Studiu Ptivind Nutilizarea Tehnicilor Kineticii In Refacerea Stabilitatii Gleznei Posttraumatice

Diverse

Studiu Ptivind Nutilizarea Tehnicilor Kineticii In Refacerea Stabilitatii Gleznei Posttraumatice

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== b69dbcbb8a77a2650d64d38d7cf23bc02337b7e5_447535_1 ===

INTRODUCERE

Păstrarea sănătății și lupta contra bolilor se înscriu printre cele mai vechi preocupări ale omului și de aceea din cele mai vechi timpuri și până în urmă cu câteva decenii , aproape toate cuceririle științifice medicale au fost utilizate în mod exclusiv pentru a folosi vindecării bolnavului .

Din momentul în care medicina alături de kinetoterapie au avansat și au început să se orienteze către aspectul preventiv al activităților medicale ,obiectivele prioritare ale activității sanitare sunt astăzi cele profilactice.

De altfel , cuvântul sănătate , care evocă o stare atât de prețioasă fiecăruia , apare frecvent în vorbirea curentă .

De-a lungul anilor s-au efectuat numeroase cercetări în care atât medicina cât și noțiunile de kinetoterapie au căpătat un conținut tot mai întins și mai adânc.

Utilizarea combinată a tuturor metodelor moderne de evaluare disponibile oferă avantajul de a furniza un rezultat multiplu cât mai apropiat de starea reală de sănătate a pacientului respectiv, permițând totodată adaptarea mijloacelor terapeutice în scopul îmbunătățirii acesteia.

Glezna reprezintă-după coapsă și gambă- a treia pârghie principală a membrului inferior ,structurată și adaptată funcțiilor complexe care-i revin.Fiind o pârghie terminală ,reprezintă punctul de legătură dintre corpul omenesc și sol în timpul acțiunilor biomecanice curente (statică, mers,alergare).

Funcțional ,glezna trebuie înțeleasă ca fiind o structură complexă, alcătuită din diferite formațiuni anatomice interdependente .Dată fiind complexitatea arhitecturală și funcțională a gleznei,G.Hofmann a afirmat ,pe bună dreptate , că,, glezna este una din oprerele de artă ale naturii ,, .

Lucrarea STUDIUL PRIVIND UTILIZAREA KINETICII ÎN REFACEREA STABILITĂȚII GLEZNEI POSTRAUMATICE tratează o temă de actualitate, ținând cont de faptul că recuperarea constituie un câmp larg de aplicații pentru mijloacele kinetoterapiei.

Pentru persoanele cu postraumatisme la nivelul gleznei, kinetoterapia este de multe ori principalul ,,medicament,, indicat atât pentru tratamentul curativ, cât și pentru recuperarea medicală.

În realizarea acestei lucrări predomină aducerea contribuției personale, bazată pe o bibliografie selectivă și de actualitate, în vederea precizării unor aspecte particulare în care sunt este implicată refacerea stabilității gleznei posstraumatice.

Bibliografia еstе sеlеctivă și dе actualitatе , dând acestei lucrări calitatea de a fi prezentată în sesiunea din anul 2017.

Motivația alegerii temei

Lucrarea oferă informații care se adresează personalului angajat în activitatea de recuperare funcțională și, în egală măsură, studenților și masteranzilor secțiilor de kinetoterapie deoarece aici sunt abordate o paletă largă de manifestări patologice, care oferă o bogată documentare teoretică și practică despre unele aspecte mai puțin dezvoltate în literatura de specialitate.

Motivul acestei lucrări este:

●Studiul vizând incidența, prognosticul și evaluarea tuturor posibilităților kinetoterapeutice care se aplică la pacienții cu posstraumatisme la nivelul gleznei ,în vederea unei recuperări eficiente.

●Gruparea procedeelor și a mijloacelor utilizate în kinetoterapie necesare recuperării pacienților cu postrraumatisme la nivelul gleznei.

●Realizarea evaluării inițiale, aplicarea tratamentului de recuperare și evaluare finală;

●Prelucrarea statistică a rezultatelor obținute

●Analiza diferențelor existente între datele de referință, din literatura de specialitate și cele efectuate în cadrul acestui studiu .

Apare deci necesitatea tratării ,printr-o acțiune concertată, fizioterapeutică care să realizeze o recuperare locală pentru a preveni apariția recidivelor și a tulburărilor.

1.ARTICULAȚIA GLEZNEI-GENERALITĂȚI

Articulația gleznei este o articulație trohleană.

a.Suprafețele articulare sunt reprezentate pe de o parte de pensa tibioperonieră și pe de alta de fața superioară și părțile superioare ale fețelor laterale ale astragalului .Fețele articulare ale astragalului realizează un mosor ,cu un șanț central , două versante și două margini .Șanțul mosorului nu este strict anteroposterior ,ci oblic înainte și în afară cu 300 față de planul sagital.Rezultă că mișcările nu vor fi efectuate strict anteroposterior,ci ușor oblic,în flexie dorsal ,vârful piciorului ajungând și în adducție.Suprafața articulară a tibiei este reprezentată de fața inferioară a extremității inferioare a acestui os și de fața externă a maleolei tibiale ,care realizează prin unirea lor un unghi diedru.Suprafața articulară a extremității inferioare a tibiei este patrulateră,concavă , dinainte înapoi descriind un arc de aproximativ 700 ,care poate să varieze între 50 și 950 a cărui rază este de aproximativ 2 cm.Ea este împărțită în două de o creastă anteroposterioară .Cele două porțiuni laterale intră în contact cu versantele mosorului astragalian,iar creasta anteroposterioară intră în șanțul mosorului.Limitarea înainte și înapoi a suprafeței articulare este realizată de câte o margine ;cea posterioară este mai coborâtă,motiv pentru care ,în mod greșit ,este denumită și ,, cea de a treia maleolă ,, .

Figura 1.glezna –Vedere per ansamblu

b.Suprafețele articulare sunt menținute în contact de o capsulă fibroasă ,întărită lateral de un ligament și unul extern.Capsula fibroasă are forma unui manșon.

Ligamentul lateral intern prezintă două straturi : unul superficial și unul profund .Stratul superficial are formă triunghiulară și se numește ligamentul deltoidian .Prin vârful lui se inseră pe vârful maleolei interne și prin baza lui pe o suprafață întinsă,care cuprinde dinapoi-înainte tuberculul feței interne a astragalului ,apofiza feței interne a calcaneului ,fața internă a gțtului astragalului și fața superioară a scafoiduluiStratul profund este alcătuit dintr-un ligament puternic,care se întinde de la vârful maleolei interne la fața internă a astragalului .

Ligamentul lateral extern este alcătuit din trei fascicule independente : unul anterior (ligamentul peroneoastragalian anterior),unul mijlociu (ligamentul peroneocalcanean) și unul posterior (ligamentul peroneoastragalian posterior).

c.Sinoviala tapisează fața interioară a manșonului capsular și formează funduri de sac.

Articulația astragalocalcaneană este o dublă artroide ,deoarece la alcătuirea ei participă două articulații separate :una rezultată din punerea în contact a fațatelor anterointerne și alta rezultată din punerea în contat a fațatelor posteroexterne ale feței interioare a astragalului și ale feței superioare a calcaneului .Între aceste două articulații astragalo- calcaneene se găsește un tunel denumit sinus tarsi.

Articulația mediotarsiană ( articulația Chopart) unește cele două oase ale tarsului posterior- astragalul și calcaneul- cu primele oase ale tarsului anterior, și anume cu scafoidul și cuboidul.Articulația mediotarsiană este alcătuită din două articulații distinct: astrogaloscafoidiană (internă) și calcaneocuboidiană (externă) .

Articulația astrogaloscafoidiană este o enartroză ,alcătuită din capul astragalului și cavitatea glenoidă a feței posterioare a scafoidului ,mărită de un fibrocartilaj denumit ligamentul calcaneoscafoidian inferior ,deoarece se termină pe mica apofiză a calcaneului.

Articulația calcaneocuboidiană este o articulație prin îmbucare reciprocă și este alcătuită din fața anterioară a calcaneului și fața posterioară a cuboidului.

Articulațiile intertarsiene ale celor cinci oase ale tarsului anterior rezultă din articularea scafoidului cu cele trei oase cuneiforme (articulația scafocuneană) ,a celor trei oase cuneiforme între ele (articulația cuboidocuneană).

Articulația tarsometatarsiană (articulația Lisfranc) unește cuboidul și cele trei oase cuneiforme cu bazele celor cinci metatarsiene.Baza primului metatarsian vine în contact cu primul os cuneiform ,baza celui de al doilea și al treilea metatarsian ,cu cele trei oase cuneiforme ,iar baza celui de al patrulea și al cincilea metatarsian ,cu fața anterioară a cuboidului.Interlinia articulară are formă neregulată ,aproximativ curbă,cu concavitatea înapoi și înăuntru.Toate articulațiile sunt artrodii ,suprafețele articulare fiind menținute în contact de ligament interosoase ,ligament dorsal și ligamente plantare.

Articulațiile intermetatarsiene.Ultimele patru metatarsiene se unesc între ele ,prin baza lor ,prin artrodii ,iar prin capetele lor ,printr-o bandeletă fibroasă transversal ,numită ligamentul transvers al metatarsului.

Articulațiile metatarsofalangiene sunt articulații condiliene,realizate de capul rotunjit al metatarsienelor și de baza falangelor proximale,care prezintă fiecare câte o cavitate glenoidă ,mărită în jos și înapoi de un fibrocartilaj.Extremitățile osoase sunt legate de o capsulă de câte două ligament laterale.

Articulațiile interfalangiene sunt articulații trohleene.În linii mari ,dispoziția segmentelor osoase și structura articulațiilor piciorului respect dispoziția și structura mâinii.Deosebirea principal este că halucele nu dispune de aceeași mobilitate și nu poate să execute mișcarea de opoziție.

Aponevroza plantar.Întreaga structură arhitecturală a piciorului este susținută de două formațiuni fibroase complexe ,situate în plantă și numite aponevroza plantar superficial și aponevroza plantar profundă.Din acestea ,aponevroza plantar superficial este cea mai important.În ansamblu are o formă triunghiulară ,cu vârful spre calcaneu și cu baza spre degetele picioarelor, întinzându-se între extremitățile regiunii plantare.

2.Generalitati privind biomecanica articulatiei gleznei

Mișcările în care sunt implicate picioarele sunt următoarele: flexia dorsală, flexia plantară, abducția, adducția, circumducția, supinația și pronația. Ca punct de plecare al acestor mișcări vom lua poziția de unghi drept formată de gambă cu fața dorsală a piciorului. Flexia dorsală – este mișcarea prin care fața dorsală a piciorului se apropie de fața anterioară a gambei; Flexia plantară este mișcarea opusă prin care fața dorsală a piciorului se îndepărtează de gambă.

Fig. 3 – Acțiunea tricepsului

Adducția – este mișcarea prin care vârful halucelui se apropie de planul mediosagital al corpului.

Abducția – este mișcarea prin care vârful halucelui descrie un cerc; ea rezultă din executarea alternativă a mișcărilor precedente.

Supinația – este mișcarea prin care marginea medială a piciorului este ridicată de pe pământ astfel că fața plantară privește spre planul medio-sagital.

Pronația – este mișcarea inversă prin care marginea laterală se ridică de pe sol, astfel încât planta privește în afară.

Dar toate aceste mișcări nu se execută separat ci se combină între ele, realizând inversia și eversia piciorului după cum urmează:

-inversia = abducție + supinația și este ușurată de flexia plantară;

– eversia = adducție + pronația și este ușurată de flexia dorsală a piciorului.

Mai departe se vor examina mișcările în diferite segmente ale piciorului:

●Articulația talo crurală – este caracterizată prin mișcările de flexie plantară – flexie

dorsală.

Aceste mișcări se petrec în jurul unui ax transversal care trece aproximativ prin vârful celor două maleole, mai exact intră și iese prin vârful maleolei laterale. Întinderea acestor mișcări este de 60 – 80 o.

●Mișcarea de flexie plantară este limitată prin întinderea fasciculelor anterioare ale ligamentelor colaterale (medial și lateral); ea este oprită prin întâlnirea procesului posterior al talusului cu marginea posterioară a scoabei tibiofibulare. Mișcarea de flexie dorsală este limitată prin întinderea fasciculelor posterioare ale ligamentelor și a tendonului calcanean Achile precum și de întâlnirea colului talusului cu marginea anterioară a scoabei gambiere.

●Articulațiile formate între oasele tarsului posterior (subtalară, talocalcaneonaviculară și calcaneocuboidiană) sunt independente din punct de vedere anatomic, dar solidare din punct de vedere funcțional. Fiecare dintre ele posedă un ax de mișcare propriu; în realitate mișcările lor nu se execută în jurul acestor axe individuale ci împrejurul unui ax rezultant. Împrejurul acestui ax rezultant se petrec mișcări complexe, rezultate din combinarea mai multor mișcări individuale ale celor trei articulații.

Acest complex este format pe de o parte de adducție, supinație și flexie plantară și anume inversia sau răsturnarea înăuntru; opusul lui cuprinde abducția, pronația și flexia dorsală adică eversia sau răsturnarea în afară a piciorului.

●Tarsul anterior – este format numai din articulații plane, în care singurele mișcări posibile sunt cele de alunecare, ele duc mai departe, continuă mișcările tarsului posterior. Rolul cel mai mare a acestor articulații este de a asigura elasticitatea tarsului în diferite împrejurări fiziologice și să-l protejeze împotriva traumatismelor.

Mișcările de flexie dorsală și plantar.Aceste mișcări în plan sagital sunt cele mai ample și cele mai necesare în locomoție. Flexorii dorsali – apropie gamba și dosul piciorului între ele, fie ridicând dosul piciorului spre gamba fixată și coborând calcaneul, fie înclinând gamba înainte, către piciorul fixat sau împiedicând (prin contracție statică) înclinarea gambei înapoi. În articulația talo-crurală toți mușchii care trec înaintea axului transversal (tibial anterior, extensor lung al halucelui, extensor lung al degetelor și peronierul al treilea) sunt flexori dorsali. Flexorii plantari – îndepărtează dosul piciorului și gamba între ele, fie coborând piciorul și ridicând călcâiul pe gamba fixată, fie înclinând gamba înapoi pe piciorul fixat sau împiedicând înclinația ei anterioară. După volum și forță grupul flexorilor plantari este cu mult superior grupului antagonist. În ordinea randamentului posibil, cei șapte mușchi se grupează în felul următor: gastrocnemianul și solearul, flexorul lung al halucelui, peronierul lung, tibialul posterior, flexorul lung al degetelor, peronierul scurt.

Mișcările de inversie și eversie sunt mișcări complexe; se realizează în articulația talotarsiană și se completează prin participarea celorlalte articulații tarsiene. Ele sunt mișcări secundare în stațiune și locomoție, prin care se realizează adaptarea membrului de sprijin la terenuri neregulate și înclinate lateral sau se face posibilă înclinarea laterală a membrului inferior față de piciorul fixat pe un plan orizontal.Mușchi motori sunt aceiași ca la mișcările de flexie dar în altă grupare funcțională, sensul acțiunii rezultă din așezarea tendoanelor față de axul oblic al articulației talotarsiene.Ca și la mușchii de flexie și aici există o inegală repartizare a mușchilor pe cele două grupe antagoniste în funcție de rolul biologic al mișcărilor și de condițiile biomecanice (gravitația). Mușchii care realizează inversia au o forță aproape dublă față de antagoniștii lor. Această preponderență a grupului se datorează tricepsului sural care realizează singur o forță egală cu cea a tuturor antagoniștilor. Supinatorii sunt mușchi antigravitaționali; ei contrabalansează greutatea corporală care tinde să accentueze poziția de pronație în care se află piciorul uman.Ceilalți supinatori sunt în ordinea importanței: tibialul posterior, tibialul anterior, cei doi flexori lungi și extensorul lung al halucelui. Dintre toți tricepsul și tibialul posterior sunt supinatori principali; ceilalți sunt auxiliari.Mușchi principali care realizează eversia sunt cei doi peronieri și extensorul lung al degetelor.

Tipurile lezionale ale ,,macro-traumatismelor piciorului sunt cele obișnuite :plăgi,contuzii ,entorse ,luxații ,fracture ,care pot interesa toate structurile anatomice: piele ,ligament,mușchi ,tendoane,articulații ,os,vase și nervi.

Aceste leziuni pot lăsa sechele imediate sau tardive ,a căror filiație cu traumatismul respective nu este greu de stabilit.

Suprasolicitarea statică și dinamică a gleznei , agravată de o încălțăminte șablon și neadaptată anatomiei acesteia,explică multitudinea suferințelor gleznei ce pot fi încadrate în patologia traumatică.

În acest fel ,medicul fizioterapeut și recuperator este confruntat cu suferințe sechelare posttraumatice obișnuite ( edem,redoare articulară,atrofii sau retracturi musculare ,pareze),dar și cu tulburări de statică,cu gleznă dureroasă cronică,pe fond tot traumatic ,dar nu ca sechele ale unui traumatism unic ,ci ale unor suprasolicitări mecanice continue.

Traumatismul unic sau repetat determină ,în fond ,o abatere de la normalitatea morfofuncțională a gleznei.

Această normalitate se poate defini prin următoarele criterii prezente atât în ortostatism ,cât și în mers:absența durerii, ,mobilitate articulară.

Abaterile de la aceste criterii de normalitate pot avea diverse cauze ,traumatismul fiind cel mai important ca frecvență.

Schema generală a gleznei posttraumatice de recuperare poate fi prezentată pe aceste obiective:

Combaterea durerii.Durerea în zona gleznă este în principal ,determinată de lezarea șesuturilor moi și ,în al doilea rând de leziuni articulare sau oase.Un alt character specific este faptul că această zonă nu există,în general dureri referite.Acolo unde se simte durerea,spontan sau la presiune ,acolo este și leziunea .Durerea posttraumatică are la bază inflamația,edemul ,tensiunea aponevrotică și capsuloligamentară,tracțiunea tenomusculară,hyperemia pasivă osoasă,reacția periostală,iritația direct a nervilor (nevroame).Aprecierea cât mai corectă a substratului fiziopatologic al durerii și tratarea corespunzătoare sunt dificile,dar foarte importante pentru rezultatul terapeutic.

NOȚIUNI PRIVIND PATOLOGIA POSTTRAUMATIC LA NIVELUL ARTICULAȚIEI GLEZNEI

Traumatismele gleznei

Traumatismele gleznei determină de multe ori sechele cu modificări morfofuncționale atât locale cât și cu un răsunet la distanță sau generală al organismului.Esenițal de știut sunt acele sechele generale postraumatism care influenețază direct asistența de recuperare.Majoritatea sechelelor sunt determinate de cele mai multe ori de în activitatea la care este obligat traumatizatul prin caracterul fracturii și gravitatea ei, cauza acestora fiind reprezentat în principal de imobilizarea gleznei.Netratate corespunzător, sechelele posttraumatice postfracturi ale membrului superior pot reprezenta un handicap serios pentru programul recuperator local.De aceea, un program complet de recuperare în acest caz trebuie să aibă în vedere în mod cu totul deosebit starea generală a pacientului.Recuperarea gleznei este un proces unitar pentru că își propune să restabilească nu numai sănătatea individului, ci și să-l redea familiei, locului de muncă și societății, ca persoană utilă lui însuși și celor din jur.Pentru ca recuperarea funcțională a gleznei să fie eficace trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici și anume să fie :

•precoce – începe chiar de la terminarea actului terapeutic chirurgical sau ortopedic;

•precisă – se adresează strict segmentelor afectate ( ce are și ce nu are voie să facă );

•progresivă – în raport cu posibilitățile și nevoile funcționale ale subiectului;

•activă – pune în joc capacitățile și voința pacientului;

•indoloră – frecvent exercițiul dureros este inutil și poate chiar dăunător (există totuși și excepții);

•continuă – viața pacientului trebuie să fie orientată și organizată astfel ca el să poată utiliza noi achiziții.

Tipurile lezionale ale ,,macro-traumatismelor piciorului sunt cele obișnuite :plăgi,contuzii ,entorse ,luxații ,fracture ,care pot interesa toate structurile anatomice: piele ,ligament,mușchi ,tendoane,articulații ,os,vase și nervi.

Aceste leziuni pot lăsa sechele imediate sau tardive ,a căror filiație cu traumatismul respective nu este greu de stabilit.Suprasolicitarea statică și dinamică a gleznei , agravată de o încălțăminte șablon și neadaptată anatomiei acesteia,explică multitudinea suferințelor gleznei ce pot fi încadrate în patologia traumatică.În acest fel ,medicul fizioterapeut și recuperator este confruntat cu suferințe sechelare posttraumatice obișnuite ( edem,redoare articulară,atrofii sau retracturi musculare ,pareze),dar și cu tulburări de statică,cu gleznă dureroasă cronică,pe fond tot traumatic ,dar nu ca sechele ale unui traumatism unic ,ci ale unor suprasolicitări mecanice continue.Traumatismul unic sau repetat determină ,în fond ,o abatere de la normalitatea morfofuncțională a gleznei.Această normalitate se poate defini prin următoarele criterii prezente atât în ortostatism ,cât și în mers:absența durerii, ,mobilitate articulară.Abaterile de la aceste criterii de normalitate pot avea diverse cauze ,traumatismul fiind cel mai important ca frecvență.Schema generală a gleznei posttraumatice de recuperare poate fi prezentată pe aceste obiective.

Traumatismele tendoanelor

Leziunile tendoanelor sunt de regulă rezultatul plăgilor prin tăiere, sau rupturi ale acestora în timpul unui efort violent (activitățile sportive, tetanos, intoxicație cu stricnină etc.). Cele mai expuse plăgilor sunt tendoanele din 1/3 inferioară a antebrațului, tendoanele flexorilor și extensorilor degetelor la nivelul mâinii, tendonul lui Achile etc. Morfopatologic, traumatismele tendoanelor se împart în plăgi tăiate și plăgi contuze.Plăgile tăiate pot fi complete sau incomplete. În secțiunile complete capetele tendonului se retractă variabil, în funcție de particularitățile anatomice ale fiecărei grup muscular. În plăgile incomplete fibrele tendinoase rămase intacte asigură continuitatea tendonului și vindecarea spontană dacă acesta este pus în repaus. În plăgile contuze, devitalizările produse de întinderi variabile ale tendonului, determină necroza și supurația acestuia în timp. Modul de evoluție a unei plăgi tendinoase depinde și de raporturile acesteia cu teaca sinovială; un tendon secționat aflat într-o teacă sinovială nu cicatrizează spontan, pe când porțiunea extrasinovială beneficiază de condiții mai bune de cicatrizare. Clinic, leziunea tendinoasă se manifestă sub forma a două sindroame:

•sindromul de întrerupere (plăgi ale tendonului Achile, tendoanele tibialului anterior), în plăgile recente;

•sindromul de blocaj tendinos, în plăgile vechi și cu aderențe cicatriceale la țesuturile

învecinate.

Explorarea clinică în scopul diagnosticului plăgilor tendinoase și al consecințelor funcționale este dificilă, deoarece de multe ori aceste plăgi nu sunt izolate, se însoțesc și de leziuni musculare și nervoase. Funcția tendoanelor va fi apreciată prin așezarea segmentului de membru astfel încât să se excludă efectul gravitației ca și mișcările de substituție.Tratamentul plăgilor tendinoase va trebui să respecte principiile generale comune pentru orice fel de plagă, cu anumite particularități:

•momentul operator va trebui să fie cât mai precoce pentru plăgile fără pericol de infecție, fără risc de necroză și distrugeri cutanate, al căror debut este de până la 12 ore.Când aceste condiții nu sunt întrunite se preferă reparația secundară;

•respectarea de către chirurg a caracteristicilor anatomice preexistente;

•acoperirea tendoanelor de părți moi: țesutul muscular, tegument.

Metodele folosite pentru tratamentul chirurgical al leziunilor tendinoase sunt: sutura tendoanelor, grefa de tendon, transplant tendino-muscular, tenodeza, artrodeza.

Modalități de sutură a tendoanelor (după Gh. Miculescu)

a. metoda Lange; d. metoda Bloch;

b. metoda Bonnel; e. metoda Kazakov și Rozov.

c. metoda Cuneo;

În postoperator, imobilizarea în aparat gipsat în poziție de relaxare a mușchiului, ca și recuperarea progresivă a funcției tendoanelor și mușchiului sunt obiective prioritare.

Evoluție și sechele

Cicatrizarea este considerată ,,organul reparării secundare’’, fiind structura prin care organismul repară secundar leziunile tisulare. Repararea locală se poate face per primam intentionen, în care se realizează ,,regenerarea’’ țesutului cu restitutio ad integrum. Repararea locală se poate face și per secundam intentionem, și în acest caz apare cicatricea. Cicatricea, ca modalitate locală, este un proces consecutiv inflamației. Repararea locală trece prin două etape:etapa de inflamație;etapa de cicatrizare, care are trei stadii de evoluție: stadiul precolagenic, stadiul colagenic tânăr și stadiul de maturare.

Cicatricea instalată în urma evoluției fără devieri a procesului de refacere poate fi considerată o cicatrice ,,funcțională”. Abaterea de la cursul normal al cicatrizării, ce se produce de obicei în stadiul de maturare, instalează cicatricea ,,patologică”.Cicatricea patologică este clasificată pe baza tipului de deviere:prin structură (artrofică, hipertrofică, cheloidă);prin colorație (hipocromă, hipercromă și discromă).Criteriul structural de clasificare nu trebuie înțeles doar strict morfologic sau fizionomic, deoarece îi corespund și tipuri de evoluție a procesului reparator.

a.Cicatricea artrofică – apare subțire, intensă, lucioasă și ,,străvezie”. De obicei, este hipocromă – acromă și poartă ragade și exfolieri, cu sau fără microulcerații, trădând o vitalitate precară a țesutului.Formarea unei cicatrice atrofice se datorează unei insuficiențe reparatorii locale, ea apărând fie după leziune, fie în cazul când procesul reparator a fost foarte îndelungat, datorită unor factori locali distructivi sau unei rezistențe scăzute a organismului.Tratamentul definitiv este grefa, dar acesta nu este obligatoriu.

b.Cicatricea hipertrofică – se caracterizează prin formarea în exces de țesut cicatriceal, care determină reliefuri variabile, retracții și fixări pe toate direcțiile și în toate planurile posibile.Cicatricea hipertrofică este, de obicei, hipercromă sau descromă și se poate organiza în placarde, blocuri sau bride. Posedă parțial prin microtrombozare ischemiantă.Această cicatrice tolerează bine orice fel de terapie fizicală.Cicatricea hipertrofică beneficiază de chirurgie plastică.

c.Cicatricea cheloidă – este o formă tumorală a cicatrizării. În cheloid, procesele autoimunitare sunt de o mare intensitate și se autoîntrețin timp îndelungat, preluând ani de zile perioada ,,caldă’’ a maturizării cicatricii, volumul acesteia crescând permanent.Cicatricea rămâne ,,activă”, este caldă, deseori pruriginoasă, uneori dureroasă, colorată în roșu-violaceu, cianotică.Tratarea chirurgicală extirpare – grefare, dacă nu se face foarte larg, la distanță și într-un moment potrivit, riscă să producă recidive cu dimensiuni monstruoase. Dar și aplicarea procedeelor fizicale poate mări procesul activator tumoral. De aceea este bine să ne abținem de la tratament fizical, chiar după excizie și grefare, până când dispare pericolul de cheloidizare secundară

d.Cicatricea ulcerată – este o ulcerație cronică, care are la bază procese autofazice, autoimunitare, având o evoluție propice. Ulcerația are un fond agranular, aton , gri leșios. Intermitent apar puseuri inflamatorii.Cicatricea ulcerată beneficiază numai de excizie și grefare, după care se aplică recuperarea unei plăgi grefate obișnuite. Astăzi, se știe, de asemenea, că nu soliditatea sutureii contează atât cât afrontarea perfectă a capetelor caretrebuie să fie suturate atraumatic de maniera unui nerv.

Fractura glaznei

Fractura este întreruperea continuității unui os însoțită de tulburări reflexe neuroendocrine-vasculo-umorale,generale și locale.Ea nu este numai o simplă leziune traumatică localizată,ci trebuie ca leziunea unui țesut cu fracțiuni multiple,care se află în strânse corelații cu întregul organism.Fractura gleznei este deci o boală produsă prin întreruperea totală sau parțială (fisură) a integrității unui os normal.

Etiologie. Cauza deterrminantă a fracturii de gleznă este traumatismul direct sau indirect.În traumatismele directe,elementul vulnerant poate fi în mișcare,în timp ce osul este imobil,sau invers.Uneori atât corpul contondent cât și segmental osos sunt în mișcare.În traumatismele indirecte,fracturile gleznei se produc în alt loc decât acela unde a acționat agentul vulnerant prin flexiunea,răsucirea,tracțiunea sau presiunea segmentului osos.Dintre factorii favorizanți amintim sexul și vârsta.În general,bărbații între 20 și 40 ani sunt mai predispuși să facă fracturi,datorită condițiilor de muncă și viață.La copii,fracturile de gleznă sunt mai rare,deoarece au oasele mai elastice.

Tabloul clinic este dat de:Semnele clinice ale unei fracturi de tibie sunt generale sau locale.Semnele generale sunt acelea care însoțesc orice traumatism:stare de ușoară agitație ,frisoane;cefalgii ,ușoară hipertermie,polakiurie.În alte împrejurări semnele generale sunt mult mai importante,bolnavul prezentând o stare de șoc traumatic.

Semnele locale se impart în semen de probabilitate și în semen de siguranță:●semnele de probabilitate sunt: •Durerea ,este un simptom predominant ;•Echimoza tardivă;•Deformarea regiunii;•Scurtarea regiunii;•Impotența funcțională

Semnele de siguranță sunt:•Mobilitatea anormală;Crepitația osoasă;•Netransmisibilitatea mișcării;•Întreruperea netă a continuității osului

Durerea face dificile sau imposibile ortostatismul și mersul. De asemenea creează poziții vicioase, în special flexum. Pe de altă parte,durerea în timpul sprijinului determină inhibiția musculară,a acelor mușchi a căror forță este necesară sprijinului.Durerea are origini multiple: Os-prin hiperemia de stază.

Tipul traumatismului și sediul. Trebuie observat dacă traumatismul respectiv nu a determinat și lezarea nervului în zona respectivă

Compresia sau presiunea intermitentă sau continuă, unică sau repetată este determinantă în anumite condiții a fracturii în zona gleznei.

Comportarea osului Rezistența mecanică a osului.În maladia de marmură, caracterizată print iv intraosos ,se produc fracturi transversale pure, care mărturisesc o lipsă de elasticitate.Osul normal, fiind elastic,prezintă de obicei fracturi oblice sau cu fragmente multiple.Procesele osteolitice (metastazate,chisturi) slăbesc rezistența locală în așa măsură încât chiar acțiunea și presiunea musculară normală pot produce fracturi: fracturile spontane.Oricând apare o slăbire a structurii funcționale (necroze osoase,periostoze mascând procese de osteoliză,rarefacții întinse) rezistența osului este apreciabil diminuată.În maladii de sistem,în care reconstrucția rămâne în urma distrucției (osteita fibroasă generalizată) sau în afecțiunile malacice rahitism,osteomalacie datorită unei lipse de mineralizare a osului nou format,el este mai puțin rezistent dar mai flexibil și se comportă fața de traumatisme la fel ca osul copilului (fracturi închise sau descxhise).

Îndoirea face ca osul să crape pe fața convexă și să formeze o pană pe fața concavă.Cu cât osul este mai lipsit de elasticitate,cu atât linia de fractură este mai transversal.

Fractura prin șoc .După traiectul liniei,fractura prin șoc nu se poate deosebi de fractura de îndoire;în acest mecanism fractura începe cu o fisură transversală (datorită șocului) decolările epifizare prin șoc încep la fel, ca o fisură în cartilaj și sfârșesc cu o fisură oblică-prin îndoire- în spongiosa diafizei.

Tasarea produce concomitant o deformare prin îndoire.De aceea , fisurile longitudinal ,caracteristice tasării osului adult,se complică cu linii de fractură oblice transversale,proprii mecanismului îndoirii.Combinarea efectului acestor două mecanisme asociate produce la nivelul epifizelor-mai elastic-fracturi în T sau Y,iar la nivelul diafizelor,mai rigide-fracturi cu fracmente multiple.Efectul tasării pure exprimat prin fisuri exclusive longitudinal ,este rar și uneori greu de perceput sau este trecut cu vederea.

Torsiunea.În caz de torsiune acest mecanism este asociat cu îndoire și tasare și produce fracturi în spirală,cu traiect cu atât mai prelungit cu cât tasarea a fost mai accentuată.

Smulgeri de fragmente osoase se produc prin tracțiuni musculo-ligamentare neobișnuite;fragmentele sunt desprinse de la nivelul zonelor de inserție.Decolările epifizare pure sunt rare;cartilajul rămâne întotdeauna atașat epifizei.De obicei decolările sunt osteoepifizare,adică sunt însoțite de smulgeri și din spongioasa diafizară.

Evoluție. După teoria celulară,în cicatrizarea oricărei plăgi a țesutului conjunctiv rolul principal aparține fibroblastului; în cazul fracturii cu formă diferențială a țesutului conjunctiv,cicatrizarea,respectă osificarea,are ca primum moves osteoblastul și în egală măsură și fibroblastul.Sub aspectul histologic,în evoluția vindecării unei fracturi de tibie se disting următoarele etape:

●Formarea hematomului, va constitui matricea viitorului calus;

●Organizarea hematomului coagulat.Se formează o rețea fibrinoproteică în care se concentrează toate elementele care iau parte la edificarea calusului –glucoză minerale,enzime.

De-a lungul acestei rețele fibrinoproteice încep să migreze elementele celulare și mugurii vasculari.În prima lună de la fractură ,potasemia scade.Formula Arneth deviază spre stânga procentul de elemente tinere medulare de creștere,ceea ce arată că în această perioadă procesul de consolidare osoasă produce o adevărată stimulare a organismului.Dar începând din a doua jumătate a celei de-a doua luni,potasemia crește,iar formula Arneth deviează spre dreapta,ceea ce demonstrează ,atunci când fractura se consolidează,organismul se resimte de pe urma efortului adaptativ depus și prezintă simptomele unei stări de depresiune biologică.Din punct de vedere al evoluției ,există o oarecare stadializare a acestor manifestări vasculotrofice. Imediat după traumatism apare o ,,fază caldă,, în care extremitatea este caldă, roșiatică și uscată.După circa 3 săptămâni, trecând printr-o fază de instabilitate, se instalează treptat răceala tegumentului și , în continuare, tulburările trofice ale pielii, care se stabilizează ( nu se mai agravează) în primele 6 luni.Procesul de consolidare este legat de intervenția un număr mare de factori fiziologici (vârstă,gravitate) alimentări ( vitaminici,hormonali,enzimatici),patologici.

Complicațiile pot fi precoce (generale și locale) și generale frecvent întâlnite și cele mai grave:Șocul traumatic;Accidentele pulmonare ,Cardiace ,Urinare.

Complicațiile locale precoce sunt:●Leziunile nervoase și vasculare;●Hemoragice prin compresiunea ce o exercită capetele osoase deplasate asupra vaselor și nervilor îăn focarul traumatic.

Ischemia cutanată ce determină escare,ischemia nervoasă urmată în multe cazuri de paralizie,ischemia mușchilor ce determină leziuni de infarct,urmat de scleroză și reacția ischemică.

Trombozele venoase și emboliile post-fracturale se întâlnesc mai des în fracturile membrelor inferioare.

Emboliile gazoase se întâlnesc cel mai des după traumatismele grave osoase și sunt favorizate de manipulările de reducere,intervențiile ortopedice și mai ales de înțintuirea centromedulară.

Complicațiile tardive :

Întârzierea de consolidare și pseudoartroza se manifestă clinic prin mobilitatea dureroasă a fragmentelor osoase și,radiologic,se constată traiectul clar,dar vizibil,al fracturii și decalcifierea fragmentelor.Prezența artrozelor este lipsa de consolidare a unei fracture după 6 luni de la accident.

Diagnosticul clinic în fractura de gleznă.Se face pe baza anamnezei,semnelor clinice generale și a semnelor locale și se hotărăște prin examenul radiografic.

Examenul clinic amănunțit trebuie să stabilească ce nerv ( sau nervi) au fost lezați, respectiv să determine ce mușchi și mișcări sunt afectate.

Pentru acest motiv,,inventarierea,, tuturor aspectelor anatomice și funcționale ale zonei respective și ale celor învecinate trebuie făcută cu toată atenția, deoarece la fiecare pacient clinicianul recuperator trebuie să stabilească semiotica proprie a cazului, ca să poată alcătui programul de terapie și recuperare .

Inspecția:

● Tipul constituțional și greutatea pacientului aduc unele precizări, mai ales pentru ortostatismul și mersul celor cu sechele la membrele inferioare .

● Poziția sau atitudinea segmentului lezat

● Aspectul tegumentelor și al țesutului subcutanat :

– culoarea (în mod normal, expresie a circulației capilare poate fi modificată de echimoză, hematom, staza venocapilară, ischemie, hiperemie inflamatorie );

– troficitatea pielii;

– edemul segmentului interesat.

Palparea :

● se va examina temperatura tegumentelor (sub dependența circulației arteriolare) indică procese inflamatorii (tegumente calde ischemice) sau algodistrofice (tegumente reci);

● depistarea diverselor modificări de consistență a țesuturilor moi: hipotonia musculară, duritatea cicatricei, zonele de fluctuență;

● depistarea punctelor dureroase la presiune;

● controlul pulsațiilor arteriale;

●palparea permite urmărirea continuității liniei osoase, a raporturilor între reperele osoase.

● mobilitatea anormală osoasă se depistează prin palpare;

● crepitațiile sunt semne importante de urmărit.

Diagnostic diferential se va face cu fracturile de oase bolnave,entorsele,luxațiile,decolările epifizare .

Investigații paraclinice .La stabilirea unui diagnostic corect se va pune în evidență examenul clinic care trebuie să fie cât mai precis, iar pentru stabilirea unei examinări topografice trebuie să se facă un examen electric.Pentru a evidenția natura leziunii este necesară efectuarea unui examen de stimulodetecție și electromiografia de detecție care măsoară viteza de conducere în fibrele senzitive sau motorii.

Flebografia interosoasă reprezintă ultima investigație radiografică posibilă. Ea nu aduce un plus de elemente în sprijinul diagnosticului , ci doar vizualizează un aspect al tulburărilor fiziopatologice existente –staza venoasă. În cazul examinării CT se folosesște substanță de contrast pentru a avea o imagine de ansamblu asupra leziunii.

Tratament.Considerarea fracturii drept un proces patobiologic complex ,care angajează reactivitatea întregului organism,impune ca pacienților cu fractură de tibie să li se aplice nu numai un tratament local ci și unul biologic general.

Tratamentul are două scopuri:

● Să reducă durerea și jena funcțională caracteristice, manifestate printr-un tratament simptomatic;

● Să împiedice și să oprească evoluția leziunilor biochimice și histologice, care constituie cauza instalării paraliziei, printr-un tratament etiopatogenic.

Tratamentul medicamentos.

Tratamentul medicamentos este indicat în pusee când durerile sunt numai cu aspect mecanic și apar în repaus.Activitatea antalgică, antiinflamatoare sau decontracturantă a anumitor preparate medicamentoase justifică utilizarea lor în tratamentul simptomatic.

Medicamentele antalgice și antiinflamatoare sunt medicamente cu acțiune imediată antiinflamatorie, antialgică.

● Salicilații și în special ASPIRINA, introduși în terapeutică și-au dovedit eficacitatea în combaterea durerilor. La nevoie se mai poate administra ALGOCALMIN, PARACETAMOL, TRAMAL, NUROFE

● Derivații pirazolonici , PIRAMIDONUL – au efecte antipiretice și antalgice .

● Produșii antiinflamatori de sinteză – FENILBUTAZONĂ, IBUPROFEN, BRUFEN

Tratamentul local constă în respectarea a 3 reguli principale:

●reducerea perfectă a fragmentelor

●menținerea fixă în această poziție până la consolidare

●mobilizarea activă a tuturor celorlalte segmente în timpul imobilizării.

STUDIU PRIVIND UTILIZAREA TEHNICILOR KINETICII ÎN REFACEREA GLEZNEI POSTRAUMATICE

Electroterapia – constă în utilizarea acțiunii energiei radiante luminoase asupra corpului. Lumina este o radiație constituită dintr-un câmp electric și un câmp magnetic perpendiculare între ele și pe direcția de propagare. Radiațiile luminoase infraroșii au o lungime de undă între 0,75 – 400 m, dar din punct de vedere terapeutic se folosesc cele 1 – 3 m.

Indicații: afecțiuni posttraumatice;

cicatrici atrofice.

Ședințele au o durată de 30 minute și se aplică zilnic timp de 1 – 2 săptămâni.

Masajul – reprezintă prelucrarea mecanică metodică a părților moi ale corpului printr-un ansamblu de procedee manuale și/sau instrumentale în scop terapeutic, igienic, de întreținere. Masajul gambei pe partea posterioară se execută cu genunchiul ușor flectat și cu piciorul în ușoară flexie plantară. Gamba se menține în această poziție fie sprijinită pe genunchiul executantului, fie cu glezna pe un sul, pe o pernă sau pe planul înclinat al banchetei. Efleurajul începe prin alunecări lungi care pornesc de la călcâi și depășesc în sus articulația genunchiului. Fricțiunile se execută cu palmele și degetele în juruzl maleolelor (circular) și a tendonului (liniar)

Masajul cu gheață (crioterapia) – constă în aplicarea locală de gheață, concomitent cu efectuarea unor manevre de presiuni și fricțiune. Astfel se induce rapid un efect antalgic de suprafață. Vasoconstricția inițială este urmată de o vasodilatație activă, reacțională.Crioterapia – este indicată în tratamentul afecțiunilor posttraumatice acestea reprezentând un mijloc excelent de analgezie ligamentară, musculară, articulară sau a zonelor de inserție.

Masajul cicatricial – masajul efectuat asupra pacienților care au suferit intervenții chirurgicale a avut drept efect o durere și un șoc postoperator scăzut. Masajul se dovedește a fi deosebit de eficient în ceea ce privește prejudiciul estetic datorat unei cicatrici proeminente cărora nu trebuie să li se subestimeze impactul psihologic asupra pacienților.

Tehnica Cyriax – numită și masaj transversal profund se execută în următoarele etape:

•se depistează punctul tendinos cel mai dureros, prin palpare directă sau prin creșterea

tensiunii musculare obținută printr-o contracție izometrică;

•se aplică pe acest punct dureros fie policele fie indexul și mediusul suprapuse;

•se execută fricțiuni circulare concentrice sau excentrice de mică amplitudine antrenând pielea perpendicular pe direcția fibrelor;

•durerea produsă trebuie să fie suportabilă, presiunea este foarte ușoară la început și se

intensifică pe măsură ce durerea scade;

•durata ședinței nu va depăși 20 minute.

Mișcările pasive – sunt efectuate de kinetoterapeut. Acesta inițiază, conduce și încheie mișcarea cu presiuni sau tensiuni lente, dar insistente, pentru a ajunge la limitele reale ale mobilității.

Strechingul – este o metodă științifică de întindere a mușchilor provenită din hatha yoga, dar în aceeași măsură din gimnastică și din baletul clasic.În cadrul programului de recuperare a rupturii totale de tendon achilian stretchingul se aplică în scopul elasticizării tricepsului sural.

Mișcările active – încep în momentul recuperării spontane a unei mișcări sau la 15 – 45 de zile de la reanimarea unei mișcări prin transpoziție sau transplantare musculară tendinoasă.

Hidroterapia – reprezintă terapia prin schimbul de căldură între corp sau segmente ale acestuia și apă. Imersia este simplă când se limitează doar la schimbul de căldură și devine hidrokinetoterapie când este însoțită de mobilizări. Mediul acvatic oferă avantaje incontestabile procesului recuperator, prin factori mecanici, chimici și termici.

Gimnastica Bürger – este efectuată astfel:

•3 minute antidecliv cu membrele inferioare la 20 – 30 o și mobilizări libere a

•degetelor și gleznei;

•3 minute postură suborizontală a membrelor inferioare;

•3 minute postură orizontală cu mobilizarea degetelor și gleznei.

Programul se repetă de 3 – 4 ori pe zi.

Exercițiul fizic terapeutic – este mijlocul de bază al kinetoterapiei care are o structură completă ca descriere și mod de execuție precum și un sens terapeutic.

Când se fac referiri la exercițiul fizic se iau în vedere 2 aspecte:

•poziția de lucru și mișcările efectuate din această poziție;

•tipul de contracție musculară (concentrică, stimul senzorial cu scop de facilitare sau inhibare).

Exercițiul fizic terapeutic se aplică cu respectarea strictă a principiului progresivității. Atunci când are ca scop tonifierea musculaturii, creșterea coordonării, aplicarea ei se va orienta după următoarea metodologie:

a.Pentru tonifierea musculaturii:

•creșterea progresivă a lungimii și greutății brațului pârghiei;

•eliminarea treptată a ajutorului dat la executarea unei mișcări;

•creșterea amplitudinii unei mișcări executate contra gravitației sau cu o greutate adăugată;

•modificarea ritmului unei mișcări;

•creșterea rezistenței aplicate;

•prelungirea duratei exercițiilor și a numărului de repetări;

b. Pentru creșterea amplitudinii:

•modificarea ritmului și executarea cu maximum de amplitudine;

•adăugarea unor tensiuni finale la limita sectorului de mobilitate articulară;

c. Pentru îmbunătățirea coordonării:

•trecerea progresivă de la mișcări în articulații mari la mișcări în articulații mici;

•creșterea preciziei mișcării;

•combinarea mișcării în diverse articulații și segmente.

Din punct de vedere terapeutic exercițiile fizice se împart în două categorii

I. Exerciții bazate pe scăderea rezistenței la mișcare.

Din aceste exerciții se pot folosi:

1. Mișcările pasive – mișcarea poate fi executată de o altă persoană sau cu segmentele sănătoase. Mișcările pasive nu pot dezvolta forță musculară dar vor îmbunătăți mobilitatea articulară.

2. Exercițiile combinate (pasive și active) – reprezintă urmarea firească a recâștigării forței musculare.

3. Exerciții fizice care folosesc inerția segmentului traumatizat.

4. Exercițiile cu ajutorul corzii elastice deoarece se folosesc atât la creșterea cât și la scăderea rezistenței la mișcare.

5. Exerciții în care se folosesc aparate cu sisteme de pârghii și greutăți ce se constituie în metoda denumită mecanoterapie.

6. Exerciții efectuate din poziții favorabile din punct de vedere biomecanic. Fiind imposibil de efectuat din pozițiile ,,0” ele devin posibile numai cu o ușoară modificare a poziției inițiale a segmentului.

7. Exerciții efectuate în apă – folosind principiul lui Arhimede scade rezistența la mișcare. Mișcările sunt în toate articulațiile și în toate planurile.

II. Exerciții bazate pe creșterea rezistenței la mișcare. Ele se împart în două categorii:

1. Exerciții care folosesc gravitația ca factor de îngreunare.

2. Exerciții care folosesc opoziția unei forțe externe și de sens contrar ca factor de îngreunare sunt și ele de mai multe feluri:

•cu autorezistență;

•cu rezistență pe perechi;

•cu rezistența diferitelor obiecte portabile.

Tehnicile de facilitare neuroproprioceptive (FNP)

Am considerat necesar ca din toate FNP – urile să folosesc pentru mobilitate:

Inițierea ritmică (IR) – se aplică când hipertonia antagoniștilor limitează mișcarea sau nu permit inițierea ei.

Explicația neurofiziologică:

•cortexul inhibă (relaxează) hipertonia antagonistului când pacientul este cooperant și cu voință;

•mișcarea pasivo-activă, lentă, agonist-antagonistă, inhibă echilibrarea tonusului muscular în cauză;

•întinderea altrnativă agonist-antagonistă determină excitarea fusurilor în cazul mușchilor hipotoni.

Mișcarea activă de relaxare – opunere (MARO) – se aplică în cazurile cu hipotonii musculare grave când mișcarea pe o direcție nu este posibilă, dar antagonistul sau componentele articulare nu limitează mișcarea.

Explicația neurofiziologică:

•activarea simultană a motoneuronilor alfa și gama în momentul contracției izometrice în zona scurtată;

•contracția izometrică activează bucla gama, aferențele primare ale fusului muscular induc recrutări de motoneuroni alfa suplimentari;

•întinderea maximă a agoniștilor excită receptorii Ruffini, aceștia trimițând impulsuri facilitatorii pentru contracție;

•întinderile rapide trezesc reflexul miotatic;

•contracția izotonă contrarezistivă facilitează sistemul gama.

Relaxare – opunere (RO) (hold – relax) – este o tehnică izometrică utilizată când amplitudinea de mișcare este limitată de contractura antagonistului sau de durere – în cazuri posttraumatice.Explicația neurofiziologică:

Pentru varianta RO antagonistă:

•cu cât durata izometriei antagonistului mișcării limitate este mai mare, repetările mai numeroase, cu atât oboseala unităților motorii funcționale va apare mai repede provocând scăderea tonusului muscular;

•excitarea circuitului Golgi determină impulsuri inhibitorii autogene scăzând activitatea motoneuronilor alfa;

•comanda verbală blândă influențează relaxarea voluntară.

Pentru tehnica RO agonistă:

izometrizarea mușchiului care face mișcarea limitată determină inhibiția reciprocă a antagonistului, recrutând noi motoneuroni pentru agonist.

Relaxare – contracție (RC) – este o tehnică folosită pentru creșterea mobilității într-o direcție de mișcare aplicând atât contracția izometrică pe componenta care blochează sau limitează mișcarea cât și cea izotonică pe rotația din schema de mișcare din care face parte mușchiul disfuncțional.Explicația neurofiziologică:

•izometria antagonistului mișcării limitate, obosește acesta și astfel tensiunea mușchiului scade;

•descărcările celulelor Renshow, scad activitatea motoneuronilor alfa;

•proprioceptorii excitați de mișcarea de rotație inhibă activitatea motoneuronilor alfa, printr-un mecanism încă necunoscut;

•pentru promovarea stabilității.

Izometrie alternantă (iza) – reprezintă contracții izometrice alternative pe agoniști și antagoniști fără să se schimbe poziția segmentului. Se poate executa pe toate punctele arcului de mișcare, pe toate direcțiile de mișcare articulară, la orice valoare de forță musculară, deoarece contrarezistență aplicată de kinetoterapeut induce izometria în funcție de forța pe care o are mușchiul.Explicația neurofiziologică:•receptorii articulari în jurul suprafețelor articulare au rol în obținerea stabilității posturale.

Stabilizarea ritmică (SR) – această tehnică antrenează înainte de încărcare musculatura periarticulară a articulațiilor membrelor de sprijin, pregătind-o să asigure protecția articulară în momentul reluării funcției de srijin. Odată cocontracția obținută se poate trece la încărcarea treptată a segmentului.

Metoda Kabat .Schemele de mișcare pentru membre se denumesc după poziția finală în articulația proximală reprezentată de: umăr pentru membru superior și șold pentru cel inferior.Componentele principale ale schemei de mișcare sunt: flexie sau extensie, abducție sau adducție, rotație externă sau internă.

Tabelul nr.1.Diagonalele de mișcare a membrului inferior

=== b69dbcbb8a77a2650d64d38d7cf23bc02337b7e5_453799_1 ===