Studiu Privind Tonifierea Musculara la Nivelul Articulatiei Umarului, Post Imobilizare, Prin Mijloacele Inotului Terapeutic

Cuprins

Capitolul I

I.1. Introducere în problematica cercetării

I.2 Motivarea alegerii temei

I.3 Actualitatea temei

Capitolul II – Fundamentarea teoretică a temei studiate

I.1 Influența apei asupra organismului

I.2 Influența înotului pentru principalele funcții

I.3 Înotul terapeutic ca formă de recuperare

I.4 Tehnica de înot sportiv

I.5 Articulația umărului

I.6 Metode de tonifiere musculară

I.7 Anamneza

Capitolul III – Organizarea și dezvoltarea cercetării

III.1 Obiectivele cercetării

III.2 Sarcinile cercetării

III.3 Etapele cercetării

III.4 Ipoteza cercetării

III.5 Subiecții și condițiile de desfășurare ale cercetării

III.6 Metode de cercetare folosite

III.7 Metoda înregistrării, prelucrării și prezentării grafice a datelor

Capitolul IV – Rezultatele cercetării și interpretarea lor

IV.1. Reprezentarea și analiza datelor

IV.2. Interpretarea rezultatelor

ANEXE

CAPITOLUL I

Introducere în problematica cercetării

Tonifierea, sau tonificarea, conform cărtilor de specialitate sau mass-mediei online, reprezintă acțiunea de a întări, de a fortifica un organism, un țesut sau un organ1 . Doar prin această simplă explicație putem înțelege din start beneficiile tonifierii. Cea mai cunoscută tonifiere este cea musculară, prin intermediul căreia, organismul nostru sau a celui ce practică această tonifiere devine mai viu, mai riguros, mai plin de viață.

Exista trei tipuri de tonus muscular:

Tonusul muscular normal: care se referă la starea mușchilor tăi în stare normală. Vei observa că, deși mușchii brațului sunt relaxați atunci când stai pe scaun, totuși aceștia sunt puțin încordați. Poți să decizi că este momentul să ridici o ceașcă de ceai de pe măsuță și atunci brațului va acționa după cum îi spui tu. Pe scurt, dacă tonusul muscular este la niveluri normale, atunci poți să dictezi când mușchiul să fie încordat sau relaxat.

Tonusul muscular ridicat – este o stare caracteristică pentru mușchii încordați. Sunt tot timpul extrem de denși și, chiar și în stare de relaxare, aceștia nu mai răspund la comenzile tale. Aceasta poate să fie chiar și o afecțiune, iar cei care suferă de probleme neuro-musculare întâmpină dificultăți în a controla musculatura corpului. Brațele și picioarele par să fie contorsionate, și chiar și o simplă mișcare se poate transforma într-un chin.

Tonusul muscular scăzut – este o altă afecțiune neuro-musculară care afectează capacitatea de mișcare. În acest caz, musculatura nu mai răspunde comenzilor normale date de sistemul nervos central. Ridicatul brațului poate să devină o muncă foarte grea, mușchii refuză să se mai contracte, iar o ceașcă de ceai poate părea făcută din plumb2 .

Din cele mai vechi timpuri, omul a folosit apa în scop terapeutic. Cele mai vechi civilizații, precum chinezii, romanii sau grecii, au fost printre primii ce au dezvoltat exerciții ce au ca principal element apa (Galenus, Aurelianus si Euripide). Abia prin apropierea erei noastre, mai exact prin secolul al XVIII-lea s-au intensificat cercetările în domeniul înotului terapeutic și-al hidrokinetoterapiei, ea devenind o știință abia în secolele XIX și XX.

Înotul, în general, este metoda de tratament ce se recomandă în orice afecțiune, indiferent de graviditatea acesteia, deoarece mișcările făcute sub acțiunea apei sunt benefice articulațiilor și oaselor, deoarece acestea se află înafara acțiunii de gravitație, favorizând în mod special creșterea organismului.

Mușchii respiratori ai practicantului de înot se dezvoltă, deoarece apa acționează în mod direct asupra cutiei toracice.

Înotul, fiind atât de simetric în mișcările sale, exclude din start instalarea unei probleme de spate, așa cum se întâmplă în alte metode de recuperare.

http://dexonline.ro/definitie/tonificare

Tonifierea musculară – între mit şi adevăr!

Condițiile de desfășurare ale înotului terapeutic trebuie să fie accesibile și optime pacientului. El va trebui să fie însoțit de un cadru specializat în hidrokinetoterapie sau înot terapeutic. Pe lângă acestea, pacientul va folosi multe dispozitive ce să-l mențină la suprafață, din caz de acesta nu știe să înoate. Rolul kinetoterapeutului este să-l îndrume, să înțeleagă starea de spirit a pacientului și să nu o agraveze, ci să o îmbunătățească. Majoritatea evenimentelor neplăcute ce se întâmplă într-un bazin de înot sunt extrem de reduse, însă, specialistul trebuie să:

prevină căderea pacienților în apă sau în afara ei;

să prevadă un spațiu de tratament cu un personal în număr suficient pentru transportul și introducerea pacienților în apă;

să cunoască temperatura apei;

să avertizeze pacientul în legătură cu problemele de vizibilitate cauzate de refracție și de reflecție a luminii;

să-l avertizeze în legătură cu riscul de dezechilibrare;

să-și întărească precauțiile dacă numărul de pacienți este mai mare.

Tipul apei folosite este importantă în programul de recuperare prin înot terapeutic. În principal, recuperarea are loc în apă dulce, de consum casnic, dar sunt cazuri în care se poate folosi apa termală, apa de izvor, apa sărată. în funcție de locul amenajat și destinat recuperării, în funcție de mediul în care se află bazinele de recuperare.

Exercițiile de recuperare trebuiesc stabilite în funcție de afecțiunea pacientului și de posibilitatea acestuia de a le executa. Sunt contraindicate exercițiile solicitante, ce necesită mai mult efort decât poate oferi pacientul. Recuperarea trebuie să fie atât de natură fizică, dar, nu trebuie exclusă nici cea psihică. De multe ori, înotul relaxează mai mult decât am crede, acesta fiind relaxant, benefic, tonifiant și recuperator.

Deoarece prof. univ. Dumitru Moțet definește baleologia drept știința care se ocupă cu studiul și aplicarea terapeutică a apelor minerale și a nămolurilor, iar balneoterapia drept terapeutică a apelor minerale și nămoluri (Îndrumător terminologic pentru studenții secțiilor de kinetoterapie Bacău, 1997), ajungem cu toții la concluzia că cea mai bună definiție pentru exercițiile de recuperare practicate în apă să fie categorisite într-un singur nume: hidrokinetoterapie.

Înotul este cel mai bun sport pentru dezvoltarea fizică armonioasa și sănătoasă. Înotul are un scop bine definit în prevenirea și creșterea activităților corporale vicioase și ale deficiențelor fizice, cel mai important fiind în timpul perioadei de creștere. Acesta are un efect pozitiv asupra copiilor, care își dezvoltă într-un mod echilibrat musculatura și capacitățile pulmonare.

Menținerea unui nivel ridicat de adaptare la efort fizic și psihic și funcționalitate optimă, indiferent de vâstă și sex, determină o stare de echilibru sufletesc, așa numita homeostazie.

Menținerea unei bune funcționalități a organismului uman reprezintă o consecință a practicării sistematice a activității de înot, cu rol recreativ și compensator. (Manole,V., 2006).

I.2 Motivarea alegerii temei

Motivele pentru care am ales acestă temă sunt foarte diverse și de aceea, trebuiesc exemplificate și argumentate. Tema acestei licențe este Studiul privind tonifierea articulației umărului, post imobilizare, prin mijloacele înotului terapeutic, și este rezultatul unei experiențe personale și a curiozității mele.

În primul rând, înotul este un sport de actualitate, unul ce poate fi de agrement, de performanță sau recuperator. Înotul asigură un bun echilibru al corpului uman și al circulației acestuia. Practicat în condiții optime, este unul dintre cele mai bune mijloace de relaxare și recuperare corporală.

În al doilea rând, am fost la rândul meu un practicant al înotului de performanță, iar acest lucru a avut un efect benefic asupra organismului meu, musculatura, articulațiile și amplitudinea mișcărilor făcute de mine fiind schimbate radical. În toată această perioadă, am asistat la multe recuperări ale persoanelor cu deficiențe. Nu reacționam în mod direct cu pacienții, dar priveam mereu cum ei se recuperează după câteva ședințe, funcțiile afectate de diverse traumatisme fizice revenind aproape la normal. Totodată, am observat și o schimbare de atitudine în starea lor de spirit, aceștia fiind mai veseli, comunicativi și pasionați într-un fel de orele acelea de recuperare.

Pe de altă parte, am ales ca temă tonifierea musculară pentru că am avut un caz în familie ce a avut un traumatism la nivelul articulației scapulo-humerale. Tatăl meu, vârstnic fiind, a căzut de pe bicicletă la un moment dat, dislocându-și umărul. A urmat multe ședințe de fizioterapie, iar musculatura de la nivelul articulației scapulo-humerale era mai flască. I s-a recomandat un program de recuperare prin înot terapeutic, mușchii umărului lui fiind tonifiați în urma acestui program de recuperare. Exercițiile au fost adaptate pentru vârsta lui, ele nefiind solicitante, iar, cu toate ca tatăl meu știe să înoate, acesta a fost supravegheat de pe marginea bazinului de recuperare de un cadru specializat, specializat în hidrokinetoterapie, ce era bine pregătit și putea înterveni oricând în ajutorul lui dacă apăreau probleme. După acele ședințe de recuperare, tatăl meu a privit altfel înotul, acest lucru marcându-mă într-un fel și rămânându-mi întipărit în memorie. Acum, vreau să ajut la rândul meu alte persoane afectate în revenirea la viața lor de zi cu zi, să am o satisfacție personală atunci când readuc starea bună de spirit unui pacient afectat prin programa mea de recuperare ce implică atât participarea mea, cât și participarea activă a pacientului. Totodată, vreau să-mi îmbunătățesc capacitățile comunicative, fiecare pacient având o afecțiune și viață diferită.

Din această cauză, am ales această temă în lucrarea mea de licență.

II. 3 Actualitatea temei

Inițial, exercițiile practicate prin înot au fost folosite pentru recuperarea sportivilor, dar, unele studii realizate de medici specializați în medicină sportivă, au descoperit că plutirea în apă, rezistența apei contribuie la accelerarea procesului de recuperare.

Exercițiile acvatice s-au dezvoltat destul de rapid, sportivii de performanță practicând exerciții de gimnastică în apă. Datorită acestui fapt, au apărut de-a lungul timpului programe de fitness în apă.

Presiunea apei acționează uniform asupra mușchilor, articulațiilor și tegumentelor. Acest lucru provoacă de cele mai multe ori o senzație specifică unei ședințe de masaj.

Aquagym-ul este o metodă bună de a face fitness fără a suferi efectele negative asupra articulațiilor și tendoanelor.

În anii 80 în SUA s-a încercat evidențierea omului aflat în ortostatism în mediu acvatic. Cu alte cuvinte, piscina nu mai este considerată fiind locul dedicat înotului dar și un loc al unui antrenament muscular executat din stând, mișcând diferite părți ale corpului. Această viziune aduce îmbunătățiri mari în diferite recuperări, și care s-a răspândit din anii 90 în toată lumea.

Tratamentele aquagym și aquafitness sunt o formă particulară a gimnasticii care folosește apa drept singurul ei instument de lucru.

Înotul este un sport ce evoluează odată cu timpul în care este practicat. De-a lungul timpului, au apărut tot felul de sporturi acvatice precum polo, sărituri în apă, înot sincron sau gimnastica acvatică. Totodată, au aparut și mijloace de recuperare și tonifiere musculară și dispozitive de recuperare precum pluta, labele de înot, palmarele sau mingile.

CAPITOLUL II – Fundamentarea teoretică a temei studiate

II.1 Influența apei asupra organismului

Efectele mecanice:

Forța lui Arhimede și adâncimea scufundării

Efectul cel mai evident al scufundării este diminuarea temporară a greutății corpului.

Presiunea hidrostatică

Presiunea hidrostatică și vâscozitatea se află la originea stimulărilor senzoriale. Corpul scufundat în apă, suportă pe toată suprafața de contact cu apa o presiune mecanică hidrostatică. Valoarea acestei presiuni este de 0,1 atm. la adâncimea de 1m. Toracele suportă în permanență o presiune de aproximativ 30 kg/forță, acest lucru având implicații asupra funcției respiratorii, această presiune fiind permanentă și constantă.

Conform mai multor studii, apa asigură o mai bună percepție a poziției membrelor și îmbunătățește echilibrul. Drenajul circulator va putea fi influențat de acțiunea mecanică directă a presiunii hidrostatice.

Viteza de deplasare în apă

Rezistența apei este de 900 de ori mai mare decât cea a aerului, de unde și dificultatea cu care se execută mișcările rapide. Viteza cu care are loc deplasarea asigură o mai bună decontracție și inhibă reflexele de încordare ale antagoniștilor.

Efectele termice

Efectele diferă în funcție de temperatura utilizată:

Clasificarea lui Rostan:

2-12o C – baie foarte rece;

12,5 – 18,75o C – baie rece;

18,75 – 25o C – baie răcoroasă;

25 – 31,25o C – baie călduță;

31,25 – 37,5o C – baie caldă;

37,5 – 45o C – baie fierbinte.

Clasificarea lui Boigey:

0 -26o C – baie rece, care scade temperatura corpului

26 – 35o C – baie neutră, fără efecte notabile asupra temperaturii corpului

Peste 35o C – baie calda

Termoliza și schimbul caloric

Temperatura apei este mai mică decât temperatura corpului omenesc, ceea ce produce termoliza. Conductibilitatea termică a apei este de patru ori mai mare decât cea a aerului. La o temperatură a apei de aproximativ 30o C într-un timp efectiv de patru minute, se pierd aproximativ 50 KCalorii, iar în aceleași condiții de temperatură dar în aer, aceiași cantitate de KCalorii se pierde într-o oră.

Temperatura corpului la nivelul pielii este de circa 33,5o C. Pentru băile terapeutice se utilizează temperatura de 32-38o C. Căldura de conducție și suprafața mare a pielii (1,5 – 2m2), caracterizează printr-o inervație bogată, asigură creșterea schimburilor termice într-un timp foarte scurt (răcire sau încălzire).

Efectele băilor calde

Opiniile autorilor concordă în privința ideii că baile calde provoacă:

O vasodilatație periferică ce se cocretizează prin înroșirea tegumentelor; un mecanism de apărare declanșat de sistemul hipofizo-corticosuprarenal și care se exteriorizează prin tahicardie, scăderea tensiunii și solicitarea capilarelor neutilizate;

O activitate sedativă generală, însoțită de senzația subiectivă de bine;

O relaxare a tonusului muscular;

O creștere a pragului de sensibilitate la durere și scăderea sensibilității periferice;

Dacă baia depășește 38o C, apa poate avea efecte nocive, provocând în special o astenie incompatibilă cu activitatea dinamică.

Pe de altă parte, nici apa prea rece nu asigură o activitate confortabilă și optimă de recuperare.

Efectele psihologice

În afară de confortul datorat căldurii băii, sunt fără îndoială importante de semnalat alte două aspecte:

Persoanele cu dizabilități severe au în apă posibilitatea de a face mișcări active, care nu se pot efectua în alte condiții;

Persoanele hidrofobe pun probleme majore kinetoterapeuților;

În concluzie, apa nu este întotdeauna un suport psihologic infailibil.

II.2 Influența înotului asupra principalelor funcții

Influența asupra aparatului locomotor:

Faptul că efortul se desfășoară cu corpul în poziție orizontală, articulațiile și oasele sunt scoase de sub acțiunea gravitației, favorizând creșterea;

Mișcările pe care sunt executate în timpul înotului sunt lipsite de eforturi musculare maximale, aspect care favorizează dezvoltarea fusiformă a mușculaturii;

Caracterul simetric al mișcărilor din înot exclude instalarea unor deviații ale coloanei vertebrale, așa cum se întâmplă la alte sporturi;

Mișcările ample ale membrelor superioare influențează benefic calitatea și amplitudinea mobilității articulare;

Mișcările efectuate de jos în sus, în sensul acțiunii presiunii hidrostatice a apei, vor facilita execuția, adresându-se în principal dezvoltării mobilității.

Mișcările efectuate de sus în jos, împotriva sensului acțiunii presiunii hidrostatice a apei vor fi îngreunate, adresându-se în principal dezvoltării forței musculare. Rezistența apei crește direct proporțional cu secțiunea segmentului și cu viteza de execuție a mișcării.

Influențe asupra aparatului respirator:

Funcția respiratorie este îngreunată de mai mulți factori cum ar fi:

Presiunea hidrostatică – care acționează asupra toracelui înotătorului, solicitând în mod special atât contracția mușchilor respiratori care trebuie să depună efort suplimentar de a învinge această presiune superioară pentru a putea introduce și elimina aerul din plămâni;

Încordarea mușchilor membrelor superioare cu răsucirea corpului în vederea executării respirației. Acest factor limitează posibilitățile schimburilor gazoase, astfel inspirația este de scurtă durată, iar explicația foarte activă.

Tempoul și frecvența miscării brațelor executată în cursă. Cu cât viteza de deplasare este mai mare, cu atât timpul afectat respirației este mai scurt.

Frecvența respirației este legată de tehnica de înot și poate avea valori de 30-40 de respirații pe minut.

Înotul influențează foarte mult creșterea perimetrului toracic, a capacității vitale, a debitului respirator și a consumului maxim de oxigen.

Influențe asupra aparatului circulator:

Circulația în timpul înotului se desfășoară în condiții favorizante, datorită poziției orizontale a corpului în apă, datorită presiunii hidrostatice, precum și datorită contracțiilor ritmice ale mușchilor membrelor superioare și inferioare;

Temperatura scăzută a apei și conductibilitatea mai mare a acesteia, creeaza condiții nefavorabile, mai ales pentru circulația periferică;

Volumul sistolic și debitul cardiac cresc datorită poziției orizontale a înotătorului în apă. La începutul efortului, volumul sistolic crește, iar pe parcursul efortului, debitul cardiac crește considerabil, ajungând până la valori de 30 de litri pe minut, asta în funcție de efort și de individ.

Volumul și greutatea inimii cresc datorită fenomenului de hipertrofie de adaptare. Sângele, de asemenea, prezintă modificări importante legate de adaptarea la efort. Numărul hematiilor crește în timpul efortului precum și ca efect tardiv, în repaos. Cantitatea de hemoglobină crește de la 18,5%.

Influențe asupra aparatului excretor:

În timpul efortului pe care îl face înotătorul, organismul nu are posibilitatea să se detoxifice prin transpirație, datorită faptului că presiunea hidrostatică a apei acționează asupra porilor, închizându-I; în consecință, această funcție fiind preluată integral de rinichi.

Solicitarea intensă a funcției renale se reflectă în acidificarea urinii a cărui PH scade la valori de 4,8-5,2 și prin creșterea cantității de albumină eliminate, aceastea atingând valori de peste 50 mg/litru.

Influențe asupra metabolismului:

Procesele de producere metabolică a substanțelor energetice devin eficiente prin antrenament sistematic.

Astfel, atunci când efectuăm eforturi aerobe de lungă durată, procesele metabolice vor produce energie prin transformarea glicogenului muscular și hepatic, iar când acestea se vor epuiza, energia va fi produsă prin transformarea lipidelor favorizând astfel diminuarea țesutului adipos.

Dieta trebuie atunci când efectuăm activități fizice în apă. Ea trebuie să conțină atât proteine cât și glucide, dar și lipide. De asemenea, nu trebuie neglijate vitaminele și sărurile minerale deosebit de importante în susținerea efortului și în procesele de refacere după efort.

II.3 Înotul terapeutic ca formă de recuperare

Folosirea apei în tratarea maladiilor sau a infirmităților datează din cele mai vechi timpuri. Chinezii, prin doctrina atitudinilor și miscărilor (Confucius), și mai târziu grecii și romanii au pus bazele indicațiilor și aplicațiilor benefice ale exercițiului fizic practicat în apă (Euripide, Aurelianus și Galenus).

Luând în considerare efectele mecanice ale apei, precum și forțele vectoriale prezente în apă, aria de aplicabilitate a apei în recuperare se poate extinde la un grup mai larg de afecțiuni, nu doar la cele amintite de anumiți autori.

Deoarece baleologia este definita drept știința care se ocupă cu studiul și aplicarea terapeutică a apelor minerale și a nămolurilor, iar balneoterapia drept terapeutică a apelor minerale și nămoluri (Îndrumător terminologic pentru studenții secțiilor de kinetoterapie Bacău, 1997), ajungem cu toții la concluzia că cea mai bună definiție pentru exercițiile de recuperare practicate în apă să fie categorisite într-un singur nume: hidrokinetoterapie.

Pentru asigurarea unei recuperări prin înot terapeutic, ne trebuie anumite condiții. Sălile de așteptare, vestiarele, precum și culoarele și spațiile de acces spre bazin trebuie să fie spațioase. Sala în care se găsește piscina trebuie să aibe o suprafață suficientă pentru a permite apropierea și manevrarea fotoliilor rulante și a paturilor. Un scripete și orice alt sistem de ridicare plasat pe una dintre laturile bazinului permite personalului să-i introducă mai ușor în apă pe indivizii cu handicap sever. Vestiarele și sălile destinate odihnei trebuie să fie dotate cu un sistem de uscare rapidă și completă.

II.4 Tehnica de înot sportiv

Procedeul craul

Este principalul procedeu de înot de performanță. Denumirea sa vine din engleza, de la verbul to crawl – a se târâ. Acesta se înoată în probele de liber, probele olimpice: 50m, 100m, 200m, 400m, 800m (feminin), 1500m (masculine), în probele de ștafetă, 4x50m, 4x100m, 4x200m, ultimii schimb în ștafetă de 4x100m mixt, precum și ultimul procedeu înotat în probele individuale de 200m mixt și 400m mixt.

Este procedeul cu cea mai mare utilizare pentru scopuri utilitare precum salvarea de la înec, aplicații militare, curse de mare fond, triatlonuri, transversări de cursuri de apă. Procedeul craul a evoluat devenind cel mai rapid dintre procedeele înotului sportiv.

Tehnica acestui procedeu implică urmatoarele:

Mișcarea membrelor superioare: trebuie făcută în fața capului, membrul trebuie să fie ușor îndoit, cu cotul mai sus decât mâna în așa fel încât vârfurile degetelor să fie primele care pătrund în apă, locul de intrare în apă trebuie să fie la 5 cm în spatele punctului care poate fi atins cu membrul superior întins complet. Mâna trebuie să alunece în apă, cu palma orientată spre în afară la 30o – 40o față de poziția orizontală. O tehnică foarte bună și eficientă este atunci când articulația mâinii, cotului și a umărului se introduc în apă printr-un singur punct.

Miscarea membrelor inferioare: aceste structuri motrice, numite și lovituri sau bătăi, permit înălțarea subiectului pe apă, facilitând înaintarea. De asemenea, mențin echilibrul corporal și aliniamentul lateral, corectând deplasările în plan orizontal generate de alternanța mișcărilor membrelor superioare.

Coordonarea membrelor superioare: în timp ce un membru superior se întinde relaxat, alunecând spre înainte pe sub apă, celălalt execută vâslirea.

Coordonarea dintre membrele superioare si inferioare: numărul bătăilor de picioare la un ciclu de mișcări ale membrelor superioare este variat, începând de la 2 bătăi, acestea ajungând până la 10 bătăi de picioare. În general, se execută un ciclu de bătăi la un ciclu de brațe, fiecărei mișcări de braț corespunzându-i trei bătăi de picioare.

Coordonarea membrelor superioare cu respirația: se expiră în timp ce un membru superior pătrunde în apă și celălalt efectuează împingerea. Capul este scufundat, iar privirea orientate înainte jos. Continuând expirația, capul se răsucește și bărbia urcă spre membrul superior care finalizează vâslirea.

Startul și întoarcearea la capătului bazinului: startul este un element de tehnică spectaculos, care a apărut odată cu întrecerile sportive. De-a lungul timpului, întoarcerile au fost perfecționate continuu pentru a îmbunătăți performanțele sportivilor, iar startul pentru scurtarea timpului dintre semnalul de pornire și desprinderea din blocstartul competițional.

Fig. nr. 1. Mișcările procedeului craul (https://mplbelgique.files.wordpress.com/2012/07/swim-crawl4.gif)

Procedeul spate

La apariția sa ca procedeu, era sub altă formă, iar englezii au folosit expresia back crawl care se traduce prin craul pe spate. Astăzi, procedeul se numește spate. Se înoată în probele de 100 si 200m, primul procedeu în ștafeta de 4x100m mixt, și al doilea procedeu în probele individuale de 200 și 400m mixt.

Este un procedeu foarte des utilizat, deoarece nu ridică probleme din punct de vedere al respirației, este utilizat sub aspect de agrement, foarte frecvent, mai ales pentru relaxare. Utilitar, și-a dovedit eficiența pentru transportul diferitelor obiecte și în mod special ca procedeu de transport al accidentaților.

Tehnica acestui procedeu implică următoarele:

Mișcarea membrelor inferioare: au un mecanism biomecanic asemănător celor din procedeul craul. Ele asigură înălțarea subiectului, facilitând trecerea umerilor peste apă. De asemenea, mențin echilibrul și aliniamentul lateral, corectând deplasările în plan orizontal produse de mișcările alternative ale membrelor superioare.

Mișcarea membrelor superioare: asemănările dintre procedeul craul și spate sunt evidente și în acest caz. Astfel, procedeul spate este considerat o versiune răsturnată a procedeului craul. Membrele superioare lucrează alternativ, ciclic, iar rolul lor este propulsiv, mișcările desfășurându-se predominant în lateral și pe verticală, cu deplasări minime înapoi. Propulsia se bazează pe portanță și nu pe forță de rezistență.

Coordonarea dintre membrele inferioare și cele superioare: se execută șase mișcări ale membrelor inferioare la un ciclu de mișcări ale membrelor superioare, fiecărei vâsliri corespunzându-i trei bătăi de picioare.

Coordonarea membrelor superioare cu respirația: pentru a respira, nu sunt probleme deosebite, gura fiind menținută în permanență deasupra nivelului apei. Momentul favorabil pentru inspir este vâslirea membrului superior, iar pentru expir, vâslirea celuilalt membru superior. Se inspiră pe gură o cantitate medie de aer, iar expirul se execută pe gură și pe nas concomitent.

Startul și întoarcerea: poziția inițială este cu fața spre peretele bazinului, cu picioarele în sprijin ghemuit pe acesta apucat de mânerele special poziționate pe blocstart. Vârfurile picioarelor realizează sprijinul imediat sub nivelul apei, ușor asimetric și depărtat la nivelul umerilor. Această poziție este abordată de către înotător după primul semnal al arbitrului.

Fig. nr. 2. Mișcările procedeului spate (http://www.swimminglesson.com.my/wp-content/uploads/2011/12/backstroke2.jpg)

Procedeul bras

Procedeul este cunoscut încă din antichitate, atunci când în Odiseea, Homer povestește că Ulise înoată cu mișcări rotunde, întinzându-și brațele prin apă. Acțiunile motrice specifice acestui procedeu sunt mișcări circulare denumite după verbul din limba franceza brasser care înseamnă a amesteca cu putere.

La jocurile olimpice, procedeul bras se înoată în probele de 100m și 200m; al treilea procedeu în probele de mixt individual; al doilea schimb la ștafeta de 4x100m mixt. La Campionatele Mondiale în bazine scurte (25m), se înoată și în probele de 50m bras; al treilea procedeu în proba de 100m mixt; respectiv al doilea în schimb în ștafeta de 4x50m mixt.

Este cel mai utilizat procedeu pentru agrement și deosebit de valoros pentru scopuri utilitar aplicative și militare.

Tehnica acestui procedeu implică următoarele:

Mișcarea membrelor inferioare: au un rol foarte important în propulsarea înotătorului, preluând de la mișcarea membrelor superioare faza de împingere. Acțiunea se realizează în doua faze:

Faza pregătitoare: membrele inferioare depărtate aproximativ la nivelul lățimii umerilor, realizează flexia genunchilor simultan cu o ușoară flexie a șoldurilor, pentru a nu scoate călcâiele afară din apă, în momentul în care sunt apropiate de șezută, șoldurile se flectează. Bazinul coboară și trunchiul se ridică pentru a efectua inspirul.

Faza propulsivă sau împingerea: pe parcursul extinderii progressive a genunchilor, tălpile presează apa pe o traiectorie simicirculară, ușor în exterior, în jos și apoi în interior, cu presiuni minime spre înapoi. Membrele inferioare acționează asemănător unei elice de vapor, modificându-și treptat unghiul de atac.

În finalul acțiunii, membrele sunt extinse și adduse.

Miscarea membrelor superioare: asigură faza de tracțiune (propulsivă), precum și înălțarea corpului pentru executarea inspirului și diminuarea rezistenței frontale. Mișcarea este simultană și simetrică, pe sub nivelul apei.

Coordonarea dintre membrele superioare și inferioare:

Coordonarea continuă: vâslirea cu membrele superioare începe în finalul fazei propulsive a mișcării membrelor inferioare.

Coordonarea de alunecare: există un timp al corpului pe apă, între finalul mișcării membrelor inferioare și inițierea unei noi vâsliri.

Coordonarea de suprapunere: pe timpul fazei pregătitoare a mișcării membrelor inferioare, începe alunecarea apei. Astfel, membrele inferioare realizează împingerea când membrele superioare revin înainte. Este cea mai eficientă coordonare deoarece asigură cursivitatea propulsiei. Acest tip de coordonare este utilizat de majoritatea înotătorilor de performanță.

Coordonarea membrelor superioare cu respirația: în coordonarea vâslirii, se realizează o respirație la un ciclu mișcări ale membrelor superioare. În momentul grupării brațelor la piept, odată cu ridicarea umerilor se realizează inspirul. Odată cu revenirea membrelor superioare și pe prima parte a tracțiunii se realizează expirul. Înotătorii de performanță, mai ales în ultimul timp, execută inspirul la începutul executării vâslirii cu membrele superioare.

Startul: primele faze se realizează asemănător celor descrie la strartul de craul. Singura diferență este revenirea la suprafață. După un moment de alunecare pe sub apă, înotătorul execută o vâslire lungă cu amândouă membrele superioare concomitant, vâslire care se aseamănă cu tracțiunea brațelor pe sub apă la procedeul future.

Fig. nr. 3. Mișcările procedeului bras (http://www.gunselgunsel.com/mircea.olaru/descriere.ptc_dosyalar/image038.jpg)

II.5 Articulația umarului

Articulația umărului, denumită și articulația scapulo-humerală face parte din articulațiile membrului superior. Este articulația care leagă extremitatea liberă a membrului superior de centura scapulară. Este formată din:

a) Componente osoase: 

capul humeral cu forma sferică, netedă, reprezentând 2/3 dintr-o sfăra. Acesta prezintă în partea medială o suprafață articulară convexă, netedă prin care se articulează cu cavitatea glenoidă a scapulei, cu formă ovalară, concava, cu axul mare vertical. Toata cavitatea glenoidă se articulează doar cu 1/3 din capul humeral, ceea ce îl conferă articulației umărului cea mai mare libertate de miscare. În luxatiile umărului, labrumul este desprins odată cu capsula articulară și cu periostul, capul humeral într-un buzunar format, anterior, din capsulă și mușchi și posterior de scapulă. În luxațiile recidivante de umăr, labrumul împreună cu capsula articulară se reinseră la marginea cavității glenoide.

Fig. nr. 4. Centura Scapulo-humerală (http://www.lectiadeortopedie.ro/articulatia-umarului/)

 Componente cartilaginoase: cele două componenete osoase sunt acoperite de cartilaj articular, o structură dură, neinervată, nevascularizată cu grosime de câțiva mm. Acest cartilaj, prin lipsa inervației, asigură o mobilitate nedureroasă. Coeficientul de frecare la nivelul articulației umărului este aproape egal cu 0, și datorită lichidului sinovial care se găsește în mod normal între cele 2 suprafețe articulare. Contactul dintre cele două oase, ca să nu fie predispusă la accidentări, este stabilizată de labrumul glenoidal, o bandă inelară de țesut cartilaginos, pe secțiune triunghiulară, situată pe marginea cavității glenoidiene.

Fig. nr. 5. Cavitatea glenoidă (http://ortokinetic.ro/files/leziunea-bankart-4.jpg)

Mijloace de unire: capsula articulară este un manșon cilindric, fibros, situat în jurul capetelor osoase, asigurând libertatea necesară mișcărilor și îndepărtarea suprafețelor articulare cu cca 20 de mm. Este formată din fibre superficiale longitudinale și circulare mai profunde. Capsula pornește de la nivelul scapulei și se inseră pe capul humerusului, astfel încât cei doi tuberculi humerali rămân în afara cavității articulare. Partea inferioara a capsulei este subțire și laxă, această zonă generând o incidență crescută a luxațiilor antero-inferioare de umăr.

Deasupra capsulei se gasește mușchiul supraspinos, mușchiul subscapular, posterior mușchii infraspinos și rotund mic. Practic, în jurul ei se găsește coafa rotatorie. Capsula articulară este străbătută de capul lung al mușchiului biceps brahial, care trece prin articulație și se inseră pe scapulă.

Fig. nr. 6. Mușchii coafei rotatorii (http://www.traumatologie-sportiva.ro/images_afectiuni/umar/impingementul_subacromial.jpg)

Ligamentele articulare sunt benzi fibroase considerate îngroșări ale capsulei articulare. Dintre ele amintim: ligamentele glenohumerale (superior, mijlociu, inferior) situate pe fața anterioară a articulației, ligamentul coracohumeral, ligamentul coracacromial.

Fig. nr. 7. Ligamentele articulației umărului (http://www.esanatos.com/files/anatomie/membrul-superior/15623_poze/image012.jpg)

Fața internă a articulației umărului este tapetată de membrana sinovială. Aceasta are mai multe prelungiri: teaca sinovială a tendonului lung al mușchiului biceps brahial (învelește ca un manson tendonul în cavitatea articulară), bursa subacromială, bursa subcoracoidiană, bursa subdeltoidiană, bursa scapulară.

Patologia care poate să apară la acest nivel este foarte variată și poartă numele de periartrită scapulo-humerală.

Fig. nr. 8. Partea anterioară a umărului (http://www.lectiadeortopedie.ro/articulatia-umarului/)

Fig nr . 9. Bursa subacromială, bursa subcoracoidiană, bursa subdeltoidiană, bursa scapulară (http://www.lectiadeortopedie.ro/articulatia-umarului/)

La nivelul acestei articulații există mișcări de:

flexie sau proiecția înainte a brațului (100 grade);

retroflexie (35 grade);

abducție: îndepărtarea brațului de trunchi (90 grade);

adducție: apropierea brațului de trunchi și poate merge până la 10 grade în direcția opusă;

rotația internă (80 grade);

rotație externă (50-60 grade);

II.6 Metode de tonifiere musculară

Principala metodă de tonifiere musculară și remodelare corporală o reprezintă fitness-ul. Această metodă cuprinde mai multe ramuri, printre care putem aminti, printre care jogging-ul,ceea ce reprezintă principala metodă de tonifiere la nivelul membrelor inferioare, membrele superioare asigurând doar echilibrul întregului segment corporal în timpul mișcării.

Totodată, trebuie reamintit faptul că este o mare diferență între tonifierea musculară și creșterea masei musculare.Pentru a slăbi este nevoie de un număr redus de calorii, iar pentru o creștere a masei musculare este nevoie de un surplus în numărul de calorii.

Tehnicile de tonifiere musculară implică urmatoarele etape:

Exerciții cu mișcări compuse:

Datorită multitudinii de grupe musculare implicate într-o mișcare, tonifierea propriu-zisă se face pe mai mulți mușchi, și automat, implică o mișcare compusă. Aceaste exerciții se pot executa liber. Aparatele de fitness nu fac altceva decât să inhibe o anumită grupă musculară, prin urmare, inhibă o dezvoltare armonioasă a unui întreg segment. Mușchii stabilizatori se dezvoltă doar prin mișcări compuse, fără ajutorul aparatelor.

Exercițiile compuse îmbină armonios mișcările de bază pentru trenul inferior cu mișcările de bază ale trenului superior. Acestea se pot executa doar cu greutatea corpului sau cu greutăți adiționale și diverse accesorii specifice precum corzile elastice, minge bosu sau mingile medicinale. Pentru execuție vom avea nevoie de greutăți mult mai mici decat cele folosite în exercițiile izolate pe aparate și cu toate astea vom lucra la o intensitate mult mai mare pentru că, fiind exerciții libere și de asemenea, compuse, va fi mult mai greu să controlăm cursa mișcării.

Exemple de exerciții:

genoflexiuni din stând pe bosu ball cu împins gantere de la umeri deasupra capului. Acest exercițiu presupune un mediu de sprijin instabil, o mișcare de bază pentru partea inferioara a corpului și o mișcare de bază pentru partea superioară.

Fig. nr. 10. Genoflexiune pe o minge bosu (http://well-girl.com/wp-content/uploads/2013/04/350.jpg)

Intervale:

Pentru o tonifiere mai sporită, se vor executa exerciții într-un anumit interval de timp. Aici sunt foarte multe posibilități șivariante, de la clasicul Tabata style cu 2 exerciții repetate de 4 ori fiecare, cu 20 secunde mișcare și 10 secunde pauză, până la 50 cu 10 și mai multe exerciții diferite fără oprire. Pentru acest tip de antrenament este nevoie de asistență obligatorie din partea unui specialist ce va crea programul de exerciții, sistemul de lucru și va asigura o bună execuție a exercițiilor.

Circuite:

Foarte eficiente sunt și circuitele cu exerciții de bază și greutăți libere, cu număr de repetari prestabilit. Acestea se pot combina foarte bine cu exerciții cardio simple precum săritul corzii, sau mai complexe, precum fandările cu săritură. Nu este obligatoriu să se execute doar mișcări simple, acestea pot fi exerciții simple. În mod obligatoriu, acestea se vor executa liber, fără aparate de forță ce inhibă mișcarea anumitor segmente.

Viteza de execuție:

În cadrul exercițiilor de tonifiere, se va pune accent pe viteza și timpul de reacție la mișcări. De aceea nici nu avem nevoie de greutăți mari, se poate lucra eficient chiar și fără greutăți, doar cu propria greutate corporală. Mișcările trebuiesc executate corect; aici se pot executa greșit datorită vitezei. Cel mai important este să controlăm foarte bine mișcarea și să nu ne abatem de la forma corectă de execuție.

Antrenamente prin sărituri – Plyometrics:

Aceasta tehnică se potrivește cel mai bine celor care au trecut de stadiul de începător pentru că presupune executarea exercițiilor cu greutatea corpului în regim de explozie maximală, prin săritură. Nu este nevoie de greutăți adiționale, de exemplu o genoflexiune cu săritură și genunchii la piept solicita mai intens musculatura decat clasicul geno cu haltera în spate, consumul caloric find de asemenea mult mai mare, ideal pentru tonifiere musculară.

Pe lângă aceste cinci criterii, pot interveni factori externi, precum alimentația sau stilul de viață, factori ce pot influența eficiența antrenamentelor.

Tehnicile de tonifiere încorportate în antrenament trebuie să fie scurt și intens, să solicite musculatura întregului corp cu exerciții libere compuse, executii rapide explozive și intervale de intensitate ridicată cu pauze cat mai scurte. Tonifierea musculară este accesibilă oricui și poate fi practicată oriunde.

  II.7 Anamneza

Termen de origine filosofică, apoi medicală, care desemnează ansamblul informațiilor asupra trecutului pacientului, necesare practicianului pentru a-i stabili evoluția. Anamneza (gr. anamnesis – amintire) reprezintă o metodă

de a ordona istoria unui caz, pentru depistarea condițiilor ce au dus la apariția unei dezordini psihice, în vederea organizării unui sistem educativ adecvat sau pentru elaborarea unor corectări și tratamente psihice. Inițial, metoda a fost folosită doar de medici cu scopul obținerii de date privitoare la evoluția unei boli prin interogarea bolnavului.

Este dată o schemă standard de alcătuire a istoricului relatat de pacient sub forma unei liste ce trebuie parcurse de psiholog împreună cu pacientul. Oricum, nu este nici necesar, și nici posibil ca toate aceste întrebări să fie puse fiecărui pacient. Psihologul decide în funcție de pacient și de scopul evaluării cât de departe trebuie explorat fiecare punct. Începătorul va învăța din experiență cum să-și adapteze întrebările la problemele care se ivesc în cursul interviului.

Anamneza trebuie sa cuprindă date despre pacient, istoricul ocupațional, lista cronologică a slujbelor, motivația schimbărilor acestora, situația financiară actuală, satisfacția în muncă. Informațiile despre ocupația actuală ajută la înțelegerea condițiilor în care trăiește pacientul, inclusiv factorii de stres la

locul de muncă. De cele mai multe ori, acești factori pot da un raspuns clar despre cauzele sau factorii ce au influențat apariția bolii/traumatismului, ușurând munca specialistului.

CAPITOLUL III – Organizarea și dezvoltarea cercetării

III.1 Obiectivele cercetării

Obiectivele cercetării au constat în:

– Aprofundarea cunoștințelor privind tonifierea musculară post-imobilizare a articulației umărului prin mijloace specifice înotului terapeutic cât și a elementelor cărora acționează asupra ei;

– Identificarea factorilor care generează tonifierea musculară prin mijloace specifice înotului terapeutic;

– Conspectarea resurselor informatice bibliografice în vederea întelegerii și aplicării înotului terapeutic în programele de tonifiere musculară;

– Consultarea cu cadre avizate, specializate în hidrokinetoterapie și înot terapeutic în vederea redactării acestei lucrări;

– Stabilirea de comun acord cu cadrul specializat în vederea elaborării începerii programului de cercetare și studiu;

– Stabilirea programului de tonifiere musculară compatibil cu segmentul post-imobilizat;

– Stabilirea dozării mijloacelor de tonifiere musculară compatibile cu segmentul afectat;

III.2 Sarcinile cercetării

Pentru atingerea obiectivelor stabilite, s-au determinat următoarele sarcini în vederea studiului:

– Consultarea și documentarea din cărțile și informațiile de specialitate în vederea stabilirii studiului;

– Consultarea cu cadre specializate în kinetoterapie și hidrokinetoterapie în scopul obținerii anumitor date despre pacienți și a antecedentele acestora ;

– Determinarea unor metode de evaluare în vederea obtinerii rezultatelor dorite;

III.3 Etapele cercetării

Cercetarea s-a desfășurat în perioada aprilie 2014 – mai 2015, și a constat în patru etape:

Etapa I (aprilie 2014 – septembrie 2014):

S-a realizat prin informare din punct de vedere teoretică prin cărți de specialitate, cursuri atestate și pagini web specializate;

Etapa II (octombrie 2014 – ianuarie 2015):

În urma utilizării metodelor de cercetare publicate de Radu Ababei în cursul Metodologia Cercetării Activităților Corporale din anul 2006, s-a realizat evaluarea subiecților, atât vizual cât și prin intermediul anamnezelor și a indicațiilor specifice traumatismelor survenite;

Etapa III (februarie 2015 – martie 2015):

În această etapă, s-a aplicat programul de tonifiere specific înotului terapeutic, punându-se un mare accent pe rezultatele inițiale și cele obținute în urma aplicării tonifierii musculare prin înot terapeutic.

Etapa IV (aprilie 2015 – mai 2015):

În această ultimă etapă am analizat testările inițiale cu cele finale, schimbările fizice survenite în urma tonifierii musculare, pentru a observa dacă programul nostru de tonifiere și ipoteza cercetării se confirmă.

III.4 Ipoteza cercetării

Prima ipoteză – Tonifierea musculară post-imobilizare la articulația umărului este eficientă prin mijloacele înotului terapeutic?

A doua ipoteză – Metodele de tonifiere prin înotul terapeutic propuse în lucrarea de față sunt un mijloc eficient de a tonifia musculatura afectată în urma post-imobilizării?

III.5 Subiecții și condițiile de desfășurare ale cercetării

După cum spune și titlul acestei lucrări, a fost vorba de un studiu, ceea ce înseamnă că studiul s-a făcut în mod particular pe un pacient.

Date generale despre cazul studiat

Pacientul, C.P., un bărbat în vârstă de 22 de ani din Bacău, județul Bacău, student, dar pasionat de ciclism montan.

Programul de tonifiere musculară prin mijloacele înotului terapeutic a avut loc la bazinul Olimpic din Bacău. Pentru practicarea acestei tonifieri, am beneficiat de material aflate în dotarea bazinului precum palmare, plută de înot sau baghetă de înot.

III.6 Metode de cercetare folosite a) Metoda Observației

Scopul acestei metode este de a alege informații concrete a unor analize științifice și să permită generalizarea, de aceea este considerată o caracteristică a observației faptul că este un proces intelectual în care cercetătorul face efortul de a fi obiectiv.

Tipurile de observație folosite:

-observația naturală: aceasta include interesul pacientului față de realizarea exercițiilor în programul de tonifiere;

-observația intenționată: aceasta include executarea corectă a exercitiilor;

-observația paticipativă: în cadrul ei kinetoterapeutul, are acces la informațiile pe care pacientul nu le poate avea, aceștea pot observa comportamentul pacienților, gesturile, modul de adaptare la efectuării exercițiilor.

Aplicarea acestei metode a constatat din urmărirea intenționată atentă și sistematică a comportării pacientului și a efectelor programului de tonifiere musculară specific înotului terapeutic.

b) Metoda Documentării

Reprezintă aprofundarea studierii materialelor bibliografice și cunoștințelor învățate în decursul anilor de studiu, astfel a urmat răsfoirea listelor bibliografice, notând titlurile cu informațiile în legătură cu tema aleasă,pe care le-am folosit în scopul acestei lucrări.

În cadrul acestei metode, fac parte următoarele tipuri de întrebări:

-întrebări de control: cu altă formă decât cele principale însă urmăresc

aceiași idee.

-întrebări complementare: pacientul nu descoperă întrebările de control;

-întrebările de identificare: urmăresc identificarea pacientului, nu doar din punct de vedere al numelui și prenumelui. Întrebările fac referire la anamneza acestuia.

În cercetare, documentarea constituie o etapă indispensabilă care furnizează informații despre fondul de bază al disciplinei din care face parte tema pentru combaterea factorilor de risc .

c) Metoda Experimentului

Metodă de cercetare în care kinetoterapeutul provoacă intenționat pacientul pe care trebuie sa-l studieze în realizarea unor obiective precis întemeiate încât la final să dea posibilitatea atingerii scopului.

d) Metoda anchetei

Face parte din metodele cercetării complexe și are un rol important în obținerea datelor privind cunoașterea pacienților în dinamica evoluției lor și a condițiilor de viață.

e) Metoda de măsurare (explorare și evaluare)

Ca metoda de măsurare și evaluare, s-a folosit goniometria, testingul muscular, precum și câteva teste specifice.

Pe parcursul acestei lucrări am folosite următoarele metode de măsurare:

Examinarea pacientului în aplicare masajului: scopul masajului ne ajută la interpretarea corectă a stării pacientului pe durata tratamentului, aplicarea masajului ajută la examinarea pielii, țesutului subcutanat și cel muscular.

Examinarea pielii și a țesutului subcutanat: examinarea pielii nu poate fi disociată de cea a țesutului subcutanat deoarece, dacă acest lucru este posibil în unele regiuni, cel mai frecvent la palpare nu permite diferențierea clară a acestor două structuri.

Convorbirea cu subiectul permite evidențierea existenței unor senzații de furnicături, mâncărimi, tensiuni, arsuri, dureri spontane sau provocate, senzații care însoțesc adesea o hiperestezie.

Examinarea vizuală, are în vedere următoarele aspecte: culoarea, urmărindu-se variațiile patologice ca: eritem, cianoză, melanodermie, vitilogo, paloare, ca și topografia lor.

Fanerele, aspectul lor dând indicații asupra troficității.

Aspecte patologice: care pot constitui contraindicații ale masajului: tendință hemoragică (purpură, erupții), negi, micoză, papule, vezicule, bășici, eczeme, infecții, etc., sau care pot constitui indicații ale masajului : unele ulcerații, cicatrici, vergeturi, acnee, cuperoză.

Palparea mușchilor este mai dificilă, de aceea se recomandă ca ea să se facă de mai multe ori. Palparea dă informații asupra următoarelor aspecte: volum se pot evidenția atrofii sau hipertrofii; sensibilitate, cauza reală a unei dureri musculare poate fi chiar la nivelul mușchiului, dar cel mai frecvent la nivel osteo-articular, a sistemului nervos sau a viscerelor, dar ea poate alătura altor probleme ca: infiltrate, hipertonie, hematoame etc.; tonus ne oferă informații dacă există hipertonii (cu etiologii diverse, care coincid cu dureri cutanate și infiltrate ale țesutului celular subcutanat), fibroze (la palpare ansamblul mușchiului apărând foarte tare, cu elasticitatea pierdută parțial sau total, putând fi dureroase dacă se asociază cu o stare inflamatorie sau cu o contractură), alte probleme ca (hematoame, miozit, aponevrozită, ruptură musculară).

Examinarea tendoanelor urmărește evidențierea următoarelor aspecte: durerile inserției, stârnită de presiunea pe punctul de inserție semnalează o teno-periostită de inserție (durerile asociindu-se cu cele ale mușchilor), însoțită adesea de infiltrate ale planurilor care le acoperă; rupturi pot surveni în urma traumatismelor sau a tenosinovitei și se însoțesc cu impotență mai mare sau mai mică în funcție de caracterul complet sau parțial al rupturii.

Conform lui Mârza D. în anul 2005, durerea este reprezentată pe o scală de la 0 la 5, 0 fiind durerea lipsă, iar 5 fiind cea mai proeminentă. Acest măsurători se fac pe ambele membre, atât cel sănătos cât și cel afectat.

Majoritatea măsurătorilor dintr-un sistem funcțional, poartă denumire de bilanț muscular sau goniometrie. Aceasta este folosită atât în mișcarea în amplitudinea mișcărilor passive, cât și a celor active, în articulațiile afectate de traumatisme.

Fig. nr. 11. Scala durerii ( după http://www.viata-medicala.ro/userfiles/article/ingrijiri.paliative_08230625.jpg)

S-a interpretat scala de durere, privind durerea cu cotație de la 0-5, 0 reprezentând lipsa durerii, iar 5 durere exacerbată. Această scală a fost utilizată în timpul examenului palpatoriu pentru a se putea identifica starea pacientului din perspectiva lui. De asemenea, au fost examinate vizual și palpatoriu pielea și țesutul subcutanat, țesutul muscular, urmărindu-se eventualele aspecte patologice. (după Mârza D., 2005)

La nivelul articulațiilor membrelor, măsurătorile se fac cu banda metrică, membrul afectat fiind comparat cu membrul sănătos, în vederea stabilirii diferențelor.

Bilanțul articular sau goniometria reprezintă măsurarea amplitudinilor de mișcare în articulații, în toate direcțiile.

Este o tehnica specifică a examenului clinic, care contribuie în mare parte la stabilirea diagnosticului funcțional.

Goniometria este folosită atât în amplitudinea mișcărilor passive, cât și a celor active, în articulațiile afectate de traumatisme.

Măsurătorile se fac în toate axele de mișcare ale articulației respective și se compară cu valorile normale cunoscute, putânde-se stabili indici sau procente de capacitate funcționala pierdută sau restantă.

Bilanțul muscular (testing muscular) evaluarea forței fiecărui mușchi sau a unor grupuri musculare. Notația pe cele 5+1 trepte ale scării capacității funcționale musculare : tricepsul sural, gambierul anterior, gambierul posterior și peronierii.

Aceste trepte sunt reprezentate astfel:

F0- mușchiul nu realizează nici o contracție evidentă.

F1- se observă o ușoară contractură a mușchiului, dar aceasta este incapabilă să miște segmentul chiar în poziții facilitoare.

F2- contracția musculară poate mobiliza segmetul pe toată amplitudinea, se execută fără gravitație.

F3- contracția musculară poate fi execută pe toată amplitudinea ei, chiar contra gravitație.

F4- contracția musculară poate învinge nu numai gravitația, ci și o rezistență moderată.

F5- forța musculară normală. (Prim ajutor și evaluare somato-funcțională, Balint N.T., 2005)

III.7 Metoda înregistrării, prelucrării și prezentării grafice a datelor

Faptele, datele culese în cercetare au fost numeroase, prelucrarea lor făcându-se după natura acestora. S-a procedat mai întâi la ordonarea lor (cantitativă, calitativă, cronologică, în succesiune cauzală, prin grupare) apoi la vizualizarea acestor date (în mod deosebit a celor sistematizate, grupate), prin folosirea metodei grafice. Rolul prelucrării și interpretării datelor este de a permite o înțelegere mai ușoară a dinamicii fenomenelor urmărite și a raporturilor dintre ele. În afară de interpretarea grafică, statistica datele cercetării (nu numai cele cuantificabile) sunt supuse unui proces de analiză logică, în vederea surprinderii esențialului. S-a utilizat, de asemenea, înregistrarea pe peliculă fotografică a unor aspecte de pe parcursul activității experimentale, în scopul asigurării unui suport intuitiv pentru reprezentarea metodelor terapeutice folosite. (Metodologia cercetării activităților corporale, Ababei R., 2006)

CAPITOLUL IV – Rezultatele Cercetării și interpretarea lor

IV.1. Reprezentarea și analiza datelor

Din analiza datelor furnizate de către ancheta propusă de mine la inițierea studiului de față se desprind următorele concluzii:

La întrebarea nr. 1 Considerați că prin înot terapeutic se poate tonifia musculatura umărului? din ancheta propusă de mine în cadrul studiului efectuat 70% au răspuns chestionarului ca fiind benefică recuperarea prin mijloace specifice înotului, 20% sunt de acord parțial cu importanța acestei metode iar 10% nu consideră această metodă ca fiind una benefică.

Fig. nr.12. Repartizare răspumsuri la întrebarea nr.1 din ancheta propusă

La întrebarea nr.2, Considerați că se folosește des înotul terapeutic în tonifierea musculaturii? 65% au răspuns chestionarului ca fiind benefică recuperarea prin înot, 20% sunt de acord parțial, iar 15% nu consideră această metonă benefică.

Fig. nr.13. Repartizare răspunsuri la întrebarea nr.2 din ancheta propusă

La întrebarea nr.3, Considerați că are vreun beneficiu tonifierea musculaturii umărului post-imoblizare prin înot terapeutic? 70% au răspuns chestionarului ca fiind benefică. 20% parțial și 10% nu sunt de acord.

Fig. nr.14. Repartizare răspunsuri la întrebarea nr.3 din ancheta propusă

La întrebarea nr.4, Ce procent considerați că reprezintă tonifierea musculaturii umărului prin înot terapeutic? 60% au fost de acord la răspunsul chestionarului cu peste 30%, 30% au răspuns cu aproximativ 20% iar 10% consideră această metodă fiind benefică în procent de 10%.

Fig. nr. 15. Repartizare răspunsuri la întrebarea nr.4 din ancheta propusă

La întrebarea nr.5, Ce procedee de înot sunt benefice tonifierii umărului?, 30% au fost de acord la raspunsul chestionarului cu utilizarea procedeului craul, 30% au răspuns procedeului spate, 25% au fost de acord cu procedeul bras, iar cei 15% procedeul fluture.

Fig. nr. 16. Repartizare răspunsuri la întrebarea nr.5 din ancheta propusă

La întrebarea nr. 6 Aveți cunoștințe despre cât de benefică este tonifierea în activitatea dumneavoastră?, 70% au răspuns chestionarului cu Da, 20% cu Parțial , și 10% cu Nu.

Fig. nr. 17. Repartizare răspunsuri la întrebarea nr.6 din ancheta propusă

La intrebarea nr.7, Dacă ar fi să alegeți dintre toate mijloacele de recuperare ați alege recuperarea specifică prin înot? 60% au răspuns chestionarului ca fiind benefică recuperarea prin înot, 30% sunt de acord parțial, iar 10% nu consideră această metodă benefică.

Fig. nr. 18. Repartizare răspunsuri la întrebarea nr.7 din ancheta propusă

La întrebarea nr.8, Reprezintă un mijloc de relaxare recuperarea prin înot? 90% au răspuns ca fiind benefică recuperarea prin înot, 10% sunt de acord pațial, iar 0% nu consideră această metodă benefică.

Fig. nr. 19. Repartizare răspunsuri la întrebarea nr.8 din ancheta propusă

IV.2. Interpretarea rezultatelor

Informatiile prezentate evidențiază faptul că recuperarea kinetoterapeutică poate influiența în mod favorabil recuperarea post imobilizare a articulatiei umarului prin mijloace specifice înotului terapeutic.

Diferențele înregistrate între testările inițiale și finale stau ca dovadă în sprijinul celor menționate mai sus. Conform informațiilor obținute se poate afirma că mijloacele de recuperare prin mijloace specifice înotului terapeutic aduce un aport substanțial în tonifierea articulației și musculaturii afectate.

Datele obținute în urma metodelor de explorare și evaluare, au fost grupate și întabelate. S-a realizat analiza rezultatelor fiecărui subiect invidual, rezultatele obținute sunt realizate în acest capitol. Analiza acestor rezultate sunt consemnate în tabele, scotând în evidență evoluția fiecăruit subiect invidual.

Fig. nr. 20. Tabel de analiză pentru chestionarul de durere

Fig. nr. 21. Reprezentare grafică a tabelului din fig. nr.20

Fig. nr. 22.1. Bilanțul articular la nivelul articulației umărului

Fig. nr. 22.2. Bilanțul articular la nivelul articulației umărului în urma mișcării de flexie

Fig. nr. 22.3. Bilanțul articular la nivelul articulației umărului în urma mișcării de extensie

Testarea functională specifică umărului (Balint T., 2007, 83)

a) Testul abducției umărului:

Subiectul abduce umărul sau examinatorul îl abduce pasiv, în așa fel încât palma sau antebrațul subiectul să îi stea pe cap. Deoarece testul este folosit pentru pacienții care prezintă dureri de cauză nervoasă, dacă această mișcare scade durerea, înseamnă că testul este pozitiv și avem de a face cu o problemă la nivelul coloanei cervicale, cum ar fi: herniere a discului intervertebral, compresia venelor epidurale, compresia unei rădăcini nervoase.

b) Sindromul de defileu toraco-brahial:

Subiectul face o inspirație profundă, duce capul în extensie, iar examinatorul îi duce intreg membrul superior de partea afectată în extensie maximă. Se compară pulsul radial din această poziție cu cel din poziția anatomică. Dacă este diminuat inseamnă că testul este pozitiv.

CAPITOLUL 5 – CONCLUZII

Tonifierea musculară reprezintă un obiectiv de recuperare plăcut prin mijloacele înotului terapeutic. În contact cu apa, programele de recuperare au mai multă accesibilitate, absența gravitației fiind un factor motivant asupra acestui lucru. Se pot realiza mișcări complexe, care, în mod normal, pacientul nu le poate face înafara apei. Totuși, trebuie făcut cu atenție programul de tonifiere, în așa fel încât pacientul să nu fie suprasolicitat sau obosit.

Comparând rezultatele obținute de pacientul C.P., se pot observa modificări vizibile asupra tonicității musculaturii afectate, mișcările articulației scapulo-humerale fiind aproape de valoarea lor normală dinaintea producerii traumatismului. Programul de tonifiere prin mijloacele înotului terapeutic s-au dovedit eficiente, atât din punct de vedere fizic, cât și din punct de vedere psihic, pacientul arătând o parte comunicativă mult mai activă la finalul programului de tonifiere.

Înotul terapeutic s-a dovedit a fi o metodă eficientă de tonifiere musculară, nu doar în cazul musculaturii umărului stâng. Toate grupele musculare s-au dovedit a fi mult mai tonifiate în urma înotului terapeutic, ceea ce dovedește eficiența metodelor de recuperare specifice hidrokinetoterapiei.

Pe lângă recuperarea fizică, înotul terapeutic s-a dovedit a avea efecte pozitive asupra psihicului pacientului, această metodă de recuperare fiind foarte folosită și în combaterea stresului, sedentarismului și în eliminarea durerii.

ANEXE

Stimați kinetoterapeuți!

În scopul tonifierii musculare post imobilizare a articulației umărului prin înot terapeutic, vă propun să răspundeți la următoarele întrebări.

Bifați cu “X” varianta de răspuns pentru care optați.

1. Considerați că prin înot terapeutic se poate tonifia musculatura umărului?