Studiu Referitor la Complexitatea Si Caracterul Extern al Actiunilor Desfasurate de Catre Trupele de Vanatori de Munte Romane In Contextul Celei de a Doua Conflagratii Mondiale

Cuprins

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. Geneza și esența organizării și înzestrării unitățiilor și marilor unități de vânători de munte din armata română

1.1. Carpații – cuib de vulturi și leagăn de istorie sacră a poporului român

1.2. Vânătorii de munte – necesitate obiectivă a spațiului montan românesc

1.3. Apariția și dezvoltarea vânătorilor de munte in structurile armatei române

CAPITOLUL 2. Fizionomia complexă și caracterul extrem al acțiunilor desfășurate de către trupele de Vânători de munte române în timpul celui de-al doilea război mondial

2.1. Trupele de vânători de munte în operația pentru eliberarea Bucovinei de Nord

2.2. Trupele de vânători de munte în operațiunile de la est de Nistru

2.3. Vânătorii de munte în campania anului 1942

2.4. Vânătorii de munte în campaniile anilor 1943 și 1944

CAPITOLUL 3. Studiu de caz: Diviziile 2 și 3 Munte pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei

3.1. Analiza geografico-militară a spațiului de confruntare

3.2. Contexte politico – militare anterior operațiilor

3.3 Desfășurarea operației

3.4. Consecințele politico-militare ale acțiunilor desfășurate de către vânătorii de munte în operațiile pentru eliberarea Ungariei si Cehoslovaciei

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Pe front divizia (brigada și batalionul) nu se comandă din adăpost (birou), cu ajutorul telefonului (radioului).Pentru a dobândi victoria, comandantul trebuie să se găsească în linia întâi de lupta, în mijlocul subordonaților – privind inamicul în ochi."

General de divizie Leonard Mociulschi

Cred și voi continuă să cred, că istoria rămâne cea dintâi carte a unei națiuni. Fără ea, fără această carte, nu poate există sub semnul izvoarelor, al adevărului și al locului de unde vii. Trăim într-o lume a rachetelor, a sistemelor complexe de arme în care omul pare să nu-și mai aibă locul, în care vânătorii de munte par să nu se regăsească. Însă în realitate, aceștia reprezintă cea mai tenace și cea mai încercată armă. O viață dura, aspră, plină de evenimente; așa am putea descrie ce înseamnă defapt vânătorii de munte.

Lucrarea de față înfățișează cititorilor viață și faptele de armă ale vânătorilor de mute, istoria acestora, dinamismul și respectul față de crestele munților. Sub aspect cronologic al acestei arme, încadrată în sistemul militar românesc, trebuie remarcat spiritul de sacrificiu de care au dat dovadă permanent, încercările, lipsurile cu care s-au confruntat zi de zi și nu în ultimul rând realizările pe care aceștia le-au obținut de-a lungul timpului. Informațiile prezentate reprezintă studiul îndelungat al cărților, al lucrărilor de specialitate, a filmelor și fotografiilor , aparițiilor editoriale de specialitate și nu în ultimul rând sinteze ale veteranilor de război sau alte persoane competente. Totodata lucrarea cuprinde o istorie amplă a participării vânătorilor de munte la ultima mare conflagrație mondială.

În paginile următoare sunt reflectate cele mai importante acțiuni ale vânătorilor de munte, de la infințarea acestora în 1916 și până la desfințare în anul 1961. Se acordă o importanță deosebită aspectelor de ordin militar din desfășurarea evenimentelor, datorită analizei aprofundate a factorilor cu influențe decisive asupra fizionomiei acțiunilor de lupta, ca: situația strategică și operativă de ansamblu; forțele adverse dar în special forțele proprii; particularități ale mediului și terenului; concepția acțiunilor potrivit ordinelor de operații ale vremii.

Lucrarea este structurată în două părți, însumând trei capitole în care sunt descrise amplu acțiunile vânătorilor de munte, susținute totodată de cele douăzeci și patru de scheme și diferite fotografii.

În primul capitol sunt înfățișate aspecte ale importanței Carpaților în țara noastră, dar și ale luptelor duse de înaintașii noștri în acest mediu montan, cu un puternic accent pe învățămintele trase din primul război mondial, de unde reiese că pentru statul român, vânătorii de munte reprezentau o necesitate obiectivă încă din secolul precedent. Existența zonelor muntoase pe întreaga Europă, dar și creșterea amplorii războaielor și conflictelor armate, în toate mediile naturale, au ajutat la formarea și construirea unor trupe de elită, special antrenate luptelor în zone muntoase. Adevărata istorie a vânătorilor de munte începe însă la 3 noiembrie 1916 când Marele Cartier General emite ordinul prin care Școala Militară de Schiori din București era transformată în Corpul de Munte, organizată pe trei batalioane însumând aproximativ 2.000 de militari. Concepția întrebuințării trupelor de munte s-a materializat cu adevărat către sfârșitul perioadei interbelice, odată cu desfășurarea unori mari manevre ale armatei române, sper frontierele amenințate, în primăvara anului 1937.

Capitolul al doilea cuprinde acțiunile extreme desfășurate de către vânătorii de munte în cel de-al doilea război mondial, mai exact din anul 1941 până spre finalul lui 1944, când trupele române schimbă direcția de deplasare către vest. Anul 1941 reprezintă anul de referință pentru întreagă armată română dar mai ales pentru vânătorii de munte, aceștia intrând în război într-o coaliție alături de Germania, ce avea drept scop eliberarea ținuturilor românești subjugate de ocupantul sovietic, prin diferite tratate. ”Ostași, va ordon: Treceți Prutul […]". Cu aceste cuvinte la 3 iulie 1941 au început vânătorii de munte asaltul împotriva Uniunii Sovietice. Odată cu intrarea în război, românii au fost nevoiți să se supună regulilor acestora, într-o acțiune de coaliție în care aliatul ne obliga să luptăm alături de ei până la capăt. Așadar, nevoile germaniei au făcut că vânătorii de munte să înainteze încetul cu încetul, trecând granițele țării ajungand într-un final departe de casă în sudul Crimeii și Caucaz, de unde aveau să se întoarcă în 1944 cu rezultate nu tocmai bune.

Drumul de lupta al vânătorilor de munte nu a fost presărat doar cu flori, aceștia simțind din plin gustul amar al înfrângerilor, datorită raportului de forțe net favorabil adversarului în unele momente ale luptelor. Însă trebuie menționat și faptul că de nenumărate ori, ingeniozitatea comandanților români a adus victorii importante României. Pe întreg drumul din Crimeea, comandanții au fost alături de soldați, conducându-i cu înalta competență atât în zile însorite cât și în cele mai negre momente.

Ultima parte a lucrării surprinde vânătorii de munte în momente dificile, aliatul german nefiind capabil să apere granițele țării, România întorcând armele împotriva acestuia, continuând războiul de partea noilor aliați U.R.S.S., Marea Britanie și S.U.A., de data această schimbând direcția de atac către vest. Această ultima parte reprezintă defapt un studiu de caz amplu, în care sunt cuprinse informații prețioase cu privire la acțiunile Diviziilor 2 și 3 Munte pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei. Sunt prezentate analize ale spațiului de conflict, contexte politico-militare dar și consecințe pe care statul român a fost nevoit să le suporte datorită acțiunilor interprinse în această perioada.

Intrată în situație operativă la 15 martie 1939, Armata Română a părăsit-o la 12 mai 1945, după mai bine de șase ani și două luni, într-un spațiu ce a masuat o adâncime de aproximativ 3000 km. Pe întreg drumul de glorie al acestor trupe de elită din timpul celui de-al doilea război mondial, ostașii au avut pe bunze doar patru versuri: "Vom lupta până la moarte/ S-apărăm acest pământ/ Chiar de sufletele noastre/ Vor intră într-un mormânt". Așa se încheie participarea vânătorilor de munte la al doi-lea război mondial.

CAPITOLUL 1

GENEZA ȘI ESENȚA ORGANIZĂRII ȘI ÎNZESTRĂRII UNITĂȚIILOR ȘI MARILOR UNITĂȚI DE VÂNĂTORI DE MUNTE DIN ARMATA ROMÂNĂ

1.1 Carpații – cuib de vulturi și leagăn de istorie sacră a poporului român

Carpații, această gigantică fortăreață naturală, ale cărei frunți sunt permanent brăzdate de lumină, fulgere și trăznete, de pașii băjeniilor noastre seculare, de nevoia de a fi aici, indiferent de direcția invaziilor, alături de Ceahlău, Bihor sau Caraiman, constituie căminul, patria, liniștea și fericirea românilor, de când se știu pe acest pământ. Încă din antichitate, Carpații au format axa neamului. De menținerea acestora au depins și depind independența, suveranitatea și integritatea teritorială a României. Carpații sunt cartea deschisă a neamului nostru, sunt spațiul unde este scrisă și se regăsește Istoria Românilor, sunt trecutul, prezentul și viitorul nostru ca popor. De acest spațiu zămlisit de Dumnezeu este strâns legată apariția, dezvoltarea și veșnica trăinicie a vânătorilor noștri de munte. Fie ca sub amintirea trecutului, vânătorii de munte de astăzi să rămână santinele respectate la porțile Carpațiilor acum și în vecii veciilor.

Muntele este considerat leagănul etern al vieții. Din Carpați a pulsat dintotdeauna spre fruntariile neamului românesc continuitatea de existență etnico-lingvistica și cultural-spirituală, strâns legate de teritoriul Daciei străbune. Întotdeauna munții și-au arătat cu tărie rezistența lor în fața urgiilor acaparatoare ale istoriei poporului nostru, demonstrând tăria și puterea noastră necurmată pentru libertate, unitate și independență.

Asemenea unor lucrări naturale Carpații românești, de o măreție și frumusețe fără asemănare, se impun ca o cetate eternă a spațiului carpato – danubiano – pontic fiind totodată martori și părtași ai paginilor glorioase din istoria noastră multimilenară. Trecerea timpului a demonstrat că oamenii acestui pământ hărăzit de Dumnezeu au putut să trăiască într-o comuniune cu natura, cu fauna, cu flora, cu pădurea, sprijinându-se reciproc în cele mai dificile momente. Pentru noi românii, lanțul carpatic și pădurea au reprezentat, prin forța împrejurărilor, o componentă esențială a cadrului nostru esențial, constitutiv și conservator, loc permanent de supraviețuire, motiv pentru care le-am păstrat un respect aproape sacru de-a lungul veacurilor. Totdeauna muntele, pădurea și desișul de nepătruns au reușit să oprească atacurile oștilor vrăjmașe, a oferit oamenilor hrană, protecție și chiar adăpost în momentele în care aceștia se retrăgeau din calea invaziilor. În toate perioadale grele "codrul a fost frate cu romanul", aici s-au format și au crescut generații întregi de oameni viguroși, căliți moral și fizic, iuți și ageri în lupte, cât și în viață de zi cu zi. Pe timpul luptelor în care oștirile noastre țineau piept unor puternice armate expansioniste, femeile, bătrânii și copii se retrăgeau în munți găsind adăpost în inima cordiilor, departe de încleștarea și focul luptelor: la adăpostul muntiilor și pădurilor au trăit pe mai departe că apoi să asigure și armata cu toate cele necesare revenind la casele lor după terminarea războaielor. Atât muntele cât și oamenii acestoara au reușit să renască mereu din cenușă, scrum și ruină propriei țări, reușind totodată să-i asigure o permanentă neclintită în față oricărui prădător.

Tare precum piatră, înalt că muntele și falnic asemănător brazilor, sunt simboluri de cutezanța, măreție și neclintire, trăsături definitorii pentru statura morală a oamenilor acestui pământ, intrate definitiv în graiul lor înnăscut și decantat, în infinita lor conviețuire cu meleagurile străbune, sub semnul statorniciei și continuității. Scrierile cu privire la faptul că Munții Carpați sunt coloana vertebrală a României sunt pe bună dreptate. Ei reprezintă istoria nescrisă a poporului nostru, spațiul în care regăsim o parte a Istoriei Românilor, reprezintă trecutul, prezentul și viitorul nostru că popor zamlisit de Dumnezeu între Marea Neagră, Nistru, Carpați, Câmpia Tisei și Dunărea Albastră.

De când de știm codrul ne-a fost frate, tată și mama. Barbu Delavrancea scria "Ne-am lipit de Carpați când au venit valurile invaziilor și ne-am sculat iarăși după cutremurele ce păreau să ne îngroape, cu aceeași conștiința curată că suntem români". "Carpații au fost multe secole cuibul regilor daci, aceștia statornicindu-și centrul statului și capitală pe munții Grădiștea Muncelului, adevărate cetăți ale rezistenței naționale". Sarmizegetusa reprezintă istoria sacră și eroică a neamului nostru. Acest nume este legat de măreția și eroismul unui popor – Dacii – care au luptat până la sacrificiu pentru onoare, glorie și țară lor, nume simbol ce a fost dat după 2000 de ani unei mari unități tactice de munte românești – Brigada 2 Vânători de Munnte – pentru tot ce a însemnat această în istoria noastră militară.

Istoricul român A.D. Xenopol arată " Roamnii, până în timpurile mai noi, au ocupat totdeauna partea muntoasă a țării, unde se află primele lor urme și de unde ei se coboară apoi mai târziu, pentru a infința sate la poalele lor, atunci când vremurile se mai liniștiră". Noi românii nu ne-am retras nici o clipă și niciodată din istorie și nici nu avem pete albe în evoluția noastră. În "Carpați cu umbră groasă / Mulți stârniră vijelia / Dar a fost aici să-și lase / Și osânză și trufia" spune un vechi cântec popular românesc.

Atunci, aici, in Carpati, in cadența moșilor si stramoșilor noștri, s-a zămlisit neuitatul cântec de arme, care si azi înviorează si vibrează pe buzele ostașilor si oamenilor simpli: "Treceți batalioane romane Carpații / La arme cu frunze si flori / V-asteaptă izbânda v-asteaptă si frații / Cu inima la trecători."

1. 2 Vânătorii de munte – necesitate obiectivă a spațiului montan românesc

Preocupările gânditorilor, istoricilor și instanțelor militare de comandament românești față de specificitatea și exigențele ducerii acțiunilor de lupta în munți sunt mult mai vechi decât configurația organizatorică a existenței unor astfel de trupe. Perioada premergătoare primului război mondial și anume secolul XIX a făcut loc unor studii, articole și lucrări consacrate asupra modului de organizare a trupelor de vânători de munte precum și a modului de desfășurare a acțiunilor duse de aceste trupe în munți. Toate lucrările mai importante apărute în această perioada de timp cuprind sub o formă sau altă reflecții referitoare la munți și armată. Noii combatanți – vânătorii de munte – urmau să se deosebească de celelalte trupe prin selecție, mentalitate, dotare, instrucție făcând că aceștia să fie unici și față de cele ale marilor puteri europene. Universul ideatic și doctrinar a fost marcat de numeroase și interesante propuneri vizând viitoarele formule organizatorice ale vânătorilor de munte pe plaiurile românești.

Acordul din 1883 face cunoscut faptul că România își leagă soarta de Puterile Centrale, iar propunerile legate de infințarea trupelor de vânători de munte în țară noastră provocau agitație și riposte în marile capitale ale vremii – Berlin, Viena și Budapesta. În acele vremuri Carpații erau împărțiți între aceste state și constituiau defapt frontiera comună a acestora , iar orice schimbare militară a statului național, în special asupra structurilor militare care aveau ca scop opunerea pe crestele munților acolo unde acestea făceau legea, supărau rău aceste superputeri.

Astfel cu toate acestea curajul, cutezanța și îndrăzneala teoreticienilor și înaintașilor români în ale luptei în spațiul înalt al Carpaților sunt semnificative, demonstrând că nu ne era frică de nimeni și nimic având posibilitatea să trecem dincolo de bariera muntoasă din nord încă din secolul XIX, pentru a aduce Transilvania înapoi la patria mama. Astfel, în anul 1889 locotenentul Grigore Bunescu, într-un studiu intitulat "Dorobanții de munte", publicat în revista "Armata", analizând frontiera de pe arcul muntos concluziona: "Pentru apărarea Carpaților, precum și pentru executarea unor operații ofensive dincolo de ei, trebuie să avem preparat din vreme un sistem defensiv și un organism militar". În partea a două a studiului ofițerul propunea un curajos plan pentru organizarea trupelor de munte, primul pas constituindu-l "Transformarea companiilor de dorobanți din zona de frontieră în companii de dorobanți de munte, subordonate unor batalioane de dorobanți de munte, care să poarte denumirea celor mai importante vai și masive din zona de dislocare".

În anul 1891 căpitanul Alexandru Averescu arata că "Natura stâncoasă a munților și înălțimilor fac, în general, ca terenul să fie prea puțin practicabil și numai în anumite părți: temperatura este mai aspră, producțiunile foarte rare, pantele foarte repezi și aspre: din aceste cauze ne vom izbi în munți, mai întotdeauna, de drumuri cotite și în pante, deseori impracticabile, locuri strâmte, în care nu pot staționa fracțiuni mari; lipsa de resurse; greutatea de a ne mișcă afară din drumuri".

La numai un an distanță, adică în anul 1982, căpitanul I.D. Topliceanu, în studiul intitulat "Necesitatea trupelor speciale de munte" publicat în revista "România Militară", prezintă unele din avantajele pe care le aveau aceste trupe, prin care se citează: "Cunoaștere perfectă a zonei unde trebuiau să opereze și mai mult decât suficientă a frontierei țării vecine, (n.a. cu referire directă la vecinul de la nord, Imperiul Austri – Ungar); Trupe obișnuite de a trăi în acele locuri diferite; marele factor moral, care este acela de a încredința într-o regiune oarecare, chiar locuitorilor ei apărarea familiilor și a patriei".

În anul 1893, acelaș locotenent Grigore Bunescu, reia ideea organizării trupelor de munte în studiul intitulat "Organizarea armatei", în care sugera că batalioanele de vânători infințate în 1861, să se transforme în "batalioane de vânători de munte". Pentru a evidenția mai bine aceste aspecte autorul folosea noțiunile de "vânători de șes" și "vânători de munte". În alt editorial al revistei "România Militară" și alți ofițeri români au făcut ample analize asupra necesității și modalităților de formare a "trupelor carpatine" în armata noastră, prezentând în acest scop argumnte justificative, legate în special de apărarea spațiului muntos de pe teritoriul național. În finalul acestor idei, autorii concluzionau "Imitând exemplul italienilor, vom caută a aplică acelaș sistem, adaptându-l însă cerințelor noastre. Vom denumi așadar aceste trupe – CARPATINE – și le vom da următoarea organizare: recrutare regională după distribuirea trecătorilor, cuprinzând fiecare regiune una, două sau trei circumscripții actuale de regimente de munte; formarea unor detașamente tari, de la două companii la un batalion, care se vor găsi în timp de pace cu efective de război și vor sta în permanență în regiunea repartizată pentru apărare; vor avea un comandament special, care va depinde de Ministerul de Război(…), cu un efectiv de șase batalioane și opt baterii, vom avea Carpații noștri bine apărați și dacă în timp de război se vor mai adauga încă trei batalioane, ne va da o forță capabilă de a rezistă invaziei inamicului".

Chiar dacă în acea vreme teoriile și cerințele privind lupta în teren muntos nu erau bine conturate, o idee doctrinară s-a desprins și anume aceea de apărare a văilor, munților și crestelor de către niște forțe regionale permanente, cu o organizare, dotare și un mod de acțiune diferit de al celorlalte trupe, subordonate direct Ministerului de Război, printr-un organism intermediar propriu.

Aceeași publicație "România Militară", în anul 1892 titra în paginile sale "Necesitatea trupelor speciale de munte", definind surprinzător de modern, cu persistență în actualitatea zilelor noastre, statutul actului de comandament în cadrul luptei în munți: "Un comandament în războiul de munte trebuie să aibă cea mai mare independența în zona de comandă, pentru a-și asigura succesul acțiunii, de care rămâne răspunzător; nu se pot da instrucțiuni formale pentru operațiunile în munți, în afară de scopul care se urmărește lăsându-se comandantului cea mai mare libertate de acțiune pentru a-și putea exercită actul de decizie".

Cu toate acestea generațiile viitoare se vor putea mândri cu faptul că marile progrese s-au înregistrat în domeniul artileriei specializate pentru lupta în munți. Astfel, în anul 1883 s-a decis înfințarea unei baterii de artilerie de munte la fiecare corp de de armată. În 1913 s-a înfințat primul divizion de tunuri de munte, calibru 75 mm, în 1915 cel de-al doilea divizion, din care în anul 1916 s-a transformat la Tg.-Jiu Regimentul 1 Artilerie Munte. Odată cu desfințarea în 1915 a artilerie de cetate, s-au mai organizat încă opt baterii de artilerie de munte, ridicându-se la 16 numărul acestora la intrarea României în primu război mondial.

Perioada cuprinsă între sfârșitul secolului XIX și până la începerea primului război mondial a făcut ca efortul principal al conducerii politice a statului să fie axat pe înzestrarea armatei și mai puțin asupra aspectelor de organizare și de doctrină. Acest lucru s-a observat în special în faptul că forțele destinate apărării Carpaților nu s-au conturat nici până la acel moment, deși atât ofensiva cât mai ales apărarea spre nord și vest, vizau invariabil, lanțul muntos al Carpaților Meridionali și Orientali. În vara anului 1916 România, rupând lanțul neutralității s-a alăturat cu întreg potențialul său economic și militar Antantei. Aflându-se pe frontul de frontieră în fața trupelor de acoperire maghiară slab înarmate și depășite, cele trei armate românești (Armatele 1, 2 și de Nord) în noaptea de 15/16 august 1916 au forțat Carpații prin cele 23 de trecători , reușind să treacă dincolo de acestea batalioanele de infanterie, dorobanți și vânători, mărșăluind alături de fanfarele militare. Până la dată de 1 octombrie 1916 cele trei armate plecate la luptă au reușit să ajungă pe aliniamentul Masivului Căliman, Reghin, Sibiu, în tentativa acestora de a elibera Ardealul de sub ocupația habsburgică, care stăpânea acest teritoriu de o mie de ani. A fost un vis frumos care totuși avea să se îndeplinească la 1 decembrie 1918. Ceea ce a urmat după 1 octombrie 1916 ne va face cunoscută adevărată față a războiului și incapacitatea românilor de a menține preconizată apărarea de pe crestele Carpaților.

În aceste momente se poate pune următoarea întrebare: le-a trebuit românilor o asemenea lecție de istorie în adevăratul sens al cuvântului? Cui a ajutat desconsiderarea pe durată a cincizeci de ani a necesității existenței trupelor de vânători de munte în structurile Armatei Române? Răspunsul însă vine de la sine. A ajutat Puterile Centrare să treacă cu câteva excepții, peste crestele Carpaților și să iasă în Oltenia și Moldova cu armatele acestora mărșăluind prin trecători. În însemnările sale referitoare la primul război mondial Falkenhayn arată: "Ce înseamnă aceasta, își poate imagina oricine ce-și dă seama de importanța unei trecători cu mai mult de 60.000 de oameni și 30.000 de cai, cu artilerie și celelalte impedimente printr-o trecătoare de 40 de km lungime, care pe alocuri nu are decât jumătate din lărgimea Friedrichtrasse din Berlin. Îți pui întrebarea: ce ar fi însemnat dacă în locurile înguste din trecătoare ar fi fost plasate câteva încărcături, care ar fi prăvălit stâncile din defileul Jiului, când coloanele treceau fără distanțe între ele, într-o atmosferă de voie bună, glume și cântece de marș". Având în vedere cele spuse de comandant se pot adauga următoarele: care ar fi fost deznodământul dacă pe trecătoarea Iscroni, Bumbești ar fi acționat doar un batalion de vânători de munte, pe vârful masivelor Vulcan și Parâng, de-a lungul defileului? Altfel ar fi fost situația, iar trupele germane nu ar mai fi ajuns așa repede la Tg.-Jiu. Acelaș lucru s-a întâmplat și pe direcțiile: Câmpul lui Neag, vârful Arcanu, Peștișani; vârful Cindrel, vârful Ștefănești, Brezoi, Avrig, vârful Negoiu, Salatrucu; Zărnești, Plaiul Foii, Podul Dâmboviței, Râșnov, Cheile Râsnoavei, Timișul de Jos și Tohanu Nou, valea Glajariei, Pârâul Rece, Predeal, toate în toamna anului 1916. Nu s-ar fi înregistrat nici o pierdere dacă la începutul anului 1916 Marele Cartier General ar fi transformat 2 – 3 divizii de infanterie în 16 – 20 batalioane de vânători de munte, pe care să le dispună de-a lungul principapelor trecători și noduri orografice și înălțimi din Carpați.

O cerință a doctrinei noastre militare rămâne supravegherea pe mai departe a spațiului montan, mai ales astăzi când dușmanii neîmpăcați ai poporului român au refăcut bornele de pe vechea frontieră româno – austro – ungară de pe creasta Carpaților Meridionali. Acesta reprezintă un subiect de reflecție pentru actuală conducere politică și militară a Roamniei. Repetăm un principiu verificat de practică: se cunoaște faptul că pregătirea de care dau dovadă trupele de vânători de munte fac posibilă îndeplinirea misiunilor trupelor de infanterie, grănicierilor și jandarmilor, în schimb acestea nu pot înlocui vânătorii de munte, oricât s-ar încerca să se demonstreze reversul acestei probleme. Unele din misiunile cele mai importante ale vânătorilor de munte, valabile încă de la infințarea lor și până în ziua de astăzi sunt: supravegherea, cercetarea, observarea, înștințarea, hărțuirea, distrugerile pe căile de comunicații și în punctele principale de trecere, precum și de nimicire a inamicului ori unde s-ar găsi acesta.

Perioada sfârșitului de an 1916, mai exact lunile octombrie, noiembrie și decembrie a adus Armata Română, în special politica acesteia cu picioarele pe pământ. Reușind să-și regrupeze forțele și mijloacele aducând în Transilvania și pe Carpați Meridionali trupe noi de vânători de munte, cu experiența altor teatre de luptă din Europa, Puterile Centrale, în special Germania, au reușit să întoarcă în doar câteva săptămâni soarta războiului din Transilvania în favoarea acestora. Acțiunile marilor unități de vânători de munte ale Puterilor Centrale, în prima faza a operațiunilor peste Carpați, au demonstrat puterea și capacitatea acestor trupe de a răsturna situația luptei și de a îndeplini misiuni cu obiective de mare complexitate. Totodată acest război a demonstrat comandamentelor, statelor majore și trupelor române, lipsa lor de experiență în ceea ce privește desfășurarea de acțiuni de lupta cu caracter decisiv în zonele de creastă. S-a experimentat, dacă mai era nevoie, necesitatea construirii în România a trupelor de vânători de munte, acțiune care până atunci a fost tratată că o vorba goală aruncată în vânt.

Unul dintre primii ofițeri ai vânătorilor de munte atrăgea atenția că s-a urmărit cu o insistență deosebită să se "înzestreze țara cu un corp de trupă a cărei instrucție să se desăvârșească asupra luptelor în locuri muntoase … un corp de schiori, adică soldați care merg pe ski, un fel de tălpige de lemn legate prin curele de picioare, prin ajutorul cărora soldatul lunecă înainte pe zăpadă, mai ales la vale, străbătând calea lungă, peste tot soiul de framături ale pământului, și deal și vale, cu iuțeală mult mai mare decât cu piciorul și cu mai puțină oboseală. Soldații astfel instruiți, bine învățați la serviciul de patrulare și orientare în teren, ar fi folosit tot timpul anului, iarna ca și vara, la serviciul de cercetare și legătură, atât de greu de îndeplinit și atât de trebuincios armelor. Un asemenea corp de trupă prin instrucția lui desăvârșită și prin calitatea oamenilor are merit să îndeplinească, anumite isprăvi, să interprindă, bunăstarea mișcării îndrăznețe, să ocolească flancurile dușmanilor, sau să se strecoare cu dibăcie printre zidurile lor, răzbind prin locuri neumblate și după zile întregi de marș să cadă fără veste în spatele dușmanului”. Demersul ștințific de tip istoric este de natură să satisfacă exigențele noastre prin remarcarea abordării concomitente de către foarte mulți autori a problemelor de doctrină și a celor privind structurile acestei arme de elită din Armata Română, făcând un set de propuneri în acest sens, ce privesc transformarea unor subunități existente și construirea altora noi.

1.3 Apariția și dezvoltarea vânătorilor de munte în structurile armatei române

După cum au arătat și capitolele anterioare, modul de dispunere a teritoriului național, mediul geografic și relieful muntos, a influențat puternic înfințarea unităților de vânători de munte, în armatele unor state europene. Drept urmare, dacă neamul românesc trăiește de milenii în spațiul carpato – danubiano – pontoic, în care codrul, munții, dealurile și podișul i-au fost leagăn și scut, normal ar fi fost ca sistemul militar să fie încă de la început înfăptuit din trupe specializate pentru a lupta în aceste zone muntoase ale țării.

Constituirea primelor formațiuni militare românești după principiile și regulile armatelor moderne , regimentele grănicerești din Transilvania și Banat de la sfârșitul secolului al XVIII – lea, au luat ființă în zonele muntoase ale țării: Regimentul 1 Granicieri românesc la Orlat (Sibiu), deci în zona Carpaților Meridionali; Regimentul 2 Granicieri românesc la Bistrița – Năsăud, în zona ramurii nordice a Carpaților Orientali; Regimentul 13 Granicieri românesc la Caransebeș, în zona ramurii sudice a Carpaților Occidentali. Chiar dacă infințarea și organizarea acestor regimente s-a făcut după modelul armatei Imperiului austriac și sub egida acestuia, acestea aparțin în totalitate neamului românesc datorită faptului că în componența lor au existat doar elemente naționale, inclusiv comandamentul, și-a luat ființă pe teritoriul istoric românesc.

Unirea celor două principate, Moldova și Muntenia, în anul 1859, a pus bazele formării statului național modern. Pe aceste baze moderne Domnitorul Alexandru Ioan Cuza și apoi Regele Carol I, au dezvoltat sistemul militar românesc, astfel că, sub aspectul organizatoric și al instruirii, armata țării la sfârșitul secolului al XIX-lea nu era cu nimic mai prejos față de celelalte armate ale principalelor state europene. Cu toate succesele obținute în edificarea sistemului militar românesc modern, armata regatului României, cuprinzând Moldova, Muntenia, iar după 1878 și Dobrogea, nu avea în compunerea sa trupe de vânători de munte, deși țara cuprindea jumătatea estică a Carpaților Orientali și jumătatea sudică a Carpaților Meridionali.

Istoria ne arată că marii dușmani ai neamului românesc, Rusia, Turcia și Austria nu s-au mulțumit niciodată doar să cucerească și să rupă din teritoriul nostru. Au impus mereu tratate, instituind un control asupra statului român, obligându-l să nu depășească o anumită granița în ceea ce privește dezvoltarea sistemului militar și să se supună permanent contopirilor pentru a nu deveni un pericol pentru ei. Acest lucru este evidențiat și de opoziția Imperiului austriac față de încercările românilor de a crea formațiuni speciale de luptători în zonele sale muntoase. Luptele desfășurate de către trupele române în toamna anului 1916, au reprezentat principalul factor pentru care conducerea armatei române a hotărât că trupele de vânători de munte reprezintă un lucru esențial în apărarea țării. Luptele ofensive, apoi defensive desfășurate de armata română pe arcul carpatic de la Broștenii Moldovei și până la Turnu Severin, au demonstrat cu ardoare că lipsa trupelor de vânători de munte a reprezentat un deficit permanent în armata română. Adversarii, dispunând permanent de aceste trupe, au reușit să le întrebuințească cu succes în toate bătăliile, obținând rezultate maxime pe întreg frontul arcului carpatic. Armata Română pierde bătălia trecătorilor Carpaților datorită în special greșelilor săvârșite de către conducerea superioară a acesteia. În acea perioadă grea armata română nu a reușit să-i însușească principiile și cerințele luptei în munți, drept urmare aceasta a fost concentrată în lungul văilor, scăpandu-se din vedere crestele, direcțiile de întoarcere și versantele, cele care de altfel decideau în mare parte soarta oricărei bătali.

Școala de Schiori înfințată la București la 30 septembrie 1916, în cazarma Regimentului 4 Roșiori, a fost prima formă organizatorică apropiată de vânătorii de munte cu efective ce ajungeau la 1000 de militari.

Astfel, în al doisprezecelea ceas, Marele Cartier General român, prin Ordinul nr. 294 din 3/16 noiembrie 1916 a decis ca Școala Militară de Schiori de la București să fie transformată în Corpul Vânătorilor de Munte, unitate organizată pe trei batalioane, fiecare cu trei companii, însumând 1.980 de combatanți. La comanda acestui corp de trupă a fost numit căpitanul Virgil Bădulescu, care potrivit academicianului Octav Oncescu "era un valoros, un educator desăvârșit și potrivit". În acelaș ordin se arată: "Acești vânători de munte vor fi instruiți pentru războiul în munte (…) sunt mai cu seamă destinați misiunilor de recunoaștere, de siguranță și legătură, deci este nevoie de oameni de elită (…). Vânătorii de munte mai pot fi chemați a funcționa și că unitate tactică în trecătorile Carpaților (…). Se va înfința un corp special și permanent de trupe de munte cu denumirea de vânători de munte".

Timpul și contextul în care au apărut vânătorii de munte ca structură în Armata Română, este relatat de maiorul Theodor Radu, în cartea sa "Vânătorii de Munte", ofițer, comandant de companie, care a participat atât la înfințarea lor, cât și la primele lupte desfășurate de această unitate în primul război mondial. "În zilele acelea de toamnă, la începutul lui noiembrie, linile subțiri ale oștilor noastre presărate de-a lungul hotarelor întinse au fost străpunse. Oști numeroase dușmane s-au grăbit pe Valea Jiului, trecând peste tot întinsul Olteniei mândre, peste câmpii, peste sate, cotropind totul în calea lor ca puhoaiele mânioase. Oștile noastre, fără chip de apărare contra dușmanilor care năvăleau din toate părțile, au trebuit să dea înapoi, tot mai mult înapoi către inima țării, unde s-au adunat înaintea Bucureștiului, pentru ultima împotrivire disperată".

Ce este esențial de cunoscut este faptul că acest corp al vânătorilor de munte a fost organizat din militari trimiși de la unitățile existente de pe teritoriu la acel moment, fiind singura unitate construită cu militari din toată țară. Pentru realizarea acestor trupe toate regimentele de infanterie au trimis câte un sergent, doi caporali și 16 soldați; regimentele de vânători au trimis câte un sergent, un caporal și 13 soldați; regimentele de călărași au trimis câte un sergent, un caporal și 7 soldați, iar cele de roșiori un plutonier, un sergent, doi caporali și 7 soldați. De apreciat era faptul că acești soldați erau cunoscători de carte lucur rar întâlnit la acele vremuri. Acelaș Theodor Radu mai scrie: ”În zilele acelea de îndurare obștească, durerea țării era în toate inimile – vânătorii de munte se audnau la București. Zilnic soseau soldați din toate colțurile țării. În cazarma Regimentului 4 Roșiori, de pe Cotroceni, se adunau ostași de prin regimente, pâlcuri sfioase, ca școlarii pentru început de an. Au fost triste acele prime începuturi ale vânătorilor de munte. Acolo în cazarma golită, părăsită, au zăbovit zile în șir amânând plecarea lor de azi pe mâine, așteptând cu nădejde deznodământul luptei celei mari de pe Argeș, în care era pusă în cumpănă soarta Bucureștiului, soarta țării”.

”A fost una din zilele acelea mohorâte de noiembrie, cu lumină pe isprăvite, când au apărut în mijlocul nostru patru călăreți din regimentul 4 Roșiori, îmbrăcați de iarnă, ce purtau legături albe înfășurând rănile și a căror cai erau betejiți și răniți de la gloanțe. Veneau de la Robănești unde luptaseră. Ce s-o fi petrecut în sufletul lor când au văzut vechea cazarmă cu amintirile ei din timpurile liniște, părăsită de luni de zile și zărindu-ne pe noi în locul lor, soldați necunoscuți, adunați de prin țară? În acea înserare posomorâtă de toamnă, privirile noastre îndrăgite de chipul acelor ostași întorși din lupta, au priceput toată mândria acelei arătări, toată frumusețea menirii ostășești. Și privind apoi adunarea noastră, acel amestec de oameni care eram atunci, sufletele ni s-au strâns de durere și cu un zâmbet amar pe buze, neputincioși, gândind la nevoile țării, ne întrebăm: când oare vom lupta și noi?”

Speranța românilor ca dușmanul să fie oprit la porțile Capitalei prin ”Bătălia pentru București”, nu s-a împlinit. Românii sperau ca sprijinul să vină din partea aliaților noștri (armata rusă), dar nimeni nu știa că aceștia hotărâseră să abandoneze Oltenia, Muntenia, Dobrogea și capitala și să-și asume numai obligația de a forma un nou front de apărare în Moldova, unde în cursul anului 1917 armata noastră urmă să se refacă și să reia operațiunile militare în primăvara anului următor.

Luptele duse de armata română pe arcul carpatic a înjumătățit efectivele și armamentul acesteia, iar lipsa mijloacelor de transport pentru a-și concentra rezervele în punctele critice ale "Bătăliei pentru București", după luptele istovitoare pe care le-a susținut pe râurile Neajlov și Argeș, a fost obligată să se retragă spre Moldova, sub acoperirea armatei ruse, urmând ca în anul 1917 să se refacă și să intre din nou în luptă. În timp ce la podul de la Argeș luptele erau din ce în ce mai crâncene, vânătorii de munte încă mai trăgeau nădejde. Dar "a trebuit să plecăm de-a binelea – spune cronicarul nostru – pentru mult timp, pribegind prin locuri neștiute, cu inimile îndurerate". "S-a primit ordin de părăsire a Bucureștiului într-o direcție necunoscută". La primirea ordinului de plecare, vânătorii de munte erau în număr de 1.980 de soldați și ofițeri, efectiv ce avea să fie completat pe parcurs și în garnizoana finală de dizlocare. Pierderea "Bătăliei pentru București" a creat mare vâlvă în rândul trupelor, vânătorii de munte fiind obligați să-și rezolve singuri problemele legate de aprovizionare și transport. "Pentru nevoile de transport au rechiziționat ce mai rămăsese: câteva căruțe și cai de la tramvaie – scrie cronicarul – niște cai mici și slabi, prost înhămați, care deabea trăgeau căruțele largi și greoaie". Restul echipamentului care nu a mai încăput în căruțe a fost repartizat pe oameni, iar marea majoritate a schiurilor au reușit să le transporte pe calea ferată. La 20 noiembrie 1916, cu trei zile înainte ca trupele germane să intre în capitală, vânătorii de munte au început deplasarea pe jos spre Băneasa, apoi spre Ploiești. "Ceața tristă, înșirându-se de-a lungul căilor necunoscute de prin țară, mergând fără odihnă", consemnează acelaș cronicar căpitanul Theodor Radu. Tristețea se vedea pe chipurile tuturor și pe bună dreptate: părăseau capitala în care intra armata kaizerului german, a cezarului Austro-Ungariei și până și o trupa pricăjită din armata bulgară.

"Am văzut, din dosul jaluzelelor trase – își amintește un martor ocular – , trecând pe strada noastră patrula de ulani, cu caii la pas, cu coifurile acoperite de pânză, cu lancea fixată la scară din stânga șeii; în fund, pe Dealul Spirei, ardea Arsenalul. Lumea stătea zăvorâtă prin case și se temea de armata îmbrăcată cenușiu, care năpădise orașul. Bucătării de campanie nemțești erau instalate în Curtea Palatului (regal), pe Calea Victoriei; la Capșa se așezaseră bulgarii. Imediat apărută, lipite de ziduri, ordonanțele autorității de ocupație, cu tot felul de măsuri și restricții". Cei mai triști erau însă vânătorii de munte, aflați încă în marșul lor spre Ploiești. În acest moment în fața lor tabloul era apocaliptic: o perdea neagră de fum, prin care se zăreau spre cer linii roșii de foc. Ardeau sondele și instalațiile petroliere din județul Prahova. Cât vedeai cu ochii pânza de fum acoperea întru totu trupul țării căzut sub ocupația contropitorilor, iar ei mărșăluiau alături de refugiați, în căruțe sau pe jos, luând calea pribegiei, pentru a nu cădea sub ocupația dușmanului. Li s-a ordonat ca și garnizoană de dizlocare Vălenii de Munte, dar în drumul lor spre Ploiești, au primit un nou ordin: garnizoana de reședința va fi Târgu Neamț.

A urmat apoi Ploiești, Buzău, Râmnicu-Sărat, Focșani, pentru ca pe 30 noiembrie la zece zile de la începerea deplasării, cu mici popasuri, vânătorii de munte să staționeze la Odobești. Aici vânătorii de munte au cantonat în casele oamenilor timp de o săptămâna, perioadă în care au primit armament pentru întregul efectiv, ba chiar au făcut și puțină instrucție. Pe 7 decembrie s-au pus din nou în mișcare spre Adjud, trecând râul Putna prin văd, au cantonat la Tifești, apoi la Fitionești. "Peste tot, ruși de nu mai puteai sufla cu dânșii", consemnează maiorul Theodor Radu. Au urmat apoi localitățile Domnești, Cornățelu, Căiuți, Târgu Ocna, unde au ajuns pe 14 decembrie și unde au și cantonat: Batalionul 1 la Radiana, Batalionul 2 la Onești, Batalionul 3 la Bogdana. Tot la această dată s-a primit din partea Marelui Cartier General ordinul prin care se stabilea garnizoana de reședința orașul Târgu Neamț. Deci din nou la drum. Reunirea batalioanelor a avut loc la podul de pe Trotuș. S-au încolonat reluând marșul pe drumuri impracticabile, pe o vreme care îndemna ca orice vietate să stea la adăpost. Valea Seacă, Bacău, Buhuși, Piatră Neamț, Cracoani, cu popasuri pe timp de noapte în localități și mici halte în timpul zilei. Hrana necesară întregului efectiv era procurată din localități, iar uneori din depozitele regionale ale armatei. Drumurile desfundate și pline de noroi a făcut ca îmbrăcămintea și încălțămintea militarilor care oricum nu era completă, să se degradeze din ce în ce mai mult, punându-i pe soldați să se descurce cu ce puteau. Cu toate acestea gândul că drumul până la garnizoana de reședință nu mai era așa mare, i-a făcut pe vânătorii de munte să iuțească pasul. Se gândeau la o baie caldă, rufe curate, o mâncare caldă și la ceea ce putea să semene cu un pat.

Data de 21 decembrie 1916 a reprezentat pentru vânătorii de munte un moment esențial în primul episod din viață lor de campanie. "După o luna de pribegie", după cum consemnează acelaș cronicar, vânătorii de munte au intrat în orașul Târgu Neamț, unde au fost întâmpinați de oficialitățile orașului, de populație și de către comanda Regimentului 75 Infanterie din armata rusă. Mândrii de reușita lor, vânătorii, rând pe rând, și-au potrivit pasul după bătaia tobei a infanteriei regimentului rus, au scos pieptul și cu priviri de vulturi, au trecut prin față celor ce-i priveau. Cei 480 de kilometri de marș făcuți în condiții grele de iarnă, au făcut ca acești flăcăi veniți de pe întreg cuprinsul țării (Muntenia, Oltenia, Dobrogea și Moldova) să pășească falnic ca și cum întreagă lume ar fi fost doar a lor. Astfel se încheia cu bine un episod din viața lor de campanie.

Lipsa echipamentelor, a hranei și totodată neajunsurile legate de cazare și odihnă, a înjumătățit efectivele Corpului Vânătorilor de Munte, însă nici ploaia, lapovița, noroaiele și drumurile desfundate nu i-au oprit pe aceștia să ajungă la destinație. Odată ajunși în zona Moldovei, aceștia au fost nevoiți să se descurce singuri, ducând munci grele și istovitoare pentru procurarea hranei, a echipamentelor și înzestrarea militarilor, adăpostirea lor când peste tot bântuia tifosul epidemic. Lipsa cazărmii în garnizoana Târgu Neamț, i-a obligat pe vânătorii de munte să cantoneze în case particulare, comanda unității find instalată în clădirea judecătoriei orașului. Aici au sărbătorit Crăciunul anului 1916, împreună cu localnicii și aliații ruși, urându-și unii altora izbândă în luptele ce vor urma. Pe 27 decembrie 1916 Corpul Vânătorilor de Munte a fost transformat în Batalionul de Vânători de Munte, organizat din cinci companii de pușcași, două companii de mitraliere și o secție de transmisiuni, numărând un efectiv de 4.000 de luptători.

Chiar și în aceste condiții dificile, în ziua de 14 ianuarie 1917, militarii primului Batalion de Vânători de Munte au depus jurământul militar în fața comandantului și preotului echipat în odăjdii sfinte. Fiecare a rostit răspicat, cu mâna pe armă, textul juramantului militar: "În numele lui Dumnezeu Atotputernic, eu Vănătorul de Munte… jur credință Majestății Sale Regelui Ferdinand I, supunere legilor și îndatoririlor militare, în timp de pace, ca și în război. Așa să m-ajute Dumnezeu!"

În perioada ianuarie – iunie 1917, batalionul asemănător întregii Armate Române, cu sprijinul delegațiilor Franceze, a fost supus procesului de reorganizare, reînzestrare și reinstruire în spiritul unei noi doctrine de luptă, pentru a face față următoarelor campanii ce aveau să vină în 1917. De menționat este faptul că acest mod de reorganizare a armatei, reprezintă o acțiune rar întâlnită în practica militară universală. Istoria militară nu detaliază această amplă acțiune importantă dealtfel în viața vânătorilor de munte. Noua doctrină pe care armata avea să o adopte constă în înlocuirea izbirii, la care participau un număr mare de oameni, cu lovitura prin foc și aplicarea trinomului "foc, mișcare, izbire", tactică ce a reușit să dăinuiască în Armata Română până în zilele noastre. Concepția reorganizării armatei constă în construirea unui număr mic de mari unități, încadrate și înzestrate cu artilerie modernă, armament automat pentru a fi capabile să depășească puterea diviziilor germane și austro – ungare, la care s-a mai adăugat unitățile de sprijin logistic (asigurare materială) și medicală proprii, capabile să dea acestora independența în desfășurarea viitoarelor acțiuni militare.

Încetul cu încetul, starea generală s-a îmbunătățit, iar grenadierii, pușcașii și mitraliorii au învățat de la instructorii francezi noile procedee de luptă specifice acțiunilor în munți. În plus au fost nevoiți să lupte și împotriva aliatului rus în zona care pretindea că: "Aici (în România) nu-i la voi! Pământul acesta-i al nostru, iată de ce venim să-l apărăm".

Reorganizarea armatei s-a realizat în condiții dure, când pe teritoriul național se aflau peste un milion de soldați ruși, când tot ce a fost în armata română a fost retras la fel și din autoritățile centrale ale statului, când epidemiile au împânzit întreaga Moldovă, iar lumea parcă intra într-o gaură neagră. Nu puține au fost jertfele pe care întreaga societate românească le-a avut de-a lungul acelor timpuri grele, în condiții de iarnă cumplită și epidemii.

Din ianuarie și până în iulie 1917, vânătorii de munte s-au instruit asediu. "Cum soldații erau știutori de carte – scrie cronicarul – instrucția a mers repede. Chiar și perioada întâi de instrucție, s-a început cu multă inima învățarea citirii hărților, patrulărilor și orientărilor în teren. S-au tălmăcit regulamentele franceze, de care folosindu-ne am tras mari învățăminte pentru lupta de tranșee și pentru întrebuințarea grenadei, pustii-mitralieră etc. Învățau ofițerii cu soldații la un loc. Mare era iubirea dintre ofițeri și soldați, aceleaș suferințe ne legau sufletește".

Iarnă nului 1916/1917 a trecut cu bine peste batalionul proaspăt înfințat. Instrucția neîntreruptă de dimineață până seara, uneori și noaptea oțelea sufletele, cimenta legăturile între militari și întărea trupurile acestora. Militarii știau că doar învățând din greu metodele și procedurile ducerii luptei în munți, erau capabil să devină luptători adevărați, și să demonstreze că încrederea acordată în ei de stat ca primă unitate de vânători de munte nu era zadarnică. Organizarea instrucției era bine fundamentată. Se învățau metode de folosire în luptă a subunităților de mitralieră, în timp ce pușcașii erau întruniți pe grupe și secții. Explicațiile venite la folosirea acestor procedee erau consolidate pe faptul că fronturile de acțiune atât în ofensivă cât și în defensivă erau îngustate prin concentrarea focului mitralierelor și puștilor-mitralieră, reușind ca zona de acoperire cu foc să fie continuă pe întregul front. Cea mai mare atenție a fost acordată subunităților, începând cu grupa de vânători de munte, acestea fiind capabile să îndeplinească acțiuni cu caracter individual în orice împrejurare.

Pe parcursul zilelor de pregătire și în măsura rezultatelor obținute de către companii, acestea au primit denumiri onorifice. Astfel Copmania 1 a primit denumirea de "Tigrii", Compania a 2-a, "Șoimii", Compania a 3-a, "Haiducii", Compania a 4-a, "Leii", Compania a 5-a, "Pandurii", Compania 1 mitraliere, "Smeii", Compania a 2-a mitraliere, "Balaurii".

După aceste luni intense de pregătire primul batalion de vânători de munte, se prezenta ca o unitate bine organizată, închegată și echipată corespunzător cu armament, mijloace materiale și cai, fiind în măsură să ducă acțiuni de lupta în teren muntos. Moralul trupelor era extrem de ridicat aceștia fiind hotărâți să dea piept cu dușmanul, iar această hotărâre izvorâtă din unitatea creată între ei era în măsură să facă față oricărei situații ce avea să urmeze în săptămânile, luniile sau anii următori. Născuți în zile de furtună, din necesitatea de a putea desfășura acțiuni de lupta cu un pronunțat caracter manevrier, de a cuceri sau menține înălțimi dominante din masivii noștri muntoși, cu pierderi cât mai mici, vânătorii de munte cu un recunoscut prestigiu în Armata Română, iubiți de ostașii din celelalte arme și temuți de dușmani erau la 15 iulie 1917 gata de luptă pentru îndeplinirea obiectivelor pentru care au fost creați. Datorită pregătirii intense și a înzestrării, puterea de foc a batalionului era similară cu cea a unui regiment de infanterie, iar inzestrarea cu cai mărea posibilitățile de manevră ale acestuia. În timp ce companile de mitraliere erau complet samarizate, cele ale vânătorilor de munte dispuneau de cai, permițând acestora să transporte diverse materiale. Condițile aprige pe care vânătorii de munte le-au întâmpinat a îngreunat învățarea mersului pe schiuri făcând posibilă antrenarea unui număr de 12 oameni de companie.

Așadar, în momentul când pe frontul român din Moldova se finalizau pregătirile pentru campania din vara lui 1917, comandamentul român dispunea de o unitate de vânători de munte – prima din armata română – bine dotată și bine instruită, gata de a îndeplini misiuni dintre cele mai variate în zona muntoasă a Moldovei și nu numai.

CAPITOLUL 2

Fizionomia complexă și caracterul extrem al acțiunilor desfășurate de către trupele de Vânători de Munte române în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

2.1 Trupele de vânători de munte în operația pentru eliberarea Bucovinei de Nord

Ofensiva Corpului de Munte pentru eliberarea Bucovinei de Nord s-a încadrat în operația Grupului de Armate germane "Sud", în compunerea căreia au intrat: Grupul 1 Tancuri, Armatele 6, 11 și 17 germane; Armatele 3 și 4 române; Corpul de Munte român; Corpul de armata maghiar, totalizând 57 de divizii și 13 brigăzi (48 de infanterie, 5 de tancuri și 4 de infanterie motorizată; 3 brigăzi de munte, 3 de infanterie, 3 motorizate și 4 de cavalerie). Sprijinul de aviație al Grupului de Armate a fost asigurat de Flota a 4-a Aeriană germană, totalizând 1300 de aparate. Rolul principal al acestei acțiuni a revenit Armatelor 6, 17 și Grupului 1 Tancuri germane, având ca direcție principală Lublin, Kiev, Rostov. Subgrupul de armate "General Antonescu" ce acționa pe aripa dreaptă a grupului, era constituită din Armatele 3, 4 română și 11 germană, având ca misiune principală, fixarea armatei sovietice aflată în Basarabia și nordul Bucovinei, iar ulterior, odată ce gruparea germană din zona Lublin pătrundea în adâncime, amenințând spatele acestor forțe, să treacă la ofensivă pe direcția Iași, Vinita. În acest context, acțiunile Corpului de Munte au căpătat un caracter specific, cuprinzând trei faze: 22 iunie-2 iulie 1941 – apărare activă, cu incursiuni și atacuri locale pentru menținerea contactului cu adversarul; 3-7 iulie 1941 – ofensiva pentru eliberarea nordului Bucovinei (anexa nr. 4); 8-16 iulie 1941 – curățarea părții de nord a Basarabiei și realizarea dispozitivului de apărare pe Nistru, între Voloscava și Hotin.

Pregătirea și execuția operației ofensive de către Corpul de Munte pentru eliberarea părții de nord a Bucovinei și Basarabiei a trebuit să respecte toate normele artei militare. Astfel, prima faza a acțiunilor demarate de trupele Corpului de Munte s-a concretizat prin recunoașteri, cercetare prin luptă și incursiuni pentru "a masca sovieticilor atitudinea defensivă pe această parte a frontului, a captura prizonieri, a determina momentul prielnic trecerii la ofensivă precum și pentru antrenarea trupelor". În ceea ce privește rezultatele acțiunilor din prima faza, raportul operativ al corpului din 22 iunie consemna: "Incursiunile trimise în dimineața de 22 iunie 1941 ora 03.15, pe tot frontul Corpului de Munte au avut următoarele rezultate: la Divizia 7 Infanterie, incursiunea a pătruns până la satul Bahrinesti; la Brigăzile 1 și 4 Mixte Munte n-au putut pătrunde, inamicul reacționând cu foc puternic de armament automat; trupele sovietice au reacționat prin slabe contraatacuri în zonele Diviziei 7 Infanterie și Brigăzii 4 Mixte Munte […]".

În faza a două (3-7 iulie 1941) Corpul de Munte a primit noi instrucțiuni, ordine și dispozițiuni, de regrupări de trupe. Restructurări de dispozitiv, și în ultimă fază de preluarea conducerii operației de la Corpul de Munte de către Comandamentul Armatei a 3-a române. Astfel, în Instrucția operativă nr.1 a Corpului de Munte din 27 iunie 1941, s-a precizat scopul ofensivei corpului: "A asigura în faza I-a gruparea forțelor Armatei 11 germană din poziția de rezistență actuală. În faza a II-a, inițial, a garanta dinspre nord atacul Armatei 11. Ulterior, a acționa pentru curățarea Bucovinei, prin executarea unei manevre învăluitoare cu ambele aripi […]".Ziua de 2 iulie a fost marcată prin acțiunile marilor unități ale corpului care prin detașamente cu valuarea unui batalion au exacutat cercetare prin luptă, la care detașamentul Brigăzii 1 Mixte Munte a obținut rezultate foarte bune. La Divizia 7 Infanterie, cercetarea prin luptă a fost respinsă. Colonelul Albustin împreună cu detașamentul său înaintând prin zona muntoasă a Bucovinei au reușit să cucerească Vârful Tomnaticul (cota 1667), fără a întâlni adversarul acesta părăsind pozițiile. Dimineață zilei de 3 iulie a avut în prim plan sosirea comandantului Armatei 3 române – generalul de corp de armata Petre Dumitrescu – , care a dat următorul ordin de operații: "1. Armata a 3-a, luând în subordine […] Brigăzile 1,2 și 4 Mixte Munte, Divizia 7 Infanterie și Brigada 8 Cavalerie, are ordin să atace pe direcția generală Rădăuți, Boian, Hotin pentru a ajunge pe Nistru între Vadu Rascu și Dărăbani. 2. Pe frontul armatei, inamicul dispune de forțe slabe […]. 3. Armata 3 atacă azi (3 iulie) la ora 15.00 cu grosul forțelor pe direcția Mihăilești, Noua Sulița, Hotin și un grup pe direcția Vicovul de Sus, Cernăuți, Hotin. 4. Corpul de Munte atacă pe direcția: Vicovul de Sus, Cernăuți, Hotin, pentru a pune stăpânire pe înălțimile sud-vest de Siret, între Storojinet și Ropcea […]".Vânătorii de munte au trecut pe rând la atac, acționând pe direcții, fără a-și desfășura toate forțele, inamicul retrăgându-se chiar dacă pe anumite aliniamente acesta a opus rezistență cu ariergărzi.

Ziua de 4 iulie a fost marcată de două evenimente importante: reușita Colonelului Albustin, care împreună cu detașamentul său au reușit să pătrundă în adâncimea dispozitivului sovietic, amenințând flancul și spatele acestora, obligându-l să se retragă în grabă, și sosirea generalului Antonescu la centrul de comandă al Corpului de Munte, unde s-a interesat de mersul operațiunii. Pentru ziua de 5 iulie, Corpul de Munte a primit Ordinul de operații nr. 104 al Armatei a 3-a, în care se prevedea "continuarea viguroasă a înaintării, astfel că până în seara zilei să se ajungă la Nistru". Trecerea Prutului s-a executat cu mare greutate datorită precipitațiilor căzute în ultimele zile dar și datorită lipsei materialelor, militarii fiind nevoiți să improvizeze cu ce aveau la îndemână. Cu toate acestea Batalioanele 3 și 23 Vânători de Munte au fost primele care la ora 17.00 au pătruns în Cernăuți, fiind primite de populația românească cu mare entuziasm. Următoarea zi a continuat cu urmărirea adversarului spre Nistru, trecerea Prutului continund să se facă cu mari dificultăți. În drumul lor de retragere inamicul a lăsat ariergărzi în lungul comunicațiilor principale dar mai ales la trecerile peste Nistru unde și-a constituit capete de pod. Totodată armata roșie a aplicat tactica "pământului pârjolit", aruncând în aer toate trecerile peste cursurile de apă, lăsând în urmă tehnică de lupta, armament și materiale de toate tipurile.

Urmărirea adversarului a continuat până în ziua de 7 iulie când Brigăzile 1 și 4 Mixte Munte au reușit să atingă Nistrul în sectoarele ce le-au fost fixate, instalându-și avanposturile pe malul răului. În acelaș timp Brigada 2 Mixtă Munte reintră în subordinea Corpului de Munte fiind angajată în lupta pentru anihilarea capului de pod inamic de la Hotin. Atacurile duse de către Grupurile 4 și 5 Vânători de Munte, sprijinite de Divizioanele 52 și 57 Artilerie Grea în ziua de 8 iulie asupra capului de pod de la Hotin, au făcut ca în trei ore inamicul să fie înfrânt, iar pe zidurile bătrânei cetăți a lui Ștefan cel Mare să fluture din nou steagul strămoșesc. Generalul Petre Dumitrescu consemna în ordinul de zi dat pe Armata a 3-a: "Mulți dintre ostașii acestei brigăzi își dorm somnul de veci pe aceste câmpuri de bătaie. Onoare lor! Să nu-i uităm niciodată". Atingerea aliniamentului de pe Nistru i-a făcut pe vânătorii de munte să își ia măsuri de siguranță, studiind totodată diferite cursuri de acțiune. Astfel, pentru prima dată de la începerea operațiilor, Corpul de Munte era înștințat că era posibil să se acționeze dincolo de Nistru, forțându-se cursul de apă. Acest moment a marcat o mulțime de polemici în rândul cadrelor și al trupei, deoarece se credea că armata română se va opri pe Nistru, îndeplinindu-și misiunea de întregire a hotarului strămoșesc. Dar noul ordin de operații prevedea ocuparea unor raioane de regrupare spre est în lungul Nistrului, în vederea îndeplinirii uneia din misiunile ordonate. Așadar, în numai cinci zile (3-8 iulie), vânătorii de munte, în strânsă cooperare cu infanteriștii Diviziei 7 Infanterie și cu cavaleriștii Brigăzii 8 Cavalerie, au alungat ocupantul din nordul Bucovinei și al Basarabiei, îndeplinind, nu fără sacrificii, misiunea de a reface hotarul istoric cuprins între Obcinele Bucovinei și Nistru. Pierderile Corpului de Munte (morți, răniți și dispăruți) s-au ridicat la 100 de ofițeri, 4 subofițeri și 1402 gradați și soldați.

Adresându-se ostașilor Corpului de Munte, în ziua de 9 iulie 1941, generalul de divizie Gheorghe Avramescu, arată: "Operațiunile întreprinse până în prezent de către marile unități ale Corpului de Munte împotriva unui inamic dârz, care s-a dovedit bun luptător și în deosebi foarte bine pregătit de război din punct de vedere material, au contribuit într-o măsură hotărâtoare la strălucitele rezultate de eliberare a Bucovinei și Basarabiei de nord […]. Ofițerii și trupa trebuie să fie mândri că prin jertfă lor, prin eforturile și privațiunile lor au putut să înscrie pe drapelele unităților respective faptul reantregirii fruntariilor noastre de la nord și nord-est și dezrobirea fraților noștri bucovineni și basarabeni amenințați cu pustiirea vetrelor și cu nimicirea lor […]".Tot în ziua de 9 iulie 1941, de la Armata a 3-a s-a primit Ordinul de operații nr. 118, în care, pentru Corpul de Munte se prevedea: "Va relua mișcarea în dimineață zilei de 11 iulie pentru a ajunge pe linia Corman, Sebutinți, Romancăuți, Bolboca, Călincăuți. În dimineața de 12 iulie, va continua mișcarea, pentru ca până în seara zilei să ajungă cu forțele principale pe Nistru". Trebuie menționat faptul că trupele Corpului de Munte nu erau angajate pe direcția principala de atac, nefiind necesară subordonarea acestuia Armatei 11 germană și a 3-a română, având capacitatea de a îndeplini misiuni independente.

Acest subcapitol nu poate fi încheiat fără a menționa condițiile vitrege ale vremii în care s-au desfășurat acțiunile, cu ploi torențiale, umflând cotele apelor și transformând căile de comunicație în adevărate mari de noroi, făcându-le aproaope impracticabile pentru mijloacele auto. La această stare a vremii s-a mai adăugat și lipsa echipamentelor asigurarii materiale, medicale și tehnice. Cu toate acestea vânătorii de munte atât cadrele cât și trupa, au înfruntat cu stoicism capriciile vremii și lipsurile de toate felurile. Având în gând și în suflet dorința de a-i învinge și de a-i alunga pe cotropitori, aceștia au pus misiunile încredințate mai presus de orice lucru, însă puțin dintre ei bănuiau ce urmă să vină în următoarele zile, săptămâni, luni și ani.

2.2 Trupele de vânători de munte în operațiuniile de la est de Nistru

Vânătorii de munte s-au avântat în luptă cu toată voința lor, pentru dezrobirea pământului strămoșesc până la Nistru. Ducerea luptei mai departe dincolo de acesta reprezenta ceva diferit pentru fiecare dintre ei. Ceva pentru care Școală Superioară de Război nu îi pregătiseră. Acest lucru intra în sfera regulilor la care soldatul nu avea ce spune, trebuia să execute fără murmur, iar pentru cadrele de la toate eșaloanele însemna un război ce se definea prin execuție ofensivă dusă pe fronturi largi și în adâncime. Tot ce se învățase până la acel moment se rezuma doar la apărarea hotarelor țării, fără a avea un interes în afară granițelor. Tehnica și pregătirea de lupta nu erau în măsură să ducă armata noastră într-un război de o mare anvergură. Totuși, este ciudat cum în anul 1940 aceeași armata nu era capabilă să se opună ocupantului sovietic, iar în 1941 s-a acceptat aruncarea armatei dincolo de Nistru pentru a învinge într-un război acelaș adversar.

După ce s-a hotărât trecerea Nistrului, Corpul de Munte a început pregătirile ce se impuneau pentru îndeplinirea misiunii. La baza acestor pregătiri a stat Ordinul de operații nr. 124, din 14 iulie 1941, al Armatei a 3-a, al cărei punct de comandă se găsea la Botoșani. Într-un rezumat ordinul prevedea misiunea Armatei 3-a de a forță Nistrul la 16 iulie, Corpul de Munte, cu Brigăzile 1, 2, 4 Mixte Munte întărit cu Batalioanele 7, 14 și 35 Mitraliere Divizionare, Regimentul 4 Artilerie și Compania 51 Anticar, având misiunea cu efortul pe direcția dreaptă, Cozlov, Honikovti, pentru a cucerii mai întâi creasta ce duce de la Lipceani la Nagoriani […].În Ordinul de operații nr. 18, din 14 iulie 1941, a detaliat în amănunt modul de executare al acțiunii, sectoarele și punctele de trecere, inclusiv mijloacele la dispoziție pentru fiecare brigada. Forțarea Nistrului s-a făcut cu greu, în primă instanță această operațiune fiind amânată cu 24 de ore din cauza lipsurilor materiale. Într-un final dispozitivul de forțare a fost realizat în cursul nopții de 16/17 iulie 1941. Momentul traversării Nistrului este unul impresionant, trupele române plutind cu asalt spre malul celălalt, în timp ce artileria sovietică părea să fie din ce în ce mai puternică rămânând aproape intactă.

În dimineață zilei de 17 iulie, acțiunea de forțare se prezenta astfel: Batalioanele 1, 4 și 23 vânători de Munte au reușit să realizeze un cap de pod cu o lărgime de 4-5 km și o adâncime de 3-5 km. La orele 14.00 s-a produs și prima reacție violentă a sovieticilor, printr-un puternic foc de baraj, iar către orele 17.00 s-a produs și primul contraatac al acestora, cu aproximativ 1-2 batalioane de infanterie însoțite de blindate (anexa nr.5). Până seara, Brigada 4 Mixtă Munte reușește să forțeze Nistrul în secotrul sau, aceasta fiind ultima mare unitate a Armatei a 3-a care reușește acest lucru.

Trei zile de lupte crâncene i-au trebuit Corpului de Munte să traverseze Nistrul, linia de fortificație "Stalin" fiind străpunsă pe toată adâncimea ei de către trupele de vânători de munte, în fâșia lor de ofensivă. Rapoartele și dările de seama ale tuturor eșaloanelor, presă și radioul au evidențiat eroismul, curajul și spiritul de sacrificiu al bravilor vânători de munte în luptele de pe Nistru, repetându-se permanent că acest lucru a fost obținut chiar dacă dotarea și mijloacele de luptă erau insuficiente. Nu cumva se acredita ideea că se pot obține succese mărețe și cu sărăcie de mijloace?

Zilele de 20 și 21 iulie au continuat în aceeași manieră, Corpul de Munte ținând strâns și permanent contactul cu inamicul care se retrăgea spre est (anexa nr.6). Tot în această perioadă Corpul de Cavalerie trece în fața Corpului de Munte având rolul de grupare mobilă a Armatei a 3-a. Urmărirea adversarului între Nistru și Bug s-a executat între 21 iulie și 10 august 1941 "cu o înverșunare de nedescris", cum comentează Darea de seama a Armatei a 3-a: "Deși în această perioadă Armata nu a mai avut nici o bătălie importantă, aceasta nu înseamnă că s-a mers fără grijă […], ariergărzile inamicului au opus continuu rezistențe de la Nistru până la Bug; avangărzile noastre au avut aproape zilnic lupte mai mici sau mai mari și în unele dintre ele au trebuit să intervină și primele forțe de la gros; Douăzeci și una de zile de marșuri continue și lupte de avangardă aproape fără nici o zi de repaus".

Luptele cele mai importante ale Corpului de Munte s-au dat în Valea Kodima, unde regrupandu-și forțele și stabilindu-și o direcție principală de efort au reușit să degajeze comunicația principală din Valea Kodima. Pe data de 10 august 1941, Corpul de munte a ajuns la Bug și a preluat de la Corpul Mecanizat ungur capul de pod de la Voznesensk și podul de peste Bug intact. Acest moment marchează și prima odihnă pe care vânătorii de munte o primesc după ce în ultimele 40 de zile trupa n-a avut odihnă, a mâncat, a luptat și a dormit în bocanci, în ploaie pe câmp, fiind permanent în dispozitiv de luptă. Ritmul acțiunilor ofensive ale vânătorilor de munte de la 17 iulie la 10 august a fost unul alert, aceștia străbătând prin luptă aproximativ 500 de kilometrii, în condițiile în care mijloacele auto a fost răpuse de vremea aprigă.

Odihnă vânătorilor la Bug nu a fost prea îndelungată, ziua de 19 august venind cu noi ordine în care se prevedea ca acțiunea Corpului de Munte va continua cu trecerea Bugului în noaptea de 19/20 august 1941. Continuarea ofensivei trupelor Armatei a 3-a la est de Nipru a fost hotărâtă de generalul Antonescu, când adresându-se trupelor preciza că propunerea venită din partea "Excelenței Sale Fuhrerul Marelui Reich" de a se alătură la acțiunile de la est de Nipru a fost acceptată, acesta fiind foarte încrezător în forțele și virtuțile ostășești ale armatei sale. În zilele de 4 și 5 septembrie Corpul de Munte alături de Corpul 30 Armată germană, au dus lupte de apărare împotriva adversarului care încerca să forțeze și el Nipru în zona Sablukovka. La 7 septembrie, Corpul de Munte a primit Ordinul de operații nr. 177, în care se preciza că "Armata a 3-a trece Niprul pe la Berislav, cu începere de la 15 septembrie". Se aducea la cunoștință tuturor că poporul român a ales să-și legea soarta de aceea a poporului german, alăturându-se în lupta contra dușmanului comun, dușman ce a subjugat neamul românesc în tot cursul vieții. "Cu jertfa ce facem azi, pecetluim drepturile noastre asupra hotarelor trase de Mihai Viteazul și regele Ferdinand […]. Cu Dumnezeu înainte!"

Data de 19 septembrie vine cu o schimbare majoră în rândul vânătorilor de munte, ordinul dat de Armata 11-a germană prin care Corpul de Munte era trecut în subordinea Corpului 49 Munte german, picând ca un trăznet pe comandantul Armatei a 3-a însă acesta nu prea avea de ales. Făcându-se înlocuirea cu aliatul german, Corpul de Munte realizează un dispozitiv de apărare pe front larg, cu brigăzile în linie, și cu o rezervă strategică de două batalioane (anexa nr.7). La 24 septembrie Corpul de Munte preia în întregime fâșia de la Corpul 49 Munte german, urmând apoi adevărate zile de foc în care Vânătorii de munte sunt realmente terorizați de artileria, aviația și tancurile rusești. Astfel peioada 24-29 septembrie este marcată de luptele duse asupra capului de pod, în care sovieticii au năvălit peste Corpul de Munte, provocând pierderi însemnate anumitor unități (până la 60%). Dată find această situație, comandantul Armatei 11 germană hotărăște reintroducerea în lupta a Corpului 49 Munte german, reușind să echilibreze luptele pe întreg frontul capului de pod, seară zilei de 29 septembrie marcând încetarea ostilităților, sovieticii fiind opriți din atacul lor furibund.

Sfârșitul lunii septembrie 1941 este marcat de nereușita adversarului de a lichida capul de pod de pe Nistru, din fâșia de ofensivă a Armatei 11 germană, și implicit, și a Corpului de Munte. În urmă acestei strălucite biruințe, comandantul Corpului de Munte, generalul de divizie Gheorghe Avramescu, a adresat în scris fiecărui militar o scrisoare: "Și tu camarade…ai luat parte la marea bătălie dintre Nipru și Marea de Azov. Prin vitejia și eroismul tău dușmanul a fost înfrânt […]. Să nu uiți camarade, să arăți: că inamicul a atacat că roiul de albine, zi și noapte, fără răgaz, cu tancuri care s-au dus adânc în spate, fără a te îngrozi […]. Să spui camarade, că ai făcut cu toți vânătorii de munte zid în jurul comandanților, care au stat la post că stâncile bătute de talazuri […]. Să spui cu inima plină că morții au fost răzbunați; că la început singuri, apoi cu trupele germane […]. Să nu uiți să spui, camarade, că ți-ai ținut jurământul făcut patriei, Regelui și Conducătorului Țării […]. Să te închini, camarade, pentru frații tăi de arme căzuți pe câmpul de bătaie. Să-ți aduci aminte de șefii care te-au condus și ți-au asigurat izbândă!"

Încetarea ostilităților la capul de pod de pe Nipru, aduce la 10 cotombrie 1941 Ordinul de operații nr. 220 al Armatei a 3-a, în care se preciza că misiunea Armatei a 3-a era de a păzii coasta Marii de Azov, în timp ce Corpul de Munte cu Brigada 1 Mixtă Munte și Brigada 8 Cavalerie, va opera în Crimeea (anexa nr.8). Se trece astfel la executarea ordinului, vânătorii de munte pornind în marș pe ploaie, pe viscol, pe drumuri desfundate, străbătând aproximativ 150 de kilometrii pentru ca în ziua de 14 octombrie aceștia să ocupe raionul ordonat: Ghencesk, Nova Alexeevka, Salikovo. Tot în această zi se primește și Ordinul special al Armatei a 3-a, în care se preciza misiunea Corpului de Munte: "Corpul de Munte se va instala în apărare pe linia Salikovo, Ghencesk, cu misiunea de a interzice ieșirea inamicului din cele două istmuri. După deschiderea istmului Salikovo dinspre sud, Corpul de Munnte va asigura flancul de est al Armatei a 11-a germne, în înaintare spre Simferopol". După 13 zile de lupte sângeroase, cele două armate reușesc să pătrundă în peninsulă, ofensiva acestora punând armata roșie în retragere, urmând că apoi Corpul de Munte să asigure o mare parte din litoralul Marii de Azov, pe un front de peste 100 de kilometrii.

Sfârșitul lui 1941 îi găsește pe vânătorii de munte cu Brigăzile 1 și 4 Mixte Munte în Crimeea, după o lungă campanie pornită în Bucovina și până la est de Nipru, pătrunzând în dispozitivul adversarului spre est, pe un front de peste 600 km, apoi în sud încă 300 km cu eforturi de-a dreptul colosale din partea tuturor. Pe tot acest parcurs îndelungat militarilor nu le-a lipsit nimic din ceea ce se numește un război ofensiv. Incapacitatea de a scoate trupele de pe front pentru refacere, marșurile istovitoare, acțiunile ofensive sau de apărare, au făcut ca acestea să sufere foarte mult afectându-le serios capacitatea de lupta.

Din nou lipsa asigurării materiale, a mijloacelor de transport și existenței unui sistem de aprovizionare bun, au completat într-un mod neplăcut suferințele militarilor. Folosirea vânătorilor de munte în zona de câmpie a fost o altă eroare a conducătorilor vremii, afectând serios aceste trupe destinate încă de la început luptelor în zone muntoase. Nu întâmplător jurnalul Corpului de Munte consemna că "întrebuințarea mai departe a vânătorilor de munte în operațiuni de câmpie ar schimbă caracterul specific al aceste mari unități și ar duce la completa lor transformare într-o mare unitate de infanterie".

2.3 Vânătorii de munte în campania anului 1942

După năvala Germaniei și aliaților săi din anul 1941, iarnă ce avea să vină era marcată de o încetarea temporară a acțiunilor pe Frontul de Est. Era clar că toate planurile comandamentului german pentru anul 1941 nu fuseseră îndeplinite, aceștia pierzând bătălii importante în față armatei roșii. Teoria și practica "Blitz Kreig-ului" (războiului fulger), dar și mitul invincibilității armatei germane au fost spulberate, demonstrând astfel defecțiunile serioase ale acesteia. Anul 1941 a adus puține satisfacții României și armatei sale, stabilirea forntierelor istorice pe Nistru și Ceremuș și anularea Pactului Ribbentrop-Molotov fiind cele mai importante realizări din acea perioada. Angajamentul prin care România se alătură Germaniei a adus numeroase neîmpliniri, îndepărtându-ne astfel de aliații tradiționali (Anglia, Franța, S.U.A), urmând să se împărtășească toate consecințele unui război de lungă durata, fără a ști însă rezultatul final. Începutul anului 1942 a surprins vânătorii de munte împrăștiați pe un vast teritoriu, începând din Apuseni și terminând cu litoralul sudic al Peninsulei Crimeea.

Marile unități ale Corpului de Munte, în prezent (ianuarie 1942), sunt împrăștiate în toată Crimeea, astfel: Brigada 1 Mixtă Munte în partea estică a Sevastopolului sub ordinele Corpului 54 Armată german; Brigada 4 Mixtă Munte ocupă un sector călare pe șoseaua Stării Krim, sub ordinele Corpului 42 Armată german; Divizioanele 52, 54 și 57 Artilerie Grea pe frontul Sevastopolului. Dislocarea trupelor de vânători de munte în Crimeea, justifică nevoia acoperirii zonei muntoase din acest spațiu, precum și a celor din Caucaz. Acest lucru explică motivul pentru care cele patru brigăzi mixte ale Corpului de Munte au fost trecute în spațiul peninsulei Crimeea și al Caucazului.

La aceea vreme zona de operații Crimeea reprezenta o importanță strategică deosebită pentru ambii adversari ai Forontului de Est, având o poziție strategică de flanc și în acelaș timp un real pericol pentru forțele ce acționau pe direcția principală. Cele mai importante baze maritime ale flotei militare sovietice se găseau în aceste ape ale Crimeii.

Se puneau astfel trei mari probleme: cucerirea Sevastopolului, curățirea regiunii muntoase de partizani și apărarea litoralului peninsulei împotriva unor eventuale debarcări ale sovieticilor din Marea Neagră și din Marea de Azov. Pentru a rezolva aceste probleme Corpul de Munte român (componentă a Armatei a 11-a germna), cu Brigada 1 Mixtă Munte, Brigata 4 Mixtă Munte și Brigada 8 Cavalerie, erau dispuse în dispozitivul de asediu al orașului Sevastopol. Primele încercări din filele anului 1941 au eșuat datorită ofensivei de iarnă a armatei roșii, materializată prin mari debarcări de forțe în diferite puncte de pe coasta peninsulei. Acest lucru a determinat comandantul Armatei a 11-a germană să alerteze Brigada 4 Mixtă Munte și Brigada 8 Cavalerie.

Zilele de 27, 28, 29 și 30 decembrie au fost marcate de mișcări masive de trupe ale Corpului de Munte, care a primit ordin de realizare a unui dispozitiv ofensiv în zona Feodosia, pentru ca în dimineața zilei de 30 decembrie să treacă la acțiune cu Brigada 4 Mixtă Munte și Brigada 8 Cavalerie. La comanda unor batalioane ale brigăzii de munte, se află colonelul Albustin, care împreună cu acestea au reușit să parcurgă pe ger și ninsoare nu mai puțin de 95 km. Armata sovietică reușește să dejoace planul forțelor noastre, trecând ei la atac, obligându-ne să ne retragem pe un alt aliniament. Răspunsul nu a întârziat să apară astfel că pe dată de 14 ianuarie 1942 s-a organizat o contraofensivă în care vânătorii de munte cu Brigada 4 Mixtă Munte au pornit la atac, reușind până la 17 ianuarie 1942 să nimicească forțele ruse debarcate la Sudak, într-o lupta ce a ajuns să fie dusă până la baionetă. "Desfășurarea acestor lupte a fost specifică operațiunilor de munte. Acțiunile îndrăznețe ale vânătorilor de munte români au stârnit admirația trupelor germane, care acționau timid, fiind impresionate de ecoul amplificat al bombardamentului".

Sacrificiile vânătorilor de munte din Brigada 4 Mixtă Munte în operația Feodosia-Sudak au fost pe măsură amplorii acesteia și a condițiilor în care s-a desfășurat și ele s-au cifrat la: 9 ofițeri, 7 subofițeri și 190 trupa morți; 27 ofițeri, 14 subofițeri și 582 trupa răniți și 65 militari dispăruți.

Acțiunile de la începutul iernii 1941/1942, au alertat oficialitățile române, aceștia constatând importanța formării unor formațiuni militare de schiori la marile unități de infanterie. Astfel Brigăzii 3 Mixtă Munte i s-a ordonat organizarea unui grup de schiori experimentați capabili să susțină acțiuni de lupta izolat la mare distanță, atât pe front cât și în spatele acestuia. Așa au luat ființă cele două Batalioane de schiori 25 și 26, organizate de Batalioanele 5 și 6 Vânători de Munte. În luna ianuarie 1942 aceștia au fost deplasați pe ronț și puși la dispoziția Armatei 17 germane (anexa nr.9). Între timp, printr-un ordin al Marelui Stat Major, începând cu data de 15 martie 1942, Brigăzile 1, 2, 3, 4 Mixte Munte au fost transformate în Diviziile 1, 2, 3, 4 Munte (anexa nr.10).

Revenind la vânătorii de munte, la 15 martie 1942 îi regăsim cu Diviziile 1 și 4 Munte în dispozitivul de asediu al Sevastopolului și pe litoralul sudic al Crimeii. Lunile martie și aprilie 1942 vin cu noi acțiuni de luptă din sectoarele ocupate de vânătorii de munte, care s-au caracterizat prin atacuri și contraatacuri violente și repetate, bombardamente de artilerie și aviație, pe uscat, pe mare și din aer, desfășurându-se acțiuni de nimicire împotriva partizanilor. Luna mai vine cu un așa zis repaus al vânătorilor de munte, aceștia neparticipând la lichidarea rezistenței armatei roșii din zona Peninsulei Kerci, menținându-și pozițiile în care se găseau.

După lichidarea forțelor sovietice din peninsula Kerci, Armata a 11-a germană și-a regrupat forțele în vederea atacului final asupra Sevastopolului (anexa nr.11). La această operație, Corpul de Munte a participat cu Divizia 1 Munte și Divizia 18 Infanterie; Divizia 4 Munte, ce se găsea în subordinele Corpului 54 Armată germană, a intrat în bătălie pe 30 iunie 1942. Corpul de Munte român cu Divizia 1 Munte și Divizia 18 infanterie, aveam misiunea inițială de a fixa inamicul prin acțiuni active, trecând apoi la ofensivă pe direcția Inkermam, Sevastopol (anexa nr.12). Asaltul final asupra Sevastopolului avea să se prelungească cu mult decât era estimat. Început la 7 iunie acesta avea să dureze aproximativ o lună de zile, timp în care s-au dus lupte de uzură deosebit de sângeroase, luptându-se pentru fiecare metru pătrat de pământ. Disperarea rușilor se vedea încă din primele zile, aceștia neavând altă alternativă decât victoria sau moartea. Trupele germane și române vedeau în cucerirea Sevastopolului un pas foarte important în victoria finală a Campaniei din Est.

Încă din prima zi Corpului de Munte i s-a cerut să treacă la ofensivă, Corpul 54 și 30 Armată germană înaintând cu mare greutate în dispozitivul inamicului. Deziluziile formate de-a lungul acestei lupte a adus pierderi însemnate armatei, generând o stare de nervozitate și un sentiment al neputinție în rândul trupelor. Până la 25 iulie pătrunderile realizate de trupele germane în apărarea adversarului au fost neînsemnate, iar pierderile mari. Comandamentul german menționează darea de seama Corpului de Munte, cerând trupelor române să acționeze pe cont propriu, neexistând o legătură tactică cu cele două grupări germane. În prima instanța se credea că ordinul primit de la armata germană nu a fost executat, aplicându-se măsuri drastice în rândul tuturor unităților, dar mai apoi s-a demonstrat că asigurarea defectuoasă a ofensivei a dus la aceste eșecuri.

Sfârșitul lunii iulie vine cu lupte grele și disperate, duse de cele două divizii de munte, acestea reușind într-un final să cucerească mult disputatul Bastion din, localitatea Balaklava, urmată apoi de pătrunderea în ruinele orașului Sevastopol. Pierderile Diviziilor 1 și 4 Munte s-au cifrat la 252 de ofițeri, 181 de subofițeri și 7881 de gradați și soldați morți, răniți și dispăruți. Pentru realizarea acestui obiectiv în prima faza, vânătorii de munte împreună cu Divizia 18 Infanterie, au fixat pozițiile adversarului din zona Corpului de Munte, românii deținând aproximativ 22 km de front, dintr-un total de 43 existenți la acel moment. Putem remarcă astfel, faptul că vânătorii de munte au fost nevoiți să intervină și în misiunile trupelor germane, fiecare metru pătrat fiind cucerit în mare parte de sângele românilor. Alături de germani, trupele române au reușit să pătrundă printre primele în orașul Sevastopol, nu fără jertfele de sânge lăsate pe altarul victoriei, acestea fiind enorme pentru trupele române: 59 de ofițeri, 1538 de subofițeri și trupa morți; 227 de subofițeri și trupa dispăruți. În rândul ostșilor români victoria de la Sevastopol avea un alt ecou. Crezând că și-au îndeplinit scopul, aceștia așteptau să se întoarcă în țară, așa cum se întâmplase și cu combatanții Armatei a 4-a după cucerirea Odessei.

În luna iulie a anului 1941, Diviziile 2 și 3 Munte au fost deplasate din țară pe Frontul de Est. Prima subordonată Armatei 1 Tancuri germane, a acționat pe direcția Stavropal, Piatigorsk, Nalcik, în Caucaz (anexa nr.12). Divizia 3 Munte a fost dirijată în Peninsula Kerci, de unde, la sfârșitul lunii august 1941, a fost trecută în Caucaz și subordonată Grupului Wetzel (anexele nr.13-14), apoi sub comanda Corpului de Cavalerie român, care a acționat în zona localității Abinskaia și pe valea răului Abin.

În următoarele luni Corpul de Munte cu Diviziile 2 și 3 Munte, aflate în Caucaz au fost nevoiți să suporte grele încercări, aceștia fiind vânați permanent de aviația rusă și de partizanii care mișunau în păduri asemenea furnicilor. Divizia 2 Munte din cadrul Corpului 3 Blindat german, reușește în finalul lunii octombrie 1942 să cucerească orașul Nalcik, în ciuda atacurilor repetate ale diviziilor ruse aduse tocmai de pe frontiera din Turcia. Sfârșitul anului este unul destul de greu pentru militarii acestei divizii, germanii retrăgând Corpul 3 Blindat, slăbind serios efectivele frontului germano-român. În prag de Crăciun, comandantul Diviziei 2 Munte s-a adresat ostașilor: "Suntem în sărbătorile Crăciunului și sfârșitul anului 1942, pe front, în fața inamicului […], raportul armelor ține loc dangătului de clopot din satele noastre și ne cheamă la rugăciune […]. Când trecem pragul anului 1942, rugăm pe bunul Dumnezeu să ne ajute ca în zilele Anului Nou să rămânem cu onoarea întreagă, unde ne-am înălțat numai cu hotărârea de a învinge sau a muri […]".

Asemenea zicalei românești, "de a cădea din lac în puț", Diviziile 1 și 4 Munte, imediat după terminarea luptelor de la Sevastopol, au primit ordin de a curața zona muntoasă a Crimeii de partizani, zona de acțiune fiind una greu accesibilă și împădurită, inamicul putând fi la orice pas. În acelaș timp cu acțiunea de curățarea a partizanilor, cele două divizii au primit misiunea de a apară coasta de sud a Crimeii, între Ialta și Kerci, aceștia reușind să formeze dispozitivul până la data de 30 octombrie 1942. La data de 15 noiembrie Marele Cartier General era înștințat că întreaga apărare a Crimeii va reveni în mod fatal trupelor române, adică Corpului de Munte. Frontul de apărare este extrem de mare (325 km), plus raza comunicațiilor (circa 1000 km), iar corpul nu poate interveni în bătălie cu nici un mijloc propriu (anexa nr.14).

Astfel, sfârșitul anului 1942, surprinde cele patru divizii ale Corpului de Munte pe Frontul de Est, greu încercate, distanțate una față de altă, hărțuite zi și noapte de adversar, ducând lupte grele de apărare, fără a putea relua ofensiva. Acest an 1942 se dovedește a fi unul deosebit de greu, chiar dacă victoriile din Crimeea ne-au făcut pentru un moment să sperăm la un viitor mai bun. Pierderile din rândul cadrelor cu experiență dar și al trupelor au fost dureroase, aproximativ 57% din luptători căzând pradă câmpului de luptă. Iarna anului 1942/1943 nu prevedea nimic bun pentru vânătorii de munte, aceștia așteptând noi încercări grele, departe de țară și de cei dragi.

2.4 Vânătorii de munte în campaniile anilor 1943 – 1944

Lichidarea trupelor germane și române încercuite la Stalingrad la începutul lunii februarie 1943, a marcat sfârșitul campaniei anului 1942 de pe Frontul de Est. Denumirea de Stalingrad, devine astfel sinonim cu noțiunea de luptă până la ultima suflare, pentru nimicirea totală fără a primi vreun sprijin exterior. Această bătălie a constituit o înfrângere dureroasă în rândul trupelor germano-române, trupele sovietice executând o operație clasică de încercuire, un punct de cotitură hotărâtor, în urmă unui lanț nesfârșit de eșecuri și înfrângeri.

Începutul anului 1943 îi surprinde pe vânătorii de munte în Crimeea și Caucaz, după cum urmează: Comandamentul Corpului de Munte, comandant de generalul Gheorghe Avramescu, la Simferopol; Divizia 1 Munte, în apărare pe litoralul sudic al Crimeii, între inclusiv Ilta, exclusiv Feodosia; Divizia 4 Munte, în apărare pe litoralul sudic al Peninsulei Kerci, între Feodosia și exclusiv Kerci; Divizia 3 Munte, în Caucaz, subordonată Diviziei 9 Infanterie germană, în zona cu centrul pe localitatea Abinskaia; Divizia 2 Munte, în Caucaz, subordonată Corpului 3 Blindate german, în plină retragere spre nord-vest.

Încă din primele săptămâni ale anului 1943, armata sovietică a trecut la ofensivă, aceasta desfășurându-se în trei etape: prima etapă cuprinsă între 11-14 ianuarie 1943, de către Frontul de Sud, în cooperare cu Frontul de Nord Caucazian, acestea făcând joncțiunea la Salsk, respingând astfel forțele germane și române (Divizia 2 Munte), pe o adâncime de 600 km; a două etapă s-a desfășurat între 9 februarie și 4 aprilie, sovieticii respingând din nou trupele germano-române pe aliniamentele Novorosisk, Krimskaia, Temriuk; a treia etapă cuprinsă între 10 septembrie și 8 decembrie 1943, în care trupele armatei roșii au obligat forțele româno-germane să se retragă din capul de pod Taman până în Crimeea. Astfel sovieticii au reușit formarea unui cap de pod la Kerci și în zona localității Eltigen, dar până la sfârșitul lunii decembrie cel din urmă a fost lichidat, rămânând în picioare doar cel de la Kerci.

Șirul de insuccese al forțelor germano-române, a continuat cu pierderea Caucazului, acesta succedând dezastrul de la Stalingrad. Sacrificiile trupelor de vânători de munte, din anii 1941 și 1942 în operațiunile de pe Nipru, Marea Azov, Sevastopol, Crimeea și Caucaz, au fost zadarnice. Răspândirea pe un front uriaș de la răsărit până în Africa de Nord a trupelor germane, i-a făcut pe români să reflecteze mult mai bine asupra considerațiuniilor politico-strategice ale acelei perioade. Moralul era în scădere, treaba pe front nu mai mergea, totul se făcea parcă după instinct fără a mai există disciplină. Sub aspectul acestor câteva auspicii, vânătorii de munte au început campania anului 1943, în Crimeea, devastată de bombardamentele sovieticilor, de pe mare și aer, și de hărțuirile permanente ale partizanilor. Cele mai încercate au fost Diviziile 2 și 3 Munte, în momentul retragerii din ianuarie-martie 1943, acestea transformând batalioanele în unități de sacrificiu pentru a asigura forțele principale.

Între cele două ofensive ruse (24 ianuarie-9 februarie), Diviziile 2 și 3 Munte au fost retrase pentru refacere, Divizia 3 Munte înapoindu-se la capul de pod de la Taman la începutul lunii aprilie. Un episod semnificativ ale Diviziei 2 Munte a fost prezentat în Ordinul de zi al Diviziei 13 Blindate germane din 27 februarie 1943: "Batalioanele 7 și 15 Vânători de Munte sub comanda locotenent-colonelului Ion Panaitescu și Batalionul 45 Motocicliști german au pornit cu elemente înaintate, în ziua de 21 februarie 1943, la atacul comunei Kalabatka. Cu toate marile greutăți cauzate de drum și teren, ambele batalioane au pus stăpânire, încă din seară aceleiaș zile, pe satul Kalabatka. Și în ziua de 24 februarie, pentru a doua oară, am reocupat satul, în care între timp pătrunsese inamicul. În ziua de 27 februarie, au lovit a treia oară inamicul, care pătrunsese din nou în sat, provocându-i grele pierderi."

Reluarea luptelor la capul de pod Taman, după o pauză de mai bine de trei săptămâni (4-19 aprilie 1943), a surprins puțin trupele germano-române, sovieticii reluând ofensivă puternic pe toți cei 80 de kilometrii ai frontului. Pe un singur front de aproximativ 20 km în zona localității Krimskaia, rușii aveau identificate aproximativ patru divizii. După ce au zdrobit pozițiile trupelor germane și române, printr-o superioritate aeriană și terestră, la 29 aprilie 1943, trupele sovietice au pornit la atac. Micile incursiuni au fost oprite la timp de Batalioanele 5 și 6 Vânători de Munte.

Întorcându-ne la Divizia 3 Munte, remarcăm modul de folosire al batalioanelor de vânători de munte, această fiind total ieșită din comun. Astfel, trei batalioane ale diviziei – 11, 21 și 22 – au fost dispuse în linia întâi al Diviziei 9 Infanterie germane, ocupând un sector de 6 km la sud de localitatea Krimskaia, primind astfel lovitura principalelor forțe sovietice. Batalionul 6 Vânători de Munte a fost folosit pentru exacutarea contraatacurilor din zona localității Krimskaia, iar Batalioanele 5 și 12 Vânători de Munte, în contraatac pe fâșia diviziei germane. Modul în care aceste batalioane ale Diviziei 3 Munte și-au îndeplinit misiunile pe un front de 20 km, în cadrul diviziei germane, le-a oferit calitatea de unități de șoc. În momentul în care Divizia 4 Munte lupta din greu la capul de pod de la Taman (anexa nr.15), restul diviziilor de munte din Crimeea primind misiuni din ce în ce mai variate. Astfel, Divizia 2 Munte primește ordinul Comandamentului Crimeii, de a trece la apărare pe coasta de nord a Peninsulei Kerci, fără ca cei din comandament să cunoască dezorganizarea și lipsurile destul de mari ale acestei divizii. Din această cauză se intervine la Comandamentul Crimeii, Corpul de Munte, obținând aprobarea că Divizia 2 Munte să rămână în raion continuând regruparea, fiind obligată totuși să trimită escadroanele de vânători călări ale Diviziilor 1 și 4 Munte.

În ziua de 29 mai 1943, Comandamentul Criemii ordonă Diviziei 1 Munte deplasarea în capul de pod de la Taman, înlocuind astfel, Divizia 3 Munte greu încercată. În aceste condiții locul în dispozitiv al Diviziei 1 Munte, urma să îl ia Divizia 2 Munte, aceasta fiind departe de a termina organizarea. Pe coasta de nord a Peninsulei Kerci, urma să fie trecută Divizia 3 Munte, având că misiune principală formarea unui raion de apărare, fără a lua o pauză bine meritată. Toate aceste schimbări de trupe trebuiau executate prin marșuri forțate, uzând încălțămintea trupei și animalele, aceștia ajungând extenuați în locurile stabilite. Astfel, la 9 iulie 1943, se cere aprobarea ca o parte din unități să facă deplasarea pe calea ferată, fiind necesare doar câteva trenuri. Modul de folosire a trupelor de vânători de munte de către armata germană, fără a acorda timp de refacere, chiar și după dezastrul de la Stalingrad, a făcut ca relațiile dintre conducătorii acestor armate să se strice, Antonescu reproșându-le germanilor ca au folosit trupele române fără menajamente, expunându-le permanent în bătaia armelor, cerându-le astfel sacrificii peste sacrificii.

Lunile august și septembrie aduc noi modificări de trupă, astfel că în capul de pod de la Taman în care acționa Divizia 1 Munte, urmă să fie trecută la 1 august 1943 și Divizia 4 Munte, locul ei pe coasta de sud a Crimeii fiind luat de Divizia 6 Cavalerie română. Toată această înlocuire a durat până în ziua de 29 august. La 23 septembrie 1943, Divizia 4 Munte este subordonată Armatei 17 germane, actionandu-se astfel în sudul Ucrainei. Astfel, divizia este scoasă din capul de pod Taman, deplasându-se într-un raion aflat la 30 km sud-vest de Melitopol (Ucraina), prin marș pe jos. În acest timp, Comandamentul Crimeii transmite Corpului de Munte ordinul de preluare a apărării coastei de sud a Crimeii. Punctul de comandă al Corpului de Munte urmă să fie dispus la Simferopol (anexa nr.16).

Până la finalul anului 1943, vânătorii de munte români din Crimeea au fost subordonați și resubordonati diferitelor unități germane, Comandamentul Crimeii predând conducerea Corpului 49 Armată german, iar aceasta s-a subordonat Corpului de Munte român. Înainte de aceste mișcări, Comandamentul Crimeii organizează și asigură evacoarea tuturor forțelor germane și române din capul de pod Taman, aceasta fiind o problema operativă rezolvată cu succes de Comandamentul german. În acel loc se găsea cea mai mare concentrare de forțe (patru comandamente de corp de armată, zece divizii germane și patru divizii române), reprezentând aproximativ 70% din forțele ce acționau în acea zonă.

După retragerea forțelor din capul de pod Taman, comandamentul german ia decizia de a reorganiza apărarea în Crimeea, de data această acoperind toate coastele peninsulei, în condițiile în care armata rusă desfășura ofensiva spre est, închizând Istmul Prekop. La 1 noiembrie 1943, trupele române și germane, erau blocate dinspre uscat, practic erau încercuite. Între timp, la 20 octombrie generalul Gheorghe Avramescu numit la comandă Corpului 3 Armata din interior, a predat comandă generalului Hugo Schwab – cetățean român de naționalitate germană. După ce a asigurat comanda Corpului de Munte doi ani și patru luni, generalul Avramescu s-a despărțit de vânătorii de munte adresându-le o lungă și patetică scrisoare. Totuși acesta s-a dovedit un comandant energic și exigent, conducându-și trupele cu pricepere și profesionalism.

În aceste condiții vânătorii de munte au încheiat campania anului 1943 cu mari pierderi, moralul trupelor fiind în continuare unul scăzut. Dizlocările și redizlocarile în diferite părți ale Crimeii și repartizarea sub comanda diferitelor trupe germane, a făcut ca de la soldat la general aceștia să-și dea seama că războiul alături de germania ducea țara la dezastru, spiritul de conservare al oamenilor fiind din ce în ce mai ridicat, nemaifiind dispuși la alte sacrificii.

Anul 1944 începe din nou sub acelaș aspect, în care vânătorii de munte trebuie să suporte auspicii din ce în ce mai dure: Diviziile 1, 2, 3 Munte și comandamentul Corpului de Munte sunt blocate în Crimeea, în timp ce Divizia 4 Munte, după ce a fost hărțuită în Stepă Nogai, s-a contopit cu Divizia 24 Infanterie formând împreună Divizia 4/24 Infanterie, hibrid rezultat al luptelor precedente, unitate mare doar cu numele.

Întreagă armată a vânătorilor de munte din Crimeea, se găsea într-o permanentă atitudine defensivă, datorită acțiunilor neîntrerupte ale partizanilor, aceștia hărțuindu-i atât de pe uscat cât și din aer, forțând până la urmă evacuarea trupelor române din Crimeea. Astfel, la dată de 9 februarie 1944, Marele Stat Major, adresându-se generalului Hansen arata: "Domnul mareșal este absolut convins că evacuarea Crimeii nu se poate face sub presiunea inamicului și că, deci, această operațiune trebuie evaluată înainte de a se pronunța atacul decisiv al inamicului". Însă soarta nu era de partea românilor, nebunia lui Hitler fiind mai presus de viață omenească, aceștia trebuind să se sacrifice din nou datorită ideilor aberante ale unui conducător german dement.

Chiar dacă pentru ruși Crimeea nu mai prezenta un interes major, aceștia nu au încetat să pună presiune peste forțele germano-române, trecând la ofensivă pe data de 8 aprilie 1944, având ca obiectiv principal Sevastopolul și încercuirea inamicului, forțandu-l pe acesta să capituleze. Datorită acestor acțiuni, comanda supremă a Wehrmachtului acceptă ideea evacuratii Crimeii, numai sub presiunile adversarului, cuvintele de ordine rămânând neschimbate, "rezistență până la ultimul om". Evacuarea Crimeii, operațiunea denumită "ADLER", urma să se desfășoare condorm ordinului nr.230 din 30 martie 1944 astfel: 11-16 aprilie – retragerea trupelor în centatea Sevastopol; 17-30 aprilie – se dau lupte grele pe pozițiile Sevastopolului, Diviziile 1, 2 și 3 Munte ocupând majoritar cetatea, acestea respingând peste 24 de atacuri inamice; 1-9 mai – continuă luptele în capul de pod de la Sevastopol; 10-12 mai – ultimele lupte în capul de pod Hersones. În ziua de 10 mai se evacuează comandamentul Corpului de Munte și al Diviziei 3 Munte (anexa nr.17). Au rămas neevacuate: comandamentul Grupului 2 Vânători de Munte; Batalioanele 1, 3, 4, 9 și 10 Vânători de Munte. În ultimele faze, Corpul de Munte a asigurat evacuarea numai cu forțele proprii (anexa nr.18).

Bătăliile în Crimeea s-au încheiat pentru vânătorii de munte la 12 mai 1944, însemnând cele mai mari jertfe pe care românii au fost au forțați să le facă în cadrul unei operații ce a fost sortită eșecului încă de la început. Vitejia de care au dat dovadă vânătorii de munte, au dovedit vrășmașului că nu am fost o pradă ușoară, acestuia luându-i șase luni (noiembrie 1943-mai 1944), pentru a înfrânge forțele române prezente pe acele meleaguri. Pierderile au fost uriașe, acestea ajungând la o treime din efectivul total al celor care au luptat acolo. Prin urmare, primăvară anului 1944, a surprins trupele de vânători de munte pe teritorul național, Diviziile 1, 2, 3 Munte aflându-se în garnizoanele de dizlocare, iar Divizia 4 Munte, reîntregită, în dispozitiv de apărare pe Nistru. Vremurile actuale nu permiteau Marelui Stat Major să reorganizeze restul diviziilor, astfel aceștia au adoptat o nouă structura organizatorică pentru trupele de vânători de munte, Divizia 4 Munte fiind singură care a păstrat vechea structura (anexa nr.10). Neajunsurile noii organizări, au făcut ca vânătorii de munte să aibă o capacitate de luptă scăzută, aceștia nemaiputând fii încadrați că o mare unitate operativă de sine statatoare.

În tot acest timp, armata roșie, a trecut la ofenzivă spre vest, la începutul lunii aprilie 1944, pătrunzând pe teritoriul României fiind oprită într-un final pe un aliniament ce trece la aproximativ 25 km de Basarabia. Infiltrarea adversarului pe teritoriul național a derutat conducerea statului, aceștia fiind nemulțumiți de aliatul german care nu a fost în stare să-i oprească pe ruși pe linia Nistrului. La 12 aprilie 1944, sovietici trimit un comunicat prin care se impuneau primele condiții ale unui posibil armistițiu. Însă, istoria i-a învățat pe români că onoarea este mai presus de orice, astfel că, la 10 aprilie 1944, Antonescu a mobilizat întreagă armată, îndemnându-i cu bărbăție și curaj la un nou șir de lupte. "Aduce-ți în lupta hotărârea unui popor care își apară pământul și aveți în sufletele voastre și în brațele voastre cea mai puternică armă: dreptatea cauzei noastre". Ce frumos și ce mobilizator ar fi fost un astfel de ordin și la 27 iunie 1940.

Dată fiind situația creată, în care germanii nu erau capabili să apere România pe Nistru, cercurile conducătoare române ajung la concluzia că singură soluție pentru ieșirea din această situație era de a accepta condițiile impuse de sovietici, acest lucru fiind determinat și de situația creată la 20 august 1944 pe frontul din Moldova. Urmează așadar, zile grele în rândul trupelor de munte, aceștia fiind nevoiți să se retragă, în unele situații fiind somați să depună armele. Un alt eveniment nefericit a fost marcat de moartea generalului Hugo Schwab, la Humulești, în timp ce se retrăgea cu comandamentul Corpului 7 Armata, acesta a preferat să-și tragă un glonț în tâmplă decât să se predea sovieticilor.

După 23 august 1944, trupele de vânători de munte au fost angajate pentru exexutarea următoarelor misiuni: a) recuperarea forțelor de pe frontul din Moldova, regruparea și reorganizarea lor în vederea acțiunilor viitoare; b) participarea la înlăturarea trupelor germane de pe teritoriul aflat sub jurisdicția statului român; c) participarea la operațiunea de acoperire a frontierei și a liniei de demarcație din Transilvania; d) participarea la operațiunea de eliberare a părții de nord a Transilvaniei, răpită prin Dictatul de la Viena. Astfel, s-a trecut pe rând la executarea fiecărei misiuni. Prima a fost îndeplinită parțial, ocupantul sovietic luând în captivitate trupele noastre, deși încetaseră focul împotriva lor. A doua misiune, a angajat întreg efectivul trupelor de vânători de munte, aceștia lichidând rând pe rând trupele germane, care ocupau o bună parte din teritoriu, din Transilvania până în Crișana și Oltenia. În cadrul celei de-a treia misiuni, vânătorii de munte, trebuiau să treacă la acoperirea zonelor, în special în linia de demarcație dintre Transilvania și Crișana.

Campaniile anilor 1943-1944, au scos în evidență vânătorii de munte, aceasta fiind poate cea mai dura și ce mai grea perioada din istoria lor, fiind puși la încercări dificile, executând misiuni din cele mai variate, de la urmărire, atac, aprăre, până la ofensivă în fortificații, lupte de lichidare și menținere a capetelor de pod, evacuare pe mare și în final operațiile rezultate din actul de la 23 august 1944. Din nou lipsa asigurării materiale, efectivele înjumătățite, lipsa odihnei și-au pus amprenta asupra misiunilor efectuate de vânătorii de munte, însă cu toate acestea, aceștia s-au remarcat permanent prin vitejie, curaj și sacrificiu, luptând neîncetat într-un război de-a dreptul distrugător. Au trăit bucuria victoriilor și amarul înfrângerilor, calvarul lor ca și cel al întregii armate române, continuând și după 1 septembrie 1944, el urmând să macine incontinuare, în alte condiții, alături de alt aliat, mai viclean și neîndurător.

CAPITOLUL 3

STUDIU DE CAZ: Operațiunile desfășurate de către Diviziile 2 și 3 Munt în operațiile de pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei

3.1 Analiza geogafico-militară a spațiului de confruntare

Odată cu întoarcerea armelor împotriva Germaniei, vânătorii de munte au fost nevoiți împreună cu întreagă armata română să schimbe direcția de atac, astfel că la 13 octombrie 1944, Divizia 3 Munte, este prima care trece frontiera României, inaugurând astfel campania armatei noastre spre Vest. Schimbarea frontului, implicit a direcției de atac, a reprezentat pentru vânătorii de munte o nouă provocare, terenul pe care ei trebuiau să lupte fiind total diferit că cel de până acuma. Ajunși în Ungaria, vânătorii de munte au fost nevoiți să înainteze pe un teren "că-n palmă", adoptând dispozitive de luptă specifice reliefului și situației: cu avangărzi, folosind orice acoperire sau denivelare a terenului, în condițiile în care nici adversarul nu putea să se adăpostească în câmp deschis.

În spațiul terestru, omul prin ingeniozitatea lui și relieful se pot dovedi cele mai de temut arme pe câmpul de lupta, doar manevră fiind condiționată de relief. Aruncând o privire mai atentă asupra teritoriului Ungariei, putem observă foarte clar că înălțimile maxime la care se ajunge în această țară nu depășesc nici măcar 1000 m, spațiul muntos în sine lipsind cu desăvârșire. În aceste condiții au fost nevoiți să lupte vânătorii de munte, într-un teren complet descoperit, câmpurile de observare și de tragere fiind largi, ascunderile și acoperirile fiind aproape inexistente, oferind astfel o mobilitate crescută a forțelor. Angajată permanent în acest spațiu, generalul Leonard Mociulschi, comandantul Diviziei 3 Munte, constată următoarele: "El, vănătorul nostru de munte, obișnuit cu terenul accidentat, aplin, păduros, se vede acuma nevoit să lupte că un infanterist în plină pustă […]. Pentru vănătorul de munte, care, zi și noapte, vara și iarnă, trăiește și se instruiește numai în munte, orice detaliu de planimetrie sau de nivelment este o problema a pregătirii sale de specialitate – aceea a luptei în munte […]. În cazul de fată, în pusta ungară, în zona Debrețin, vânătorii de munte se aflau tocmai la polul opus al elementului lor – muntele. Și, cu toate acestea, când îi priveam cum se mișcau și foloseau cele mai mărunte și abea perceptibile cute de teren, precum și fiecare obiect de acoperire, aveam impresia că acționau într-un teren muntos, dar ale cărui dimensiuni pe coordonată verticală erau reduse de la sute de metrii la zeci de metrii și la centimetrii".

Munții Bukk, reprezintă cei mai impotranti masivi muntoși de pe teritoriul Ungariei, acestia găsindu-se în nord-estul Ungariei cu o adâncime de aproximativ 40 km, fiind alcătuit din roci calcaroase și andezite. Terenul în pantă urcândă, oferea inamicului o foarte bună observare, obligând trupele române la o dispersare continuă. Acești munți prezintă două lanțuri distincte: spre est se găsea un masiv complet împădurit, precedat de un platou denumit Kolyac Galya, ce domina întreaga câmpie a Tisei, iar la vest lanțul muntos ce atingea cota de 956 m pe vârful Balvany. Între aceste două lanțuri muntoase, trece șoseaua principala Miskolk, Repashuta, Eger. În interiorul masiviului, inamicul dispunea de comunicațiile Miskolc-Eger și altă pe valea răului Szylvas, acestea fiind foarte bune din punct de vedere al orientării, mascării și al posibilității de deplasare a trupelor.

Odată ajunși în interiorul Munților Bukk, vânătorii de munte au început să aibe surprize, atât din partea inamicului cât și a zonei și vremii. Astfel că, aceștia au fost surprinși de vremea câinoasă și de temperaturile foarte scăzute, uneori chiar și de căderi masive de zăpadă, îngreunând astfel acțiunile trupelor române. Dar nimic nu i-a oprit pe vânătorii de munte din drumul rol, aceștia folosind la maxim avantajele terenului împădurit, întunericului de nepătruns al nopții și al condițiilor meteorologice nefavorabile, strecurandu-se mereu în dispozitivul inamicului. Diviziile 2 și 3 Munte își încheie astfel, în mod apoteotic, luptele duse pe teritoriu Ungariei, urmând să plece mai departe într-o zona muntoasă deosebit de aspră de pe teritoriul Cehoslovaciei.

Al șaselea an de când Europa se găsea în război, a surprins vânătorii de munte la frontieră ungaro-cehoslovacă, gata de a da piept, din nou, înălțimilor, pădurilor, văilor, localităților și cursurilor de apă repezi ale muntelui. Orientate în mare parte nord-sud, crestele masivelor muntoase se dovedeau a fiind obstacole redutabile, favorizându-l mai mult pe apărător. Singurul lucru care îi deranja pe vânătorii de munte era anotimpul, iarna, acesta punând probleme sub multe aspecte. Pentru atacator, terenul se dovedea a fi foarte dificil, îngreunat și mai mult de anotimp, acoperit 80% din suprafață sa cu păduri ce avantajau apărarea și manevrele în cadrul acesteia, dispunând doar de o singură comunicație. Pe lângă toate acestea mai putem adaugă și condițiile atmosferice crude – viscol, ceață și un frig ce îți îngheța mâna pe armă.

Făcând o analiză completă a tuturor factorilor geografici, putem afirmă că atât terenul cât și condițiile meteorologice sunt două condiții inseparabile. Defapt, atunci când facem analiza terenului, trebuie să luăm în calcul efectele contidiilor atmosferice, acestea referindu-se în mare parte la: vânt, precipitații, vizibilitate, nori, umiditate și temperatura, stabilitatea pe verticală a aerului sau gradientul termic. Când vorbim de vizibilitate, ne gândim în primul rând la modalitatea de folosire a tehnicii, a aparatelor de vedere pe timp de noapte, vizibilitatea sub 3 km favorizând atacatorul. Din această cauza masivele și locurile înalte reprezentau puncte cheie în desfășurarea luptei. Astfel, "Masivul Javorina prezenta o importanță deosebită în sistemul general de apărare al inamicului din sud-estul Cehoslovaciei […]. Acest masiv muntos se prezintă că un trapez având baza mică pe cursul superior al răului Ipel, baza mare pe tăietură delimitată de calea ferta Zvolen, Krupina, Satry, latura de nord pe răul Slatina, iar cea de sud pe cursul mijlociu al răului Ipel. Înălțimile acestui masiv cresc brusc de la sud la nord, pe o distanță de 3-4 km ajungându-se de la 600 la 1000m, fiind împădurit în cea mai mare parte. Terenul era astfel favorabil apărării, inamicul având un avantaj net superior, acesta amenajandu-și din timp pozițiile […]. Nodul orografic cu cota 1044, punct dominant, cu bune observatoare și cu acoperiri naturale, a constituit pivotul rezistenței inamicului".

Astfel, drumul vânătorilor de munte pe Frontul de Vest, în Ungaria și Cehoslovacia, a reprezentat pentru aceștia un nou test în care s-au depășit demult limitele condiției umane, a pregătirii acestora de lupta, trecându-se treptat de la lupta într-un teren drept specific infanteristului, la cea pe culmi, într-o iarnă aprigă ce te îndemna să stai în casă în față focului. Ostașii noștri erau extenuați, eforturile dure la care au fost supuși de săptămâni și luni, viscolul și gerul, zăpadă înalta de peste un metru le solicitau la maxim puterea de rezistență fizică și psihică. Însă și de această dată vânătorii de munte și-au demonstrat capacitățile de lupta, în ciuda lipsurilor ce i-au urmărit permanent și a condițiilor atmosferice nefavorabile.

3.2 Contexte politico-militare anterior operațiilor

Luptele din Crimeea în care vânătorii de munte au jucat încă de la început un rol primordial, s-au inchiat la 12 mai 1945, jertfele românilor într-o operație eșuată încă de la început oprindu-se. Pierderile imense de pe acest teritoriu absurd, a determinat conducerea țării să retragă trupele înapoi, acestea ducând lupte grele în drumul lor de întoarcere între Nipru și Bug apoi între Bug și Nistru. Întorși în țară cu efectivele înjumătățite, vânătorii de munte au trecut la reorganizare sub toate aspectele, încercându-se să fie readuse din nou la stadiu operativ.

În urmă neputinței germanilor de a apară teritoriul național și de a respinge atacurile sovieticilor, conducerea politico-militară a țării a căutat soluții pentru ieșirea din criză, perspectiva transformării teritoriului național în teatru de război nefiind o soluție. Ofensiva declanșată de armata roșie la 20 august 1944, a obligat trupele române să se retragă în centru, recuperarea vânătorilor de munte de pe frontul din Moldova dovedindu-se o operațiune foarte dificilă. Pe lângă toate aceste greutăți întâmpinate de români, la dată de 12 aprilie 1944, guvernul sovietic trimite din nou un ultimatum statului române, de dată această formulându-se primele condiții ale unui armistițiu ca de la învingător la învins. Ajunși din nou în această situație, Antonescu alege de data această să lupte cu onoare până la capătul puterilor, decât să se lase călcat în picioare din nou de un dușman care de-a lungul timpului a adus numai suferințe și capitulare necondiționată. Însă, în condițiile în care aliatul german nu făcea față acțiunilor ofensive ale rușilor, statul român s-a văzut obligat și de această dată să accepte condițiile impuse de guvernul sovietic, fiind singura soluție care făcea ca țară să nu fie transformată în teatru de război. Evident, situația creată pe frontul din Moldova prin ofensiva sovietică de la 20 august 1944, a făcut ca românii să accepte condițiile guvernului rus.

Prin actul de la 23 august 1944, prin care România înceta automat toate acțiunile împotriva Națiunilor Unite și întorcea armele împotriva germanilor, a pus în mare dificultate Marele Cartier General german. Neașteptatele manevre diplomatice și strategice ale României, a făcut ca trupele germane să fie lipsite de posibilitatea folosirii a două dintre cele mai de preț aliniamente de apărare: Carpații Orientali și Poarta Focșanilor. Se oprea deasemenea, definitiv, aprovizionarea cu materiale esențiale (petrol, grâne și vite românești), moment în care dispozitivul militar german din sud-estul Europei, s-a prăbușit. Acțiunile României, facilitează ofensiva strategică, armata roșie înaintând cu pași repezi spre Balcani, spre câmpia Dunării de Sus, și spre centrele esențiale ale Germaniei. Estimările specialiștilor militari ai vremii, estimau că actul românilor a dus la scurtarea războiului în Europa cu aproximativ șase luni. Un publicist german, sintetizând însemnătatea actului de la 23 august 1944 arata că: "Niciodată pentru un singur eveniment nu s-au pierdut atât de mulți soldați și atât de mari teritorii (cât a pierdut Germania) în urmă radicalei schimbări de orientare a Regelui Mihai".

Începând cu 23 august 1944, România intră în lupta de partea Națiunilor Unite, fără să aibă vreo condiție, aceasta folosind toate forțele și mijloacele sale, însumând 50 de divizii operative, 1.648 de avioane, 70 nave de război fluviale și maritime, deși Convenția de Armistițiu prevedea numai 12 divizii ale unități și formațiuni. În luna august 1944, mai exact în ultima parte a acesteia, Armata Română, cu toate forțele militare disponibile, creează un nou front de lupta împotriva Axei în Transilvania, pe aliniamentul impus prin Tratatul de la Viena, continuat apoi pe frontiera de vest și în Banat, însumând aproximativ 900 km. Frontul a fost păstrat aproximativ o luna de zile, timp în care toate unitățile, marile unități, formatiunile și instituțiile de învățământ disponibile, au participat la lupte. Totodată acest aliniament a constituit baza de plecare la atac pentru eliberarea nord-vestului României, atât pentru trupele proprii cât și pentru cele sovietice.

Prin Directiva Operativă nr. 51 din 30 august 1944, Marele Stat Major român a ordonat Armatelor 1 și 4 "să interzică orice încercare de pătrundere a inamicului spre trecătorile din Carpații Meridionali și Apuseni, menținând în mod deosebit zonele Brașov, Turda, Beiuș, Arad, Timișoara, iar ulterior să treacă la ofensivă pentru cucerirea Ardealului de Nord". Reiese astfel, faptul că operația în sine nu avea să fie una de lungă durata, acțiunile ofensive având cea mai mare prioritate, scopul politico-militar primordial al acesteia, fiind eliberarea părții de nord-vest a României. Tot această directivă preciza faptul că Armata 4 urmă să preia fâșia cuprinsă între Întorsura Buzăului și Gilău, iar Armata 1 având în sprijin în flancul drept Divizia 2 Munte, fâșia cuprinsă între Gilău și Orșova. Sub comanda generalului de corp de armata Nicolae Macici, Armata 1 avea în compunere Corpul 6 Teritorial, Diviziile 2 și 3 Munte, Divizia 1 Infanterie Instrucție, 19 Infanterie, 1 Cavalerie Instrucție, 9 Cavalerie, Batalionul 998 Independent, Centrul de Instrucție Tirol, șase batalioane fixe regionale, două regimente de artilerie grea, școlile militare și toate formațiunile militare dislocate în fâșia sa de apărare, însumând aproximativ 74.000 de militari. Punctul de comandă al Armatei 1 a funcționat mai întâi la Sibiu apoi la Deva.

Pierderile suferite de germani în urmă bătăliei Moldovei, a surprins Marele Cartier General german și Grupul de Armate "Ucraina de Sud", acestea urmând să organizeze o nouă apărare în față zidurilor muntoase ale Carpaților Orientali și Meridionali, acolo unde trupele române și sovietice urmau sa staționeze, pregătindu-și astfel ofensivă. Comandantul Grupului de Armate "Ucraina de Sud", generalul colonel Hans Friessner, a trimis o directivă Armatelor 2 și 3 ungare precum și Armatelor 6 și 8 germane, prin care preciza faptul că împreună cu Grupul de Armate "F" din Yugoslavia, urmau să execute o puternică lovitură în Transilvania, având că scop principal cucerirea Carpaților Meridionali. La 5 septembrie 1944 trupele Grupului de Armate "Ucraina de Sud" au trecut la ofensivă în Podișul Transilvaniei, Corpul 2 Armata din Armata 3 ungară cu Diviziile 20 și 7 Infanterie au trecut la ofensivă pe direcțiile Cluj, Turda, Aiud și Gilău, Buru peste Munții Apuseni.

Armata română a participat astfel, în al doilea război mondial în două coaliții militare: prima în cea constituită de Germania împotriva Uniunii Sovietice de la 22 iunie 1941 la 23 august 1944, iar cea de-a doua în coaliția Națiunilor Unite de la 23 august 1944 la 12 mai 1945. Putem spune că acesta este un fenomen rar întâlnit în istoria războaielor, unii considerându-l un joc al hazardului sau un joc al destinului, însă românii au avut cauze și scopuri precise în aceste acțiuni. Atât acțiunile din Campania din Est cât și cele din Vest, au fost justificate de trupele române că fiind pe deplin legitime, scopul esențial fiind reunificarea teritoriilor pierdute la patria mamă, acestea fiind luate prin dictatul din 1940. Că urmare, în ambele poziții, participarea trupelor române la cele două coaliții militare, a început cu acțiuni ce urmăreau recuperarea teritoriilor aflate jub ocupație străină. Astfel, continuarea acțiunilor pe Frondul de Veste alături de alt aliat, a fost motivată de-a lungul timpului că fiind determinată de cerințele războiului de coaliție și ale artei și știnței militare, acestea arătând că orice operație militară trebuie dusă până la înfrângerea definitivă a adversarului. Hotărârea de a depăși granița cu Ungaria nu a întâmpinat obiecții, Convenția de Armistițiu, obliga România să se angajeje în continuarea luptei "sub conducerea Înaltului Comandament Aliat cu nu mai puțin de 12 divizii de infanterie, împreună cu serviciile tehnice auxiliare", până la înfrângerea definitivă a Germaniei naziste.

3.3 Desfășurarea operațiilor

După luptele neîntrerupte de pe teritoriul național, în care tributul vânătorilor de munte a fost unul semnificativ acesta ridicându-se la câteva mi, comandamentul român ia decizia ca luptele începute să continuie și dincolo de granița, alungarea dușmanului fiind esențială în redobândirea teritoriilor și a libertății. Astfel, la 13 octombrie 1944, vânătorii de munte din Divizia 3 Munte sunt primii care depășesc frontiera României, inaugurându-se totodată campania armatei noastre pe Frondul de Vest, în cadrul coaliției antifasciste. Asemenea anului 1941, comunitatea românească a fost nevoită să ia din nou o decizie în ceea ce privea trimiterea trupelor dincolo de frontiera țării, într-un război ce nu ne aparținea și care nu aducea nici un beneficiu țării. Dar și de această dată națiunea nu a avut de ales. Fiind ocupați de o armată învingătoare, care a impus o convenție am fost obligați să ne alăturăm lor: "Guvernul și Înaltul Comandament al României, recunoscând înfrângerea în războiul dus împotriva U.R.S.S., Regatului Unit, Statelor Unite ale Americii și ale celorlalte națiuni acceptă condițiile armistițiului […]", iar în articolul 1 se arată: "Cu începere de la 24 august 1944 ora 04.00 România a încetat cu totul operațiunile militare împotriva U.R.S.S. […], a ieșit din razoiul împotriva Națiunilor Unite […], a intrat în acțiune și va duce războiul alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei și Ungariei […], în care scop va pune la dispoziție aliaților nu mai puțin de 12 divizii de infanterie".

Făcând o comparație între anul 1941 și 1944 constatăm că la 1941 Germania nu a intrat în țară cu gândul de a ne ocupa, trecerea armatei noastre dincolo de granița spre est facânduse la ordinul lui Antonescu, în timp ce în anul 1944 țara era ocupată de armata roșie, Guvernul Sovietic prin convenția de la 23 august 1944, impunând armatei noastre să lupte alături de aceștia împotriva fascismului drept pedeapsa că le-am încălcat teritoriile.

Faptele enunțate mai sus au menirea de a ne introduce mai bine în atmosfera în care armata română a început campania împotriva Germaniei și Ungariei, aceasta fiind încadrată cu totul în armata sovietică, fiind predispuși la noi jertfe pe lângă cele materiale, deoarece întreaga națiune atât oamenii cât și bunurile erau la discreția ocupantului.

Totodată, trebuie menționat faptul sau mai bine zis indignarea prin care comandamentul sovietic a hotărât să folosească trupele de vânători de munte în Campania din Vest. Pe teritoriul Ungariei, Înaltul Comandament sovietic a hotărât ca cele două divizii de munte să fie folosite în subordinea unor corpuri de armata ce le aparțineau, în timp ce Armatele 1 și 4 române să fie pur și simplu aruncate în operație și în luptă în munții Cehoslovaciei, neglijând complet existența Corpului de Munte, din care mai făceau parte Diviziile 1 și 4 Munte, într-un final luându-se hotărârea ca acestea să fie desfintate. Dezorganizarea unității de comandă a vânătorilor de munte a demonstrat astfel, ura pe care armata sovietică o purta acestora datorită luptelor demne pe care aceștia le-au purtat în ultimi ani ai războiului.

Iată așadar, auspiciile sub care bravii vânători de munte au fost nevoiți să înceapă Campania din Vest, pe teritoriul Ungariei, continuând apoi lupta pe cel al Cehoslovaciei. Această continuare a luptei devenea pentru soldatul și ofițerul român sinonim al îndepărtării de casă și al luptei fără sens alături de un aliat care și de această dată era flamand de teritoriu având aceleas gânduri ale expansiunii, totul subordonându-se intereselor sale de stat și militare. Din nou era nevoie ca sângele românilor să fie vărsat pe altarul unor interese ce erau dincolo de cele ale acestora, interese ce nu puteau fi înțelese nici de cei ce stăteau la conducerea țării. Gândul că nici în al șaselea an războiul nu se va termina ștergea entuziasmul de pe fețele tuturor, singura dorință pe care aceștia o aveau în suflet era terminarea acestui crunt război și întoarcerea acasă la cei dragi.

Urmează așadar un val de ordine și contraordine prin care conducerea țării nu știa dacă Divizia 2 Munte să participe la Campania din Vest, într-un final luându-se hotărârea că cele două divizii de munte să continuie luptele spre vest, intrând astfel în prevederile Convenției de Armistițiu a celor "nu mai puțin de 12 divizii". Se poate spune că fără doar și poate dacă aceste două divizii de mumte nu și-ar fi demonstrat capacitatea tactică și operativă în luptele duse pe teritoriul național, armata sovietică le-ar fi desfințat fără ezitare punând capăt acestor trupe de elită.

În ultima decadă a lunii octombrie 1944, situația Diviziilor 2 și 3 Munte era următoarea (anexa nr.19):

La 17 octombrie 1944, Divizia 2 Munte se afla regrupată în apropierea graniței de vest în zona Diosig, Săcuieni, Bagamer, subordonată Corpului 35 Armată sovietic. După o staționare de aproximativ trei zile în zonă, divizia a primit ordin de a trece la ofensivă pe direcția Bagamer, Vamospercus, Hajdusamson, având ca misiune principală interceptarea șoselei și căii ferate Hajdusamson-Debrețin. Luptând într-un teren total diferit de cel cu care aceștia au fost obișnuiți, vânătorii au fost nevoiți să adopte un dispozitiv de luptă specific reliefului "ca-n palmă" și a situației: avangărzile de tăria unui pluton-companie, trebuiau să folosească orice acoperire sau denivelare a pământului, în condițiile în care nici inamicul nu avea altă obțiune, neputând să opună rezistență în câmp deschis. Într-un spațiu adânc de aproximativ 20 km, unitățiile diviziei aveau să înainteze treptat într-un culoar de 4 km laține, bine împădurit, unde trupele germano-ungare îi așteptau cu numeroase arme automate. Ingeniozitatea lt.col. Nerone Lupașcu de a introduce demonstrativ doar câteva grupe de vânători de munte special pentru a identifica cuiburile de foc ale inamicului, a salvat diviza de la o adevărată tragedie.

Începând cu orele 14.30 întreaga artilerie a diviziei a executat foc, în special pe rezistențele descoperite ale inamicului, care nu după mult timp au amuțit făcând loc batalioanelor de vânători de munte care au continuat cu succes atacul spre Debrețin. În următoarea zi divizia reia atacul dar și de această dată este întâmpinată de rezistențele inamicului, mult mai puternice față de ziua precedentă, rezistențe ce se aflau în localitațile Teglaș și Andreasz Fayo. Până la 22 octombrie, Divizia 2 Munte reușește totuși să ajungă, cu elementele sale înaintate, în apropierea localității Teglaș.

"Operațiunile s-au reluat în dimineața zilei de 22 octombrie 1944 – se arată în jurnalul de operații al diviziei – , înaintarea însă era grea, deoarece inamicul opunea rezistențe din ce în ce mai puternice, fiind sprijinit de tancuri, tunuri de asalt și mitraliere antiaeriene moto. Teglașul este organizat foarte puternic. Totuși divizia înaintează".

În ziua de 23 octombrie, la orele 11.00, generalul Constantin Iordăchescu hotărăște ca atacul să fie reluat, Grupul 4 Vânători de Munte împreună cu un regiment sovietic executând o manevră dublu învăluitoare, însă înaintarea a fost făcută doar pe 600 de metrii, adversarul răspunzând cu foc foarte puternic. Subunitățile s-au retras pe baza de plecare la atac și s-au consolidat la teren. În dimineața zilei de 26 octombrie, adversarul hotărăște să atace din nou, artileria diviziei de munte temperând elanul inamicului, acesta fiind oprid la sud-est de orașul Teglaș. Chiar dacă inamicul se află sub protecția ariergărzilor, Divizia 2 Munte, a trecut imediat la urmărire, pe direcția generală Hajduhadhaz, Pukantos Csarnok, Paula Liget, urmând ca în seara aceleiaș zile elementele înaintate să ajungă pe Tisa. Începând cu 26 octombrie Divizia 2 Munte a fost mutată sub comanda Corpului 104 Armată sovietic. Sfârșitul lunii a surprins trupele Diviziei 2 Munte pe aliniamentul localităților Telerman, Tocaci.

Începutul lunii noiembrie aduce noi modificări, ziua de 2 noiembrie fiind marcată de schimbarea făcută între Divizia 2 Munte și Divizia 207 Infanterie sovietică, aflată în apărare în față capului de pod de pe aliniamentul localităților Tiszadob, Tiszadad. Până la lăsarea serii vânătorii de munte au lichidat capul de pod consolidându-și astfel apărarea pe malul cursului de apă. În noaptea aceleiaș zile, batalioanele diviziei urmau să fie schimbate succesiv de trupe sovietice, ce urmăreau forțarea cursului de apă, divizia fiind regrupată în eșalonul Corpului 104 Armată sovietic, într-un raion în centrul localității Szentmargit. Profitând de timpul avut la dispoziție generalul Constantin Iordăchescu înaintează un raport comandantului Corpului 104 Armată sovietic, explicând situația grea în care se găsea marea unitate:

"a) Efective trupe; dintr-un necesar de 1.285 de soldați – gradați, batalioanele mai dispuneau de; B. 8 V.M. – 600; B. 9 V.M. – 570; B. 10 V.M. – 650; B. 15 V.M. – 520; B. 16 V.M. – 680. Dintr-un total de 3.020 de oameni apți de luptă cât mai numără divizia la începutul lunii noiembrie 1944, 1.800 erau luptători în linia întâi, iar restul la grupele de comandă, trenuri, căruțe și samare. Diviziei îi mai lipsea și B. 7 V.M. subordonat temporar Corpului de Munte care acționa în Transilvania;

b) Plutoanele erau comandate de subofițeri și gradați, iar companiile de sublocotenenti și locotenenți în rezervă sau chiar de subofițeri;

c) În depozitele diviziei se mai găseau câte 100 cartușe de fiecare luptător; 1.500 de fiecare pușcă mitralieră; 2.000 pentru fiecare mitralieră; 70 de bombe pentru fiecare aruncător de 60 mm și câte 30 de bombe pentru aruncătoarele de 81,4 și 120 mm. Divizia nu avea nici o posibilitate de reaprovizionare, depozitele acesteia găsindu-se în țară, în zonele Turda, Sebeș și Deva;

d) Divizia 2 Munte nu dispune de mijloace organice de trecere (forțare) a cursurilor de apă".

Această situație se datora în mare parte ordinelor și contraordinelor pe care Divizia 2 Munte le-a primit din partea Comisiei Aliate de Control sovietică, aceasta creând o serie de incertitudin în ceea ce privea participarea diviziei în războiul din Vest. Odată intrată în vâltoarea luptelor, această mare unitate nu a mai putut fi scoasă de pe front pentru refacere, reorganizare și reînzestrare, acțiunile desfășurate pe teritoriul Ungariei având un ritm alert fără pauze operative.

La 7 noiembrie 1944, Divizia 2 Munte trecând capul de pod din zona localității Tiszakezi, este dirijată înapoia Diviziei 163 sovietice pe direcția Mezocsar, Igrici, Mezonek, având misiunea de a acoperi partea dreaptă a Corpului 104 Armată sovietic. În vederea forțării cursului de apă, diviziei i s-a pus la dispoziție două bărci de lemn, o barcă metalică și o portiță. Cinci batalioane au reușit să traverseze Tisa până la 9 noiembrie, putând să ia cu ei doar armamentul ușor și o parte infimă din cel greu. Artileria a fost nevoită să staționeze încă două zile pe malul opus al Tisei, putând trece răul abea după ce Corpul 104 Armată a organizat un pod de pontoane permanent.

În zilele următoare divizia a fost din nou angajată în luptă urmând să cucerească localitatea Elmad, ce era apărată de un batalion de vânători de munte germană. În pofida atacurilor neîntrerupte ale Diviziei 2 Munte și al unei divizii sovietice, batalionul german a rezistat atacurilor însă puterea celor două divizii și-a spus cuvântul germanii părăsind localitatea la 15 noiembrie. În jurnalul de operații al diviziei, pentru luptele duse în perioada 12-15 noiembrie acesta consemna următoarele: "Batalionul 10 Vânători de Munte a ajuns în zona cotei 174, în a doua jumătate a nopții de 12/13 noiembrie. Către orele 03.00, a surprins toți observatorii de artilerie inamici aflați acolo, omoară pe cei care nu s-au predat și capturează opt dintre ei cu un aparat de radio […] se instalează în dispozitiv arici și așteaptă să se facă ziua. Cu începere din dimineață zilei de 13 noiembrie, a fost complet încercuit și atacat continuu din toate părțile. Instalat bine în lucrările găsite acolo, a rezistat toată ziua cu succes […]. Batalionul a provocat inamicului 45 de morți, din care 5 ofițeri, și a capturat multe arme și două puști-mitraliere".

Dimineața zilei de 15 noiembrie aduce vești bune în rândul trupelor roâmne, germanii din zona localității Emod dând primele semne de retragere. În aceste 5-6 zile de lupte neîntrerupte, de manevre, asalturi, rezistență în încercuire și incursiuni, militarii Diviziei 2 Munte au plătit cu sânge victoria obținută la Emod. Nu mai puțin de 364 de militari au căzut la datorie, reducând semnificativ capacitatea de lupta a diviziei.

Un alt episod ce trebuie menționat din cadrul acestei alianțe româno-sovietice, s-a petrecut tot pe 15 noiembrie. Datorită lipsei comunicării între eșaloanele superioare ale sovieticilor și românilor, comandantul Diviziei 2 Munte a înaintat un raport Corpului 104 Armată sovietic, menționând următoarele: "[…] Oamenii sunt astenizați de eforturi continue, de zi și de noapte, au paraziți în totalitate […]. Ambulanța este continuu încărcată de bolnavi și de răniți, cărora li se întârzie evacoarea din lipsă de mijloace de transport auto. Rog a se aproba scoaterea diviziei pentru 20-30 zile în vederea refacerii ei". În urmă acestui raport, maiorul rus Novikov a comunicat ca și răspuns din partea Armatei 27 sovietice următoarele: "Prin raportul făcut, Armata a crezut că domnul general , cu divizia sa, nu mai vrea să lupte alături de armata roșie și, pe viitor, dacă se mai întâmplă astfel de cazuri este posibil arestarea domnului general comandant." Această atitudine vine din partea unui așa zis aliat, lipsit de orice fel de moralitate în legile scrise și nescrise ale războiului.

După o lungă așteptare, la 20 noiembrie 1944, Marele Stat Major, transmite prin Ordinul nr. 782481, din 11 noiembrie 1944, acordul prin care comandamentul Frontului 2 Ucrainean, acceptă ca cele două divizii de munte să fie trecute în subordinea Corpului 4 Armată român, "din toate punctele de vedere mai puțin cel operativ. Să lăsăm așadar Divizia 2 Munte să se pregătească pentru a ieși de sub conducerea rusă și să ne îndreptăm atenția către cealaltă divizie de vânători de munte.

Divizia 3 Munte, prima care trece frontiera țării inaugurând astfel Campania de Vest, a fost angajată pe direcția Debrețin, trecând la ofensivă pe data de 14 octombrie, pe direcția Berek-Boszormeny, Debrețin. Asemenea Diviziei 2 Munte, și militarii Diviziei 3 Munte au foste nevoiți să lupte în acest teren gol al Ungariei. Acțiunile de lupta ale Diviziei 3 Munte pe teritoriul Ungariei s-au desfășurat în patru etape, fiecare având propriile caracteristici, dar și un sistem special de conexiuni, determinate în mare parte de condițiile în care au avut loc ca mediu și dificultate. Prima etapă înglobează luptele dintre frontiera României cu Ungaria și Tisa, care se încadrează în operația "Debrețin", cele duse între Tisa și pantele estice ale munților Bukk, alcătuiesc etapă a două; a treia etapă, cea mai importantă se referă la cucerirea masivului muntos Bukk, iar ultima etapă constă în urmărirea inamicului până la răul Ipel, la frontiera cu Cehoslovacia. Regăsim astfel această mare unitate în centrul zonei în care au avut loc cele mai aprige lupte din cadrul acestei operații, "Debrețin". Orașul Debrețin, care a reprezentat defapt centrul acestei zone, divizia asaltându-l cu prima centură de apărare, jalonată de răul Barcău și de localitățile Hentida și Gabarjan. Aliniamentele doi și trei treceau prin zona localităților Hoszuplay, Hajdubagos și Sărând, cel din urmă prin sudul acestora. Acești 60 de km ai frontului formați de la aliniamentul de plecare până în mijlocul localității, au fost străbătuți prin lupte aprige duse de vânătorii de munte, dar să-l cităm pe generalul Leonard Mociulschi pentru a înțelege mai bine: "O ceață ușoară învăluia satul Konyar, care se zărea vag printre porumbiștile și mărăcinii acestei câmpii întinse. Mă întrebăm când avusese timp inamicul să organizeze atâtea lucrări genistice […]. Era clar că pentru a înainta se impunea ca artileria să țină sub foc localitatea […]. Ideea de învăluire a localității era evidentă, dar ori pe unde s-ar fi manevrat, atacul era lovit din flanc dinspre Dercske și Hoszuplay". În urma luptelor desfășurate pe 15 octombrie în zona localității Konyar, generalul Leonard Mociulschi hotărăște să renunțe la ofensivele duse pe timpul zilei, așa că la căderea întunericului, acesta recurge la manevre dublu învăluitoare atacând concomitent flancurile inamice. După pătrunderea în localitate s-a trecut la lupte de stradă ce aveau să se desfășoare la lumina flăcărilor, zori zilei aducând victoria vânătorilor de munte. Aflându-se cu majoritatea forțelor la 14 km sud de Debrețin, vânătorii de munte primesc ordin ca la 18 octombrie să continuie ofensiva spre nord, urmând ca până la căderea serii să cucerească liziera de vest și nord-vest a orașului Debrețin.

Astfel, urmează două zile lungi în care Divizia 3 Munte alături de Divizia "Tudor Vladimirescu" și Divizia 78 Infanterie sovietică, urma să continue ofensiva, până în seara zilei de 20 octombrie angajându-se în luptele pentru cucerirea orașului Debrețin, pe care l-a curățat de adversar. Părăsind orașul prin nordul acestuia, vânătorii de munte sunt obligați să treacă la urmărirea adversarului pe direcția Hajduboszormeny, Hajdunanas. Situația a fost de așa natură încât timp de două zile 21 și 22 octombrie vânătorii de munte au atacat încontinuu, acționând fie pe subunități, pe plutoane sau pe companii, fie în formațiuni mai mici de la grupă până la individ. Până la jumătatea zilei de 22 octombrie, vânătorii de munte prin acțiuni de mare risc au reușit să scoată inamicul din desișul pădurii, lichidând numeroase cuiburi de rezistență inamice, majoritatea aflate pe nodurile de comunicații din partea de sud a orașului Hajduboszormeny. În jurul orei 15.00 vânătorii de munte reușesc să elibereze această localitate în întregime. Continuând să înainteze spre Debrețin, Divizia 3 Munte a ajuns să participe la operația de la Nyiregyhaza, în cadrul căreia acționau și trupele Armatei 4 române, ieșită prin Poarta Someșului în Câmpia Tisei. Primele încercări de a străpunge apărarea adversă au fost în zadar, rezistența inamicului neputând fi înfrântă. Schimbând strategia de atac, în zilele de 27 și 28 octombrie, vânătorii de munte reușesc să pătrundă în apărarea adversă în lungul caii ferate, obligând trupele Axei să se retragă pe noi poziții de apărare. Alungând adversarul și de pe acest aliniament, divizia trece la urmărirea inamicului, pe direcția Hajdunanas. Începutul lunii noiembrie 1944, regăsește divizia pe aliniamentul râului Tisa, în zona localității Tiszkeszi. Reluând ofensiva, în noaptea de 5/6 noiembrie divizia reușește să treacă Tisa, vârful de lance fiind Batalionul 5 Vânători de Munte, aceasta asaltând pe rând localitățile Onod, Sajopetri, Kona si gara Miskolc. Acționând în subordinea Armatei 27 sovietice, Divizia 3 Munte primește misiunea să cucerească în adâncimea operativă, unul dintre cei trei masivi muntoși de pe teritoriul Ungariei – munții Bukk. Urmează așadar lupte grele duse de bravii vantorii de munte, aceștia continuând să se bată pentru fiecare metru de pământ, atacând și cucerind treptat anumite localități importante. În zilele de 9-18 noiembrie 1944, diviza duce lupte grele pe căile de acces către Miskolc. Pe dată de 20 noiembrie, divizia primește ordinul de trecere în subordinea Corpului 4 Armată român, urmând să participe la lupte alături de Divizia 2 Munte, până la sfârșitul războiului.

Odată cu trecerea celor două divizii de munnte sub comanda Corpului 4 Armată român, a necesitat restructurări de forțe și recuperarea anumitor batalioane de sub comanda diviziilor din Corpul 104 Armată sovietic. Se scoate astfel, Divizia 3 Munte din zona Miskolc, urmând să fie dirijată la est de localitatea Kisgyor, de unde va prelua fâșia Batalioanelor 8 și 15 Vânători de Munte din Divizia 2 Munte, care la rândul ei, urma să își extindă flancul stâng spre vest, făcând joncțiunea cu Divizia 93 Infanterie sovietică, din zona Saly Bagacs. În urma acestor mișcări de forțe, ce au durat până spre finalul lunii noiembrie, comandantul Corpului 4 Armată elaborează planul de operații în vederea cuceririi masivului Bukk, din nordul Ungariei. Datorită timpului scurt avut la dispoziție, această operație a fost nevoită să fie planificată din mers, iar materialele necesare ducerii luptei în munți au lipsit cu desăvârșire.

Acțiunile de luptă duse de cele două divizii românești, între Tisa și munții Bukk s-au caracterizat prin acțiuni extreme în vederea ruperii unor poziții succesive de apărare ale inamicului, acesta continuând să lupte pentru fiecare metru de teren, atacarea și cucerirea unor localități importante prin lovituri frontale combinate și combinarea atacării unuia sau ambelor flancuri inamice, în strânsă cooperare cu mari unități ale armatei sovietice.

Astfel, la data de 27 noiembrie 1944, comandantul Corpului 4 Armată definește planul de acțiune din zona muntoasă, concretizat prin Ordinul de operații nr. 127, în care s-au precizat misiunile celor două divizii, pe aliniamente și obiective, pentru cucerirea masivului Bukk.

Dimineață zile de 30 noiembrie a adus și primele acțiuni de luptă pentru cucerirea masivului, acestea caracterizându-se printr-o violență deosebită. Luptele au fost duse zi și noapte, fiecare localitate, înălțime sau pâlc de pădure contând la obținerea victoriei. Citându-l pe generalul Leonard Mociulschi acesta spunea: "Oare cât mai putea continua fantasticul cadril al ocupării atâtor vârfuri, atâtor cote?". În urmă rezultatelor rapoartelor oprative ale vremii, reiese faptul că luptele s-au desfășurat în "liniște", lupta corp la corp cu baioneta și grenada dominând în mare parte acele lupte, focul la gura țevii lipsind cu desăvârșire datorită contitiilor proaste de aprovizionare de care dispuneau trupele române, vânătorii de munte fiind nevoiți să economisească cu strictețe fiecare cartuș. Din această cauză marea majoritate a atacurilor s-au desfășurat noaptea, manevrele executându-se în ascuns. Dar mai bine să-l lăsăm din nou pe generalul Leonard Mociulschi să vorbească: "Corpul de munte a ordonat că în noaptea de 15/16 dedcembrie să trecem creasta muntelui Balvany, pentru ca în dimineața zilei de 16 decembrie capetele coloanelor să debușeze în valea Silvas. Divizia 3 Munte se află pe direcția loviturii principale a Corpului 4 Armată […]. Până la muntele Balvany, care constituia ultima creastă a munților Bukk, era 4-5 km în linie dreaptă. Trecerea nu se putea face direct peste vârful Balvany […]. Se impunea să căutăm drumuri ocolite, să învăluim muntele Balvany și să ajungem astfel în spatele inamicului, în valea Silvas […]. Noaptea a venit pe nesimțite. Zăpada era destul de mare – aproape un metru – și tot mai ningea […]. Au sosit și coloanele samarizate care aprovizionau trupele cu hrană și muniție. Șiruri nesfârșite de cai de munte se vedeau pe poteci […]. Mă uităm cu multă duioșie la acești căluți. Și ei erau eroi. În fiecare seară, indiferent că ploua sau ningea […], ei porneau pe cărările de munte unde luptau vânătorii, aducându-le cele necesare. Și chiar dacă se întâmplă să cadă soldatul însoțitor […], căluțul se prezenta singur în linia întâi cu samarele încărcate […]. Planul trecerii era foarte îndrăzneț, chiar riscant. Vremea era totuși propice. Inamicul în acea noapte de viscol și ger nu putea apara și să supravegheze tot frontul […]. Cu cât înaintam, începeam să ne dăm seama că am depășit creasta principală […]. Într-adevăr, coloana de nord raporta, la ora 06.00, că a ieșit din defileu […] Toți așteptau cum va reacționa inamicul […]. Un lucru ciudat și totuși inerent pe câmpul de luptă. Hitleriștii simțiseră că unități românești le cădeau în spate. Atunci ei, fără zgomot, că să nu ne provoace […], au trecut la o retragere precipitată. Avea loc deci o ciocnire, dar o ciocnire a tăcerilor, într-o noapte de smoală, cu ger și vifor, pe niște culmi cu o zăpadă de peste un metru. De la coloane am început să primesc rapoarte. Trecerea munților Bukk luase sfârșit cu încă o victorie."

Pentru trupele hitleriste începutul lunii decembrie a fost unul sub presiune, Diviziile 2 și 3 Munte române și diviziile sovietice, au atacat continuu obligând astfel inamicul să se retragă și mai mult în adâncime. Timp de 23 de zile vânătorii de munte, reușesc să înfrângă prin lupte extrem de violente rezistențele inamicului, escaladând culmi stâncoase combinând astfel, focul cu mișcarea, ieșind într-un final la vest de masivul muntos pe o adâncime de 40 km. Retragerea trupelor germane spre vest a favorizat și mai mult înaintarea trupelor române, astfel, drumul spre frontiera ungaro-cehoslovacă era deschis. Până la filele lunii decembrie, implicit a anului 1944, vânătorii celor două divizii de munte au dus lupte grele reușind să alunge adversarul aflat în spațiul dintre masivele Bukk și Matra și cotul răului Ipel, de la 15 km sud-vest Lucenec. Asemenea luptelor duse până la acel moment, prin tenacitatea proprie acestor trupe, vânătorii de munte au reușit să străbată zone dificile, complet lipsite de comunicații, cu vai transversale și pante abrupte, iar până în seară zilei de 30 decembrie aceștia au reușit să ajungă pe răul Ipel. Acest moment marchează defapt sfârșitul luptelor pentru Divizile 2 și 3 Munte pe teritoriul Ungariei.

Pe teritoriul Ungariei, prin acțiuni nenumărate, militarii Diviziei 2 și 3 Munte au reușit să străbată peste 300 km, în condiții grele de teren și stare a vremii, cu efective înjumătățite și cu o asigurare materială precară, dând astfel dovadă de profesionalism în înalta lor capacitate de lupta. Aportul de sânge și pierderile au fost impresionante: 250 de ofițeri, 207 subofițeri și 8382 trupa – morți, răniți și dispăruți, din cadrul celor două divizii de munte române.

După Ungaria urmează rândul Cehoslovaciei să-și recapete libertatea, demnitatea și independența. Al șaselea An Nou – 1945 – de când Europa se află sub război, regăsește vânătorii de munte la granița ungaro-cehoslovacă, gata de a înfrunta din nou înălțimi, păduri, vai, localități și cursuri de apă repezi de munte. Primii pași ai bravilor vânători de munte pe acest teritoriu a făcut ca aceștia să simtă din plin suflu puternic al redeșteptării naționale și al zdrobirii fascismului german, cel care aduseste populației mari suferințe și nedreptăți.

Fiind încadrate în acelaș corp de armată, Diviziile 2 și 3 Munte, urmau să acționeze inițial în zona sudică a Munților Metaliferi Slovaci, iar apoi pe ramurile sudice ale masivelor Fatra Mare, Fatra Mică, peste Carpații Albi, în final ajungând pe axul central al direcției de ofensivă al Armatei 1 române, în Podișul Boemiei. Noul spațiu de desfășurare al acțiunilor, în special modul de orientare nord-sud, a crestelor acestor masivi, prezentau obstacole dificile pentru militarii români, favorizând în mare parte apărătorul. Însă toate aceste greutăți nu însemnau un zid în fața obiectivului final, vânătorii de munte finnd în elementul lor, singurul lucru supărător fiind anotimpul, iarna, acesta punând probleme sub multe aspecte. Din punctul de vedere al trupelor germane, situația nu era una prea fericită, acestea așteptând o gresală din partea trupelor aliate, sau o soluție din partea conducerii germane sau o armă teribilă care să schimbe situația războiului în favoarea Germaniei. Însă cel mai important pentru aceștia era menținerea industriei de război situată pe teritoriul Slovaciei, în zona orașului Bruno (anexa nr. 20).

Toate elementele prezentate ofereau acțiunilor militare de pe teritoriul Cehoslovaciei o valoare aparte, chiar dacă nu se acționa pe direcțile principale Varșovia, Berlin sau Budapesta, Viena, forțele sovietice și române implicate în aceste lupte îndeplineau o misiune extrem de importantă ajutând puterile aliate la înlăturarea rezistenței hitleriste de pe Cetatea Europei.

Astfel, acțiunile Diviziilor 2 și 3 Munte pe teritoriul Cehoslovaciei pot fi etapizate din mai multe puncte de vedere. Unul ar fi după subordonarea operativă, datorită faptului că din data de 17 ianuarie 1945 și până la sfârșitul războiului în Europa, Diviziile 2 și 3 Munte au fost subordonate, succesiv Corpurilor 4 și 7 Armată române, care la rândul lor, intrau în compunera Armatei 1 române, comandată de generalul Vasile Atanasiu. Împreună cu Armata 53 sovietică acestea formau Grupul de Armate "General Managarov", după numele comandantului Armatei 53 sovietice. Întreaga desfășurare a acțiunilor militare, a celor două divizii, poate fi încadrată în cele trei operații ale Armatei 1 română, denumite și etapizate astfel:

10 ianuarie-18 martie 1945 – operația ofensivă pentru cucerirea masivului Javorina și ieșirea marilor unități ale armatei, inclusiv a Diviziilor 2 și 3 Munte, pe cursul mijlociu a răului Hron;

25 martie-16 aprilie 1945 – operația ofensivă dintre râurile Hron și Morava;

17 aprilie-12 mai 1945 – operația ofensivă de la vest de răul Moravai3, operație care a durat până la capitularea Germaniei și terminarea celui de-al doilea război mondial în Europa.

Anul 1945 i-a regăsit pe vânătorii de munte ale celor două divizii într-un cap de pod, pe malul de nord-vest al răului Ipel. Încă din primele momente ale noului an la Corpul 4 Armată s-a primit ordinul ca în dimineața zilei de 1 ianuarie 1945 cele două divizii să treacă la ofensivă, până în seara zilei la orele 18.30, să se cucerească aliniamentul Luborec, Jazevo. Aceste localități se găsesc în josul pantelor Podișului Krupinei, având ca poziție centrală masivul Javorina. Legat de acest masiv, generalul (r) Damian Rascu, își amintea: "Masivul Javorina prezenta o importanță deosebită în sistemul general de apărare al inamicului din sud-estul Cehoslovaciei […]. Acest masiv muntos se prezintă ca un trapez având baza mică pe cursul superior al răului Ipel, baza mare pe tăietura delimitată de calea ferată Zvolen, Krupina, Satry, latura de nord pe răul Slatina, iar cea de sud pe cursul mijlociu al răului Ipel. Înălțimile cresc brusc de la sud la nord, ajungând pe distanță de 3-4 km să urce de la 600 la 1000 m, fiind împădurite în proporție de 80%. Terenul era deci favorabil apărării, oferind sub acest aspect un avantaj net inamicului, care își amenajaseră pozițiile încă din cursul lunilor septembrie-octombrie 1944 […]. Nodul orografic cu cota 1044, punct dominant, cu bune observatoare și cu acoperiri naturale, a constituit pivotul rezistenței inamicului […]".

Prima jumătate a lunii ianuarie, mai exact între 2 și 15 ianuarie 1945, vânătorii de munte ale celor două divizii, încadrate între Divizia 133 Infanterie la dreapta și Divizia 3 Parașutiști la stânga, ambele sovietice, au asaltat continuu pozițile adversarului, însă fără succes. La 13 ianuarie într-un raport al Diviziei 2 Munte se raporta că pătrunderea rapidă nu s-a putut executa datorită faptului că una din diviziile sovietice nu s-a ținut la înălțimea stângii trupelor române, rămânând complet descoperiți și obligând batalioanele să se înșire pentru a acoperi întreg flancul. Atât terenul dar în special inamicul au opus o dârză rezistență executând numeroase contraatacuri. Zilele de 13 și 14 ianuarie au fost marcate prin contraatacuri disperate și repetate ale inamicului, acesta încercând să recupereze liniile de cazemate căzute în mâinile bravilor vânători de munte. Se înaintează astfel cu succes de pe la vest de Lucenek, obligând trupele germane să părăsească zona. Chiar dacă până la data de 15 ianuarie vânătorii de munte au interceptat șoseaua Halic, Luborec, comandantul Corpului 4 Armată s-a declarat indignat adresând celor două divizii următoarele cuvinte: "Atrag atenția diviziilor că rezultatul acțiunilor de luptă din cursul zilei de 15 ianuarie este nesatisfăcător, din cauza insuficienței pregătirii a luptei, a recunoașterilor și a sprijinului aruncătoarelor și artileriei cu tragere directă […]. Nu este admisibil că atunci când se execută un atac general să existe guri de foc care să nu ia parte la pregătirea și sprijinul atacului […]. Diviziile vor lua măsuri ca în timpul nopții 15/16 ianuarie 1945 să-și împingă întreaga artilerie, inclusiv materialul anticar, imediat înapoia infanteriei [..]."

În toată această muștruluială a comandantului Corpului 4 Armată, ne dăm seama că acesta explică defapt o gândire tactică amplă, specifică acțiunilor în teren deschis, în care artileria trebuia să execute pregătirea deobicei pe pozițile adversarului, conform schemelor și doar în situații deosebite pe obiective punctuale sau în locurile în care se află concentrări de foc. Dar într-o zonă cum este cea a Cehoslovaciei cu păduri și creste, cum se putea executa oare pregătirea de foc și sprijinul atacului.

Pentru vânătorii de munte terenul reprezenta ultima problemă, principalul obstacol fiind dotarea acestora sau mai bine zis lipsa armamentului automat și a muniției, a aruncătoarelor de mine de 60 și 81,4 mm ce puteau fi transportate în linia întâi. Nici așa zisul aliat sovietic nu avea o gândire tactică care să ajute vânătorii de munte, aceștia folosid trupele de parașutiști în acțiuni terestre, în loc să-i folosească pe înălțimile ce urmau a fi cucerite. Dar după cum ne-am obișnuit vânătorii de munte nu s-au lăsat înfrânți de aceste neajunsuri, ei continuând iureșul ofensivei mai departe.

Înaintarea spre infern reprezenta pentru trupele române una dintre cele mai grele misiuni ce urma să aibă niște costuri enorme. Lupte extrem de de violente au fost date de vânătorii de munte pentru cucerirea localității Maskova, unde Batalionul 21 Vânători de Munnte a pierdut în lupte aproximativ 150 de militari. Până la final, această localitate a fost cucerită, efortul celor două divizii de munte făcându-și efectul.

În tot acest timp, la dată de 23 ianuarie 1945, linile Corpului 4 Armată au fost întărite cu Corpul 7 Armată român, acesta participând la cucerirea capitalei Ungariei, Budapesta, în cadrul Armatei 7 de Gardă sovietice, cu Diviziile 2, 10, 19 Infanterie și Divizia 9 Cavalerie. În urma acestei mișcări de trupe, vânătorii de munte s-au bucurat nespus de noii camarazi, aceștia săturându-se de luptele alături de fel de fel de divizii de parașutiști sau gardă de pe urma cărora au tras mai multe necazuri decât foloase. Un prim efect al intrării Corpului 7 Armată, a constat în înlocuirea Diviziei 2 Munte cu Divizia 2 Infanterie, din noaptea de 26/27 ianuarie 1945, aceasta trecând în rezerva Corpului 4 Armată.

Principalul obiectiv al vânătorilor de munnte era cucerirea masivului Javorina, însă până la acest masiv, inamicul dispunea de o poziție înaintată puternică, sprijinită în mare parte pe anumite înălțimi învecinate pe localitățile Goroni-Tisovnic și Turie Pole. Din cauza acestui masiv, misiunea trupelor române capătă o importanță deosebită, datorită valorii operativ-strategice a muntelui în sistemul apărării germane. În plus inamicul dispunea și de o comunicație de rocadă, situată la 5-6 km în spatele primului aliniament de apărare. Luptele duse de vânătorii de munte pentru cucerirea masivului Jovorina cu cota 1044 au continuat până la 25 februarie 1945, când militarii au reușit să cucerească mult disputata cota. Cu cât Javorina rezista mai mult, înaintarea trupelor întârzia. Indiferent de manevra pe care unitățile de munte urmau să o execute, inamicul era net superior. Dacă se ataca pe la sud, totul se vedea. În centru riscul de a da piept muntelui era mult prea mare. În dreapta din nou acțiunea ar fi avut un efect prea mic. S-a hotărât astfel, ca această fortăreață să fie cucerită de forțe puține, care în primă instanță urmau să cucerească punctele de observare. Se organizează un pluton șoc format din 30 de oameni înarmați doar cu pistoale-mitralieră, grenade și multă muniție. Începând cu ora 02.00 se trece la acțiune, în scurt timp liniștea nopții fiind acoperită de exploziii, grupul de case din spatele cotei 1044 arzând că niște torțe. În acest moment artileria deschide focul asupra rezistențelor inamice de la est și vest de cota. Într-un final prin aportul adus de Batalioanele 12 și 21 Vânători de Munte, românii ajung pe cel mai înalt vârf, 1044 Javorina. L-au cucerit în noaptea de 16/17 februarie, militari ai Diviziei 3 Munte conduși de generalul Leonard Mociulschi, care au nimicit pur și simplu rezistența organizată de nemți. Un alt nume ce trebuie menționat în această acțiune, este cel al locotenentului Chișu, care a condus acel pluton de elită.

În următoarele zile vânătorii de munte au continuat atacurile cu și mai mare impetuozitate, până la sfârșitul lunii reușind să mai pătrundă în dispozitivul adversarului 4-6 km, depășind astfel valea Kuprina. Trupele germane rămase în masivul Javorina, și-au mutat apărarea pe un nou aliniament delimitat de localitățile Zajezova, Piesovce, Zabara, Dol Madonice. Primele zile ale lunii martie 1945, surprinde vânătorii de munte în plină ofensivă, aceștia reușind să smulgă de la adversar înălțimi, localități și păduri, cucerind aliniamentul cuprins între localitățile Zaiezova și Pliesovce. În ziua de 6 martie 1945, în baza Ordinului de operații nr. 233 al Corpului 4 Armată, Divizia 2 Munte urma să treacă la ofensivă pe direcția Dobra Niva, Ostra Luka, în timp ce Divizia 3 Munte, pe direcția localității Zvolen.

În zilele următoare Divizia 2 Munte proaspăt victorioasă în localitatea Dobra Niva, urma să facă joncțiunea cu Divizia 133 Infanterie sovietică, moment în care inamicul a declanșat un puternic contraatac însoțit de tancuri. Cu greu și-au apărat militarii pozițiile, aliniamentele și raioanele în care aceștia se găseau, unele tancuri intrând adînc în dispozitivul diviziei, moment în care numeroși militari au simțit greutatea blindatelor germane. În tot acest timp Divizia 3 Munte se găsea cu 4 batalioane în front, în apropierea cotei 753. În jurul orei 08.30, exact în momentul când militarii urmau să plece la atac, au fost surprinși de un contraatac venit din trei direcții, dinspre satul Mihailovska, pantele de est ale cotei 753 și de pe pintenul de la 600 m est satul Podzamcioc. Toate cele 4 batalioane au reușit să lupte cu înverșunare reușind să oprească contraatacul inamic, uneori fiind nevoiți să lupte chiar și corp la corp. Pe tot parcursul zilei luptele au fost neîntrerupte germanii atacând permanent, însă contraatacurile ferme ale vânătorilor de munte și-au spus cuvântul aceștia punând stăpânire pe înălțimea 753.

Aproximativ odată la două zile vânătorii de munte ale celor două divizii executau câte un atac general, urmat apoi de atacuri executate de grupuri, companii și batalioane, toate după o operație bine pusă la punct. Astfel, în zilele de 13-16 martie 1945 Divizia 2 Munte urma să continuie atacul general pe direcția Dobra Niva, Ostra, Luka, urmând să ajungă în timpul cel mai scurt pe răul Horn. În ziua de 16 martie divizia reușește să cucerească localitatea Ostra Luka, deschizând astfel drumul Armatei 1 spre răul Horn, încheindu-se totodată și luptele pentru cucerirea masivului Javorina.

Până la 18 martie 1945, cele două divizii de munte reușesc să ducă la bun sfârșit prima etapă a acțiunilor desfășurate pe teritoriul Cehoslovaciei, aceștia ieșind de pe răul Horn. Pentru militarii Diviziilor 2 și 3 Munte, de la soldat până la ofițer, bătăliile duse în masivul Javorina au însemnat mai mult decât o școală a bărbăției, aceasta fiind una dintre cele mai grele și mai complexe operații, capacitatea de luptă și de comandă a tuturor fiind pusă la grea încercare, în condiții de stare a vremii extrem de vitrege, într-un teren împădurit în care asigurarea materială și cea medicală era precară. Chiar dacă aliatul sovietic a luptat cot la cot cu trupele noastre, lipsa de experiență a luptei în teren muntos și-a spus cuvântul. Un exemplu în acest sens îl constituie cazul orașului Zvolen, în care sovieticii au trimis Divizia 133 Infanterie doar pentru a culege laurii victoriei, acest lucru amintindule vânătorilor de munte ale DIviziei 3 Munte că acelaș procedeu l-au aplicat și germanii pe Frontul de Est.

În perioada 25 martie-16 aprilie 1945, Diviziile 2 și 3 Munte, fără a lua vreo pauză operativă au trecut la atac în operația ofensivă dintre Horn și Morava, operație desfășurată de către Armata 1 română. Principalele acțiuni duse de vânătorii de munte au fost reprezentate de forțarea cursurilor de apă, mai exact a patru dintre ele, cu și fără sprijinul aliaților, cele două divizii schimbând frecvent dispozitivele de lupta și direcțile de ofensivă, manevrând frecvent cele două flancuri ale Corpurilor de Armată 1 și 7.

În timp ce Armata 53 sovietică încerca forțarea răului Horn în zona localității Velik Kozmovolce, urmând că apoi să dezvolte ofensiva pe direcția Vrable, Nitră, Holhoveg, cele două divizii de munte primeau ordin să fixeze inamicul ajutând astfel forțele aliate să treacă răul mai repede. Din lipsa materialelor necesare treceri cursului de apă, vânătorii de munte ale Diviziilor 2 și 3 Munte, au fost nevoiți să folosească trecerile realizate de Armata 53 sovietică la Velik Kozmovolce. Asemenea vechiului aliat, acțiunea de fixare a trupelor cerută de sovietici urma să cuprindă câte un batalion de fiecare divizie română aflată la contact pe cursul de apă. Primele încercări de forțare a Hornului, s-au soldat cu pierderi uriașe în rândul Diviziei 2 Munte, dar mai bine să redăm din raportul de luptă al comandantului diviziei: "25 martie orele 18.00: Inamicul rezistă dârz pe înălțimile vest Horn, reacționând puternic prin foc de arme automate, branduri, artilerie ușoară și grea; Grupul 5 Vânători de Munte (B. 9 și 16), în vechea situație; Batalionul 10 Vânători de Munte, la vest de Horn, cu circa 10-15 oameni, restul morți, răniți și dispăruți; Escadronul 2 Vânători Călări, cu circa 5-6 oameni, rămași la vest de Horn, restul retrași la est de Horn, fără aprobarea diviziei. Toți ofițerii escadronului sunt răniți, afară de comandant, cariua i s-a luat comanda […]; pionerii Corpului 4 Armată au fugit și nu pot fi găsiți […]. Compania 38 Pionieri are 40 de morți și răniți, ramanandu-i 25 de oameni." Cauzele eșecului forțării Hornului au fost: nestabilirea celor mai favorabile sectoare de forțare prin surprindere, zona fiind fotografiată permanent de către inamic și bătută cu foc la firul apei; nealegerea celor mai favorabile locuri de forțare; lipsa focului de sprijin a artileriei.

În urma încercărilor nereușite din zilele de 26-28 martie, comandantul Corpului 4 Armată a hotărât oprirea oricărei acțiuni de forțare a Hornului, ordonând totodată Diviziei 2 Munte să treacă sub comanda Corpului 7 Armată, urmând că apoi să execute trecerea Hornului prin capul de pod realizat de sovietici la Velik Kozmovolce. Acționând în cadrul Corpului 7 Armată, Divizia 2 Munte, trecută la vest de Horn, a înlocuit Divizia 9 Cavalerie română în noaptea de 30/31 matie 1945 și a început "fantasticul cadril al ocupării atâtor vârfuri, atâtor cote…" – frază ce aparține generalului Leonard Mociulschi -, de data această pe munții Nitra, pe direcția Velik Kozmovolce, Banovce. În timpul nopții de 29/30 martie, Divizia 3 Munte trece și ea răul Horn, la vest de acesta printr-un cap de pod realizat de Divizia 19 Infanterie la Zarnovica, alăturându-se Diviziei 2 Munte în cadrilul cotelor, asigurând flancul drept al Corpului 4 Armată. La 31 martie 1945, înaintând decisă în ofensivă, Divizia 3 Munte, reușește să înfrângă rezistențele înverșunate ale inamicului într-o fâșie largă de aproximativ 20 km, cucerind astfel principalul nod orografic al munților Nitra, și anume vârfurile Rubany cu cota 1202 și Vlacnic cu cota 1346, ducând mai departe gloria acestor trupe de elită. În ziua de 2 aprilie 1945, divizia cucerea localitatea Prohot, urmând ca pe 4 aprilie să se regrupeze în zona localității Nedlice, Jabarkrei, Hirnany, la dispoziția Armatei 1 române.

Un alt episod demn de relatat este cel al cuceririi orașului Banovce de către Divia 2 Munte. Să dăm cuvântul ofițerului delegat al Corpului 4 Armată: "Inamicul stăpânea puternic cota 271, satul Biskupice și calea ferată de pe marginea de sud Banovce […]. La ora 22.00 (4 aprilie 1945), căpitanul Boiangiu Nicolae – comandantul Batalionului 15 Vânători de Munte – raportează că a angajat o echipa de șoc din voluntari, întărită cu două mitraliere, care încearcă să se strecoare pe cele două pâraie și să intre în oraș […]. La 22.45 căpitanul Boiangiu raportează: echipa de șoc a atins marginea de vest a orașului, la nord de gară, fără să fi fost simțită de inamic […], batalionul se strecoară în urma echipei pentru a o întări […]. Către ora 23.50 a început la Banovce o vie activitate de luptă în urma atacului prin surprindere dat din spate de echipa de șoc […]. La orele 00.10, căpitanul Boiangiu a intrat cu tot batalionul în oraș. Inamicul surprins se retrage în panică […]." În sine atacul inițial a fost dat în ziua de 4 aprilie 1945 la ora 07.00 printr-un atac de mișcare, urmând ca trupele române să cucerească orașul în ziua de 5 aprilie. După această acțiune reușită, pe 7 aprilie 1945, Divizia 2 Munte urma să fie regrupată deplasându-se în marș spre vest, trecând răul Vah pe la Piestany, urmând să lupte în subordinea Corpului 4 Armată.

Aflată în rezerva Armatei 1, Divizia 3 Munte este pusă în mișcare spre vest, iar la data de 5 aprilie 1945 aceasta urma să fie subordonată Corpului 7 Armată, urmând ca în ziua de 7 aprilie să treacă în luptă pe direcția Stara Tură, Kujelov. Conformându-se ordinelor primite, divizia trece la atac, astfel că în ziua următoare reușește să cucerească localitatea Kujelov. Ziua de 8 aprilie este marcată și de apariția generalului Pompeius Demetrescu, acesta urmând să preia conducerea Diviziei 3 Munte de la eroul trupelor de vânători de munte, generalul Leonard Mociulschi. Făcând o paranteză, odată cu această zi se încheie și o filă glorioasă din istoria acestei divizii. "Militar desăvârșit, Leonard Mociulschi era tipul de general legat cu toate fibrele sale de vânătorii de munte, cărora le-a închinat întreaga sa carieră militară. Armata română a avut mulți generali de valoare, dar poate nici unul nu l-a întrecut în popularitate pe generalul Leonard Mociulschi. Dârz, cu o rezistență fizică și psihică ieșite din comun, generalul Mociulschi inspira forță și încredere când apărea în mijlocul vânătorilor de munte. A îndurat împreună cu ei viața grea din campaniile îndelungate, marcată de durerile înfrângerilor, dar și de bucuria victoriilor, trecând cu stoicism peste lipsuri și greutăți de neimaginat. Generalul Mociulschi a fost frustrat de dreptul și satisfacția de a sărbători în fruntea diviziei sale victoria finală în războiul dus împotriva Germaniei hitleriste. Măsura nu se explica decât prin planurile ocupantului sovietic, de a se răfui cu elita armatei române, pe care și-ar fi dorit-o să sfârșească în totalitate în gulagurile morții".

Revenind la vânătorii de munte, acțiunile acestora din fâșia Armatei 1, își urmau cursul normal. Continuând ofensiva Diviziile 2 și 3 Munte au reușit să obțină noi victorii, pe drumul sau de glorie și jertfă. În tot acest timp, la 9 aprilie 1945, cele două divizii urmau să intre din nou în subordinea Coprului 4 Armată, care prin Ordinul de operații din aceeași zi preciza că Diviziile 2 și 3 Munte împreună cu Divizia 10 Infanterie, aveau misiunea de a înfrânge restul forțelor inamice, ce se găseau la sud-est de Morava. Divizia 10 Infanterie va ataca pe direcția cota 618, Stravznice. Aceasta va manevra Carpații Albi și masivul păduros Vrbovce, iar apoi va ataca pe direcția Miava, Konaku, Stravznice, ulterior va ajunge pe Morava.

Fără a depune un efort prea mare, vânătorii de munte au străpuns relativ ușor rezistența adversă, forța și moralul acestora fiind în scădere datorită luptelor anterioare. Că urmare a acestor evenimente, declarația unui prizonier german consemnată la Corpul 4 Armata arata următoarele: "Totdeauna au avut aceași misiune – să țină câtva timp, după care să se retragă […]. A rămas înapoi, pentru că nu știe de ce lupta, căci nu mai avea nici familie nici avere […]. Toți soldații doresc să se retragă la ei acasă, dar ofițerii îi împușcă pe cei care se retrag. Declară că ar vrea să se predea mulți, dar le este teamă că îi împușcă rușii".

În ciuda acestor lucruri, adversarul silit de conducerea țării continua să opună rezistență, în special în față Diviziei 3 Munte, aceștia fiind nevoiți să atace permanent rezistentele germane dintre Carpații Albi și răul Morava. Însă nici Divizia 2 Munte nu avea o situație mai bună, aceștia fiind obligați să verse încontinuare sânge în luptele crâncene date pentru cucerirea localitatiilor Knejdub, Veseli și Uherski Ostrah. Urmează așadar acțiuni complexe rezultate prin cucerirea orașului Uherski Ostrah de către Divizia 2 Munte, și a localităților Șuhov și Louka de către Divizia 3 Munte la 24 aprilie, urmând ca până la sfârșitul zile de 26 aprilie acțiunile celor două divizii dintre Horn și Morava să se încheie. După aceste sucese importante, Armata 1 română a continuat acțiunile pentru cucerirea orașelor Kromeriz și Kojetin. Atacuri succesive, urmăriri, regrupări, marșuri, înlocuiri, ordine și contraordine, ca într-un final regruparea în ultima zona și capitularea Germaniei, într-un război ce părea să dureze o veșnicie. Acestea sunt acțiunile ce au caracterizat cele două divizii în ultima perioadă a războiului. În noaptea de 1/2 mai 1945, Divizia 3 Munte în timp ce înainta alături de celelalte trupe, s-a angajat în bătălia asupra comunicației de nord a orașului Kojetin. Între timp Divizia 2 Munte trimite Grupul 5 Vânători de Munte să treacă la urmărirea inamicului pe direcția Velehrad, Modra, iar Grupul 4 Vânători de Munte să ocupe gara și localitatea Stare Mesto. În urma acestor acțiuni, inamicul rănit, caută permanent să-și mențină pozițiile ocupate, sperând mereu într-un miracol. Acest lucru se va observa și după 9 mai 1945, când o grupare germană aflată în zona Boemiei refuză să se predea sovieticilor.

Românii, după cum au fost învățați, își făceau mereu treaba bombardând continuu linile inamice, reușind ca în decursul a câteva zile să elibereze peste 30 de localități, reluând apoi deplasarea spre Bruno și Praga, aceștia schimbând din mers direcția de înaintare. Pregătind acțiunile zilelor următoare, la 8 mai 1945, orele 19.00 la Corpul 4 Armată s-a primit ordin că mesajul venit de la eșaloanele superioare cu privire la capitalarea Germanie să fie transmise la toate unitățile, ordin în care se preciza: "În cursul nopții de 8 mai, se va transmite pe linia frontului prin grijă comandamentului rusesc, actul de capitulare. Transmisia se va face prin megfoane […]. Dați ordin până la linia I-a, că, începând de la 8 mai, ora 21.00, să nu se tragă nici un glonț, de nici un fel de armament […]. Pentru eventualitatea că s-ar refuza capitularea, în parte, sau pe tot frontul armatei, operațiunile vor continua potrivit ordinelor date".

Vă dați seama ce a însemnat acest moment pentru soldatul și ofițerul român, care de mai bine de șase ani, n-a cunoscut decât viața crudă și amară de campanie?

Întrucât trupele hitleriste ale Grupului de Armate "Centru", aflate pe teritoriul Cehoslovaciei, nu s-au supus comunicatului, comandamentele sovietice au trecut la elaborarea a noi ordine de operații, întregul front reluând atacurile împotriva adversarului. Pentru vânătorii de munte părea că luptele se vor sfârși aici, sovieticii vrând să înlocuiască Divzia 2 și 3 Munte, dar bravii luptători români obișnuiți cu aceste maniere ale așa zișilor aliați, au refuzat acest lucru hotărând să lupte mai departe până la înfrângerea definitivă a adversarului. În ziua de 10 mai 1945, cele două divizii se pun în marș spre vest, către Praga, ocolind orașul Bruno pe la nord, au intrat în zonele finale de regrupare: Divizia 2 Munte în ziua de 12 mai 1945 ajunge în raionul Polna, Zaborna, Dobrutov, primind ordin să înceteze orice acțiune de lichidare a inamicului, iar DIvizia 3 Munte în zona Dobronin, Zdirce, Strizitez, trecându-se așa dar la un program normal de pace. Jertfele de sânge ale celor două divizii de munte în luptele duse pe teritoriul Cehoslovaciei s-au ridicat la 301 ofițeri, 245 de subofițeri și 5617 trupă.

Urmează așadar, după ani buni departe de casă, ca cele două divizii de munte să se reîntoarcă glorioase pe hotarele patriei. La 31 mai 1945, comandantul Armatei 1 a transmis marilor unități din subordine, ordinul prin care era organizată întoarcerea acestora în țară. În Ordinul de operații nr. 90 166, era prevăzut traseul, modul și mijloacele de deplasare, dar și ziua în care aceștia își începeau drumul spre casă: 13 iunie 1945, ora 06.00. Pe întreg parcursul de 800 km, vânătorii de munte au defilat cu pieptul în față mândrii de realizările lor. Atingerea frontierei țării la 20 iulie 1945, a fost însoțită de emoții și lacrimi în rândul tuturor. Militarii, de la soldat la general, au sărutat cu bucurie pământul sfânt al patriei (anexă nr. 22).

Scurta prezentare din paginile acestei lucrări este departe de a cuprinde întreaga istorie a trupelor de vânători de munte trăită în anii celui de-al doilea război mondial.

3.4 Consecințele politico-militare ale acțiunilor desfășurate de către vânătorii de munte în operațiile pentru eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei

Intrând în situație operativă la 15 martie 1939, vânătorii de munte au părăsit-o la 12 mai 1945, adică după șase ani și 58 de zile. Câte zile și nopți au petrecut aceștia pe pozițiile de apărare ale graniței țării? Câte zile și nopți de bombardamente, de gloanțe și schije, de suferințe trupești și sufletești, de depărtarea de țară de cei dragi, de jetrfe neîntrerupte sau de răutatea aliaților?

Bravii vânători de munte au fost primii, după grăniceri, care în acele momente de groază au dat piept "rânjetului grotesc" al invadatorului, îndoctrinat de o propagandă plină de ura la adresa României, răpind fără milă părți din hotarul strămoșesc, pe baza unor dictate și pacte copleșitoare, în vara anului 1940.

În luptele desfășurate în cel de-al doilea război mondial, vânătorii de munte au fost siliți să acționeze într-un spațiu geografic imens, delimitat la nord de Rostov pe Dom, Izium, Cremenciug, Fastov, Vinnita, Lvov, Vârful Stog, Halmeu, masivul Bukk, Munții Metaliferi, Zvolen, Koetin; la sud, Munții Caucazul Mare, litoralul sudic al Criemii, Constanța, București, Târgu Cărbunești, Hațeg, Crișul Negru, Oradea, Debrețin, Eger, cursul mijlociu al răului Ipel, Levice, Nitră, Hodonin, Jihlava; la est Izium, Vorosilovgrad, Nalcik; la vest, Pardubice, Jihlava. Dacă ar fi să tragem o linie dreapta, de la Nalcik (Caucaz) la Jihlava (Cehoslovacia) sunt aproximativ 2160 de km, de-a lungul cărora vânătorii de munte au lăsat semne de jertfă, în luptele în care curajul a trcut înaintea sufletului neîmpăcat, că au murit departe de țară, în vederea atingerii unui scop ce nu îi priveau și care servea prea puțin țara.

Ziua de 9 mai 1945, a fost marcată așadar, de sfârșitul celui de-al doilea război mondial în Europa, constituind victoria unei coaliții în care principalele state Marea Britanie, Statele Unite și Uniunea Sovietică, și-au asigurat rolul conducător. În condițiile în care Uniunea Sovietică se arata ca un aliat extrem de dificil, celelalte două state au dus o luptă permanentă pentru menținerea coaliției. Pe întregul război, aliatul sovietic a impus fel de fel de condiții, începând de la livrările de materiale și terminând cu ordine politice. În ciudat tuturor condițiilor impuse, Uniunea Sovietică și-a arătat întotdeauna intențiile sale de a promova ideologia comunistă, însă față de aliații săi inclusiv față de România, acesta idee de a schimba regimul politic a fost trasă pe linie moartă. Singurul lucru pe care aceștia îl urmăreau era extinderea teritorială și subjugarea altor popoare.

Însă, în tot acest timp între cele trei mari puteri se ducea o lupta interioară generată de interesele particulare ale fiecăreia: în primul rând interesele S.U.A și ale Marii Britanii de a unii și de a dezvoltă statele pe principii democratice ale libertății inițiativei și propietății, iar în al doilea rând intențiile Uniuni Sovietice de a promova principiul etatist și al colectivismului, într-o manieră în care orice indivit era proprietarul bunurilor materiale, fără a deține ceva anume.

Cele două alineate de mai sus au menirea de a familiariza cititorii cu egidele sub care România ca și participantă la marile bătălii din Est și Vest și ca țară învinsă în acest război, avea să-și organizeze viață politică, economică și socială la sfârșitul războiului, pe baza unui tratat de pace ce urma a fi semnat în anul 1947. În tot acest proces, armata țării avea să cunoască două momente importante: primul fiind marcat de trecerea armatei într-un cadru organizatoric de pace, iar al doilea de elaborare a noilor principii în baza cărora urma să se dezvolte sistemul militar românesc. În întreaga istorie a armatei române, atât cea modernă cât și cea contemporană, până la momentul celui de-al doilea război mondial, aceasta a cunoscut trei momente în care a trecut la cadrul organizatoric de pace: după războaiele din 1877, din 1913 și după primul război mondial. Însă, pentru toate aceste realizări, statul român a fost pe deplin suveran în executarea atribuțiilor sale, în timp ce acțiunile se desfășurau în urmă unor războaie victotioase.

Cum s-a prezentat defapt situația în 1945, după încheierea victorioasă a celui de-al doilea război mondial de către coaliția celor trei mari – Marea Britanie, Statele Unite și Uniunea Sovietică -, alături de care s-a aflat și România în ultima instanța? Poate România să se considere o țară victorioasă? Nicidecum! Singurele victorii obținute de români au fost pe Nistru în iulie 1941, și la Carei, pe 25 octombrie 1944. Prețul acestor "mari" victorii a fost măsurat în sutele de mii de morți înșirați pe teritoriul Rusiei, Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei și transformarea României în colonie și a cetățenilor acesteia în sclavi.

În asemenea condiții, procesul de trecere al armatei române la cadru organizatoric de pace, s-a făcut după ordinele și interesele ocupantului sovietic. Astfel, a urmat o perioada în care s-au eleborat o mulțime de ordine și contraordine ce au curs în valuri, cu desfințări și reînfințări de unități și mari unități, cu epurarea corpului de cadre, în care parte din ofițerii români au fost categorisiți ca și criminali de război, iar alții ca necorespunzători din punct de vedere politic de către guvernul comunist instaurat în România la 6 martie 1945. Așadar, trecerea armatei la cadru organizatoric de pace nu s-a făcut potrivit normelor statului de drept ci după dorința liberă a ocupantului.

Revenind la vânătorii de munte, după cum am semnalat și în capitolele anterioare, soarta lor nu avea să fie una prea fericită. Ura ocupantului sovietic față de aceste trupe creștea de la o zi la altă, acest lucru fiind vizibil în întreg procesul de reorganizare al armatei. Metodele utilizate de așa zisul aliat au fost dintre cele mai dure, aceștia chinuind vânătorii de munte cu o plăcere diabolică, iar mai apoi eliminându-i cu totul. Din 1945 și până în 1961, adică timp de 16 ani, vânătorii de munte au fost continu hărțuiți, efectivele acestor trupe fiind reduse până la 40%, iar mai apoi până la 25%. Întreaga harababură a reorganizării armatei, a făcut ca unitățile de vânători de munte să fie dezorganizate ca structură, de la batalion la regiment apoi iară la batalion, iar de la divizie la brigadă de munte și tot așa. Efectivele au fost reduse considerabil, iar cei rămași împrăștiați în toată țara, garnizoanele unităților schimbate de câte 4-5 ori, descompletând astfel nucleele de comandă, încet încet vânătorii de munte ajungând la stadiu de unități simbolice în armata română.

Întreaga poveste a vânătorilor de munte a fost atât de încâlcită (voit, bineînțeles) și atât de abstractă, încât pentru a afla cu adevărat ce s-a întâmplat în acele momente, un grup de cercetători ar trebui să învestigheze cu amănunt întreaga poveste pentru a scoate adevărul la suprafață. Până la urmă concluzia luată la acea vreme a fost că România nu are nevoie de trupe de vânători de munte, infanteria fiind baza oricărui stat, iar că între cele două "arme" nu există nici un fel de diferență, nici ca pregătire, nici ca înzestrare. Și de această dată, la fel ca în 1941 statul român nu a avut nici o obiecție când trupele de vânători de munte erau desfințate până la ultimul om.

Am pus accent pe aceste lucruri deoarece, fără ele, măsurile luate de ocupantul sovietic pentru eliminarea definitivă a trupelor de munte din peisajul României, ar fi fost greu de înțeles, unele poate chiar inexplicabile. În cele ce urmează voi prezenta câteva ordine și instrucțiuni speciale extrase din protocoalele Convenției de Armistițiu:

"Instrucțiuni speciale nr. 67 000 din 22 septembrie 1944

[…]

1. Mari unități care se refac în vederea continuării operațiilor: Armatele 1 și 4; Corpurile 2, 3, 4, 7 Armată (lipsă Corpul de Munte); Diviziile 2, 3, 4, 6, 9, 11, 19, 21 Infanterie (ulterior și Divizia 10 Infanterie); Diviziile 3 și 18 Munte (lipsesc D. 1, 2, 4 Munte) […]."

"Instrucțiuni speciale nr. 70 200 din 1 noiembrie 1944, referitoare la marile unități ale armatelor de operațiuni, precum și la demobilizarea și desfințarea unor unități ale armatei, în conformitate cu protocolul din 22 octombrie 1944.

Capitolul I. Organizarea generală a armatei

a) Mari unități operative: Armatele 1 și 4; Corpurile 2, 4, 6, 7 Armată (lispă Corpul de Munte); Diviziile 2, 3, 4, 6, 9, 11, 18, 19 și 21 Infanterie; Divizia 3 Munte […]; b) Mari unități în interior: Ministerul de Război; Marele Stat Major cu Comandamentul General al Teritoriului; Corpul 5 Armată; Corpul de Munte; Diviziile 1 și 4 Munte […].

Capitolul ÎI. Desconcentrarea marilor unități dn interior (cadre și trupă mobilizate care se lăsau la vatră) […].

Capitolul III. Desfințarea de mari unități

[…]" Marile unități care se desfintează erau: Comandamentul Armatei 3; Corpurile 1 și 3 Armată; Comandamentele 1 și 3 Teritoriale; Corpul de Cavalerie; Comandamentul Trupelor Motomecanizate; Diviziile 1, 5, 7, 8, 10, 13, 14, 15, 20 Infanterie; Divizia 1 Blindată; Diviziile 5, 6, 9 Cavalerie […]."

Redislocari de unități și mari unități de vânători de munte: Comandamentul Diviziei 3 Munte de la Brad la Deva; Batalionul 23 Vânători de Munte de la Brașov la Târgu Mureș; Batalionul 24 Vânători de Munte de la Predeal la Cluj; Batalionul 4 Vânători de Munte de la Predeal la Turda; Batalionul 11 Vânători de Munte de la Beiuș la Deva; Batalionul 21 Vânători de Munte de la Beiuș la Inău; Batalionul 22 Vânători de Munte de la Abrud la Vulcan; Batalionul 12 Vânători de Munte de la Câmpeni la Albă Iulia […]".

„Anexa nr. 3 la Instrucțiunile speciale nr. 70 200/1944

DESFINȚAREA DIVIZIEI 2 MUNTE”

Pe lângă desfințarea trupelor de munte, atenția ocupantului sovietic s-a îndreptat și asupra principalelor instituții de învățământ militar și a centrelor de instrucție ale armatelor. În cursul lunii decembrie 1944 au fost desfințate: Școala de Ofițeri de Rezarvă Infanterie – Câmpulung; Școala de Ofițeri de Rezervă Cavalerie și Școala de Subofițeri de Rezervă Infanterie – Galați; iar la începutul anului 1945, prin Ordinul nr. 76 500 din 22 ianuarie 1945, au fost desfințate toate centrele de instrucție ale armelor și specialităților din armată, în număr de 10, inclusiv Centrul de Instrucție al Vânătorilor de Munte de la Predeal. În legătură cu acest centru de instrucție, ordinul preciza: "Ofițerii și subofițerii de la Centrul de Instrucție al Vânătorilor de Munte se vor varsa după ordinele speciale ale Marelui Stat Major. Trupa se va varsa la batalionul de vânători de munte de origine."

Cu aceasta organizare, vânătorii de munte au rezistat până la 26 august 1947, timp în care au fost supuși presiunilor apărute din toate direcțiile. Pentru a descuraja întregul corp de armată, s-a trecut la anchetarea și schimbarea unor comandanți de mari unități, în virtutea prevederii Convenției de Armistițiu, de a-i judeca sau condamna pe "criminalii de război". Se trece astfel la o polarizare a armatei prin care cadrele militare erau obligate de ocupantul sovietic să adere la partide politice de orientare "democratică", în principal în partidul comunist organizat de acesta (Asociația Română de Legături cu Uniunea Sovietică; A.R.L.U.S.).

În tot acest timp situația economică a țării era în ultimul hal, degradandu-se continuu, datorată atât incapacității guvernului de a se pune pe picioare, dar și jafului practicat de ocupant. În anii 1946-1947, ocupantul sovietic punea stăpânire pe întreg teritoriul țării, atât din punct de vedere militar cât și politic, România trecând încet dar sigur, în lagărul militar rusesc. Se impunea așadar, traducerea regulamentelor rusești în limba română și adoptarea doctrinei militare sovietice, sub pretextul că acestea aveau o importanță deosebită pentru fiecare stat ce făcea trecerea la construirea societății socialiste. În concepția comandamentelor sovietice, vânătorii de munte reprezentau o adevărată pierdere de vreme, în viziuna lor accentul trebuia pus pe armele tehnice – tancuri, mecanizate, aviație, desant aerian – , care putea expluata rapid efectele loviturilor cu armele de nimicire în masă. Ce rost mai aveau vânătorii de munte în aceste condiții? Nu mai bine erau transformați în trupe de infanterie ușoară, iar apoi să fie diluate treptat în celelalte arme? Zis și făcut!

Să fi folosit Marele Stat Major român adoptarea doctrinei militare sovietice drept pretext pentru a scoate întreagă armată din prăpastia în care se afla? Această includere a României în sfera de influență sovietică a determinat în mare parte și statutul sau în cadrul Conferinței de Pace de la Paris din 1947. În ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat pe front, față de contribuția pe care România a adus-o la înfrângerea Germaniei, la Paris întreaga conferință a părut ca o comedie, pentru a da o oarecare satisfacție țării noastre. Bielorusia (sprijinită de Cehoslovacia) a propus acordarea statutului de cobeligerantă României, însă acest lucru nu se întâmpla urmare votului de 8 la 4. Astfel, România urmă să sufere din pricina neacordării statutului de țară cobeligerantă, ea fiind tratată ca o țară învinsă, impunându-se clauze dure în privința efectivelor armatei.

Așadar, una dintre cele mai dure consecințe politico-militare suferite de România în urma înfrângerii în cel de-al doilea război mondial s-a soldat prin desfințarea trupelor de vânători de munte, căderea țării din punct de vedere economic și asta datorită neșansei de a cădea sub ocupația unui "aliat" (învingător), care de-a lungul anilor ne-a răpit independența și suveranitatea națională, și care prin așa ziși conducători a înrobit întregul popor român, introducând arbitrarul în toate treburile acestuia, în special în acelea ale armatei. Actul ca atare îndeamna la profunde reflexii, fiind și o chestiune de încălcare, cu prea multă ușurință, a onoarei și a demnității, a respectului față de tradiții, atât din partea celui care ne-a înrobit țară, cât și din partea celor care s-au pus sub slujba lui.

CONCLUZII

Aici se încheie drumul lung și dificil al vânătorilor de munte, înscris dealtfel în paginile acestei lucrări, aducând totodată glorie acestor trupe devenite deja legendare. În acest moment cuvintele și vorbele noastre nu își au rostul pentru a exprima ce au însemnat cu adevărat vânătorii de munte pentru neamul și oștirea țării.

Prin acest studiu am încercat să aduc mai aproape cititorii, de faptele de arme ale vânătorilor de munte în luptele duse de aceștia în cele două conflagrații mondiale, în special în contextul celui de-al doilea război mondial.

Al doilea război mondial a reprezentat pentru întreaga lume o adevărată încleștare, fără egal în istoria omenirii. În acelaș timp, acest conflict a fost marcat de schimbări și răsturnări de alianțe care, prin contextul lor deosebit au generat paradoxul. În anii 1939-1941, cele două mari puteri ale Europei, Germania și U.R.S.S., și-au dat mâna punând bazele cooperării lor prin Pactul Ribbentrop-Molotov, ce avea drept scop lărgirea teritoriilor. Însă în urmă Operației "Barbarossa" conducerea Uniunii Sovietice a decis să se alăture Marii Britanii și S.U.A., răcind astfel relațiile cu vechiul aliat. Acest moment a reprezentat pentru soarta României consecințe destul de dure, politica externă fiind cea care a resimțit cel mai puternic impactul schimbărilor geopolitice și geostrategice survenite în Europa în urma celui de-al doilea război mondial.

Drama României și a vânătorilor de munte pe parcursul celui de-al doilea război mondial a fost că, pentru a se realiza obiectivele propuse de conducerea țării și-anume recuperarea teritoriilor pierdute în 1940, armata a fost constrânsă de condițiile geopolitice și geostrategice, fiind nevoită să lupte alături de cele două mari puteri ale Europei: alături de Germania pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord și alături de U.R.S.S. (aliată cu S.U.A. și Marea Britanie), pentru eliberarea teritoriului național și dincolo de acesta în Campania din Vest.

În toți acești ani de existență din rândul trupelor de vânători de munte au făcut parte trei mari generații de generali, ofițeri, subofițeri, maiștrii militari și trupă, care cu mândrie au slujit țara sub tricolor, lăsând în urmă cele mai tensionate și mai grele momente ale existenței noastre ca națiune. Prima generație cea dintre 1916 și 1923, a înfințat aceste trupe și a învins adversarul la Oituz, Măgura și Ciresoaia; a doua generație, cea dintre 1923 și 1945, a clădit bucată cu bucată cele patru mari divizii de munte și le-a îndrumat în luptele purtate în timpul celui de-al doilea război mondial prin întreaga Europă; a treia generație, cea dintre 1945 și 1961, a suportat consecințele ocupantului sovietic și ale dictaturii comuniste, care până la urmă a reușit lichidarea acestor trupe.

În lucrarea de față am dorit să evidențiez momentele importante ale acestor luptători, de la înfințare și până în ultimele momente ale existenței lor, dar și greutățile pe care aceștia au fost nevoiți să le înfrunte în drumul lor către victorie. De la înfințare, din anul 1916, și până în zilele noastre câteva sute de mii de luptători ai acestei arme au servit țara, atât în timp de pace cât și la război, în țară sau peste hotare. Lucrarea a reușit să cuprindă câteva dintre aceste nume importante din rândul vânătorilor de munte, nume care și-au pus cu adevărat amprenta în istoria acestora.

Până în acest moment, dar mai ales în istorie, vânătorii de munte și-au făcut cu prisosință datoria față de România și față de cetățenii săi. În afara acestor pagini au rămas nenumărate fapte de arme, de eroism, de lupta și de muncă neobosită pusă în slujba apărării țării. Carpații au fost permanent sprijin pentru vânătorii de munte, coloana vertebrală a țării, totodată învățându-ne cum să stăm drepți în față oricărei amenințări. Doar așa vor reusii următoarele generații să reziste în timp, peste decenii și secole.

În lucrarea prezentată mi-am propus o abordare cât mai cuprinzătoare dar în același timp cât mai sistematizată a acțiunilor duse de vânătorii de munte în contextul celei de-a două conflagrații mondiale. Informațiile aduse și susținute pe parcursul lucrării doresc să determine și să încurajeze cititorii în aprofundarea acestei teme, datorită importanței deosebite a luptelor purtate de vânătorii de munte. Doresc ca studiul legat de aceste trupe să nu se oprească aici, demersul făcut să devină un element atractiv în rândul tuturor celor care doresc să afle cu adevărat ce au făcut vânătorii de munte pe parcursul celui de-al doilea război mondial și nu numai.

Propun așadar, aprofundarea acestei temei întru indentificarea elementelor rămase, completând informațiile și cercetările formulate până la acest moment în scopul realizării unui studiu complet asupra acțiunilor desfășurate de către vânătorii de munte în contextul celui de-al doilea război mondial și în anii următori acestuia.

BIBLIOGRAFIE

Autori români

A.D-Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. 1, București

Adrian Pândea și Eftimie Ardeleanu, Românii în Crimeea, Editura Militară, București, 1996

Alexandru Averescu, Studiul Geografico – Militar, în România Militara, din ianuarie 1891

Barbu Delavrancea – Războiul și datoria noastră, București, 1916

Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, ediția a II-a, revizuită si adăugită. Editura Sport-Turism, București

Damian Rașcu, Armata română în războiul antihitlerist, Editura Politică, București, 1965

Dumitru Almaș, Decebal, București, 1972

Gheorghe Marin, Participarea Armatei Române la eliberarea Cehoslovaciei, București, 1970

Gheorghe Șuman, Vasile Pricop, Istoria Vânătorilor de Munte din Armata Română, Editura Militara, Bucuresti

Gheorghe Șuman, Adrian Mociulschi, Generalul Leonard Mociulschi în conștiința românilor, Editura Univers Științific, București, 2008

Gheorghe Șuman, Mihail Perju, Ion Bucaciuc, Istoria Brigăzii 2 Vânători de Munte “Sarmizegetusa”, Editura Pro Transilvania, București

Gheorghe Șuman, Vasile Pricop, Epopeea Vânătorilor de munte, Editura Militară, 1992

Gheorghe Tudor, Dorel Petrila, Aventura Diviziei 3 Munte „General Leonard Mociulschi” spre Caucaz și Praga. Voci din tranșee și morminte, Editura Buna Vestire, Beiuș, 2000

Gheorghe Tudor, Viorel Faur, Contribuția României la eliberarea Ungariei, vol. III, 1989

I. Radu și P. Toader, B. 21 V.M. Pe drumul onoarei și gloriei militare, Editura Pro Transilvania, 2001

Iacob Teclu, Luptele pentru desăvârșirea eliberării României de sub ocupația fascistă, Oradea

Ioan Ursachi, Luptătorii cotelor înalte, Editura Militară, 1976

Ion Dumitrache, Divizia de Cremene, Brașov, 1998

Leonard Mociulschi, Asaltul vânătorilor de munte, Ed. Militară, București, 1967

Marin Dragu, Lupta în munți, Editura Militară, București

Radu Teodor, Vânătorii de munte, 1916 – 1918, Târgoviște

Simion Pitea, Gheorghe Tudor, Pagini din gândirea militară universală, vol. III, Bucuresti, 1985

Virgil Bădulescu, Izvor de energie, în "Revista Română de Educație Fizică", București, 1921

Autori străini

Eric Von Falhenhayn, Opere

G. Ludendorff, Memorii despre războiul mondial, Prăbușirea Germaniei, Editura Răspândirii Culturii, 1919

Von Manfred Kehrig, Stalingrad Analyse and Documentation einer Schlacht, 2 Auflage Stuttgard Deutsche Verlog – Austalt, 1947

Vtaroia Mirovaia Voina 1939-1945, Moskova, 1958

Periodice

Buletinul Academiei Militare Generale, nr. 3/1996

Monitorul Oficial, nr. 22/1945

Monitorul Oficial, nr. 8/1945

Revista România Militară, nr. 5 / 1889

Studii și materiale muzeografice și de istorie militară, nr. 9 / 1976

Ziarul ”Timpul” nr. 2 020/1943

Lucrari cu caracter general

Armata română în vâltoarea războiului 1941-1945, Editura Vasile Cârlova, București, 2002

Armata Română în al doilea război mondial. Album, Editura Meridiane, București, 1995

Veteranii pe drumul onoarei si jertfei. 1941-1945, Editura Vasile Cârlova, București, 1997

Infografie

http://www.worldwar2.ro

http://www.mapn.ro/smg

http://forter.ro/content/v%C3%A2n%C4%83tori-de-munte

http://www.general.mociulschi.ro/

Abrevieri

M.C.G. – Marele Cartier General

M.S.M. – Marele Stat Major

S.M.G. – Statul Major General

S.M.T.U. – Statul Major al Trupelor de Uscat

A.1 – Armata 1

C.7A. – Corpul 7 Armată

C.M. – Corpul de Munte

D.4 M. – Divizia 4 Munte

Bg. 2 Mx. M. – Brigada 2 Mixtă Munte

Bg. 5 V.M. – Brigada 5 Vânători de Munte

B. 1 V.M. – Batalionul 1 Vânători de Munte

Cp. 3 V.M. – Compania 3 Vânători de Munte

Bg. 11 A. – Brigada 11 Artilerie

Dn. 3 Ob.M. – Divizionul 3 Obuziere Munte

Dn. 24 Art.M. – Divizionul 24 Artilerie Munte

C.Cv. – Corpul de Cavalerie

D. 9 I. – Divizia 9 Infanterie

D. 10 Mc. – Divizia 10 Mecanizată

D. 8 Tc. – Divizia 8 Tancuri

B. 8 Cc. – Batalionul 8 Cercetare

M.L.V.M. – Mașina de luptă a vânătorilor de munte

A.G. – Aruncător de grenade

P.S.A.L. – Pușcă semiautomată cu lunetă

ANEXE

ANEXA 1

Organizarea vânătorilor de munte în perioada 1916-1919

ANEXA 2

Dispozitivul defensiv al Corpului de Munte la 10 iunie 1941

ANEXA 3

Dispozitivul Corpului de Munte în cadrul Armatei a 3-a la 22.06.1941

ANEXA 4

Eliberarea Bucuvinei de Nord de către unitățile Corpului de Munte

ANEXA 5

Forțarea Nistrului și lupta în capul de pod desfășurată de către unitățiile Corpului de Munte

ANEXA 6

Acțiunile Corpului de Munte la est de Nistru, în cadrul ofensivei a Armatei a 3-a Române, 17 iunie-8 noiembrie 1941

ANEXA 7

Luptele de apărare ale Corpului de Munte în capul de pod de pe Nipru, de la Belosjorka

ANEXA 8

Apărarea Brigăzii 4 Mintă Munte pe litoralul Mării de Azov

ANEXA 9

Acțiunile de luptă desfășurate de grupul de vânători de munte schiori în zona Iziumi

ANEXA 10

Organizarea vânătorilor de munte în perioada 1942-1945

ANEXA 11

Bătălia Sevastopolului, 02.06.-02.07.1942: Locul și rolul marilor unități de vânători de munte Române

ANEXA 12

Dinamica acțiunilor diviziilor Române de vânători de munte, în Caucaz, în anii 1942-1943:

ANEXA 13

Dispunerea batalioanelor D.3M.(B.5,6,11,12,21 și 22 V.M.) în dispozitivul defensiv german în capul de pod în Peninsula Taman (2 mai 1943)

ANEXA 14

Situația Corpului de Munte în Crimeea, la sfârșitul anului 1942

ANEXA 15

Apărarea în capul de pod Kuban

ANEXA 16

Situația trupelor române și germane în Crimeea, în perioada

17.10.1943-01.04.1944

ANEXA 17

Ultima rezistență a trupelor române și germane din Crimeea la

01 – 10.05.1944

ANEXA 18

Locul și rolul marilor unități de vînători de munte în dispozitivul strategic defensiv al Armatei Române, pe frontul din Moldova, în perioada martie-august 1944

ANEXA 19

Ofensiva Diviziilor 2 și 3 Munte pe teritoriul Ungariei

ANEXA 20

Acțiunile de luptă ale Diviziilor 2 și 3 Munte pe teritoriul Cehoslovaciei

ANEXA 21

Diviziile 2 și 3 Munte în operația ofensiva din masivul Javorina și dintre râurile Horn și Morava

ANEXA 22

Marșul de înapoiere în țară a Diviziilor 2 și 3 Munte, după terminarea celui de-al doilea război mondial în Europa

ANEXA 23

Spațiul geografic în care au acționat vânătorii de munte în cel de-al doilea război mondial

ANEXA 24

Frontul de Vest