Studiu Privind Unele Aspecte Morfologice de la Cabalinele de Reproductie din Rasa Semigreul Romanesc de la Herghelia Rusetu, Judetul Buzau

Agronomie

Studiu Privind Unele Aspecte Morfologice de la Cabalinele de Reproductie din Rasa Semigreul Romanesc de la Herghelia Rusetu, Judetul Buzau

Byadmin ianuarie 1, 2024

BIBLIOGRAFIE

BUDIONÂI S.M., 1949, Despre lucrările de selecție în creșterea cailor și în herghelii. Creșterea cailor nr.4, Moscova.

BUDIONÂI S.M. ,1952, -Cniga o loșadi, Selhozghiz, Moskva.

Călinescu E., Grünberg R., 1954, Folosirea rațională a cailor, factor important pentru mărirea productivității muncii și reușita campaniei agricole de primăvară, [NUME_REDACTAT], nr.3, București.

Călinescu E., 1981, Problematica actuală și de perspectivă a cercetării științifice în domeniul creșterii calului. Rev. de Creșterea animalelor, nr. 6, București.

Călinescu E., Ujică V., 1982, Producerea unui cal utilitar pentru zona montană: „Calul de Bucovină”, Cercetări în sprijinul producției, M.A.I.A., București.

Cheleman N., 1982, Creșterea, îngrijirea și folosirea cailor de muncă. Ed. Ceres, București.

Constantinescu G.K., 1924, Originea raselor de cai, [NUME_REDACTAT], 1, București.

Cucu G.I., Maciuc V. Maciuc D., 2004. Cercetarea științifică și elemente de tehnică experimentală în zootehnie. [NUME_REDACTAT], Iași.

Doliș M., Gavrilaș, A., 2006 – Tehnologia creșterii animalelor, [NUME_REDACTAT], Iași.

Doliș M.G., Nagy P.T., Nistor C.E., 2012 – Study regarding some morphologic characters of the breeding ground stallion of [NUME_REDACTAT] breed. Lucrări științifice, seria Zootehnie, Ed. [NUME_REDACTAT] de la Brad, Iași.

Furtunescu A., 1971. Zootehnie generală și genetică. [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București.

Georgescu G., Ujică V., Lungulescu G., Marcu N., 1982 – Tehnologia creșterii cabalinelor și echitație, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București.

Georgescu G., Petrache E., 1990. – Tehnologia creșterii cabalinelor și echitație. [NUME_REDACTAT], București.

GÎLCĂ I., DOLIȘ M., 2006 – Tehnologii de creștere a animalelor. Ed. Alfa , Iași.

Grünberg R., Călinescu E., 1955, Întreținere și folosirea cailor de muncă. Ed. Agrosilvică, București.

Grünberg R., Călinescu E., 1961, Rezultate obținute în ameliorare în masă a calului din [NUME_REDACTAT], Anale I.C.Z., XIX.

Mărginean G., 1997, Tratat de hipologie. Ed. Orion, București.

Mărginean, G., Georgescu, G., Maftei, M., 2005 – Îndrumător de lucrări practice pentru exploatarea cabalinelor, Editura AgroTehnica, București.

Moldoveanu G., 1953, Creșterea cailor. Ed. Agrosilvică, București.

Moldoveanu G., Radu A., Temișan V., 1961. Aprecierea valorii productive a animalelor după exterior. [NUME_REDACTAT], București.

Moldoveanu G., Suciu, T., Balaș, N., 1971 – Calul, utilitate și sport. Ed. Ceres, București.

Mureșan G., 1994, Tehnologia creșterii cabalinelor. [NUME_REDACTAT], Cluj-Napoca.

Nicolescu I., 1950, Creșterea cailor. Ed. de Stat, București.

NICOLESCU V., ȚEPELUȘ E., 2010 – Rușețu – satul de pe [NUME_REDACTAT]. Ed. Raluca, Buzău.

Pavlosievici T.,1941, Starea de degenerare a calului românesc, Bul. As. med. vet., București.

Petrache E. și col., 1988 – Creșterea cailor de muncă. Rev. de propagandă agricolă, București.

Rădulescu I., Suciu T., Călinescu E., 1956, Calul românesc de munte, Anale I.C.Z., XIV.

Suciu T., 1965, Folosirea cailor de muncă, Ed. Rev. Agr., București.

Suciu T. și col., 1970, Primele rezultate privind crearea unui tip de cal Semigreu pentru Transilvania. Lucr. șt. I.C.Z., vol. XXVII, București.

Suciu, T., Moldoveanu, G., Gligor, V., Georgescu, G., Oțel, V., Balaș, N., 1975 – [NUME_REDACTAT], Vol. IV (cabaline), [NUME_REDACTAT], București.

Tăpălagă I., Nicula M., Bochiș F., Dronca D., 2007, Studii asupra contribuției armăsarilor de montă publică din [NUME_REDACTAT] asupra ameliorării efectivelor locale de cabaline, Lucrări științifice Zootehnie și Biotehnologii, vol. 40(2), [NUME_REDACTAT] V. și colab., 1976, Valoarea biologică a armăsarilor din [NUME_REDACTAT] și contribuția la ameliorarea cabalinelor din Moldova. Lucr. șt., Vol. II, Zoot.-Med.Vet., I.A. Iași.

Ujică V. și colab., 1978, Valoarea genetică de ameliorare a unor armăsari pepinieri din [NUME_REDACTAT]. Lucr. șt., seria Zoot.-Med.Vet., I.A. Iași.

Ujică V. și colab., 1980, Valoarea biologică a armăsarilor din [NUME_REDACTAT] și contribuția acestora la ameliorarea cabalinelor din zonă. Lucr. șt., vol.24, seria Zoot.-Med.Vet., I.A. Iași.

Ujică V., 1988 – Tehnologia creșterii cabalinelor – Lucrări practice. C.M.I.A.I., Iași.

Velea C., Tîrnoveanu I., Marcu N., Bud I., 1980. Creșterea cabalinelor. [NUME_REDACTAT], Cluj-Napoca.

Velea C. și col., 1999, Animalele de tracțiune și divertisment. Ed. Cărții de Știință, Cluj-Napoca.

Cuprins

PROIECT DE DIPLOMĂ

TEMA PROIECTULUI :

“STUDIU PRIVIND UNELE ASPECTE MORFOLOGICE LA CABALINELE DE REPRODUCȚIE DIN RASA SEMIGREUL ROMÂNESC DE LA HERGHELIA RUȘEȚU – BUZĂU”

[NUME_REDACTAT] figurilor

Lista tabelelor

INTRODUCERE

Caii românești au fost apreciați întotdeauna pentru calitățile lor deosebite (capacitate energetică, rezistență la tracțiune, bună valorificare a hranei etc.) contribuind la consolidarea fondului genetic al unor herghelii celebre din Europa. Condițiile naturale propice pentru creșterea acestei specii (pășuni și fânețe întinse și bogate, cu o compoziție floristică deosebită) au determinat în secolele XVII-XVIII dezvoltarea comerțului cu cai din [NUME_REDACTAT]. Herghelii de mare reputație din [NUME_REDACTAT]-Ungar, din Germania, Franța sau Danemarca, importau și creșteau cai proveniți din țările române, în special moldovenești, recunoscuți pentru calitățile lor.

[NUME_REDACTAT] de la Adrianopol (1829), extinderea masivă a suprafețelor arabile pentru producerea cerealelor în detrimentul suprafețelor de pășuni și fânețe, a limitat treptat creșterea animalelor, în special a cailor. Timp de aproape un secol, marile crescătorii boierești și-au redus dramatic efectivele și s-au desființat una după alta.

După anul 1870, în România apar primele herghelii specializate pentru producerea de cai de rasă, majoritatea în proprietatea armatei, dar și private. Astfel, apar herghelii de renume la Cislău, Rădăuți, Lucina, Jegălia și se pun bazele creșterii și pregătirii sistematice a cailor de rasă.

Pentru ameliorarea efectivelor locale, statul a înființat depozitele de armăsari în diferite zone ale țării, a organizat expoziții și concursuri hipice, a asigurat unele facilități pentru crescătorii de cai de rasă.

În anul 1908, hergheliile statului trec în administrarea [NUME_REDACTAT], iar după 1920 se pun bazele dezvoltării unui puternic sector de creștere a cailor de rasă. Se înființează herghelii de stat la Sâmbăta de Jos, Bonțida, Parța, Rușețu, Mangalia și se reorganizează rețeaua depozitelor de armăsari. Apar herghelii particulare (Marghiloman, Negropontes, Moruzzi, Schlesinger), care aduc reproducători din Occident și de la care statul cumpără reproducători pentru hergheliile proprii.

În anul 1930, hergheliile naționale dețineau un efectiv total de 1287 cai din care 35 armăsari pepinieri, 410 iepe mamă, 402 capete tineret femei si 440 capete tineret mascul.

În timpul celui de-al doilea război mondial, pierderile în efectivul cailor de rasă au fost imense. Imediat după război, statul român a luat măsuri eficiente de refacere a efectivelor de cabaline, inclusiv prin cumpărări de reproducători din străinătate. A urmat colectivizarea agriculturii și extinderea lucrărilor mecanizate care a generat măsuri de reducere a efectivelor de cabaline cu efect negativ și asupra cabalinelor de rasă.

Efectivele de cai de rasă cresc numeric și calitativ după anul 1971, odată cu înființarea [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] de Rasă, care își asumă responsabilitatea producerii de material cabalin cu însușiri genetice superioare și a difuzării acestuia, prin armăsari de montă publică spre sectorul populației.

După anul 1989, datorită condițiilor social – economice și politice specifice trecerii la economia de piață, a retrocedării terenurilor agricole, efectivele de cabaline din marea creștere au sporit semnificativ, de la 663 mii capete în anul 1989 la 872.436 capete la 31.XII.2002 (conform datelor rezultate de la recensământul agricol, furnizate de [NUME_REDACTAT] de Statistică). Creșterea în sectorul privat este de 138% în timp ce sectorul de stat care crește cai în rasă pură, a înregistrat o scădere de la 7.114 capete la 3.680 capete (la 31 .XII.2003) reprezentând un regres de 48%.

Efectele modificărilor structurale din societatea românească de după 1989 s-au resimțit și în dinamica efectivelor de cai de rasă din hergheliile și depozitele de armăsari aparținând statului.

În anul 1991, [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] de Rasă se reorganizează în [NUME_REDACTAT] „Cai de Rasă", unica autoritate hipică din țară care desfășura o activitate de interes public național prin efectivele de cabaline din hergheliile naționale, singurele nuclee de rasă pură din România și care reprezintă un patrimoniu genetic național.

În anul 1998, [NUME_REDACTAT] „Cai de Rasă" s-a reorganizat înființându-se, prin H.G. nr. 637/1998, [NUME_REDACTAT] „Cai de Rasă" S.A. care a administrat un efectiv de 2060 cabaline din patrimoniul public al statului stabilit prin lege, compus din 110 armăsari pepinieri, 650 iepe de reproducție și 1300 armăsari de montă publică.

În anul 2002, printr-o decizie a [NUME_REDACTAT], Alimentației și Pădurilor a fost promovată Ordonanța de Urgență nr.139 prin care se desființează [NUME_REDACTAT] „Cai de Rasă" S.A, patrimoniul acesteia fiind preluat de [NUME_REDACTAT] a Pădurilor.

În anul 2003, [NUME_REDACTAT] a Pădurilor care în baza O.U.G. nr. 139/2002 a preluat caii de rasă, a declanșat un vast program de reabilitare a secțiilor de cabaline și de refacere a efectivelor de cai de rasă. Ca urmare a acestui program și datorită opririi vânzărilor, în anul 2004 se înregistrează creșteri ale efectivului de cai de rasă. La 30 noiembrie 2004 efectivul de cai de rasă a fost de 3.789 capete (103% față de anul 2003) iar la 1 martie 2005 a atins nivelul de 3.867 cabaline. Din totalul de 3.867 cabaline, în patrimoniul genetic național sunt 1.827 capete din care: 1.086 armăsari de montă publică, 97 armăsari pepinieri și 644 iepe mamă pentru care se asigură o politică strategică de ameliorare în obținerea celor mai buni produși folosiți atât pentru înlocuire în matcă cât și pentru ameliorarea cabalinelor din marea creștere.

În anul 2005 se înființează [NUME_REDACTAT] Nationala organism ce preia atributii pentru identificarea, înregistrarea și monitorizarea cabalinelor de rasă, precum și pentru implementarea programului național de ameliorare a cabalinelor din marea creștere s-a reorganizat, în baza [NUME_REDACTAT] 389 din 16 decembrie 2005, [NUME_REDACTAT] Națională ca fiind o instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, în coordonarea [NUME_REDACTAT], Pădurilor și [NUME_REDACTAT], cu sediul [NUME_REDACTAT] în municipiul București și reprezentată în teritoriu prin 10 centre regionale.

În competența [NUME_REDACTAT] Naționale aflându-se:

– elaborarea și implementarea strategiei de dezvoltare pe rase, în urma analizei sugestiilor din teritoriu și a intereselor naționale;

– stabilirea obligațiilor și responsabilităților persoanelor fizice și juridice deținătoare de cabaline de rasă;

– stabilirea obligațiilor și responsabilităților centrelor regionale din subordine;

– stabilirea componenței [NUME_REDACTAT] de Clasare și Evaluare a Cabalinelor de Rasă, prin ordin al ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale;

– controlarea și evaluarea hergheliilor și asociațiilor de crescători de cai de rasă din punct de vedere al existenței evidențelor genealogice și zootehnice;

– controlul legalității și avizarea oportunității înființării și funcționarii asociațiilor

În prezent toate atribuțiile [NUME_REDACTAT] Naționale au fost preluate de către [NUME_REDACTAT] pentru Ameliorare și Reproducție „Prof. dr. G.K. Constantinescu”.

PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE

CAPITOLUL 1

CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA CAILOR DE TIP SEMIGREU DIN ROMÂNIA

În condițiile actuale și viitoare de mecanizare a lucrărilor din agricultură, calul de muncă necesar exploatațiilor agricole și gospodăriei private țărănești diferită ca tip de calul folosit în trecut pentru acest scop.

Majoritatea muncilor efectuate de cal sunt munci agricole ușoare sau diverse munci de transport pe distanțe relativ mici.

Tipul calului pentru agricultură este necesar să fie corespunzător acestui mod predominant de folosire.

După cercetările efectuate în România dar și în alte țări, diversele categorii de munci ce se efectuează cu caii în exploatațiile agricole mecanizate necesită o forță de tracțiune apreciabilă (între 84,5-150,7 kgm la dinamometrare).

Potrivit acestor cercetări, tipul calului pentru agricultură mecanizată trebuie să aibă aptitudini pentru o îmbinare mai bună a forței cu viteza și anume să fie suficient de stofat și cu mobilitate mai mare decât aceea a cailor de tracțiune grea.

Acest tip de cal trebuie să se apropie de așa zisul cal pentru utilizare mixtă, cu aptitudini pentru tracțiunea semigrea și semirapidă sau tracțiunea ușoară și semigrea, după categoria de sol pe care se lucrează.

Dechambre caracterizează calul de tracțiune semigrea și semirapidă ca având caracteristici de motor mixt, de la care se poate cere în același timp forță și viteză.

După cercetările efectuate de acest autor, calul cu talie de 160 cm și greutatea de 500 kg este cel care realizează cel mai bine combinarea forței cu viteza la tracțiunea semigrea și semirapidă, fiind numit adesea și cal de tracțiune ușoară.

Formele masive favorizează forța, cele zvelte, viteza de deplasare.

Tipul mixt, perfect adaptat condițiilor de mediu, trebuie să se țină la egală distanță între cele două extreme pentru a putea asocia puterea contracțiilor musculare cu viteza mișcărilor.

Budionâi (1949, 1952) recomandă, pentru zonele cu solurile cele mai grele din Rusia, tipul cu talia de 158-160 cm și greutatea corporală de 550-600 kg, format prin încrucișarea între Trăpaș și calul de tracțiune grea, iar pentru zonele cu soluri mai ușoare, tipul cu talia de 152-156 cm, format prin încrucișarea între Trăpașul masiv, cu calul local și infuzia de la calul greu.

În fosta U.R.S.S., s-au efectuat de către cercetătorii Gaidaburov (1950) și Lacosa (1949, 1950), experimentări în direcția producerii de tipuri intermediare prin încrucișarea [NUME_REDACTAT] cu diferite rase de tracțiune grea (Brabancon, Clydesdale, Percheron), obținându-se rezultate pozitive în direcția creării de tipuri bune pentru muncă în agricultură.

Se condiționează însă rezultatele pozitive de selecția riguroasă a reproducătorului Trăpaș după masivitate, precum și de stabilirea unei metode corespunzătoare pentru creșterea mai departe a metișilor.

La noi în țară, fostul Institut de [NUME_REDACTAT], a inițiat încă din anul 1950 experimentarea formării unui nou tip de cal cu aptitudini pentru tracțiunea semigrea și semirapidă, necesar exploatațiilor agricole din șesul Dunării, prin încrucișarea între Trăpaș și Ardenez.

Experimentarea s-a bazat pe faptul că în multe din unitățile agricole de stat din această zonă s-au format nuclee de cai Ardenezi și metiși cu această rasă, care nu corespundeau însă în măsură suficientă muncilor de transport având o mobilitate redusă.

În acest scop s-a experimentat în fosta Stațiune I.C.Z. Slobozia și în hergheliile din zonă (Jegălia, Segarcea) dar și în câteva unități agricole de stat unde s-au format nuclee de cai Ardenezi, încrucișarea între armăsari Ardenez și iepe Trăpașe, folosindu-se în același timp și încrucișarea inversă.

Metișii au fost crescuți în aceleași condiții de mediu caracteristice zonei de stepă din estul Bărăganului.

Metișii rezultați prin încrucișarea dintre armăsari Trăpași și iepe Ardenez au avut următoarele particularități de creștere și dezvoltare:

La dimensiunile de înălțime la 3 ani (talia 158,2 cm) se apropie de Ardenez. La dimensiunile de lungime și înălțimea piciorului (vidul substernal) depășesc însă Ardenezul, valorile relative a acestor dimensiuni având procentual față de Ardenez următoarele depășiri: lungimea trunchiului cu 2,9%; lungimea crupei cu 0,7%; lungimea gâtului cu 2,2%; înălțimea piciorului (vidul substernal) cu 0,9%. În schimb, valorile relative ale dimensiunilor de adâncime, lărgime, perimetre sunt procentual mai mici la metiși decât la Ardenez și anume: lărgimea pieptului cu 0,7%; lărgimea crupei la șolduri cu 2,9%; perimetrul toracic cu 3,9%; perimetrul fluierului cu 1,5%, iar greutatea corporală cu 66 kg.

Tipul de conformație al metișilor Trăpaș x Ardenez diferă față de Ardenez printr-o dezvoltare mai amplă a dimensiunilor de lungime și printr-o dezvoltare mai mică a dimensiunilor de lărgime și profunzime, având în același timp dimensiunile de înălțime apropiată de rasele parentale.

Amplificarea dimensiunilor de lungime creează aptitudini în direcția întinderii mișcării, fără a se diminua prea mult capacitatea pentru puterea contracțiilor. Față de Ardenez, metisul are deci aptitudini mai bune pentru asocierea la muncă a forței cu viteza.

[NUME_REDACTAT] x Trăpaș (din armăsarii Ardenez cu iepe Trăpașe) au în creșterea și dezvoltarea până la un an, dimensiuni corporale mai mici decât metișii Trăpaș x Ardenez. Rasele parentale și condițiile de mediu în care au crescut metișii fiind aceleași, diferențele în creștere se atribuie influenței mamelor.

Ca exterior, metișii au aplomburi corecte, conformație armonioasă, temperament vioi, deosebit de al Ardenezului, iar după indici se pot încadra în tipul de constituție robustă. La aceeași concluzie au ajuns și Nicolescu și Maior (1958) care au studiat particularitățile de creștere și dezvoltare a acestor metiși.

Deosebire în ce privește tipul de conformație și temperamentul metișilor s-a manifestat și la capacitatea de creștere. Recordurile stabilite de metișii Trăpaș x Ardenez, la vârsta de 2,5-3 ani, au fost următoarele:

– la proba de tracțiune ușoară, alura de trap, distanța de 15 km cu greutatea tractată de 500 kg, recordul a fost de 50'09" medie pe km, cu variația indicilor pe grup de la 3'20" la 5'00", iar viteza medie pe grup de 16 km pe oră;

– la proba de tracțiune semigrea, alura de pas, distanța 10 km, greutatea de 1656 kg, recordul a fost de 74'30" sau 7'27" medie pe km, cu variația indicilor pe grup de la 7'27" la 7'31", iar viteza medie pe grup de 8 km pe oră;

– la proba de tracțiune grea, alura de pas, distanța de 10 km cu greutatea tracționată 2000 kg recordul a fost de 78'00" sau 7'48" media pe km, cu variația indicilor pe grup de la 7'48" la 9'37", iar viteza medie pe grup 6,5 km pe oră;

– la probele de munci grele, randamentul realizat de metiși a fost de la 3,4% la 31,8%, iar la transporturi cu 15,5% mai ridicat decât al Ardenezului.

Productivitatea energetică a metișilor, la probele variate la care au fost supuși, dovedește că ei au capacitatea mai bună decât Ardenezul de asociere la muncă a forței cu viteza, ca atare sunt mai proprii pentru folosirea mixtă.

Aceste rezultate obținute prin cercetări experimentale efectuate de Nicolescu și Maior constituie o primă indicație pozitivă asupra posibilității creării unui tip de cal pentru tracțiunea semigrea și semirapidă, pe calea încrucișării între Trăpaș și Ardenez. Asupra acestei categorii de metiși au fost efectuate și cercetări privind indicii hematologici și fiziologici, comparativ cu rasele parentale, cercetări efectuate în aceeași [NUME_REDACTAT] de către Popescu și Tacu (1959).

Din studiul indicilor hematologici și fiziologici la metișii raselor Ardenez și Trăpașe a rezultat că sunt diferențe mai mari între grupele de metiși decât între acestea și rasele parentale, observându-se apropierea metișilor de caracterele rasei încrucișate (ereditatea maternă).

Printre calitățile cailor românești neameliorați sunt unanim recunoscute agerimea, vioiciunea, sobrietatea și rezistența surprinzătoare, oricare ar fi conformația lor, bună sau rea, frumoasă sau urâtă.

Prin acțiunea de ameliorare a cailor autohtoni, care la noi s-a practicat aproape exclusiv cu rase culturale de tip ușor, s-a căutat a se spori capacitatea de muncă a vechiului cal românesc, prin amplificarea masei corporale și corectarea defectelor de exterior.

Efectul scontat însă nu a fost realizat decât în parte, întrucât însăși rasele amelioratoare utilizate nu erau înzestrate cu masivitate și deci cu forță de muncă suficientă.

S-a obținut, în schimb, exagerarea temperamentului vioi, creșterea nervozității și implicit o micșorare a sobrietății și rezistenței naturale a calului românesc, una din cauzele principale a uzării premature a cailor noștri de muncă.

Începând cu a doua jumătate a secolului trecut, unii specialiști români recomandă o linie nouă în ameliorarea cabalinelor de muncă din țară, prin care se urmărește sporirea masivității corporale și liniștirea temperamentului prin folosirea raselor grele în monta publică și paralel prin crearea unor rase și tipuri de cai semigrei care să înlocuiască rasele ușoare in acțiunea de ameliorare.

Rasele de cai intermediare între rasele grele și rasele ușoare, datorită calităților de forță, viteză și docilitate, îmbinate armonios pe același individ, sunt cele mai recomandate pentru muncă.

În scopul creării a două tipuri de cai semigrei pentru zona [NUME_REDACTAT], cercetătorii T. Suciu, Gh. Nicolae și I. Maior au inițiat în 1951 la fosta Stațiune I.C.Z. Slobozia și au continuat din 1964 la Stațiunea I.C.Z. Rușețu, experiențe de încrucișare între rasele Trăpaș, Ardenez și iepe ialomițene în scopul creării unui tip de cal semigreu pentru această zonă a țării (tab.1.1).

Într-o primă experiență s-a urmărit crearea tipului mare al calului Semigreu prin încrucișarea între armăsari Ardenez și iepe din rasa Trăpaș (ca tip de rasă ușoară), iar în experiența a II-a, pentru crearea tipului mic, s-a pornit de la calul local ialomițean – ca tip de rasă ușoară și s-a apelat pe parcurs la rasa Trăpașă pentru anumite însușiri specifice.

Inițial, în experiența pentru obținerea metișilor de primă generație s-au practicat ambele variante de încrucișare, adică armăsari Ardenezi x iepe Trăpașe și invers, iar în experiența a doua s-a practicat numai varianta armăsari Ardenezi x iepe ialomițene.

Primii 10 ani s-au rezumat la producerea de metiși F1 și s-au făcut împerecheri de tatonare între ei sau între femele F1 cu masculi din rasele parentale, pentru a se obține descendenți cu o dezvoltare corporală intermediară.

Aceste încercări de metisare la nivel de produși F1 și de încrucișări reciproce recurente, oarecum la întâmplare, nu au dat rezultatele satisfăcătoare, majoritatea produșilor trebuind să fie reformați.

Tabelul 1.1

Valorile medii ale unor dimensiunile corporale ale loturilor experimentale

(după T. Suciu și col.)

în anul 1961, pe baza experiențelor acumulate s-au elaborat schemele definitive pentru formarea noilor tipuri și s-au fixat parametrii orientativi la principalele dimensiuni corporale și la capacitatea de muncă, pentru a exista un obiectiv concret în aplicarea unei selecții corectoare pozitive (tab. 1.2).

Conform schemei, femele metise F1 din ambele variante au fost montate numai cu armăsari Ardenezi pentru a obține în generația F2, produși cu 75% sânge greu.

Cu masculi din această categorie au fost montate în continuare aceleași iepe F1, obținându-se în anul 1964 prima serie de produși F3, cu 62,5% sânge Ardenez și 37,5% sânge Trăpaș.

În experiența a II-a, conform schemei, femelele metise F1 au fost montate paralel cu armăsari Ardenezi puri sau cu armăsari metiși F2' Ardenez x Trăpaș, pentru a se obține două variante de produși și anume: F2 având 75% sânge Ardenez și 25% sânge local și F2", având 62,5% sânge Ardenez, 25% sânge local și 12,5% sânge Trăpaș.

Subliniem că introducerea sângelui de la a treia rasă, în cadrul experienței a II-a s-a făcut indirect printr-un armăsar metis, care fiind înrudit pe linie paternă cu femelele din lotul II, trebuia să favorizeze creșterea uniformizării în generațiile descendente.

Tabelul 1.2

Caracteristicile tipurilor dorite

*Forța de tracțiune: 75-100 kg la ambele tipuri;

Viteza la trap: 20 km/oră cu 500 kg;

Viteza la pas: 8 km/oră cu 2000 kg

Rezultatele acestor cercetări au condus la formularea următoarelor concluzii:

– Prin aplicarea schemelor de încrucișare și metisare utilizate în experiență se pot obține noi varietăți de cabaline de muncă de tip semigreu, adaptate diferitelor condiții de creștere și exploatare din țară, fie plecând de la două rase culturale cu specializarea extremă (de povară la pas și de viteză la trap), fie plecând de la trei rase din care una este o varietate locală nespecializată.

– în metodologia formării tipului nou prin încrucișarea între două rase, pentru imprimarea la descendenți a caracterelor provenite de la rasa de povară trebuie să se obțină masculi F2 cu 75% sânge de la rasa respectivă, cu care se va face apoi metisarea femelelor F1.

– În cazul metodologiei bazate pe încrucișări între trei rase prima etapă va fi încrucișarea între rasa grea și rasa locală, iar caracterele de viteză dorite de la rasa specializată în această direcție se vor introduce indirect, prin utilizarea masculilor metiși F2, între rasa grea și rasa de viteză.

– Pentru menținerea unei poziții consecvente în aplicarea selecției pe tot parcursul lucrărilor este necesară fixarea de la început a unui obiectiv bine conturat metodologic (dimensiuni corporale, capacitatea energetică, tipul dorit) în funcție de care se vor face toate lucrările de selecție prin eliminarea exemplarelor necorespunzătoare.

Economicitatea utilizării calului ca sursă de energie, alături de tractor, pentru completarea volumului de forță necesar procesului de producție din agricultură și transporturi este strâns legată de nivelul capacității sale energetice. în țara noastră, populația cabalină din varietățile și tipurile studiate aflate în diferite grade de ameliorare cu rase de tip ușor (de călărie și tracțiune ușoară) este necorespunzătoare ca forță de tracțiune din cauza lipsei de masivitate corporală, constituind o problemă deschisă chiar și pentru Transilvania, regiune considerată mai avansată în privința creșterii animalelor.

Pentru rezolvarea acestei probleme, în 1951, fostul I.C.Z., prin colectivul format din T. Suciu, S. Romanovschi, E. Călinescu, [NUME_REDACTAT], Gh. Nicolae, I. Maior, a demarat crearea unor tipuri de cai semigrei adaptați condițiilor de creștere și de exploatare specifice diferitelor zone ale țării.

Puținele lucrări apărute consemnează rezultatele obținute în crearea tipurilor noi prin încrucișarea raselor grele cu rase ușoare, precizând diferite aspecte morfologice și energetice ale metișilor F1 sau asupra metodologiei de lucru.

Astfel, Rădulescu arată primul în anul 1955 posibilitatea realizării unui nou tip de cal pentru agricultură prin încrucișarea armăsarilor Trăpași cu iepe Ardeneze, iar Saghin și col. (1955) aduc contribuția, în același an, la cunoașterea randamentului în tracțiune al cailor grei, semigrei și ușori, subliniind eficiența economică a tipului semigreu, metisul Trăpaș x Ardenez. Caracteristicile morfologice ale acestui metis au fost prezentate, în 1958, de către Nicolescu și Maio, dar nici una din aceste lucrări nu indică o schemă experimentală de metisare întrucât stadiul incipient al cercetărilor nu permitea aceasta.

În anul 1965, T. Suciu, în capitolul despre cabaline din lucrarea "Metode pentru crearea de noi tipuri de rase de animale ", aduce o contribuție originală, stabilind pe baza experiențelor continuate la [NUME_REDACTAT] trei variante de scheme pentru formarea cailor semigrei, în funcție de numărul raselor parentale care participă la încrucișare.

Adoptând schema de formare a cailor semigrei din două rase s-a recurs la varietatea [NUME_REDACTAT]-Star ca rasă maternă și Ardenez ca rasă paternă pentru a utiliza unele caracteristici morfologice și energetice ale acestui material cabalin deja adaptat în zona Transilvaniei, peste care să se grefeze însușirile de forță și docilitate de la Ardenez, ca rasă paternă.

Metișii obținuți în etapa I a încrucișării Ardenez x Furioso au avut caractere intermediare între aceste două rase în ce privește exteriorul, fiind mai lungi, mai largi și mai masivi la vârsta de trei ani decât tineretul [NUME_REDACTAT]-Star din aceleași generații.

Pe baza dezvoltării corporale la vârsta de trei ani se apreciază ca pozitivă tendința de modificare a formatului corporal la calul semigreu, de la tipul de călărie al rasei materne la tipul de povară al rasei paterne.

Probele de calificare de tracțiune la pas și de viteză și rezistență la trap au dat rezultate satisfăcătoare, demonstrând că metisul a câștigat în forță față de Furioso, fără a-și micșora apreciabil viteza. Tineretul metis asimilează foarte bine hrana, comparativ cu congenerii Furioso, întreținându-se normal cu aceeași rație, calculată pentru greutatea corporală mai mică a tineretului Furioso în perioada respectivă de creștere.

CAPITOLUL 2

date monografice privind herghelia rușețu

Herghelia de la Rușețu, din județul Buzău a fost înființată în anul 1919.

Până în 1924, la această herghelie au fost crescuți cai Nonius, după care herghelia s-a profilat pe creșterea cailor Gidran aduși de la Rădăuți, având ca obiectiv și producerea de armăsari din această rasă pentru necesarul stațiunilor de montă din regiunile învecinate.

Herghelia dispunea de o suprafață de 2621 ha, un grajd pentru armăsari și un grajd pentru iepe.

În anul1937 herghelia avea 79 iepe mame și 7 armăsari pepinieri din rasele Gidran și Pur sânge arab, la care se adăuga 90 armăsari de montă publică din rasele Gidran, Pur sânge englez, Nonius, Lipițan și Trăpaș american.

În anul 1941, cabalinele din rasa Gidran s-au mutat la Rădăuți, locul lor fiind luat de cabaline din rasa Arabă, care au fost crescuți aici până în 1964, moment când au fost transferați la Slobozia, iar de acolo au fost aduși în schimb metiși Semigrei, rezultați din încrucișarea raselor Trăpaș, Ardenez și iepe Ialomițene.

Astfel s-a deschis calea pentru obținerea rasei Semigreul românesc, care a fost brevetată în anul 1985, care este un cal de tracțiune docil, folosit cu ușurință la folosirea la muncă și care răspundea cerințelor privind transporturile gospodărești, executarea de lucrări în livezi și vii și pe terenuri în pantă, alături de parcul mecanizat.

[NUME_REDACTAT] românesc a fost rezultatul unor încrucișări sistematice între rasa Ardeneză, rasele Trăpaș și populația de cabaline ialomițene, efectuate la herghelia de la Rușețu și între Ardenez și rasele [NUME_REDACTAT] – Star și Lipițan, efectuate la hergheliile de la Bonțida și Beclean.

În anul 2010, la Rușețu existau 189 cai [NUME_REDACTAT], din care 3 armăsari pepinieri, 44 iepe-mamă și 28 armăsari de montă publică, la care se adăugau și 177 cai din rasa [NUME_REDACTAT].

Începând cu vârsta de 3 ani, tineretul din rasa Semigreul românesc este dresat timp de șase luni, astfel până la susținerea probelor de calificare să fie capabil de tracțiunea a 1300 kg. pe o distanța de 10 km, în timp de maximum 70 minute. [NUME_REDACTAT] este antrenat pe Hipodrom și apoi este supus unei probe de alergare pe distanța de 1 km, pe care trebuie să o parcurgă într-un minut și douăzeci de secunde.

În prezent [NUME_REDACTAT] dispune de 637 ha teren agricol și de un personal de 44 angajați.

PARTEA A II-A – CONtribuții proprii

CAPITOLUL 3

SCOP, MATERIAL ȘI METODĂ

3.1 Scopul lucrării

Lucrarea de față își propune să analizeze din punct de vedere morfologic, respectiv pe baza unor dimensiuni corporale (talia, perimetrul toracic și perimetrul fluierului), ce stau la baza lucrărilor de bonitare și clasare, cabalinele din rasa SEMIGREUL ROMÂNESC de la [NUME_REDACTAT], jud. Buzău (fig.3.1).

Se urmăresc, de asemenea, culorile și structura de vârstă la efectivul de iepe de reproducție și armăsari pepinieri.

3.2 Materialul cercetat

Materialul cercetat a fost reprezentat de iepele mame și armăsarii pepinieri, care au constituit nucleul de reproducție la rasa Semigreul românesc de la [NUME_REDACTAT] în perioada 2011-2013, conform datelor înscrise și în Registrul genealogic al unității (tab. 3.1 – 3.6; fig. 3.2 – 3.7).

Tabelul 3.1

Efectivul de iepe din rasa Semigreul românesc utilizat la reproducție la [NUME_REDACTAT] în anul 2011

Tabelul 3.2

Efectivul de iepe din rasa Semigreul românesc utilizat la reproducție la [NUME_REDACTAT] în anul 2012

Tabelul 3.3

Efectivul de iepe din rasa Semigreul românesc utilizat la reproducție la [NUME_REDACTAT] în anul 2013

Fig. 3.1. [NUME_REDACTAT] – panou de prezentare a unității

Tabelul 3.4

Efectivul de armăsari pepinieri din rasa Semigreul românesc de la [NUME_REDACTAT] în anul 2011

Tabelul 3.5

Efectivul de armăsari pepinieri din rasa Semigreul românesc de la [NUME_REDACTAT] în anul 2012

Tabelul 3.6

Efectivul de armăsari pepinieri din rasa Semigreul românesc de la [NUME_REDACTAT] în anul 2013

3.3. Metoda de lucru

Caracterele analizate fac parte din grupa caracterelor morfologice și se determină prin somatometrie.

Scopul utilizării somatometriei în aprecierea exteriorului cabalinelor este acela de a determina, în primul rând, dezvoltarea corporală, dar și de a stabili armonia de ansamblu a exemplarului respectiv.

TALIA se măsoară cu zoometrul și reprezintă distanța de la sol la punctul cel mai înalt al grebănului.

PERIMETRUL TORACIC se măsoară cu panglica și reprezintă circumferința toracelui înapoia spetelor.

PERIMETRUL FLUIERULUI se măsoară cu panglica și reprezintă circumferința treimii mijlocii a fluierului.

Aprecierea cabalinelor după dimensiunile corporale se face după Criteriile de bonitare stabilite în anul 2008 de către [NUME_REDACTAT] Națională și care, pentru rasa Semigreul românesc, sunt specificate în tabelul 3.7.

Tabelul 3.7

Aprecierea cabalinelor din rasa Semigreul românesc, conform criteriilor actuale de bonitare, emise de [NUME_REDACTAT] Națională în anul 2008

În urma rezultatelor obținute pe baza măsurătorilor corporale, pentru cabalinele care corespund din punct de vedere fenotipic, Comisia de clasare și evaluare a cabalinelor de rasă poate acorda o bonificație, dar nu mai mult de 2 cm.

Pe baza datelor obținute în urma măsurătorilor s-au calculat următorii indici corporali:

– Indicele dactilo-toracic reprezintă raportul dintre perimetrul fluierului și perimetrul toracic. El se calculează după formula:

(perimetrul fluierului / perimetrul toracic) x 100;

– Indicele osaturii este dedus prin compararea perimetrului fluierului cu înălțimea la greabăn, după formula:

(perimetrul fluierului / înălțimea la greabăn) x 100;

– Indicele de masivitate reprezintă raportul dintre perimetrul toracic și înălțimea la greabăn, determinându-se după formula:

(perimetrul toracic / înălțimea la greabăn) x 100.

Datele obținute în urma măsurătorilor au fost prelucrate statistic, calculându-se: media aritmetică, varianța, abaterea standard a mediei, coeficientul de variabilitate.

– Media aritmetică () – valoarea centrală a caracterului în jurul căreia fluctuează valorile individuale:

– Varianța (s2) – gradul de variabilitate a unui caracter:

s2 =

– Deviația standard (s) – este direct proporțională cu mărimea deviației standard:

s = .

– Abaterea standard a mediei () – gradul de încărcare cu erori a mediei aritmetice: .

– Coeficientul de variație (V%) – variabilitătea caracterului analizat:

V% = .

Vârsta animalelor s-a aflat din Registrul de iepe mamă și Registrul de armăsari pepinier al hergheliei.

Structura culorilor s-a întocmit pe baza vizualizării animalelor, ținând cont de:

– culorile simple întâlnite la cabaline sunt:

– neagră, de diferite nuanțe, este determinată de prezența pigmentului melanic;

– albă apare ca urmare a depigmentării progresive a părului. și are mai multe nuanțe;

– roibă, determinată de prezența pigmentului brun roșcat;

– izabelă, determinată de prezența pigmentului galben;

– culorile compuse zonale întâlnite la cabaline sunt:

– murgă, unde părul de acoperire este brun roșcat, iar parul de protecție este negru.;

– șargă, cu părul de acoperire este galben și cu cel de protecție negru;

– șoricie, întâlnită la rasa Huțul, unde părul de acoperire este cenușiu și părul de protecție este negru;

– culorile compuse azonale sunt:

– vânătă, un amestec de pieri albi și negri repartizați uniform sau mai puțin uniform;

– piersicie, un amestec de fire albe și roșii;

– dereșă, amestecul de fire albe, roșii și negre.

CAPITOLUL 4

REZULTATE OBȚINUTE

4.1 Rezultate privind dimensiunile corporale studiate

Datele referitoare la talia, perimetrul toracic și perimetrul fluierului la animalele studiate au fost centralizate și prelucrate statistic (tab. 4.1, 4.2, 4.3).

Conform acestor date se poate observa că talia animalelor luate în studiu a avut valori ce au oscilat între 151 și 169 cm, la iepe și între 155 și 160 cm, la armăsari, cu o medie a efectivului care a variat foarte puțin în funcție de an, respectiv de la 155,92 la 155,07 cm, în cazul iepelor și de la 158,80 la 158 cm, în cazul armăsarilor (fig. 4.1).

Tabelul 4.1

Valorile medii ale principalelor dimensiuni corporale la cabalinele din populația studiată în anul 2011

Tabelul 4.2

Valorile medii ale principalelor dimensiuni corporale la cabalinele din populația studiată în anul 2012

Tabelul 4.3

Valorile medii ale principalelor dimensiuni corporale la cabalinele din populația studiată în anul 2013

Din acest punct de vedere efectivul studiat a fost destul de omogen, în toate cazurile coeficientul de variabilitate fiind sub 10%.

De asemenea, aceste valori se înscriu, în general, în limitele prevăzute la rasa Semigreul românesc.

Referitor la perimetrul toracic, acesta a înregistrat valori absolute ce au oscilat între 170 și 204 cm, la iepe și între 184 și 206 cm, la armăsari. Aceste valori se înscriu în standardul rasei.

Valorile medii ale acestui caracter au variat în funcție de anul de referință de la 189,69 la 187,51 cm, la iepe și de la 200,20 la 199, 83 cm, la armăsari (fig. 4.2).

Fig. 4.1. Valorile medii ale taliei în perioada studiată (cm).

Fig. 4.2. Valorile medii ale perimetrului toracic în perioada studiată (cm).

Din acest punct de vedere efectivul este destul de heterogen, valorile coeficientului de variabilitate fiind de peste 20%.

Perimetrul fluierului a avut valori care se încadrează în standardul rasei, cuprinse între 20 și 23 cm, la femele, respectiv între 22 și 26, la armăsari, cu o medie care o oscilat în funcție de an între 22,17 și 21,83 cm, în cazul femelor și care a fost constantă (24 cm), în cazul masculilor (fig. 4.3).

Fig. 4.3. Valorile medii ale perimetrului fluierului în perioada studiată (cm).

În privința acestui caracter, la femele, valorile coeficientului de variabilitate au fost mici, sub 3,03%, astfel, efectivul studiat putând fi considerat foarte omogen.

La masculi, intrările și ieșirile din efectivul inițial, care era omogen prin prisma acestui caracter, au determinat apariția unei variabilități ceva mai mari (10,42%).

În general, pe parcursul celor trei ani de studiu se poate observa o ușoară scădere a valorilor medii a celor trei dimensiuni corporale.

Această scădere poate fi pusă și pe seama intrării în efectiv a animalelor tinere, nou promovate, care sunt încă în creștere, respectiv a ieșirii din efectiv a unor animale în vârstă, reformate, care în raport cu vârsta aveau și o dezvoltare pe măsură.

Datele obținute în urma măsurătorilor corporale au servit și pentru calcularea unor indici corporali, respectiv: indicele dactilo-toracic, indicele osaturii și indicele de masivitate (tab. 4.4, 4.5, 4.6).

Indicele dactilo–toracic, cum era și de așteptata, a avut valori mai mari în cazul masculilor, cuprinse 12 – 12,04% și mai mici în cazul femelelor, respectiv 11,65 – 11,69% (fig. 4.4).

Din acest punct de vedere, populația studiată s-a comportat ca un grup omogen.

Comparativ, și indicele osaturii a avut valori ușor mai mari la armăsari (15,11 – 15,19%) decât la femele (14,08 – 14,22%), populația studiată fiind omogenă din acest punct de vedere (fig. 4.5).

În privința indicelui de masivitate, acesta a avut valori medii ce au oscilat, în funcție de anul de referință, între 125,81 și 126,69% la armăsari, respectiv între 120,93 și 121,69% la iepe.

Din acest punct de vedere atât populația de iepe studiată, cât mai ales cea de armăsari a fost heterogenă, coeficientul de variabilitate având valori de peste 10% la iepe și chiar de peste 20% la armăsari.

Excepție face anul 2013, când, datorită schimbărilor de efectiv de la finele anului 2012, grupul a devenit omogen (V% = 6,35).

Se poate afirma deci, că în general armăsarii prezintă o dezvoltare corporală superioară iepelor, aceștia fiind în general și mai robuști.

În același timp și despre iepele analizate se poate afirma au o dezvoltare corespunzătoare, fapt ce le-a permis promovarea în nucleul de reproducție.

În mod firesc, valorile indicilor calculați au fost, pe parcursul celor trei ani de studiu, în deplină concordanță cu valorile dimensiunilor corporale analizate (tali, perimetrul toracic și perimetrul fluierului), putându-se afirma că în general au fost constante, diferențele înregistrate în funcție de anul de referință fiind foarte mici.

Tabelul 4.4

Valorile medii ale indicilor corporali calculați la populația cabalină studiată în anul 2011

Tabelul 4.5

Valorile medii ale indicilor corporali calculați la populația cabalină studiată în anul 2012

Tabelul 4.6

Valorile medii ale indicilor corporali calculați la populația cabalină studiată în anul 2013

Fig. 4.4. Valorile medii ale indicelui dactilo-toracic în perioada studiată (%).

Fig. 4.5. Valorile medii ale indicelui osaturii în perioada studiată (%).

Fig. 4.6. Valorile medii ale indicelui de masivitate în perioada studiată (%).

4.2 Structura culorilor

La cabalinele analizate s-au înregistrat patru culori: murgă, roibă, dereșă și vânătă (tab. 4.7; fig. 4.7).

Tabelul 4.7

Structura culorilor la efectivul matcă

Fig. 4.7. Repartiția culorilor la iepele din efectivul matcă (capete)

Culoarea murgă a fost cea mai răspândită culoare în efectivul studiat, fiind regăsită în proporție de 100% la armăsari, respectiv 73,61 – 79,17% la iepe (fig. 4.8, 4.9, 4.10).

Culoarea roibă, întâlnită doar la iepe, s-a regăsit în proporție de 13,89 – 15,28%.

Culoarea dereșă a fost întâlnită în proporție de 4,17 – 5,63% în rândul iepelor mame.

Culoarea vânătă s-a înregistrat într-un procent redus, de numai 2,78 – 5,56%, la iepele ce constituie nucleul de reproducție al hergheliei.

Pe parcursul celor trei ani de studiu se poate observa o scădere în pondere a culorilor roibă, dereșă și vânătă, în favoarea culorii murgi, singura care a înregistrat doar creșteri de la an la an.

Fig. 4.8. Structura culorilor la iepele din efectivul matcă în 2011 (%)

Fig. 4.9. Structura culorilor la iepele din efectivul matcă în 2011 (%)

Fig. 4.10. Structura culorilor la iepele din efectivul matcă în 2013 (%)

4.3 Structura de vârstă

Animalele luate în studiu au avut vârsta cuprinsă între 3 și 20 de ani.

La armăsari, în funcție de anul de referință, vârsta minimă a fost de 4 ani, iar cea maximă de 16 ani (tab. 4.8; fig. 4.11, 4.12, 4.13).

Tabelul 4.8

Structura de vârstă la armăsarii pepinieri

În anul 2011 majoritatea armăsarilor (4/6) au avut vârsta de peste 10 ani (11-14 ani).

Acest lucru a fost valabil și în 2012, când 3/5 din armăsari au vârsta cuprinsă între 12 și 15 ani.

Fig. 4.11. Structura de vârstă la armăsarii pepinieri în anul 2011

Fig. 4.12. Structura de vârstă la armăsarii pepinieri în anul 2012

Fig. 4.13. Structura de vârstă la armăsarii pepinieri în anul 2013

În anul 2013 situația s-a schimbat în favoarea animalelor mai tinere de 10 ani, astfel 60% din armăsari având vârsta cuprinsă între 4 și 7 ani.

Iepele mame au avut vârste cuprinse între 3 și 20 de ani (tab. 4.9; fig. 4.14, 4.15, 4.16, 4.17, 4.18, 4.19, 4.20).

În anul 2011, animalele tinere, cu vârsta cuprinsă între 3 și 11 ani, au deținut o pondere de 91,65% din efectiv, diferența fiind înregistrată la animalele cu vârsta între 15 și 19 ani. Animalele în vârstă de 7 ani au fost cele mai numeroase (15,28%).

În anul 2012, ponderea cea mai mare, 94,36%, a fost deținută de animalele cu vârsta cuprinsă între 3 și 12 ani, iar în cadrul lor s-au detașat animalele cu vârsta de 3 ani, nou promovate în toamna anului 2011 (14,8%).

Restul animalelor, sub 6%, au avut vârsta cuprinsă între 15 și 20 ani.

În ultimul an de studiu, 2013, ponderea cea mai mare au avut-o animalele cu vârsta cuprinsă între 3 și 13 ani (98,6%). Un lucru îmbucurător este și faptul că, în cadrul acestui grup cele mari procente au fost înregistrate de animalele cu vârsta de 3 și 4 ani (13,89% fiecare).

Tabelul 4.9

Structura de vârstă la iepele mamă

Fig. 4.14. Structura de vârstă la iepele din efectivul matcă

Fig. 4.15. Structura de vârstă la iepele din efectivul matcă în 2011 (capete)

Fig. 4.16. Structura de vârstă la iepele din efectivul matcă în 2011 (%)

Fig. 4.17. Structura de vârstă la iepele din efectivul matcă în 2012 (capete)

Fig. 4.18. Structura de vârstă la iepele din efectivul matcă în 2012 (%)

Fig. 4.19. Structura de vârstă la iepele din efectivul matcă în 2013 (capete)

Fig. 4.20. Structura de vârstă la iepele din efectivul matcă în 2013 (%)

CONCLUZII

În urma studiului efectuat pe o durată de trei ani asupra efectivului de iepe mame și armăsari pepinieri, din rasa Semigreul românesc, la [NUME_REDACTAT] s-au desprins următoarele concluzii:

talia armăsarilor analizați a avut o valoare medie de 158,43 cm;

talia iepelor mame analizate a avut o valoare medie de 155,43 cm;

la ambele sexe, talia a avut valori ce s-au încadrat, de regulă, în standardul rasei;

în general, pe perioada studiată, la ambele sexe, valoarea medie a taliei a înregistrat o ușoară scădere, de până la 0,8 cm;

perimetrul toracic la armăsari a avut o valoare medie de 199,94 cm;

perimetrul toracic la iepele mame a avut o valoare medie de 188,51 cm;

la ambele sexe perimetrul toracic a avut valori ce s-au încadrat, de regulă, în standardul rasei;

în general, pe perioada studiată, la armăsari valoarea medie a perimetrului toracic a fost relativ constantă, în timp ce la iepe a înregistrat o scădere de aproximativ 2 cm;

perimetrul fluierului la armăsari a avut o valoare medie de 24 cm;

perimetrul fluierului la iepele mame a avut o valoare medie de 21,99 cm;

la ambele sexe perimetrul fluierului a avut valori ce s-au încadrat, de regulă, în standardul rasei;

în general, pe perioada studiată, la armăsari valoarea medie a perimetrului fluierului a fost constantă, în timp ce la iepe a înregistrat o scădere ușoară, de aproximativ 0,3 cm;

indicele dactilo-toracic la armăsari a avut o valoare medie de 12,02%;

indicele dactilo-toracic la iepele mame a avut o valoare medie de 11,67%;

indicele osaturii la armăsari a avut o valoare medie de 15,14%;

indicele osaturii la iepele mame a avut o valoare medie de 14,15%;

indicele de masivitate la armăsari a avut o valoare medie de 126,19%;

indicele de masivitate la iepele mame a avut o valoare medie de 121,30%;

culorile întâlnite la cabalinele din efectivul matcă au fost: murgă, roibă, dereșă și vânătă;

armăsarii pepinieri au prezentat în totalitate doar culoare murgă;

la iepele mame, culoarea murgă a avut ponderea cea mai mare (53-57%), fiind secondată de culoarea roibă (10%). Culorile dereșă și vânătă s-au regăsit într-o proporție mică, de până la 4%;

vârsta animalelor analizate a fost cuprinsă între 3 și 20 de ani;

la armăsari, unde vârsta indivizilor a fost cuprinsă între 4 și 16 ani, dacă la începutul periodei studiate predominau animalele cu vârsta de peste 10 ani, la sfârșitul perioadei predominau animalele cu vârsta de sub 10 ani;

la iepele mame, ca urmare a reformelor anuale, ocazionate de lucrările de bonitare și clasare, predomină indivizii tineri, structura de vârstă fiind relativ constantă de la un an la altul.