Studiu Privind Viata Si Opera Lui Mircea Eliade

INTRODUCERE

Mircea Eliade se numără neîndoielnic printre puținii oameni cărora li se potrivesc cu adevărat cuvintele de „ dublă înzestrare” . Ca unul dintre cei mai influenți istorici și filozofi ai religiilor ai secolului nostru, Eliade a dobândit concomitent și o faimă literară mondială datorită povestirilor și romanelor sale, traduse în numeroase limbi ; și este, nu în ultimul rând, un jurnalist de geniu. Prin monumentala „Istorie a credințelor și ideilor religioase”, prin cărțile deschizătoare de drumuri despre Yoga și despre șamanism, dar și prin romanele de inspirație indiană, pe jumătate autobiografic confesive, pe jumătate ficționale, precum „Maitreyi”, sau prin nuvelele fantastice, în dublul sens al cuvântului, ca „Nopți la Serampore” și „La țigănci”, el se situează alături de marii creatori de cultură. Însă toată activitatea sa de la primele scrieri și până la celedin urmă n-ar fi fost posibilă sau n-ar fi avut ecoul rezultat dacă nu s-ar fi folosit de un intermediar cu rol chiar vital am putea spune : presa scrisă.

Evoluția sa publicistică, de la convorbirile entomoloice din „Ziarul științelor populare și al călătoriilor”, a fost urmărită de mentorii săi și, totodată, apreciată pe măsura complexității și maturității ei.

Eliade s-a dovedit a fi un „polihistor”; nemulțumit cu a îmbrățișa doar un domeniu de activitate, el combină științele exacte cu beletristica,juranlistica , folosindu-se de două caracteristici de bază : autenticitate și originalitate, pe care le va aplica indiferent de domeniul pe care se axează la un moment dat.

„Labor omnia vincit improbus”-munca neîncetată învinge totul : această maximă a lui virgiliu pare să-i fi stat lui Eliade toată viața la inimă. El a lăsat posteriorității o operă globală de o impresionantă bogăție și întindere și anume în jur de cinzeci de volume, printre care lucrări despre istoria miturilor și a ideilor religioase, romane, nuvele, piese de teatru, culegeri și studii, articole d ziar, o corespondență întinsă cu personalități proeminente ca C. G. Jung, Ernst Junger, Georges Batailles și Paul Ricoeur ca și un jurnal de aproximativ zece mii de pagini din care s-a publicat cam abia o șesime.

Lucrarea de față își propune să înfățișeze aspectele acestei complexe personalități, în special aspectele legate de activitatea sa publicistică și cu scurte referiri la celelate laturi ale activității sale. În prima parte îl vom urmări pe Eliade de la elevul de liceu, autocritic și autocompătimitor, nemulțumit de condiția sa și încercând s-o depășească, apoi pe Eliade ca student, cu o activitate publicistică exemplară și de apreciat datorită capacității sale de a colabora la o multitudine de reviste. Critica lui Eliade asupra „Sintezei” marelui istoric Nicolae Iorga mi s-a părut interesant de anlizat, deoarece aceasta va stârni o serie de controverse în relațiile dintre cei doi și nu numai, urmată de activitatea lui Mircea Eliade la „Cuvântul” unde va vaea o contribuție îndelungată. „Cuvântul” va fi ziarul care va publica majoritatea operei eliadesciene, un impact mare având „Itinerariul spiritual”, elaborat în Italia , și eseistica sa în general adunată în volumele „Oceanografie”, „Fragmentarium”, „Solilocvii”, „Insula lui Euthanasius” și nu în ultimul rând „Profetismul Romaânesc”, în două volume reunind o parte din eseistica de tinerețe a lui eliade : în volumul I „Itinerariul spiritual, Scrisori către un provincial, Destinul culturii românești” și în volumul al doilea „România în eternitate”. Eseistica lui Eliade este principala operă publicistică.

Perioada indiană este de asemnea de remarcat. Experiența lui Eliade în india este una inedită, făcând subiectul mai multor romane și nuvele, dar și a eseisticii șia numeroase articole de ziar.ultima parte a lucrării îl urmărește pe Eliade în trei aspecte ale activității sale din tinerețe și, mai generalizat , din maturiattea sa.. îl vedem ca eseist, orientalist și istoric al religiilor.

Finalul lucrării e dedicat stilului jurnalistical lui Eliade de la metoda confesiunii la critică, elogii utilizând toate apectele jurnalistice.

Nu ne rămâne decât să afirmăm că mircea Eliade este o personalitate complexă a culturii românești și să-l situăm la nivel internațional alături de marile personalități culturale ale lumii.

CAPITOLUL I

1. MIRCEA ELIADE: “ELEV DE LICEU”.

Anii de formare ai lui Mircea Eliade ar trebui să constituie pentru fiecare adolescent un îndreptar, un strălucit exemplu.

Dorința de perfecțiune, de autodepășire, permanentă aspirație spre noi și fascinante tărâmuri ale cunoașterii, năzuința către atât de râvnitul „uomo universale”, iată câteva dintre caracteristicile viitorului savant.

Tânărului Eliade nu i-au plăcut niciodată „dogmele talmudice, principiile anchilozante în pedagogie, filosofie sau literatură, fiind „un adversar înverșunat al perorațiilor ex – cathedra”, dorind să se convingă el însuși de valabilitatea anumitor principii și «adevăruri»”.

Nu trebuie să uităm febrilitatea, „înfrigurarea” în tot ceea ce făcea, pasiunea în ceea ce întreprindea, noncomformismul, oroarea de a călca pe drumuri bătătorite, setea de originalitate.

Perfect conștient de contradicțiile ființei sale, Mircea Eliade nu făcea din ele o taină: „În mine se zbat, de când mă știu, două mari seducătoare nostalgii: aș vrea să fiu în fiecare ceas altul, să mă scald în fiecare zi în alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic, să nu continuu nimic”.

Memorialistica eliadiană și mărturiile celor care l-au cunoscut pe fostul elev de liceu oferă un bogat material documentar în această privință.

1.1 TABEL BIOGRAFIC

– La 9 martie 1907, la București se naște Mircea Eliade, viitoare personalitate controversată a culturii române.

La Școala primară din strada Mântuleasa, între 1914-1917, copilul a fost încântat de zoologie și de istoria antică, obiecte pe care nu le studiase la școală, dar ale căror taine le aflase din manualele fratelui său, mai mare cu un an. Tot acum începe să colecționeze timbre, să le claseze și să le așeze cu minuțiozitate în caiete.

La 10 ani și jumătate, în clasa întâi de liceu, se împrietenise cu „haimanalele mahalalei” și își petrece cea mai mare parte din timp pe maidanul Primăriei și în pivnițele Universității.

Încă de la început îl pasionează viața de la Liceul „Spiru Haret” și în primul rând, Nicolae Moisescu, profesorul de științe naturale: „Așa cum mi se relevă ea din lecțiile lui Moisescu, „Natura” era însuflețită de un singur elan: acela de a crea viața și de a o menține, în pofida tuturor piedicilor și dezastrelor”.

Pătrunderea treptată în tainele naturii de vine o preocupare majoră: „… în afară de zoologie nu mă interesa nimic”.

Privitul la microscop ajunsese o îndeletnicire predilectă. Începuse să iubească cu pasiune reptilele, batracienii, insectele. Mai întâi le studia pe planșele colorate aduse de profesor în clasă, împăiate sau conservate în alcool sau în insectare. Duminica se contempla la Muzeul de Științe Naturale de la Șosea. Împreună cu prietenii de hoinăreală pleca la sfârșit de săptămână, de dimineața, către mănăstirile de pe lângă București, la Băneasa sau la Herăstrău, căutând plante sau insecte: „Mă întorceam aproape de miezul nopții, obosit, ars de soare, prin de praf, dar cu cutiile pline cu insecte, cu borcane în care aduceam șopârle, broaște și tritoni. Dintr-o lădiță, acoperită cu geam, îmi făcusem un «terrarium». Petreceam ceasuri întregi, urmărind viața domoală, mohorâtă a gândacilor de tot felul, a brotăceilor, a șopârlelor”.

Corijențele cu care se soldează primul an de liceu nu îl descurarează. E hotărât să producă o surpriză tuturor celor care-l consideram un „pierde vară”. Știa că, deși nu va ajunge niciodată premiant, va ajunge odată cineva: un celebru zoolog, pianist sau doctor, un vestit inventator, chimist sau explorator. Timpul își va spune cuvântul.

În următorii doi-trei ani, științele naturale îl vor subjuga din ce în ce mai mult. Cele mai vechi însemnări datează din 1920: câteva despre floră și mult mai numeroase despre faună.

Într-un „Journal de jour botanique”, început la 11 decembrie 1920, notează amănunțit toate observațiile referitoare la boabele de fasole puse în pământ, la răsadurile de mușcate și zorele, la mazărea și la lintea tratate cu soluții nutritive.

Din 1921 datează caietul intitulat „Contribuțiuni la flora județului Prahova, distanța Mîneciu – Suzana – Cheia”. Sunt prezentate, mai mult sau mai puțin amplu, diferite plante și flori: podbalul, ciuboțica cucului, urechea ursului, ghiocelul, floarea paștelui, vioreaua nemirositoare și multe altele.

„Lumii care nu cuvântă” îi sunt consacrate câteva caiete. Unul dintre ele, de 22 de pagini, scris cu cerneală neagră, e intitulat „EU” și are următorul motto: „Les faits en histoire naturelle, conduisent seuls à la vérité”.

O parte din cercetările tânărului Mircea Eliade de naturalist amator vor fi cunoscute de cititori din „Ziarul științelor și al călătoriilor”, „Orizont”, „Știu tot”.

La 13 ani, elevul Mircea Eliade alcătuiește un volumaș intitulat „Gâze și gângănii” pe care îl trimite „Bibliotecii pentru toți”.

După aproape două decenii, ajuns celebru, scriitorul își va aminti de această primă ofertă editorială, manuscrisul din 1920: “Din fericire n-am mai auzit nimic despre el. Un om de gust l-a zvârlit, așa cum trebuia, la coș. De atunci am pentru „Biblioteca pentru toți” o mai mare admirație”.

Severitatea excesivă față de această primă „carte” a începutului „ne pare nejustificată” după opinia lui Mircea Handoca, în care acesta găsește „fragmente încântătoare în care descrierile sunt făcute cu rigurozitate științifică și, în același timp, cu dezinvoltură, într-o limbă clară și armonioasă, cu nimic mai prejos decât lucrările similare tipărite în această colecție”.

Pasiunea pentru chimie îl va îndemna să-și improvizeze primul laborator „la început, destul de modest: în pod, alături de mansarda noastră, pe o măsuță de tablă, mi-am instalat o retortă, o duzină de eprubete, o lampă cu alcool și câteva borcane cu «substanțe». Când veneau colegii să mă vadă, le arătam câteva experiențe clasice: fosforul arzând, sfârâind când îi dădeam drumul în apă, transformările misteriose ale sulfului pe măsură ce se topea și celelalte”.

1.2 PRIMELE APARIȚII / PREOCUPĂRI

Debutul va avea loc la 24 mai 1921 în „Ziarul științelor populare și al călătoriilor”, nr. 21. Această primă pagină tipărită „Dușmanul viermelui de mătase”, valorifică pasiunea naturalistului amator, nemulțumit cu ceea ce-i oferea manualul școlar: „Când mi-am văzut numele tipărit – la sumar și, din nou la sfârșitul articolului – inima a început să se zbată. De la chioșcul de unde cumpărasem revista și până acasă mi s-a părut că toată lumea mă privește. Triumfător l-am arătat părinților”.

Aceste mărturisiri relevă primele emoții resimțite de Eliade în munca pe care urma s-o facă și care avea să-l facă celebru: aceea de ziarist și nu orice ziarist, ci unul de geniu, unul reprezentativ pentru generația din care făcea parte.

Tot în acest timp se apucase să scrie un studiu despre fauna și flora Techirghiolului pe care l-a refăcut mai târziu și la publicat în iarna anului 1022, tot în „Ziarul științelor populare”.

Peste mai puțin de două luni, în aceeași revistă apăreau preocupările tânărului chimist, căruia profesorul îi încredințase cheia laboratorului pentru a face singur experiențe. Scurtul articol „Diamantul fabricat cu o lovitură de tun” e, desigur, tot o compilație, fără pretenții de originalitate.

Din toamna anului 1921 încep să apară „Convorbirile entomologice”. La cei 14 ani ai săi, elevul Mircea Gheorghe Eliade, care citise în original opera lui Fabre, este perfect familiarizat cu tema pusă în discuție. Paginilor studiate le adaugă propriile observații, expuse cu claritate și, pe alocuri, cu umor.

Prima secvență „Musca albastră a cadavrelor”, descriu totul cu mare precizie. N-au trecut decât câteva luni de la precedentel22, tot în „Ziarul științelor populare”.

Prima secvență „Musca albastră a cadavrelor”, descriu totul cu mare precizie. N-au trecut decât câteva luni de la precedentele „articole” printr-o „cozerie firească”. Iată muscoiul de un albastru-întunecat, vizitându-ne pe la sfârșitul lui mai, cam des, locuințele: «Să nu înăbușim scârba ce o avem pentru un cadavru în putrefacție și să privim mai de aproape. Atrasă de mirosul seducător de bucurie, diptera ajunge după câtva timp la pradă. Foarte calmă o inspectează câtva timp, plimbându-se în sus și în jos, parcă uitând de scopul ce o aduce aici, apoi se stabilește pe botul sau ciocul cadavrului, și după câteva zeci de secunde de ezitare, depune un pachet conținând vreo 300 de ouă».

Tânărul amator știe să folosească în mod corect tehnica citatului și nu-și atribuie meritele cine știe cărui naturalist conspectat. Alege din sutele de pagini ceea ce e caracteristic. De exemplu, pentru ilustra lăcomia larvelor, observă că, în mai puțin de o săptămână cadavrul a dispărut. Nu pierde ocazia și adauge: „Se confirmă spusele lui Siebig: «Trei muște consume un cal mai repede ca un leu»”.

Începând din 1922 în „Ziarul științelor populare” apăreau alături de „Convorbiri entomologice, o serie de schițe sub titlul general „Din carnetul unui cercetaș”: Nu cred că erau bine scrise, dar pentru mine aveau o valoare sentimentală. Era un fel de jurnal romanțat al excursiilor mele în Carpați, la mănăstirile din Prahova și Moldova, al călătoriilor în Bucovina și Transilvania”.

1.3 TENTAȚIILE UNUI TÂNĂR MIOP sau CUM AM DESCOPERIT PIATRA FILOZOFALĂ

Introducând firesc dialogul, nefiindu-i străin paradoxul, debutantul Mircea Eliade exersează pentru a obține premiul revistei „Ziarul Științelor populare” pentru povestirea „Cum am descoperit piatra filozofală”, în 1921. pornind de la proprietățile substanțelor chimice cu care se familiarizează, folosindu-se acum și de imaginație, această scurtă povestioară constituie, propriu-zis, debutul literar a lui Mircea Eliade. El descoperă „piatra filozofală” prin latura imaginară a existenței sale. O asemenea descoperire va fi mai târziu comentată cu următoarele cuvinte: „ Mă găseam în laborator și nu știu datorită cărei împrejurări am adormit. Apare un personaj ciudat care-mi vorbește despre Piatra Filozofală, mă asigură că nu e o legendă, că Piatra se poate dobândi daca cunoști o anumită formulă. Îmi povestește o sumă de operații cu alchimiști celebri la care a asistat și-mi propune să refacem împreună experiența. Nu mă convinsese, dar am acceptat. Străinul amestecă diverse substanțe într-un creuzet, îl pune pe foc, apoi presară un praf și exclamă: „ Privește bine acum! Privește!…Într-adevăr, substanțele (…) se transformă sub ochii mei în aur. Emoționat, fac un gest brusc și răstorn creuzetul, care cade cu zgomot pe podea

De cum s-a trezit, eroul povestirii descoperă că aurul viselor era doar pirită. Dar amintirea lui Eliade după 35 de ani nu este, evident, exactă.

Peste câteva luni de la această povestire „Ziarul Științelor populare” acordă un premiu cu 100 de lei pentru povestioarele intitulate „Amintiri din retragere”. Au urmat câteva zeci de articole de popularizare, alături de literatura originală, „spumoase eseuri și erudite exegeze” : „Publicasem vreo cincizeci de articole și schițe literare în diferite reviste, colaboram regulat la revista liceului „Vlăstarul”, ,și devenisem chiar redactorul – responsabil: adunam material, îl aduceam la tipografie, rămâneam ceasuri întregi lângă culegător ca să mă conving că descifrez corect anumite manuscrise”

Pasiunea pentru chimie ca și aceea pentru Balzac, care mai târziu era pe cale de-a se transforma într-o monografie despre scriitorul francez, începuse în anii 1919-1920. Pasiunea pentru alchimie în schimb datează din 1925 (cu primul articol „Alchimia” apărut în „Vlăstarul” 2, nr. 6-7, pp. 12-6, revista din liceu la care activa Eliade și putem spune cu siguranță că ideea eliadiană, acum pe deplin acceptată) despre originea chimiei „profane” în pierderea semnificației spirituale a alchimiei, este din aceiași ani, dar va fi suficient documentată doar într-o cărticică tipărită în 1935, „Alchimia asiatică”. Tot din 1925 datează și primele articole de orientalistică (în Orizontul 5 (1925, nr. 42-4, pp. 47-52, Știu tot 1(1925, nr.4;5-8;11), interesul pentru enciclopedismul lui Hasdeu (Naționalismul creiator. Opera lui Hasdeu, în Curentul Studențesc 1 (1925, nr. 5, p.1)), începutul nerespectuoasei polemici cu istoricul Nicolaie Iorga (Iorga, în Vlăstarul 2 (1925) nr.3, pp. 4-7).

Pasiunea pentru orientalistică, istoria religiilor și alchimie, îl determină pe Mircea Eliade să se detașeze de științele naturale și fizico-chimie, iar între anii 1924-1925 publică articole de acest gen în „Orizontul”, „Foaia Tinerimii”, „Universul literar”, „Lumea”, „Adevărul literar”, „Știu tot”.

„Evident neglijam școala și mai pe față ca în trecut. Dar pentru că publicasem în revista liceului „Vlăstarul”, o seamă de articole erudite, pentru că, mai ales, publicasem un articol despre Nicolaie Iorga, care-i plăcuse marelui savant și impresionase pe toți profesorii – mă bucuram de un anumit prestigiu și mi se treceau cu vederea lipsurile. Trăiam o perioadă de euforie. Învățasem englezește ca să-l pot citi pe Frazer, cumpăram tot mai multe cărți de Istoria religiilor și orientalism, instalasem o nouă bibliotecă în mansardă. Cămăruța mea de lucru începe să semene acum cu cabinetul unui erudit din alte vremi. Adunasem peste o mie de volume și, alături de colecțiile pe care le țineam pe unde puteam – pe podea, pe sub pat, peste lădița cu manuscrise – se mai aflau în odăiță insectarele, ierbarele, colecția de mineralogie, un rest din laborator, iar pe pereți plănși pe care copiasem hieroglife și basoreliefuri egiptene”.

Începuse să traducă magazine din limbile germană, franceză și engleză pentru „Orizontul” și „Oglinda lumii” pentru a câștiga ceva bani în plus. Pentru 100 de pagini de manuscris, i se oferea 1000 de lei. „Nu era mult, dar tot mai puteam cumpăra 10-15 cărți cu banii aceia”.

În primăvara anului 1925 își sărbătorește cu câțiva prieteni apariția celui de al o sutălea articol. Deși în toamna anului 1925 elevul Mircea Eliade obținuse la bacalaureat doar media 6,40, preocupările lui de atunci întrecuseră cu mult pe cele ale examinatorilor săi.

De-abia terminase liceul și se lansase în publicistică. Un articol elogios la adresa lui apăruse în „Cuvântul”. Pamfil Șeicaru se arată entuziasmat de „preocuparea cărturească a studențimii, desprinzând, în primul rând, numele celui mai înzestrat: «O serioasă cultură […], o inteligență critică și o vioiciune de stil se întrunesc în articolele studentului Mircea Eliade».”

Însemnările critice asupra prozatorului Ionel Teodorescu nădesc o singură înțelegere literară, o precisă clasificare, care se orânduiesc într-o frază robustă, bine ritmată, luminoasă. Mircea Eliade va fi mai mult decât un nume în critica literară: o tinerească realitate»”.

Departe de a rămâne indiferent la acest elogiu, tânărul decupează articolul și îl trimite unuia dintre profesorii iubiți: Nedelea Lacusteanu.

Într-o „Scrisoare din Universitate”, tânărul student [anonimizat], își amintește cu plăcere de cei mai frumoși și mai rodnici ani petrecuți în liceu. Din acest articol, elevii de la „Spiru Haret” au învățat că „important nu e numărul cărților citite, ci alegerea lor judicioasă, pătrunderea esenței, lectura cu creionul în mână și caietul alături, zi de zi, fără să te grăbești, fără să sari pasajele obscure « Îmi amintesc ce tristă mi s-a părut toamna și iarna celui dintâi an universitar: dimineți reci în care învățam germana, ignorată în liceu din pricina multelor romane inutile. Sau primăvara aceluiași an, sfârșită alături de o umilă geometrie după care Poincaré, Timens și „Expunerea cunoștințelor matematice” a lui Theon din Smirna îmi erau întru totul accesibile.

Prietenii mei din liceu mai au destulă vreme să țeasă cu texte bune spărturile pe care neglijența lor le-a tolerat în cultura personală. Nu le cer mult, numai cinci cărți în jurul cărora vor trebui să mediteze, să încerce raționamente largi, să memoreze nume și bibliografie, să adune note, să facă extrase, rezumate, critici, cinci cărți de au, alături de atâtea romane, bune pentru dudui și convalescenți»”.

Asemenea marilor renascentiști, Eliade dorea să îmbrățișeze toate domeniile de cercetare. Enciclopedismul său se manifesta prin nenumărate proiecte de opere și prin exaltante perspective, fiind fascinat de umanismul acestei perioade rodnice.

Interesele sale enciclopedice se concentrează în „Memoriile unui soldat de plumb”. Se „răzbună ” pe singurătate și pe timiditatea sa liceală, scriind romanul „Romanul adolescentului miop”, unde recunoaștem chiar din titlu, una din caracteristicile tânărului autor. Pentru a-și masca „slăbiciuni” și nesiguranțe, cultivă cu succes autoironia. Atitudinile de „enfant terrible” sunt și ele de un tip special: „De mult mă învățasem să-mi domin dezgustul, izbutind să mănânc, pe rând, pastă de dinți, săpun, cărăbuși, muște, omizi. Când vedeam că pot mesteca și înghiți o insectă sau o larvă, fără ca să mai simt repulsia normală în stomac sau în gâtlej, treceam la un exercițiu și mai îndrăzneț. Îmi spuneam că o asemenea stăpânire se sine deschide drumul către libertatea deplină. Lupta contra somnului, ca și lupta contra comportamentelor normale, însemna pentru mine, o încercare eroică de a depăși condiția umană. Pe atunci nu știam că acesta era tocmai punctul de plecare al tehnicilor yoga.”

Constantin Noica a scris un vibrant elogiu al acestui adolescent tânăr exemplar, în cultura europeană: „Întocmai lui Eminescu, a cărui tinerețe nu ne sfiim s-o înecăm, Eliade tânărul dovedește o extraordinară «ordine» în cele proprii, față de dezordinea în cele impuse din afară. Întrucât un asemenea simț al ordinii este întregit de unul întru totul remarcabil al «compoziției», cu o surprinzătoare imaginație și cu setea de cunoaștere științifică totală, se poate spune că e vorba de o tinerețe exemplară.”

2. MIRCEA ELIADE – STUDENTUL (1925-1928)

„Cei trei ani de studenție ai lui Mircea Eliade sunt de o extraordinară bogăție spirituală. Mii de premianți ai liceelor noastre nu au reușit să facă, întreaga lor viață, ceea a realizat, ca student, acest „băiețandru”, absolvent cu o medie mediocră a examenului de bacalaureat în octombrie 1925”.

Cultura, spiritul enciclopedic, nebănuita putere de muncă, originalitatea, caracterizăm această personalitate în formare încă din ultimele clase de liceu, în ciuda numeroaselor corijențe.

Lecturilor, în italiană, franceză, engleză și germană li se adăugase – de pe atunci – învățarea limbilor orientale: persana, ebraica și sanscrita.

Stilul de muncă era deja format. Aceeași voință și îndârjire, aceeași dorință de autodepășire, poate mai multă disciplină în studiu.

Acești ani sunt trăiși cu febrilitate, la cea mai mare tensiune. E o „ardere” continuă, o pasiune titanică în tot ceea ce făcea: lecturi, călătorii, creații personale, proiecte. Chiar dacă nu ajunsese celebru, era foarte cunoscut și apreciat, prin cele peste trei sute de eseuri de orientalistică, istoria religiilor, filosofie, istorie și critică literară românească și universală.

Scrie despre filosofia românului Vasile Conta, despre viața lui J.J. Rousseau, despre Ibsen, Diderot, Hasdeu, Papini, Anatole France, Ossendowski, etc.

În 1925 a citit epopeea lui Ghilgameș și anumite comentarii erudite. Mai mult de 6 articole sunt consacrate acestui subsicat.

Urmează cercetările sale despre poema creației, Enuma Elish, îl atrage tema potopului, după care trece la Egipt, iar spre sfârșitul anului, îl găsim ocupându-se de alchimie și de originile chimiei.

Anului 1926 îi aparțin articolele citate despre mistere, despre Orfeu și „inițierea orfică”, despre magie și metapsihologie. O serie de articole prezintă unele texte despre potop (Enuma Elish, Geneza, Satapatha brâhmana, Haripurâna, Mahâbhârata, Bhaquavatapurâna, texte grecești, teme de ambient etnologic – Asia, Australia, Malarzia, America, etc). Mircea Eliade îmbogățise spiritualitatea românească prin „Itinerariul spiritual”, definitivase „Romanul adolescentului miop” și redactase urmarea acestuia, „Gaudeamus”. Toate acestea făceau ca Universitatea și lumea ei să nu reprezinte – la fel ca pentru majoritatea colegilor săi în primele săptămâni de studenție – o „terra incognita”.

Profesorii (P.P. Negulescu, C. Rădulescu, Mircea Florian), nu prea îl entuziasmează, deoarece în nici unul din ei nu vedea „setea de cunoaștere a lui Faust”.

Se apropie, oarecum. Cu Mircea Florian, cu care discută în afara universității, cutreieră împreună librăriile pentru a cumpăra cărțile necesare bibliotecii seminarului. E fascinat de Nae Ionescu, care preda logica și metafizica și ținea un seminar de istoria logicii.

Colegii, cunoscându-i activitatea științifică și publicistică, se vor convinge, în curând, în mod direct, că solida pregătire filozofică și literară a lui Mircea Eliade nu era o legendă.

Iată cum s-a întipărit în memoria savantului de mai târziu participarea sa la o discuție despre Presocratici în seminarul lui P.P. Negulescu, când a vorbit cu pasiune despre influențele orientale: „Cred că m-a remarcat, dar intervenția mea nu i-a făcut o impresie favorabilă”. Nu-i plăcea ca studenții să introducă în discuție puncte de vedere, pe care el, profesorul, nu le socotise vrednice să fie discutate. Nu-i plăcuse, desigur, nici felul cum vorbisem: repede, înflăcărat, fără plan, uneori bâlbâindu-mă și având aerul că ce spun este extrem de important pentru înțelegerea gândirii grecești”.

Încă înainte de a intra la Universitate, Eliade citise enorm. Se păstrează încă zeci de caiete conținând „rezumatul” cărților „înghițite”, citate, „discuții” în contradictoriu cu tezele unor filozofi și literați, reflecții sugerate de opera unui scriitor obscur sau celebru.

În 1927, vorbind despre Iorga, despre care a citit foarte mult și care reprezenta un exemplu în adolescența sa, Eliade „trece în revistă” varietatea cărților parcurse cu el însuși: „Ochii s-au adâncit în orbite, pleoapele s-au întunecat, fruntea s-a răsturnat tot mai mult. Cărți cu versuri, prelungi infolii, zâmbitoare Berträge, severe Archive fűr…, ispititoare, octavo englezești cu hârtie poroasă și mireasmă rară, micuțe volume spaniole, cu coperte înflorite, au fost țintuite și supte în ceasuri puține. Ochii le-au cutreierat poftitor, le-au mângâiat trupurile. Pumnul a alergat spasmodic pe colile de alături, purtând condeiul”.

Memorialistica eliadescă ne destăinuie concret unele din aceste lecturi, pasiunea cu care erau receptați anumiți scriitori, indiferența față de alții.

Știm, de exemplu, că în iarna anului 1926 a citit „cu furie” câțiva filozofi: Kant, Bacon, Malebranche, precum și cărțile de istoria religiilor ale lui Salomon Reinach și Frazer. La un moment dat aflăm un „secret”: „Autorii mei favoriți: Papini, Hasdeu, Iorga, Balzac, Fabre”.

Câteva luni după aceea acestor preferințe li se vor adăuga altele: Novalis, Dostoievski, Knut Hamsun, Kierkegaard. Cărțile de orientalistică și istoria religiilor ale lui Pettazzoni, Tucci, vor fi parcurse cu aceeași pasiune ca și beletristica.

Bucuria de a-și vedea tipărite primele scrieri o avusese încă de la 14 ani. Debutului în „Ziarul științelor populare„ s-a urmat colaborarea la „Vlăstarul”, „Știu tot”, „Orizontul”, „Universul literar și artistic”, „Curentul studențesc”, „Lumea – bazar săptămânal”. În anii studenției continuă să semneze în aceste publicații, precum și în: „Foaia tinerimii”, „Sinteza”, „Est-vest”, „Viața literară”, „Pasul vremii”, „Gândirea”.

Deosebit de importantă este activitatea desfășurată la „Revista universitară”, înființată, în primul rând, datorită intervenției sale. Solicitarea și strângerea articolelor, supravegherea tipăririi, corectura și difuzarea erau în sarcina sa. Experiența acumulată la „Vlăstarul”, revista liceului „Spiru Haret”, al cărui secretar de redacție fusese, i-a folosit în mare măsură.

Publicase în revistele enunțate mai sus, articole despre scriitorii orientali, despre personaje istorice care îl fascinează, ca Regina Hatshopsitu, despre cărți care stârniseră numeroase controverse, ca „Bêtes, hommes et dieux” a lui Ossendowski, sau „Le mystère de Jésus” a lui P.L. Conchoud.

În primăvara anului 1926, îl vizitează pe Panait Moșoiu, un bătrân „sfătos”, cu „figura lui tolstoiană”, vizită care face subiectul unui articol înflăcărat, publicat de Eliade în „Curentul studențesc”, o gazetă pe care o scotea la câteva luni o dată Ionescu Muscel, și la care colaboraseră profesori universitari, în frunte cu Rădulescu-Motru: „«Curentul studențesc» avea drept program lozinca: «Studenții la sate!» și asta îl atrăsese îndeosebi pe Motru. Dar gazeta a dispărut repede. Am avut însă satisfacție să văd că articolul meu, care îi plăcuse grozav lui Panait Mușoiu – era primul articol despre acest anarhist solitar publicat într-o foaie burgheză – , a fost reprodus de mai multe gazete de provincie”.

MIRCEA ELIADE ȘI NICOLAE IORGA

Unul dintre oameni cei mai admirați de Mircea Eliade, în tinerețe și totodată cel de la care s-a inspirat mult, a fost compatriotul său, profesorul Nicolae Iorga (1871-1940). Cunoscut în primul rând ca istoric, el a fost de asemenea și critic literar, conducător politic și multe altele. Numit adesea enciclopedist și poligraf, Iorga a fost unul dintre cei mai fecunzi scriitori din toate timpurile, cu o bibliografie de aproape 800 de cărți și articole. În 1913, de exemplu, a publicat 33 de cărți și între 1920 și 1940 aproximativ 500 de volume văd lumina tiparului sub semnătura sa.

Emil Cioran, prieten apropiat cu Eliade, timp de aproape 5 decenii, a scris despre „pasionata” admirație a acestuia pentru Iorga într-un articol – contribuție publicat cu prilejul aniversării celor 60 de ani împliniți de Eliade (1967): „Eliade îl admira așa cum se admiră elementele naturii în sine, pădurea, marea, câmpiile, fertilitatea, tot ce germinează, proliferează, încolțește și se impune.”

Mai mult, Eliade însuși, vorbește în memoriile sale despre admirația avută în prima tinerețe pentru „acel mare om”. El spune că era „un admirator fanatic” al lui Iorga și că într-o vreme acesta a fost „profesorul pe care l-am admirat cel mai mult, personalitatea aleasă ca model și a cărui viață și operă au jucat un rol aproape magic în și după perioada adolescenței mele”. Îl numește apoi „acel uriaș la umbra căruia tânjeam să cresc, să mă maturizez…”

Tânărul Eliade regretă că marele Iorga e înțeles numai pe jumătate de cei care nu-i citesc nici cărțile, nici articolele: „V-am citit și am înlăturat o prejudecată, v-am auzit și am înlăturat-o pe a doua, am cugetat și v-am înțeles. Și atunci s-a făcut lumină în cugetul meu și m-am așezat la lucru.”

Între notele de lectură ale anului 1924 se află vreo zece cărți scrise de Iorga: Oameni care au fost, Observații asupra istoriei antice, Ca să fim mai tari în ceasul de azi, Cărți reprezentative din viața omenirii, Ernest Renan, Relations entre l’Orient et l’Occident, Contra tânguirilor d-lui Tocilescu, Paul Bataillard, Jules Michelet, Istoria poporului român.

În „Cronica culturală”, publicată în același an în „Vlăstarul”, elevul Mircea Eliade își exprimă, fără echivoc, entuziasmul: „Dl. Iorga și-a îmbogățit bibliografia cu încă jumătate de duzină de cărți din care reținem admirabilele Choses d’Orient et de la Roumanie, Histoires des Croisades și a doua serie de Etudes des Roumains.”

Primul articol consacrat în exclusivitate marelui savant e conceput tot în 1924. Entuziasmul și euforia tânărului autor sunt ieșite din comun. Ne este prezentată prodigioasa activitate a unei „culmi de cremene ce se înalță deasupra munților de rând.”

Este subliniată, încă de la început, patima scrierilor sale care deschid noi căi în istorie. Cele 40.000 de documente editate de Iorga în primul sfert al secolului nostru îl impresionează pe tânărul Eliade. Personalitatea sa enciclopedică nu poate fi comparată decât de cea a lui Hasdeu: „Unul din meritele capitale ale lui Iorga este acela de a fecunda mintea cititorului cu o sumedenie de vederi noi, idei inedite, concepții originale. Posedat de daimon , sclipitor, spontan, precipitat, sănătos, entuziasmat, blestemând călugărește și urând tot ce nu-i place din sufletul său, ființă din ființa sa. Egocentrismul acesta, aproape egoism, care copleșește, înăbușe totul, personalități ca și epoci, e o caracteristică a lui Iorga. Aduceți-vă aminte că Iorga este o culme pe care șuieră vântul și se rostogolesc troienele. E un munte și se cade oare să vedem într-însul numai văgăunile?”

Venerația fața de idealul său este desprinsă din fiecare rănd al acestui prim articol, se va spulbera cu prilejul celui de-al doilea, iar treptat o să revina in eseurile următoare.

Între 1925 și 1927 Mircea Eliade a publicat șase articole despre Nicolae Iorga. Primul, numit simplu: „Iorga” , a apărut in „Vlăstarul” și în mod evident a atras atenția pozitiv asupra sa – Eliade nu avea nici 18 ani și era elev in ultima clasă la liceul „Spiru Haret”.

Însă acesta nu era în întregime necritic.Scopul principal al acestui eseu este de a-l lăuda pe Iorga pentru „măreția” sa, care pentru tânarul Eliade pare să rezide , în special, în „spiritul, intelectul, cugetul” omului și de dimensiunea absolută, de importanța covârșitoare a capacității , a debitului lui Iorga și că-l privește nu ca pe un om obișnuit , un muritor de rând, ci ca pe unul aparținând rarei categorii a „eroilor” sau „ființelor superioare”.

Al doilea articol, apărut la începutul anului 1926, este o privire critică asupra cărții lui Iorga care tocmai apăruse: „Essai de synthese du l’histoire de la humanite”

Acest articol critic, publicat in „RevistaUniversitară” la care activase Eliade în acea perioada, va stârni o serie de controverse.

Încă de la inceputul recenziei, tânărul mărturisește că e familiarizat cu vastitatea operei lui Iorga.Îi citește regulat articolele din „Ramuri” si „Neamul Românesc” literar, studiile din „ Revue historique du Sud-Est europeen” și din „Revista Istorică” , din colecțiile „Semănătorul” și ale „Arhivei” din Iași. Urmărește cu atenție „Introducerile din studii și documente” , conferințele de la Sorbona, polemicile cu Tocilescu și Săineanu din „Noua Revistă Română”. Aceste precizări de inceput sunt făcute „ca nu cumva să se socoteasca notițele acestea drept niște invecinate și dușmănoase ințepături, pornite din prejudecăți sau ignoranță”

Adânca sa dezamăgire este evidentă încă de la inceput. Identificându-se ca unul dintre cei mai atenți și devotați cititori ai lui Iorga si aratând că sperase ca volumul să releve o nouă fațetă a personalității lui Iorga, matura sa putere de sinteză, Eliade nu găsește această carte mai bună decât oricare dintre cele 500 de volume pe care le-a dat savantul.

Defectele sale care –spune Eliade- se găsesc din abundență în toate cărțile, sunt aici destul de numeroase. Această balanță între bine și rău nu este de admis intr-o lucrare de vârf, cum se presupune că ar trebui să fie sinteza.

„Făcând puțină paradă de erudiție”, Eliade îi reproșează savantului necunoașterea directă a documentelor caldeene, egiptene si persane. Autorului sintezei îi era străin și „spiritul asiatic”, deoarece discută faptele din istoria Europei la fel ca și pe cele ale istoriei Asiei.

Tânărul îl „acuză” pe Iorga de „dezorientare in bibliografie” pentru că nu îi erau cunoscute lucrările recente ale lui Reinade, Maret, Frazer și Pettazzoni.

După trei sferturi de recenzii destul de tăioase, un paragraf final se referă și la merite: „Nu spun că volumul n-are insușiri. Se găsesc chiar pagini frumoase la istoria grecilor și românilor, unde autorul a putut să consulte izvoare directe. Ca să le vădești însă, trebuie să lucrezi ca într-o mină: să cercetezi tone de minerale ca să te alegi cu câțiva bulgări de aur. O muncă inutilă pentru cetitorul nespecializat, căruia , de altfel, îi e adresata „ Sinteza.”

Cu alte cuvinte, eșecul lui Iorga tinde să creeze îndoieli asupra ambițiosului program pe care Eliade pare să-l fi avut deja întocmit pe viața. Dacă Iorga n-a izbutit să împlineasca o sinteză în studiile istorice cum ar putea Eliade spera s-o faca vreodata ?

Reacția la aceasta insolită critică la adresa marelui cărturar Iorga, semnată de cineva care se numește „Mircea Eliade, student la Filozofie”, a fost rapidă și usturătoare. Eliade spune in autobiografie că Iorga a telefonat profesorului Gusti, care de asemena colaborase la „Revista Universitară” , comunicându-i cât era de indispus: „Îți mulțumesc dragă colega, că ai colaborat la aceasăa revistă unde sunt injurat birjărește!”40

În „Neamul Românesc” , Iorga a publicat , după aceea, un scurt articol la 1 aprile 1926, intitulat „Mai multă omenie!” unde, printre altele, făcea aluzie la „fițuici în care studenții împroașcă cu noroi pe proprii lor profesori.”

Șase-șapte luni mai târziu apărea în „Cele trei Crișuri” un articol al lui V. Bogrea: „Domnul Mircea Eliade , «student la filozofie» , și «Essai du synthese de l’histoire de l’humanite» a d-lui Iorga sau Ce n-a citit d-l Iorga și ce a citit d-l Mircea Eliade. O glumă tristî” .Era o lecție dură dată de un erudit unui tânăr inflăcărat.

În urma publicării articolului său, Eliade este nevoit să se retragă dintre colaboratorii „Revistei Universitare”. O notiță despre demisia sa apare și pe spatele revistei , nr. 4 (aprilie 1926, p. 145) care s-a dovedit a fi și ultima apariție. Aici el menționează că s-a retras deoarece alți colaboratori au prea mult de suferit din cauza lui.” Cât despre cele ce am scris în articolul meu, continui să le consider corecte, atâta vreme cât nu au probe contrarii” -adaugă el. Singura altă supărare pe care a avut-o Eliade cu Universitatea a fost ca un premiu în numerar, de câteva mii de lei, câștigat pentru o lucrare de seminar, i-a fost retras.

Eliade mărturisește în „Memorii” că recenzia sa e singura apăruta despre acea carte : „Sinteza” lui Iorga n-a fost recenzată , probabil fiindcă nimeni nu dorea să riște a fi pus în situația lui Eliade-adică a deveni centrul atacurilor admiratorilor entuziaști ai lui Iorga. Decât să-l critice pe Marele Om, au preferat sa pastreze tacerea.

„Nesăbuitul” tânăr Mircea Eliade a fost, cu siguranță, singurul om care a spus ceea ce știa oricine, însă tinerețea lui l-a făcut vulnerabil față de mânia susținătorilor lui Iorga. Niciunul dintre cititorii lui Eliade n-a incercat cu adevărat să-i respingă obiecțiile sau să dovedească mareția „Sintezei”. Mai degrabă au folosit tactica diversionistă de a-l ataca pe Eliade personal pentru obrăznicia sa. Nicolae Iorga mai apare în încă patru articole ale lui Eliade. În toamna lui 1926 când Eliade, la 19 ani, este student în anul doi al Universitatii din București, începe să scrie regulat la „Cuvântul”. Primul său editorial publicat se numea „Noi și Nicolae Iorga” și se menționează că ar constitui fragmente din introducerea la cartea (nepublicata încă) „Citindu-l pe Iorga”

În acest foileton, Eliade îndrăznește prima încercare de a-și caracteriza generația – proiect pe care urma să-l continue până la epuizare în renumitul „Itinerar Spiritual”. Comparând acest articol cu precedentul, despre Iorga, se observă ca Eliade încetează a se mai identifica cu cronicarul universal și se privește ca pe cel ce reprezinta spiritul generației precedente. Și , cum se întâmplă întotdeauna, „tânăra generație” trebuie să aibă spirit critic față de cei vârstnici, pentru a-și defini astfel propria personalitate și valorile, pentru a-și dobândi independența.

Acest articol este semnificativ, de asemenea, și pentru că ilustrează modul în care Eliade evoluează ca reprezentant al generației sale, rol pe care și-l va asuma extrem de clar în anul următor.

Între 5 martie și 1 aprilie 1927 M. Eliade va publica încă 3 articole alcătuind tot capitole ale presupusei cărți „Citindu-l pe Iorga”.

Primul, „De la Hermes Irismegistos la Nicolae Iorga” , un fel de „fenomenologie” de poligrafie enciclopedică, este continuat de un al doilea, în care-l caracterizeaza pe Iorga în funcție de aceasă fenomenologie, iar în al treilea, Eliade își rezumă poziția critică luată în „Revista Universitară” , tot referitor la „Sinteza”.

Eliade iși dă seama că Iorga nu citise tot ceea ce citase , ca „a răsfoit enorm” , dar a citit extrem de selectiv: prefețe, prime și ultime fraze de capitole și mai ales indexuri. Și oricum, Iorga nu are vreme să citească, spune Eliade, pentru că el trebuie să scrie. După Eliade, Iorga are vaste lecturi in două domenii: istorie și literatuă.

Ca o consecința de-a fi scris acest foileton critic indrazneț, Eliade este aspru certat de directorul și editorul „Cuvântului” , care era un admirator al lui Iorga, așa cum vom afla în continuarea lucrării de față, pasajul referitor la activitatea la „Cuvântul” a lui M. Eliade.

Eliade l-a criticat pe Iorga deoarece, ca reprezentant al noii generații, a putut vedea defectele „parintești” ale predecesorilor

M. Eliade a avut oroare de diletantism toata viata si daca bibliografiile operelor sale științifice ( „Yoga” , „Samanism” , etc.) sunt , probabil, tot atata de intinse ca si cele ale lui Iorga , el nu a răsfoit doar introducerile și indexurile, ci „ a aprofundat o enormă cantitate de cărți și articole”, după cum o atestă nenumăratele articole din reviste și cunoașterea amănunțita a subiectelor”

Nicolae Iorga i-a folosit lui Eliade atât de exemplu pozitiv cât și ca negativ. Și dacă Eliade nu a realizat atât de mult cantitativ, cum a făcut-o modelul său, în schimb, evitând grețelile semnalate atât de devreme , in 1926-27, a izbutit să construiască o mai expresivă și durabilă unitară operă.

Cu toate că Nicolae Iorga și Mircea Eliade n-au mai fost niciodată prieteni , marele istoric va continua să-i platească bursa de 120 de lire pe an, când Mircea Eliade se va afla în Italia.

ACTIVITATEA LA „CUVÂNTUL”

Afirmat deja in publicistică, prin revistele la care a colaborat pâna să fie chemat la redacția „Cuvântului” , putem găsi deja în Eliade un jurnalist cu ceva experiență în domeniu.

Își incepe activitatea la acest ziar imediat după scandalul cu critica despre Iorga publicată în „Revista Universitară”.colaborează la „Cuvântul” la îndemnul lui Pamfil Șeicaru care, cu fiecare ocazie, îi laudă cultura și talentul literar.

Primele articole care îi apar sunt două foiletoane: unul despre experiența religioasă și altul despre cartea lui Carlo Formichi, „Il pensiero religioso nell’ India antica”

„Cuvântul” se face cunoscut , în primul rând , datorită colaboratorilor săi” Cezar Petrescu, Lucian Blaga, Perpessicius, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, S. Breazul , O. W. Cizek și mulți alții.

Încă din decembrie 1926 , Mircea Eliade devine redactorul publicației având datoria de a scrie câte două foiletoane săptamânal , precum și variate note și informații pentru pagina literară.

Salariul care i se fixase era de 4000 lei lunar.

Când era elev de liceu, mai lasă să se strecoare , din când în când (sub semnătura proprie , nesemnat sau sub pseudonim), câte o adaptare, un articol de știința popularizată, compilații unde spiritul critic și originalitatea erau nesemnificative

Ca student, devine mai exigent cu manuscrisele incredintate tiparului. Cu excepția unui singur text („ Ciudățenii și anecdote din viața lui Balzac” , „Știu-tot”, noiembrie 1925) , nu vom mai găsi astfel de adaptări și prelucrări. Chiar și acest articol fusese predat revistei înainte de bacalaureat.

Dintre scriitorii români discutați și analizați în mod critic, emițând păreri originale, aducând argumente pertinente, se află o gamă variată, aparținând unor diferite modalități stilistice: spătarul Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, B.P. Hașdeu, Victor Anestin, N. Iorga, V. Pârvan, Ovid Densușianu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Minculescu, Adrian Maniu, Paul Zarifopol, Gib I. Mihăiescu.

În preajma Crăciunului, deoarece secretarul de redacție îi ceruse o „bucată literară” pentru numărul de sărbători, Eliade îi duce un fragment din „Romanul Adolescentului Miop”, care ăparuse pe o pagina a „Cuvântului” : „..această manifestare literară, deși i-a nedumerit pe unii dintre profesorii mei, m-a inălțat brusc în ochii colegilor” Publică apoi în „Cuvântul” o serie de foiletoane intitulate „Oamenii din cărți”, despre unele personaje care l-au interesat „cândva” : Sixtine, Brand, Martin Edeu și chiar Adam și Eva din „Cartea fericirii”.

Era atât de apreciat de colegii de redacție și chiar de director incât hotărâseră să-l facă unul de-al lor , anume gazetar, adică să scrie articole neliterare, dar se impotrivise Nae Ionescu care le-a spus: „Lăsăți-l să-și termine întâi studiile”.”N-aș fi acceptat niciodată, și cred că și Enacovici s-a convins repede că nu sunt pregătit pentru meseria de gazetar. În primul rând, nu-mi dădeam seama de ce se poate publica într-o gazetă. Când scriam un articol, încercam să spun tot ce credeam eu că merită să fie spus, fără să mă gândesc la <politica gazetei> sau la propriul meu interes” Acest stil al lui Eliade , această sinceritate în a spune tot ceea ce gândește îi va aduce din nou conflicte.

Începuse o serie de foiletoane sub titlul: „ Citind pe Iorga”. Primul foileton se intitula „ De la Hermes Trismegistos la Nicolae Iorga” și era despre poligrafia lui Iorga. Din al treilea foileton incepea citica, analiza „ metodei” lui Iorga, comentându-i lipsa de interes pentru filozofie, pentru minta sa „asistematică”. Deoarece redactorii de la „Cuvântul” erau admiratori înfocați ai lui Iorga, a fost aspru certat de Pamfil Șeicaru; i se interzise sa mai scrie despre Iorga in „Cuvântul”, urmând ca pe viitor toate manuscrisele să fie citite de Nae Ionescu sau Pamfil Șeicaru.

Intenționase să-și dea demisia de la „Cuvântul”, dar la sfatul lui Nae Ionescu, rămase: „ Fă cum crezi , mi-a spus. Dar dacă la vârsta dumitale nu știi să primești o lecție de la un om mai bătrân ca dumneata, nu e semn bun […] Ceea ce spui dumneata despre metoda lui Iorga e just, dar asta trebuie elaborată într-un studiu, într-un foileton, o asemenea critică poate fi confundată cu un pamflet…”

După o perioadă când și-a cenzurat articolele, își reia obiceiul criticii, de această dată despre primul volum din „întunecarea” de Cezar Petrescu, un foileton destul de dur, apoi unul împotriva lui Arghezi, în urma căruia Dem. Teodorescu a publicat în „Adevărul” o notiță răutăcioasă , iar Eliade i-a răspuns obraznic. Este din nou certat de Pamfil Șeicaru, pentru că cei doi, Cezar Petrescu și Dem. Teodorescu, erau colaboratorii lor.

În ciuda polemicii sale cu Cezar Petrescu, va rămâne cu acesta bun prieten, mai ales după întoarcerea lui Eliade din India. Dedicatiile reciproce, din cele câteva scrisori păstrate , redau „ceva” din strânsa lor amiciție. Mircea Handoca amintește de una dintre acestea, de fapt propoziția lui Camil Petrescu, scrisă din Italia, pe o carte poștală ilustrată adresată prietenului drag: „mi-e dor să ne certăm”

Articolele lui Eliade nu sunt improvizații. Scrisul reprezintă pentru el o chestiune vitală, de aceea nu acceptă compromisul și complezența.

Ironizează tipul funcționarilor culturali ai vremii: „Neavând dușmani, li se deschid toate porțile și e chemat la toate mesele. Ei ajung mai toți profesori universitari sau directori de reviste cultural-literare, se imbogățesc și viețuiesc mulți ani în pace și fericire, între prieteni, prietene, articole, cărți și polemici gingașe. Despre ei se spun multe lucruri frumoase și lăudabile.”

Vom întâlni în articolele sale o pledoarie pentru studiile de sinteză, fără a nega lucrările filologice, care disciplinează spiritul cercetătorului, îl indeamnă să nu fie superficial. Cu toate acestea, „oricâte greșeli de amănunt ar avea, o sinteză fecundează cultura și îi deschide orientări, mai mult decât o bibliotecă ticsită cu documente.”

Din literatură universală se oprește asupra lui Papini, Dostoiewski, Croce, Anatole France , Gentile, Jack London, Panzini, Unamuno, Brandes, Blasco Ibanez și mulți alții, fie prin portrete sintetice, fie prin analiza unei opere reprezentative.

„Miturile și legendele orientale” este titlul unei rubrici alimentate unui ins sir de tânărul publicist care familiarizează cititorii cu literatura egipteană, asiro-babiloniană, sanscrită si ebraică.

Studiile si recenziile de orientalistică si istoria religiilor discută personalitatea lui Rudolf Steiner, Petazzoni, Inci, Buonaiuti, Farinelli, Formichi. Începuse încă din liceu corespondența cu acești savanți care-i apreciau strădaniile.

După ce-i expediase lui Giovanni Papini cele căteva eseuri pe care i le consacrase, primește de la acesta o memorabilă scrisoare în limba franceză) adresată: „ Dragului prieten necunoscut”. Scrisorile lui Buonaiuti erau și ele destul de prietenești: „ Fratele meu drag”, „Dragă prieten și frate”, „Prieten drag”. Carlo Formichi, încă din 1926 îi scrie cu caldură, iar epistolele lui Vitorio Macchioro încep cu „Dragă prieten” sau „Dragă Mircea”

Studentul publicist e la curent cu tot ceea ce apare, citește cu atenție și recenzează cu conștiinciozitate reviste românești și străine, selectează și popularizează , elogiază si critică în special din „Viața Românească”, „Viața literară”, „Ramuri”, „Societatea de mâine”, „Ideea Europeană”, „Familia”, „Roma”, „Ricerce religiose”, „Bilychuis”, „Archivo di storia della scienze”, „Acheron”. Preocupările de istorie a științelor încep să apară după contactul cu opera a doi prestigioși reprezentanți ai acestei noi discipline: Sarton și Aldo Mieli. Se adresează lor personal pentru a-și elucida întrebările ce-l frământă , primește personal răspuns și scrie câteva recenzii.

În „Cuvântul” din 1 decembrie 1927, M. Eliade publica o notă despre „Acheron”, revista de istoria științei, fondată și condusă de Aldo Mieli. Recenzantul constată, cu tristețe, că nu apăruse până atunci un articol asupra istoriei științei în România.

Nota lui M. Eliade declansează interesul lui Valeriu Bologa. Acesta i se va adresa la 2 decembrie 1927, din Cluj, trimițăndu-i publicațiile Institutului și arătându-i că, deoarece interesul in țara noastră, pentru istoria medicinei și a științei e foarte slab, „sunt fericit de a găsi în dumneavoastră un adept”.

Încântat de noul său prieten , Eliade iși va exprima bucuria la 9 decembrie 1927 comunicându-i – printre altele- și despre proiectul unui Institut de istorie a științelor, relatându-i că a discutat despre aceasta și cu Octav Onicescu, mare iubitor al științei și filologiei Renașterii.

„Poate voi publica în cursul anului viitor considerații asupra alchimiei orientale sau o sinteză istorică asupra intregii evoluții alchimice, pentru vreo revistă de cultură românească, toate acestea rămân simple doruriă și nostalgii atâta timp cât nu există un cerc de sudii în jurul istoriei științelor,cât timp nu știu dacș sinteza mea va găsi o revistă care s-o publice”

Din cele peste 20 de scrisori ale lui Bologa, Mircea Handoca amintește una din 19 octombrie 1928, un pasaj, prin care profesorul clujean intuiește în tânărul său prieten pe viitorul savant, capabil de magistrale studii de sinteză: „Dumneata, cu capul dumitale filosofic si sintetic-fără compliment- și bună doză de curaj pe care o ai, poți îndrăzni să te avânți spre o sinteză a istoriei alchimiei. Și sunt convins că o vei face cu succes. Dar cred ca e utilă și munca noastră pregătitoare, a celor care deocamdată ne-am pus ca țintș cunoașterea istoriei științifice la noi acasă și alcătuirea unui fel de inventar al muncii științifice românești.”

Peste câteva zile va apărea în „Cuvântul” sub semnătura lui M. Eliade, un vibrant elogiu la adresa studiilor lui Valeriu Bologa și la activitatea Institutului de Istoria Medicinei din Cluj.

Studentul Eliade, redactor la „Cuvântul”, încă din primul an de Universitate dovedește că știe și literatură. Dovada o va face atât prin publicarea de nuvele și alte articole literare în „Cuvântul” cât și la alte reviste la care colabora.

Beletristica propriu-zisă e „inaugurată” prin „Întâmplarea”, o nuvelă premiată la concursul literar al revistei „Foaia Tinerimii”. Apariția ei coincide cu începutul primului an de facultate. Urmează nuvelele „Idila”, „Eva”, „cel care trebuie ascultat”, „Omul care a voit sa tacă”; următoarele au fost și publicate: „În întuneric” ( „Universul literar”), „Dedicații” („Cuvântul”) , „Iubirea prietenului meu” („Sinteza”), „Treizeci și unu decembrie” , „Răsărit pe mare”, („Est-Vest”), „Maddalena”, „Tatal” („Viata literară”).

Amintim concluzia lui Ion Balu, unul din exegeții creației sale de debut: „La douăzeci de ani, M. Eliade era un scriitor format, stăpân pe mijloacele artei lui, gata să intre in competiție cu prozatorii de seamă ai epocii.”

Colaborarea la „Cuvântul” continua și puțin mai încolo când pleacă in Italia și mult mai târziu, când se dedică Indiei, așa cum vom vedea pe parcursul lucrării. Putem spune că aceste experiențe cu străinătatea fac subiectul unor articole care îi vor ridica pe culmile gloriei sale de publicist, orientalist, istoric al religiilor, romancier, critic existențialist și lista ar mai putea continua. Este de remarcat, „Itinerariul spiritual” care a făcut furori mai bine de un deceniu, fiind publicat în totalitate și exclusivitate în „Cuvântul”. Este momentul în care l-au cunoscut sa admită faptul că e un „ales” , un viitor savant. Creația sa la o vârstă destul de tânără e o dovadă destul de clară.

PRIMELE CONTACTE CU ITALIA

Unul dintre visele studentului M. Eliade era acela de a cunoaște personalitațile internaționale despre care scrisese și cu care coresponda înca din liceu.

Ocazia se ivise între 14 aprilie și 10 mai1927 când liceul „Spiru Haret”, unde studiase, a organizat o excursie în Italia. Ca fost elev, participă și el, deși cu 20.000 de lei, necesari pentru această călătorie, erau un sacrificiu destul de mare pentru familie, dar mama sa nu ezită să îi dea.

De la vizitarea orașului Zagreb, la portul Triest, ajunge în cele din urmă la Veneția unde scrie „Jurnale de călătorie”, păstrat în 3 foiletoane apărute în „Cuvântul” la 27 aprilie, 1 și 4 mai 1927, pentru că el, deși departe, trebuia să-și continue activitatea la „Cuvântul” având obligația să trimită saptămânal două foiletoane.

De la Ravenne, care l-a impresionat în mod deosebit, ajunge la Florența, unde stă vreo 3-4 zile având astfel ocazia să-l viziteze pe Giovanni Papini. Interviul cu el va fi publicat de Perpessicius în „Universul Literar”, împreună cu o fotografie cu „o dedicație cordială” pe care Eliade o primise de la savantul italian.

Impresia pe care i-a făcut-o întâlnirea față în față cu Papini, aflăm din Memorii: „Și m-a primit așa cum îl știam din fotografii: cu cămașă fără guler și fără cravată și cu țigara în colțul buzelor. Era mai urât decât mi-l închipuiam, dar m-a impresionat grosimea lentilelor”.

Eliade îi mărturisește că atât de tare l-a izbit, citind „Un om sfârsit” încât atașează un capitol „Romanului adolescentului miop”, intitulat „Papini, eu și lumea”, doar că avea teamă de a nu fi considerat acest capitol, publicat in :Viața literară”, o copie a scrierii lui Papini. Dar motivul pentru care a atașat acest capitol , spune Eliade, este datorită marii sale pasiuni pentru Papini și pentru scrierile sale. Acest lucru e dovedit și de faptul că în perioada respectivă, a studenției mai exact, a scris și publicat numeroase articole despre Papini și scrierile sale și a tradus in românește multe dintre nuvelele sale fantastice. În anii 1926-27, a făcut o serie de cronici despre el.

Dar Papini îl liniștește: „Nu-ți fie teamă, m-a liniștit el. Dintr-un anumit punct de vedere, toți intelectualii seamănă între ei, dar, din alt punct de vedere, nimeni nu seamănă cu nimeni altcineva, nici măcar cu el insuși.”

Vizitatorul insistă asupra celor cinci sau șase camere invadate de cărți din locuința lui Papini, iar mai amănunțit este descrisă camera unde a avut loc convorbirea: „E o sală asemenea celor din bibliotecile publice. Rafturi se întind până în plafon. O masă mare, lungă, la mijloc. Într-un colț, scara. Așteptând, îmi arunc ochii printre cărti. Mă copleșesc titluri, mă destramă din toate părțile volume și broșuri ispititoare. În raftul pe care îl privesc stau inghesuite tomuri de Loisy, traducerile biblice ale lui Luzzi, monografii financiare, o întreagă colecție de sfinți italieni și manuale Noului Testament. Îmi amintesc , fără voie, copilăria tristă a lui Giovanni Papini și adolescența chinuită de dorul cărților. Îmi amintesc sărăcia cruntă care-l împiedica să-și cumpere carți. Fiecare volum pe care-l stapânea îl desfăta cu desfătarea amară si adorabilă a bibliografiei.”

Cărțile alcătuiesc cadrul firesc și al casei lui Ernesto Buonaiuti: „ De cum se sfârșesc treptele scării, încep cărțile. În rafturi, printre rafturi, pe mese, pe scaune, pe ferestre, pe podele. O odaie, două , trei.. în folii legate în pergament, clasicii ecleziastici, nesfârșite manuale englezești, comentarii și ediții germane, tipăriturile Vaticanului, serii de reviste, vrafuri de broșuri, carți… și nicidecum acea atmosferă de bibliotecă neaerisită, acea tristețe a tinereții apusă departe de soare, a ochilor lacrimând departe de iubiri. Nimic sufocant, poruncit, doctoral, livresc, în interiorul năpădit de cărți și luminat de prodigioasa comunicativitate a lui Buonaiuti.”

Eliade notează tot ceea ce i s-a parut important din convorbirea cu Buonaiuti. Interviul a apărut in „Cuvântul” și involuntar i-a creat savantului italian o serie de neplăceri deoarece îi vorbise despre fascism, iar Buonaiuti îi mărturisise că n-avea nici o simpatie nici pentru Mussolini, nici pentru fascism. În naivitatea sa, Eliade a publicat și aceste mărturisiri în urma cărora Ernesto Buonaiuti a fost anchetat de Poliția Politică. Și-a dat seama că e vorba de naivitate și l-a iertat pe Eliade, rămânând în corespondență până în 1939.Eliade a colaborat la revista lui Buonaiuti „Ricerce religiose”, dar n-a mai avut ocazia să-l reîntâlnească.

Interesante sunt și impresiile din Roma antică și modernă, cele de la Napoli, excursia la Pompei, și Vezuviu. La Napoli se întâlneste cu Vittorio Macchioro, directorul Muzeului de Antichități, cu care coresponda și de la care primise lucrările sale științifice. În întrevederea care a avut loc, savantul italian l-a întrebat despre România: „i-am vorbit entuziasmat despre Iorga, despre Pârvan și în cele din urma despre Eminescu si Miorița”

Macchioro, asemeni lui Buonaiuti, îi povestește despre atitudinea sa antifascistă. Eliade, la fel de naiv ca și cu Buonaiuti, publică un articol despre vizita la Macchioro, redând și observațiile sale antifasciste, neștiind „ce înseamnă o dictatură” pe vremea aceea. Naivitatea lui era să-l coste pe Macchioro postul de director al Muzeului. A fost salvat datorită faptului că dăduse o declarație că ar fi vorba de o confuzie datorităă insuficienței cunoașterii limbii italiene. Dându-și seama de naivitatea lui Eliade, Macchioro îl iartă.

În urma acestui scandal, Eliade începe să creadă că suferă de o obsesie de a a lovi în cei pe care-i admiră cel mai mult:

„M-am cutremurat când mi-am dat seama de «consecințele» sinceritații mele. Dar acesta a fost doar începutul. Aducându-și aminte de scandalul cu Iorga, de indiscrețiile fața de Buonaiuti, mi-am spus ca e probabil ceva in destinul meu care să mă impingă să jignesc, fără să vreau, tocmai oamenii pe care îi admir și îi iubesc mai mult”

Scrie apoi un foileton despre fata lui Macchioro pe care o caracterizează pecum „o slujnică tânără” pentru că era modestă, „sărăcăcios imbrăcată”. Îi trimite foiletonul lui Macchioro, fără să se gândească la faptul că îl va traduce cineva (ceea ce s-a și întamplat) și i se va părea de-a dreptul înjositor.

Eliade este asa de încântat de Italia incât-fiind nevoit să se intoarcă în țara pentru a-și da examenele anului trei. Obține o bursă studențească oferită de Națiunile Unite și pleacă la Geneva cu câțiva colegi. Ajuns la 8 iulie, găsește cu ușurință o cameră luminoasă și ieftină. Ascultă orga, studiază la biblioteca și trimite foiletoane la „Cuvântul”. Face numeroase excursii la Saint Bernard, Montreaux, Chateau Chillon, Mer de Glace.

Scrie două foiletoane despre Remy de Gourment, pentru „Cuvântul”primul cu destulă simpatie, iar al doilea, intitulat „Metodele gourmantiene”, foarte critic. Din această perioadă datează și cele 12 foiletoane ale „Itinerariului spiritual”, în care vorbește în numele generației care avea in epocă 20-25 de ani. Ele au apărut in „Cuvântul” , între 6 septembrie și 16 noiembrie 1927, iar în capitolul trei al lucrării de fața va fi expusă o prezentare amplă a acestui itinerar.

Deși aflat în Italia, Eliade se simțea tot mai atras de istoria religiilor orientale și de filosofia indiană și mai mult : „cultura sa dezordonată și de o primejdioasă varietate”. Interesul pentru alhimie și heremetism, recenta descoperire a lui Novalis și Kierkeegaard, pasiunea pentru „ experiențele” în care viața și legile ei erau „subjugate și depășite”; toate acestea contrastau cu tradițiile din Italia.

Cu toate acestea, și-a ales ca lucrare de licenă filosofia Renașterii italiene , îndeosebi Prico della Mirandela, Giordano Bruno și Campanello.

Mai mult , Italia l-a ajutat să descopere cât e de important faptul că avea 20 de ani.

„Am înțeles că trebuia să mă bucur de orice clipă, că sunt daruri pe care nu le primești de două ori, ca într-o zi aș putea regreta tot ce n-am făcut și n-am <trăit> acum, când toate mi se păreau posibile”

Revenirea la Roma, la inceputul lunii aprilie îi da ocazia să vadă mai bine Vaticanul, Forul, Circul, catacombele, Catedrala Sfantului Petru. Lucrează 14 ore pe zi, pregătindu-și teza pentru licență, fiind simpatizat de italieni și de românii de acolo. Asista la cursul de filosofie al lui Giovanni Gentile căruia îi consacra un articol in ”Cuvântul”.

Viața lui la Roma, în cele trei luni, se împarte între neajunsurile financiare, Biblioteca Universității, unde iși continuă preocupările enciclopedice și nu numai, teza de licenșa despre filosofia Renașterii italiene pentru care adună documentare și , totodată, e atinsă în scenariu și latura sentimentală: R., asa cum este numită în „Amintiri”și „Șantier”, e una dintre fetele care au însemnat ceva mai mult pentru el în perioada 1926-28;dar pregătirea examenului de licența și demersurile pentru călătoria plănuita spre India iau locul întâi, lăsând-o pe aceasta în urmă, în trecut.

Lucrarea de licența a lui Eliade desfașurată în octombrie 1928, intitulată „Contribuții la filosofia Renașterii” a obținut calificativul „Magna cum Laudae” din partea comisiei alcătuite din : P.P. Negulescu (președinte), C. Rădulescu-Motru și D. Gusti.

Cu fiecare reîntoarcere în Italia, regăsește „pasiunea primei tinereți fața de Renaștere.

Întâlnirea cu Italia va rămâne memorată într-o manieră plăcută și totodată nostalgica, crescăndu-i încrederea în sine, în propriile-i forțe și câștigând admirația și prietenia multor personalități naționale și internaționale.

CAPITOLUL II

2.1 „DESCOPERIREA INDIEI” (1929-1931)

Mircea Eliade pleacă în India să întalnească realul. Este, am spune, ora de practică pe care i-a recomandat-o profesorul. Iar realul nu este atât noul continent, cu miraculoasele-i priveliști, cât jurnalele sale. Nu contează India, cât experiența indiană a unui tânăr cu o „extraordinară poftă de viață”. Cărțile pe care Eliade le scrie între 1929 și 1931 arată că autorul lor trăiește pentru a scrie.

În India scriitorul se regăsește într-un univers al său, într-o parte a patriei sale , astfel redimensionate. India anulează ideea de exil, „ce ar fi fost viața mea fără experiența Indiei”- se intreabă într-un moment greu (18 noiembrie 1948) scriitorul, la inceputul tinereții. Și asigurarea de după aceea- „că orice s-ar intâmpla, există întotdeauna o grotă care mă așteaptă…”

Primele experiențe indiene, însă, spune Eliade, nu datează de atunci de când a pus piciorul pe pământ asiatic, ci de mult mai devreme din adolescența, copilărie chiar, când tărâm și-a făcut loc în mintea sa, în imaginația sa, prin citit, în epoca în care era un anonim: „l’epoque de mes naivites, de mes ignorances, du temps ou je parlais mal l’anglais et ignorais totalment l’indou[?] , ou je dechiffrais a peine le sanscrit ey n’avais pas encore decouvert la sculpture de l’Inde de Sud”?

Țara „Vedelor și Upanishadelor” a fascinat adolescența și tinerețea lui Mircea Eliade. Primul contact cu vechea Indie a avut loc in clasa a VI-a de liceu, cand elevul Mircea Eliade a conferențiat despre..Rama, documentându-se exclusiv din cartea „Les Grandes Inities” a lui Schure.

Memorialistica eliadescă rețin decenii indignarea adolescentului indus în eroare și hotărârea lui, încă de pe atunci, de a nu mai fi sedus de falsa strălucire a lucrărilor de popularizare, ci de a se adresa direct surselor de bază: „Și mare mi-a fost mirarea și furia, aflând, curând după aceea, că era vorba de o poveste <mistică> inventată de Schure. Cred că de-atunci s-a născut în mine neîncrederea față de diletanți, teama de a nu mă lăsa păcălit de un amator, dorința tot mai aprigă de a merge la izvoare, de a consulta exclusiv lucrările specialiștilor, de a epuiza bibliografia.”

Îndemnat de profesorul de latină Nedelea Locuseanu, prin 1924 începe să învețe sanscrita, după manualul lui Pizzagalli.

Puțin înainte iși însușise primele noțiuni din alte două limbi orientale: ebraica și persana. Lupta împotriva somnului de educarea voinței din ultimii ani de liceu și primii ani de studenție, dorința de a-și depăși propria-i condiție reprezintă punctul de plecare al tehnicilor yoga.

Alături de articole de istoria religiilor și alchimiei încep să apară și cele de orientalistică. În „Știu tot”, „Orizontul”, „Revista tinerimii”, Mircea Eliade scrie despre vechea literatura indiană, cu referiri erudite la Sakuntala, Bhagavadgita și Bhaminivilasa. „Apologia budismului”, cartea lui Carlo Formichi, pofesor de limba și literatura sanscrită la Universitatea din Roma, găsește în el un entuziast susținător. Aceasta „ar rebui citită de toți cei care privesc fără interes sau cu prejudecăți ciudatul și admirabilul fenomen religios care a fost budismul”

Printre primele articole apărute in „Cuvântul” este și „Dinamismul religios în India”, câteva considerații personale pornind de la o alta carte, tot a lui Formichi: „Il pensiero religioso nell’India antica”. După câteva zile va publica în același ziar: „Orient și Occident”. Lui Asvagosa, autorul celebrei vieți a lui Buddha, îi consacra două foiletoane, comparând poemul acestuia „Buddha carita” cu „Divina Comedie” și „Eneida”, cu viața și cântecele lui Milarega.

Ca bursier al Societății Națiunilor, la Geneva, în vara anului 1927, citește cărți inaccesibile la București, îndeosebi lucrări de orientalistică.

„Apologia virilitații”, tiparită tot în 1927, toamna, amintește India prin derutantul amestec de asceză, axaltare metafizică și sexualitate.

În Italia, în primăvara și vara anului 1928, paralel cu pregătirea tezei de licența despre Renașterea italiană, iși completează informațiile despre filosofia indiană la Biblioteca Universității din Roma și la cea a Seminarului de indianistică.

Într-o după-amiază de mai 1928, citind în prefața volumului din „Istoria filozofiei indiene” de Suredranath Dasgupta despre opera culturala a maharajahului Mamindra Chandra Nandz de Kassimbazar, îi scrie acestuia solicitându-i o bursă și precizându-i că ar dori să meargă pentru doi ani la Calcutta, să studieze cu profesorul Dasgupta. În același timp, se adresează și celebruui filosof indian, rugându-l să accepte să-i fie îndrumător. Peste aproape trei luni, maharajahul îi raspunde favorabil. Și Dasgupta consimte să-l aibă doctorand. Cu toate acestea însă, nu-și pierde luciditatea , în ciuda bucuriei, deoarece cu vorbe și promisiunu nu se poate ajunge în India. De aceea, cere ajutoul profesorilor săi de la Universitatea din București, care îl sfătuiesc să facă o petiție către Ministerul de Finanțe , pe marginea căruia, cu generozitate, îi fac o caracterizare excelentă.

A doua scrisoare a maharajahului îl asigură că va primi bursa indată ce va ajunge la Calcutta. Deși nu primise un răspuns favorabil din partea Ministerului de Finanțe, a împrumutat o sumă destul de importantă de la unchiul Mitache.

Cu mare dificultate, reușește să obțină viza engleză de plecare, doar pentru trei luni, spre a participa ca delegat al YMCA la un congres, la Poonomalce?, lângă Madras.

Țn primul reportaj apărut la „Cuvântul” iși va aminti despre cele treizeci de ceasuri de furtună de pe Mediterană. Dacă în adolescență îi fusese frică , acum în drmul spre „ Țara Făgăduinței” nici măcar nu se gândește la posibitatea uni naufragiu.

Va publica articole despre impresiile de călătorie, din Egipt, despre splendoarea grădinilor cu liane, pe care le aseamănă cu cele din „ 1001 de nopți”

Reportajele din „Cuvântul” descriu amănunțit și drumul pe Marea Roșie, apoi pe Oceanul Indian. Tânărul pasager își exprimă disprețul față de morgă și plictisul celor de la clasa I.

Primele „senzații” pe care i le oferă India sunt olfactive : „ E o mireasmă ce te tulbură , te amețește, pe care nnu știi cu ce s-o identifici, nu știi unde s-o cauți, care te izbește neîncetat țn plină față, ca un vânt înfierbântat și mângâietor. E un parfum nemaiîntalnit, care te va urmări tot timpul în Ceylon ; și cu cât te vei adânci în junglă, cu atât îl vei simți mai imaculat și mai halucinant”

Nu-și poate stăvili entuziasmul -și în corespondența trimisă în țară descrie amănunțit frumusețile neasemuite ale acestei „perle a Orientului”, unde totul miroase a florin de scorțișoară. La Colomba cutreiera cu rișca întregul oraș, oprindu-se într-un parc minuscul, încărcat de flori și plante agățătoare , printre care foiau reptilele.

Ajunge la Calcutta, după două nopți și două zile de călătorie cu trenul, în ajunul anului 1929. cu ajutorul profesorului său se va instala într-o pensiune anglo-indiană, destul de modestă, unde va rămâne până la sfarșitul anului. După numai o lună, este invitat de către profesorul Ranado, la Allahabad, să țină o conferință despre relațiile dintre filosofia orientală și cea occidentală. Ține legătura prin scrisori cu prieteni din țară: Ionel Jianu, Petru Comărnescu care, entuziasmat de experiența indiană a lui Mircea Eliade, publică fragmente din corespondența primită de la „indianistul” nostru, în ziarul „Ultima Oră”. Primind din țară bursa pe 5 luni, Eliade organizează în martie-aprilie 1929 o excursie în : India Centrală , Alla habad, Benares, Delhi, Agra, Jaipur și Ajmir.

O insolație ce-i provocă o cumplită hemoragie pe fundalul unei Indii a contrastelor, „bântuită de foamete și molime” , va constitui substanța articolului „110° Fahrenheit, ciclon direcția S-V”, publicat inițial în „ Cuvântul” și a devenit ulterior capitol in cartea India.

Cea de-a doua călătorie , în mai+iunie, o face în Himalaya, unde are experiențe neobișnuite și inedite.

Învață sanscrita de la un pandit, care în timpul liber, scrie versuri de dragoste pentru o tânără englezoaică aflată în aceeași pensiune cu el și cu Eliade. După mai puțin de patru luni, profesorul dasgupta i-a trimis lui Rădulescu-Motru o adresă oficială din partea Universității, lăudând uluitoarele progrese și extraordinara putere dse muncă a învățăceului său.

Perseverența și tenacitatea erau de fapt „secretul” acestor senzaționale succese : „ M-am consacrat exclusiv gramaticii sanscrite și filoyofiei hinduse. Nu părăseam manualul meu de sanscrită decât pentru a studia un text filoyofic într-o traducere englezească. După trei-patru luni de muncă, gramatica sanscrită mi-a devenit familiară.”

După aproape o jumătate de secol, fiind întrebat de Claude-Henri Rocquet cum a reușit să învețe sanscrita cu dasgupta și panditul, Eliade a răspuns : „Munceam 12 ore pe yi și numai sanscrită… Această concentrare exclusivă asupra unui subiect, sanscrita, a dat rezultate surprinzătoare.”

Marile somități ale orientalismului și istoriei religiilor ssunt uimite de cunoștințele lui, prevestindu-i un viitor strălucit. Printre celebritățile cu care coresponda tânărul de 20 de ani se numără Buonaiuti, Pettazzoni, Coomaraswamy, Angus, Stcherbotski. În iarna lui 1929 îl întâlnește pe Tucci, care venea de două ori pe săptămână la locuința lui Dasgupta : „Neașteptat de tânăr, viguros, debordând de vitalitate, lucrând la mai mmulte cărți deodată- Istoria logicii indiene, Liturghia tantrica a zeiței Durga, Simbolismul templelor tibetane, etc..”

Încă din „Șantier”, tânărul Eliade îi face un elogios portret, insistând asupra neobișnuitei puteri de muncă, erudiției și enciclopedismului savantului italian.

În urma unei călătorii la Santimiketan, împreună cu Dasgupta și Maitreyi, la sfârșitul lui iulie 1929, îl cunoaște pe Tagore și e încântat de Universitate unde cursurile se țineau în aer liber, în grădină.

Datorită unei tradițiiindiene prin care ucenicul trebuie să locuiască alături de învățătorul său, la 2 ianuarie 1930, Eliade se mută la locuința lui Dasgupta.

Deși integrat în viața ținuturilor pe care le străbate , familia, prietenii, peisajul și spiritualitatea românească sunt prezente în gânduri, vise și însemnări. Nu numai corespondența, ci și reportajele scrise în acei ani îl „deconspiră”. Încă din primele pagini ale „ Indiei” aflăm că la masă erau serviți de „o indiancă tânără și frumoasă, semănând leit cu o țigancă din tabloul lui Luchian”

Episodul dragostei cu Maitreyi, desigur, un capitol aparte. Este suficient să știu că, la 18 septembrie 1930, Dasgupta, aflând despre legăturile celor doi, îi cere oaspetului său să părăsească imediat locuința , pretextând că sănătatea lui nu-i nu-i mai îngăduie să-l găzduiască.

După un scurt popas la vechea locuință , din Ripon Street 82, Eliade se îndreaptă spre Delhi, iar de aicila hardwar, la câțiva kilometri de Rishikesh, dar pe celălalt mal al gangelui, la Swarga Ashram. Cele 6 luni de sihăstrie sunt cunoscute din volumașul „ Într-o mânăstire din Himalaya” (1933) , apoi revine la Calcutta.

O scrisoare a tatăl lui prin acre îl chema în țară pentru efectuarea serviciului militar, altfel fiind considerat dezertor, îl determină să se întoarcă în țară la sfârșitului anului 1931.

India a clarificat în gândirea lui Mircea Eliade concepția despre autenticitate , ideea de libertate, trezindu-i interesul pentru yoga și tantrism. Deceniul al patrulea a însemnat pentru el apariția primei forme a volumului „ Yoga” (1936). Documentele din perioada indiană sunt abundente. Cel mai important este jurnalul publicat în 1935 sub titlul „Șantier”. Urmează, în ordinea importanței, volumul „India” (1934) și „Într-o mănăstire din Himalaya” (1932), culegeri de articloe, în parte autobiografice, apărute în presa vremii.

Romanul „Maitreyi” (1933), cu care Eliade obține celebritatea la 26 de ani, e și el autobiografic. Fascinația Indiei „magice”apare din nou în povestirile „Secretul Doctorului Honigberger” și „Nopți la Serampore” (1940), dar acestea sunt mai interesante pentru o anliză a universului imaginar al lui Eliade.

Perioada petrecută în India ni-l prezintămai puțin pe Eliade în calitate de publicist, doar prin articolele pe care le trimitea în țară, mai rar, fiind acaparat de inedita Indie, dar revenit în țară va publica multe dintre materialele sale despre Inida și despre experințele de-acolo.

În schimb, șederea în India a fost hotărâtoare pentru foemarea spirituală a lui Mircea Eliade. El nu a văzut aici „exotism”, ci și-a dat seama de „profunda unitate a culturii aborigene indiene și cea a tradițiilor populare românești” de asemnea, în India nu vreab să facă politică. Dar există momemnte care îl scot din contemplare : „ În tiua de 22 aprilie- scrie în capitolulcare încheie „India”,- mi s-a întâmplat un fapt care îl povestesc aici nu pentru că e unicul și cel mai crud din istoria revoluției civile indiene, ci pur și simplu fiindca mi s-a întâmplat mie”. E înt-o librărie, răsfoiește cărți scumpe când e tulburat de zgomote neobișnuite : „ Prelungeam vitita în librărie, din ce în ce mai încântat de inteligența mea și de știința mea, când zgomote din parc se gâtuiră și se urâțiră nedomestic, ropote se coborâră din susul străzii, apoi strigăte și urlete; o învălmășeală , lumea împinsă afară din parc, o șarjă de lahti(??) …alte țipete, alte alte învălmășeli. Totul se petrece cu o spontaneitate de coșmar. De abia avusei timp să așez cărțile în raft și să alerg spre ușă. De acolo am putut vedea poliția călăreață (glorioasa the ?? police) împingând manifestația studențească pe străzile lăturalnice. Cordoanele de studente bengaleze rupte cu caii, bastoanele lovind prodigios în dreapta și în stânga, în oricine și oricum. Capete sparte și membre rupte-acestea se văd peste tot. Dar ceea ce se vede în India britanica : copii călcați sub cai, copii însângerați de copite și bastoane.”

E sigur că astfel de mărturii, publicate, n-aveau cum să-l facă plăcut engleezilor. Mitul englezului civilizator era prea puternic într-o Europă unde Oxfordul sau Cambridge-ul iradiau , de secole, cultură. Eliade trăiește în India solidarizarea cu cei de jos : tot ceea ce va scrie acolo se conjugă cu un acut semntiment antienglez, colonial și antirasist.

Trebuie menționat faptul că experiența anilor 1929-1931 a fructificat aproape o sută de eseuri. Desigur că fiecare dintre ele ar merita comentarii speciale, dar acestea lle-am rezervat capitolului III.

Până în anii din urmă, Eliade visează să recreeze în țară un Institut de orientalistică.

Cum e Mircea Eliade la întoarcerea din India? „ E un tânăr plin de viață , plin de idei, plin de energie”

În „Vremea”(29 IV, 1934), Bogza îi va lua lui Eliade un interviu în care îi va reproșa că n-a scris despre revoltele Asiei. Îi va răspunde : „…m-am ocupat mai mult de viața spirituală și de istoria vie a Indiei tocmai pentru că nu voiam să repet cazul acelor tineri gazetari europeni care petrec două săptăămâni într-o țară assiatica și apoi publicș o carte. Nu am scris…fiindcă riscam expulzarea.”

Indianistul Mircea Eliade a hotărât în mod cert destinul câtorva existenți : Sergiu Al-George, Anton Zigmund Cerbu, profesor de istoria religiilor la Columbia University, Arion Roșu , cercetător la C.N.R.S. din Paris.

Să nu uităm, însă, că orientalistica repretintă doar una dintre zecile de fațete ale personalității ilustrului nostru savant și scriitor.

POVESTEA UNEI REVISTE : „ ZALMOLXIS”

Numeroasele articole despre despre publicațiile primei jumătăți a secolului nostru ignoră revista „Zamolxis”, condusă de mircea Eliade. Cele trei numere, cuprinzând sute de studii de folcloristică, istorie, arheologie, etnografie, mitologie, orientalistică, filosofie, bizantologie, istorie literară, drept, istoria religiilor, ar trebui să figureze în orice antologie a presei românești.

Dar, de la experiența indiană la apariția primului număr al revistei „Zalmolxis”, 1939, e o perioadă de opt ani, care nu e lipsită de semnificație în viața lui Mircea Eliade, cu referire în particcular la activitatea sa publicistică.

Urmărind cronologia activității sale, după perioada indiană pânâ la aparitția revistei „Zalmolxis”, ceea ce ar fi important de amintit e activitatea de conferențiar în cadrul „Criterionului”, organizație ce cuprindea o serie de simpozioane, pe diverse teme, care se țineau în cadrul Fundației „Carol I”. Se puneau în discuție diverse teme : de la Freud, la Lenin, Mussolini, Charlie Chaplin, Picasso, etc..

Conferențiind în cadrul Criterionului, Mircea Eliade avusese un succes extraordinar.

Ca activitate publicistică, sunt importante cele trei studii amri pe care le-a publicat în „Revista de filozofie”, alte trei în „Ricerce religiose”, revista lui Ernesto Buonaiuti, iar în „Buletinul Societății de Științe” din Cluj îi apăruseră „Cunoștințele botanice din vechea Indie”. Totodată, era pregătită și teza de doctorat , având o activitate intensă și multilaterală. ?? cu articole în „Cuvântul”, la care continua să publice săptămânal cele două foiletoane, la „Vremea”, ține conferințe la Radio, conferințe în provincie.

Își susține cu succes teza de doctorat , „Yoga”, la sfârșitul lui iunie 1933. în calitate de doctor în filosofie va suplini în toamna anului 1933 un curs și un seminar la Catedra de Logică și Metafizică a lui Nae Ionescu, la Universitatea din București. Deși mulțumit, se simțea confuz, dezorientat : „..dar Nae Ionescu se zbătuse să mă numească suplinitor și, dacă m-aș fi realizat în ultimul moment, toți profesorii mei ar fi putut crede că nu mă simt în stare să țin cursuri, că poate sunt bun să conferențiez la Fundația Carol și la Radio, să scriu articole și romane, dar nu sunt făcut pentru universitate.”

Vom trece în revistă, pe scurt, tematica pe care o avea cursul său , neavând o importanță așa de mare în urmărirea vocației sale de jurnalist.

Primul curs, „problema Răului în filozofia indiană”, va fi cel care va iniția la catedra universității din România disctția despre istoria religiilor, vorbindu-se cu competență despre magie, Karma, Sakya, Yoga, Nirvana, orism, iudaism, hermetism, Krishna, Confucius, Yarathustra.

Emil Cioran își amintește cu emoție și căldură : „ Fervoarea pe care o rispiea în articolele sale o regăseai, din fericire, în lecțiile sale, cele mai însuflețite, cele mai vibrante pe care le-am auzit vreodată. Fără note, fără nimic, luat de o amețeală de erudiție lirică, asvârlea cuvinte convulsive și totuși coerente, subliniate de mișcarea crispată a mâinilor. O oră de tensiune, după care, veritabil miracol, nu părea epuizat și poate nici nu era. Ca și cum ar fi posedat arta de a întârzia nedefinit oboseala…”

Activitatea lui mircea Eliade, de profesor universitar, va fi întreruptă datorită unor acuzații de scriitor pornograf -în iunie1937- din partea redactorului Georgescu-Cocoș de la „Neamul Românesc”, cu romanul „Domnișoara Cristina”, iar aceleași acuzații îi sunt aduse de Ministerul Educației Naționale cu romanul „Întoarcerea din rai”.

La protestele studenților însă, împotriva acestor acuzații, Mircea Eliade își reia activitatea în ianuarie 1938.

Ultimul curs susținut la Universitatea din București până la pleacrea profesorului universitar la Paris, apoi Chicago, început în ianuarie 1938, va fi consacrat „Simbolismului religios”și se va ocupa de simbolismul ?? și cel al arborelui cosmic.

Prima parte a acestor prelegeri se păstrează în fascinantul studiu apărut în „Zalmolxis” : Notes sur le symbolisme aquatique( La lune, la femme, les hitres. II Des szmboles de la fecondite. III LA fonction rituelle des huitres, de la coquille marine et des perles. IV Le role des coquillages dans les croyances funeraires V Coquillagges chez les Quaternaires. VI La perle danss la magie et dans la medicine )

Cea de-a doua parte a cursului o vom găsi în cel de-al optulea capitol al „ Tratatului de istorie a religiilor : La vegetation. Symboles et rites du renouvellement”. Visează un Institu de studii orientale care să studieze relațiile noastre cu Orientul Apropiat i să facă posibilă în românia cunoașterea temeinică a marilor culturi asiatice din India, China și Japonia.

De nenumărate ori Mircea Eliade a vorbit despre stilul personal al expunerii sale, nesistematic, neurmărind informarea studentului , ci cconfruntarea lui cu probleme esențiale, încercarea de a-l obișnui să gândească.

Și , totuși, documentarea exhaustivă era o obsesie a anilor studenției care îl va „teroriza” și în timpul pregătirii cursurilor.

De altfel, epuzarea uturor surselor bibliografice, permanenta aspirație de a fi la curent cu informația științifică nu l-a părăsit până în ultima clipă.

În anii care a predat la Universitatea din București ui Mircea Eliade îi va apărea volumul „Yoga”, elogiat de zeci de orientaliști.

Tot în acest interval a publicat două volume de studii („Alchimia asiatică” și „Cosmologie și alchimie babiloniană”) , șapte cărți de beletristică și peste 500 de eseuri, articole și studii de dimensiuni reduse.

Anul 1938 este, totodată, consacrat și suprimării revilmstei „Cuvântul”, mai exact în martie, al cărei reprezentant, Nae Ionescu, era arestat sub acuzația de legionar, urmând o perioadă în care cenzura va fi cu certitudine declarată, nu numai a ziarelor, ci și a cărților.

Totodată sunt arestati și șefii legionari din gruparea „Criterion” – Mihail Polihroniade și Alexandru Tell.

„ZALMOLXIS” ( 1939-1942 )

Într-o periodă destul de delicată, din punct de vedere polotic, care tindea să se agraveze, Mircea Eliade nu ezită să dea înapoi de la proiectul propus încă din 1937, acela al redactării unei reviste de circulație internațională, cu colaborarea oamenilor de știință români și străini.

„Mă hotărâsem să scot «Zalmolxis» , în speranța că, pe de o parte, voi încuraja studiile de istorie a religiilor din România, iar, pe de altă parte, voi promova rezultatele cercetăătorilor români, publicându-le într-o limbă de mare circulație. Nu exista nici ocatedră de istorie a religiilor la Facultățile de Litere și filozofie, deși Vasile Pârvan , Nae Ionescu, iar, de câțiva ani, eu însumi ținuserăm cursuri de istoria religiilor”

Primul număr, datat 1938 (apărut în martie 1939) are 256 de pagini și 18 planșe ? texte, pe hârtie cretată; cel de-al doilea (1939, imprimat în 1940) conține 174 de pagini și 7 planșe, iar ultimul (1940-1942) are 168 de pagini.

Colaboratorii- incă de la inceput- sunt cei mai prrestigioși orientaliști și profesoride istoria religiilor de la renumite universități din Europa și America : Raffaele Pettazzoni, Jean Przyluski, Ananda K. Coomaraswami, Carl Henze, Benjamin Rowland Jr. Dintre români semnează : Mircea Eliade, Ioan Coman și Petru Caraman li se vor adăuga, în cel de-al treilea număr, Ovidiu Papadima ( Die Damonie der Natur) și Gheorghe Foșca ( Le village Roumain pendant les fetes religiouses et d’hiver)

După aparișia volumului „ Yoga” , Mircea Eliade stabilise relații cu circa 30 de orientaliști, etnologi și istorici ai religiilor și publicase studii în revistele de specialitate : „Assiatica” a lui G. Tucii, „Religio”, a lui Ernesto Bounaiuti, „Journal of the Indian Society of Oriental Art” a stelllei Kramrisch, la Calcutta.

Intelectualii din România fuseseră informați despre activitatea acestor savanți la revista „Zalmolxis” , tot de Mircea Eliade, autor al câtorva „medalioane” și a numeroaselor recenzii asupra operelor lor.

Pentru a justifica numele rvistei, Eliade îl îndeamnă pe Ioan Coman să scrie un articol despre zeul geto-dacic : „Zalmolxis, un grand probleme gete”, apărut în al doilea număr.

„Zalmolxis” se va intitula și studiul publicat în limba germană de Carl Clemen, după expresia lui Mircea Eliade, „nestorul istoriei religiilor, de la Bonn”. Tot la aceeași temă se referă recenziile făcute de Ioan Coman cărții lui A. Nour, „ Le culte de Zalmolxis” și „Croyances, rites et superstitions geto-daces” și N. A. Constantinescu, „ Zalmolxe et le courant de renaissance mistique des anciennes religions”.

Auzind despre proiectul revistei, la 19 februarie 1938 , Petru Caraman răspunde afirmativ propunerii de colaborare făcute de Eliade și se entuziasmează .

Perioada de pregătiri și definitivare a revistei „ Zalmolxis” a fot pentru Mircea Eliade nespus e zbuciumată. În lunile de după acuzația de pornografie în literatură , face mai multe demersuri, pentru revistă , solicită colaborări , sugerează subiecte, expediază scrisori, definitivează studii începute mai de mult, ia legătura cu tipografia.

Începe să fie și el hărțuit , acuzat că ar fi admirator al legionarismului, datorită faptului că era colaborator cu Nae Ionescu la „Cuvântul” , rămânând după arestarea lui Nae Ionescu, în dubla calitate de assistent al Profesorului și de colaborator la „Cuvântul”. Dintr-o scrisoare către Cezar Petrescu , aflată într-un fond public, ne dăm seama de condițiile în care trebuia să facă pregătirile pentru apariția primului număr al revostei. Epistola, nedatată, a fost scrisă în mai 1938 : „Cinci descinderi și percheziții, descindere la proprietar, jandarmi pe stradă, sergent la poartă. Soția și copilul nostru nu mai au somn. De cinci zile de când au venit să «mă ridice» -fără mandat, firește- eu sunt fugărit ca un vânat de lux, din casă în casă, din gară în gară, din oraș în oraș. Am de lucru, ca să-mi pot plăti chiria și ? și nu pot lucra. M-am angajat să editez, în limba franceză, o revistă de studiireligioase, «Zalmolxis», și am primit de două luni șase studii de la savanți străini. Nu pot tipări revista pentru că nu mai găsesc fonduri. Și, mai ales, pentru că sunt urmărit ca un câine. Nu mă gândesc la mine, dar mă gândesc la țara noastră, pe care am angajat-o c aun prost al College de France, La Academia Italiană, la Oslo și Bruxelles, la Harvard University și la fine mUseum. Toți savanții aceștia mi-au trimis studii importante- pe care le-am arătat și lui Al. Rosetti și lui C. Rădulescu-Motru etc.- și eu nu mai pot tipări «Zalmolxis», pentru că nu mai pot da pe acasă și dorm unde apuc.

Te rog să mă crezi, nu mă plâng. Vreau numai să-ți aduc la cunoștință unele amănunte, care te vor interesa, mai ales în calitatea dumitale de director al «României».”

Ireparabilul se produce la 14 iulie 1938. Dimineața expediase mai multe scrisori în străinătate. Colaboratorilor revistei li se trimitea prima corectură a studiilor lor. În după-amiaza aceleiași zile, Mircea Eliade e arestat și dus la Prefectur Poliției Capitalei, unde stă 17 zile. În tot acest timp , a dormit pe jos, fără a se putea dezbrăca, cu sentinela lângă el și cu lumina permanent aprinsă în timpul nopții. Is efac din nou percheziții la domiciliu, i se iau interogatorii, cerându-i-se să semneze o declarație că se desolidarizează de mișcarea legionară. Cu demnitate, Eliade refuză să semneze, arătând că nu a fost înregimentat niciodată în vreun partid politic. Drept pedeapsă, „nesupusul” e transportat în lagărul de la Miercurea-Ciuc.

Se păstrează în arhiva din țară a scriitorului copia a două memorii ale Ninei, soția lui Mircea Eliade, către rege și către ministrul de interne, cu conținut asemănător. În aceste documente se aduc argumente că soțul ei n-a făcut niciodată politică, lucrul acesta neinteresându-l. Întreaga sa viață și-a închinat-o științei și literaturii. Memoriul adresat regelui insistă, printre altele, asupra faptului că revista trebuie neapărat să vadă lumina tiparului : „Acestui om, care n-a făcut niciodată decât să lucreze neîncetat pentru a ridica nivelul cultural al țării, i se ia libertatea tocmai în momentul când intrase sub tipar revista «Zalmolxis» de istoria și filosofia religiilor, cu colaborarea a cinci mari savanți…Este în interesul țării și al culturii românești ca această revistă să apară, deoarce pe de o parte nu s epoate comunica personalităților străine – înapoindu-li-se manuscrisele după cinci luni de la trimiterea lor și după o primă corectură-trista soartă a soțului meu, a cărui activitate științifică și literară este mult apreciată și cunoscută peste graniță; iar pe de altă parte, pentru că țara are nevoie mai mult ca oricând de manifestări științifice și culturale, care să fie cunoscute.”

La 8 august 1938, în memoriul către ministrul de interne, Nina Eliade cere permisiunea să plece în cursul săptămânii la Miercurea-Ciuc pentru a-și vizita soțul și pentru a primi indicațiile necesare referitoare la clasarea materialului și editarea revistei. Sunt anexate, pentru verificare, studiile care urmau să apară.

În aceste condiții critice are loc pregătirea publicației și un bogat schimb de scrisori între colaboratori si diriguitor.

Manuscrisul lui Carl Hentze , profesor la Univeriste de Grand (Anvers) e expediat la 14 iunie 1938. puțin în întârziere, autorul îl roagă pe Eliade să-l includă în primul număr, adăăugând : „am alte câteva studii care vor putea apărea ulterior”. Cu grijă, adaugă câteva indicații pentru tipograf, referitoare la dimensiunea ilustrațiilor , caracterul literelor chinezești, etc. Bineînțeles că de toate acestea ar fi trebuit să aibă grijă Mircea Eliade.

Cu același curier, Carl Hentze trimite și cartea sa ce urma să fie recenzată în „Zalmolxis”. Este vorba de o lucrare referitoare la religiile Chinei vechi, bazată exclusiv pe documnete arheologice.

După numai o lună e făcută deja prima corectură. La 6 octombrie 1938 scria : „Aștept această apariție cu o oarecare nerăbdare.” Misivele din 24 octombrie 1938 și 11 ianuarie 1939 cuprind alte câteva amănunte referitoare la articol, pentru ca la 27 aprilie 1939, după primirea revistei și extraselor, Cral hentzer să-l felicite cu căldură și să-i mulțumească tânărului și entuziastului director : „Periodicul dumneavoastră îmi pare excelent. Toate articolele sunt într-adevăr interesante. Iată o publicație care răspunde unor necesități și căreia îi doresc o îndelungată existență.”

La 13 mai 1938, Benjamin Rowland Jr. Și trimite o notă de subsol în plus pentru articolul său (Buddha and the sun God), indicându-i în mod concret unde s-o adauge. Și Ananda K. Coomaraswami se referă în scrisorile sale la schimbarea numerelor prin adăugiri și suprimări din cele 79 de note ale primului articol și cele 95 ale celui de-al doilea, la semnele diacritice care au fost nesocotite de tipografi. Chiar și după ce a fost făcută și a doua corectură, Eliade este rugat să mai aduge un cuvânt sau o frază, precum și noin trimiteri bibliografice, să suprime o paranteză sau o virgulă.

Jean Przyluski, profesor la College de France, îi trimite la 17 martie 1938 articolul solicitat : „Le culte de l’etendard chez les scythes et dans l’Inde”.

La 25 martie 1938 și Raffaelle Pettayyoni, profesor de Istoria religiilor la Universitatea din Roma, termină studiul promis : „ Le corps parseme d’yeux”. Ca să „câștige” timp, nu mai dactilografiază manuscrisul , cerându-i lui Eliade s-o facă el. Încă din 9 martie 1938, mulțumindu-i pentru invitația la colaborare , celebrul savant italian îl felicită călduros pe inițiatoru și își exprimă adeziunea față de titlul noii publicații.

La 19 iulie, după ce face prima corectură, îl roagă pe Eliade să i-o trimită și pe cea de-adoua, deoarece limba greacă poate cauza numeroase greșeli de tipar. Speră că reproducerile vor apărea pe hârtie specială și-l imploră să verifice personal imprimarea explicațiilor la cele două fotografii, ca nu cumva să se strecoare vreo eroare.”

Și corespondența cu colaboratorii din țară îi dă multă bătaie de cap și-i cere mult timp. Ion Muștea? , solicitat de câteva ori, regretă că nu poate deveni colaborator, deoarece el însuși trebuia să strângă și să publice studii în „Amarul”, coordonat de el.

La 13 noiembrie 1928, D. Pippidi afirmă că îi e imposibil să răspundă afirmativ rugăminții de a scrie ceva pentru primul număr din „Zalmolxis” , dar promite că o va face în numărul al doilea, însă, colaborarea lui la revistă se rezumă doar la trei scurte recenzii.

Petru Caraman este cel ami apropiat și alături de Mircea Eliade și revistă. La 4 aprilie, îl înștiințează pe Eliade că a inceput redactarea unui articol special pentru „Zalmolxis” . intenționa să-l intituleze „ La xylogenese dans le Sud-Est europeen. Essai sur l’origine et l’evolution e de la croyance”. Studiul, publicat în primele două numere, a avut titlul puțin schimbat : „ Xilogenese et lithogenese de l’homme.Essai sur l’origine et l’evolution des croyances en Europe Orientale”.

După apariția primului număr al revistei (martie 1939) : „Zalmolxis.Revue des etudes religieuses”, viața lui Mircea Eliade continuă să fie la fel de zbuciumată, lipsurile și necazurile se țin lanț : „pentru difuzarea volumuli I din «Zalmolxis» , cheltuisem deja multe mii de lei, dar de abonamentele în străinătate se ocupa eitorul parizian, iar în țară numărul abonaților era insignifiant. Soluțiile la care a trebuit să recurg au fost multe și variate , de la împrumuturi pe termen scurt și traduceri nesemnate, la verificări de texte prost traduse și corecturi.”

Revista risca să nu mai apară datorită lipsei fondurilor. Eliade primește un ajutor, o subvenție de 50.000 de lei de la Armand Călinescu, pe atunci prim-ministru, care i-a fost de mare folos pentru primul număr. În scrisoarea de mulțumire, Mircea Eliade face o vagă aluzie care nu avea nimic cimun cu politica. În același timp prezintă cu mândrie revista condusă de el, fiind conștient e importanța ei intrenațională. „Veți putea aprecia, domnule Președinte, importanța acestei arhive de studii folclorice și istoric-religioase pentru bunul renume al științei românești peste hotare. În al doilea volum, care intră acum sub tipare, vor apărea câteva studii asupra zeului Zalmolxis și cultului cerului la strămoșii noștri. Revista aceasta a fost excelent primită în cercurile științifice străine, ea fiind, deocamdată, impusă la toate universitățile din America, Suedia și Germania. Sunt bucuros a vă aduce toate acestea la cunoștință, ele vorbind îndestul asura adevăratelor mele preocupări”

Solicitând câteva abonamente de sprijin din partea Ministerului Propagandei, Mircea Eliade, în scrisoarea ce însoțește cererea, nu uită să vorbească despre seriozitatea tuturor studiilor apărute în revista condusă de el :

„Știința românească și, implict , geniul creator al poporului româan din toate ținuturile- geniu care se manifestă atât în comorile folclorice, cât și în unitatea etnografic-religioasă a vechii Dacii – vor fi, astfel, și mai mai bine cunoscute peste hotare prin apariția regulată a lui „Zalmolxis” . nădăjduiesc că, în scurt timp, această arhivă de studii religioase, etnografice și folclorice să ajungă cel mai bun insrument de lucru al savanților străini penru cunoașterea realităților spirituale românești.”

La tipărirea celor trei numere ale revisstei, și-a adus contribuția și Constantin Noica, unul dintre cei care admiră activitatea lui Mircea Eliade, arătându-i totodată optimismul pe care l-a avut în ceea ce-l privește, de a izbuti să treacă peste toate obstacolele care l-au împiediicat să ducă la bun sfârșit munca de editor al revistei „Zalmolxis”.

La începutul lunii aprilie 1940 , atunci când Mircea Eliade părăsește țara, fiind numit atașat cultural la Londra, cel de-al doilea număr al revistei se afla sub presă. Nu fusese făcută cea de-a doua corectură și mai trebuiau puse la punct numeroase amănunte organizatorice. Cel care-și ia asupra sa sarcina ducerii la bun sfârșit a tipăririi va fi același neprețuit prieten. La 3 aprilie 1940, Constantin Noica îi solicită „directorului” lui „Zalmolxis” instrucțiuni precise, eventual scrise, asupra aceea ce are de făcut , cerându-i textual : „Nu ezita să-mi treci cât mai multe atribuții”. Cel de-al doilea număr a apărut în toamna anului 1940. editarea celor trei numere a fost un îndelung și anevoios proces. Astfel, dintr-o scrisoare a lui Ananda K. Coomaraswamy către Mircea Eliade, din 19 octombrie 1938, aflăm că acesta făcuse deja corectura studiului Svayamãtrunnã : Jnaua Coeli- apărut în numărul 2- cu cinci luni înaintea difuzării primului număr.

C. Rădulescu-Motru, Octav Onicescu, C. Noica, Emil Cioran, Al. Rosetti, Al. Dima, Cezar petrescu, Valeriu Bologa, Petru Comărnescu, Mihai Șora, Ion Frunzetti, Octav Șuluțiu, Mircea Vulcănescu, Ionel Jianu, Dan Petrașincu și mulți alți oameni de cultură de la sfârșitul celui de-al patrulea deceniu al secolului XX erau alături de Mircea Eliade în scrisori particulare sau prin referiri elogioase în diverse articole.

Unii dintre ei (C. Daicovici) se referă la precizarea unor amănunte de strictă specialitate din studiile apărute.

O caldă prezentare a revistei de sub conducerea lui Mircea Eliade e făcută în paginile „României Literare” : „este o inițiativă care îl cinstește și este mai ales un act de cultură universală care ne poate aduce mari servicii.

Impus în cercurile orientaliștilor din Apus cu «Yoga» – carte cu destin ingrat la noi , deoarece depășește priceperea și nivelul de cultură comună- domnul Mircea Eliade a venit în contact cu somitățile în materie, trezindu-le interesul. În îndepărtata Românie –țară indeobște cunoscută ca țară «pitorescă», dar având prea puține creiere spectaculoase, aplicate spre abstracții- s-a găsit un tânăr erudit care să se pasioneze de toată această ființă «bizară» a originii miturilor, a simbolurilor, cu un cuvânt : orientalistica. România este de obicei studiată ca obiect al trecutului, ca leagăn de simboluri , de străini; româniii s-au învrednicit prea puțin să se aplece asupra lor înșile, cu oameni proprii de știință pentru a scormoni, a găsi și a scoate la lumină imensele zăcăminte care zac în istoria și preistoria prezenței lor spirituale.

Iată ce ambițioasă să fie- ce ar trebui să fie- o revistă de fericită inspirație cum e «Zalmolxis», după cum o arată și titlul. Atrăgând colaborarea savanților străini , domnul Mircea Eliade face și un act cultural, deoarece se produce și aplecarea atenției acestor savanți asupra valorilor spirituale românești. Pe lângă asta, colaborări locale despre schimburile locale antrenează la studiu . Numărul 1 al revistei a apărut, o știm, în mari greutăți. Inițiativa domnului mircea Eliade – a cărui nobilă ambiție de afirmare și peste hotare nu poate strica nimănui- ar trebui încurajată de cei în drept.”

Cercurile științifice , in special cele de orientalistică ,și istoria religiilor au primi cu entuziasm noua revistă internațională de studii istorico-religioase, etnografice și folclorice tipărite de Imprimeria Națională din București și difuzată în străinătate de Casa editorială „ Paul Genthner” din Paris.

Aria de răspândire a publicației a fost deosebit de largă. Pot fi găsite în arhiva din țară a lui Mircea Eliade adresele a peste o sută de publicații de specialitate, cu care „Zalmolxis” făcea schimb, dintre care „The Indian Antiquary” (Bombay), „Asia” (New York) , „ L’Assie francaise” (lunar, Paris), „Babylonica” (Paris) , „Bull of the School of Oriental Studies” (Londra), „The Calcutta Review”(Calcutta), „Caucasica” (Leipzig) și multe altele.

Benjamin Rowland Jr. De la Universitateta din Cambridge Mass îi mulțumește într-o scrisoare din 11 mai 1939 lui Eliade pentru apariția articolului și îl felicită pentru înalta ținută științifică a revistei.

Pettazzoni , în scrisoarea din 18 aprilie 1939, după primirea exemplarului și acelor 100 de extrase din articolul său, folosește câteva superlative: „ Vă felicit în mod viu pentru ceea ce ați reușit să realizați : o publicație excelentă din toate punctele de vedere. Vă urez cordial ca revista dumneavoastră să aibă succesul pe care-l merită.”

Nu numai colaboratorii sunt entuziasmați. De pretutindeni, marele personalități ale orientalisticii și istoriei religiilor apreciază competența și activitatea noii publicații.

La 30 mai 1939, G. Van der Leeuw se referă la interesul deosebit cu care a citit articolele acestei „prețioase reviste”.

Scrisoarea lui E. Buonaiuti ( 24 mai 1939 ) , deși polemizează cu Ioan Coman ( cu privire la articolului acestuia despre Orfeu ) e elogioasă: „ da, am primit prima fasciculă a noii reviste de studii religiose de sub conducerea ta, «Zalmolxis» și o găsesc excelentă. Periodicul tău apărut sub frumoase auspicii promite să aducă o revelatoare contribuție la mișcarea internațională a disciplinelor religioase.”

Numeroase universități și redacții de reviste din străinătate îl felicită călduros. Studiile lui Mircea eliade apărută în „Zalmolxis” vor fi reproduse ulterior în cărți cu un tiraj mare. Încă de la sfârșitul deceniului al cincilea își propune să le corecteze , să le „aducă la zi” și le oferea în câteva volume puse la dispoziția specialiștilor. Acestea sunt : „Metallurgy, Magic, and Alchemy”, „Locum Refrigerii”, „Le culte de la mandragore, en Roumanie”, „Les livres populaires dans la literature roumaine”, „Notes sur le symbolisme aquatique”, „Le Mandragore et les Mzthes de la «Niassance Miraculeuse»”.

Aceste studii și în luvrarea „Mitul reintegrării”, autorul ajunge la concluzia că ăn majoritatea practicilor magice, mitice și mistice există un centru magnetic divin, o polaritate către care se îndreaptă toate forțele cosmice, mai ales omul, pentru a se reintegra în totalitatea din care-și trage originea și esența. Adâncirea cu pasiune în cercetările de magie, mitologie, religie și folclor mondial alui mircea Eliade, amintește în cultura noastră pe B. P. Hașdeu , a cărui operă de altfel, a editat-o parțial în 1937.

Cel de-al șasptelea capitol al cărții „De la Zalmolxis la Gengis-Han”, reproduce aproape întocmai studiul „Le culte de la mandragore en Roumanie” („Zalmolxis”, I , p. 209-225).

„Notes sur le symbolisme aquatique” („Zalmolxis”, II, p. 131-152) va fi rescris cu câteva modificări mai mari (de plan și estetică) și inclus în volumul „Images et symboles” (Editions Gallimard, 1952)-capitolul al patrulea intitulat „Remarques sur le symbolisme des coquillage” (164-195).

Au existat mai multe proiecte de reluare a revistei „Zalmolxis”.

La 23 martie 1950, Eliade îl revede pe Tucci, la Roma, care îi propune să scoată împreună „Zalmolxis” editat de I.S.M.E.D. (Institute per Il medio ed Etremo Oriente)

„Antaios”, revista condusă de Mircea Eliade și Ernst Junger între 1960 și 1970 este continuarea lui „Zalmolxis”.

Din 1961 pînă în prezent, ideile studiilor revistei din tinerețe sunt continuate de „History of Religions”, publicație condusă de Mircea Eliade (până la moartea acestuia), împreună cu J. M. Kitagawa și Charles Long.

Pregătirea și editarea revistei „Zalmolxis” și-a pus o puternică amprentă asupra personalității lui Mircea Eliade. Lecturile și studiile despre protoistoria poporului nostru nu sunt exerciții de o rutină publicistică, ci o puternică participare a intregii sale ființe.

Elocventă în această privință e însemnarea din „Jurnal”, datată 10 noiembrie 1953: „La răstimpuri mă apucă pasiunea Daciei și a lui Zalmolxis. Mă întorc atunci la textul lui Herodot citit și recitit de vreo 30-40 de ori până acum, la celelate mărturii mărunte depsre credințele geților adunate în caietele din 1941-1942, încă de la Lisabona. Câteva zile sunt ca și posedat; nu fac decât să recitesc, să visez pe marginea documentelor și scriu pagini nenumărate cu observații , comentarii, planuri de studii și cercetări ulterioare.”

CAPITOLUL III

Mircea Eliade

Personalitate complexă a culturii românești

Personalitate enciclopedică de tip renascentist, Mircea Eliade face parte din familia spirituală a lui Dimitrie Cantemir, B.P. Hașdeu, Nicolae Iorga.

Istoric al religiilor, orientalist, etnolog, sociolog, folclorist, eseist, nuvelist, romancier, dramaturg, memorialist, toate acestea guvernate de – iată câteva din multiplele laturi ale activității sale, toate acestea, însă guvernate de cea de ziarist. Fără activitatea publicistică, probabil că n-ar fi reușit să ajungă așa de sus, deoarece presa a avut un rol vital în afirmarea sa culturală.

În paginile următoare mi-am propus să prezint selectiv aceste opere care coincid cu activitatea sa de ziarist.

Voi încerca să sistematizez, discutând separat, diferitele laturi ale creației sale, chiar dacă există o întrepătrundere între diferitele ei „compartimente”. Fără îndoială, fiecare lucrare științifică și literară își are însemnătatea ei, Eliade – ca și Goethe – fiind important prin totalitatea creației salem prin ansamblul ei.

.I. Eseist

Mircea Eliade este cunoscut cititorului român de astăzi ca literat și savant. Eseistul și publicistul strălucit care a generat generația din care făcea parte, nu a pătruns încă în conștiința noilor generații.

Și, totuși, dacă Eliade a fost un ziarist de geniu, precum Hașdeu, Eminescu, Iorga, Goga, Nae Ionescu și George Călinescu, nu numai pentru că pentru el, eseul, foiletonul, studiul i-au dat o forță irezistibilă de concentrare și comunicare, ci mai ales pentru că în spatele acestei forțe se afla „o uriașă capacitate de a simți și presimți, de a cugeta și de a plăsmui, de a «programa», de a imprima un «cod genetic» devenirii populare și culturii romănești”.93

Într-o notă publicată în revista „Vremea” din 12 septembrie 1937, Mircea Eliade se confesa în stilul său caracteristic, cuceritor prin sinceritate:

„Mă întorc noaptea acasă după lungi plimbări și amețitoare convorbiri cu Lucian Blaga. Cât de mult îi admir curajul lui, nepăsarea regală pentru «specialiști». Deși am o sumă de «descoperiri» în minte, nu am curajul să le redactez și să le public până ce nu verific toată informația și nu consult tot ce s-a scris asupra problemei…”94 (Blaga îi mărturisea că de câțiva ani nu mai citește cărți, fiind prea ocupat cu elaborarea propriului sistem filosofic).

Din mărturisirile autorului putem să ne dăm seama de „obsesia” sa pentru documentare, de a-și construi opera pe „subsoluri de note supraetajate fastidios, un dăltuitor atent al creației icebergului”95. El însuși a impus constant această idee despre sine, oficiind un fel de „cult al informației exhaustive”. Lucra ani de zile la o carte, impunându-și să verifice totul, alergând la Londra sau la Paris pentru un studiu.

Savantul se descătușează de bibliografie în carțile de eseuri, dintre care: „Oceanografie”(1935), „Fragmentarium”(1938), „Solilocvii”(1932) și „Insula lui Euthanasius”(1943) sunt cele mai importante. Amândouă constau în note și eseuri publicate în revista „Vremea”, unde autorul și-a dezvoltat marile teme românești ale creației sale, care l-au caracterizat în anul 1937 ca „făclier” al generației sale, așa cum i s-a spus.

Spectrul lor tematic este foarte larg – sunt abordate aici probleme de filosofia culturii, probleme sociologice, etnologice, lingvistice, etimologice și de teoria literaturii.

Astfel studii de istoria religiilor și de folclor, precum, de exemplu, despre sensul simbolistic al arborelui sacru, al lumii și al iadului, stau alături de scurte portrete literare (Svevo, Huxley, Chesterton, Unamuno) și de priviri de ansamblu asupra patriotismului, a superstiției, a melancoliei, a autenticității. Un centru de greutate cade pe spiritualitatea românească de ai cărei reprezentanți de anvergură (Eminescu, Hașdeu, Iorga, Pârvan și Blaga), scriitorul se ocupă pe larg.

Nu mai puțin remarcabile sunt și cele peste o mie de articole scrise de Eliade în anii treizeci, în scurta dar intensiva fază din istoria interbelică a României, articole destinate diferitelor publicații.

3.1.1. CONTEXTUL POLITIC

Ca figură conducătoare a așa numitei „tinere generații”, Eliade a considerat că datoria și misiunea sa se plasează nu atât în zona politicului cât în ceea a culturalului pur – ceea ce are drept urmare, după cum scrie pe bună dreptate Wolfgang Geiger, o neînțelegere fatală:

„Faptul de a nu fi înțeles cât de politică era totuși concepția despre cultură reprezentată de el și de intelectualii români din epocă, concepție în miezul căreia se afla descoperirea identității românești, i-a împins pe el și pe alții într-un maelstrom al politicii, în al cărui vârtej s-a lăsat de bunăvoie absorbit și de al cărui tragism – deci și de al său propriu – nu a vrut să știe până la sfârșitul vieții”.96

Pe fundalul istoric al României mult doritoare de independență națională și unitate teritorială, după primul război mondial, cu o imensă nevoie de recuperare culturală, Eliade spera ca o punere în valoare culturală a României să aibă loc pe baza rolului său de mediator potențial al acestora între Occident și Orient; după cum probează călătoria în India și, consecutiv, cercetările sake de natură cultural științifică. O întâmplare pe care o descrie Eliade însuși în Memoriile sale: „Așa cum vedeam eu lucrurile, deosebirile între «generația tânără» și cele care o precedaseră se datorau în primul rând faptului că înaintașii noștri își realizaseră misiunea lor istorică: întregirea neamului.[…]. Criza în care intrase lumea ociidentală îmi dovedea că ideologia generației războiului nu mai era valabilă. Noi, «generația tânără», trebuia să ne găsim rosturile noastre. Dar, spre deosebire de înaintașii noștrii, care se născuseră și trăiseră cu idealul reîntregirii neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata făcut la îndemână. Eram prima generație necondiționată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat. Ca să nu sombrăm în provincialism cultural sau în sterilitate spirituală, trebuia să cunoaștem ce se întâmplă, pretutindeni în lume, în zilele noastre”.(M, 136-137)

Dictatura coruptă din ce în ce mai autoritară a lui Carol al II-lea, care subjuga România, îi va determina pe unii să îmbrățișeze și varianta românească a fascismului sub forma partidului Garda de Fier, ca unică „soluție”.

Profetism, mesianism și un imperialism cultural și politic, de felul celor propagate, între alții, de Emil Cioran în „manifestul politic” din 1936, „Schimbarea la față a României” au fost declarate modele de urmat.

Scepticismul lui Eliade privind democrația occidentală se exprimă într-un articol publicat sub titlul „Democrația și problema României”:

„Cunoaștem câțiva tirani care au transformat țări amețite în state puternice: Cezar sau Augustus sau Mussolini. Mi-e perfect indiferent dacă Mussolini este sau nu un tiran. Singurul lucru care mă interesează este că acest om a izbutit în cinsprezece ani să transforme Italia și să facă dintr-un stat de rangul al treilea una din puterile mondiale de astăzi. Îmi este deci perfect indiferent ce se va întâmpla în România după suprimarea democrației. Dacă România , depășind democrația, va deveni un stat puternic, național, înarmat, conștient cu forța și destinul său, atunci istoria va ține cont de această faptă: („Vremea”, XI, (1938), 18 decembrie)97.

Faptul că la sfârșitul anilor treizeci, Eliade adopta această atitudine hotărât antidemocrată, poate fi pusă nu în ultimul rând pe seama influenței lui Nae Ionescu (1890-1940), care a anticipat ideologia mișcării legionare și căruia Eliade i-a fost asistent. Nae Ionescu nu a propagat doar fascismul italian, ci a sprijinit printr-o activitate publicistică plină de zel Garda de Fier, mișcare antisemită, de extremă dreapta, întemeiată în 1927, în România, sub numele de „Legiunea Arhanghelului Mihail”: mișcare deorientare creștin-ortodoxă, cu trăsături antisemite, social revoluționare și distructive. Simpatia deschisă a lui Eliade pentru Garda de Fier și luarea de atitudine în favoarea acesteia și în favoarea „românismului” sunt atestate, între altele, de un articol publicat în „Vremea”, cu titlul programatic „Noua Aristocrație Legionară”: „Un om nou, care a descoperit o dată cu ascultarea și propria sa voință, propriul său destin. Disciplina și ascultarea s-au dăruit o nouă demnitate, o nesfârșită încredere în sine, în Șef și în destinul major al neamului său […]. Există suficient de multe impulsuri revoluționare care așteaptă mii de ani spre a se înfăptui. Fiul Omului de aceea a coborât pe pământ: spre învăța Revoluția permanentă” („Vremea”, XI (1938), nr. 522, 23 ianuarie).98

Profesiunea de credință în favoarea „Legiunii” reprezintă în cazul lui Eliade o evoluție relativ tărzie. Numai cu 4 ani în urmă (1934), el avertiza într-un articol intitulat „Împotriva dreptei și a stângii” în legătură cu supunerea Europei de către două regimuri nelegitime și de către ideologiile lor, național-socialismul, respectiv comunismul și condamna explicit antisemitismul.

Iar într-un alt articol din același an, „De ce sunt intelectualii lași?”, el îi acuza pe „intelectualii creștini” că aprobau „Garda de Fier” împinși de spaima unor represalii care ar fi putut să-i atingă în cazul în care aceasta ar fi învins. În locul unei asemenea atitudini, intelectualii ar trebui să-și împlinească misiunea lor spirituală și să se abțină de la politică: „Cineva care ocupă o piziție politică militantă, nu mai poate pretinde să fie liber, să-și păstreze spiritul critic”.99

Norman Manea, născut în 1936, în Bucovina, scriitor român exilat în Statele Unite (trăiește la New York), a sintetizat și a încercat să interpreteze schimbarea labirintică de opinie a lui Eliade în perioada fascistă, într-o scriere din 1995, purtând titlul: „Felix Culpa. Amintire și tăcere – Mistere la Mircea Eliade”. Titlul trimite la o însemnare de jurnal a lui Eliade însuși, o însemnare deosebit de concludentă, în care acesta își evalua atitudinea politică: „Mă gândesc la mine; fără acea felix culpa (faptul anume de a fi fost discipolul lui Nae Ionescu), aș fi rămas în țară. În cel mai bun caz, aș fi murit de tuberculoză într-o închisoare” (29 august 1985)100.

Manea consideră că citata „vină fericită” reprezintă o formulare stranie, de vreme ce admirația pentru Nae Ionescu nu ar fi fost, desigur, unicul motiv al arestării și condamnării lui Eliade după cel de-al doilea Război Mondial.

Activitatea publicistică parțial lipsită de ambiguitate a acestuia din timpul mișcării legionare ar fi cunstituit o motivație pe deplin suficientă. Nu trebuie trecută cu vederea în acest context nici scrierea lui Eliade „Salazar și revoluția din Portugalia, care se citește ca un adevărat „imn”, închinat dictatorului portughez Antonio de Oliveira Salazar (1889 – 1970). Eliade a dedicat cartea în 1942, pe vremea când lucra la ambasada română din Lisabona, nici mai mult nici mai puțin decât „conducătorului” Garzii de Fier, generalului Ion Antonescu (1882 – 1946). Se pare că Eliade se gândea să-i propună lui Antonescu drept model politic pe dictatorul Portugaliei.

Manea îi reproșează pe bună dreptate lui Eliade că nu și-a demistificat niciodată erorile ideologice și politice din tinerețe: „Ar fi fost o surpriză binevenită dacă în ultimele sale scrieri autobiografice, Eliade și-ar fi contestat opțiunile din tinerețe, dacă s-ar fi dezis cumva de ceea ce știm în legatură cu implicarea sa în ideologia totalitară. Din păcate, el a scăpat această ocazie”.101

Cât de exploziv a fost eseul lui Manea au arătat reacțiile declanșate de el în România la începutul anilor nouăzeci, când a fost respins ca o „blasfemie la adresa marilor valori naționale”, ca o „jignire adusă națiunii române”.

Substanțial mai ponderat a reacționat, în schimb Edward Kauterian în comentariul său nu mai puțin apologetic din „Lettre International”, intitulat „Cât de fericită a fost vina lui Eliade?” și potrivit căruia tezele lui Manea se cuvin serios estompate, cu atât mai mult cu cât față de cele peste două sute de articole publicate de Eliade între 1935 – 1938 doar circa zece ar fi pur „naționaliste”, și chiar și acestea, scrise într-un interval extrem de scurt de doi ani.102

Ar mai rămâne de răspuns la întrebarea ce relație există între angajamentul politic de scurtă durată al lui Eliade de la sfârșitul anilor treizeci în formarea extremei drepte și opera lui științifică și literară, purtând semnul gândirii mitice. Unii interpreți sunt de părere că tot ceea ce a scris Eliade în calitate de istoric al religiilor și de literat poate fi privit exclusiv ca o justificare camuflată a unei idei politice – o interpretare de-a dreptul absurdă, care nu dă seama nici de complexitatea operei ca totalitate și nici de destinul individual al intelectualului într-o epocă de haos. Ce fel de mesaj politic ar putea să transimtă cercetările lui Eliade despre yoghini sau despre aborigenii australieni, ori povestirile sale fantastice ca „Nopți la Serampone” și „La țigănci”?

Pentru Constantin Noica, importanța culturală propriu-zisă a lui Eliade trece chiar cu mult dincolo de toate acestea:

„El izbutește să orchestreze stridența veacului său, să treacă dincolo de ea […]. Într-o lume zguduită de profan, Eliade reamintește că aceasta, în ciuda supremației rațiunii, nu poate fi nici lume, nici cosmos, dacă neagă venerația. Nici un savant, nici un profet din secolul nostru nu a putut exprima această constatare într-un mod atât de general uman ca el”.103

PROFETISMUL ROMÂNESC

„ITINERARIU SPIRITUAL”

Contextul istoric avut în vedere, va fi ulterior apariției Itinerariului Spiritual care datează din 1927, din vremea studenției lui Eialde, în timpul șederii la Geneva, publicat în câteva numere ale „Cuvântului”. De fapt este primul ciclu de eseuri de la care pornește „obsedanta” idee eliadescă, a spiritualității, care va fi cercetată mai târziu în eruditele studii comparate adunate în 1970 în volumul „De la Zamolxis la Genghis Han”. În acestea sunt cuprinse două mari analize ale poeziei populare românești: Miorița și Meșterul Manole. Aceste din urmă va fi comentată în 1943 de Mircea Eliade, fiind autorul primei cărți de folclor comparat consacrat unei singure creații din cultura românească: „Comentarii la legenda Meșterului Manole”.

Prin Itinerariul Spiritual, Eliade și-a exteriorizat profetismul care a avut o importanță semnificativă pentru o Românie aflată într-o perioadă catastrofală din punct de vedere istoric datorită faptului că oferea o cale de mântuire și înalțare a neamului.104

Totodată acest Itinerariu pornește ceea ce s-a numit „campania generaționistă”: „Numai Noi avem dreptul de a ne obictiva, de a analiza, de a elabora concluzii asupra vieții noastre lăuntrice … Ce pot ști ceilalți despre sufletele noastre, despre durerile și nădejdea noastră?”, „Construcția unei generații este o abstracție. Dar ea va trăi în fiecare dintre noi … Așadar Noi „Voim să biruiască valorile ce nu sunt izvorâte nici din economia politică, nici din tehnică, nici din parlamentarism. Valorile pure, spirituale. Valorile creștinismului”.105

Itinerariul trebuie să fie un „îndreptar”, seria de 12 foiletoane născând entuziasme, dar, în același timp și irită:

„D. Mircea Eliade pleacă de la premisa rupturii dintre generații … Proclamă realitatea misticismului religios, experința personală … Neagă existența unei culturi românești …”. Din Itinerariu „… intelectul și rațiunea lipsesc. Le ia locul <<spiritul>> … S-au auzit trâmbițele unei noi generații … Campionii nu sunt creativi, ci formulativi, nu fac critică, manifeste”.106 Generația este „falșe” (Alexandru Sahia), este „în pulbere” (Zaharia Stancu).

Vulcănescu pare mai puțin rezervat, distingând trei mari direcții ale „spiritualității, el situându-se în prima: „O primă categorie în cap cu Nae Ionescu și Nichifor Crainic a rămas pe pozițiile ei din 1927, favorabilă unei «spiritualități înțelese», în sens tradiționalist și ortodox, cu viața duhovnicească … În acest grup se situează dintre tineri: Paul Costin Deleanu, G. Racoveanu, Paul Sterian, Sandu Tudor, subsemnatul. […] O a treia categorie – poate cea mai numeroasă – în cap cu Mircea Eliade, oscilează în căutarea unei spiritualități noi, revoluționare …, simultan opusă intransigenței dogmatice a ortodoxiei, materialismului istoric marxist, parlamentarismului, doctrinei naționaliste și caracterului rotund și definit al neoclasicismului … În acest grup întâlnim … pe Emil Cioran, I. Dobridor,Eugen Ionescu, Ilovici.,Petru Manoliu, etc.”.107

Trebuind să fie „înnoitoare”, „noua spiritualitate” trebuia să fie anti-tradiționalistă, dar nu împotriva tradiției. O tradiție însă retrăită altfel, ceea ce înseamnă că, mai înainte, percepută altfel. Poate că de aici și interesul lui Eliade, constant, pentru tradiție, în componenta care i se părea cea mai persistentă și etern generatoare, aceea mitică / religioasă.

Eliade, așa cum mărturisește el însuși, propune în Itinerariu Spiritual să discute teme diverse: „… experiențele mele, cărțile, teoriile, gnozele care mă tulburaseră și îmi dăduseră de gândit. Am scris despre diletantismul lui Gourmont, despre teosofie și antroposofie, despre gnozele neo-orientale, apoi despre restaurarea metafizicii, despre feluritele experiențe mistice, despre ofensiva catolicismului, despre istorism și am încheiat Itinerariul Spiritual cu un foileton despre ortodoxie”.108

Astfel, bijuteriile sunt eficiente cât participă la anumite principii cosmice, aurul e metal solar, perlele aparțin lunii. De aceea în mormânt omul culturilor tradiționale purta asupra-și aur, jad, perle. Lucrurile lumii sunt, deci, resemnificate în așa fel încât prin ele omul să participe „la principiul de la care se revendică”. Repetate (ritualizate) „obiectele” și „actele inițiale” arhetipale urmau să reîntemeieze un ritual, altfel „nu este decât repetarea unui act inițial”. Când coloniștii scandinavi au pornit să facă în Islanda din pământ pustiu pământ roditor, pentru ei fapta „nu era decât repetarea unui act primordial: transformarea haosului în cosmos prin actul divin al Creației”, „muncind pământul pustiu ei repetau «munca zeilor»”. O biserică din Palde în Estonia nu avea cum să se înalțe fără ca să fie zidită de vie o fecioară. Într-o legendă ucraineană diavolul care zădărnicea ridicarea bisericii era „sacrificat”. Sf. Colomban, la Iona, în Sciția, este vestit că zidurile se vor ridica numai prin sacrificarea unui frate monah.

Alteori este vorba de vreun pod, de vreo fortăreață; se schimă și subiectul sacrificiului: un copil fără părinți, o femeie însărcinată. Ca poarta orientală a Shanghai-ului să dureze, a trebuit ca arhitectul să promită Cerului capetele a 200 de copii. În Japonia în temelia unei mari construcții era îngropat un sclav. Marele templu a lui Huitzilopochtli a fost ridicat, sacrificându-se ritual prizonieri: „O mare poartă (dvara) e stăpânită de duhuri (devata). Un brahman … trebuia să fie omorât, trupul și sângele trebuie oferit ca ofrandă (bali) și trupul așezat dedesubt iar poarta ridicată deasupra lui” (Jataka, 481).109 Și multe alte teme dezbate Eliade în itinerar, dând o sete de lectură uimitoare.

Acest Itinerariu Spiritual a început să-i păstreze pe mulți din generația lui Eliade. la 27 noiembrie 1927, Șerban Cioculescu, aflat la studii în Paris, îi solicită lui Eliade „Itinerariul Spiritual”, pe care îl comentează critic, dar cu simpatie, în „Viața Literară”.

Cioculescu îi spune cu sinceritate că se deosebește de el în ceea ce privește concepția generală. Au însă și trăsături comune: „Am fost atras de sinceritatea dumitale, de accentul direct, de probitate, de anxietate morală și, de ce n-aș spune-o, de calitatea scrisului dumitale. Și de un punct de vedere, poate nu unicul, comun: lipsa de diletantism, adversitatea față de diletantism”.110

În articolul critic publicat despre „Itinerariu Spiritual”, Șerban Cioculescu opune „misticismului” lui Eliade, raționalismul său.

Elogiază erudiția, sinceritatea și expresivitatea foiletoanelor eliadești: „Remarcabilul «Itinerariu Spiritual» al d-lui Mircea Eliade care exprimă cu pasiune, nerv și personalitate, crezul generației tinere … Dânsul a exprimat … trepidant, tumultos și expresiv o poziție spirituală ca exponent al generației sale”.111

Mircea Vulcănescu îi scria la 8 noiembrie 1927, din Paris (22 Rue Pierre Curie), rugându-l și el să-i trimită numerel lipsă din „Cuvântul”, spre a fi în posesia întregului „Itinerar Spiritual”. La 28 noiembrie le primește, le copiază și i le înapoiază:

„Noi aici (la Paris) ne-am «smuls» aproape numerele, unii de la alții și tot atâta interes și-au arătat chiar unii tineri de altă formație intelectuală cu a noastră”.112

Mircea Vulcănescu arată că el însuși a simțit nevoia unor „revizuiri”. Itinerariul lui Eliade e, după părerea sa, o utilă punere la punct. Eliade apare în viziunea sa ca întemeietorul culturii în generația din care face parte deoarece a scris despre lucruri care n-au fost nici măcar „atinse” de alții, deschide o nouă perspectivă, noi orizonturi.

Elogiul lui Mircea Vulcănescu este urmat de cel al lui Alexandru Elian care publică un comentariu intitulat „Iarăși «Noua Generație»”, în care Mircea Eliade este considerat „cel mai distins reprezentant al tineretului nostru gânditor”.113

După aproape zece ani, Zaharia Stancu ava publica un pamflet intitulat „Generația în pulbere”.

În aceeași toamnă 1927 cu Itinerariul Spiritual, Eliade scrie un text, „pretențios și confuz”, scris în stiluri diferite – eseu filosofic, diatribă – pe care l-a intitulat „Apologia virilității”. Era o încercare de a face din „virilitate” – clișeu pe care l-a împrumutat din „Maschilità” a lui Papini – un mod de a fi în lume și totodată, un instrument de cunoaștere și deci, de stăpânire a lumii: „Înțelegeam prin «virilitate» ceea ce aveam să descopăr mai târziu, în India, că Mahayana exprima prin vrajă: conștiința pură (și e semnificativ faptul că vraja, lit. „trăznet”, simbolizează totodată și organul generator masculin, mai precis posibilitățile lui «spirituale» inerente și specifice). Credeam, deci, că virilitatea sub forma ei absolută echivalează cu spiritul pur. Nu acceptăm Erosul decât subjugat total „virilității”; altminteri, unitatea absolută a spiritului pur riscă să se sfarme. Dragostea, în toate modurile ei, era numai un instrument de reintegrare a Spiritului”. Amestecul de asceză, exaltare metafizică și sexualitate era derutant în acest articol.

De atunci a început să scrie articole tot mai personale. „Împotriva Moldovei” a indignat o parte din apropiații lui Eliade. La moartea lui, Pârvan scria un foileton care i-a adus mult succes printre tineri. Scrie un articol despre Antonio Magliabecchi care-l fascina prin patima sa dementă de colecționar, cumpărând bibliotecile risipite în timpul Revoluției franceze, adesea cărți pe care le avea deja în mai multe exemplare, numai pentru că nu se îndura să le vadă pierdute sau arse. Deoarece Antonio Magliabecchi adunase o bibliotecă de 500 000 de volume, Eliade publică articolul „Oamenii din cărți”.

Imediat după, începe o altă serie de eseuri, „Scrisori către un provincial” prin care Eliade consideră că stă de vorbă cu generația sa.

Fiind singura generație „disponibilă”, Eliade îi îndeamnă pe tineri să profite de acest „lux”, să ia atitudine, să facă ceva constructiv, să creeze.

În unul din aceste articole: „Anno Domini”, Perpessicius spunea că regăsise „spectrul războiului”. Este unul apocaliptic, iar Eliade își îndeamnă „provincialul”, partenerul de discuție, în a-și trăi fiecare clipă ca și cum ar fi ultima, să-și închipuie anul care începe, 1928, ca fiind ultimul lui an și să se străduiască să facă, în cele 12 luni care vor urma, tot ce-și propusese să facă în viață.

De fapt, își îndeamnă „tovarașii de drum” să lupte împotriva Timpului, a Cosmosului, pentru a construi chiar atunci – în 1928 – totul.

Pe bună dreptate a fost numit Eliade profet; pentru că „viziunile” sale despre libertate s-au adeverit: după vreo 10-12 ani de „libertate creatoare”, în 1938, s-a instaurat dictatura regală, apoi a venit războiul, în 1945 ocupația sovietică și „totul a amuțit”.

„ROMÂNIA ÎN ETERNITATE”

În ceea ce privește eseistica lui Eliade, acesta nu s-a mulțumit s-o păstreze doar în „spiritul public”, așa cum au făcut colegii săi de ziar Pompiliu Constantinescu, Petre Pandrea, Nae Ionescu, Constantin Noica sau Vasile Lovinescu. El a vrut să publice cel puțin o carte de eseistică. Ea se afla, de fapt, în revistă și ar fi trebuit doar adunată și pusă sub numele autorului. Într-o notă de subsol la studiul „Profesorul Nae Ionescu” (15 noiembrie 1936), autorul își anunța cartea în curs de apariție. Și totuși „România în eternitate” nu figurează între cărțile lui Eliade. Privind cronologia operei, vedem că „România în eternitate” s-ar fi putut plas între „Oceanografie” (1935) și „Fragmentarium” (1938), umplând un gol de trei ani pentru eseistică. Actul de naștere a cărții este un articol-program cu titlul „România în eternitate”, publicat la 13 octombrie 1935, cu un an înainte de a fi anunțată ca lucrare de sine stătătoare ce urma să apară.

Începând cu 24 noiembrie 1935, Mircea Eliade își diversifică mult colaborarea la „Vremea”. El inaugurează, paralel cu eseurile de filosofie și istorie a religiilor, „Fragmentele și textele” devenite apoi „Fragmente”, adică rubrica ce va furniza textele reunite în volumul „Fragmentarium” din 1938.

„România în eternitate” are același fir tematic în opera jurnalistică a lui Eliade cu un ciclu care-l urmărește pe eseist în lungul exil „fără întoarcere”. Era o temă sortită să rămână în paginile de ziar. Identificarea și scoaterea ei la iveală s-a realizat abia acum, în zilele noastre, sub un generic ales de Editura Roza Vânturilor intitulată „Profetism Românesc” 2 volume, – titlu dat de Eliade unei secțiuni din eseistica lui Hașdeu, inclusă în celebra ediție Hașdeu.

Din „Profetism Românesc” mai fac parte: „Itinerariu Spiritual”, „Scrisorile către un provincial”, discutate înainte, „Destinul culturii românești”.

„România în eternitate” – este un eseu despre actualitate, în sensul anilor 1930, dar și în sensul mai larg românesc. Este „o încercare de fixare a unor coordonate ale civilizației românești la răscruce de ani, de viziune și previziune a destinului României în perspectivă imediată și mai îndepărtată, de definire a identității naționale”. Aceasta e o preocupare obsedantă a anilor interbelici, care a dus și la aberații, dar și la mari realizări cum sunt ale lui C. Rădulescu-Motru, Nicolae Iorga, M. Ralea, Lucian Blaga, Dan Botta, sau ale lui Mircea Eliade. Acesta din urmă este puternic preocupat de definirea specificului nostru național, și întreaga carte putem spune că are ca temă tocmai această definire. El nu se referă încă, în acest ciclu al creației sale, la legionarism. Cele circa 12 articole, majoritatea din 1937, care se vor grupa sub semnul cochetării sale cu mișcarea legionară se caracterizează izbitor și semnificativ prin „creșterea flagrantă a nivelului intelectual și aerul artificial ce mimează toată literatura «angajată», mai ales atunci când angajamentul este foarte superficial și vădit interesat”.

Mircea Eliade descoperă și analizează situația tragică a României în pragul celui de-al doilea Război Mondial, își dă seama că, în condițiile date, cultura românească trebuie să lupte din răsputeri pentru a se defini, a se delimita între marile și periculoasele curente ideologice ale Europei.

„Fără un naționalism bine intenționat – considera el – fără a ne imprima nota noastră, apăsat, în concertul european – riscăm să fim dizolvați, înghițiți. Chestiunea nu este de a te abține, de a fi spectator pasiv – ci, dimpotrivă, de a reacționa la provocările veacului”.

Noi suntem înclinați să privim, astăzi, cu unele prejudecăți această poziție ofensivă a culturii românești tinere din perioada interbelică. Dar, trebuie remarcat faptul că Mircea Eliade reacționează în limitele măsurii, cu un echilibru bine calculat, nu violent sau strident.

Încă din „ianuarie 1935”, autorul atrage atenția că Europa este în pericol de a fi ruptă în două, „împărțită între nemți și ruși”. Semnificativ este articolul său „Noul Barbar”, din care citez:

„Adevărul, Frumosul, Binele – și-au pierdut majuscula. Ele au căpătat în schimb carne și sânge. O operă de artă, un adevăr real, un fapt caritabil – nu sunt justificate și valorificate decât în cadrul unei anumite comunități de sânge sau laturi sociale. Am făcut exact două mii de ani înapoi. Economia spirituală a creștinătății nu mai poate funcționa; în locul ei se instaurează matriarhatul german și tribul sovietic, cu o economie specifică și o spiritualitate specifică. Pâine nu vor mai mânca decât arienii (în matriarhatul german) și proletarii (în tribul sovietic). De asemenea, idei nu vor mai putea avea decât cei care cunosc pe de rost formulele magice ale economiilor respective…”. este contextul în care autorul își dă seama și atrage atenția asupra „necesității rezistenței statelor mici, prin recursul la propriul specific, pe de o parte și recursul la marile cuceriri ale spiritului istoriei, pe de altă parte”.

Mircea Eliade vorbește, de exemplu, despre comuniștii din România, fără să accepte deloc programul lor, dar cu toate acestea deplânge detenția inumană a lor de la Doftana:

„Oamenii aceștia sunt tratați mai rău ca vitele, ca prizonierii de război, ca ucigașii de rând […]. Ce se numește asta? Pedeapsă? Dreptate? Dar orice ar fi făcut oamenii aceia, orice ar fi avut de gând să facă – nici o lege din lume nu justifică tratamentul la care sunt supuși […] Nu e vorbadecât de puțină omenie, de puțină milă, de cel mai elementar sentiment de caritate, pe care îl ai față de un câine. Grozăviile acestea care ne fac țara de rușine nu mai pot continua. Puțin îmi pasă ce cred acești oameni. Puțin îmi pasă dacă ei înșiși sunt oameni cu sufletul mutilat de o anumită doctrină, de o anumită dogmă. Nu pot uita că sunt, înainte de toate, oameni. Orice ar crede, ei nu încetează a fi oameni. Aceste lucruri ne dovedesc nu numai gradul de descompunere în care ne găsim, dar și gradul de mutilare la care am putea fi invitați, poate chiar de oamenii care suferă astăzi la Doftana…”(„Unde ne e omenia”, „Vremea”, 18 noiembrie 1934).

Când face apel la reîntoarcerea către spiritualitate, autorul are în vedere și asemenea aspecte concrete, foarte dure ale vieții. Istoria poate fi dominată, deci prin categorii antropologice, prin primatul vieții spirituale, prin recurgerea la specific.

„România în eternitate” este și o carte de critică aspră a „politicianismului” românesc din perioada interbelică. Autorul are în permanență în vedere România și Europa, integrarea și păstrareaidentității naționale în acest tot. Cartea este străbătută de două linii principale sau două axe: axa românească ce are la un capăt articolul „1918-1922” și la celălalt capăt articolul „Piloți orbi” (27 octombrie 1935, respectiv 19 septembrie 1937). Este registrul criticii interne severe, cu accente adesea, pamfletare cu inflexiuni eminesciene. Mircea Eliade face responsabile „Elitele politice” ale țării de corupție în țară, degradarea stilului de viață, faima proastă peste hotare, dezinteresul față de cultură, căi de comunicare, construcții, instrucție publică, greșeli în demografie, etc. Pe această axă a criticismului se așează marea iubire a autorului față de poporul și istoria noastră, marea încredere că „scuturându-se de politicismului corupt, România poate să-și câștige un loc definitiv în eternitate prin valorile ei spirituale, prin rezerva ei de inteligență și creativitate, prin marile genii ale istoriei sale”.

Cealaltă axă e „europeană”, are la un capăt articolul „Noul barbar” – din care deja am citat (27 ianuarie 1935) – iar la celălalt capăt articolul „Meditații despre arderea catedralelor” (7 februarie 1937). Acesta din urmă este o încercare de studiu comparativ între Hitler și Stalin, cei doi dictatori ai momentului, comparație din păcate infirmată dur de evoluția ulterioară a evenimentelor.

Acest articol nu este inclus în culegerea de față, locul lui fiind într-un viitor „Dosar Mircea Eliade” care va dezbate fără false pudori tocmai publicistica lui legionară sau legionaroidă, de altfel infirmă, dacă o raportăm la intensitatea bibliografiei eliadești.

Partea cea mai interesantă din acest ciclu eseistic este cea referitoare la „iubirea pentru România”. Mircea Eliade începe neted, fără retorisme, teoretizând aristotelician: „Naționalismul nu e numai iubirea de morții și pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României. Nu iubești numai tot ce-a fost al strămoșilor tăi și ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste și dincolo de istorie. Îți iubești țara și neamul pentru că știi că numai așa vei putea rămâne și tu aici, în istorie, legat și păstrat de pământ. Eternitatea pe care insul și-o închipuie, o cucerește sau o cerșește singur – este cu totul altă problemă decât această eternitate colectivă, a neamului întreg. Aici răzbate setea omului de concret, setea de a ști păstrate veșnic locurile și experiențele pe care le-a cunoscut și le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe. Cred că în orice fel de naționalism trăiești, mai mult sau mai puțin manifest, această iubire de eternitate a neamului. Și mi se pare că nu există decât un singur fel de a-ți iubi neamul și țara: să lupți, pe orice cale, pentru eternitatea lor. Luptă pe care fiecare o înțelege după firea și iubirea lui. Dar setea eternității poate depăși politica”. („România în eternitate”)

Este aici, cheia întregii cărți și cea a descifrării „naționalismului” generației lui Mircea Eliade în întregul ei, așa cum îl găsim și la Mircea Vulcănescu, și la Constantin Noica și, în forme paradoxal-răsturnate, la Cioran din geniala „Schimbare la față a României”, apărută în 1936, deci strict concomitentă cu închegarea lucrării „România în eternitate”.

E ceea ce deosebește istoria naționalismului românesc, momentul înscris de cei citați mai înainte, de momentul pașoptist, de cel hașdeian, apoi de cel eminescian și de cel al generației lui Nicolae Iorga.

Eliade și generația sa au încercat să realizeze o sinteză străbătută de un „duh profetic”, adică întors cu fața spre viitor, dar un viitor care nu mai însuma acum realizarea unui ideal politic ci își propunea „înscrierea duhului românesc pe orbita universalității”.

În acest orizont nouîl descoperă Eliade pe Hașdeu realizând celebra ediție a acestuia: „Hașdeu – ediția Mircea Eliade”.

În ciclul său eseistic din discuție, Eliade analizează și piedicile care se opun ca România să „intre în eternitate”. În articolul „1918-1922” el atacă politicianismul de după primul război mondial:

„Oriunde ai pleca în cercetarea actualei descompuneri a vieții civile românești – trebuie să ajungi la o enigmă care-și găsește locul în acei obscuri ani 1918-1922 […] Niciodată în istoria României n-am atins o treaptă mai josnică, un nivel moral mai degradent […] Autorii morali și materiali ai acestui atentat împotriva deminității românești s-au recrutat în marea lor majoritate dintre afaceriștii, spionii și demagogii odioasei epoci 1918-1922”.

Și totuși aceste critici aspre se încheie mereu pe un ton optimist, încrezător: „Trebuie să iubești România cu frenezie, s-o iubești și să crezi în ea împotriva tuturor evidențelor, ca să poți uita de gradul de descompunere în care am ajuns”. – încheie autorul „considerațiile” din articolul „România în eternitate”.

„Aș mai putea crede în forța și vitalitatea poporului românesc dacă n-aș spera că o asemenea revizuire se va face în curând?” – se încheia articolul „1918-1922”, în finalul căruia Mircea Eliade cere ca vinovații să fie judecăți. În fond, o „judecare” este chiar cartea din discuție.

Spre finalul acestui ciclu de creație eliadesc, se afirmă rolul ortodoxiei în viața statului român. Religia ortodoxă, spune autorul, este creatoare a unui stil prpriu de viață, este păstrarea tradițiilor, „chivot de taină” care nu leagă de antichitate – dovedindu-se vechimea pe acest pământ – de latinitate și de Bizanț. Finalul revine cu definirea din nou a naționalismului.

Anul 1937, în cultura română, îi aparține lui Mircea Eliade. Atât prin monumentala Ediție Hașdeu, care înseamnă adevăratul destin postum al geniului, prin procesul public pe care l-a avut cu Universitatea, cât și prin ciclul „Profetism românesc” publicat în totalitate în „Vremea”.

Adevărata sa glorie, acum, în 1937, a început să strălucească.

Creația eseistică eliadescă, însă, nu se oprește aici. Tânărul Eliade se redescoperă în eseurile sale: Solilocvii (1930), Oceanografie (1934), Fragmentarium (1937) pline de însemnări care dau o idee despre cel care era el în epoca respectivă în solitudinea himalayană, iar mai târziu prin Insula lui Euthanasius (1943).

Dacă în primul eseu publicat, consacrat filisofului Vasile Conta, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la moartea sa, identificăm un eseist bazându-se mai mult pe compilație, acum îl regăsim „batându-se” pentru originalitate și autenticitate, împotriva mimăriiși contrafacerii. Un nonconformist care are o încredere oarbă în „steaua” sa și nu ezită să scrie ce gândește, „să calce pe cărări nebătătorite, să scuipe ceea ce e de scuipat, să dărâme statui și să înalțe altele. Fervoarea acestor foiletoane „sorbite” cu venerație de elevi de liceu și studenți, va fi rememorabilă peste ani de unul dintre „înfrigurații” lectori de-atunci, ajuns azi marele stilist Emil Cioran: <<Câtă erudiție, vervă și vigoare au fost cheltuite în aceste articole care nu durau decât o zi>>”.

Autenticitatea ca o „tehnică a realului” o regăsim în Oceanografie, a fi autentic înseamnă a fi original fără a cădea, însă, în invenție sterilă: „În fața originalității, eu propun autenticitatea. Care, de fapt, înseamnă același lucru, în afară de ceremonialul, de tehnica și fonetica inerente în orice «originalitate». A trăi tu însuți, a cunoaște prin tine, a te exprima pe tine”.

Totodată eseistul în volumul din discuție, face elogiul ridicolului, sub influența eseului despre Don Quijote al lui Unanimo, idee reluată în Fragmentarium, datorită căruia, autenticitatea își pierde din valoare. Ridicolul înseamnă „trăirea vieții tale proprii, imediate, refuzându-te superstițiilor, convențiilor și dogmelor”. „A evita ridicolul înseamnă a refuza singura șansă de nemurire”.

„Nimic măreț, creator, durabil nu se poate face în cultură fără acest element dinamic care este ridicolul” – scrie Eliade în articolul liminar din „Oceanografie”, sau în „Fragmentarium”: „Spiritul creator experimentează, este imperfect și, deci, ridicol. El este obsedat de geneze și nu judecă decât din perspectiva totalității lumii”.

Autentic eliadiană, chiar dacă în gestul oriental, este ideea ce revine adesea a cosmizării omului prin simbol:

„Cea dintâi datorie a omului este cea dintâi pildă a lui Dumnezeu: cosmizarea Sa. Este adevărat că numai Dumnezeu poate crea; dar orice om este capabil de a ordona, ritma și însufleți această creație. Creșterea și împlinirea nu sunt posibile decât prin cosmizare”. („Solilocvii”, 18). Ideea aceasta, a creației este preluată de Doeing în teza sa, în analiza scrierilor de tinerețe ale lui Eliade: „Omul este condiționat de creație, dar e și creator, și în acest caz transcede însă și creația. Tot așa cum orice experiență religioasă stă dincolo și deasupra oricărui act uman, deși aparține fiecărui act uman. Aceasta ar putea fi considerată ca prima indicație a hierofaniei în scrierile lui Eliade, și e un concept fundamental în istoria sa a religiilor”.

Creativ, autentic, original și multe alte trăsături am putea găsi personalității lui Eliade, și ar fi interesant de discutat, dar acest lucru ne-ar abate de la subiectul esențial al lucrării: acela de a-l urmări pe Eliade, în evoluția sa ca ziarist.

De fapt, atunci când spunem Eliade, eseistul, putem spune, automat, Eliade, ziaristul, deoarece eseistica sa l-a reprezentat și l-a ridicat în presă, începând cu Itinerariul Spiritual și continuând pe parcursul vieții, poate doar cu modificări de stil și de gândire.

Dar, asta nu înseamnă că și-a publicat doar eseistică; are publicate în presa vremii fragmente aproape din toată opera sa, ceea ce-l face să îl vedem ca o personalitate complexă a culturii românești.

II. Orientalist

Într-o măsură mai selectivă, activitatea lui Mircea Eliade de orientalist, am abordat-o la capitolul II, de aceea o să încerc să nu mă repet cu anumite chestiuni prezentate acolo, ci doar o să le amintesc.

Preocupările primare ale lui Eliade pentru orientalistică, din 1926-1927, ce amintesc discutarea cărții lui Carlo Formichi: Apologia Buddhismului, Dinamismul Religios în India și Orient și Occident, se vor continua cu cele două foiletoane consacrate lui Asvagoșa, autorul celebrei Vieți a lui Buddha și cu studiile publicate în revistele din țară când el se afla în India: „Umanismul indian” (Gândirea,1930), „Problematica filosofiei indiene”, „Introducere în filosofia Sankhya” și „Contribuții la psihologia Yoga” (Revista de Filosofie, 1930, 1931).

Începută în 1929, monografia despre contemplația indiană va fi depusă în trei exemplare dactilografiate la secretariatul Facultății de Litere și Filosofie din București în 1932. Este teza de doctorat a lui Mircea Eliade. aceasta amplificată și restructurată, va deveni tratatul „Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne”, tipărit în vara anului 1936.

În cei șase ani câți i-au trebuit până la definitivare, autorul a insistat asupra a ceea ce îl atrăgea în mod deosebit: tantrismul și diferitele forme de yoga populară, așa cum le întâlnea în legende și folclor.

Orientalistul constată că multe aspecte esențiale ale acestei doctrine au fost neglijate în mod surprinzător, atât de intelectualii indieni, cât și de savanții occidentali.

„În conținutul textelor tantrice descopeream o Indie diferită, care nu era așa de ascetică, idealistă sau pesimistă, așa cum pretindea. Există o tradiție care atribuia vieții și corpului omenesc un loc eminent, nu pentru a le considera ca iluzii, sau a le pune la originea suferințelor noastre, ci din contră, pentru a vedea în existență încarnarea unicei posibilități de a cuceri în acestă lume libertatea absolută. Din acestă epocă am înțeles deja că gândirea indiană nu aspira numai la eliberare, ci și la libertate. Ea credea în posibilitatea unei existențe autonome și plină de promisiuni hic et nunc, în timp și pe acest pământ”.

Oamenii de știință străini au apreciat în mod deosebit tratatul lui Eliade. Ernesto Buonainti se referă la o „monografie capitală asupra filosofiei yoga … Se citește cu interes, cu emoție”. J. Przyluski, profesor la College de France, consideră cartea lui Mircea Eliade drept „operă de maestru. România intră în indianism”. Carl Henze, profesor la o universitate din Belgia, scrie despre o „lucrare excelentă, plină de informații prețioase”. Din Roma (Giuseppe Tucci), Edinborough (A.B.Keith), Tübingen (J. Haver), Sydney (S. Angus), Bologna (Valentino Papesso), Leningrad (S.K.Stchebatzky), Boston (Coomaraswamy) primește numeroase elogii. Un mare orientalist, Raffaelle Pettazzoni, membru al Academiei Italiene, îi scrie la 9 iunie 1936 despre „magnificul volum yoga”: „Ce subiect interesant ați ales și în ce modalitate genială ați știut să-l tratați. Ideea de a desemna preistoria Yogăi urcând la epoca Mohenjo Daro este printre cele mai captivante. Vă felicit și vă asigur că am urmărit totdeauna eforturile Dumneavoastră perseverente”.

În 1948 a apărut cartea lui Eliade „Tehniques du Yoga”, iar șase ani mai târziu tratatul intitulat „Yoga. Immortalitéet liberté”, care a cunoscut în trei decenii peste zece ediții, făcându-i-se o primire extraordinară de către specialiști, dar și de cititori.

În 1962, în colecția „Maîtres spirituels” a Editurii Seuil s-a tipărit „Patanjali et le Yoga”.

Istoricul apariției acestor cărți traduse în toate limbile de circulație e simplu. De abia sosit la Paris, în toamna anului 1945, Georges Dumézil îl recomandă aditorului Gallimard, pentru ca aceste să-i tipărească o „Introducere în studiul Yoga””. Eliade își procură dicționarul sanscrit-francez al lui Renou, câteva texte esențiale de orientalistică și se adâncește în redactarea acestei cărți. În martie 1946 ține câteva conferințe la Institutul de Civilizație Orientală din Paris despre „Lexicul Yoga”. Deși o termină în 1946, cartea, care se va numi „Tehnique de Yoga”, va apărea abia în 1948. George Bataille, redactorul revistei „Critique”, cu care se împrieteniseră, citise prima versiune din 1936, manifestându-și interesul față de capitolele depre tantrism. „Înghite” și recentul studiu, fiind entuziasmul de erudiția și hermeneutica istoricului religiilor, precum și de „reflecțiile filosofului”.

André Breton, Puech, Gaston Bachelard nu își ascund uimirea și admirația. Louis Renon, una dintre personalitățile de necontestat în indianistică, îi scrie în mai 1948: „Dans la masse de littérature insipide on fausse, relatife au yoga, vous avez réussi le premier à écrire un livre exact, bien documenté, vigoureusement pensé”.

O altă activitate care-l va pune în postura de orientalist pe Eliade va fi prima apariție publică la puțin timp după întoarcerea din India, în cadrul unei conferințe la Fundația Carol I, la 16 ianuarie 1932 care va fi consacrată Umanismului lui Rabindranath Tagore.

Și în domeniul orientalisticii, ca și în celelalte de altfel, la Eliade, rigoare și îngemănate cu originalitatea pentru tot ceea ce face.

III. ISTORIC AL RELIGIILOR

Primele preocupări de istorie a religiilor datează din 1925-1926, când Eliade publică recenzii și articole în revista universitară, „Orizontul”, „Foaia tinerimii”, „Cuvântul”, „Adevărul literar și artistic”.

Lucrările lui Renan, Petazzoni, Tucci, Buonainti, Papini, Gentile, Formichi, Farinelli dezbătuseră buddhismul, orfismul, taoismul, tantrismul, ortodoxia, în diferitele lor laturi, înainte de plecarea în India. „Revista de Filosofie”, „Logos”, „Ricerdu Religiose”, au făcut cunoscute câteva dintre studiile și eseurile tânărului doctorand în țara Vedelor și Upanișadelor.

Aprofundarea și sistematizare problemelor de specialitate au devinit posibile și necesare începând cu toamna anului 1933, după ce a fost numit suplinitor al catedrei de Logică și Metafizică. În afară de logică și sanscrită, a ținut un curs de Istorie a Religiilor, vorbind cu competență despre magie, Kharma, Sankia, Yoga, Nirvana, orfism, iudaism, hermetism, krishna, Confucius, Zarathrusta. O mică parte a cercetărilor sale vor fi publicate în „Universul Literar”, „Pământul și zeițele lui” și „Magna Mater”, precum și în revista Fundațiilor Regale: „Câteva cărți de Istoria Religiunilor”, „Religia evreilor nomazi”, „Simbolismul arborelui sacru”.

Intenția de a strânge între coperțile unei cărți aceste studii datează din 1937, când în diferite ziare găsim anunțată iminenta apariție a unei „Istoria Religiilor”, semnată de Mircea Eliade. Și totuși, până la maturizarea proiectului au fost necesari 12 ani.

„Fapte”, date, observații, comparații, concluzii din cursul anilor 1933-1938, precum și din cărțile „Alchimia asiatică” (1947), „Cosmologie și alchimie babiloniană” și „Mitul reintegrării” (1944), vom întâlni în formă definitivă a „Tratatului de Istoria Religiilor”. După mărturiile autorului, această vastă sinteză de morfologie a religiilor a fost întrezărită în 1940, la Londra. Ideea fundamentală a acestei lucrări o constituie hierofaniile, adică manifestarea în realități cosmice (obiecte sau procese aparținând lumii profane). Acestea au o structură paradoxală, pentru că ele arată și în același timp camuflează sacralitatea.

„Tratatului de Istoria Religiilor”, apărut la Paris la începutul lunii ianuarie 1949 se intitulat inițial „Prolegomene de istoria religiilor”, fiind o operă de „morfologie” în care faptele sunt studiate la „propria lor scară”.

Prestigios orientalist, autor al câtorva studii de mitologie comparată, cu vaste lecturi, lipsit de prejudecăți, Eliade consideră istoria religiilor drept o disciplină „totală”.

Joachim Wade, predecesorul, la catedra de la Chicago, a învățatului român,distingea, în cadrul obiectului pe care îl preda: istoria, fenomenologia, psihologia, psihologia și sociologia religiilor. Mircea Eliade, în studiile sale, adăuga tangenței istoriei religiilor cu etnologia, antropologia, filosofia istoriei, estetica, ligvistica, etimologia și literatura.

Printre cuvintele-cheie din studiile științifice ale lui Mircea Eliade se află, alături de mituri, rituri, simboluri, și expresia sacrul și profanul. Acestea sunt două modalități de a fi ale omului în istorie, două situații existențiale, cărora le-a și consacrat o monografie. Sacralitatea se manifestă peste tot, atât în lumea animală, cât și în cea vegetală, fiind camuflată în profan. Termenul hierofanie are tocmai semnificația de manifestare a sacrului în profan. Formele și mijloacele acestui manifestări diferă de la popor la popor și de la epocă la epocă.

Entuziasmul cu care „Tratatul de istorie a religiilor” a fost primit de savanți, de critici și de marele public este inimaginabil. Bachelard, Coomaraswamy, Yung, Puech, Queneau, Papini, Pettazzoni, Tucii – în corespondență sau în articole îl laudă și-l admiră folosind superlativele. Pentru Paul Ricoeur, apariția „Tratatului de istorie a religiilor” a constituit un adevărat șoc și va face publică această impresie în omagiul rostit la 14 februarie 1976, atunci când i s-a remis lui Mircea Eliade doctoratul Honoris Causa al Sorbonei.

Fără îndoială că „Tratatul de istorie a religiilor” este o operă de o adâncă erudiție, cu sute de trimiteri, cu o bibliografie exhaustivă: Oricine a parcurs paginile acestei cărți și-a dat seama că are în față o operă originală, în care „viziunea personală a autorului domină uriașul material livresc”.

Au urmat numeroase alte cărți științifice, încununate de cele trei volume din „Istoria Credințelor și Ideilor Religioase”, tipărită la Editura Payot din Paris în 1976, 1978 și 1983 (versiunea română a lui Cezar Baltag în 1981, 1986 și 1988). Pentru Eliade istoria religiilor este baza unui nou umanism. În acest sens, împreună cu J.M.Kitawa și Charles Song a fundat „History of Religious”, un periodic internațional destinat studiului comparat al istoriei religiilor.primul număr, apărut în ianuarie 1961, se deschide cu studiul lui Mircea Eliade, „Un nou Umanism”. Autorul consideră istoria religiilor o disciplină chemată să joace un rol cultural de cea mai mare importanță în viitorul apropiat.

„Istoria credințelor și ideilor religioase”, apărute în limbile franceză, română, engleză, germană, portugheză, spaniolă, italiană și japoneză a fost denumităde Georges Dumézil drept „o noua Legendă a secolelor”. Această monumentală creație distinsă în iunie 1977 cu premiul „Bordin” al Academiei Franceze, continuă și completează „Tratatului de Istoria Religiilor”.

Mircea Eliade sistematizează, clasifică, reia și reinterpretează sugestii, idei și referințe din eseurile publicate în „Cuvântul” și „Vremea”, încă de la sfârșitul deceniului al treilea precum și din studiile sale de largă circulație „Naissances Mystique”, „La nostalgie des origines”, „Méphistophéles et l`androgyne”, „Les Mythe de l`éternel retour”, „Le Chamarisme”, „De Zamolxis à Genghis-Han”, „Images et symboles”, „Mythes, rêves et mystères”, „Aspecte ale mitului”.

Primul volum, intitulat „De la epoca de piatră la misterele lui Eleusis”, cuprinde 15 capitole, urmărind comportamentele magico-religioase ale paleoantropilor, ideile religioase din Mesopotamia, India, Egipt, Grecia, Iran și Israel.

Cel de-al doilea tom, „De la Gantama Buddha până la triumful creștinismului”, prezintă religiile chineză, indiană, romană, iraniană, celtă, germaică și traco-getică.

Cel de-al treilea volum se ocupă de: religiile turco-mongolilor și ale balto-slavilor, Bisericile Creștine înainte de criza iconoclastă, Mahomed, Catolicismul apusean, teologiile și misticile musulmane, iudaismul, mișcările religioase din Europa, religie, magie și tradiții ermetice înainte și după reforme și religiile tibetane.

De multe ori Eliade a fost acuzat de idealizarea miturilor, reproșându-i-se că nu a subliniat în suficientă măsură dependența lor de evenimentele istorice. De data aceasta faptele sunt prezentate din altă perspectivă.

În prefața la traducerea română a primului volum, autorul subliniază un lucru esențial: „Socotesc că orice istoric, începând de la un anumit moment al activității sale, este obligat să-și situeze cercetările de <<specialitate>> în perspectiva istoriei universale. Cartea de față este scrisă din această perspectivă. Este, deci, înainte de toate o Istorie, nu o interpretare personală a diferitelor religii pe care le prezintă. Concepțiile sau interpretările mele personale în legătură cu studiile sacrului le-am expus în alte lucruri”.

Astfel, iubitorul de literatură va avea surpriza și plăcerea să găsească aprecieri de ansamblu și citate caracteristice din imnurile egiptene, Rig Veda, Upanișade, Mahabharata, Odiseea și Iliada. Dramaturgia lui Eschil, Sofocle și Euripide este comentată cu competența istoricului religiilor, a eseistului și a dramaturgului.

Analogiile cu literatura sunt numeroase și surprinzătoare. Zoroastru e evocat ca mag aexemplar de filosofia Renașterii italiene, iar „reflexe ale celui mai frumos mit al său se regăsesc în Faust-ul lui Goethe”.

Referirile la arta populară chineză se opresc asupra prezenței salamandrei, a tigrului și a dragonului, simboluri cosmologice atestate după sfârșitul Neoliticului.

Rândurile despre alchimia chineză din volumul al doilea au fost scrise după eruditele cercetări „Alchimia asiatică” (1934), „Cosmologie și alchimie babiloniană” (1937), „Forgerous et Alchimistes” (1956). Referindu-se la căutarea elixirului vieții veșnice, al cărui element era cinabrul (sulfura de mercur) la transformarea metalelor în aur, autorul își amintea, desigur, cu nostalgie, prima povestire fantastică, scrisă la 14 ani „Cum am găsit piatra filosofală” și publicată în „Ziarul științelor populare”.

Muzica și dansul sunt amintite în paragraful dedicat „sufismului”, ce încuraja cântecele religioase, muzica instrumentală și dansul sacru. Descrierea dansului cu semnificația lui simbolică e plină de expresivitate (vol. III, pg.156). Ar fi interesant de comparat această pagină câteva descrieri ale artei coregrafice prezentate în beletristica lui Eliade, dintre care deosebit de elocvente mi se par cele din „Nouăsprezece Trandafiri”, dar ar putea face subiectul altei lucrări, cea de față având un alt fir epic, altă tematică.

CAPITOLUL IV

STILUL JURNALISTIC AL LUI MIRCEA ELIADE

Mircea Eliade e jurnalistul de sacrificiu, eseistul și istoricul, care știa utiliza cu folos superlativele, care posedă în cel mai înalt grad tehnica hiperbolei. Scrisul său se sprijină, cume rareori scrisul unui om de știință, pe arta seducției.

Eliade nu lua în seamă când cadrele universitare vorbeau despre presa scrisă că ar fi dominată de superficialitate, ci consideră că activitățile politice sunt mai puțin științifice și mai superficiale, deși erau „la modă” în Universitate.

Prezent în pagina de ziar, așadar, din liceu Eliade avea să cultive în întreaga durată a deceniilor interbelice, toate genurile și speciile publicistice. În ziarul în care a debutat, publică nu numai articole de popularizare a științei, mai exact a unor cunoștințe de entomologie (primul fiind „Dușmanul viermelui de mătase”), ci și biografii, mici prezentări sintetice: Filosoful Conta, Viața lui Jean Jaques Rousseau, Viața și opera lui H. Ibsen, Viața și opera lui Denis Diderot.

În alte perioade (Vlăstarul, Orizontul, Știu Tot, Curentul Studențesc, Foaia Tinerimii, Lumea, Revista Universitară, Adevărul Literar și Artistic) scrie începând din 1924, articole erudite. Abordează chestiuni de cultură generală (alchimia, știința, ocultism, istorie, geografie, religie arhaică, mitologie și istorie literară), adică tinde spre totalitate. În publicațiile enumerate semnează articole despre personalități (literare, filosofice, științifice): Iorga, Giovanni Papini, Hașdeu, Ionel Teodoreanu, Henri Fabre; scrie recenzii, articole de atitudine. În anii formării lui Mircea Eliade, presa scrisă era profesia obișnuită a scriitorului român. Începând cu Eminescu, aproape toți scriitorii făcuseră presă scrisă. Eliade, însă, dorea să fie mai mult de atât, se dorea „polihistor”.

Îl vom urmări de la 20 de ani colaborator, pe lângă revistele și la viața literară, sinteza, efemera Est-Vest, scoasă de el însuși, Universul literar, Gândirea, Vremea, Credința, România Literară, Azi, Familia, Criterion, Revista Fundațiilor Regale, Revista de filosofie, etc. în deceniul al patrulea. Enciclopedicul ziarsit continuă să compună portrete, să evoce „oameni care au fost”, să țină seama de contemporani. În „Cuvântul” portretizează timp de câțiva ani, „oameni din cărți”, personaje literare, continuă a-și iniția cititorii în inedita cultură orientală, vorbindu-le despre taoism, buddhism, metafizica Upanișadelor. În fiecare vară publică însemnări de călătorie, ia și dă interviuri.

Putem spune, astfel, că stilul său jurnalistic e pe cât se poate de personal inspirat din momente ale vieții, frumoase sau pline de melancolie și tristețe, din experiențele sale de călătorie, care fac subiectul unei mari părți din opera sa publicistică. Ceea ce este important de remarcat e faptul că deși e ajutat de imaginație, scrisul eliadescian are un suport real și documentat și încercă să dea cititorului impresia că se află acolo unde-l trimite autorul cu gândul, chiar dacă e India, România sau orice alt colț din lume; transmite o „sete” de lectură, o identificare cu personajele.

Când îl încearcă un anumit sentiment sau stare, Eliade scrie și publică un articol: „Când, adolescent, au început să mă încerce crizele de melancolie și tristețe, îmi spuneam că asta face parte din zestrea mea moldoveană. Uneori, mă răzvrăteam împotriva acestei aplecări către visătorie și contemplație, a tendinței de a mă întoarce în trecut și a mă lăsa doborât de amintiri – mă răzvrăteam împotriva sângelui meu moldovenesc și chemam în ajutor zăcămintele de energie ale familiei mamei, spiritul de aventură, puterea de muncă și dârzenia, vitalitatea aproape vulgară a crescătorilor de cai de la Dunăre. Într-una din aceste revolte contra melancoliei, am scris și am publicat în „Cuvântul”, din 1927, când eram deja student, un foileton: «Împotriva Moldovei», care a stârnit o lungă polemică”.

Sau, deoarece avea probleme cu ochii, se considera miop și ajunsese să se autocritice și autocompătimească, dorind să cunoască „singurătatea absolută”. Aceasta se întâmpla prin 1922-1923, ceea ce l-a determinat să scrie „Romanul adolescentului miop”.

Despre „lungul și hibridul eseu” „Apologia Virilității”, publicat în „Gândirea” în anii studenției, Eliade spune că „era și el tot un gest de apărare împotriva Moldovei pe care o purtam în sânge”.

Admirația față de geniul lui Hașdeu, care-l fermecase prin vastitatea culturii și „îndrăzneala ipotezelor istoriografice”, îl determină pe ziaristul nostru să scoată o ediție critică, iar în primăvara lui 1937, revista „Fundațiilor Regale” i-a publicat cele două volume de „Scrieri literare, critice și politice”: „Ediția era departe de a fi perfectă, dar pe vremea aceea nu era alta și nici n-a mai apucat să apară una mai bună”.

O caracteristică pe care o regăsim în articolele lui Eliade, este confesiunea. De regulă, scriitorul se confesează indirect sau doar furnizează material în baza căruia poate fi caracterizat. De exemplu, „convorbirile etimologice” din Ziarul Științelor populare și al călătoriilor, nu prezintă azi prin ele însele nici un interes, dar ne sunt de maximă utilitate pentru cunoașterea nemijlocită a preocupărilor adolescentului miop. Parcurgându-le ne dăm seama cât de bine se documenta autorul lor, în ce măsură stăpânea calitatea scrisului, cât de coerent gândea și formula frazele. De asemenea, se poate observa la ce grad de cultură trebuie să se ridice pentru a putea fi tipărit.

Alte articole sunt confesiuni deghizate: „dialoguri cifrate”, dispute, confruntări, polemici (indirecte) cu persoanele apropiate sau „răfuieli” cu el însuși. De exemplu, scriind în „Cuvântul”, despre Kierkegaard („logodnic, pamfletar și eremit”), tânărul ziarist dialoga subtextual cu o amică R., demonstrându-i cu un citat ca trebuia să se resemneze a-i fi „logodnică de-a-pururi, soție niciodată”, logodnica putând (în viziunea filosofului danez) să facă din omul iubit un geniu, iar soția – cel mult un general. În multe referiri, fără adresă precisă sunt vizați prieteni, confrați.

Ceea ce caracterizează, de asemenea, scrisul jurnalistic al lui Eliade e polemica cu el însuși, vorbindu-și la persoana a doua sau incluzându-se sub genericul „noi”. De exemplu, în „Moment nespiritual” scrie: „Domnule, îți mărturisesc că am obosit, să văd pe toată lumea făcând același și același lucru. Dumneata faci «spiritualitate», cutare face «autenticitate», unul mistică și altul scepticism; unul exasperează lumea cu India și altul cu America, cinci urlă despre agonie și alți cinci despre ortodoxie, unul mai breaz scria apologia barbariei și altul mai filosof sare în puț dpă el – ca să-i dea iluzia că experimentează neantul. Repetăm, domnule, și ne repetăm până la dezgust, până la vomitare”.

Principalul vizat în această diatribă e însuși rostitorul ei. Nimeni nu scrisese mai mult decât el pe tema „spiritualității” și „autenticității”. Cu India, el „exasperase lumea”. El (sau și el) se ocupa de „mistică”. Ceilalți care „se repetau” sunt Petru Comărnescu (tocmai publicase „Homo americanus”), Mihail Sebastian (acuzatul de scepticism), Petru Manoliu, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran (el scrisese Apologia Barbariei).

Pateticele „Scrisori către un provincial” sunt, de fapt, adresate lui însuși sau lui în primul rând. O dezvăluire în „Amintiri”, spunând că și-a „construit un provincial-tip”, ne dovedește faptul că i-a atribuit unele din propriile sale trăsături psihice. Destinatarul „Scrisorilor” este astfel, în bună parte, una și aceeași persoană cu expeditorul. Pe el însuși se judecă Eliade, aspru, pentru insuficientă „bărbăție”, lui (în special) își recomandă să-și biruie tristețile și complexele, să sfarâme clișee, să iasă din mediocritate, să adopte un mod de existență „curajos”, „eroic”.

Întocmind, în 1927, un Itinerariu Spiritual pentru „generație”, Mircea Eliade își fixa practic sie însuși un program de muncă intelectuală. Itinerariul e un ghid pentru propriul uz. În articolul cu care debutase în „Cuvântul”, „Noi și Nicolae Iorga”, el afirmase că generația sa parcursese experiențe la care sufletul marelui istoric „nu le-a îndurat”, și că avea preocupări pe care spiritul său nu le-a încercat niciodată. Reluând afirmația, autorulItinerariului își declară apartenența la „generația cea mai binecuvântată, cea mai făgăduitoare din câte s-au rânduit până acum în țară”. De aici o sumă de obligații. Cea dintâi: respingerea diletantismului „sceptic, suficient superficial”; negarea acestuia printr-un „nou diletantism”. „Căutarea”, pe care Itinerariul o recomandă, exprimă un sentiment al datoriei imperioase.

Simultan cu acestea, în rândurile ziarelor, Eliade scria și declara împotriva anomaliilor politice. Guvernele – susținea ziaristul – duceau pe tărâm cultural o politică iresponsabilă.

În spectaculoasa opoziție cu Emil Cioran, urcat „pe culmile disperării”, Mircea Eliade proclama în anii treizeci obligativitatea bucuriei: „A face din viață și cunoașterea sa o permanentă bucurie – în pofida tuturor mizeriilor, și întunecimilor, și păcatelor, și neputințelor, și deznădejdilor – iată o datorie cu adevărat virilă, o datorie a omului și a omeniei din tine. A face din viața ta o victorie continuă contra morții, contra răului, contra întunericului – aceasta este o datorie peste care nici o morală din lume și nici o societate nu poate să treacă”.

Prin filosofia pe care o implică, eseistica lui Mircea Eliade și întreaga publicistică, prin sensul orientativ, este „un manual de fericire perfectă”. Acest lucru îl confirmă, de altfel, și Eugen Simion:

„În eseurile sale de tinerețe – există o mișcare extraordinară a spiritului, în aceste pagini scrise de la o zi la alta. Eliade face filosofie în articole de ziar, așa cum vor face, câțiva ani mai târziu, Sartre și Camus. El vrea să propună un nou model pentru spiritul românesc și, în buna măsură, el însuși s-a constituit ca model: un spiritul fără complexe, decis să ajungă la universalitate prin studiul particularului, un spirit deschis spre toate formele de spiritualitate, convins că nimic nu este întâmplător și lipsit de semnificație în univers. Aventura lui (unică în cultura noastră) începe la 9 martie 1907 pe Strada Melodiei din București și se încheie la 21 aprilie, 79 de ani mai târziu, la Chicago. Un mare destin”.

CONCLUZII

Activitatea pubicistică a lui Mircea Eliade poate fi un model strălucit pentru noi cei care ne-am ales aceasstă meserie familirizându-ne cu scrisul de calitate și ambiția sa, neatinsă de cei care îi stăteau împotrivă. Scrisul jurnalistic eliadescian se oferă ca principală sursă documentară „obiectivă” pentru biografia interioară a savantului și scriitorului. Celelate surse oferite de el însuși („amintiri”, „ fragmente de Juranl”, destăinuiri în cursul unor convorbiri) sunt prin însăși natura lor subiective.

Aflăm din proza de ziar a lui Eliade ce se știa, sau nu se știa în România desprealchimie, magie, ritualuri mistice precreștine, despre personalități precum Gioacchino da Fiore, Milarepa, Rudolf steiner, Kierkegaard, Gandhi, Unamuno, Papini, Huxley, Kipling, T. E. Lawrence, despre vechile culturi orientale. Aproape înreaga operă a savantului se găsește embrionar în publicistica sa.

Mircea Eliade are o vastă operă publicistică în tot cursul vieții sale, așa că mi-am ales spre analiză perioada sa de tinerețe în activitatea de ziarist ăncepând de la primele clase de liceu, anii 1921-1922 p’nă la afirmarea sa ca istoric al religiilor, această activitate trecând-o în revistă doar în linii generale,. De asemenea, seși ar fi fost interesant de menționat perioada legionară, din lipsă de spațiu am amintit primele „cochetări” cu legionarismul, aceastea datând din 1938 când avea în vedere proiectul revistei „Zalmolxis” pe care-și propunea s-o lanseze.

Primul capitol e dedicat copilului și studentului Mircea Eliade, mereu în confruntare cu destinul, complexat de propria-i persoană cu o dorință arzătoare de a-și depăși condiția. De la primele scrieri lipsite de originalitate, la „Itinerariul spiritual”, de la divinizarea lui Nicolae Iorga la critica aspră asupra „Sintezei” acestuia, de la colaborator al unei imensități de reviste și ziare , începând cu cele din liceu : „Vlăstarul”, la cele din facultate : „Revista Universitară”, „Viața literară” „Gândirea”, „Vremea” „Universul literar” și multe altele și nu în ultimul rând prestigioasa și lunga colaborare la „Cuvântul”, e doar începutul unui promițător viitor jurnalist.

În prima parte a capitolului al doilea, Eliade explorează teritoriul asiatic, mmai exact India care-l determină să descopere tehnicile yoga, Karma, budismul, tantrismul, devenind mai târziu teme din viitoarele sale lucrări. Partea a doua a capitolului al doilea îl înfățișează pe eliadeca editor al revistei „Zalomolxis”, la care reușește să atragă colaboratori de la instituții internaționale renumite. : Cambridge, Universitata din Roma, College de France, în ciuda dificultăților pe care le întâmpină din cauza acuzației de susținător al legionarismului.

Ajungând la capitolul al treilea, Eliade apare sub trei aspecte : eseist, orientalist și istoric al religiilor concluzionate în capitolul al patrulea prin stilul său jurnalistic. Distanța fizică a lui Mircea Eliade nu-l situează în trecut, el rămânând viu prin opera sa. Unii, poate, ar dori să-l știe exilat în trecut, dar pentru că nu există încă nimic precis care să-i poată înlocui operele, el aparține în totalitate prezentului.

=== lucrare eliade ===