) .

Patofiziologia
tromb ocitemiei
ramane
inca
necunos cuta,
presupuna ndu-se
ca

mecanisme posibile se chestrarea si consumul.

In
cazurile
secunda re
de
anemie
hemolitica
mediata
imun
se
constata

sferocitoza si neutrofil ie cu deviere la stanga datorat raspuns ului inflamator sistemic.

26

Babesioza
acuta
poate
fi
usor
diagnos ticata
gresit
ca
anemie
hemolitica

mediata
imun
primar a,
in
special
cand
parazitemia
este
mica,
proba
pentru
frotiul

sanguin
provine
din
sange
venos
central
sau
cand
microscopistul
nu
este
familiarizat

cu
aspectul
parazitilor.
In
acest
sens,
un
test
Coom bs
pozitiv
poate
adanci
confuzia,

deoarece
acest
test
pozitiveaza
in
majoritatea
cazurilor
de
babesioza
cu
​
B.
canis
si
​
B.

gibsoni
la
caini.
In
infectia
cu
B.
gibsoni,
​
trombocitopenia
fara
parazitemie

detectabila poate prece da anemia si parazitemia.

Examenele
biochimice
serice
arata
frecvent
cresterea
nivelului
enzimelor

hepatice
ALP,
ALT
si
AST
in
special
la
pacientii
cu
icter
sever,
reflectand
gradul

hepatopatiei.
Potasiul
seric
in
aceste
cazuri
este
de
regula
scazut.
Concentra
ț
iile

plasmatice
ale
biliru binei
sunt
crescute,
propor
ț
ional
cu
gradul
ș
i
rapiditatea

debutului
anemiei
si
severitatea
hepatopatiei.
Azotemia
creste
la
animalele

deshidratate
si
la
cele
cu
insuficienta
renala
acuta
(Lobetti
si
Jacobson,
2001) .
Ureea

este
deseori
disproport ionat
crescuta
fata
de
creatinina,
cauzele
fiind
altele
decat

tulburarile renale (De S cally, Leisewitz, Lobetti si Thompson 2006) .

Analiza
urinei
poate
arata
bilirubinurie,
hemoglobinurie,
proteinurie,
celule

epiteliale tubulare rena le si cilindri granulari.

Anomaliile
metabolismului
acidoba zic
sunt
comune,
cu
acidoza
metabolica

datorita
cresterii
lacta tului
si
concentratiei
ionilor
de
clor.
Boala
severa
cauzeaza
in

mod obisnuit dezechil ibre mixte acidoba zice (Leisewitz si col. 2001) .

Tratamentul

Obiectivele
principale
sunt
de
a
elimina
parazitii
ș
i
de
a
recupera
animalele

bolnave
din
anemie.
Diminazenul
aceturat,
tripan
blue
si
dipropionatul
de
imidocarb

27

au
actiune
impotriva
​
B.
canis.
​
(Tabelul
2
Schoeman,
Canine
babesiosis).
Cainii
cu

forme
de
boala
usoare
pana
la
moderate
trec
de
regula
fara
evenimente
in
faza
de

recuperare
dupa
terap ia
antibabesioasa.
Epidemiologia
bolii
pare
sa
sugereze
ca
la

caini se poate dezvolt a o stare de premunitie dupa infectii repetate.

IMIDOCARB

Imidocarbul
este
o
carbanilida,
principalul
babesiicid
utilizat
la
animale,

formulat
comercial
din
anul
1969.
Se
administreaza
subcutanat
sau
intramuscular.

Administrarea
intrave noasa
nu
este
recomandata
dtorita
toxicitatii
mari,
putand

determina
moartea
in
cateva
minute
(Kuttler
KL.
1981).
Poate
produc e
toxicitate

hepatorenala.

Doza
de
imidocarb
recomandata
este
de
3-6
mg/kg
o
data
sau
cu
repetare

la 14 zile. Aceste doz e permit sterilizarea infectiei cu
​
B. canis.

Modul
de
ac
ț
iune
al
imidocarbului
nu
este
pe
deplin
în
ț
eles,
totu
ș
i,
două

mecanisme
au
fost
propus e:
interferen
ț
a
cu
produc erea
sau
utilizarea
poliaminelor

(
​
Prevention
by
polyami nes
of
the
curative
effect
of
amicarbalide
and
imidocarb
for

Trypanosoma
brucei
infections
in
mice
(Bacchi
CJ,
Nathan
HC,
Hutner
SH,
Duch

DS,
Nichol
CA
1981)
​
sau
prevenirea
intrării
de
inozitol
în
eritrocitele
parazitate,

producând
“înfometare a”
protozoarului
​
(McHardy
N,
Woollon
RM,
Clampitt
RB,

James
JA,
Crawley
RJ,
1986)
​
.
Mai
multe
studii
au
arătat
că
imidocarbul
este
re
ț
inut

în
carnea
rumegătoare lor
pentru
perioade
lungi
de
timp
după
tratament
si
ca
face

concentratii
rapide
si
mari
in
lapte
si
in
ț
esutul
mamar.
Din
cauza
unei
puternice

legari
a
medicamentu lui
la
compone ntele
nucleare,
se
formeaza
depozite
mari
în

principal
în
hepatocite ,
în
care
imidocarbul
se
acumulează
în
nucleul
celulei,
​
(Moore

AS,
Coldham
NG,
Sauer
MJ,
1996)
​
.
O
alta
cauza
a
persistentei
indelunga te
a

imidocarbului
in
tesuturi
este
data
de
rezistenta
medicamentului
la
procesele
de

biotransformare.(
​
Bellol i
ș
i colab., 2006)

28

Imidazolul
este
considerat
un
puternic
induc tor
al
recombinarii
mitotice

(
​
P.A.S.R.
Santos
​
,
​
J.R.
Sant’Anna
​
,
​
C.C.S .
Franco
​
,
​
L.J.
Rosada
​
,
​
G.N.M.
Esquissato
​
,

M.A.A. Castro-Prado
​
, 2012).

DIMINAZEN

​
Diminazenu l
aceturat
este
o
diamidina
aromatica,
comercializata
ca
sare

diaceturat
in
concentra tie
de
45%
in
combinatie
cu
antipirina
ca
stabilizator,
in

concentratie
de
55%,
datorita
scurtei
stabilitati
a
diminazenului
in
apa
(
​
Jensch
H.

1958).

Este
utilizat
in
principal
ca
antitripanosomial,
formulat
comercial
in
anul

1955.
Asupra
babesiil or
actioneaza
prin
alterarea
functiilor
membranei
celulare.
Ca

eficienta
in
tratarea
babesiozelor,
este
mai
eficient
contra
​
Babesia
bigemina
​
si
mai

putin
eficient
contra
​
B.
bovis
​
si
​
B.
divergens.
​
De
asemenea
este
utilizat
in
tratarea

infectiilor
cu
​
B.gibso ni.
De
obicei
este
administrat
prin
injectare
intramusculara
in

doza de 3,5 mg / kg.

​
Doza
trebuie
meticulos
calculata
datorita
indicelui
terapeutic
scazut,
in

special
la
catei
si
faptului
ca
medicamentul
nu
trebuie
readministrat
la
un
interval

mai
mic
de
trei
saptamani
(Miller,
Swan,
Lobetti
si
Jacobson
2005) .
Intervalul

minim
ar
putea
fi
mai
mare
la
anumite
rase
care
par
sa
arate
o
tendinta
de
a
dezvolta

o toxicitate cerebrala s evera, cu hemoragii ale santurilor cerebeloase.

​
Tripan
blue
este
unul
dintre
cele
mai
vechi
medicamente,
comercializat

pentru uz terapeutic di n anul 1909, i nca folosit in une le parti ale lumii.

Nici
diminaz enul,
nici
tripan
blue
nu
sunt
capabile
sa
sterilizeze
infectia,
de

aceea este descurajata utilizarea lor in zonele none ndemice.

29

PHENAMIDIN A

Phenamidina
diisetionat
este
o
diamidina
aromatica,
formulata
comercial
in

anul
1939.
Preparte
comerciale:
Oxope rvidine
(Merieux),
Phenamidine
(Virbac).

Mecanismul
de
actiune
ste
insuficient
cunos cut
dar
poate
fi
similar
cu
al

diminazenului
sau
pentamidinei.
Doza
la
caine
este
de
5-10
mg/kg
i.m.,
cu
repetare

la
24
de
ore
sau
15
mg/kg
s.c.,
cu
repetare
la
48
de
ore.
Este
utilizata
cu
succes

impotriva
​
B. bigemina.
​
Recaderile in infectiile cu B. gi bsoni sunt frecvente.

PENTAMIDI NA

Pentamidina
diisetionat
(Lomidine,
Merial),
formulata
numai
pentru
uz

uman, utilizata incepind c u anul 1939. E ste activa impotriva
​
B. canis
​
si
​
B. gibsoni.

La
caine,
in
infectia
cu
​
B.
gibsoni,
​
la
doza
de
16.5
mg/kg
apar
recaderi.
Cele

mai
comune
efecte
adve rse
sunt
voma
hipotensiunea,
tahicardia,
durerea
la
locul
de

inoculare.

Cercetatorii
cauta
in
mod
constant
alternative
de
tratament
a
babesiozei,
atat

a
celei
umane
cat
si
a
celor
animale,
existand
o
multitudine
de
medicamente
sau

substante in testare, in m ulte cazuri rezultatele fiind prom itatoare.

PRIMAQUIN A

Primaquina
difosfat
este
un
antimalarial
activ
si
impotriva
B.
felis
la
doza
de

0.5
mg/kg
i.m.
sau
per
os.
Administrarea
per
os
este
mai
bine
tolerata.
Doza
maxima

30

tolerata
este
de
1
mg/kg,
depasirea
ei
putand
determina
mortalitate.
Tratamentul
se

poate
repeta
de
4
ori
la
un
interval
de
36
de
ore,
apoi
de
inca
4
ori
la
un
interval
de
7

zile.
Se
cunoaste
faptul
ca
primaquine
nu
sterilizeaza
infectia
dupa
tratament,
ceea

ce
este
crucial
in
dezvoltarea
stadiului
de
premunitate
(Mritunjay
Kumar,
Pallav

Shekhar, S.Haque si Di nesh Mahto, 2008) .

​
CLINDAMICI NA
​
(7-clor-lincomicina)

Clindamicin a
este
un
derivat
semisintetic
al
lincomicinei.
Sinteza

clindamicinei
a
fost
anunt ata
in
anul
1966
si
introdus a
pe
piata
in
anul
1968.
Este

disponibila
sub
forma
de
clindamicina
hidroclorica
pentru
administrare
sub
forma
de

capsule,
palmitat
de
clindamicina
pentru
suspensie
orala
si
fosfat
de
clindamicina

pentru
preparate
injectabile.
Dupa
administrarea
orala
clindamicina
este
bine

absorbita,
atingand
conc entratia
maxima
in
45
de
minute.
Ea
este
metabolizata
pe

trei
cai
majore,
sub
forma
de
derivati
biologic
activi,
excretati
in
principal
biliar
si

aproximativ
20%
renal.
Timpul
de
injumatatire
este
de
2-4
ore,
nealterat
in
bolile

renale
severe
dar
modi ficat
de
afectarile
hepatice,
cu
prelungirea
timpului
de

eliminare.
Activitatea
clindamicinei
impotriva
bacteriilor
anaerobe
o
face
un
agent

terapeutic
important
in
clinica.
In
plus,
este
activa
impotriva
unor
organisme
precum

Plasmodium, Toxoplas ma, Babesia si Pneumocystis.

Clindamicina
se
acumuleaza
relativ
greu
in
parazit,
ajunga nd
in
curba
de

platou in aproximativ t rei zile, tinta principala fiind apicoplastul.

La
cainii
infectati
experimental
cu
B.
gibsoni,
clindamicina
in
doza
de
25

mg/kg
g.v.,
per
os,
la
12
ore
pentru
14
zile,
a
redus
treptat
nivelul
parazitemiei
si
a

indus
schimbari
morfologice
care
indicau
degenerarea
parazitilor
la
majoritatea

cainilor
tratati.
Trata mentul
cu
clindamicina
a
redus
simptomele
caracteristice

31

infectiei
cu
​
Babesia
​
,
incluzand
anemie,
anorexie
si
apatie
(Retno
Wulansari,
Agus

Wijaya,
Hitoshi
Ano,
Yoichiro
Horii,Tetsuo
Nasu,
Shin-ichi
Yamane,
Susumu

Makimura, 2003).

​
Se
cunoaste
faptul
ca
clindamicina
are
un
efect
imunos timulator
nespecific.

Acest
fapt
se
probea za
la
caine
si
in
cazul
infectiei
cu
Babesia
​
.
Urmarind
titrul

anticopilor
IgG
si
subpopul atia
limfocitara
postinfectie
experimentala
cu
B.
gibsoni

la
caine,
numarul
limfocitelor
CD4+
a
crescut
semnificativ
la
cainii
tratati

comparativ
cu
cei
netratati.
Nivelul
anticorpilor
IgG
la
cainii
tratati
a
fost

semnificativ
mai
mare
decat
la
cainii
netratati.
Rezultatele
sugereaza
ca
clindamicina

nu
elimina
rapid
paraz itii
din
sangele
periferic
dar
produce
modificarea
lor,
ceea
ce

poate
stimula
eficient
imunitatea
celulara
si
umorala
impotriva
babesiei,
ceea
ce

duce
la
imbunatatirea
conditiei
clinice.
(Retno
Wulansari,
Agus
Wijaya,
Hitoshi

Ano, Yoichiro Horii, S usumu Makimura, 2003).

ARTEMISIN INUL

Artemisininul
este
o
lactona
sesquiterpenica
obinuta
dintr-o
planta
numita

Artemisia
annua
​
,
o
varietate
de
pelin.
Artemisia
annua
​
este
mentionata
in
“Retete

pentru
52
de
boli”,
lucrare
gasita
intr-un
mormant
din
timpul
dinastiei
Mawangdui

Han,
datand
din
anul
168
I.C.
Aceasta
planta
este
de
asemenea
mentionata
intr-un

document
scris
in
anul
340
D.C.,
in
Zhou
Hou
Bei
Ji
Fang
(Manual
de
retete
pentru

tratamente
de
urgenta).
Principiul
activ
major
a
fost
izolat
pentru
prima
data
in
anul

32

1971
de
cercetatorii
chinezi.
Pentru
cercetarile
asupra
artemisininului,
descoperirea

substantelor
artemisini na
si
dihidroartemisinina,
cu
care
s-au
salvat
milioane
de
vieti

omenesti
in
lupta
cu
malaria,
s-a
decernat
in
anul
2015
Premiul
Nobel
pentru

Medicina cercetatoare i Youyou T u.

Forma
pura
cristalizata
de
artemisinina
a
fost
obtinuta
in
1984
de
cercetatorii

de la Walter Reed Army Ins titute of Re search, SUA

Principalele
inform atii
din
literatura
stiintifica
referitoare
la
artemisinin

provin
din
studiile
de
laborator
si
clinice
referitoare
la
malarie,
perceptia
generala

fiind,
dupa
administrare a
in
milioane
de
cazuri,
ca
toxicitatea
lui
este
mult
mai
mica

decat
a
altor
produse
antimalarice,
iar
eficienta
este
foarte
buna .
OMS
recomanda
in

cazurile
recidivante
sau
rezistente
la
tratament
terapia
combinata
pe
baza
de

artemisinin cu antibio tice sau alte antimalarice.

Artemisininul
este
un
compus
cristalin
care
nu
este
hidrosolubil
sau

liposolubil
si
in
consec inta
poate
fi
administrat
doar
pe
cale
enterala.
Datorita
slabei

biodisponibilitati, resp ectiv eficientei reduse s-au form ulat derivatele semisintetice.

Astfel
s-a
obtinut
dihidroartemisininul,
din
care
a
rezultat
artesunate,
un

ester
hidrosolubil
si
doua
preparate
liposolubile,
artemether
si
arteether.
Artesunatul

este
disponibil
in
preparate
pentru
administrare
orala,
rectala,
intramusculara
si

intravenoasa.
Alte
derivate
sunt:
acidul
artelinic,
artenimol
si
artemotil
(Jagtish

Rajendran, 2013).

Mod
de
actiune :
puntile
endope roxid
ale
artemisininului
interactioneaza
cu

hemul
si
se
produc
radicali
liberi
care
alchileaza
proteinele
si
distrug
microorganitele

si
membrana
parazitul ui.
De
asemenea
intrerupe
catabolizarea
hemoglobinei
de
catre

parazit,
babesiile
utilizand
ca
sursa
de
nutrienti
hemoglobina
(Amit
V.
Pandey,

Babu
L.
Tekwani,
Ram
L.
Singh,
Virander
S.
Chauhan,
1999) .
Datorita
acestui
mod

de actiune, artemisininul distruge num ai stadiile parazitare intraeritrocitare.

33

Intr-un
studiu,
Artesunatul,
in
vitro
s-a
dove dit
eficient
impotriva
​
B.
gibsoni
​
,

inhiband
semnificativ
cresterea
(P<0.05),
la
concentratia
de
26µM
si
260µM ,
din

ziua
1
posttratament.
Mai
mult
decât
atât,
această
diferen
ț
ă
semnificativă
a
fost

observată
în
toate
concentra
ț
iile
de
testare
dupa
3
zile
de
tratament.
Mai
mult,
dupa

retragerea
tratamentului ,
parazitul
nu
a
reaparut
la
concentratii
egale
sau
mai
mari
cu

2.6µM
artesunat.
Comparativ
cu
eficacitatea
atovaquone i,
la
concentratii
egale,

artesunatul
inhiba
mai
eficient
parazitul
la
2.6µM ,
in
timp
ce
atovaquona
la
26µM ,

prin
urmare
este
dificil
de
apreciat
care
medicament
este
mai
eficient
in
inhibarea

cresterii
​
B.
gibsoni
​
.
In
acest
studiu,
aceturatul
de
diminazen
apare
a
fi
cel
mai
potent

inhibitor al cresterii p arazitare, in comparatie cu artesunatul si atovaquonul .

Inhibarea
cresterii
atat
a
B.bovis
cat
si
​
B.
gibsoni
​
este
dependenta
de
doza,

IC50
(reducerea
cu
50%
in
parazitemia
medie
a
grupuri lor
tratate
in
comparatie
cu

grupul
de
control
in
ziua
4
posttratament)
sugerand
ca
aceturatul
de
diminazen
este

mult
mai
eficace
decat
artesunatul.
Astfel,
pentru
diminazen
IC50
obtinut
in
acest

studiu a fost pentru
B. bovis
​
, 24.82 ± 2,37 µM si pentru
​
B. gibsoni
​
, 41.93 ± 2,32 µM .

în
tratamentul
atât
B.
bovis
cat
ș
i
B.
gibsoni
​
aparand
a
fi
mult
mai
eficient

decat
artesunatul,
care
a
obtinut
pentru
​
B.
bovis,
372.2±24.32
µM
si
pentru

B.gibsoni,
​
924.0±97.26 µM

Incercarile
anterioare
de
utilizare
a
aceturatului
de
diminazen
pentru

tratamentul
babesiozei
au
e
ș
uat
din
cauza
toxicită
ț
ii
sale
pentru
rinichi,
creier,
ficat

ș
i
care
poate
conduce
la
grave
efecte
secunda re,
cum
ar
fi
slăbiciune,
paralizie,
lipsa

de
receptivitate
la
stimuli
pentru
sistemul
nervos
central
si
moarte
în
special
la
câini.

Datorită acestor efecte s ecunda re, diminazen aceturatul a fost retras de pe pia
ț
ă în

Japonia
ș
i
acest
medicament
nu
este
aprobat
de
Food
and
Drug

Administration
(FDA)
în
S.U.A.
Spre
deosebire
de
diminazen
aceturat,
au
fost

raportate
câteva
efecte
secunda re
semnificative
ale
artesunate
la
mai
mult
de
doua

milioane
de
pacienti
umani
tratati
cu
artesunate
pentru
malarie.
Prin
urmare,
pe
baza

34

acestor
rezultate
artesuna te
ar
putea
fi
o
alegere
pentru
tratamentul
preferen
ț
ial
al

babesiozei
(
Youn-K young
Goo,
M.
Alaa
Terkawi,
Honglin
Jia,
G.
Oluga
Aboge ,

Hideo
Ooka,
Bryce
Nelson,
Suk
Kim,
Fujiko
Sunaga,
Kazuhiko
Namikawa,
Ikuo

Igarashi, Yoshifumi Ni shikawa, Xuenan Xuan, 2010).

ATOVAQUO NA

Atovaquona
este
un
compus
chimic
care
apartine
clasei
naftochinone lor
.
In

anii
60
s-a
sesizat
actiunea
antiprotozoarica
a
acestei
clase
de
substante,
iar
in
anul

2000,
atovaquona
a
fost
introdus a
pe
piata
ca
antimalaric.
Atovaquona
este

hydroxy-1,4-naftochinona ,
un
analog
al
ubichinone i,
cu
activitate
antipneumocistica.

Este
produs
in
SUA ,
disponibil
sub
form a
lichida
sau
suspensie
orala
si

comercializat sub num ele de Mepron.

Primul
tratam ent
care
s-a
dove dit
a
fi
eficace
împotriva
​
B.
gibsoni
este
o

combina
ț
ie
de
atovaquonă
ș
i
azitromicină
(Birkenheuer,
Levy
si
Breitschwerdt

2004).
Acesti
parazit i
sunt
foarte
greu
de
tratat
cu
terapia
conve ntionala
si
cainii

devin de regula purtat ori cronici sau pre zinta episoade recurente de babesioza acuta.

Combinatia
de
atovaquona
si
azitromicina
se
utilizeaza
pentru
tratamentul

babesiozei umane.

Mecanismul
prin
care
atovaquona
are
actiune
antibabesia
implica
inhibitia

transportului mitocondri al de electroni (
​
Aaron L . Baggish
​
si
​
David R. Hill
​
, 2002)

Malarone,
un
medicament
care
contine
atovaquona
250m g
si
progua nil
100

mg/capsula,
a
fost
de
asemenea
utilizat
in
tratamentul
B.
gibsoni,
recomandat
in

special
in
episoadele
acute.
Doza
utilizata
a
fost
17-25
mg
atovaquone /kg
si
7-10

mg/kg
proguanil,
de
doua
ori
pe
zi
timp
de
10
zile.
S-a
dovedit
benfica
si
asocierea
a

35

5
mg
doxiciclina
de
doua
ori/zi,
30
de
zile
(Aiko
Iguchi,
Nobuyuki
Shiranaga,
Aya

Matsuu si Yoshiaki Hi kasa, 2014).

Atovaquon a
se
poate
asocia
si
cu
azitromicina,
clindamicina
sau

metronidazol.

Un
studiu
care
cerceteaza
administrarea
de
atovaquona
si
azitromicina
la

caini
infectati
cu
B.
gibsoni
asiatica
si
la
care
terapia
cu
imidocarb
sau
diminazen
a

esuat,
a
aratat
eficacit atea
terapiei,
obtinandu-s e
trei
probe
negative
consecutive
la

examenul
PCR,
efectua te
la
60,
90
si120
de
zile
posttratament,
cu
o
revenire
clinica

rapida
posttratament
(
​
Adam
J.
Birkenheuer,
Michael
G.
Levy,
and
Edward
B.

Breitschwerdt, 2004).

CLOFAZIMI NA

Este
un
colorant
solubil
in
grasimi,
o
iminofenazina,
produs a
si

comercializata de Nova rtis sub num ele de Lamprene, utilizata in tratamentul leprei.

A
fost
verific ata
activitatea
clofaziminei
impotriva
​
Babesia
bovis,
B.

bigemina,
B.
caballi
si
​
Theileria
equi
in
culturi
si
la
soareci
infectati
cu
B.
microti.

La
soareci,
administrare a
orala
a
20
mg/kg
de
clofazimina
a
fost
comparabila
cu
cea

obtinuta
dupa
injectar ea
subcutanata
a
25
mg/kg
de
diminazen
aceturat,
cu
o
scadere

semnificativa
a
parazi temiei
(5.3%),
fata
de
grupul
de
control
(49.5% ).
Aceste

rezultate
promitatoar e
deschid
o
noua
cale
in
cercetarile
privind
chimioterapia

babesiozei,
in
vedere a
obtinerii
unui
derivat
cu
inalta
eficacitate
si
siguranta
in

tratarea
piroplasmoze lor
animalelor
si
chiar
a
omului
(Tuvshintulga,
B;
AbouL aila,

M;
Davaasuren,
B;
Ishiyama,
A;
Sivakumar,
T;
Yokoya ma,N;
Iwatsuki,
M;
Otoguro,

K; Omura, S; Igarashi I, 2016)
​
.

Mefloquine

36

Este
o
quinoli na
utilizata
in
preventia
si
tratamentul
malariei,
comercializata

sub
numele
de
Lariam .
Un
experiment
prin
care
s-a
verificat
actiunea
pepstatinei
A

si
a
mefloquinei
asupra
culturilor
de
​
Babesia
bovis,
B
bigemina,
B
caballi
​
si

Theileria
equi,
​
a
demonstrat
o
inhibare
semnificativa
a
cresterii
(P<0.05) ,
cu

concentratii
micromol are.
In
plus,
reactivii,
atat
singuri
cat
si
in
combinatie,
la
o

conccentrtie
de
5mg/k g/
zi,
timp
de
10
zile
au
inhibat
in
mod
semnificativ
cresterea

in
vivo
de
B.
microti
la
soareci.
Tratamentul
cu
mefloquina
a
fost
extrem
de
eficient

(Tserendorj
Munkhj argal,
Mahmoud
AbouL aila,
Mohamad
Alaa
Terkawi,

Thillaiampalam
Sivakumar,
Madoka
Ichikawa,
Batdorj
Davaasuren,
Tserendorj

Nyamjargal, Naoaki Yokoya ma, and Ikuo Iga rashi,
​

​
2012) .

Terapia comb inata

Clindamicina, m etronidazol, doxi ciclina

In
B.
gibsoni ,
fiecare
medicament
in
parte
nu
poate
elimina
infectia,
insa

efectul
lor
sinergic
o
poate
face.
S-a
aplicat
o
schema
de
lucru
cu
administrare
per
os

de
clindamicina,
25
mg/kg
de
doua
ori/
zi,
metronidazol
15
mg/kg
de
doua
ori/zi
si

doxiciclina
5
mg/kg
de
doua
ori/zi.
Din
patru
caini
inclusi
in
studiu,
la
trei

tratamentul
a
avut
rezultatul
scontat,
unul
a
fost
refractar
la
tratament
si
s-a
impus

eutanasierea.
Inconve nientul
major
relevat
in
acest
studiu
este
timpul
foarte
lung
de

administrare,
intre
129-193
de
zile
(K.
Suzuki,
H
Wakabayashi,
M
Takahashi,
K

Fukushima, A Yabuki , Y Endo. 2007).

Artemisinin, c lindamicina sau doxi ciclina

Date
dispar ate
se
gasesc
in
literatura
de
specialitate
despre
aceasta

combinatie
si
utilizarea
in
tratamentul
babesiozei.
Mai
multe
informatii
sunt
obtinute

in
urma
utilizarii
acestei
combinatii
in
tratarea
malariei,
OMS
recomandand
in

malarie
aceasta
comb inatie
in
caz
de
esec
al
tratamentului
primar
sau
pentru
tratarea

37

gravidelor
si
copiilor,
in
acest
caz
utilizandu-s e
combinatia
artemisinina-

clindamicina (Jagtish Ra jendran, 2013).

Artemisinina
si
clindamicina
au
efect
sinergic
si
se
completeaza
ca
potential

de
actiune
in
babesio za,
artemisinina
avand
efect
rapid
in
supresia
si
eliminarea

parazitilor,
in
maxim
24
de
ore,
clindamicina
devenind
potenta
dependent
de
doza
in

trei zile.

Artemisinina
poate
actiona
sinergic
cu
chinina
si
orice
derivat
de
chinina,

clindamicina, atovaquona , doxi ciclina

Clindamicina
poate
actiona
sinergic
cu
chinina
si
orice
derivat
de
chinina,

artemisinina, atovaquona , doxi ciclina (Angus Bell, 2005) .

Deoarece
Babesia
​
are
un
ciclu
de
viata
si
determina
simptome
similare
cu

cele
produse
de
speciile
de
​
Plasmodium
​
,
verificarea
actiunii
antibabesioase
a

produselor
antimalari ce
este
indreptatita.
Ca
si
in
cazul
malariei
poate
fi
necesara

terapie combinata.

​
ALTE SUBSTA NTE C U POTEN TIAL BA BESIICID

​
Experimente
cu
rezultate
incurajatoare
au
demonstrat
ca
exista
numeroase

substante
cu
efect
babe siicid
similar
chiar
babesiicidelor
clasice,
studiile
trebuind

dezvoltate.

Bruceina
A,
un
compus
natural
quassinoid
extras
din
fructele
uscate
ale

plantei
Brucea
javanic a
(Nakao
R.,
Mizukami
C.,
Kawamura
Y.,
Subeki,
Bawm
S.,

Yamasaki
M.,
Maede
Y.,
Matsuura
H.,
Nabeta
K.,
Nonaka
N.,
Oku
Y.,
Katakura

K.,2009).

Clorhidratul
de
robenidina,
un
anticoccidian,
la
100
mg/kg
si
primaquina,

fiecare
separat,
au
inhibat
100%
​
B.
microti
la
soareci.
(
​
J
​
un-ming
Yao,
Hao-bing

Zhang, Cong-shan Liu, Y i Tao, M eng Y in, 2015).

38

Alicina,
extrasa
din
usturoi
s-a
dove dit
ca
are
o
buna
activitate

antiprotozoarica
dar
si
antibacteriana,
antifungi ca,
antivirala.
Mai
mult
decat
atat,

alicina
a
inhibat
semni ficativ
(P<0.001)
invazia
​
B.
bovis,
B.
bigemina,
B.
caballi
​
si

Theileria equi.

In
plus,
la
soare cii
tratati
cu
30
mg/kg
de
alicina
timp
de
5
zile,
s-a
redus

semnificativ
parazite mia
(P<
0.05)
de
​
B.
microti,
​
peste
perioada
de
studiu.

Combinatia
cu
dimina zen
aceturata
demonstrat
atat
in
vivo
cat
si
in
vitro,
actiune

sinergica
(
Akram
Ahm ed
Salama,
Mahmoud
AbouL aila,
Mohamad
Alaa
Terkawi,

Ahmed
Mousa,
Ahme d
El-Sify,
Mahmoud
Allaam,
Ahmed
Zaghawa,
Naoaki

Yokoyama, Ikuo Igar ashi, 2014)

Epigallocatechi n-3-ga llate
(EGCC)
este
catechina
majora
(50-80%)
din

totalul
catechinelor
din
ceaiul
verde.
EGCC
are
actiune
antioxidanta,

antiinflamatorie,
antim icrobiana,
anticancer
si
tripanocida.
In
experiente
pe
soareci,

aceasta
substanta
a
inhibat
semnificativ
(P<
0.05)
cresterea
​
B.
microti
la
doze
de
5
si

10
mg/kg
greutate
corpora la,
iar
parazitul
a
fost
complet
eliminat
in
ziua
14-16

postinoculare in grupul tratat ( M. Aboulaila, N. Yokoya ma, I. Igarashi, 2009) .

Alte
substante
in
studiu
sunt;
curdlan
sulfat,
acid
fusidic,

miltefosina, nerolidol, t riclosan, epoxom icin, gos sypol si multe altele.

​
TRATAMEN TE D E SUSTINERE

Animalele
cu
anemie
marcata
sau
cu
complicatii
majore
necesita
o
varietate

de
tratamente
de
sustinere
adaptate
individual,
in
functie
de
severitatea
cazului

administrandu-se
una
sau
mai
multe
transfuzii
repetate,
corticosteroizi
pentru

stoparea
anemiei
hemolitice
mediate
imun,
coloizi,
fluide
cristaloide,
adaugare
de

solutii
concentrate
de
electroliti
,
diuretice
in
insuficienta
renala
acuta,
respiratie

39

asistata
in
caz
de
edem
pulmonar.
Prima
transfuzie
nu
necesita
precautii
speciale,

cainii
neavand
in
mod
natural
aloanticorpi
eritrocitari.
Pentru
reducerea
reactiilor

transfuzionale
intarziat e
sau
riscul
de
a
sensibiliza
pacientii
la
transfuzii
viitoare
se

recomanda,
in
special
in
zonele
endemice
folosirea
de
sange
DEA
1.1
si
1.2
negativ.

Sangele
integral
poate
fi
utilizat
in
siguranta
pentru
corectarea
anemiei
din
babesioza

canina
dar
decizia
administrarii
transfuziei
depinde
mai
putin
de
hematocritul

pacientului
cat
de
starea
lui
clinica
si
de
rapiditatea
cu
care
evolueaza
anemia.

Transfuzarea
de
masa
eritrocitara
poate
fi
benefica
in
caz
de
insuficienta
renala
acuta

sau
de
edem
pulmona r,
cand
este
contraindicat
volumul
mare,
dar
este
necesara

cresterea
capacitatii
de
transport
oxigen.
Sangele
este
transfuzat
initial
lent,
cu
2

ml/kg/ora
pentru
prim ele
30-60
de
minute,
observand
atent
eventualele
reactii

tranfuzionale
precum
cresterea
temperaturii
corpora le,
a
frecventei
respiratorii,

umflarea buzelor sau ure chilor.

Prognosticul

Este
în
gene ral
destul
de
bun,
cu
rata
de
supravietuire
de
aproximativ

85-90%
din
cazuri,
în
func
ț
ie
de
nivelul
de
îngrijire
ș
i
sspecia
de
babesie
Implicata

(Keller
et
al
2004.
Schoeman,
Rees
si
Herrtage
2007) .
Utilizarea
transfuziilor
de

sânge
areun
impact
major
asupra
supravie
ț
uirii
la
animalele
cu
anemie
severa

Cazurile
de
babesioz a
insotite
de
hemoconcentratie
ș
i
cele
cu
insuficien
ț
ă
renală

acută
în
curs
de
dezvol tare
,sindrom
de
detresă
respiratorie
acuta
sau
babesioza

cerebrală
au
cel
mai
rau
prognos tic
si
mortalitatea
poate
fi
mai
mare
peste
50%
-în

unele
cazuri
se
apropi e
de
100%,
în
ciuda
interven
ț
iilor
intensive,
avansate
punc t
de

vedere tehnic (Weizl
ș
i colab., 2001).

Concentra
ț
iile
de
lactat>
5
mmol
/
l
la
admitere
sunt
asociate
cu
mortalitate

crescută,
dar
lactatul
>
2,5
mmol
/
l
ș
i
/
sau
cre
ș
terea
după
internare
ș
i
/
sau

40

incapacitatea
de
a
scădea
până
la
<50%
din
valoarea
de
admitere,
este
puternic

predictiva
a
mor
ț
ii.
Lactatul
persistent
>
4,4
mmol
/
l
prezice
puternic
moartea
ș
i

lactatul
>
4,4
mmol
/
l
la
24
de
ore
după
internare
prezice
corect
moartea
în
fiecare

caz.
Hiperlactatemia
este
prezenta
la
aproxi mativ
jumătate
din
cazurile
spitalizate.

Valori extrem de mar i (> 10 m mol / l) nu s unt mai pu
ț
in frecvente.

Lactatemia
se
corelează
negativ
cu
glucoza.
Hiperlactatemia
este
de

asemenea
asociat
pozitiv
cu
colapsul
clinic
(Nel,
Lobetti,
Keller
si
Thompson,

2004).

Implicarea
renală
în
babesioza
este
diagnos ticată
pe
baza
persistentei

cre
ș
terea
valorii
creat ininei
în
ciuda
fluidoterapiei
adecvate.
Implicarea
renală
în

babesioza
seamănă
cu
blocajul
renal
func
ț
ional
de
sepsis.
Oliguria
este
un
semn
de

rău augur (Lobetti & J acobson 2001).

Hipotensiune a
este
comuna
in
babesioza
si
este
asociata
cu
colapsul
clinic

(Jacobson,
Lobetti
si
Vaugha n-Scott,
2000).
Colapsul
clinic
este
de
asemenea
asociat

cu
hipoglicemia
(Kell er
ș
i
colab.,
2004).
Hipoglicemia
pare
a
fi
un
factor
prognos tic

foarte
simplu
de
verifi cat
ș
i
util.
(Bohm
ș
i
colab.
2006) .
Glicemia
este
mai
mica
de

60
mg/dl
la
prezentare
la
cca
20%
din
cazuri.
Hipoglicemia
poate
evolua
pana
la

stupoare
si
colaps.
Mioza
dispare
dupa
perfuzia
cu
dextroza,
revenirea
putand
fi

spectaculoasa.
Trebui e
facut
diagnos tic
diferential
intre
babesioza
cerebrala
si

hipogliemie (Keller
ș
i colab., 2004).

O
corela
ț
ie
pozitivă
semnificativă
între
parazitemia
mare
ș
i
mortalitate
a
fost

recent demonstrata (B ohm
ș
i colab. 2006)..

Valori
ridicat e
ale
troponi nei
cardiace
I
sunt
asociate
cu
cu
severitatea
bolii

(Lobetti, Dvir si Pears on 2002).

41

Bibliografie

1.
​
Aaron
L.
Baggish
si
​
David
R.
Hill
​
,
2002
Antiparasitic
agent
atovaquone

Antimicrob Agents Che mother. M ay; 46(5): 1163–1173.

2.
Aboulaila,
M.,
Munkhj argal,
T.,
Sivakumar,
T.,
Ueno,
A.,
Nakano,
Y.,

Yokoyama,
M.,Yoshina ri,
T.,
Nagano,
D.,
Katayama,
K.,
El-Bahy,
N.,
Yokoya ma,

N.,
Igarashi,
I.,2012.
Apicoplast-targeting
antibacterials
inhibit
the
growth
of
babesia

parasites. Antimicrob . Agents Chemother. 56, 3196–320 6.

3.
​
Aboulaila,
M.,
Yokoya ma,
N.,
Igarashi,
I.
,2010
Inhibitory
effects
of

(-)-Epigallocatechin-3 -gallate
from
green
tea
on
the
growth
of
​
Babesia
parasites.

Parasitology, vol 137 (5), pp 785-791

4.
Allsopp,
M.T.E.P.,
Cavalier-Smith,
T.,
de
Wall,
D.T.,
Allsopp,
B.A.,
1994.

Phylogeny and evolut ion of t he piroplasms. Parasitology 108, 147–152

5.
Babes,
V.,
1888.
Sur
l’hemoglobinurie
bacterienne
du
boeuf
(on
the

bacterian hemoglobinuri a of cattle) C. R. H ebd. A cad. Sci. 107, 692–694.

6.
Babes,
V.,
1892.
L’etiologie
d’une
enzootie
des
moutons,
denommee

Carceag
en
Roumanie .
(The
etiology
of
an
enzootic
disease
of
sheep,
called
Carceag,

in Romania). C. R. He bd. A cad. Sci. 115, 359–361.

7.
Balashov,
I.,
1989.
The
coevolution
of
ixodid
ticks
and
terrestrial

vertebrates. Parazitologi ia 23, 457–468.

8.
Baneth,
G.,
Kenny,
M.J.,
Tasker,
S.,
Anug,
Y.,
Shkap,
V.,
Levy,
A.,
Shaw,

S.E.,
2004.
Infection
with
a
propos ed
new
subspecies
of
Babesia
canis,
Babesia

canis subsp. presentii, i n dom estic cats. J. Clin. M icrobiol. 42, 99–105.

9.
Barnett,
S.F.,
Broc klesby,
D.W.,
1968.
Some
piroplasms
of
wild

mammals, vol. 24. Sy mposia of the Zoological Society of London, pp. 159- 176.

42

10.
Battsetseg,
B.,
Matsuo,
T.,
Xuan,
X.,
Boldbaatar,
D.,
Chee,
S.H.,

Umemiya,
R.,
et
al.,
2007.
Babesia
parasites
develop
and
are
transmitted
by
the

non-vector
soft
tick
Ornithodoros
mouba ta
(Acari:
Argasidae).
Parasitology
134

(Suppl. 1), 1–8.

11.
​
Birkenheu er,
A.
J.,
Levy,
M.G.
Breitschwerdt,
E.
B.
Efficacy
of

combined
atovaquon e
and
azithrom ycin
for
therapy
of
chronic
Babesia
gibsoni

(Asian genotype) infe ctions in dogs , J Vet Intern M ed 2004; 18:494–498

12.
Birkenheu er,
A.J.,
Levy,
M.G.,
Savary,
K.C.,
Gager,
R.B.,
Breitschwerdt,

E.B.,
1999.
Babesia
gibsoni
infections
in
dogs
from
North
Carolina.
J.
Am.
Anim.

Hosp. Assoc. 35, 125–128.

13.
Birkenheu er,
A.J.,
Neel,
J.,
Ruslander,
D.,
Levy,
M.G.,
Breitschwerdt,

E.B.,
2004.
Detection
and
molecular
characterization
of
a
nove l
large
Babesia

species in a dog. Vet. Parasitol. 124, 151–160.

14.
Bourdoise au,
G.,
2006.
Canine
babesiosis
in
France.
Vet.
Parasitol.
138,

118–125.

15.
Criado-F ornelio,
A.,
Martinez-Marcos,
A.,
Buling-Saraña,
A.,

Barba-Carretero,
J.C.,2003b.
Molecular
studies
on
Babesia,
Theileria
and

Hepatozoon
in
southe rn
Europe
Part
II.
Phylogenetic
analysis
and
evolutionary

history. Vet. Parasitol .114, 173–194.

16.
Criado-Fo rnelio,
A.,
Gonzalez-del-Rio,
M.A.,
Buling-Sarana,
A.,

Barba-Carretero,
J.C.,2003c .
Molecular
characterization
of
a
Babesia
gibsoni
isolate

from a Spanish dog. V et. Parasitol. 117, 123–129.

17.
Da
Silva,
A.S.,
Franca,
R.T.,
Costa,
M.M.,
Paim,
C.B.,
Paim,
F.C.,

Dornelles,
G.L.,
et
al.,
2011.
Experimental
infection
with
Rangelia
vitalii
in
dogs :

43

acute
phase,
parasite mia,
biological
cycle,
clinical–pathological
aspects
and

treatment. Exp. Parasi tol. 128, 347–352.

18.
Dahl,
E.L.,
Rosenthal,
P.J.,
2007.
Multiple
antibiotics
exert
delayed

effects
against
the
Plasmodium
falciparum
apicoplast.
Antimicrob.
Agents

Chemother. 51, 3485–3490.

19.
Di
Cicco,
M.F.,
Downey,
M.E.,
Beeler,
E.,
Marr,
H.,
Cyrog,
P.,
Kidd,
L.,

Diniz,
P.P.,
Cohn,
L.A.,
Birkenheuer,
A.J.,
2012.
Re-emergence
of
Babesia
conradae

and
effective
treatme nt
of
infected
dogs
with
atovaquone
and
azithromycin.
Vet.

Parasitol. 187, 23–27.

20.
Douzery,
E.J.,
Snell,
E.A.,
Bapteste,
E.,
Delsuc,
F.,
Philippe,
H.,
2004.

The
timing
of
eukaryot ic
evolution:
does
a
relaxed
molecular
clock
reconcile

proteins and fossils? Proc . Natl. Acad. Sci. USA 101, 15386–15391.

21.
Gardner,
R.A.,
Molyneux,
D.H.,
1987.
Babesia
vesperuginis:
natural
and

experimental infection s in Bri tish bats (Microchiroptera). Parasitology 95, 461–469.

22.
Hamel,
D.,
Silaghi,
C.,
Lescai,
D.,
Pfister,
K.,
2012.
Epidemiological

aspects
on
vectorborn e
infections
in
stray
and
pet
dogs
from
Romania
and
Hunga ry

with focus on Babesia s pp.. P arasitol. Res. 110, 1537–1545.

23.
Homer,
M.J.,
Aguilar-Delfin,
I.,
Telford
III,
S.R.,
Krause,
P.J.,
Persing,

D.H., 2000. Babesiosis . Clin. M icrobiol. Rev. 13 (S uppl. 3), 451–469.

24.
Hunfeld,
K.P.,
Hildebrandt,
A.,
Gray,
J.S.,
2008.
Babesiosis:
recent

insights into anancient disease. Int. J. Parasitol. 38, 1219–1237.

25.
​
Iguchi,A.,
Shiranaga,N.,
Matsuu
A,
Hikasa,
Y.,
2014.
Efficacy
of

Malarone
in
Dogs
Naturally
Infected
with
Babesia
gibsoni,
J.
Vet.
Med.
Sci.
76(9):

1291–1295, 2014

26.
​
Ionita M
​
,
​
Mitrea IL
​
,
​
Pfister K
​
,
​
Hamel D
​
,
​
Buzatu CM
​
,
​
Silaghi C
​
.2011.

44

Canine
babesi osis
in
Rom ania
due
to
Babesia
canis
and
Babesia
voge li:
a

molecular approach. Pa rasitol res.110(5)

27.
Irwin,
P.J.,
2009.
Canine
babesiosis:
from
molecular
taxonom y
to
control.

Parasites Vectors 2 (Suppl . 1), 1–9.

28.
Irwin,
P.J.,
2010.
Canine
babesiosis.
Vet.
Clin.
North
Am.
Small
Anim.

Pract. 40, 1141–1156.

29.
Jacobson,
L.J.,
Schoeman,
T.,
Lobetti,
R.G.,
2000.
A
survey
of
feline

babesiosis in South A frica. J. S. Afr. V et. Assoc. 71, 222–228.

30.
Jacobson,
L.S.,
2006.
The
South
African
form
of
severe
and
complicated

canine babesiosis: clin ical advances 1994–2004. V et. Parasitol. 138, 126–139.

31.
​
Jensch
H.
Uber
neu
typen
von
Guanylverbindunge n.
Med.
Chem.

1958;6:134–169.

32.
Kakoma,
I.,
Mehlhorn,
M.,
1994.
Babesia
of
domestic
animals.
In:

Kreier,
J.P.
(Ed.),
Parasitic
Protozoa,
vol.
7.
Academic
Press,
San
Diego,
pp.

141–216.

33.
Kier,
A.B.,
Morehous e,
L.G.,
Wagner,
J.E.,
1979.
Feline
cytauxzoonos is:

an update. Missouri. Ve terinarian 29, 15–18.

34.
Kjemtrup,
A.M.,
Conra d,
P.A.,
2006.
A
review
of
the
small
canine

piroplasms
from
Californi a:
Babesia
conradae
in
the
literature.
Vet.
Parasitol.
138,

112–117.

35.
Kuttler
KL.
In:
Babesiosis.
Ristic
M,
Keire
JP,
editors.
New
York:

Academic Press; 1981. pp. 25–63

45

36.
Leisewitz,
A.L.,
Jacobson,
L.S.,
de
Morais,
H.S.,
Reyers,
F.,
2001.
The

mixed
acid–base
disturba nces
of
severe
canine
babesiosis.
J.
Vet
Intern.
Med.
15,

445–452.

37.
Macintire,
D.K.,
Boudre aux,
M.K.,
West,
G.D.,
Bourne,
C.,
Wright,
J.C.,

Conrad,
P.A.,
2002.
Babesia
gibsoni
infection
among
dogs
in
the
southeastern

United States. J. Am. Vet. Med. Assoc. 220, 325–329.

38.
​
McHardy
N,
Woollon
RM,
Clampitt
RB,
James
JA,
Crawley
RJ
Efficacy,

toxicity
and
metabolis m
of
imidocarb
dipropi onate
in
the
treatment
of
Babesia
ovis

infection in sheep.
​
Res Vet Sci. 1986 J ul; 41(1):14-20.

39.
Mehlhorn,
H.,
Schein,
E.,
1984.
The
piroplasms:
life
cycle
and
sexual

stages. Adv. Parasitol . 23, 37–103.

40.
Mehlhorn,
H.,
Schein,
E.,
Ahmed,
J.S.,
1994.
Theileria.
In:
Kreier,
J.P.

(Ed.), Parasitic protoz oa, vol. 7. A cademic Press, San Diego, pp. 217–304.

41.
Meinkoth,
J.H.,
Kocan,
A.A.,
Loud,
S.D.,
Lorenz,
M.D.,
2002.
Clinical

and
hematologiceffec ts
of
experimental
infection
of
dogs
with
recently
identified

Babesia
gibsoni-like
isolates
from
Oklahoma.
J.
Am.
Vet.
Med.
Assoc.
220,

185–189.

42.
Mihalca,
A.D.,
2010.
The
quest
for
piroplasms:
from
Babes
to
Smith
to

molecules. Sci. Parasi tol. 11, 14–19.

43.
​
Moore
AS,
Coldham
NG,
Sauer
MJ
​
A
cellular
mechanism
for
imidocarb

retention in edible bovi ne tissues Toxicol Lett. 1996 O ct; 87(2-3):61-8.

44.
Mritunjay
Kumar,
Pallav
Shekhar,
S.Haque
si
Dinesh
Mahto,
2008
Feline

Babesiosis, Veterinary World, Vol.1, N o.4, A pril

45.
​
Munkhjar gal,
T.,
AbouL aila,
M.,
Terkawi,
M.A.
Sivakumar,
T.,

Ichikawa,
M.,
Dava asuren,
B.,
Nyamjargal,
T.,
Yokoya ma,
N.,
and
Igarashi,
I.

46

2012
​
Inhibitory
Effect s
of
Pepstatin
A
and
Mefloquine
on
the
Growth
of
Babesia

Parasites,
​

​
Am. J. Trop. M ed. Hyg., 87(4), , pp. 681–688

46.
Nakao
R.,
Mizukami
C.,
Kawamura
Y.,
Subeki,
Bawm
S.,
Yamasaki
M.,

Maede
Y.,
Matsuura
H.,
Nabeta
K.,
Nonaka
N.,
Oku
Y.,
Katakura
K.,
2009

Evaluation
of
efficacy
of
bruceine
A,
a
natural
quassinoid
compound
extracted
from

a
medicinal
plant,
Brucea
javanica,
for
canine
babesiosis
​
,
J.
Vet.
Medical
Sci.
71(1)

33-41,

47.
Nijhof,
A.N.,
Penzhorn,
B.L.,
Lynen,
G.,
Mollel,
J.O.,
Morkel,
P.,

Bekker,
C.P.J.,
Jongej an,
F.,
2003.
Babesia
bicornis
sp.
nov.
and
Theileria
bicornis

sp.
nov.:
tick-borne
parasites
associated
with
mortality
in
the
black
rhinoceros

(Diceros bicornis). J. Cl in. M icrobiol. 41 (S uppl. 5), 224 9–2254.

48.
Penzhorn,
B.L.,
Schoeman,
T.,
Jacobson,
L.S.,
2004.
Feline
babesiosis
in

South Africa: a review. A nn. N Y Acad. Sci. 1026, 183–186.

49.
Persing,
D.H.,
Conra d,
P.A.,
1995.
Babesiosis:
new
insights
from

phylogenetic analysis. Infe ct. Agent. Dis. 4, 182–195.

50.
Piana,
G.P.,
Galli-Valerio,
B.,
1895.
Su
di
un’infezione
del
cane
con

parassiti
endoglobula ri
nel
sangue .
Nota
preventiva,
Il
Moderno
Zooiatro
6,

163–169.

51.
Potgieter,
F.T.;
Els,
H.J.,
1977
The
fine
structure
of
intra-erythrocytic

stages
of
Babesia
bigemina.
The
Onderstepoort
journa l
of
veterinary
research,
,44,

(3), 157-168.)

52.
Rajendran
J.,
2013.
Artemisinin-based
terapy
for
malaria
American

Journal of Medicine and M edical Sciences , 3(4): 81-90

47

53.
Roos,
D.S.,
1999.
The
apicoplast
as
a
potential
therapeutic
target
in

Toxoplasma
and
other
apicomplexan
parasites:
some
additional
thought s.
Parasitol.

Today 15,

54.
Saffo,
M.B.,
McCoya ,
A.M.,
Rieken,
C.,
Slamovits,
C.H.,
2010.

Nephromyces,
a
bene ficial
apicomplexan
symbiont
in
marine
animals.
Proc.
Natl.

Acad. Sci. 107, 16190–16195.

55.
​
Salama,
A.A.,
AbouL aila,M.,
Terkawi,
M.A.,
Mousa,
A.,
El-Sify,
A.,

Allaam,
M.,
Zaghaw a,
A.,
Yokoya ma,
N.,
Igarashi
I.,
2014.
Inhibitory
effect
of

allicin
on
the
growth
of
​
Babesia
and
​
Theileria
equi
parasites
​
Parasitology
Research

Volume 113,
​
Issue 1,
​
pp 275-283

56.
Santos
P.A.S .R
​
,
​
J.R.
Sant’Anna
​
,
​
C.C.S .
Franco
​
,
​
L.J.
Rosada
​
,
G.N.M.

Esquissato,
​
M.A.A.
Castro-Prado
​
,
2012
Induc ed
mitotic
homologous
recombination

by
the
babesicide
imidocarb
dipropi onate
iGenet.
Mol.
Res.
11
(3)
:
1810
–
1818

DOI: 10.4238/2012.Ju ly.6.1

57.
Sato,
S.,
2011.
The
apicomplexan
plastid
and
its
evolution.
Cell.
Mol.

Life Sci. 68, 1285–1296.

58.
Smith,
T.,
Kilbourne ,
E.L.,
1893.
Investigation
into
the
nature
causation

and
prevention
of
southern
cattle
fever.
US
Dept.
Agri.
Bur.
Anim.
Ind.
Bull.
1,

1–311.

59.
Solano-Ga llego,
L.,
Baneth,
G.,
2011.
Babesiosis
in
dogs
and
cats
–

expanding parasitolog ical and clinical spectra. Vet. Parasitol. 181, 48–60.

60.
Soldati,
D.,
1999.
The
apicoplast
as
a
potential
therapeutic
target
in

toxoplasma and other apicomplexan parasites. Parasitol. Today 15, 5–7.

61.
Starcovici ,
C.,
1893.
Bemerkunge n
über
den
durch
Babes
entdeckten

Blutparasiten
und
die
durch
denselben
hervorge brachten
Krankhe iten,
die

48

seuchenhafte
Hämogl obinurie
des
Rindes
(Babes),
des
Texasfieber
(Th.
Smith)
und

der Carceag der Schaf e (Babes). Zbl. Bakt. I. A bt. 14, 1–8.

62.
Suzuki,
K.,
Wakabayashi,
H.,
Takahashi,
M.,
Fukus hima,
K.,
Yabuki,

A.,
Endo,
Y.
2007.
A
possible
treatment
strategy
and
clinical
factors
to
estimate
the

treatment response in Ba besia gibsoni infection, J Vet Med Sci 69(5) 563- 568,

63.
Uilenberg,
G.,
2006.
Babesia
–
A
historical
overview.
Vet.
Parasitol.
138,

3–10.

64.
Wijaya,
A.,
Wulansari,
R.,
Ano,
H.,
Inokum a,
H.,
Makimura,
S.,
2000.

Therapeutic
effect
of
clindamycin
and
tetracycline
on
Babesia
rodha ini
infection
in

mouse model. J. Vet. M ed. Sci. 62, 835–839.

65.
​
Wulansar i,
R.,
Wijaya,
A.,
Ano,
H.,
Horii,
Y.,
Nasu,
T.,
Yamane,
S.,

Makimura,
S.,
2003.
Clindamycin
in
the
treatment
of
Babesia
gibsoni
infections
in

dogs. Journal of the A merican Animal Hospital Association

nov./dec 2003, vol 39(6) pp 558-562

66.
​
Yao,Jm.,
Zhang,
Hb.,
Liu,
Cs.,
Yi
Tao,
Meng
Yin,
2015
Inhibitory

effects
of
19
antiprot ozoal
drugs
and
antibiotics
on
Babesia
microti
infection
in

BALB/c mice;
​

​
J Infect Dev Ctries; 9(9)

67.
Zahler,
M.,
Schein,
E.,
Rinder,
H.,
Gothe,
R.,
1998.
Characteristic

genotypes
discriminate
between
Babesia
canis
isolates
of
differing
vector
specificity

and pathogenicity to d ogs. Parasitol. Res. 84, 544–548.

49

50

51