Studiu Privind Valorificarea Produselor Rezultate din Procesare
Studiu privind valorificarea produselor rezultate din procesare
CUPRINS
INTRODUCERE
I. PARTEA I–STADIUL CUNOAȘTERII
II. MATERIALE ȘI METODE
xxxxxxx
xxxxx
xxxxxxxx
Metode de lucru
Aparatură utilizată
PARTEA III–CONTRIBUȚII PROPRII
Analizele xxxxxxx
Rezultate. Discuții
A. xxx
B. Determinarea și caracterizarea xxxx
CONCLUZII
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
INTRODUCERE
Prima etapă de realizare a acestui studiu are ca obiectiv central stabilirea metodelor și procedurilor de cercetare și evaluarea privind valorificarea produselor rezultate din procesarea………………………….
Etapa este importantă întrucât sub aspect logistic permite alegerea metodelor de cercetare, achiziționarea materiale și condiționarea xxxxxxxxxx care sunt folosite pentru derularea studiului, iar sub aspect științific, se realizează evaluarea xxxxxxxxxxxxxxxxxxx.
Metodologic, analiza situației actuale privind potențialul xxxxxxxxxxxxx, evaluarea acțiunilor întreprinse pentru modernizarea și adaptarea acestuia potențial la cerințele Uniunii Europene, ne-au permis să stabilim principalele metode și tehnici de cercetare pentru realizarea lucrării.
Pentru cercetarea cantitativă și calitativă a xxxxxxxxxx s-a ales analiza xxxxxxxx și xxxxxxxxxxxxx.
Din cadrul analizei xxxxxxxxxxx s-au utilizat diferite metode și tehnici și validarea modelelor pentru determinarea diferiților parametrii (proteina, substanța uscată, cenușa, xxxxxx etc.).
Întregul studiu a fost realizat uzând metodele de informare și documentare bibliografică din lucrări de specialitate, cercetare de xxxxxx prin observare directă, monitorizarea probelor etalon, proiectarea modelelor de cercetare precum și prin elaborarea unor lucrări de informare și documentare a rezultatelor obținute pentru promovarea potențialului xxxxxxxxxxxxxx, compatibile cu cerințele Uniunii Europene.
Metodele de cercetare utilizate în cadrul studiului au fost structurate în funcție de etapele parcurse, de la întocmirea planului pentru efectuarea xxxxx până la formarea concluziilor și elaborarea soluțiilor propuse pentru acest domeniu de activitate.
În cadrul întocmirii planului de desfășurare a cercetării s-a ținut cont de nivelul infrastructurii de cercetare cât și de prioritățile strategice ale acestei ramuri de activitate în contextul integrării în structurile europene și al necesității ameliorării eficienței economice.
La formularea ipotezelor s-a ținut cont de credibilitatea surselor de informare care au fost accesate. În acest scop au fost consultate baze de date, lucrări ce au avut un caracter științific și documente oficiale care reglementează creșterea și utilizarea xxxxxxxxxxxxxxxxxx.
Cu acest fundament informațional primar, au fost elaborate activitățile principale care se referă la tehnicile și procedeele utilizate, nivelul de dotare tehnică, pregătirea de specialitate, conjunctura politico–economică în care evoluează și resursele disponibile, completate de disponibilitatea de a adopta soluțiile specifice acestei perioade.
Aceste activități au un caracter dinamic funcție de rezultatele cercetării, urmând a fi adaptate cercetărilor și rezultatelor derivate în urma acestora.
Evident, această cercetare prezintă și anumite dezavantaje legate de costul ridicat al acestui tip de studiu, timpul îndelungat în care se desfășoară, dificultățile în accesul la cei care sunt beneficiarii direcți și posibilitatea înregistrării unor erori datorate determinărilor.
Totuși importanța temei cercetate și calitatea informațiilor obținute minimizează aceste dezavantaje.
Alegerea xxxx care s–a luat în considerație pentru această temă de cercetare se bazează pe necesitatea de a se determina stadiul de dezvoltare și rentabilitatea cercetărilor despre potențialul unor componente xxxxxxxxxxxxxxxxxxx.
Trebuie menționat faptul că utilizarea tehnicii amintite anterior presupune mai întâi realizarea unui eșantion care să asigure reprezentativitate pentru scopul lucrării și în raport cu tema cercetată.
În consecință a fost necesară utilizarea anumitor tehnici de eșantionare care să corespundă obiectivelor vizate.
Scopul acestui studiu a fost de a centraliza și identifica majoritatea componente xxxxxxxxxxxxxxxxxx.
Testele de screening au demonstrat că aceste xxxxxxxxx au potențial semnificativ.
PARTEA I–STADIUL CUNOAȘTERII
I.1. GENERALITĂȚI PRIVIND GESTIONAREA DEȘEURILOR
I.1.1. Scurt istoric privind preocupările omenirii pentru colectarea și depozitarea deșeurilor
De la apariția sa pe Pământ, omul a lăsat în urma lui deșeuri: gunoaie menajere sau diverse materiale din care nu mai putea trage nici un folos.
În timpurile trecute, prejudiciul nu era prea grav: pământul era vast, locuitorii în număr mic iar deșeurile nu erau atât de numeroase încât să constituie o problemă.
Ceea ce în mod obișnuit se grupează sub denumirea de "deșeuri solide" înglobează, de fapt, produse de natura și origini foarte diferite (gunoaie menajere, cenușa uzinelor, carcasele utilajelor etc.).
Totuși, încă din antichitate omenirea a fost preocupată de problema deșeurilor casnice, acordând o atenție specială depozitării gunoaielor, constatându-se–la aceea vreme, pe baza unor observații empirice, ci este o strânsă legătură între gunoaiele casnice și răspândirea unor boli și chiar a unor epidemii. [Tiberiu Rusu, Mircea Bejan, Deșeul–sursă de venit, Editura Mediamira, Cluj–Napoca, 2006]
Dovezile istorice au consemnat faptul că încă din anul 1556 exista în orașul Amsterdam o organizație care se ocupă de strângerea deșeurilor solide și lichide.
Aceste deșeuri erau colectate periodic din oraș, erau amestecate cu deșeuri vegetale, cu plante, cu cenușa și cu rumeguș de lemn, după care acest amestec era depozitat în locuri special amenajate. Se obținea după fermentarea amestecului, un compost, foarte fertil, care era vândut țăranilor, iar încasările obținute erau utilizate pentru finanțarea unor orfelinate [Gheorghe Zamfir, Poluarea mediului înconjurător, Editura Academiei Române, București, 1979].
Încă din antichitate au fost și preocupări pentru incinerarea gunoaielor și a cadavrelor, dar nu pentru obținerea energiei termice. Considerentul principal pentru incinerarea gunoaielor a fost frica de epidemii, constituindu-se în măsuri pentru combaterea unor molime/epidemii.
Un prim astfel de document datează din anul 1120 lHr., când filistinii obligau soldații întorși din campaniile de lupte să-și ardă toate reziduurile și hainele, ca o măsură de precauție împotriva declanșării unor epidemii, cunoscând faptul că ectoparazitii și șobolanii sunt principalii vinovați pentru propagarea ciumei". [Liviu Muntean, Mihai Știrban, Ecologie, Editura Dacia Cluj–Napoca, 1995]
În țara noastră preocupările pentru păstrarea curățeniei orașelor apar doar în documentele din secolul XVI–lea unde se citează introducerea podirii ulițelor principale cu trunchiuri de copaci și ulterior cu grinzi de stejar.
Nu s-au găsit documente referitoare la colectarea și transportul deșeurilor, decât în perioadele de epidemii de ciumă sau holeră, când se organizau acțiuni masive pentru colectarea, transportul și arderea deșeurilor.
I.1.2. Aspecte generale privind protecția mediului
În prezent, poluarea și protecția mediului sunt considerate probleme importante, ale umanității, în general. Transformările care au loc la nivel global în ceea ce privește mediul înconjurător impun găsirea unor soluții fundamentate teoretic și conceptual, pentru menținerea echilibrului ecologic al planetei.
Revoluția tehnico–științifică desfășurată concomitent cu explozia demografică, a dus inevitabil la creșterea necesităților de materii prime, energie, alimente, apă etc.
Acest fapt a accentuat conflictul dintre om și natură, a dus în multe cazuri la apariția unor dezechilibre în natură, cu urmări grave asupra mediului în care trăim.
Unele dintre măsurile luate încă din evul mediu, legate de limitarea gradului de poluare: în anul 1273, Parlamentul Britanic a adoptat o lege prin care se interzicea arderea cărbunilor în Londra; verdictul dat în anul 1383 de regele Carol al VI–lea al Franței, prin care se interzicea emisia de "fumuri rău mirositoare"; măsurile luate la Ruen în 1510 "contra fumului provenit din arderea cărbunilor".
Dezvoltarea industrială nerațională, urbanizarea excesivă, explozia demografică, distrugerea masivă a pădurilor, constituie permanent un potențial de presiune cu efecte negative asupra mediului. [Tiberiu Rusu, Mircea Bejan, Deșeul–sursă de venit, Editura Mediamira, Cluj–Napoca, 2006; Mircea Negulescu, ș.a. Politica mediului înconjurător, Editura Tehnică, București, 1995]
Primul semnal de alarmă privind situația sistemului ecologic al planetei a fost cel de la Conferința Internațională asupra Mediului de la Stockholm din 5–16 iunie 1972 („Declarația cu privire la mediul înconjurător". La această Conferință, ziua de 5 iunie a fost proclamată Ziua Mondială a Mediului).
Treptat, omenirea a început să fie conștientă de importanța protecției mediului înconjurător, dar și de faptul că aceste probleme ale mediului nu pot fi separate de activitatea economică și socială și că acestea au implicații directe asupra calității vieții.
Ca urmare, a luat ființă pe lângă Organizația Națiunilor Unite "Comisia mondială. asupra mediului și dezvoltării". Rolul acestei comisii este de a supraveghea evoluția calității mediului înconjurător și de a atenționa statele care prin activitățile lor economice pun în pericol echilibrul ecologic al planetei.
În aceste condiții, în care Comisia Mondială asupra Mediului și Dezvoltării, precum și o serie de organizații nonguvernamentale fac presiuni asupra guvernelor care nu se preocupă în suficientă măsură de problematica mediului, a apărut un nou concept și anume "Conceptul Dezvoltării Durabile".
Acest concept are ca idee centrală acel mod de dezvoltare economică care asigură folosirea resurselor naturale aflate în cantități mari, care asigură folosirea rațională a resurselor de energie convențională, care asigură folosirea resurselor neconvenționale de energie și mai ales resursele regenerabile, concomitent cu protejarea și conservarea mediului înconjurător. [Mihai Manoliu, ș.a., Dezvoltarea durabilă și protecția mediului, S.C. Universul, București, 1998]
Tehnologiile curate, care sunt cel mai puțin poluante pentru mediul înconjurător și care în viitor trebuie să se extindă în toate țările, sunt relativ costisitoare și deci nu sunt la îndemâna țărilor sărace. Datorită acestui lucru, statul trebuie să intervină și să sprijine agenții economici în implementarea acestor tehnologii.
Întreprinderile economice trebuie stimulate să-și schimbe tehnologiile, să-și reducă volumul deșeurilor, să-și prelucreze propriile deșeuri, să-și monteze sisteme de filtrare a aerului și instalații de tratare a ape lor reziduale, astfel încât să se reducă la minimum efectul negativ al activității economice asupra mediului înconjurător.
Cauzele celor mai frecvente situații privind degradarea semnificativă a mediului se găsesc în dezvoltarea necontrolată a diferitelor activități economice, în lipsa unei legislații corespunzătoare privitoare la mediu, dar și în distorsiunile economice datorate unor politici economice guvernamentale. [Tiberiu Rusu, Mircea Bejan, Deșeul–sursă de venit, Editura Mediamira, Cluj–Napoca, 2006; Mihai Berca, Strategii pentru protecția mediului și gestionarea resurselor, Editura Grand, București, 1998; Vladimir Rojanschi, Florina Bran, Florian Grigore, Elemente de economia și managementul mediului, Editura Economică, București, 2004]
I.1.3. Politica de gestionare a deșeurilor
Politica de gestionare a deșeurilor are ca scop crearea cadrului necesar pentru dezvoltarea și implementarea unui sistem integrat de gestionare a deșeurilor, eficient din punct de vedere ecologic și economic.
Conform cerințelor legislației UE, documentele strategice naționale de gestionare a deșeurilor cuprind două componente principale, și anume:
strategia de gestionare a deșeurilor–este cadrul care stabilește obiectivele Rome gestionare a deșeurilor, eficient din punct de vedere ecologic și economic.
Conform cerințelor legislației UE, documentele strategice naționale de gestionare a deșeurilor cuprind două componente principale, și anume:
strategia de gestionare a deșeurilor–este cadrul care stabilește obiectivele României în domeniul gestionării deșeurilor;
planul național de gestionare a deșeurilor–reprezintă planul de implementare a strategiei–conține detalii referitoare la acțiunile ce trebuie întreprinse pentru îndeplinirea obiectivelor strategiei, privind modul de desfășurare a acestor acțiuni,, inclusiv termene și responsabilități.
Pentru elaborarea strategiei și a planului național de gestionare a deșeurilor sunt posibile două modalități de abordare a aspectelor principale:
abordarea "integrată"
abordarea "tradițională".
Fiecare dintre modurile de abordare descrise anterior are avantaje și dezavantaje. Abordarea "integrată", axată pe stabilirea obiectivelor strategice și a acțiunilor necesare pentru îndeplinirea acestora, creează condițiile pentru ca gestionarea deșeuri lor să se desfășoare într-un cadru mai larg, mai logic și mai coerent.
În plus, experiența europeană a demonstrat că, deși necesită timp și costuri mai mari pentru elaborarea, planurile de gestionare a deșeurilor bazate pe abordarea "integrată" sunt mult mai realiste, mai ușor de pus în aplicare și deci mult mai eficiente.
Ținând cont de aceste aspecte, factorii responsabili din România au considerat că, pentru situația concretă în care se află țara noastră, modul de abordare "integrat" răspunde cel mai bine cerințelor.
Conform prevederilor Legii nr. 426/2001 (MO 411/25.07.2001), Planul Național de Gestionare a Deșeurilor se aplică pentru toate tipurile de deșeuri solide și lichide, după cum urmează:
deșeuri municipale (menajere și asimilabile din comerț, instituții și servicii);
nămoluri de la stațiile de epurare a apelor uzate orășenești;
deșeuri din construcții și demolări;
deșeuri de producție nepericuloase și periculoase.
Sunt exceptate de la prevederile prezentului Plan Național următoarele tipuri de deșeuri:
deșeuri radioactive;
roci și depozitări de sol, precum și depozite de resurse minerale rezultate de la foraje, din prospecțiuni geologice și operațiuni de exploatare subterană a bogățiilor subsolului (inclusiv din cariere de suprafață);
carcasele de animale și dejecțiile animaliere;
efluenții gazoși emiși în atmosferă;
apele uzate;
deșeurile de explozibili expirați.
Planul Național de Gestionare a Deșeurilor se aprobă prin Hotărârea de Guvern și se revizuiește o dată la cinci ani.
Gestiunea deșeurilor urbane, într-o strategie de dezvoltare durabilă, cuprinde o serie de aspecte care totdeauna sunt descrise concret și capătă rezolvări locale în planurile detaliate zonal pentru gestiunea deșeuri lor urbane. La baza gestionării deșeurilor stau următoarele principii generale:
principiul utilizării cu exclusivitate a acelor activități de gestionare a deșeurilor care nu aduc prejudicii sănătății și mediului;
principiul «poluatorul plătește»;
principiul responsabilității producătorului;
principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile;
principiul proximității, care presupune ca deșeurile să fie valorificate și eliminate cât mai aproape de locul de generare;
principiile nediscriminării, consimțământului și permisiunii transportului de deșeuri periculoase numai în acele țări care dispun de tehnologii adecvate de eliminare, care trebuie respectate în comerțul internațional cu deșeuri. [Mihai Berca, Strategii pentru protecția mediului și gestionarea resurselor, Editura Grand, București, 1998; Vladimir Rojanschi, Florina Bran, Florian Grigore, Elemente de economia și managementul mediului, Editura Economică, București, 2004]
Gestionarea deșeurilor are în vedere utilizarea proceselor și metodelor care nu pun în pericol sănătatea populației și a mediului, iar autoritățile competente autorizează și controlează activitățile de valorificare și eliminare a deșeurilor, urmărind ca acestea:
să nu prezinte riscuri pentru sănătatea populației și pentru apă, aer, sol, fauna sau vegetație;
să nu producă poluare fonică sau miros neplăcut;
să nu afecteze peisaj ele sau zonele protejate.
se interzice persoanelor fizice și juridice abandonarea, înlăturarea sau eliminarea necontrolată a deșeurilor, precum și orice alte operațiuni neautorizate, efectuate cu acestea.
Autoritățile competente stabilesc norme, standarde și reguli și adoptă măsuri stimulative economice și financiare corespunzătoare pentru:
Prevenirea generării deșeurilor și a efectelor nocive ale acestora prin:
dezvoltarea de tehnologii curate și economice în utilizarea resurselor naturale;
dezvoltarea tehnologiei în vederea obținerii de produse astfel proiectate încât prin caracteristicile lor de fabricație, prin comercializarea acestora pentru utilizare și prin eliminarea lor după utilizare să nu contribuie sau să contribuie în măsură cât mai mică la creșterea riscului de poluare și a gradului de nocivitate a deșeurilor;
dezvoltarea de tehnici adecvate pentru eliminarea sau neutralizarea substanțelor periculoase conținute în deșeurile destinate valorificării;
Valorificarea deșeurilor prin reciclare, reutilizare sau prin orice alt proces care vizează obținerea de materii prime secundare sau utilizarea unor categorii de deșeuri ca sursă de energie. Tiberiu Rusu, Mircea Bejan, Deșeul–sursă de venit, Editura Mediamira, Cluj–Napoca, 2006; Adina Negrea, Rodica Pode, Laura Cocheci, Managementul Integrat al deșeurilor solide orășnești, Editura Politehnica Timișoara, 2007; Adina Negrea, Mihaela Ciopec, Protecția mediului, Editura Politehnica Timișoara, 2013]
Sarcinile autorităților centrale
Autoritatea publică centrală de protecție a mediului va iniția și va realiza, pe baza consultării cu celelalte autorități publice centrale și locale menționate, un sistem adecvat și integrat la nivel național al instalațiilor de eliminare a deșeurilor, ținând seama de cele mai bune tehnologii disponibile, care nu implică costuri excesive.
Acest sistem trebuie să asigure eliminarea deșeurilor la nivel național și să își îndeplinească scopul la nivel local, ținând seama de condițiile geografice și de necesitatea unor instalații specifice pentru anumite tipuri de deșeuri.
Sistemul menționat trebuie să permită eliminarea deșeurilor prin instalații specifice și prin intermediul celor mai adecvate metode și tehnologii, care să asigure un nivel ridicat de protecție a sănătății populației și a mediului.
În vederea diminuării impactului negativ al deșeurilor asupra mediului și sănătății autoritatea publică centrală de protecție a mediului, care este cea mai înaltă autoritate de decizie și control al gestiunii deșeurilor, va avea în vedere ca Planul național de gestionare a deșeurilor să conțină:
a) în mod obligatoriu, informații referitoare la:
tipurile, cantitățile și originea deșeurilor care urmează să fie valorificate sau eliminate;
măsuri specifice pentru categorii speciale de deșeuri;
zone și instalații de valorificare sau de eliminare a deșeurilor;
b) după caz, informații cu privire la:
persoanele fizice și juridice autorizate să desfășoare activități de gestionare a deșeurilor;
costurile estimative ale operațiunilor de valorificare' și eliminare a deșeurilor;
măsuri pentru încurajarea colectării, valorificării și tratării deșeuri lor.
De când a apărut pe pământ, omul a produs și a lăsat în urma lui deșeuri care nu-i mai foloseau: diferite materiale și tot mai multe deșeuri menajere. Atunci, pământul era puțin populat, locuitorii erau puțini și problema deșeurilor nu era stringentă.
Acum, când populația globului a sporit, când revoluția industrială și apoi societatea de consum (s-au înmulțit resturile/deșeurile de tot felul, una din problemele deosebit de importante pe care societatea o are în vedere este reducerea cantității de deșeuri (fie că acestea sunt solide, lichide sau gaze), începând chiar cu faza de proiectare a proceselor tehnologice, continuând apoi pe parcursul întregului proces de fabricație și terminând cu valorificarea componentelor după scoaterea din uz a produselor.
O metodă de reducere a cantității de deșeuri solide, care sunt evacuate este limitarea consumului de materii prime folosite/utilizate în procesele de fabricație, printr-o gestionare economică a acestor materiale, prin utilizarea unor sisteme de ambalare ce folosesc materiale ușor reciclabile, prin creșterea procentului de recuperare și reciclare directă a deșeurilor rezultate în urma proceselor de fabricație.
Deși acest concept pare simplu la prima vedere și ușor de înțeles, totuși schimbarea concepțiilor și stabilirea unei strategii în această direcție s-a dovedit un proces deosebit de lent și dificil.
O dată cu beneficiile tehnologiilor modeme au apărut noi probleme foarte serioase legate de noile tipuri de materiale utilizate în procesele de fabricație care ridică aspecte (uneori foarte dificile) legate de gestionarea ecologică a deșeurilor rezultate din procesele. de fabricație sau din utilizarea unor noi tipuri de ambalaje.
Tehnologiile avansate utilizate în cadrul proceselor tehnologice de împachetare și conservare a produselor, au creat noi tipuri de materiale și deci noi tipuri de deșeuri posibil de reciclat.
Caracteristica dominantă în această etapă de dezvoltare tehnologică este creșterea și diversificarea volumului de mase plastice utilizate la ambalarea produselor, în special a produselor alimentare.
Pentru a face față acestor noi probleme, specialiștii și-au concentrat preocupările în direcția stabilirii unui sistem global de gestionare a deșeurilor.
În acest context a apărut o nouă disciplină "Managementul deșeurilor solide", ca o ramură asociată următoarelor activități:
cercetarea generării deșeurilor;
urmărirea modului de stocare a deșeurilor;
controlul modului de colectare a deșeurilor;
verificarea transferului deșeurilor proprii;
controlul transportului deșeurilor;
controlul prelucrării primare a deșeurilor;
urmărirea valorificării prin toate mijloacele a deșeuri lor;
supravegherea depozitării în condiții de siguranță a deșeurilor.
Scopul este acela de a asigura o gestionare ecologică a tuturor resurselor materiale, inclusiv a deșeurilor cu scopul, de a proteja mediul, în concordanță cu principiile economiei de piață, a conservării resurselor naturale, a apărării sănătății publice și în general, în concordanță cu noul concept al "Dezvoltării durabile".
Prima lucrare ce analiza aspecte privind gestionarea deșeurilor, tratând deșeurile urbane din punct de vedere ingineresc, a apărut în anul 1906 în Europa și se intitulat "The Disposal of Municipal Refuze", fiind semnată de H. de B. Parsons.
În prima perioadă a secolului trecut nu au apărut lucrări semnificative în acest domeniu și nici documente scrise privind elaborarea unor strategii privind gestionarea ecologică a deșeurilor. În unele documente mai vechi se menționează faptul că metodele cel mai des utilizate în gestionarea deșeuri erau:
evacuarea deșeurilor urbane pe pământ, în afara localității;
evacuarea deșeuri lor în ape, râuri mari, mări și oceane;
îngroparea deșeurilor în sol.
După mijlocul secolului trecut o dată cu dezvoltarea urbanistică și industrială fără precedent a multor localități, precum și ca urmare a creșterii generale a nivelului de trai a populației, se remarcă o tendință accentuată de producere a unor cantități din ce în ce mai mari de deșeuri menajere, stradale și industriale care, prin varietatea substanțelor organice și anorganice conținute, face ca procesul degradării aerobe și anaerobe de către microorganisme, respectiv procesul natural de biodegradare, să fie dificil de controlat și ca urmare să existe un risc real de poluare a atmosferei, solului și apelor.
Ca urmare a presiunilor ecologice, multe țări au început să acorde o atenție specială protejării resurselor naturale și mediului.
În acest sens, prin reciclarea deșeurilor, pot fi și trebuie să fie economisite resursele de materii prime și de energie, concomitent cu reducerea poluării mediului.
Spre exemplu, prin reciclarea deșeurilor de hârtie se economisește un volum însemnat de masă lemnoasă, respectiv se protejează pădurea, dar în același timp se reduce mult consumul de energie electrică, gaze naturale, apă etc., fapt ce duce la reducerea poluării mediului.
Aceeași atenție trebuie acordată reciclării tuturor materialelor refolosibile pentru că orice material pe care îl aruncăm își are prețul său, nu numai pentru noi, ci și pentru generațiile viitoare.
Un alt aspect al necesității reciclării materialelor este determinat de conștientizarea faptului că există limite privind resursele naturale neregenerabile pe care le poate oferi pământul, dar și în ceea ce privește capacitatea lui de la cantități tot mai mari de deșeuri, mai mult sau mai puțin.
Managementul deșeuri lor menajere, spre exemplu, presupune dezvoltarea cât mai multor opțiuni: reducerea/diminuarea surselor (evitarea acelor procese care conduc la producerea deșeurilor); reciclarea; reutilizarea directă a produselor reziduale; incinerarea lor (cu recuperarea energiei înglobate); și ca o ultimă soluție, gropile de gunoi. [Tiberiu Rusu, Mircea Bejan, Deșeul–sursă de venit, Editura Mediamira, Cluj–Napoca, 2006; Adina Negrea, Mihaela Ciopec, Protecția mediului, Editura Politehnica Timișoara, 2013]
Strategii la nivel mondial și național
Atunci când se stabilește o strategie privind gestionarea ecologică a deșeurilor, se pornește de la problema prioritară și anume legislației în domeniu, care trebuie să oblige agenții economici să se încadreze în strategia elaborată de guvern.
Elementul de bază în elaborarea unei strategii este de a se stabili se poate face cu aceste deșeuri.
Primele strategii la scară națională privind gestionarea deșeurilor au apărut în Statele Unite ale Americii după al doilea război mondial, când au fost definitivate programe pentru colectarea deșeurilor solide produse în diverse comunități. După anul 1965 în S.U.A. s-a trecut la o reanalizare a programului de colectare și depozitare a deșeuri lor urbane. Congresul American a ajuns la concluzia, după analizarea unui raport amănunțit asupra implicațiilor deșeurilor asupra mediului, că metodele utilizate până în acel moment pentru managementul deșeurilor sunt ineficiente și improprii și că simpla evacuare și depozitare a deșeurilor în mediul exterior devine un pericol pentru sănătatea oamenilor și a mediului, precizându-se că este necesară o strategie la nivel național pentru un program de management ecologic al deșeurilor.
Strategia preconizată este aceea de a găsi modalitățile la nivel național pentru reducerea volumului deșeurilor, colectarea selectivă, reutilizarea într-o măsură cât mai mare a acestora, realizarea de compost agricol, incinerarea deșeurilor cu recuperarea energiei termice și stabilirea unor norme privind gestionarea deșeurilor periculoase.
Declanșarea primei crize energetice din perioada anilor 1970–1972 a făcut ca marile state industrializate să fie confruntate cu realitatea dură–criza de resurse naturale, faptul că resursele sunt limitate și că trebuie stabilită o altă strategie în domeniul dezvoltării economice. S-a ajuns, astfel la înțelegerea realității că recuperarea și reutilizarea resurselor reciclabile reprezintă un mijloc de soluționare a crizei de materii prime pe de o parte, și de protecție a mediului, pe de altă parte.
Abordând problema recuperării și reciclării resurselor refolosibile din acest unghi, numeroase țări au trecut la coordonarea pe ansamblul complexului lor economic, a acestei activitățile fiind diferite, funcție de condițiile specifice fiecărei țări.
Intensificarea acțiunilor pentru reglementarea activităților de recuperare, pentru stabilirea formelor organizatorice de colectare, precum și pentru intensificarea eforturilor cercetătorilor pentru găsirea celor mai curate și ecologice tehnologii pentru valorificarea superioară a deșeurilor.
Dezvoltarea activităților de colectare și reciclare a deșeurilor la nivelul fiecărei țări a dus la necesitatea realizării unei colaborări naționale în această direcție și la apariția unor organisme de coordonare specializate.
În acest context a luat ființă în anul 1948. Biroul Internațional al Recuperării, cu sediul la Paris, membrii datori al acestui birou fiind: Marea Britanie, Franța, Olanda și 1948. Această organizație cuprinde toate firmele ce se ocupă cu colectarea și reciclarea deșeurilor.
Pentru o informație mai rapidă și mai largă a organizațiilor ce se ocupă de gestionarea deșeuri lor s-au realizat o serie de publicații de specialitate mai ales în țările dezvoltate: "La Recuperation Recyclaje" în Franța, "Rohstoff –Rundschau" În. Germania, "Scrap Age" în, Statele Unite ale Americii. Aceste publicații au influențat în mod favorabil procesul de colectare și reciclare al deșeurilor. În România primele unități organizatorice de recuperare a deșeurilor datează din anul 1949. Astăzi funcționează circa 250 de unități economice organizate în rețele de colectare și transport.
Organizarea și gestionarea mai eficientă a materialelor refolosibile în țara noastră se impune ca o prioritate națională în această etapă de dezvoltare, pentru că în prezent în mod sistematic nu se colectează decât deșeurile metalice, hârtia și parțial, masele plastice.
În conturarea liniilor directoare ale dezvoltării în perspectivă a sectorului reciclării materialelor refolosibile în economia țării noastre, trebuie pornit de la câteva premise esențiale, după cum urmează:
existența unui potențial ridicat de materiale refolosibile;
sistemul de colectare selectivă și de procesare a deșeurilor nu este folosit eficient;
sistemul național de colectare și reciclare a deșeurilor este compus din firme private și firme ale statului;
nivelul de sensibilizare a agenților economici și a populației cu privire la importanța reciclării materialelor este redus și se impune o largă mediatizare;
Strategia la nivel național privind reciclarea deșeurilor vizează în principal următoarele:
prevenirea formării deșeurilor prin promovarea tehnologiilor curate și a ecoproducției;
valorificarea acestora prin optimizarea sistemelor de colectare și selectare a deșeurilor;
eliminarea deșeuri lor, care nu se mai pot valorifica în gropi ecologice.
Pentru realizarea acestor obiective este necesar:
crearea unui cadru legislativ specific;
încurajarea activității de recuperare și reutilizarea deșeurilor;
promovarea tehnologiilor curate;
stimularea reducerii consumurilor de materii prime și energie;
promovarea cercetării științifice în domeniul utilizării deșeurilor;
monitorizarea globală a modului de gestionare a deșeurilor;
realizarea de programe educaționale. [Tiberiu Rusu, Mircea Bejan, Deșeul–sursă de venit, Editura Mediamira, Cluj–Napoca, 2006; Mihai Berca, Strategii pentru protecția mediului și gestionarea resurselor, Editura Grand, București, 1998; Vladimir Rojanschi, Florina Bran, Florian Grigore, Elemente de economia și managementul mediului, Editura Economică, București, 2004]
I.1.4. Clasificarea deșeurilor
Deficitul de materii prime prin care trece omenirea în momentul de față impune noi orientări privind utilizarea acestora. Materiile prime pot fi împărțite în două categorii: "deficitare" și "epuizabile". Cele deficitare sunt pe cale de dispariție, iar cele epuizabile, deși se găsesc din abundență, ar putea deveni deficitare într-un viitor apropiat, fapt ce a pus pe gânduri pe experții în resurse materiale.
În fața acestei situații, oamenii de știință, tehnicienii și cercetătorii au determinat căile de soluționare ca fiind:
recuperarea, prelucrarea și recircularea deșeurilor materiilor prime consumate;
înlocuirea materiilor prime deficitare prin materii și materiale mai abundente, mai puțin cunoscute, sau prin înlocuitori mai ușor de găsit și de preparat.
Practica demonstrează că economia mondială dispune de importante resurse de materiale recuperabile: metalice (feroase și neferoase), nemetalice (materiale lemnoase, textile și pielărie, sticlă, hârtie etc.), de produse chimice.
Aceste materiale se pot recupera din următoarele categorii de resurse: resturi materiale din procesele de producție, ambalaje, reziduuri agroalimentare, haIde, iazuri de decantare, resturi menajere, reziduuri stradale, bunuri de uz personal și casnic uzate care sunt supuse procesului de distrugere naturală etc.
Conjunctura mondială actuală în care se desfășoară aprovizionarea cu materii prime, materiale și combustibili a determinat ca în multe țări ale lumii să se desfășoare acțiuni complexe de ridicare a gradului de valorificare a resurselor materiale și energetice, de organizare a unor sisteme și organisme specializate în recuperarea și reintegrarea în circuitul economic a materialelor refolosibile. În majoritatea acestor țări, inclusiv în România au fost elaborate acte normative cu privire la resursele materiale care trebuie recuperate și valorificate.
La noi în țară, conform decretului 465/1979 privind recuperarea și valorificarea resurselor materiale refolosibile, utilizarea și circulația ambalajelor (Articolul 3), trebuiesc valorificate următoarele:
materiile prime vechi și unele resurse materiale primare;
materialele refolosibile care se utilizează ca atare sau prin prelucrări simple;
piesele și subansamblele rezultate în urma dezmembrării mașinilor, utilajelor, instalațiilor, altor fonduri fixe și a bunurilor de folosință îndelungată de la populație, refolosibile ca atare sau prin recondiționare, precum și orice alte produse care pot fi recondiționate;
bunurile de folosință îndelungată și cele de uz personal uzate, care după folosire se valorifică prin reparare sau recondiționare;
apele industriale uzate, pulberile, haldele, zgurile, iazurile miniere, resturile menajere și stradale și alte materiale refolosibile.
Ca urmare a marii importanțe ce trebuie acordate deșeurilor, Parlamentul României a elaborat și a aprobat Legea pentru Ordonanța de Urgență nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor.
Conform acestei legi deșeurile se clasifică astfel:
deșeuri menajere–sunt deșeurile provenite din sectorul casnic sau din sectoarele asimilate cu acestea și care pot fi preluate cu sistemele actuale de colectare sau precolectare din localități;
deșeuri de producție–sunt deșeurile provenite din activitățile cu specific industrial, respectiv rezultate în urma unor procese tehnologice;
deșeuri de construcție și demolări–sunt deșeurile provenite din demolarea sau executarea unor lucrări de construcții civile sau industriale;
deșeuri periculoase–sunt deșeurile din categoria deșeurilor toxice, inflamabile, explozive, infecțioase, sau de altă natură, care introduse în mediu, pot dăuna plantelor, animalelor sau omului;
deșeuri asimilabile cu deșeurile menajere–sunt deșeurile provenite de la mica sau marea industrie, din comerț, alimentație publică, sectoare administrative, care prezintă compoziție și proprietăți similare cu deșeurile menajere, putând fi colectate, transportate, prelucrate și depozitate împreună cu acestea;
deșeuri voluminoase–sunt considerate acele deșeuri de diferite proveniențe, care datorită dimensiunilor lor nu pot fi preluate cu sistemele obișnuite de colectare și transport și ca urmare necesită un mod diferit de tratare;
deșeuri stradale–sunt deșeurile specifice căilor de circulație publică, sunt deșeurile din activitatea cotidiană a locuitorilor unui oraș, din măturatul străzilor etc.;
deșeuri agricole–sunt deșeurile provenite din unitățile agricole și zootehnice (gunoi de grajd, dejecții animaliere, deșeuri animaliere de la abatoare și din industria cărnii etc.);
deșeuri spitaliere–sunt deșeurile provenite din activitatea spitalelor, a unităților sanitare și care ar trebui incinerate în crematorii având în vedere riscul ridicat de transmitere a unor boli.
Legea prevede în mod expres posibilitățile și modalitățile de administrare a deșeurilor, autorizarea activităților legate de deșeuri, modul de gestionare a deșeurilor, inclusiv tratarea și eliminarea lor.
Pe baza datelor furnizate de Asociația pentru Promovarea Transferului Internațional al Tehnologiilor de Mediu (Germania)–cantitatea de ambalaje introduse în anul 2002 în România s-a cifrat la 850.000 t, ceea ce înseamnă circa 40 kg de ambalaj/locuitor/an. Deșeurile din ambalaje provin de la populație–în proporție de 70%, acestea regăsindu-se în deșeurile menajere și 30% de la agenți economici.
În medie, în deșeurile menajere mai mult de 50% sunt deșeuri organice, iar deșeurile de ambalaje ating proporția de 16%. Prin adoptarea și implementarea Directivei nr. 94/62 EC cu privire la ambalaje și deșeuri, aprobată în anul 1994 și modificată în anul 2004, directivele DE au reglementat problema unor astfel de deșeuri și a impactului acestora asupra mediului. În România, prin crearea cadrului legal de apariție a sistemelor de gestionare a deșeurilor.
Executivul a elaborat și promovat Hotărârea nr. 349/2002 privind gestionarea acestor deșeuri și ambalaje (legislația în vigoare prevede ca agenții economici care introduc pe piață ambalaje și produse ambalate au obligația colectării deșeurilor în vederea reciclării). În prezent, în România, organizația care funcționează in vederea implementării sistemului de gestionare a deșeurilor din ambalaje este ECOROM Ambalaje SA', soluția adoptată fiind numită ;,Punctul Verde".
Prezența mărcii "Punctul verde" pe un ambalaj arată că, pentru acel tip de ambalaj a fost plătită o contribuție financiară unei organizații de recuperare a ambalajelor, conform Directivei nr. 94/62 EC, fiind un simbol care arată cumpărătorului că firma producătoare sau importatoare a produsului respectiv este o companie responsabilă din punct de vedere social (s-a angajat ca ambalajele colectate în containere separate, să fie reciclate sau valorificate). [Tiberiu Rusu, Mircea Bejan, Deșeul–sursă de venit, Editura Mediamira, Cluj–Napoca, 2006; Adina Negrea, Rodica Pode, Laura Cocheci, Managementul Integrat al deșeurilor solide orășnești, Editura Politehnica Timișoara, 2007; Adina Negrea, Mihaela Ciopec, Protecția mediului, Editura Politehnica Timișoara, 2013]
I.1.5. Aspecte generale privind reducerea și valorificarea deșeurilor
Pe baza unor criterii de ordin tehnic și economic, se pot formula următoarele concepții cu privire la reducerea și valorificarea deșeurilor:
utilizarea unor procedee tehnologice de bază care nu mai deșeuri;
valorificarea deșeuri/or în interiorul unităților;
valorificarea deșeuri/or în exteriorul unităților.
În secolul trecut, utilizarea/folosirea unor procedee tehnologice să nu producă deloc deșeuri părea o utopie.
Astăzi acest mod de evitare a producerii de deșeuri a fost caracterizat prin noțiunea de tehnologie curată și în ultimii ani a jucat un rol din ce în ce mai mare în cadrul discuțiilor purtate pentru găsirea de soluții pentru protejarea mediului ambiant împotriva poluării.
Alte denumiri uzual întrebuințate cu privire la aceste tehnologii contribuie la eliminarea totală sau parțială a deșeurilor, sunt cele se intitulează "procese tehnologice fără emisii materiale periculoase" sau "procedee de bază care nu mai produc deșeuri".
În cazul aplicării acestor procedee, chiar dacă apar puține deșeuri (care nu întotdeauna pot fi evitate), se asigură însemnate economii rezultate din micșorarea consumurilor de materii prime.
Acest motiv de ordin economic, respectiv scăderea cheltuielilor materiale, a constituit totodată motivul dezvoltării acestor procedee de eliminare a deșeurilor de fabricație. Rapida înlocuire a procedeelor existente prin modalități care exclud formarea deșeurilor (mai ales pe considerentul protecției mediului ambiant), nu este ușor de aplicat, deoarece tehnologiile noi și nepoluante presupun eforturi financiare substanțiale. [Tiberiu Rusu, Mircea Bejan, Deșeul–sursă de venit, Editura Mediamira, Cluj–Napoca, 2006]
Valorificarea deșeurilor în interiorul unităților
În paralel cu procedeele care conduc la diminuarea deșeuri la care posibilitățile de reducere fac parte integrantă din procesul tehnologic, valorificarea reziduuri lor în interiorul unității constă în activități separate.
Caracteristic pentru valorificarea internă a deșeurilor este că instalațiile de valorificare a acestor deșeuri pot fi încorporate întregul proces de producție al acelei unități, practic acest lucru constituind deosebirea esențială față de valorificarea deșeurilor în exteriorul unității.
Această deosebire esențială se evidențiază în primul rând prin faptul că deșeurile care urmează a fi prelucrate în instalația de valorificare se reîntorc, în majoritatea cazurilor, în procesul producție și adeseori, în diverse alte procese de producție după ce au fost prelucrate în prealabil. Totodată, în instalațiile de valorificare a deșeurilor, proprii unității respective, se mai pot primi și deșeurile altor unități, pentru a fi de asemenea valorificate în scopul reducerii costurilor de fabricație pe de o parte și pentru o mai bună încărcare a instalațiilor de prelucrare a deșeurilor pe de altă parte.
Valorificarea internă a deșeurilor presupune faptul că, în general, cantitatea de deșeuri provenite din unitate este mare în cazul valorificării interne fiind necesar să luăm în considerare și alte avantaje rezultate din această valorificare, cum ar fi: reducerea costurilor fabricație și a consumurilor de materii prime. Este necesar totuși să existe și personal calificat de exploatare pentru aceste instalații în care se realizează valorificarea internă a deșeurilor, care să cunoască modalitățile de lucru ale instalațiilor de valorificare. Din considerațiile de mai sus rezultă că pentru unitățile mici și mijlocii, calea de pentru valorificarea internă a deșeurilor poate fi adeseori nerealizabilă. În acest caz se oferă spre aplicare valorificarea externă centralizată. Adeseori, în marile unități, sunt create condiții pentru această valorificare centralizată, mai ales atunci când valorificarea internă are un rol prioritar. [Tiberiu Rusu, Mircea Bejan, Deșeul–sursă de venit, Editura Mediamira, Cluj–Napoca, 2006; Tiberiu Rusu, Constantin Dolha, Tehnologii nepoluante și gospodărirea deșeurilor, Editura UTPRES Cluj–Napoca, 1998]
Valorificarea deșeurilor în exteriorul unității
Pentru unitățile producătoare de deșeuri, prelucrarea în exterior acestora este recomandată atunci când datorită fluxului tehnologic, a activității sau datorită mărimii sau structurii unității economice, nu se poate aplica tehnologia de valorificarea internă a acestor deșeuri. Comparativ cu instalațiile de valorificare internă a deșeurilor, instanțiile centralizate de valorificare a deșeurilor trebuie să fie mai flexibile față de calitatea deșeuri lor, deoarece acestea din urmă trebuie servească valorificării deșeuri lor provenite și de la diverși producători și care de regulă nu pot asigura o omogenitate ridicată deșeurilor. Valorificarea centralizată necesită un sistem de colectare și sortarea care trebuie să satisfacă necesitățile impuse de marea varietate, deșeurilor.
Atunci când deșeurile sunt produse în diverse ramuri triale, este necesară o colectare centrală a deșeurilor, funcție de ramurile industriale în care au fost produse, precum și funcție de tipurile materialelor. Prelucrarea centrală trebuie să asigure și tratarea ecologică a deșeurilor periculoase, care nu pot fi procesate în întreprinderile în care au fost produse, pentru că sunt în cantități mici și nu se justifică investiția pentru prelucrarea/procesarea acestora.
Valorificarea externă se mai recomandă și atunci când deșeurile produc în cantități mici în cadrul unei singure unități, dar se pot colecta valori/cantități mai mari de la mai multe surse. Se mai recomandă valorificarea în exteriorul unității și atunci când producătorii de deșeuri nu dispun de cunoștințele necesare valorificării și comercializării lor sau nu există încă organizate condițiile de desfacere a produselor sau materialelor secundare obținute în urma prelucrării acestor deșeuri.
Sursele deșeurilor sunt extrem de variabile: uzine și întreprinderi care, după specificul lor, produc compuși reziduali sau deșeuri metalice, lemnoase, plastice etc., instituții publice, de învățământ și de cultură care elimină zilnic resturi de hârtie etc., de la containerele și lăzile de gunoi ale blocurilor și locuințelor individuale, de unde se colectează și se transportă de către serviciile de salubritate, tone de deșeuri menajere.
Nu trebuie uitate deșeurile stradale, din piețele de desfacere a produselor agricole, parcuri, grădini publice, locuri de agrement; gospodării agricole, particulare sau de stat (gunoi de grajd, paie, rădăcini și tulpini de plante etc.).
Recuperarea materialelor în vederea refolosirii cuprind următoarele activități:
identificarea resurselor materiale refolosibile;
colectarea materialelor refolosibile;
sortarea materialelor;
depozitarea lor în condiții ecologice;
predarea în consum sau spre prelucrare a deșeurilor selectate.
Identificarea resurselor materiale refolosibile este o activitate de recunoaștere și clasificare a deșeurilor, de stabilire a proceselor de prelucrare sau de consum, de stabilire a locurilor de depozitare.
Colectarea deșeurilor se concretizează în acțiunea practică de preluare a materialelor refolosibile din locuri în care s–au produs sau depozitat, în scopul formării unor loturi contingente, cantități mai mari, pentru a fi încărcate în mijloacele transport și deplasate spre locurile de depozitare sau procesare.
Sortarea se realizează, de regulă în spațiile de depozitare temporară, înainte de predarea către unitățile specializate de colectare a materialelor refolosibile sau de preluare în evidență de către magaziile și depozitele care urmează a le elibera în consum sau livra altor beneficiari. Această activitate constă în gruparea în funcție de conținutul lor material, de caracteristicile fizice și chimice și de gradul de uzură a acestora.
Cu ocazia sortării, bunurile sau produsele de folosință îndelungată se dezmembrează în părți componente pentru ca acestea să fie grupate în funcție de caracteristicile lor. În urma sortării deșeurilor se poate realiza:
separarea metalelor feroase de cele neferoase;
a pieselor sau părților de produse confecționate din materiale scumpe;
a obiectelor din materiale plastice;
a produselor textile după compoziția fibrei;
a materialelor care urmează a fi utilizate ca atare;
a materialelor care urmează a fi recondiționate înainte de a fi reintegrate în circuitul economic etc.
Paralel cu sortarea se efectuează o serie de operațiuni de: presare, balotare, brichetare, astfel încât să se asigure corespunzătoare a mijloacelor de transport și spațiilor de depozitare și condiții optime de folosire a acestora.
Depozitarea și gospodărirea materialelor refolosibile, recuperate, constă în aplicarea unor măsuri de conservare a caracteristicilor fizice și chimice ale acestora și instituirea unui sistem evidență care să asigure buna gospodărire, precum și integritatea, materialelor recuperate.
Predarea în consum sau prelucrare a materialelor sau produselor recuperate se realizează pe baza unei evidențe stricte, în scopul:
returnării spre unitățile din care au rezultat;
folosirii în mod direct de către alte unități economice;
colectării și livrării prin unitățile specializate de recuperare și valorificare
În primul caz, materialele refolosibile pot fi folosite în starea în care au fost recuperate sau se supun unor operațiuni de recondiționare, regenerare etc.
Dacă materialele recuperate sunt destinate consumului în alte unități, în funcție de cerințele beneficiarului, pot fi supuse unor prelucrări prealabile de recondiționare, regenerare de către furnizor. Trecerea materialelor recuperate la unitățile specializate de recuperare și valorificare se realizează cu respectarea cerințelor minime de sortare, balotare, deoarece aceste unități organizează întreg procesul de pregătire, recondiționare, regenerare pentru a fi livrate altor beneficiari.
Fiecare unitate producătoare de deșeuri ar trebui să aibă compartimente funcționale, birouri și servicii care să asigure îndeplinirea următoarelor sarcini:
fundamentarea sarcinilor privind recuperarea și valorificarea resurselor materiale refolosibile;
încheierea de contracte economice pentru preluarea în depozitele proprii sau livrarea directă către unitățile consumatoare a resurselor materiale refolosibile;
asigurarea colectării, sortării, pregătirii și depozitării corespunzătoare a resurselor materiale refolosibile;
organizarea activității proprii de preluare și valorificare a unor resurse materiale refolosibile;
colectarea și achiziționarea de produse uzate și deșeuri de la populație și de la alte unități și pregătirea, conservarea și livrarea către beneficiari a acestora;
efectuarea operațiunilor de dezmembrare a bunurilor de folosință îndelungată colectate;
asigurarea livrării resurselor materiale refolosibile către unitățile beneficiare conform contractelor încheiate.
Având în vedere că fiecare deșeu își are caracterul lui specific, funcție de: natura materialului folosit în procesul tehnologic, de procesul tehnologic din care provine, de modul de transport și depozitare, de comportamentul și stabilitatea fizico–chimică și mineralogică a deșeului în timp și sub sarcini, la folosirea deșeurilor de probleme speciale, care trebuiesc rezolvate, printre care se următoarele:
caracterizarea fizico–chimică, mineralogică și geomecanică a deșeurilor atât în starea de depozitare cât și după intrarea în de reciclare, comportamentul sub sarcină sub influența factorilor naturali și artificiali, performanțele obținute prin reciclare;
problemele tehnice care apar la prelevarea și reciclarea deșeurilor și influenta asupra mediului înconjurător;
condițiile economice impuse de prelevarea, transportul, reciclarea;
deșeurilor și exploatarea produselor obținute din deșeuri. [Tiberiu Rusu, Mircea Bejan, Deșeul–sursă de venit, Editura Mediamira, Cluj–Napoca, 2006; Vladimir Rojanschi, ș.a.. Protecția și ingineria mediului, Editura economică, București, 1998]
Caracterizarea deșeurilor înainte și după reciclare
Funcție de natura materialului folosit în procesul tehnologic, de procesul tehnologic din care provine, de caracteristicile chimico–mecanice, de cantitățile de deșeuri, de posibilitățile de valorificare, de distanțele dintre sursa producătoare de deșeuri și locul de depozitare, deșeurile pot fi transportate și depozitate, astfel:
pe cale uscată (cu autocamioane, benzi transportoare etc.);
pe cale hidraulică;
pe cale pneumatică.
Modificările care pot să apară în masa de deșeuri la transportul și depozitarea acestora pe cale uscată, sunt, preponderent, de natură mecanică și de structură.
În cazul transportului și depozitării pe cale hidraulică, în masa de deșeuri apar modificări importante fizico–chimice și mecanice, de structură. Deșeurile se diferențiază și se depozitează pe sorturi granulometrice chiar și la o depozitare neorganizată.
Folosirea deșeurilor în locul materialelor noi, impune necesitatea cunoașterii acestor deșeuri din punct de vedere chimico–mineralogic și geomecanic, comportamentul lor la sarcini, influența mediului asupra lor, dar și a agenților exteriori asupra caracteristicilor lor, precum și influența lor asupra mediului ambiant etc.
De exemplu, caracteristicile cele mai importante ale deșeurilor utilizate în construcții sunt: granulozitatea; densitatea; porozitatea; umiditatea; rezistența la forfecare; caracteristicile de compactare; modul de compactare; variația densității cu umiditatea și în timp etc.
Fenomenele care apar curent la deșeuri, atât în depozite cât și la reciclare sunt de tipul: segregării; lichefierii; cimentării; colmatării chimice sau mecanice (dezintegrare–oxidare); fenomene care pot fi cunoscute și stăpânite prin mijloace chimico–mecanice.
Prelevarea materialelor depozitate pe cale uscată se face ca și în cazul materialelor naturale cu luarea în considerare a caracteristicilor specifice fiecărui tip de deșeu în parte.
În această categorie intră sterilurile miniere, descopertele de la cariere, deșeurile de calcar, zgurile de furnal, deșeurile de la centralele electrice pe cărbune, zgurile din turnătorii etc.
În cazul prelevării de materiale din depozite la care transportul și depozitarea s-a efectuat pe cale hidraulică, apar o serie de probleme speciale. La cenușile industriale sau la alte tipuri de deșeuri care au o structură apropiată de cea a nisipurilor se apreciază că deșeurile pot fi utilizate în masă. La deșeurile din industria extractivă, chimică, metalurgică, la care granulozitatea, structura particulelor și caracteristicile de cedare a apei prin drenare sunt foarte diferite în întreaga masă, utilizarea deșeurilor este mult mai complicată. La această categorie de deșeuri trebuie semnalate o serie de probleme foarte periculoase pentru stabilitatea depozitelor și pentru siguranța teritoriilor din zonă, întrucât apare riscul alunecărilor de teren, cu efecte dezastruoase.
Riscurile de poluare care apar impun stabilirea unor măsuri de protecție care trebuie luate în considerare la folosirea deșeurilor. Acestea se stabilesc de la caz la caz, pe baza unor studii de teren și laborator.
Tehnologii de reciclare
Clasificarea tehnologiilor de reciclare a deșeurilor se poate face în funcție de categoria din care fac parte aceste deșeuri, după cum urmează:
tehnologii de reciclare a deșeurilor destinate valorificării energetice;
tehnologii de reciclare a deșeurilor destinate valorificării componentelor materiale (hârtie, mase plastice, cauciuc, metale, sticlă etc.);
tehnologii .de neutralizare, depozitare și distrugere a deșeurilor;
tehnologii de compostare a deșeurilor.
– Tehnologii de reciclare a deșeurilor destinate valorificării
Arderea deșeurilor în vederea recuperării energiei termice este o operație utilizată în multe țări. Arderea acestora se face în instalații speciale, ecologice, astfel ca produsele de ardere să nu polueze mediul. Arderea are în principal două scopuri: valorificarea energetică și micșorarea volumului deșeurilor.
La arderea deșeurilor trebuie analizate următoarele aspecte:
calitatea deșeurilor, sub aspectul puterii calorifice;
tehnologia și instalațiile de ardere;
eliminarea riscului poluării mediului.
Pentru definirea calității deșeuri lor menajere sub aspectul arderii, sunt de stabilit următoarele caracteristici de ardere:
umiditatea totală;
puterea calorică medie și inferioară;
conținutul rezidual de cenușă.
Valorile umidității și puterii calorifice a deșeurilor menajere și industria alimentară le situează în rândul combustibililor solizi săraci, cu umiditate mare și putere calorifică scăzută, motiv pentru care tehnicile de ardere implică aport caloric extern însemnat și ca urmare punct de vedere economic nu este un procedeu rentabil de tratare a acestor deșeuri.
O altă categorie de deșeuri care se supun procesului de ardere sunt deșeurile industriale combustibile. La arderea acestora, din punct de vedere termotehnic, sunt importante următoarele caracteristici:
analiza tehnică elementară și de compoziție chimică;
puterea calorifică și consistența;
alte proprietăți fizico–chimice (viscozitatea, temperatura de aprindere și autoaprindere).
De obicei, toate aceste date se obțin prin determinări de laborator asupra deșeurilor industriale în cauză, servind astfel ca date sigure pentru proiectarea, atât a agregatelor de prelucrare, cameră de ardere, cazan recuperator, cât și pentru alcătuirea unei scheme tehnologice corecte.
Aceste instalații de ardere a deșeurilor eliberează în timpul combustiei căldură, care este preluată de către recuperatoare sau generatoare (cazane recuperatoare sau cazane de abur în funcție de cantitatea de căldură și temperatura dezvoltată). Gazele reziduale care ies din recuperatoare sau generatoarele de abur sunt trecute prin instalații de epurare pentru a nu polua mediul înconjurător.
Arderea gunoiului–spre exemplu, nu este un proces curat, producându-se tone de cenușă toxică și poluarea atmosferei.
Combustia materialelor la temperaturi mari duce la ruperea legăturilor chimice care eliberează o serie de metale toxice, poluând aerul atmosferic sau pânzele freatice. Instalațiile de incinerare sunt foarte scumpe, depinzând de beneficiile realizate din vânzarea energiei produse.
Îndepărtarea unor componente din deșeurile menajere (materiale necombustibile ca sticla și aluminiul), fac să crească eficiența instalațiilor de incinerare. [Tiberiu Rusu, Mircea Bejan, Deșeul–sursă de venit, Editura Mediamira, Cluj–Napoca, 2006]
– Piroliza deșeurilor urmată de prelucrarea gazelor obținute
Piroliza sau semicarburarea este un procedeu foarte cunoscut și din descompunerea termică a deșeurilor cu conținut de carbon, în absența oxigenului atmosferic, pentru a se obține un gaz combustibil.
Transformarea are loc cu aport de căldură din exterior, iar după a regimului optim se poate folosi gazul combustibil produs, procesul de piroliză se autoîntreține.
Se cunosc în prezent două procedee de piroliză a deșeurilor care poartă denumirea de "Kiener" și respectiv "Purox".
Primul, utilizează un tambur cu un mic unghi de înclinare, care se rotește în jurul axei sale longitudinale. Gazele de combustie, provenite de la un arzător cu gaze sau păcură, încălzesc niște aripioare speciale prevăzute pe peretele interior al tamburului.
Deșeurile sunt încălzite, amestecate și transportate de către aripioarele interioare; astfel că în absența aerului și la temperaturi de 450–500ºC se semicarbonizează.
Gazele de semicarbonizare ajung într-un convertor de cracare unde sunt supuse la o temperatură de cracare de 1100–1200ºC. Hidrocarburile cu greutate moleculară mare se transformă în metan și hidrogen și o mică parte în monoxid și dioxid de carbon.
După răcirea și epurarea gazelor, acestea sunt colectate într-un rezervor de gaze.
Aceste gaze pot alimenta arzătoarele unor motoare sau turbine cu gaze ce acționează un generator de curent electric. Puterea calorifică a gazelor obținute este de 1000–2000 kcal/m3.
La procedeul Purox, deșeurile mărunțite se introduc pe la partea de sus a unui reactor în timp ce pe la partea de jos se insuflă oxigen în loc de aer.
Deșeurile parcurg convertorul (reactorul) de piroliză de sus în jos, în contracurent cu gazele fierbinți ascendente. Reactorul are următoarele zone: zona de uscare (încălzire); zona de piroliză și zona de ardere sau topire.
Gazul combustibil este produs în zona de piroliză. Acest gaz trece prin zona de încălzire unde este răcit la circa 200°C, iar în continuare este filtrat electrostatic.
Utilizarea cea mai eficientă a gazului Purox este realizată la înlocuirea gazelor de combustie clasice la cazanele și cuptoarele industriale.
Tratarea biologică a deșeurilor în vederea obținerii bioenergiei
Cea mai eficientă metodă de tratare biologică a deșeurilor este în prezent cea biotermică, prin care se valorifică deșeurile menajere, cele din agricultură (vegetale sau animale) și cele industriale de natură organică. Deși acest procedeu este vechi, aplicându-se cu succes în unele țări încă din antichitate, s-a extins destul de repede și într-o serie de țări din Europa. În țara noastră, această tehnologie s-a utilizat în special la fermele zootehnice, pentru reziduurile animaliere.
Această metodă folosește camerele biotermice de tip Beccari, de forma unui container obișnuit de gunoi, în care încărcarea deșeurilor se face treptat, pe secțiuni, astfel ca să existe o repartiție uniformă a temperaturii de 60ºC în toate punctele ei.
Astfel de instalații se realizează în subsol, unde se poate menține un regim termic cât mai constant. Rolul principal al acestor instalații este de a pregăti îngrășămintele de calitate superioară pentru culturile de zarzavat.
Aceste instalații pot fi realizate și în gospodării particulare sau prin asocierea mai multor gospodării. Astfel de instalații care conduc la dezinfectarea reziduurilor pe măsură ce se colectează, pot produce căldură (ca rezultat al fermentației deșeuri lor) pentru încălzirea unei sau mai multor camere de locuit sau încăperi pentru animale.
O altă aplicație practică a camerei biotermice o constituie serele biotermice, instalație compusă din sera propriu–zisă și câteva camere biotermice.
Sera este încălzită cu ajutorul căldurii degajate din aceste camere biotermice.
Un alt procedeu de tratare biologică a deșeuri lor este fermentarea anaerobă a deșeurilor cu conținut de elemente organice. Acesta este procedeul de obținere a biogazului recunoscut mult timp sub denumirea de "gaz de baltă" deoarece el se produce în natură la baza bălților. Se mai produce în natură prin fermentarea gunoaielor, când poartă denumirea de "gaz de gunoi".
Metoda valorificării deșeurilor privind extragerea biogazului sau a gazului metan din acestea este aplicată pe scară largă în multe state.
În țara noastră există instalații de biogaz în gospodării (individuale și foarte puține instalații mari construite la ferme zootehnice care se folosesc doar pentru gazeificarea reziduurilor animaliere.
Instalațiile de biogaz conțin pe lângă camerele biotermice de tip Beccari, captatoare de gaz care au rolul de a capta și depozita în rezervoare gazul produs prin fermentația anaerobă a substanțelor organice conținute de deșeuri.
–Tehnologii de reciclare a deșeurilor destinate valorificării materiale
Recondiționarea pieselor sau produselor uzate este cea mai ușoară și economică cale de reintrare în consumul individual sau productiva pieselor uzate.
Recondiționarea cuprinde totalitatea operațiunilor la care sunt supuse o parte a produselor și pieselor refolosibile, recuperate în scopul readucerii lor la caracteristicile inițiale sau asigurării unor caracteristici care să le facă utilizabile.
Prin recondiționare se urmărește, de fapt, refacerea valorii de întrebuințare a pieselor și produselor recuperate, în scopul reintegrării lor în circuitul economic.
Pentru realizarea recondiționării sunt necesare următoarele elemente:
cunoașterea tipului de produse, respectiv piese, ce urmează a fi supuse recondiționării;
cunoașterea condițiilor specifice de utilizare a produselor sau pieselor înainte de a fi recondiționate;
cunoașterea cantităților de produse și materiale ce vor fi supuse recondiționării;
determinarea principalelor părți ale produselor care sunt supuse revizuirii;
sortarea pieselor În funcție de gradul de uzură;
elaborarea unor tehnologii adecvate de recondiționare;
controlul respectării tehnologiei de recondiționare;
controlul produselor sau pieselor după ce, au fost supuse recondiționării;
determinarea efectelor economice.
În funcție de caracteristicile lor și de gradul de uzură înregistrat, prin recondiționare se urmărește: redarea caracteristicilor inițiale, modificarea caracteristicilor păstrându-se destinația de consum inițial, asigurarea unor caracteristici conform unor noi destinații de consum.
Operațiunile de recondiționare constau din: refacerea cotelor, toleranțelor, corectarea unghiurilor; rectificarea suprafețelor, asigurarea etanșeității, refacerea acoperirilor; refacerea finisajelor, refacerea unor caracteristici chimice (concentrații, viteze de reacție) prin reactivări și alte operațiuni menite a reda produselor și pieselor caracteristicile inițiale conform destinații lor de consum.
În procesul de recondiționare pot fi cuprinse și bunurile de folosință îndelungată defecte și cele de uz personal uzate cum ar fi: receptoare de radio, televizoare, magnetofoane, diverse alte aparate electrocasnice, autoturisme (sau ansamble componente ale acestora), mobilier, îmbrăcăminte, încălțăminte etc.
Acestea pot fi recondiționate la cererea utilizatorului sau pot fi achiziționate și recondiționate de către unități specializate și reintroduse în circuitul economic. Cheltuielile necesare recondiționării sunt relativ mici comparativ cu cele pentru obținerea unor piese noi, similare, ceea ce face ca recondiționarea să prezinte avantaje pentru unitățile specializate în recondiționări și pentru consumator. Paralel cu reducerea substanțială a prețurilor de vânzare, unitățile specializate în recondiționarea pieselor și produselor, asigură calitatea acestora, acordând și garanție pentru un interval de timp.
În funcție de tehnologia de recondiționare utilizată se pot asigura, caracteristici superioare celor pe care produsele sau piesele le-au avut inițial, contribuind astfel la ridicarea nivelului calitativ și creșterea randamentului în exploatare.
Recondiționarea în scopul redării caracteristicilor inițiale se aplică pentru: piese de schimb auto, piese și subansambluri de mașini unelte, produse de folosință îndelungată recuperate de la utilizatori, obiecte de uz personal, acizi și diverși reactivi.
Recondiționarea cu modificarea caracteristicilor, păstrându-se destinația de consum inițială se aplică la acele produse sau piese care, cauza caracteristicilor lor, fie din cauza gradului avansat de sau de lipsa de tehnologii de recondiționare corespunzătoare, nu li se mai pot asigura caracteristicile inițiale, dar pot fi folosite în continuare același scop cu caracteristicile obținute (prin recondiționare au loc, modificări privind: gabarite, greutăți, forme etc.).
Recondiționarea în scopul asigurării caracteristicilor unor noi destinații de consum, are ca scop crearea condițiilor de refolosire a pieselor și produselor pentru care la nivelul tehnologiilor actuale nu mai pot fi asigurate caracteristicile inițiale, necesare pentru utilizarea în același scop. Materialele și produsele care pot fi considerate ca uzate definitiv/nerecuperabile, pot să devină recuperabile și recondiționabile urmare a dezvoltării cunoașterii, a elaborării de noi tehnologii, a găsirii unor noi domenii de utilizare.
Regenerarea materialelor uzate. Este o tehnologie de reintroducere în consum similară cu recondiționarea materialelor uzate. Regenerarea cuprinde totalitatea operațiunilor la care sunt se materialele recuperate în scopul readucerii lor la caracteristicile inițiale sau asigurării unar caracteristici care să le facă utilizabile.
Pentru realizarea regenerării sunt necesare următoarele:
cunoașterea tipului de materiale ce urmează a fi supuse regenerării;
cunoașterea condițiilor specifice de utilizare a materialelor înainte de a fi regenerate;
cunoașterea cantităților de materiale ce vor fi supuse regenerării;
sortarea materialelor în funcție de gradul de uzură;
elaborarea unor tehnologii adecvate de regenerare;
controlul respectării tehnologiei de regenerare;
controlul materialelor după ce au fost supuse regenerării.
Recircularea materialelor. Este cea mai întâlni metodă de reciclare și constă în reintroducerea în procesul de producții a materialelor pierdute în acel proces (de exemplu: rebuturi de pic turnate care se retopesc; rețele de turnare, stropi, maselote, răsuflăto: care intră din nou la topire; diverse materiale pierdute la transport (obicei pe benzi transportoare) etc., care sunt recuperate și reintroduse procesul tehnologic.
Tratarea chimică a deșeurilor în vederea obținerii unor produse secundare.
Constă în tratarea chimică a unor deșeuri în vederea redării caracteristici lor unor materiale conținute, de deșeuri sau obținerii unor materiale/ produse secundare. O metodă este cea de tratare chimică a apelor uzate, metodă prin care, în primul rând se epurează apa (se readuce la caracteristicile inițiale), iar în al doilea rând se pot obține ca produse secundare substanțe chimice, pe care apa uzată le conține.
Tratarea biologică a deșeurilor în vederea obținerii produselor secundare. Are la bază transformarea biologică a unor deșeuri în produse nepoluante cu înaltă valoare nutritivă pentru plante dar și un foarte bun adaos pentru sol. Una dintre cele mai utilizate tehnologii care are acest scop este compostarea deșeurilor și utilizarea compostului ca îngrășământ agricol. Totodată este considerată și cea mai veche tehnologie de tratare biologică deoarece agricultorii făceau această operație, la scară redusă și într-o formă mai puțin dezvoltată, împrăștiind pe câmp într-o stare semibrută deșeurile provenite de la animale.
Metodele modeme prevăd compostarea industrializată și scurtarea timpului de preparare a compostului. Sunt puse la punct procedee de obținere a composturilor din: gunoaie orășenești cu nămolurile active de la stațiile de epurare a apei (procedeul Indore–Anglia). Nămolurile de la stațiile de epurare a apei sunt aduse la o umiditate de 70–80 % apoi sunt amestecate cu resturi vegetale (paie, tulpini etc.). In Italia este dezvoltat procedeul prin care deșeurile menajere sunt amestecate cu deșeuri industriale, în proporții bine determinate (procedeul Bicampo–Italia) sau se amestecă făină de alge marine cu deșeuri industriale, compostul rezultat fiind un îngrășământ organo–mineral (procedeul "EI–Ba"–Italia). Cele două procedee italiene au fost preluate și în țara noastră, dar nu s–au extins. Toate procedeele folosesc cea mai eficientă metodă de tratare cunoscută până în prezent, adică metoda de tratare biotermică în camere biotermice tip Beccari. După extragerea bioenergiei compostul rămâne în camerele biotermice de unde poate fi utilizat, așa arătat, ca îngrășământ agricol.
Compactarea deșeurilor și utilizarea acestora în construcții. Această tehnologie este utilizată cu precădere la deșeurile e care au proprietăți de autodrenare și se pot folosi la: ramblee, baraje, diguri, drumuri, aeroporturi și la amenajarea teritoriilor agricole de la sate sau a unor terenuri din orașe, dar cel mai des se folosesc la umpluturi în lucrările de construcții. În construcții sau la prepararea unor materiale pentru construcții se mai pot folosi și alte deșeuri cu scopuri bine precizate, sistematizându-se:
ca înlocuitor al cimentului Portland în betoane (cimentul poate fi înlocuit în anumită proporție cu cenușă industrială);
ca și agregate în betoane;
constituent principal în prefabricate din beton armat;
ca aditivi în betoane și mortare;
ca adaos în compoziții asfaltice și gudronice folosite la etanșări;
ca materiale filtrante în umpluturi.
Tehnologii de neutraIizare și distrugere a deșeurilor restante
Incinerarea deșeurilor. Este practic o ardere a deșeurilor, procedeu care a fost prezentat la arderea deșeurilor destinate valorificării energetice, dar incinerarea se referă la deșeurile mai puțin combustibile. Pentru incinerarea acestor deșeuri este necesar un combustibil suplimentar. Totuși incinerarea este des utilizată în special la deșeurile în masă și la cele periculoase pentru micșorarea cantității acestora respectiv pentru înlăturarea pericolului infectării mediului ambiant. Se aplică cu precădere la deșeurile de la spitale și policlinici.
Neutralizarea pe cale chimică a deșeurilor periculoase. Această tehnologie este practicată doar la deșeurile periculoase deoarece, de cele mai multe ori, este costisitoare și nu aduce nici un profit material sau energetic. Deci această tehnologie este practicată doar pentru a elimina riscul poluării mediului înconjurător.
Prin neutralizare, aceste deșeuri nu mai prezintă un pericol, ele putând fi transportate și depozitate. De cele mai multe ori pot fi găsite și tehnologii de reciclare a acestora. Spre exemplu reziduurile de la centralele nucleare sunt toate radioactive. Prin tratare, radioactivitatea acestora poate fi eliminată și în continuare deșeurile pot fi utilizate în diferite tehnologii de reciclare. [Tiberiu Rusu, Mircea Bejan, Deșeul–sursă de venit, Editura Mediamira, Cluj–Napoca, 2006; Adina Negrea, Rodica Pode, Laura Cocheci, Managementul Integrat al deșeurilor solide orășnești, Editura Politehnica Timișoara, 2007; Adina Negrea, Mihaela Ciopec, Protecția mediului, Editura Politehnica Timișoara, 2013]
I.2. LEGISLAȚIA EUROPEANĂ PENTRU PROCESARE SUBPRODUSELOR DE ORIGINE ANIMALĂ
Subprodusele de origine animală înseamnă corpuri întregi sau părți din corpuri de animale, produse de origine animală sau alte produse obținute de la animale, care nu sunt destinate consumului uman. Ele trebuie manevrate în concordanță cu regulamente stricte pentru a preveni pericolul asupra, oamenilor, animalelor sau mediului înconjurător. Subprodusele de origine animală nedestinate consumului uman (SNCU) sunt clasificate funcție de riscurile pe care le prezintă și metodele utilizate pentru a fi tratate.
Materia primă devine subprodus de origine animală destinată consumului uman (SNCU) atunci când nu se mai pretează consumului uman. De exemplu, materialul poate fi potrivit pentru consumul uman, dar din motive comerciale nu sunt destinate utilizării. Odată ce materialul devine SNCU nu poate reveni mai târziu pentru a fi un produs alimentar și utilizat pentru consumul uman.
Deșeurile și subprodusele de abator au pondere mare. Astfel numai confiscatele reprezintă față de greutatea vie 1,3% pentru bovine; 2,8% la porcine și 0,36% la viței. Conținutul stomacal raportat de asemenea la greutatea vie este de 17,1% la bovine, 3,5% la porci, 2,25 la viței. Cantitățile de sânge ce se pot genera în raport cu greutatea vie sunt: la bovine 3,2%, la porcine 2,8%, la viței 3%, la oi 3,7% și la cal 4%.[??????????]
Țările membre a Uniuni Europene se comfruntă cu cea mai strictă legislație din lume. Legislația europeană, cu referire la subprodusele de origine animală nedestinate consumului uman, este singura care clasifică subprodusele de origine animală în 3 categorii de risc: Categoria 1, 2 si 3.
Subprodusele de origine animală care nu sunt destinate consumului uman constituie o sursă potențială de riscuri pentru sănătatea publică și cea animală. Situațiile de criză din trecut, legate de epidemiile de febră aftoasă, de răspândirea encefalopatiilor spongiforme transmisibile, precum encefalopatia spongiformă bovină (ESB), și apariția dioxinelor în produsele furajere, au arătat consecințele utilizării improprii a anumitor subproduse de origine animală asupra sănătății publice și animale, asupra siguranței lanțului alimentar și furajer și asupra încrederii consumatorilor. În plus, astfel de crize pot avea și un impact negativ mai larg, asupra societății în ansamblu, prin impactul lor asupra situației socioeconomice a fermierilor și a sectoarelor industriale interesate, și asupra încrederii consumatorilor în siguranța produselor de origine animală. Epizootiile ar putea avea și consecințe negative pentru mediu, nu numai din cauza problemei eliminării cadavrelor, dar și din punctul de vedere al biodiversității. [REGULAMENTUL (CE) NR. 1069/2009 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI din 21 octombrie 2009]
Manipularea și neutralizarea sau eliminarea subproduselor de origine animală nedestinate consumului uman este reglementată printr–o serie de acte legislative care includ:
normele sanitare privind subprodusele de origine animală și produsele derivate care nu sunt destinate consumului uman abrogând Regulamentul (CE) nr. 1774/2002 (Regulament privind subprodusele de origine animală). [REGULAMENTUL (CE) NR. 1069/2009 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI din 21 octombrie 2009]
normele de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1069/2009 al Parlamentului European și al Consiliului, de stabilire a unor norme sanitare privind subprodusele de origine animală și produsele derivate care nu sunt destinate consumului uman și de punere în aplicare a Directivei 97/78/CE a Consiliului în ceea ce privește anumite probe și produse care sunt scutite de la controalele sanitar–veterinare la frontieră în conformitate cu directiva menționată. [REGULAMENTUL (UE) NR. 142/2011 AL COMISIEI din 25 februarie 2011]
normele privind igiena produselor alimentare în scopul de a institui o politică globală și integrată aplicabilă tuturor produselor alimentare, de la producție până la punctul de vânzare către consumatori. [REGULAMENTUL (CE) NR. 852/2004 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI din 29 aprilie 2004]
norme specifice de igienă care se aplică alimentelor de origine animală. [REGULAMENTUL (CE) NR. 853/2004 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI din 29 aprilie 2004]
normele specifice de organizare a controalelor oficiale privind produsele de origine animală destinate consumului uman. [REGULAMENTUL (CE) NR. 854/2004 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI din 29 aprilie 2004]
I.3. PRINCIPII PRIVIND PRELUCRAREA/VALORIFICAREA SUBPRODUSELOR DE ORIGINE ANIMALĂ
Din momentul în care operatorii generează subproduse de origine animală sau produse derivate care intră în domeniul de aplicare a Regulamentului European 1069/2009, aceștia le identifică și se asigură că sunt manevrate în conformitate cu prezentul regulament (punctul de început).
Operatorii se asigură că în toate etapele de colectare, transport, manipulare, tratare, transformare, prelucrare, depozitare, introducere pe piață, distribuire, utilizare și eliminare din cadrul activităților economice aflate sub controlul lor, subprodusele de origine animală și produsele derivate satisfac cerințele prezentului regulament relevante pentru activitățile lor. Statele membre monitorizează și verifică îndeplinirea cerințelor relevante din prezentul regulament de către operatori pe parcursul întregului lanț al subproduselor de origine animală și al produselor derivate, astfel cum este menționat la alineatul (2) al Regulamentului European 1069/2009.
Astfel, subprodusele de origine animală apar mai ales cu ocazia sacrificării animalelor pentru consumul uman, în cursul producției de produse de origine animală, ca de exemplu produse lactate, și în cursul eliminării animalelor moarte și în cadrul măsurilor de control al bolilor. Indiferent de originea lor, ele constituie un risc potențial pentru sănătatea publică și animală și pentru mediu. Acest risc trebuie să fie controlat în mod adecvat, fie prin direcționarea acestor produse către mijloace de eliminare sigure sau prin utilizarea lor în scopuri diferite, cu condiția aplicării unor măsuri stricte care să minimalizeze riscurile sanitare în cauză. [REGULAMENTUL (CE) NR. 1069/2009 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI din 21 octombrie 2009]
În acest scop, mențin un sistem de controale oficiale în conformitate cu legislația comunitară relevantă. Statele membre se asigură de faptul că pe teritoriul lor este în vigoare un sistem adecvat care asigură că subprodusele de origine animală sunt colectate, identificate și transportate fără întârzieri nejustificate; precum și tratate, utilizate sau eliminate în conformitate cu prezentul regulament. Statele membre își pot îndeplini obligațiile de mai sus în cooperare cu alte state membre sau cu țări terțe.
Tehnologiile noi au lărgit posibilitățile de utilizare a subproduselor de origine animală sau a produselor derivate într–un număr mare de sectoare de producție, în special în scopul producerii de energie. Cu toate acestea, utilizarea acestor noi tehnologii ar putea crea riscuri sanitare care trebuie să fie, de asemenea, minimizate.
Normele sanitare comunitare cu privire la colectarea, transportul, manipularea, tratarea, transformarea, prelucrarea, depozitarea, introducerea pe piață, distribuția, utilizarea și eliminarea subproduselor de origine animală ar trebui să fie stabilite într–un cadru coerent și cuprinzător.
Aceste norme generale trebuie să fie proporționale cu riscul pentru sănătatea publică și animală pe care–l reprezintă subprodusele de origine animală atunci când acestea sunt manipulate de către operatori, în cursul diferitelor etape ale procesului ce duce de la colectare la utilizarea sau eliminarea lor. Normele ar trebui să țină seama, de asemenea, de riscurile pentru mediu apărute în timpul acestor operațiuni. Cadrul comunitar trebuie să includă, după caz, norme sanitare legate de introducerea pe piață, inclusiv de schimburile comerciale intracomunitare și importul de subproduse de origine animală. [REGULAMENTUL (CE) NR. 1069/2009 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI din 21 octombrie 2009]
I.4. CLASIFICAREA SUBPRODUSELOR DE ORIGINE ANIMALĂ ȘI A PRODUSELOR DERIVATE
Subprodusele de origine animală sunt clasificate în categorii specifice care reflectă nivelul de risc pentru sănătatea publică și animală reprezentat de aceste subproduse de origine animal.
Produsele derivate sunt supuse normelor referitoare la categoria specifică de subproduse de origine animală din care au fost derivate, cu excepția cazului în care în prezentul regulament (1069/2009) se specifică altfel sau se dispune altfel în măsurile privind punerea în aplicare a prezentului regulament, care pot specifica condițiile în care produsele derivate nu fac obiectul respectivelor norme adoptate de către Comisie.
Articolele legislative de categorisire pot fi modificate pentru a ține cont de progresele științifice în ceea ce privește evaluarea nivelului de risc, în condițiile în care acest progres poate fi identificat pe baza unei evaluări a riscului efectuată de instituția științifică adecvată. Cu toate acestea, niciun subprodus de origine animală enumerat în aceste articole nu poate fi eliminat de pe aceste liste și nu pot fi efectuate decât schimbări de clasificare sau adăugiri. [REGULAMENTUL (CE) NR. 1069/2009 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI din 21 octombrie 2009]
I.4.1. Subprodusele de origine animală de categoria 1
Materialul de categoria 1 cuprinde următoarele subproduse de origine animală:
cadavre întregi și toate părțile corpului, inclusiv piei, aparținând următoarelor animale:
animale suspecte de infecție cu encefalopatiile spongiforme transmisibile (EST) în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 999/2001 sau în cazul cărora s–a confirmat oficial prezența unei EST;
animale ucise în cadrul măsurilor de eradicare a EST;
alte animale decât animalele de fermă și animalele sălbatice, în special animalele de companie, animalele din grădinile zoologice și animalele de circ;
animale sălbatice, în cazul în care sunt suspectate ca fiind infectate cu o boală transmisibilă oamenilor sau animalelor;
următoarele materiale:
material care prezintă riscuri specificate;
cadavre întregi sau părți din animale moarte care conțin material care prezintă riscuri specificate în momentul eliminării;
subproduse de origine animală derivate din animale care au fost supuse unui tratament illegal;
subproduse de origine animală care conțin reziduuri de alte substanțe și substanțe vătămătoare pentru mediu enumerate dacă reziduurile respective depășesc nivelul permis stabilit în legislația comunitară sau, în absența acesteia, în legislația națională;
subproduse de origine animală colectate în timpul tratării apelor reziduale:
din unități sau instalații care procesează material de categoria 1; sau din alte unități sau instalații în care este înlăturat material care prezintă riscuri specificate;
deșeuri de catering provenite din mijloace de transport folosite la nivel internațional;
amestecuri de material de categoria 1 cu orice alt fel de material.
I.4.2. Subproduse de origine animală de categoria 2
Materialul de categoria 2 cuprinde următoarele subproduse de origine animală:
animale și părți de animale, altele decât cele menționate la categoria 1 sau 3 care au decedat altfel decât prin sacrificare sau ucidere în vederea consumului uman, inclusiv animale ucise din motive de combatere a bolii; fetuși; ovule, embrioni și material seminal care nu sunt destinate reproducerii; și păsări moarte în ou;
gunoi de grajd și conținut al tubului digestiv;
subproduse de origine animală colectate în timpul tratării apelor reziduale din unități sau instalații care procesează material de categoria 2; sau din abatoare, altele decât cele in care poate aparea material de categoria;
subproduse de origine animală care conțin reziduuri de substanțe autorizate sau contaminanți care depășesc nivelurile premise;
produse de origine animală care au fost declarate improprii alimentației umane din cauza prezenței corpurilor străine în aceste produse;
produse de origine animală, altele decât materialul de categoria 1, care sunt:
importate sau introduse dintr–o țară terță și nu respectă legislația comunitară în domeniul veterinar în ceea ce privește importul sau introducerea acestora în Comunitate, cu excepția cazului în care legislația comunitară permite importul sau introducerea acestora supus restricțiilor specifice sau reintroducerii lor în țara terță;
expediate în alt stat membru și nu respectă cerințele stabilite sau autorizate de legislația comunitară cu excepția cazului în care acestea sunt reintroduse cu autorizația autorității competente din statul membru de origine;
amestecuri de material de categoria 2 cu material de categoria 3;
sange de la orice animal ce nu a trecut inspectia ante mortem.
I.4.3.Subproduse de origine animală de categoria 3
Materialul de categoria 3 cuprinde următoarele subproduse de origine animală:
carcase și părți de animale sacrificate sau, în cazul vânatului, cadavre sau părți de animale ucise și care sunt adecvate alimentației umane în conformitate cu legislația comunitară, dar nu sunt destinate alimentației umane din motive comerciale;
carcase și părțile următoare care provin de la animale care au fost sacrificate într–un abator și au fost considerate adecvate pentru a fi sacrificate în vederea consumului uman în urma unei inspecții ante–mortem sau cadavre și părțile următoare care provin de la vânat ucis în vederea consumului uman în conformitate cu legislația comunitară:
carcase sau cadavre și părți de animale care sunt respinse ca fiind neadecvate pentru consumul uman în conformitate cu legislația comunitară, dar care nu au prezentat niciun semn al unei boli transmisibile oamenilor sau animalelor;
capete de păsări;
piei, inclusiv bucăți și așchii ale acestora, coarne și picioare, inclusiv falangele și oasele carpiene și metacarpiene, oasele tarsiene și metatarsiene ale animalelor, altele decât rumegătoare care necesită testare în vederea depistării EST; precum și ale rumegătoarelor care au fost testate cu rezultate negative;
păr de porc;
pene;
subproduse de origine animală provenite de la păsări și lagomorfe sacrificate la fermă, care nu prezintă semne de boală transmisibilă omului sau animalelor;
sânge de la animale care nu au prezentat nici un semn al unei boli transmisibile oamenilor sau animalelor prin intermediul sângelui obținut de la următoarele animale care au fost sacrificate într–un abator după ce au fost considerate adecvate pentru a fi sacrificate în vederea consumului uman în urma unei inspecții ante–mortem în conformitate cu legislația comunitară;
subproduse de origine animală provenite din fabricarea produselor destinate consumului uman, inclusiv oase degresate, jumări și nămoluri rezultate în urma centrifugării sau separării, din prelucrare a laptelui;
produse de origine animală sau alimente care conțin produse de origine animală, care nu mai sunt destinate consumului uman din motive comerciale sau din cauza unor probleme de fabricație sau defecte de ambalare sau a altor defecte din care nu poate apărea niciun risc pentru sănătatea publică sau animală;
hrană pentru animale de companie sau furaje de origine animală sau alimente care conțin subproduse de origine animală sau produse derivate, care nu mai sunt destinate hranei animalelor din motive comerciale sau din cauza unor probleme de fabricație sau defecte de ambalare sau a altor defecte din care nu poate apărea niciun risc pentru sănătatea publică sau animală;
sânge, placentă, lână, pene, păr, coarne, tăieturi de copite și lapte crud provenite de la animale vii care nu au prezentat semne ale nici unei boli transmisibile oamenilor sau animalelor prin intermediul produsului în cauză;
animale acvatice și părți ale acestor animale, cu excepția mamiferelor marine, care nu au prezentat niciun semn de boli transmisibile omului sau animalelor;
subproduse de origine animală din animale acvatice care provin din unități sau instalații de fabricare a produselor pentru consumul uman;
următoarele materiale provenite de la animale care nu au prezentat niciun semn al unei boli transmisibile oamenilor sau animalelor prin intermediul materialului în cauză:
cochilii ale crustaceelor cu țesuturi moi sau carne;
următoarele care provin de la animale terestre: subproduse de incubator, ouă, subproduse din ouă, inclusiv coji de ouă;
pui de o zi uciși din motive comerciale;
nevertebrate acvatice și terestre, altele decât speciile patogene pentru oameni sau animale;
animale și părți ale acestora din ordinele zoologice Rodentia și Lagomorpha, cu excepția materialului de categoria 1 și materialului de categoria 2;
țesut adipos de la animale care nu au prezentat niciun semn al unei boli transmisibile oamenilor sau animalelor prin intermediul materialului în cauză și care au fost sacrificate într–un abator și au fost considerate adecvate pentru a fi sacrificate în vederea consumului uman în urma unei inspecții ante–mortem în conformitate cu legislația comunitară;
deșeuri de catering, altele decât cele menționate la subprodusele de origine animală de categoria 1.
I.5. PROCESAREA SUBPRODUSELOR DE ORIGINE ANIMALA
I.5.1. Cerințe privind instalațiile de procesare
Instalațiile de procesare trebuie sa îndeplinesc următoarele cerinte:
Instalațiile de procesare trebuie să nu fie situate în același loc cu abatoarele sau alte unități autorizate sau înregistrate în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 852/2004 sau cu Regulamentul (CE) nr. 853/2004, cu excepția cazului în care riscurile pentru sănătatea publică și animală care rezultă din procesarea subproduselor de origine animală care provin din astfel de abatoare sau alte unități sunt controlate prin respectarea cel puțin a următoarelor condiții:
instalația de procesare trebuie să fie separată fizic de abator sau de alte unități, unde este cazul prin amplasarea unității de procesare într–o clădire complet separată de abator sau de alte unități;
în instalația de procesare trebuie să se instaleze și să se utilizeze următoarele:
un sistem de bandă rulantă care leagă instalația de procesare de abator sau alte unități și care nu poate fi ocolit;
intrări, zone de recepție, echipamente și ieșiri separate, atât pentru instalația de procesare, cât și pentru abator sau unități;
trebuie luate măsuri pentru prevenirea răspândirii riscurilor prin intermediul personalului comun instalației de procesare și abatorului sau altor unități;
persoanele neautorizate și animalele trebuie să nu aibă acces la instalația de procesare.
Prin derogare de la punctele (i) – (iv), în cazul unităților de procesare a materialelor de categoria 3, autoritatea competentă poate autoriza alte condiții în locul celor stabilite la aceste puncte, care să reducă riscurile pentru sănătatea publică și animală, inclusiv riscurile rezultate din procesarea materialelor de categoria 3 provenite din unități exterioare autorizate sau înregistrate în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 852/2004 sau cu Regulamentul (CE) nr. 853/2004.
Statele membre informează Comisia și celelalte state membre în cadrul Comitetului permanent pentru lanțul alimentar și sănătatea animală prevăzut la articolul 52 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1069/2009 în legătură cu utilizarea acestei derogări de către autoritățile lor competente;
Instalația de procesare trebuie să aibă un sector curat și un sector murdar, separate în mod corespunzător. Sectorul murdar trebuie să cuprindă un spațiu acoperit pentru recepționarea subproduselor de origine animală și trebuie să fie construit astfel încât să fie ușor de curățat și dezinfectat. Podelele trebuie să fie construite astfel încât să faciliteze drenarea lichidelor;
Instalația de procesare trebuie să fie prevăzută cu dotări adecvate, inclusiv lavabouri, vestiare și chiuvete pentru personal;
Instalația de procesare trebuie să aibă o capacitate suficientă de producție de apă caldă și abur pentru procesarea subproduselor de origine animală;
Sectorul murdar trebuie, după caz, să conțină echipamente pentru reducerea dimensiunii subproduselor de origine animală și echipamente pentru încărcarea subproduselor de origine animală zdrobite în unitatea de procesare;
Dacă este necesar tratamentul termic, toate instalațiile trebuie să fie dotate cu:
echipament de măsurare pentru monitorizarea temperaturii în funcție de timp și, dacă se aplică metodei de procesare utilizate, a presiunii în punctele critice;
dispozitive de înregistrare pentru înregistrarea continuă a rezultatelor acestor măsurători astfel încât acestea să rămână accesibile pentru verificări și controale oficiale;
un sistem de siguranță adecvat care să prevină încălzirile insuficiente;
Pentru a se preveni recontaminarea produselor derivate prin introducerea de subproduse de origine animală, trebuie să existe o separare clară a zonei din instalație unde sunt descărcate subprodusele de origine animală care urmează să fie prelucrate de zonele prevăzute pentru procesarea produsului în cauză și pentru depozitarea produsului derivat.
Instalațiile de procesare trebuie să dispună de dotări adecvate pentru curățarea și dezinfectarea containerelor sau a recipientelor în care se primesc subprodusele de origine animală și a mijloacelor de transport, altele decât navele, în care acestea sunt transportate.
Trebuie să existe dotări adecvate pentru dezinfectarea roților vehiculelor și a altor părți ale vehiculului, după caz, la plecarea din sectorul murdar al instalației de procesare.
Toate instalațiile de procesare trebuie să aibă un sistem de eliminare a apelor uzate care îndeplinește cerințele prevăzute de autoritatea competentă în conformitate cu legislația Uniunii.
Instalația de procesare trebuie să dispună de propriul său laborator sau să folosească serviciile unui laborator extern. Laboratorul trebuie să fie echipat pentru efectuarea analizelor necesare și să fie autorizat de autoritatea competentă pe baza unei evaluări a capacității laboratorului de a efectua analizele respective, să fie acreditat în conformitate cu standardele recunoscute la nivel internațional sau să se supună controalelor periodice ale autorității competente în vederea evaluării capacității laboratorului de a efectua aceste analize.
În cazul în care, pe baza unei evaluări a riscurilor, volumul de produse tratate impune prezența periodică sau permanentă a autorității competente, instalația de procesare trebuie să fie prevăzută cu o încăpere dotată în mod adecvat care poate fi încuiată și care să fie utilizată exclusiv de către serviciul de inspecție.
Amplasarea instalațiilor de prelucrare a materialelor de categoria 1 și categoria 2 trebuie să asigure o separare totală a materialelor de categoria 1 de materialele de categoria 2, de la recepționarea materiilor prime până la expedierea produsului derivat rezultat, cu excepția cazului în care un amestec de materiale de categoria 1 și categoria 2 este prelucrat ca material de categoria 1. Instalațiile de prelucrare a materialelor de categoria 3 nu pot fi amplasate în aceeași locație cu instalațiile de prelucrare a materialelor de categoria 1 sau 2, cu excepția cazului în care acestea se află într-o clădire complet separată. Cu toate acestea, autoritatea competentă poate autoriza prelucrarea materialelor de categoria 3 într–o locație care manipulează sau prelucrează materiale de categoria 1 sau categoria 2, dacă se previne contaminarea încrucișată prin:
amplasarea incintelor, în special dispunerea zonelor de recepție, precum și prin manipularea ulterioară a materiilor prime;
dispunerea și gestionarea echipamentului utilizat pentru prelucrare, inclusiv dispunerea și gestionarea unor linii de prelucrare separate sau proceduri de curățire care exclud propagarea oricăror riscuri potențiale pentru sănătatea publică și animală; și
dispunerea și gestionarea zonelor de depozitare temporară a produselor finite.
Instalațiile de prelucrare a materialelor de categoria 3 trebuie să fie prevăzute cu o instalație de verificare a prezenței corpurilor străine, cum ar fi materialele de ambalaj sau bucățile de metal, din subprodusele de origine animală sau produsele derivate, dacă acestea prelucrează materiale destinate hrănirii animalelor. Astfel de corpuri străine se îndepărtează înainte sau în cursul procesarii. [Regulamentul (CE) nr. 852/2004; Regulamentul (CE) nr. 853/2004; Regulamentul (CE) nr. 1069/2009]
I.5.2. Metode de procesare
După colectare, subprodusele de origine animală ar trebui să fie manipulate în condiții adecvate care să asigure faptul că nu sunt transmise riscuri inacceptabile pentru sănătatea umană și animală. Unitățile sau instalațiile în care se efectuează anumite operațiuni înainte ca subprodusele de origine animală să fie supuse unor prelucrări ulterioare ar trebui să fie construite și să opereze într–un mod care să prevină transmiterea unor astfel de riscuri. Acestea ar trebui să includă unitățile sau instalațiile în care se efectuează operațiuni care implică manipularea subproduselor de origine animală în conformitate cu le– gislația sanitar–veterinară a Uniunii, cu excepția manipulărilor subproduselor de origine animală în cursul activităților curative desfășurate de medici veterinari particulari. [REGULAMENTUL (UE) NR. 142/2011 AL COMISIEI din 25 februarie 2011]
Metoda de sterilizare sub presiune
Conform Regulamentul (CE) nr. 1069/2009, metodele de procesare sunt prezentate astfel:
pentru particulele subproduselor de origine animală care sunt prelucrate la dimensiuni mai mare de 150 de milimetri
Dacă dimensiunea particulelor subproduselor de origine animală care urmează să fie prelucrate este mai mare de 150 de milimetri, dimensiunea subproduselor de origine animală trebuie să fie redusă cu ajutorul echipamentelor corespunzătoare, reglate astfel încât dimensiunea particulelor după reducere să nu fie mai mare de 150 de milimetri. Eficiența echipamentelor trebuie verificată zilnic, înregistrându–se starea acestora. Dacă verificările indică existența unor particule mai mari de 150 de milimetri, procesul trebuie oprit și trebuie efectuate reparații înainte de reluarea acestuia.
După reducere, subprodusele de origine animală trebuie încălzite astfel încât să se atingă o temperatură internă mai mare de 100 °C timp de cel puțin 125 de minute, o temperatură internă mai mare de 110 °C timp de cel puțin 120 de minute și o temperatură internă mai mare de 120 °C timp de cel puțin 50 de minute. Temperaturile interne pot fi atinse consecutiv sau printr–o combinație corespunzătoare a perioadelor de timp indicate.
Prelucrarea se efectuează în sistem discontinuu.
pentru particulele subproduselor de origine animală care sunt prelucrate la dimensiuni mai mare de 50 de milimetri
Dacă dimensiunea particulelor subproduselor de origine animală care sunt prelucrate este mai mare de 50 de milimetri, dimensiunea subproduselor de origine animală trebuie să fie redusă cu ajutorul echipamentelor corespunzătoare, reglate astfel încât dimensiunea particulelor după reducere să nu fie mai mare de 50 de milimetri. Eficiența echipamentelor trebuie verificată zilnic, înregistrându–se starea acestora. Dacă verificările indică existența unor particule mai mari de 50 de milimetri, procesul trebuie oprit și trebuie efectuate reparații înainte de reluarea acestuia.
Subprodusele de origine animală cu o dimensiune a particulelor de cel mult 50 de milimetri trebuie încălzite la o temperatură internă de peste 133 °C timp de cel puțin 20 de minute fără întrerupere la o presiune (absolută) de cel puțin 3 bari. Presiunea trebuie produsă prin evacuarea totală a aerului din camera de sterilizare și înlocuirea acestuia cu aburi („aburi saturați”); tratamentul termic poate fi aplicat ca proces unic sau ca etapă de sterilizare anterioară sau posterioară procesului.
Prelucrarea poate fi efectuată în sistem discontinuu sau în sistem continuu.
pentru particulele subproduselor de origine animală care sunt prelucrate la dimensiuni mai mare de 30 de milimetri
Dacă dimensiunea particulelor subproduselor de origine animală care urmează să fie prelucrate este mai mare de 30 de milimetri, dimensiunea subproduselor de origine animală trebuie să fie redusă cu ajutorul echipamentelor corespunzătoare, reglate astfel încât dimensiunea particulelor după reducere să nu fie mai mare de 30 de milimetri. Eficiența echipamentelor trebuie verificată zilnic, înregistrându–se starea acestora. Dacă verificările indică existența unor particule mai mari de 30 de milimetri, procesul trebuie oprit și trebuie efectuate reparații înainte de reluarea acestuia.
După reducere, subprodusele de origine animală trebuie încălzite astfel încât să se atingă o temperatură internă mai mare de 100 °C timp de cel puțin 95 de minute, o temperatură internă mai mare de 110 °C timp de cel puțin 55 de minute și o temperatură internă mai mare de 120 °C timp de cel puțin 13 de minute. Temperaturile interne pot fi atinse consecutiv sau printr–o combinație corespunzătoare a perioadelor de timp indicate.
Prelucrarea poate fi efectuată în sistem discontinuu sau în sistem continuu.
pentru particulele subproduselor de origine animală care sunt prelucrate la dimensiuni mai mare de 20 de milimetri
Dacă dimensiunea particulelor subproduselor de origine animală care urmează să fie prelucrate este mai mare de 20 de milimetri, dimensiunea subproduselor de origine animală trebuie să fie redusă cu ajutorul echipamentelor corespunzătoare, reglate astfel încât dimensiunea particulelor după reducere să nu fie mai mare de 20 de milimetri. Eficiența echipamentelor trebuie verificată zilnic, înregistrându–se starea acestora. Dacă verificările indică existența unor particule mai mari de 20 de milimetri, procesul trebuie oprit și trebuie efectuate reparații înainte de reluarea acestuia.
După reducere, subprodusele de origine animală trebuie încălzite până la coagulare, apoi presate astfel încât să se elimine grăsimea și apa din materialul proteic. Materialul proteic trebuie apoi încălzit astfel încât să se atingă o temperatură internă mai mare de 80 °C timp de cel puțin 120 de minute și o temperatură internă mai mare de 100 °C timp de cel puțin 60 de minute. Temperaturile interne pot fi atinse consecutiv sau printr–o combinație corespunzătoare a perioadelor de timp indicate.
Prelucrarea poate fi efectuată în sistem discontinuu sau în sistem continuu.
Tratamentul termic
pentru subproduse de origine animală de categoria 3 provenite numai de la animale acvatice sau nevertebrate acvatice
Subprodusele de origine animală trebuie reduse astfel încât dimensiunea particulelor să fie de cel mult:
50 mm, în cazul tratamentului termic în conformitate cu litera (b) 1) CE SPUNE LITERA?????? SI CARE ESTE REGULAMENTUL?????? TREBUIE SCRIS; sau
30 mm, în cazul tratamentului termic în conformitate cu litera (b) 2) CE SPUNE LITERA?????? SI CARE ESTE REGULAMENTUL?????? TREBUIE SCRIS
Acestea trebuie amestecate apoi cu acid formic pentru a reduce și a menține pH–ul la cel mult 4,0. Amestecul trebuie depozitat timp de cel puțin 24 de ore înainte de aplicarea altui tratament.
După reducere, amestecul trebuie încălzit la:
o temperatură internă de cel puțin 90 °C timp de cel puțin 60 de minute;
o temperatură internă de cel puțin 70 °C timp de cel puțin 60 de minute.
În cazul în care se utilizează un sistem continuu, avansarea produsului prin convertorul de căldură trebuie să fie controlată cu ajutorul unor comenzi mecanice care să limiteze deplasarea acestuia astfel încât la sfârșitul operațiunii de tratament termic produsul să fi trecut printr–un ciclu suficient în ceea ce privește atât timpul, cât și temperatura.
Prelucrarea poate fi efectuată în sistem discontinuu sau în sistem continuu.
ALTE METODE
Se poate aplica orice metodă de prelucrare autorizată de autoritatea competentă pentru care operatorul sau autoritatea competentă a demonstrat următoarele:
identificarea riscurilor relevante prezentate de materiile prime, având în vedere originea materialelor, precum și a riscurilor potențiale având în vedere starea de sănătate a animalelor din statul membru respectiv sau zona în care metoda urmează să fie utilizată;
capacitatea metodei de prelucrare de a reduce riscurile menționate la un nivel care nu prezintă niciun risc semnificativ pentru sănătatea publică sau animală;
prelevarea zilnică de probe din produsul finit pe o perioadă de 30 de zile de producție cu respectarea următoarelor standarde microbiologice:
Probe de material prelevate direct după tratament:
Clostridium perfringens: absent în 1 g de produs
Probe de material prelevate în timpul depozitării sau la scoaterea din depozit:
Salmonella: absență în 25 g: n = 5, c = 0, m = 0, M = 0
Enterobacteriaceae: n = 5, c = 2; m = 10; M = 300 în 1 g
unde:
n = numărul de probe de analizat;
m = valoarea prag pentru numărul de bacterii; rezultatul este considerat satisfăcător dacă numărul de bacterii din toate probele este mai mic sau egal cu m;
M = valoarea maximă pentru numărul de bacterii; rezultatul este considerat nesatisfăcător dacă numărul de bacterii din una sau mai multe probe este egal cu M sau mai mare; și
c = numărul de probe în care numărul de bacterii poate fi cuprins între m și M, probele putând fi considerate totuși acceptabile dacă numărul de bacterii din celelalte probe este mai mic sau egal cu m.
Detaliile privind punctele critice de control pe baza cărora fiecare instalație de prelucrare respectă în mod satisfăcător standardele microbiologice trebuie să fie înregistrate și păstrate astfel încât operatorul sau autoritatea competentă să poată monitoriza funcționarea instalației de prelucrare. Informațiile care se înregistrează și se monitorizează trebuie să includă dimensiunea particulelor și, după caz, temperatura critică, valoarea absolută a timpului, profilul presiunii, viteza de alimentare cu materii prime și viteza de reciclare a grăsimilor.
Cu excepția cazului în care autoritatea competentă impune aplicarea sterilizării sub presiune, materialele de categoria 1 și categoria 2 se prelucrează în conformitate cu metodele de prelucrare utilizate pentru particulele subproduselor de origine animală care sunt prelucrate la dimensiuni între 20 și 150 milimetri.
Materialele de categoria 3 se prelucrează în conformitate cu oricare din metodele de prelucrare prezentate, excepție tratamentul termic, iar în cazul materialelor provenite de la animale acvatice prin tratament termic, toate metodele prezentate.[ REGULAMENTUL (CE) NR. 1069/2009; REGULAMENTUL (UE) NR. 142/2011; REGULAMENTUL (CE) NR. 852/2004; REGULAMENTUL (CE) NR. 853/2004; REGULAMENTUL (CE) NR. 854/2004; https://www.gov.uk/dealing–with–animal–by–products;http://www.dardni.gov.uk/moc_–_chapter_2.8_animal_by–products.pdf; http://ec.europa.eu/food/food/biosafety/animalbyproducts/index_en.htm; http://www.agriculture.gov.ie/agri–foodindustry/animalbyproducts/]
I.5.3. Modalități de procesare a subproduselor alimentare de origine animală
O treime din jumătatea fiecărui animal crescut pentru: carne, lapte sau ouă, nu este destinată consumului uman. Aceasta reprezintă materia primă pentru activitatea de procesare a subproduselor de origine animală, rezultând o gamă largă de produse finite utile. Făina de carne și oase, făina de carne, faina de pasăre, făina de pene hidrolizate, făina de sânge, făina de pește și grăsimea animală sunt produsele primare rezultate din activitatea de procesare a subproduselor animaliere. Cea mai importantă și valoroasă utilizare a acestor subproduse este ca și ingrediente pentru hrana animalelor terestre, pasarilor, aquaculturilor, și animalelor de companie.
Există volume de referințe științifice care validează calitatea nutritională a acestor produse, și nu există motive științifice pentru schimbarea practici hrăniri animalelor cu produse rezultate prin procesare. Agențiile guvernamentale reglementează activitatea de prelucrare a produselor alimentare și a hranei pentru animale, precum și industria de procesare a subproduselor este controlată de multe ori. În plus, programele industriei includ utilizarea bunelor practici de fabricație, analiza pericolelor, punctul critic de control (HACCP), codurile de practică, și certificarea.
Deși de multe ori frustrată de atenția pe care o primește, industria de rendering (acordare, incarcare, interpretare, traducere, punere in functiune)ALEGE!!!!!!! înțelege clar rolul ei de a crea condiții de siguranță în producția de ingrediente nutritive pentru hrana animalelor.
Disponibilitatea produselor oferite pentru hrana animalelor în viitor depinde de reglementările piaței. Industria de rendering este inovatoare și competitivă și se va adapta la schimbări. Agențiile de reglementare vor stabili dacă anumite materii prime pot fi utilizate pentru hrana animalelor.
Fără eforturile continue ale industriei de rendering, acumularea de subproduse de origine animală neprelucrate ar împiedica industria cărnii și ar reprezinta un potențial risc grav pentru sănătatea animală și umană. [David L. Meeker, C.R. Hamilton – O imagine de ansamblu a industriei de rendering]
Activitatea de rendering este descrisă generic în figura I.1. Schema se referă la procesarea subproduselor de origine animala care conțin un nivel semnificativ de grăsimi și țesuturi grase. Dar rendering ca și activitate va cuprinde și procese dedicate care folosesc materie primă specifică pentru o mai bună valorificare economică, cum ar fi sângele, penele, părul. Se pot considera și alte procese ca fiind parte din această industrie chiar dacă ele nu sunt descrise ca și rendering.
Figura I.1. Procesul de rendering in context cu fermele de animale vii.
La nivel global sunt produse în fiecare an aproximativ 66 milioane de tone de subproduse de origine animala ca rezultat al producției de carne pentru consumul uman. Așadar după procesul de rendering această materie primă generează aproximativ 12.5 milioane de tone de proteine procesate și aproximativ 6 millioane de tone de grăsimi topite.
În perspectiva, aceasta echivalează cu aproximativ 8% din producția mondială de proteină livrată ca și proteină în hrana animală și cu aproximativ 6% din oferta mondială de uleiuri și grăsimi. Aceste randamente variază în funcție de regiune de pe glob sau în funcție de continent. În multe regiuni ale lumii subprodusele rezultate din abatoare sunt pentru consumul uman în forma lor inițială sau după procesarea lor ca și produse.
Cantitățile estimate de subroduse de origine animală nedestinate consumului uman în regiunile dezvoltate comparativ cu regiunile în curs de dezvoltare de pe glob, sunt exemplificate în tabelul I.1.
Tabelul I.1; Randamentele subproduselor in functie de regiunea globala
În pofida acestor diferențe între utilizarea de către oameni, subprodusele de origine animală care nu sunt destinate consumului uman cuprind o cantitate foarte mare și semnificativa de materii care necesită o atenție urgentă. În marea majoritate a cazurilor, subproduselor de origine animală care nu sunt supuse unui tratament termic imediat ajung sa se degradeze activitatea microbiologica fiind foarte mare in conditiile in care temperaturile de pastrare nu sunt scazute. Rezultatul ar fi o deteriorare completă a subproduselor și eliberarea de gaze mirositoare, cum ar fi metan, hidrogen sulfurat, amoniac și efluenți lichizi extrem de poluanti pentru mediul inconjurator.
În perspectiva, cererea de produse derivate oferite de rendering este destul de favorabila. În afară de cererea continua pentru produsele oferite pe piețele tradiționale, viitorul ascunde mari promisiuni pentru modele noi de piata. Cererea de grăsimi și unturi este de așteptat să crească dramatic deoarece producția de biodiesel continuă să absoarbă mai multe materii prime, atât uleiuri vegetale și grăsimi animale. Cererea de proteine de origine animală ar trebui să continue să crească pe termen lung, cu toate acestea, pe termen scurt, stigmatul de ESB încă acționează ca un catalizator pentru națiunile importatoare sa ridice barierele de reglementare care blochează importurile anumitor produse. Cu trecerea timpului, și intelegerea ca riscul este relativ redus de ESB, și ca cererea pentru mese de proteine va crește, piețele se vor deschide incet pentru importurile de proteine animale.
Industria de rendering este printre singurele industrii care preia „deșeurile” de origine animală de la abatoare, si transformă aceste „deșeuri” în produse valoroase de calitate superioara, care ajung să fie soluții la furnizarea ingredientelor alternative sigure pentru furajare, aquacultura, și sectorele industriale.
Tabelul I.2. Conținutul de proteine și grăsimi din diferitele categorii de subproduse de origine animală
Chiar dacă produsele rezultate sunt utilizate în hrana pentru rumegătoare, păsări de curte, porcine, animale de companie, aquacultură, sau pentru utilizări industriale, operațiunile de ecarisare (rendering) și modul în care acestea sunt realizate vor influența costurile de producție, calitatea vanzarilor și succesul financiar. Acest capitol cuprinde descrieri sisteme, o scurtă trecere în revistă a operari fiecarui sistem, si provocări, prezente și viitoare. De asemenea, sunt descrise sisteme de gestionare a procesului pentru a îndeplini cerințele de reglementare ISO sau HACCP.
Consumul de energie, metodele de producție, controlul calitatii, controlul procesului și produsele rezultate sunt toate în primul rând dependente de materia primă și starea în care intră în sistemul de prelucrare. Selectarea și operarea corectă a unui sistem particular poate conduce la cea mai înaltă calitate posibilă a produsului finit. În schimb, orice sistem prost întreținute și operat poate ruina chiar și materia prima de cea mai înaltă calitate și prospețime.
De–a lungul timpului au existat diverse tehnici de a modifica calitatea produselor finite obținute și anume diverse tehnici de albire, antioxidanți, aditivi, și, uneori utilizarea unor adaosuri.
Prin urmare, este o necesitate de bază pentru o înțelegere completă a materiei prime, sistemului de procesare, tehnici de operare, și de control al calității, și folosirea metodei în scopul de a maximiza câștigul economic, cu respectarea tuturor cerințele și reglementărilor în același timp. [Douglas P. Anderson– Operatiuni de rendering]
O atenție deosebită a fost acordată produselor pentru industria de rendering, cu referire la apariția de noi boli la animale, care ar putea fi transmise animalelor utilizând hrana provenită din procesele de rendering la temperatură scazută a produselor și subproduselor comestibile și necomestibile obținute din procesarea fructelor de mare, a păsărilor de curte, a cărnii roșii, și în urma procesări produselor medicinale și farmaceutice. [Herbert W. Ockerman; Conly L. Hansen – Procesarea Si Utilizarea Subproduselor De Origine Animala– October 28, 1999 by CRC Press]
Industria alimentara și agroalimentara produce de obicei cantitățț semnificative de deseuri, iar unde nu sunt disponibile sisteme adecvate de eliminare și neutralizare, pot apărea probleme serioase de mediu. În industria cărnii, procesul de abatorizare este cel mai mare contribuabil la generarea deșeurilor lichide.
Deșeurile de origine animală pot fi definite ca și carcasele sau părțile de animale, incluzând produse de origine animală nedestinate direct consumului uman [Ioannis S. Arvanitoyannis, Demetrios Ladas – Managementul deseurilor de carne: Metode de tratare si potentialul de utilizare a deseului tratat.]
Deoarece criza encefalopatiei spongiforme bovine (boala vacii nebune), făinurile de carne și oase (MBM) au fost considerate deșeuri de origine animală. În prezent, aceste reziduri animale sunt, în general, arse în cuptoare de ciment și eliminate în depozitele de deșeuri. Cu toate acestea, mai multe tehnologii sunt dezvoltate pentru a realiza valorificarea energiei din MBM prin ardere, piroliză și gazeificare.
Aceste tratamente termice ale MBM vor reduce impactul asupra mediului a depozitele de deșeuri și, în același timp, se profită de valoarea calorica a MBM (13–30 MJ/kg). Principalele rezultate ale cercetărilor în combustie, piroliza și gazeificarea MBM arată că produsele pot fi utilizate ca îngrășământ (produs solid) și în calitate de combustibil (gaz și produse lichide). Lucrarea de față își propune revizuirea studiilor de cele mai importante legate de energie valorificarea a MBM și potențialul de aplicare a produselor obținute din aceste procese termochimice. [Esther Cascarosa, Gloria Gea, Jesús Arauzo, 2011 – Procese termochimice pentru fina de carne si oase]
Recomandarea a Directivei 96/449/CE de prelucrare a deșeurilor animale mamifere nu asigură inactivarea completă de forme de encefalopatie spongiformă transmisibilă. Siguranță procesului poate fi asigurată prin adăugarea tratamente alcaline la etapa termică. S–a evaluat in vivo și in vitro a valorii nutritive a făinii de carne produsă în conformitate cu timpul de incalzire, și tratamentele de presiune, cu sau fără adaos de alcalii. Făinile din carne au fost obținute din carne de bovine proaspătă și moale, într–o autoclavă, asemănătoare cu un echipament standard utilizate în unitățile de producție din Italia. Temperatura și presiune de lucru au fost monitorizate continuu. [G. Piva, M. Moschini, L. Fiorentini, F. Masoero–Efectul temperaturii, presiunii si tratamentului alcalin asupra calitatii fainii de carne.]
În prezent, făina din carne și oase produse în abatoare și ferme de animale a devenit un deșeu important. Depozitarea în deponee de reziduri înseamnă că energia lor se pierde. Piroliza făinii de carne și oase produce: o fracțiune solidă, care poate fi folosită drept combustibil sau ca adsorbant solid; o fracțiune lichidă, cu posibile aplicații chimice și un gaz cu valoare calorifică scăzută.[ECascarosa, Jason Becker, Lorenzo Ferrante, Cedric Briens, Franco Berruti, Jesús Arauzo – Piroliza faini de carne si faine de oase intr–un reactor fluidizat mecanic; W.H. Hendriks, Y.H. Cottam, D.V. Thomas – Efectul depozitarii asupra calitatii nutritionale a faini de carne si oase]
Un experiment a fost conceput pentru a evalua capacitatea diverselor procese de rendering folosite în Comunitate Statelelor membre ale Uniunii Europene pentru a dezactiva BSE sau agentul de scrapie. Un echipament de rendering la scară pilot a fost folosit pentru a simula procesele care sunt utilizate în prezent în cadrul CE
Procese suplimentare care ar putea fi de folos în viitor au fost, de asemenea, evaluate. Selecția diferitelor sisteme de procesare și condițiile procesului, au fost subiectul de discuție preliminară exhaustivă care implică reprezentanți ai guvernului și industriei. La primul experiment s–a folosit material de creier de la bovine clinic suspectate de a avea BSE.
Pentru fiecare proces individual, materialul din creier a fost amestecat cu carcase, oase și organe, iar acest amestec a fost apoi supus condițiilor de testare adecvate.
Scopul tuturor probelor a fost de a atinge condițiile țintă stabilite în protocolul experimental. Protocolul experimental definit parametrii adecvați pentru încercări individuale de exemplu, materia primă; raportului grăsime, dimensiunea particulelor, temperatura, timp, și la presiune atmosferică. Din materialul procesat a rezultat faina de carne și făină de oase sau grăsime animală (seu). Probele sunt in prezent testate pentru infectării cu BSE utilizate ca test biologic pe șoarece. [S.L. Woodgate–Sisteme de rendering si dezactivarea agentului BSE]
Mortalitatea animalelor reprezintă un flux de deșeuri important în agricultură.
În întreaga lume sunt utilizate multe metode diferite de a neutraliza aceste mortalitati, cu toate acestea în cadrul Uniunii Europene (UE), opțiunile de depozitare sunt limitate de legislația stricta. Opțiunile de eliminare juridice disponibile în prezent pentru fermierii UE (în primul rând rendering și incinerare) sunt adesea percepute negativ atât din motive practice și economice. În această revizuire, vom evalua impactul potențial asupra mediului și riscurile de biosecuritate asociate cu fiecare dintre principalele opțiuni folosite pentru eliminarea mortalitatilor de animale din lume și să evalueze critic justificarea reglementărilor actuale ale UE. În ansamblu, putem concluziona că în timp ce legislația actuală intenționează a minimiza potențialul de poluare la fermă și răspândirea bolilor infecțioase (de exemplu, encefalopatii spongiforme transmisibile, agenti patogeni), tehnologii alternative (de exemplu bioreducerea, digestie anaerobă) poate oferi un cost mai eficient , mecanism practic și biosecuritate pentru eliminarea carcaselor, precum și amprente de mediu mai mici. Prin urmare, cercetari suplimentare sociale, de mediu și economice sunt justificate pentru a evalua beneficiile holistice de abordări alternative pentru eliminarea carcaselor în Europa, cu scopul de a oferi factorilor de decizie cunoștințe solide pentru a lua decizii informate cu privire la legislația viitoara. [Ceri L. Gwyther, A. Prysor Williams, ,Peter N. Golyshin, Gareth Edwards–Jones, David L. Jones–Caracteristicile de biosecuritate si mediu ale metodelor de eliminare a carcaselor de animale.]
A fost determinat efectul temperaturii și timpului de procesare asupra compoziția proximă și selectia aminoacizilor al materiei prime de pasăre selectate în timpul prelucrării. Cu toate acestea, când temperatura și timpul de procesare a crescut, nivelul de aminoacizi a scăzut.
Aceasta implică faptul că timpul de rendering, modificările ale compoziție și conținut de aminoacizi a deșeurilor de pasăre depind una de cealaltă datorită pierderi de umiditate, iar factorul comun care influențează aceste schimbări a fost combinația temperatură–timp folosită. [S.O. Awonorin, J.A. Ayoade, F.O. Bamiro, L.O. Oyewole–Interactiunea temperaturii si timpulul din procesele de rendering in selectia parametrilor din subprodusele de carne din pasare]
Deșeurile de pene rezultate din abatorizare de păsări a fost de interes în studii nutritionale, din cauza conținutului ridicat de proteine. Acest material trebuie să fie hidrolizat inainte de a fi digerat de animale, pentru că, în starea sa naturală, nu are nici o valoare nutritivă. Sunt descrise metode de prelucrare a făinii de pene (hidroliza autoclava, tratamente enzimatice). Deoarece făină de pene este deficitara în lizină, metionină și histidină discrepanțe au fost găsite în cantitate de masă care poate fi utilizată în mod eficient în condiții practice.
Profilul total de aminoacizi a făini de pene, afectate de condițiile de prelucrare diferite, este discutat, împreună cu posibilitatea de a folosi digestibilitatea proteinelor in vitro ca un criteriu pentru a detecta calitatea proteinei în masă.
Făina de pene trebuie să fie evaluată prin măsurători cantitative în digestibilitate in vivo ale aminoacizilor individuali și ar trebui să fie utilizate la păsările de curte și rațiile porcine pe baza de aminoacizi digerati. [Manthos C. Papadopoulos – Pene de pui procesate ca hrana pentru pasare si porc]
2. PARTEA II – Materiale și metode
3. PARTEA III – Rezultate și discuții
4. PARTEA IV – Concluzii și recomandări
Concluzie
In concluzie proteinele animale si grasimile rezultate in procesul de rendering sunt componente importante atat in nutritia animala cat si in industriile alternative (boidiesel, fertilizatori organci, detergenti, plastic, vopsele. Fainile proteice sunt surse importante de proteina in industria producatoare de hrana a animalelor de companie, iar grasimea animala este o adevarata sursa de energie in hrana tuturor animalelor, atat celor de ferma (pasare, porc) cat si pentru pet food. In Europa deficitul de proteina persista iar cererea pe piata a produselor de calitate obtinute din activitatea de procesare a subproduselor de origine animala, este tot mai mare.
Se poarta discutii continue si negocieri la nivel inalt pentru reintroducerea proteinelor animale procesate in furajarea animalelor de ferma, ceea ce ar trebui sa aibe ca rezultat o si mai buna valorificare a proteinelor animale. Industria producatoare de hrana pentru animale de companie va trebui sa isi pastreze sursa de proteina, si va fi un jucator semnificativ in stabilirea valorii proteinelor de origine animala.
In ultimi ani se pune din ce in ce mai mult accent pe sustenabilitate (sursele de enrgie regenerabila), pe energiile ecologice (verde), si de aceea grasimea animala va juca un rol important in dezvoltarea sustenabilitatii la nivel mondial.
In general se poate concluziona ca industria de rendering este o industrie curata si sigura, ajutand totodata la pastrarea mediului incojurator prin reducerea poluarii, creaza conditii de biosecuritate ridicata pentru animale, si nu in ultimul rand ajuta omenirea in lupta sa continua de a avea o lume curata, o lume sanatoasa.
Bibliografie:
Woodgate, S. L – What would a world without rendering look like?
Woodgate, S.L., and J. Van der Veen. 2004 – The role of fat processing and rendering in the European Union animal production industry. Biotechnology, Agronomy, Society and Environment..
Stephen Woodgate, Technical Director EFPRA – The Essential Rendering Industry
David L. Meeker, NRA, and C. Ross Hamilton, Darling International, Inc – An Overview of the Rendering Industry
Jeffre D. Firman, University of Missouri – Rendered Products in Poultry Nutrition
Gary L. Cromwell, University of Kentucky – Rendered Products in Swine Nutrition
Greg Aldrich, Pet Food and Ingredient Technology, Inc. – Rendered Products in Pet Food
Kent Swisher, NRA – The Global Market for Rendered Products
Stewart McGlashan, Meat and Livestock Australia, Ltd – Industrial and Energy Uses of AnimalBy–Products, Past and Future
D.M. Taylor, S.L. Woodgate – Rendering practicise and inactivation of transmisibile spongiforms encephalophathy angents
REGULAMENTUL (CE) NR. 1069/2009 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI de stabilire a unor norme sanitare privind subprodusele de origine animală și produsele derivate care nu sunt destinate consumului uman și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1774/2002 (Regulament privind subprodusele de origine animală).
REGULAMENTUL (UE) NR. 142/2011 AL COMISIEI de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1069/2009 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a unor norme sanitare privind subprodusele de origine animală și produsele derivate care nu sunt destinate consumului uman și de punere în aplicare a Directivei 97/78/CE a Consiliului în ceea ce privește anumite probe și produse care sunt scutite de la controalele sanitar–veterinare la frontieră în conformitate cu directiva menționată.
I TIBRU, T. ABRAHAM–BARNA, M.K. PESCHEKE – 2008 Economic and environmental impact of the industrial treatment of corpses, suppressed products and slaughterhouse by–products
Becker G.S., 2004, Animal readering: Economics and Policy. Simp. Economic Impact of Future Feeding Regulations. USA
Rabobank International. The Return of Animal By–Products: Is the Carcass Valuation in the Meat Industry Reversing? The Netherlands: Rabobank Industry Note #355, December 2012.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Encefalopatia_spongiform%C4%83_bovin%C4%83
http://www.efpra.eu/Objects/3/Files/Biofuels%20English.pdf
http://www.feap.info/default.asp?SHORTCUT=650
http://www.rendermagazine.com/articles/2013–issues/august–2013/the–surge–of–animal–by–products/
http://www.dakaecomotion.dk/en/dkbd/production–and–technology/
http://assets.nationalrenderers.org/Rendered_Fats_for_Biodiesel.pdf
Dirk Dobbelaere EFPRA congress 2013 – Statistical overview of the Animal By– Products Industry in the EU in 2012
EFSA Journal 2011; 9(1):1945 – Suggested citation: EFSA Panel on Biological Hazards (BIOHAZ); Joint Scientific Opinion on any possible epidemiologicalor molecular association between TSEs in animals and humans. EFSA Journal 2011;9(1):1945. [111 pp.]
Bibliografie:
Woodgate, S. L – What would a world without rendering look like?
Woodgate, S.L., and J. Van der Veen. 2004 – The role of fat processing and rendering in the European Union animal production industry. Biotechnology, Agronomy, Society and Environment..
Stephen Woodgate, Technical Director EFPRA – The Essential Rendering Industry
David L. Meeker, NRA, and C. Ross Hamilton, Darling International, Inc – An Overview of the Rendering Industry
Jeffre D. Firman, University of Missouri – Rendered Products in Poultry Nutrition
Gary L. Cromwell, University of Kentucky – Rendered Products in Swine Nutrition
Greg Aldrich, Pet Food and Ingredient Technology, Inc. – Rendered Products in Pet Food
Kent Swisher, NRA – The Global Market for Rendered Products
Stewart McGlashan, Meat and Livestock Australia, Ltd – Industrial and Energy Uses of AnimalBy–Products, Past and Future
D.M. Taylor, S.L. Woodgate – Rendering practicise and inactivation of transmisibile spongiforms encephalophathy angents
REGULAMENTUL (CE) NR. 1069/2009 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI de stabilire a unor norme sanitare privind subprodusele de origine animală și produsele derivate care nu sunt destinate consumului uman și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1774/2002 (Regulament privind subprodusele de origine animală).
REGULAMENTUL (UE) NR. 142/2011 AL COMISIEI de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1069/2009 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a unor norme sanitare privind subprodusele de origine animală și produsele derivate care nu sunt destinate consumului uman și de punere în aplicare a Directivei 97/78/CE a Consiliului în ceea ce privește anumite probe și produse care sunt scutite de la controalele sanitar–veterinare la frontieră în conformitate cu directiva menționată.
I TIBRU, T. ABRAHAM–BARNA, M.K. PESCHEKE – 2008 Economic and environmental impact of the industrial treatment of corpses, suppressed products and slaughterhouse by–products
Becker G.S., 2004, Animal readering: Economics and Policy. Simp. Economic Impact of Future Feeding Regulations. USA
Rabobank International. The Return of Animal By–Products: Is the Carcass Valuation in the Meat Industry Reversing? The Netherlands: Rabobank Industry Note #355, December 2012.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Encefalopatia_spongiform%C4%83_bovin%C4%83
http://www.efpra.eu/Objects/3/Files/Biofuels%20English.pdf
http://www.feap.info/default.asp?SHORTCUT=650
http://www.rendermagazine.com/articles/2013–issues/august–2013/the–surge–of–animal–by–products/
http://www.dakaecomotion.dk/en/dkbd/production–and–technology/
http://assets.nationalrenderers.org/Rendered_Fats_for_Biodiesel.pdf
Dirk Dobbelaere EFPRA congress 2013 – Statistical overview of the Animal By– Products Industry in the EU in 2012
EFSA Journal 2011; 9(1):1945 – Suggested citation: EFSA Panel on Biological Hazards (BIOHAZ); Joint Scientific Opinion on any possible epidemiologicalor molecular association between TSEs in animals and humans. EFSA Journal 2011;9(1):1945. [111 pp.]
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiu Privind Valorificarea Produselor Rezultate din Procesare (ID: 147764)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.