Studiu Privind Stima de Sine Si Agresivitatea la Adolescentii Institutionalizati Si Cei din Familii Organizate

=== c4e735df56d58c420e8af12a666225338780d245_93464_1 ===

FACULTATEA

SPECIALIZAREA

STUDIU PRIVIND STIMA DE SINE ȘI AGRESIVITATEA LA ADOLESCENȚII INSTITUȚIONALIZAȚI ȘI CEI DIN FAMILII ORGANIZATE

PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENTĂ

2017

FACULTATEA

STUDIU PRIVIND STIMA DE SINE ȘI AGRESIVITATEA LA ADOLESCENȚII INSTITUȚIONALIZAȚI ȘI CEI DIN FAMILII ORGANIZATE

PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENTĂ

2017

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP.1.DELIMITĂRI CONCEPTUALE ALE STIMEI DE SINE ȘI AGRESIVITĂȚII………1

1.1.Sine și stima de sine …………………………………………………………………………1

1.1.1.Raportul între stima de sine și conceptual despre sine …………………………………..4

1.1.2.Impactul conceptului despre sine în geneza stimei de sine …………………………………4

1.1.3.Corelația dintre dimensiunea și stima de sine versus identitatea de sine………………… 6

1.1.4.Formarea imaginii de sine………………………………………………………………… 6

1.1.5.Apariția și evoluția stimei de sine în mediul familial ………………………………………7

1.1.6.Stima de sine crescută…………………………………………………………………………………. 8

1.1.7.Stima de sine scăzută …………………………………………………………………………………………8

1.2. Agresivitatea adolescenților ca fenomen social ……………………………………………………….10

1.2.1.Manifestări condiționate de atitudini perturbate în urma agresiunii ……………………….12

1.2.2.Actul de educație suport real împotriva agresivității la adolescenții instituționalizați 14

CAP .2.PARTICULARITĂȚI ALE DEZVOLTĂRII ADOLESCENȚILOR ………………15

CAP. 3. PROBLEMELE ADOLESCENȚILOR INSTITUȚIONALIZAȚI……………………..20

3.1.Impulsivitatea – impactul negativ asupra performanțelor

școlare ale adolescenților ………………………………………………………………………………………20

3.2. Părinți vinovați și adolescenți victime…………………………………………………………….. 26

3.2. Cauzele și efectele instituționalizării ………………………………………………………27

3.3.Efecte negative……………………………………………………………………………………………..32

3.3.1.Efecte pe termen scurt ………………………………………………………………………………………….32

3.3.2.Efecte pe termen lung …………………………………………………………………………………………..33

CAP. 4.ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII……………………………34

4.1.Scopul dercetării …………………………………………………………………………………………..34

4.2. Obiectivele si ipotezele cercetarii ……………………………………………………………………35

4.2.1.Obiectivele sfecifice …………………………………………………………………………………………..35

4.3.Ipoteza lucrării …………………………………………………………………………………………..36

4.4.Metodele de cercetare………………………………………………………………………………………….. 37

4.5.Descrierea loturilor …………………………………………………………………………………………..38

4.6.Desfășurarea cercetării …………………………………………………………………………………………..39

4.7.Instrumentele utilizate pentru colectarea datelor …………………………………………….39

4.8.Etapele cercetării …………………………………………………………………………………………..43

CAP. 5.REZULTATE ȘI DISCUȚII………………………………………………………………………….. 44

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………… 58

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………… 59

INTRODUCERE

A călăuzi un copil prin anii adolescenței este o încercare complexă ,în care cei mai mulți părinți din zilele noastre întâmpină dificultăți deoarece din aproape toate punctele de vedere,an de an,situația adolescenților devine tot mai critică,atunci când implicarea părinților este insuficientă sau inexistentă.

Casele de copii ocupă un loc important în sistemul educației sociale pentru adolescenții instituționalizați.Aceste instituții de reabilitare –educare au rolul de a înlocui familia ,pentru a crea condiții în care Adolescentul,lipsit de atenția și dragostea maternă ,s-ar dezvolta normal .

Această lucrare ,dedicată analizei studiului în ceea ce privește stima de sine și agresivitatea la adolescentii institutionalizati comparativ cu adolescenții din familiile organizate ,reflectă problemele principale ale dezvoltării copiilor în instituțiile specializate ,atiudinea statului față de ei precum și diferențele și specificul privind instruirea și educarea acestor copii,depistarea precoce a deficiențelor în dezvoltare și multe alte probleme a căror rezolvare depinde de mediul familial și social în care ajunge copilul și competența specialiștilor care lucrează cu aceștia.

Aceasta se vrea a fi deopotrivă un remember pentru ca ceea ce a fost să nu se mai repete și deasemenea este o pledoarie pentru militarea îmbunătățirii condițiilor psihosociale pentru adolescenții instituționalizați,cât și pentru integrarea lor în societate la vârsta majoratului,desființarea barierelor psihologice impuse prin mentalități care trebuie depășite .

Lucrarea STUDIU PRIVIND STIMA DE SINE ȘI AGRESIVITATEA LA ADOLESCENȚII INSTITUȚIONALIZAȚI ȘI CEI DIN FAMILII ORGANIZATE tratează o temă de actualitate deoarece prezintă o incursiune amplă în sinteza unor investigații prezentate în literatura de specialitate în ceea ce privește adolescenții instituționalizați și particularitățile personalității acestora deoarece casele de copii au ocupat și ocupă un loc important în sistemul educației sociale indiferent de vârstă până la adolescență când ,ca adulți sunt obligați să părăsească sistemul .

Literatura de specialitate dezvoltă pe larg ideile a numeroși autori care sunt de părere că instituționalizarea se va asocia cu o serie de caracteristici negative cu repercursiuni asupra personalității și conduitei adolescenților,viitori adulți , a căror creștere și dezvoltare nu are loc în aceleași condiții ca în cazul copiilor crescuți și educați în familii .

Lucrarea oferă un volum impresionant și inedit de informații care se adresează atât consilierilor și psihologilor , cât și tutror celor care sunt implicați în activitatea de îngrijire și recuperare și, în egală măsură, studenților de la psihologie întrucât aici sunt abordate o paletă largă de manifestări patologice, care oferă o bogată documentare teoretică și practică despre unele aspecte mai puțin dezvoltate în literatura de specialitate în ceea ce privește adolescenții din orfelinate .

Un alt aspect care trebuie menționat este faptul că lucrarea de față are un caracter unicat sub aspectul abordării inedite a metodelor de culegere a datelor din literatura de specialitate fiind structurată în 5 capitole .

Partea finală,este complexă prin analiza și încheie lucrarea dar prezintă rezultate , discuții și o serie de concluzii susceptibile ce oferă o analiză pertinetă asupra rezultatelor obținute .

Bibliografia este vastă și de actualitate și acoperă toate capitolele din lucrare dând acestei lucrări calitatea de a fi prezentată la sesiunea de licență din anul 2017

Motivele cercetării

Motivul acestei lucrări este :

●Studiul vizând incidența, și evaluarea tuturor posibilităților de a face o comparație între adolescenți din orfelinate șiu adolescenții crescuți și educați în mediul familial ,dar și realizarea evaluării inițiale și prelucrarea statistică a rezultatelor obținute;

●Gruparea procedeelor și a mijloacelor utilizate în consilierea adolescenților din orfelinate ;

●Analiza diferențelor între datele de referință, existente în literatura de specialitate și cele efectuate în cadrul acestui studiu.

=== c4e735df56d58c420e8af12a666225338780d245_93464_2 ===

CAPITOLUL 1

DELIMITĂRI CONCEPTUALE ALE

STIMEI DE SINE ȘI AGRESIVITĂȚII

1.1.Sine și stima de sine

Pentru a dezbate pe larg tema propusă,trebuie făcută o scurtă incursiune în fundamentarea teoretică a stimei de sine și agresivității ,pentru a observa importanța acestora în viața adolescenților deoarece în sensul de față conceptul de sine este echivalent cu cel de Eu. Eul este partea din noi de care suntem imediat conștienți. Dacă imaginea de sine este o dimensiune descriptivă a personalității (este modul în care o persoană se descrie pe ea insăși, modul în care cineva se gândește că este) stima de sine sau respectul de sine este o dimensiune evaluativă a personalității (care ne arată cât de mulțumiți suntem de imaginea de sine sau cât de mult ne place propria persoană).

Imaginea de sine răspunde la intrebarea: Cine sunt eu și ce pot să fac?. Ea este un filtru prin care oamenii percep realitatea, de exemplu unele persoane vor reține doar eșecurile și vor atribui succesele întâmplării, menținându-și astfel o imagine de sine negativă.

Stima de sine se referă la modul în care ne autoevaluăm, la cât de buni ne considerăm comparativ cu ceilalți sau cu propriile noastre standarde, ea exprimă măsura în care ne acceptăm sau ne aprobăm pe noi înșine.

Tiparele stimei de sine apar foarte devreme, încă din copilarie; atunci când copilul încearcă- greșeste, încearcă din nou, greșeste din nou iar în cele din urmă reușește, el își dezvoltă idei despre sine și despre propriile sale capacități.

In același timp își creează o concepție despre sine bazată pe interacțiunile cu ceilalți oameni. In acest context, părinții au rolul esențial de a ajuta copilul să-și dezvolte o autopercepție realistă și sănătoasă.

In general, dacă mediul acționează stabil, organizat și asigură satisfacerea trebuințelor legitime ale copilului, conduita acestuia are șanse să fie corectă; dacă însă copilăria se desfășoară în cadrul unui mediu necorespunzator, încărcat de privațiuni și ostilități, de dispreț și tiranie, lipsit de afecțiune, copilul poate intra în așa zisul conflict de adaptare, ce se traduce printr-o atitudine protestatară în fața oricărei rezistente, opoziții sau interdicții.Stima de sine mai poate fi definită și drept o combinație între sentimentul propriei capacități și sentimental de a fi iubit.

Astfel, un tânăr mulțumit de propriile sale realizări, dar care nu se simte iubit, poate eventual să dezvolte o stimă de sine redusă, ca de altfel si tânrul care se simte iubit, dar este ezitant în privința propriilor sale abilități.

Stima de sine nu trebuie confundată cu sentimentul de superioritate (autosuficiență) deoarece prima este caracterizată prin realism, iar cea de a doua prin supraevaluarea sinelui.

În anul 1932 , Karl Jung, în una din lucrările sale spunea că nimeni nu poate forma prin educație personalitatea pe care el însuși nu o are. Și nu copilul, ci numai adultul poate ajunge să aibă personalitate, rod pe deplin maturizat al realizărilor unei vieți trăite cu acest scop.

Căci formarea personalității nu presupune nici mai mult nici mai puțin decât dezvoltarea optimă a unei ființe individuale, particulare, în toată deplinătatea sa. In nici un caz nu trebuie să uităm ce număr nesfârșit de condiții trebuie să fie îndeplinite aici. Este nevoie aici de toată viața unui om, cu toate aspectele sale biologice, sociale și psihologice.

Personalitatea înseamnă realizarea perfectă a specificului înnăscut unei ființe vii particulare. Personalitatea e o înfăptuire a celui mai mare curaj de a trăi, a afirmării absolute a ființării individuale și a adaptării celei mai reușite la ceea ce e universul a dat, cu condiția maximei libertăți a deciziei proprii. Stima de sine reflectă cât de mult valorăm în proprii ochi, exprimă sentimentele față de noi înșine ca persoane , altfel spus, atitudinea favorabilă sau nefavorabilă față de noi. (C.G. Jung , 2008, pg.83)

Deci o persoană care se descrie pe sine mai degrabă în termeni pozitivi va avea o imagine de sine pozitivă și un nivel ridicat al stimei de sine, în timp ce o descriere în termeni predominant negativi a propriei persoane exprimă o imagine de sine negativă și un nivel scăzut al stimei de sine( Mihai Golu ,2006,pg.278).

William James, unul din fondatorii psihologiei științifice, printre alte multiple contribuții la studiul eu-lui, a fost și un pioner al analizei psihologice a stimei de sine.Scrierile sale conțin cel puțin două mari definiții ale acesteia, definiții care-și păstrează relevanța și până astăzi.Definiția matematică :conform unei definiții , stima de sine este rezultatul unei fracții în care la numărător avem succesele obținute iar la numitor aspirațiile sau pretențiile inițiale (James, 1890 / 1950).

Chiar psihologi luminați, materialiști, ca Freud ne dau o idee foarte neplăcută despre culisele și abisurile psihice latente ale naturii umane. De aceea, să pledezi în favoarea dezvoltării personalității e deja, în sine, o faptă aproape îndrăzneață.

Dar spiritul uman e plin de  stranii contradicții. Inițiativa dezvoltării personalității este de fapt un act temerar, lipsit de popularitate, o deviere antipatică de la drumul comun, o excentricitate egoistă de eremit, judecind după impresia celui ce o privește din exterior.În privința personalității Jung și-a elaborat propriile teorii printre care explorarea tipurilor de personalitate. (C.G. Jung , 2008, pg.84)

După Jung, există două tipuri de bază de personalitate care alternează în mod echilibrat, la indivizii normali: extrovertită și introvertită.El deosebește patru funcții ale conștiinței.Stima de sine instabilă prezintă sentimente și momente raportate la propriul eu care sunt supuse unor fluctuații de scurtă durată determinate de dinamica internă sau externă

Cercetările recente care au dus la identificarea diferitor varietăți ale stimei de sine șiindică faptul că este insuficient să cunoaștem dacă cineva are o stimă de sine idicată sau scăzută: natura acesteia poate fi diferită, implicând diferite funcționări ale psihismului.

Acest aspect este important deoarece majoritatea studiilor teoretice sau aplicative apelează pentru măsurarea stimei de sine globale la scala stimei de sine propusă de Rosenberg (Self Esteem Scale; Rosenberg, 1965).

Ea măsoară stima de sine globală, indicând dacă o persoană are o stimă de sine scăzută sau ridicată . Or,după cum s- a văzut anterior, a ști doar acest aspect al stimei de sine nu este suficient.În unele cazuri o stimă de sine ridicată maschează o depreciere interioară cunoscută (stima de sine defensivă) sau necunoscută (stima de sine implicită) persoanei în cauză.În același timp, o stimă de sine ridicată se poate datora unor cauze diferite –  poate fi rezultatul unei performanțe obținute sau al unei evaluării externe (stima desine contingentă).

De asemenea, stima de sine măsurată poate să fie afectată de evenimentele unei zile (stima de sine labilă). În final, oamenii pot avea o stimă de sine care este foarte greu de măsurat datorită fragilității și vulnerabilității acesteia (stima de sine instabilă).Toate aceste distincții, varietăți sau componente ale stimei de sine nu sunt neapărat contradictorii.

Concluzionând, ar fi corect să ne întrebăm în ce măsură stima noastră de sine este defensivă, contingent și nu dacă avem sau nu avem o stimă de sine defensivă ,contingentă, etc.Stima de sine are la bază o sumă de credințe și sentimente pe care le avem față de persoana noastră sau față de propriile noastre percepții. Modul în care ne definim ne influențează motivațiile, atitudinile, comportamentele și ne afectează adaptarea emoțională.( Mihai Golu , 2010,pg.153)

1.1.1.Raportul între stima de sine și conceptual despre sine

Unii autori, consideră conceptul despre sine ca fiind mai inclusiv, astfel încât dimensiunile eu-lui – cognitivă, afectivă și comportamentală, sunt văzute ca părți ale acestuia (de exemplu, Robinson și Shaver, 1991).

Altfel spus, conform acestui punct de vedere, stima de sine – componenta afectivă a eu-lui – este o parte a conceptului despre sine.Recent se observă o tendință, la care ne raliem de a regândi raportul dintre stima de sine și conceptul despre sine ca fiind componente sau dimensiuni separate ale eu-lui.

Conform opiniei exprimate de Robinson și Shaver (1991) cognițiile despre eu(cuprinse în conținutul conceptului despre sine) pot influența sau nu stima de sine.De exemplu, convingerea de a fi un mare cântăreț poate fi regăsită în conceptul despresine fără însă a avea careva tangență cu sentimentul valorii eu-lui.

Atunci când cineva este depresiv pe motivul că nu are o voce extraordinară implică impactul stimei desine, la fel ca și comportamentul de a sări de la înălțimea unui bloc cu 18 etaje pentrua pune capăt umilinț ei cauzate de un atare defect. (Ruxandra Rășcanu , 2008, pg.55

1.1.2.Impactul conceptului despre sine în geneza stimei de sine

Modelele teoretice recente ce încearcă o integrare a atitudinilor și afectivități ( Frijda, 1986; Lazarus, 1984; Weiner, 1986) ne pot oferi o perspectivă a evoluției stimei de sine determinată de procesele cognitive.Mai întâi gândim dacă suntem sau nu într-un anume fel (emitem aprecierilesau judecățile de genul sunt atractiv sau respingător sau sunt inteligent sau greu de cap), apoi astfel de gânduri declanșează o reacție afectivă negativă sau pozitivă

În măsura în care astfel de reflecții ajung să acopere o bună parte din atributele personaleconceptul stima de sine este cel care se potrivește pentru a surprinde rezultatul afectiv al acestora.

În timp, consistența unor astfel de momente de auto-reflecție rezultă într-un fundal afectiv pozitiv sau negativ care este ușor accesat – deja în lipsa judecăților care l-au generat – ori de câte ori atenția subiectului este direcționată,din exterior sau din interior , asupra propriului eu.

Astfel de concepte ca încrederea însine (self-confidence) sau evaluarea fizică (body-esteem) reprezintă și ele aspect evaluative însă, primul este preponderent cognitiv în timp ce cel de-al doilea se referă la o stimă de sine specific.Trebuie menționat faptul că :

●oamenii se evaluează pe o paletă largă de dimensiuni care diferă în

relevanță personal

●stima de sine poate lua forma unei auto-evaluări globale sau a unei auto-evaluări specifice;

●stima de sine global se referă la măsura în care individul se place, se valorizează și se acceptă pe sine (Rogers, 1951);

●stima de sine este diferită de încrederea în sine: prima trimite la afectivitate, ceade-a doua la cognție;

●persoanele cu stima de sine ridicată nici pe departe nu sunt la fel: unii sunt cu o stimă de sine defensivă fiind motivați de obținerea și menținerea aprobări socialeîn timp ce ceilalți sunt relativ calmi în fața unui eșec oarecare;

●stima de sine are o componentă, o parte care este conștientă (stima de sine explicită) și una ascunsă, inconștientă, necunoscută subiectului însăși (stima desine implicit);

●stima de sine a unor persoane este puternic determinatăde atingerea

unor obiective, conformarea cu anumite standarde și expectanțe;

●stima de sine poate fluctua în funcție de cursul evenimentelor auto-evaluative și chiar oscila în intervale foarte mici de timp;

●diferitele aspecte ale stimei de sine nu sunt neapărat contradictorii ci mai curând complementare;

●indiferent de care ar fi motivele esențiale ale existenței stimei de sine ea esteindispensabilă pentru auto-reglare: pentru planificarea, monitorizarea și corectarea comportamentului;

●practicile educative și mediul familial sunt deosebit de importante pentru educarea unei stime de sine adaptate vieții sociale și realizării individului;

●conceptul despre sine și stima de sine sunt două dimensiuni diferite ale euluisocial: uneori legătura între acestea este foarte slabă, alteori este deosebit de puternică însă ele rămân în arhitectura eului social ca realități intrapsihice distincte;

●conceptul despre sine se află la baza apariției și evoluției stimei de sine globale.

1.1.3.Corelația dintre dimensiunea și stima de sine versus identitatea de sine

Este nucleul persoanei (și personalității) noastre, partea accesibilă cea mai profundă din noi, criteriul existenței și identității noastre, și rezidă în simțul sau parerea pe care îl avem despre noi inșine.A lăsa deoparte acest pivot al existenței noastre, al personalității noastre, echivalează cu păstrarea învelișului și aruncarea conținutului.

Chiar dacă elemente personalitații noastre se pot schimbă, identitatea Eului are continuitate pentru a permite funcționarea normală a ființei noastre. Conceptul de sine este complex și profund. Această complexitate a oferit nenumarate moduri de abordare a problematicii sinelui, respectiv a stimei de sine.Voi prezenta câteva dintre aceste abordări, pe care le consider cele mai importante dar și cele mai relevante . (Mihai Golu, 2008, pg.96)

1.1.4.Formarea imaginii de sine

Experiențele din timpul copilăriei au un rol esențial în dezvoltarea imaginii de sine. Astfel, succesele și eșecurile din copilărie, precum și modalitățile de reacție ale părinților la acestea, definesc imaginea pe care o vom avea despre noi. Atitudinea părinților, profesorilor, colegilor, fraților, prietenilor, rudelor, contribuie la crearea imaginii de sine a viitorului adult.

De exemplu, etichetările negative repetate nu ești bun de nimic, ești un prost, vor induce tânărului neâncredere în propria persoană, creându-i acestuia o imagine de sine negativă, pe câtă vreme dacă unui tânăr i se repetă că este inteligent și capabil, acesta va ajunge să creadă acest lucru, integrându-l ca parte a imaginii de sine. (Mihai Golu, 2008, pg.97)

Interacțiunea mamă-copil poate influența imaginea de sine, generând o imagine de sine pozitivă, care se menține și la vârsta adultă, în cazul în care a fost o relație bazată pe empatie, căldură și încredere; în timp ce o privare a copilului de relația maternă sau o relație conflictuală, agresivă cu mama poate genera o imagine de sine negativă .

Cercetările efectuate au demonstrat că experiențele din copilărie care dezvoltă viitorului adult o stimă de sine înaltă sunt: încurajarea, lauda, respectul, să fie ascultat, să i se acorde atenție, să fie îmbrățișat.

Experiențele din copilărie care determină o stimă de sine scăzută sunt: critica, ignorarea, ridiculizarea, standardele exagerate din partea părinților, comparațiile frecvente între frați.Variațiile în sens pozitiv sau negativ au efecte profunde (și cu greu sau deloc modificăbile) asupra persoanei.( Mihai Golu, 2008, pg.97)

1.1.5.Apariția și evoluția stimei de sine în mediul familial

Apariția stimei de sine parcurge o cale similară cu cea a conceptului de presine. Primele autoevaluări sunt evaluările pe care le învățăm de la părinți.Prima și cea mai hotărâtoare influență exercitată asupra formarea stimei de sine globale aparține părinților.

Coopersmith a realizat un studiu celebru punând în evidență modul în care mediul familial și tehnicile de educare influențează stima de sine al tinerilor. În urma analizei datelor obținute de la tineri și părinți s-a constat că părinții tinerilor cu stimă de sine ridicată de cele mai multe ori au manifestat următoarele atitudini și comportamente educative :

a.Au fost factori, înțelegători și implicați în problemele tânărului tratându-l cu seriozitate și manifestând interes neprefăcut pentru acesta;

b.Au manifestat preferință pentru un model non-coercitiv de disciplină (de exemplu, lipsirea de privilegii și izolarea) de regulă analizând cauzele comportamentului necorespunzător și explicând tânărului nocivitatea acestuia.

Cercetările recente au demonstrat că unele caracteristici sunt implicate și în  stabilitatea stimei de sine la individ. De exemplu, tinerii cu stima de sine instabilă au indicat frecvent faptul că apropiații lor sunt critici, manifestă  control psihologic prin apelarea la tehnici de inculpare a vinei, nu remarcă comportamentele pozitive, nu manifestă aprobare sau afectivitate, nu petrec timpul antrenați într-o activitate comună . (Kernis, Brown și Brody, 1997).

1.1.6.Stima de sine crescută

Tânărul cu stimă de sine crescută are încredere în el, este mulțumit și se acceptă așa cum este necondiționat. Este încrezător în forțele proprii, își atribuie succesele și consideră nereușitele ca fiind trecătoare. Este dispus să-și recunoască greșelile și să învețe din ele.Acceptă critica mai ușor și, chiar dacă uneori se îndoiește de propria persoană, în majoritatea timpului se simte bine cu el însuși fiind conștient de propria valoare.

O caracteristică importantă a tânărului cu stimă de sine crescută evidențiază anumite aspecte pozitive :●Va fi cooperant și va urma reguli ;●Îsi va controla comportamentul ;●Își va susține propriile idei.

1.1.7.Stima de sine scăzută

Un concept de sine negativ, este, dimpotrivă, unul de rejectare, de non-valoare, de neapreciere și este cazul tânărului căruia nu i s-a arătat dragoste și apreciere sau afecțiune (atenție – fără legătura cu modul în care a fost îngrijit sau hrănit).Imediat după depășirea momentelor tânărul continuă drumul în desăvârșirea sa ca persoană, căutându-și sensul existenței.

Se dezvoltă astfel un sentiment de omnipotența, de iubire de sine fără limite ceea ce numim narcisism. In acest moment începe să se confunde acest narcisim (dealtfel sănătos așa cum este el descris aici) cu ceea ce numim în limbaj comun încredere în sine. Este momentul în care tânărul face diferența între sine ca persoana și ceilalți.

Dacă a dobândit încredere în sine, în posibilitățile, puterile și limitele lui va învăța să se respecte ca persoana, așa cum îi va respecta și pe ceilalți ca persoane și va înțelege valoarea pe care o are ca ființă unică și pe care o poate dezvolta spre nivelul (potențialul) ei maxim. In acest proces de autocunoastere și de autodelimitare tânărul se diferențiază atât psihic dar și fizic, încheind cu identificarea de gen și rol (află cărui sex îi aparține și care este comportamentul normal pentru acest sex și între sexe). ( Mihaela Minulescu , 2009, pg.39)

Tânărul cu stimă de sine scazută este posibil să ocolească sau să refuze situațiile care-l pun în fața unor noi încercări; adesea, acesta vorbește negativ despre sine: Nu vo idori niciodată să fac decât ceea ce vreau eu….. ;Ce contează Oricum nu-i pasă nimănui de mine, etc. (Mihaela Minulescu , 2009, pg.39)

Astfel de tinerii prezintă în cele mai multe cazuri o toleranță scăzută la frustare, renunță ușor sau așteaptă ca alții să le rezolve problemele. Acești tineri au tendința să fie autocritici și se autodezamăgesc cu ușurință; orice eșec temporar și minor este privit ca fiind permanent și de nesuportat, fiind însoțit de pesimism. Caracteristicile tânărului cu stima de sine negativă este :

●Este convins că nu poate să fac nimic bine;

●Știe că nu v-a reuși niciodată de unul singur;

●Este ferm convins că unei anumite persoane nu o să-i placă ceea ce el vrea să spună sau să facă ;

●Este mereu irascibil,nervos,nemulțumit;

●Se integrează greu ,nu își îndeplinește îndeajuns sarcinile,este mereu încruntat,nu comunică,este mereu critic;

●Are tendința că niciodată nu își poate spune opiniile;

●Este dezinteresat ;

●Este negativist, poate chiar depresiv și anxios.;

Stima de sine la un tânăr se construiește și se consolidează treptat, ca rezultat al influenței unor factori precum:

●gradul în care se simte tânărul, apreciat și iubit de persoanele care au importanță importanță din viața lui;

●modul în care se vede pe sine, imagine deseori imprimată de atitudinea persoanelor dragi lui;

●capacitatea sa de a realiza ceva prin forțe proprii, primii pași spre independență, încrederea că poate finaliza un lucru singur, când poate spune mândru;

●maniera în care relaționează cu persoanele din jur;

Există cinci aspecte cheie de care depinde starea emoțional-afectivă și succesul tânărului: conștiința de sine, gestionarea stărilor de spirit, motivația, empatia și abilitățile sale sociale. Conștiința de sine este abilitatea de a-ți înțelege propriile stări, gânduri și sentimente, puncte forte și slăbiciuni, plusuri și minusuri.

Tânărul are nevoie să știe că, uneori, este normal să aibă emoții negative cărora trebuie să le facă față în mod pozitiv, să nu reacționeze exagerat în situații neplăcute și să înțeleagă că nu este sarcina altor persoane sa îi rezolve problemele.Altfel, riscă să se deprime, să devină anxios, să se comporte agresiv etc. .( Mihaela Minulescu , 2009, pg.40)

1.2. Agresivitatea adolescenților ca fenomen social

Cei din domeniul administrațiilor sociale, de ajutor medical , pedagogii( atât din școlii cât și din cadele de copii) , profesorii, medicii, psihologii și pediatrii, în munca lor de zi cu zi întâlnesc adolescenți victime, supuși unei lipse de îngrijire, unor agresiuni fizice.

Totodată, ei pot întâlni și părinți care ei înșiși au mari probleme de tip psihologic sau social.Prin amploarea și prin gravitatea sa, problema adolescenților neglijați sau abandonați nu mai poate fi trecută sub tăcere și reprezintă în prezent obiectul a numeroase cercetări ce se interesează mai ales de dimensiunile psihopatologice, instituționale și etice.

Sunt solicitate diverse ramuri ale sociologiei: sociologia medicală sociologia devianței, a mentalităților etc.Dorința de a avea un copil variază de la un părinte la altul: de a rămâne însărcinată, de a avea un băiat, o fată sau de a avea un copil cu partenerul său, de a trece peste o neânțelegere, înlocuirea unui copil pierdut etc.

Dincolo de aceste considerente, ar trebui conștientizat de fiecare persoana, că familia joacă un rol important atât în dezvoltarea normală cât și în apariția de condiții psihopalogice. De amintit astfel de tulburările psihosomatice precoce, bâlbâială, psihoză a copilului, problema carenței afective, copii victime ale neglijării fizice , psihice și emoționale.

Secole de-a rândul, copilul a fost o victimă frecventă a relelor tratamente, mult mai des decât azi. Abandonul era o practică frecventă, iar plasamentele de îngrijire a copiilor abandonați cunoșteau o mortalitate crescută.

Manifestarea agresivității în rândul adolescenților instituționalizați , după o perioadă lungă de tăcere, prin frecvența și creșterea constantă ,devine o adevărată problemă a societății.Repulsia legitimă pentru delațiune nu trebuie totuși să ducă la ascunderea suferințelor, după cum respectul față de viața privată nu trebuie să servească drept pretext pentru inacțiune.

Influența transformărilor socio-culturale (creșterea numărului de copii abandonați în casele de copii, creșterea familiilor monoparentale, accelerarea cadrului de viață: stres, oboseală, izolare etc.) sunt doar unele din cauzele creșterii numărului acestor adolescenți considerați agresivi .

Definiția adolescentului agresiv ,dată de dicționarul de Psihologie Larousse este:,,copil agresiv , copil victimă a violențelor sau a unor tratamente blamabile. Adesea alcoolismul, mizeria, locuințe insalubre, tradiția neglijărilor,abandonul în instituțiile statului, stau la originea acestor tratamente condamnabile, dar flagelul poate atinge toate mediile,,. Părinții care își agrsează copiii se simt atât mai culpabilizați cu cât imaginile mamei și tatălui, vehiculate de mass media, sunt supravolarizate.

Pentru a se evita ca aceste persoane să se găsească într-o prea mare izolare și marginalizate, unele ,,școli ale părinților,, au creat, din 1971, în mai multe orașe din Franța, permanențe telefonice la care părinții care nu-și mai suportă copilul ,agresându-l au posibilitatea să-și exprime în mod anonim tensiunea. Serviciile publice au pus și ele la dispoziție un sistem de protecție socială, medico-socială și judiciară.

Agresivitatea afectează un mare număr de adolescenți instituționalizați fără apărare, prin diferite forme de privare. Ea îi afectează, de asemenea și pe adulții care și-au trăit propriile neajunsuri, frustrări spulberate ca părinți. Agresivitatea este un fenomen complex și întotdeauna generator de durere, ce necesită o descriere amănunțită.

Există o nevoie de a clarifica conceptul de agresivitate în relație cu abuzul asupra adolescentului, de vreme ce aceste două descrieri sunt adesea interschimbabile. Termenul de agresivitate asupra copilului a fost folosit prima dată pentru a descrie ,,copilul bătut,,Conceptul a fost extins. În ziua de azi, a ajuns să fie folosit pentru toate formele de agresivitate, nu doar pentru agresivitatea fizică dar și agresivitatea verbală.

Folosind cuvântul agresivitate, se face referire la părinți sau persoane care îngrijesc copilul dar agresându-l într-un asemenea grad încât starea sănătății sale fizice și/sau emoționale precum și dezvoltarea sa, sunt în pericol.Definiția copilului agresat dată de ODAS (Observatorul Național al Acțiunii Sociale Descentralizat) este: ,,Copilul agresat este cel care este victima agresiunilor grele, cu consecințe grave asupra dezvoltării sale psihice și psihologice,,.

1.2.1.Manifestări condiționate de atitudini perturbate în urma agresiunii

Sub aspectul tabloului clinic,devierile de conduită,în rândul adolescenților instituționalizați, datorate agresiunii sunt foarte diverse.Între cele mai frecvente se pot aminti instabilitățile psihomotorii ca fuga,vagabondaj, conduite depresive sau o frontă de opoziționism.

De obicei , a agresa un adolescent creează mult mai repede situații defavorabile din punct de vedere educativ decât le creează decesul ,deoarece în cazul unei agresiuni ,înlocuitorul părintelui absent este cel mai adesea elementul unui adulter sau o persoană grăbită să coabiteze.

Cei care educă sau au în grijă adolescenți nu încadrează totdeauna disciplinarea acestora între regulile de comportament social.Literatura de specialitate menționează faptul că atitudinile parenterale perturbate de agresarea adolescenților,se întâlnește într-un număr variat de situații.

Dacă educația morală în familie este o problemă legată de personalitatea părinților,atunci trebuie recunoscut faptul că neajunsurile ,la o parte din familiile adolescenților agresați ,sunt atât de mari ,încât nici nu se poate vorbi de preocupări educative.

Ambianța sufocantă a căminului prin inegalitatea de atitudini între părinți,sau între părinți și bunici,dezorientări în personalitatea soților,relațiile deficitare cu vecinii,insuficienta integrare a familiei în viața socială constituie tabloul unui mediu nefavorabil dezvoltării normale a adolescenților .

Consecințele acestor realități sunt cu atât mai grave ,cu cât prin natura lucrurilor, cea mai mare perioadă din viața lor preșcolarii se află sub influența caracterului celorlalți membrii ai familiei și în primul rând al părinților lor Efectele unei agresiuni se reflectă în sentimentul de insatisfacție ,de lipsă de stabilitate și securitate a adolescenților,ducând la înclinații permisive pentru depresii și stări anxioase.Aceste manifestări prejudiciează treptat echilibrul dintre adolescenți și mediul social facilitând inadaptarea lor morală prin devieri caracteriale .

În această privință este util de cunoscut mecanismul psihofiziologic prin care acționează conflictele dintre adulți ,ca situație traumatizantă cronică,asupra dezvoltării psihice a adolescenților.

Acest mecanism are numeroase implicați socio-pedagogice legate de capacitatea de reflectare a psihicului adolescenților și în mod special a adolescenților instituționalizați.

Conflictele în sine ale părinților variind de la simple neânțelegeri cronice ,de uzură,la paroxisme de agitație (scandaluri manifestate,injurii grave,bătăi ) își au evident importanța lor în determinarea intensității reacției afective a adolescenților fie că sunt instituționalizați fie că sunt în familie.

Prin amploarea și prin gravitatea sa, problema adolescenților agresați de un adult , nu mai poate fi trecută sub tăcere și reprezintă în prezent obiectul a numeroase cercetări ce se interesează mai ales de dimensiunile psihopatologice, instituționale și etice. Trebuie ținut cont de faptul că ,condiționarea de atitudini perturbate de neglijarea are la bază multe asocieri psihologice ,elaborate în funcție de dinamica mediului ,de condițiile de viață și de edcucație ale adolescenților .

Pierderea unei legături semnificative în familie înlocuită de o relație restantă neadecvată stă la originea stresului psihosocial întâlnit tot mai des în rândul adolescenților instituționalizați agresivi.

Balanța emoțională a adolescenților instituționalizați agresivi ,poate fi înclinată nu numai de un șoc puternic,ci și de o serie de distrupții de mai mică intensitate ,care se repetă însă un timp mai îndelungat. Sunt cazuri când vulnerabilitatea la stres a adolescenților instituționalizați agresați de un adult,depinde de factori genetici și psihosociali (fracmentarea relației psiho-sociale ,având efect în comunicarea deficitară și limitată),alienarea socială și personală.

Pierderea reală,mai mult decât cea simbolică,a ambilor părinți sau a unuia dintre ei ,survenită în timpul dezvoltării individului (oricând în timpul copilăriei) constituie un traumatism psihic sever,cu implicații imediate sau tardive asupra dezvoltării intrapsihice.

Chiar dacă părinții sunt pierduți la vârsta deplinei maturități, adolescenții supradimensionează evenimentul,pe care îl investește ca valoare deosebită,mult mai mare decât o pierdere curentă. Familiile cu relații disarmonice constituie și cadrul în care nu pot exista relații normale de comunicare între părinți și adolescenți.

Modul în care adolescenții sunt valorizați de către o societate, se reflectă în preocuparea pe care aceasta o are pentru ca drepturile acestora să fie respectate și implementate în toate domeniile vieții sociale, fie ele publice ori private.

Fenomenul agresivității în rândul adolescenților instituționalizați este un construct social, cu consecințe grave asupra psihicului și personalității acestora ,ce nu aparține doar unei perioade sau unui context social bine determinat.

1.2.2.Actul de educație suport real împotriva agresivității

la adolescenții instituționalizați

Aflat în plină perioadă de creștere și dezvoltate, adolescentul vine în relația de învățământ educație cu experiența sa familiară reprezentată de modelele parentale, relațiile cu frații, anumite tipuri de relații afectiv-emoționale, comunicare, interdicții, libertăți.El intră în contact cu experiențele familiale ale colegilor și cu rigorile progamului școlar precum și cu personalitatea educatorului. De aceea, instituțiile statului sunt privite cu teamă, repulsie de către unii adolescenți. În procesul de educație pedagogul/ profesorul reprezintă modelul care se oferă elevilor și cu care aceștia trebuie să se identifice. Identificarea uneori, este impusă prin violență și-n acest caz apar conflicte, refuzul activității școlare, abandonul, absenteismul.

Dacă modelul este acceptat ca o motivație pozitivă aceasta duce în mod fericit la dezvoltarea valorilor morale ale Supra-Eului adolescenților , interes, atașament.

CAPITOLUL 2

PARTICULARITĂȚI ALE DEZVOLTĂRII ADOLESCENȚILOR

Adolescența este perioada de trecere de la copilărie la vârsta adultă deoarece este o etapă distinctă în evoluția idividului care se situează între copilărie și tinerețe , prezentând aspecte caracteristice în plan biologic și psihosocial,fiind dependent în desfășurarea ei de factori biologici,ereditari, sociali, culturali și educaționali.

Adolescența se caracterizează printr-o rată de creștere și dezvoltare rapidă ,printr-o activitate extrem de mobilă ,el trecând repede de la entuziasm la depresie ,de la o stare de excitație la una de apatie ,de la curaj la timiditate.

Prin natura sa ,psihicul adolescenților este o formă specifică de reflectare,adică de recepționare și prelucrare de către organism și stimuli ( semnalelor) mecanici-fizici,chimici ,din mediul extern și intern .

Funcțiile psihicului ca funcții informaționale,atribut al unei materii superiore organizate ,realizează interdependența dialectică dintre substanță , energie și informație ,existentă la toate nivelele de organizare ale materiei . (Vasile Nițescu,pg.35,2008 )

Adolescența reprezintă etape distincte în evoluția individului care se situează între copilarie și tinerețe, prezentând aspecte caracteristice în plan biologic și psihosocial, fiind dependentă în desfășurarea ei de factori biologici ereditari, sociali, culturali și educaționali.

Personalitatea adolescenților nu este încă nici omogenă,nici precizată în mod definitiv. Ii lipsește experiența.Criza de originalitate a adolescenților poate începe în pubertate și poate dura până în post-adolescență. Este diferită de la o perosană la alta ca intensitate de durată.

Pe de o parte în despărțirea de atitudinile și comportamentele propriei copilării (latura negativă a crizei) ; dezvoltarea forței Eu-lui,a conștiinței de sine,a disponibilităților creatoare pe de alt parte (latura pozitivă a crizei).

Adolescenții își formează un mod propriu de a înțelege viața ,își cristalizează o concepție care-i călăuzesc în alegerile pe care le vor face.O componentă orientativă a personalității este conștiința apartenenței la generație. (Tiberiu Bogdan,Ilie I.Stănculescu,pg.212,2004)

Adolescenții nu doar se integrează în grupuri,ci trăiesc apartenență la comunitatea celor care-i seamănă,constată ce pot și ce fac aceștia ,ce pot ei. Conșiința apartenenței la generație poate genera manifestări protestatare afective (ex. revolte).

Transformările și problematica stadiului de vârstă adolescentină au fost cercetate, analizate și explicate prin mai multe tipuri de dimensiuni: biologică, psihologică, culturală sau socială.

O parte dintre științe au fost și sunt interesate de dezvoltarea individului(domeniu în care se întâlnesc cele mai multe științe sociale), o altă parte de formarea, dezvoltarea și dinamica grupurilor de tineri la diferite niveluri ale organizării sociale: de la nivel social (strat de vârstă,generație etc) la nivel microsocial (grupurile mici, grupurile primare alcătuite din indivizi de aceeași vârstă), de la tinerii ce trăiesc în comunități urbane și rurale la interacțiunile și interelațiile dintre generații, în cadrul grupului familial mod arbitrar s-a subâmpărțit adolescența într-o perioadă precoce, medie (14-17 ani) și tardivă ( 17-19 ani). J. Rousselet (citat de Sorin M.Rădulescu, Dan Banciu și Marin Voicu) periodiza adolescența astfel:

a.Perioada revoltei (spre vârsta de 14 ani), când are loc emanciparea adolescentului și revolta acestuia împotriva familiei, școlii, religie și moralei;

b .Perioada ostentației manifeste (spre vârsta de 15 ani), care se traduce cel mai adesea printr-o serie de manifestări excentrice, vizibile în vestimentație, vocabular, gesturi etc., prin care adolescentul caută să-și afirme independența față de părinți și de lumea adulților în general;

c.Perioada conștiinței eului (sau a închiderii în sine, între 16-17 ani), în care adolescentul caută să cunoască și să perceapă atât noul său personaj, cât și noul său status și rol;

d.Perioada exaltării , în care adolescentul se simte deja pregătit să-și utilizeze propriile forțe pentru a dobândi statusul și rolul de adult.”

Conform studiilor de psihologia vârstelor adolescența este plasată cronologic în intervalul de vârstă 12-20 ani (cu tendințe de prelungire până la 25 ani când încep stadiile tinereții adulte).Mihai Petreanu consideră că adolescența “este epoca cea mai receptivă atât la stimulările pozitive cât și negative.

De aici derivă necesitatea cunoașterii partcularităților acestei vârste și a adaptării mijloacelor educative de așa manieră ca să se obțină rezultatele dorite”.

Adolescența ar aduce cu ele, în ordine cronologică, următoarele manifestări:

– manifestări de maturizare în sfera intelectuală, emotivă, social-morală etc;

-manifestări de maturizare integrală ca urmare a corelării tuturor aspectelor de ordin fizic și psihic ale personalității cu integrarea socială și a atingerii de către acestea a unui anumit grad de dezvoltare;

-manifestări de maturizare în sfera sexuală, care fac posibilă procrearea.

Perioada adolescenței este aceea în care fizionomia tinerilor se aseamănă – după cum arată H.Wallon – cu ,,aceea a heruvimului îmbătat și furat de impulsurile încă necunoscute ale sexualității sale crescânde,,, este aceea a inimii și imaginației ce se deschid spre o lume de sentimente noi .

Este, după Freud, ,,momentul sublimărilor ce duc la plăceri și la creații estetice și prin aceasta este o vârstă ce nu poate fi scurtată ori înabușită fără inconveniente mari pentru individ și chiar pentru strălucirea unei civilizații ,,.

Criza adolescenților apare îndeosebi în timpul ciclului de studii liceal, ciclu în care copilul este “bombardat informațional” din multe și complexe direcții în vederea formării unei personalități armonioase, cât mai desăvârșite din multe puncte de vedere, rigidă, inflexibilă,nelabilă.

Tot în perioada adolescenței se produce și se observă o lărgire în ceea ce privește orizontul socio-cultural și relațional ceea ce solicită din partea tânărului un grad ridicat de autonomie și independență acțională. Adolescenții se zbat pentru a se afirma pe sine, pentru a se autorealiza, pentru a-și impune propriul Eu – toate acestea fără influența celorlalți, ci doar prin propriile lor puteri.

Acest lucru îi fac pe adolescenți mai vulnerabili la eșec, ei acționând pe baza principiului “încercare și eroare”. Imaginea de sine pe care o pictează adolescenții în “culorile “experiențelor lor anterioare poate fi reală (adică să concorde cu personalitatea sa reala,nemascată) sau, dimpotrivă, pot apărea situații în care această imagine de sine să nu concorde cu realul (adică puberii și adolescenții tind să se supra- sub evalueaze) (.Mihaela Minulescu , -Adolescenții , pg.23 ,2009 ).

Pusă multă vreme la baza explicațiilor cu privire la pendularea personalității între “normal” și patologic“ și a propensiunii constante spre manifestarea unor comportamente deviante, conceptul de “criză” desemnează de fapt trăsăturile contradictorii de ordin psihologic care pot apărea la adolescenți, într-o formă mai dramatică sau mai puțin dramatică, în ceea ce privește formarea și consolidarea personalității.

Criza fundamentală a adolescenților pare a fi (conform studiilor de psihologia vârstelor) o criză a identității.

Adolescenții caută sa-și construiască o anumită identitate însă, pe fondul unor dependențe sau independențe încă în stare de activare. “Formele dependenței, materiale,emoționale (de confort și apartenență) și de mentalitate (valori) pot provoca frustrații și conflicte între puberi ,adolescenți și parinți”.

Criza adolescenților, pe care unii autori o apreciază ca manifestându-se în jurul vărstelor de 14 –16 ani la băieți și între 16 -18 ani la fete, diferă de la un mediu social la altul, în funcție de condițiile de trai ale acestora și presupune tensiunile provocate de trecerea și inadaptarea la un nou status social(cel de adult).

Atunci când apare, această criză este un rezultat al instabilității personalității și al negării sau identificării negative a adolescenților cu normele, regulile și valorile etice.

Protestând împotriva “tabuurilor” și interdicțiilor care li se impun încă din perioada copilăriei, adolescenții capătă “o conștiință normativă și motivațională orientată către negarea și respingerea modelelor adultului și, implicit, căutarea și afirmarea unor modele culturale contestatare proprii9.

Acompaniată de transformările din sfera inteligenței, afectivității și personalității și de însușirea unor roluri sociale noi, criza este o bună ocazie de realizare a “moratoriului psihosocial” prin care se realizează adevărata conștiință morală, și de îndepărtare față de părinți, de revoltă împotriva interdicțiilor școlare, de formare a unei imagini de sine noi, de dezvoltare a unor prietenii idealizate cu parteneri de aceeași vârstă ca urmare a lărgirii câmpului relațional, de implicare în multiple conflicte endogene și exogene, denumite de unii autori“conflicte de dezvoltare ,activând o serie de mecanisme “anticriză”, adolescenții devin capabili să depășească starea de criză, lăsând loc maturizării depline, permițând integrarea în colectivitățile adulte (familia de procreere, sistemul ocupațional, comunitatea locală) și adoptarea prin internalizarea unor roluri inaccesibile până acum (rolul de soț-soție, roluri profesionale, roluri reziduale exercitate în societate –cetățean, vecin, prieten, etc.).

Internalizarea este de altfel pregătită încă din timpul aderării la grupurile de puberi sau cuplurile de adolescenți (“courtship institution”) care funcționează ca o proto-familie de procreere, ca un proto-sistem ocupațional. (Tiberiu Bogdan,Ilie I.Stănculescu,-Perioada adolescenței ,pg.215-216,2004 )

Natura frustrațiilor și conflictelor din adolescență nu este una patologică, distructivă pentru aceștia , ci una de tip constructiv, pozitiv, în care adolescenții caută, realizează și întăresc (consolidează) identitatea lor raportându-se permanent la alții, la modul de a fi și a se comporta al celor ce-i înconjoară.

Agravarea acestor frustrații și conflicte este provocată de practicarea unor comportamente ambigue, de integrarea și aderarea prin originalitate și nu prin conformism, de dorința crescută de independență în luarea deciziilor și în manifestarea unor comportamente pe fondul menținerii autorității crescute a adultului;de acceptarea greoaie a adulților a noului status dobândit de adolescenți; de lipsa de comunicare, cooperare și deci, de interrelaționare dintre adulți și adolescenți.

CAPITOLUL 3

PROBLEMELE ADOLESCENȚILOR INSTITUȚIONALIZAȚI

3.1.Impulsivitatea – impactul negativ asupra performanțelor

școlare ale adolescenților

Lupta adolescenților pentru un nou statut și rol , în lumea contemporană,poate crea stări tensionale ,datorită unor procese obiective cum sunt:

-accentuarea igrațiunii urbane;

-redispunerea repartiției pe vârste a populației,modificările dinamice ale rolului.

Depinde însă de structura socială dacă un proces sau altul ia forme antagonice ,sau nu

:,,Procese de genul celor amintite pot deveni și în societatea noastă izvorul unor disproporții și cât nu s-ar avea în vedere necesitatea reglării constiente,bazate pe cunoasterea stiintifica ,a echilibrului dintre diferitele ansambluri sociale ,a tonalitatii sociale ,, .

Crizele și perturbarile comportamentale pot sa mai apara si din alte cause .De exemplu,, ca efect al discordanței dintre pregatirea scolara a adolescentului ,pe de o parte ,si realitatile vietii de care se izbeste acesta dupa absolvire,, , dar in societate , prin eliminarea sistemului de invatamant ,au fost eliminate si asemenea ,, discordante ,, , fiecare absolvent- de liceu,scoala profesionala, sau facultate –avand asigurat locul de munca in specialitatea pentru care s-a pregatit.

,, Conflicte,, intre adolescent si adulti poate genera,de asemenea familia mai ales sub doua aspect.Este vorba, de exemplu , de asocierea familial, care da nastere unui ,, adolescent depresiv ,aflat in continua cautare de afectivitate ,de intelegere din partea celor din jur,,, de grselile educative ale unor parinti ,cum sunt hiperprotectionismul,slabiciunea,,,incapacitatea de a iubi ,, etc.Este adevarat ca in timpul maturizarii sexual adolescentul se gaseste in conditii special,sub mai multe aspect :

•nu cunoaste dimensiunile si semnificatia acestor schimbari-adesea nu are nici chiar elementara lor explicatie stiintifica;

•atractia sexual creeaza stari psihologice care il pot depasi,mai ales daca pozitia sociala sau conceptiile vor stagna mult timp exercitarea acestor noi potente ( prin prelungirea duratei studiilor,amanarea casatoriei ,sau modul cum priveste societatea data raporturile sexuale preconjungale ,mai ales la fete);

•pot aparea stari psihologice profunde ( din cauzele de mai sus)- ca sentimental de culpabilitate ,inferioritate,sau chiar frustrare,care il pot dezechilibra pe adolescent.

O educatie corespunzatoare insa , o adaptare treptata la noile situatii si toate aceste aspect negative ,pot fi preantimpinate.

Sansele sunt cu atat cat se va da atentia cuvenita fiziologiei sistemului endocrine si nervos,schimbarile importante ai petrecandu-se cele sexual fiind reflexele lor.

Forma violent a manifestarilor va fi cu atat mai usor preantampinata , daca adaptarea adolescentului- la noile situatii – se va produce progresiv,printr-o actiune educativa corespunzatoare, exercitata de catre toti factorii responsabili:parinti , medici,profesori , o literature de specialitate adecvata,pe intelesul lor ,fara a abdica de la un continut stiintific si o interpretare social- morala a fenomenului,continand chiar sfaturi .

Integrand insa maturizarea sexual in complexul codificarilor fiziologice specific varstei si ajutand pe adolescent sa inteleaga sis a le depaseasca- inclusive consecintele lor pe alte planuri-nu rezolvam problema integral ,dar un prim pas s-a facut.

Afirmand ca,, nu mai exista criza,, trebuie sa explicam si de ce-mai ales, deoarece de sensuri este vorba in principal.

Raportandu-ne la acest prim aspect pe care literature de specialitate il examineaza din punct de vedere biologic,criza dispare,intr-adevar,dar prin precizarea sensului , a continutului:

•pana la adolescent dezvoltarea personalitatii copilului se produce unitar si ritmic;

•unitar in ceea ce priveste componentele fiecarei dimensiuni sau laturi ;

•la adolescenta , insa unitatea si ritmul sufera schimbari:unele laturi ating un grad mai inalt de dezvoltare,altele raman in urma,iar ritmul nu numai ca nu mai este acelasi-accelerandu-se,in sansamblul lui- dar este diferit de kla o component la alta .

Majoritatea adolescenților sunt optimiști,reprezentând o forță pozitivă în societate ,o achiziție valoroasă pentru prezent,dar și pentru viitor,când vor deveni adulți .Globalizarea a accelerat ritmul schimbărilor ,în timp ce structurile care au protejat generațiile trecute de tineri se erodează.

Adolescenții sunt expuși riscului sarcinilor nedorite și premature ,infecțiilor cu transmitere sexuală,,inclusive HIV și SIDA ,și sunt vulnerabil

Relațiile sociale se deplasează din stadiu centrat pe familie la un orizont mai larg în care colegii și adulții încep să joace roluri din ce în ce mai importante în viața adolescentului .

Este și perioada în care sunt câștigate noi cunoștințe și deprinderi și se formează atitudini noi . ( Vasile Nițescu,pg.45,2008)

Deși decada de vârstă între 10 și 19 ani oferă o limită de timp pentru definirea adolescenței,este important să se înțeleagă că schimbările din această perioadă nu pot fi associate în mod précis anumitor vârste .

Acest lucru este datorat variațiilor legate de apariția și durata schimbărilor între indivizi.Mai mult decât atât , această perioadă de tranziție este percepută în mod diferit de diverse culturi ;percepția ei este determinată în mod clar de factori sociali,economici și culturali .În adolescență se completează și se fixează programul eredetitar stabilit,se afirmă mult copii.

Tinerii de ambele sexe se simt,în această perioadă,atrași între ei,relațiile lor dobândind tot mai mult o motivație interioară.Așadar trecerea prin adolescență diferă de la un individ la altu ,în funcție de sex , de mediu social și anumite circumstanțe speciale .Adolescența este perioada explorării și exprimării sexualității .

Mulți adolescenți,își încep viața sexuală în această perioadă,în cadrul său,în afara căsniciei .Adolescenții ,mai ales cei romantici,sunt preocupați de dragoste,sunt curioși,au sentimente frumoase și pure. (Francoise Dolto,pg.65,2010)

Gândurile lor de viitor se îndreaptă spre o familie cu copii ,către idealurile profesionale și morale.Din punct de vedere biologic, la baza atracției dintre tinerii de sex opus stă instinctual sexual.

În general ,bărbatul,datorită unui instinct sexual mai intens,se manifestă mult mai fățiș față de sexul opus.Tocmai acest instinct trebuie educat și dirijat cu multă precauție și înțelegere

Maturitatea sexuală se caracterizează,în acest moment,prin dezvoltarea morfo-funcțională a organelor genitale interne și externe . Adolescentul are o labilitate crescută și este preocupat de el însuși.Acest lucru se simte mai mult la băieți decât la fete. ( Vasile Nițescu,pg.47,2008)

Băiatul nu mai face o selecție riguroasă a partenerei,ci se mulțumește cu satisfacerea rapidă a impulsurilor sexuale.La polul opus , fata ,delicată și grațioasă,are instinctual sexual, slab dezvoltat,deși din punct de vedere morfo-funcțional el este mult mai precoce.

Pe fondul unei afectivități crescute,alegerea partenerului se realizează cu mai mult discernământ partenerului se realizează cu mai mult discenermânt .Ea dorește de la bărbat vorbe frumoase și tandrețe ,mângâiere să aibă sentimental că este protejată.

În dragoste,școală a sentimentelor umane,există multe renunțări și , cu ajutorul mediului social și al familiei se definește comportamentul psiho-social și tero-sexual.

Stabilitatea unor legături între doi tineri de sex opus se face însă mai greu acum, deoarece tânărul adolescent poate avea prezente încă trăsături psihologice reminiscente din copilărie,un impuls sexual slab sau interdicții prea mari.

Acestea impun realizarea sa pe linia unei sexualități normale,ducând la o incidență crescută a masturbației sau a autoerotismului,manifestări frecvente dealtfel la adolescenți,în special la băieți.

Orientarea psiho-sexuală a adolescentului este determinată de o serie de cause,cum ar fi cele hormonale,ereditare, influența mediului familial și social cultural,gradul de instruire ,maturizare sexuală sau alți factori dobândiți prin experiența vieții .Merită să accentuez faptul că adolescenții formează un grup divers .

De exemplu,un băiat de 12 ani se află într-un stadiu diferit de dezvoltare față de unul de 18 ani.În mod similar,este diferit și de o fată de 12 ani,fără a se lua în seamă faptul că diferențele fizice sunt eventuale. (Francoise Dolto,pg.67,2010)

În anul 1932 , Karl Jung, în una din lucrările sale spunea că nimeni nu poate forma prin educație personalitatea pe care el însuși nu o are. Și nu copilul, ci numai adultul poate ajunge să aibă personalitate, rod pe deplin maturizat al realizărilor unei vieți trăite cu acest scop. Căci formarea personalității nu presupune nici mai mult nici mai puțin decât dezvoltarea optimă a unei ființe individuale, particulare, în toată deplinătatea sa. In nici un caz nu trebuie să uităm ce număr nesfîrșit de condiții trebuie să fie îndeplinite aici. Este nevoie aici de toată viața unui om, cu toate aspectele sale biologice, sociale și psihologice. (C.G. Jung , 2008)

Aceste rânduri surprind faptul că dificultățile de ordin fizic , emoțional sau mental ,cu care se confruntă orice adolescent , își au originea în cinci urmări importante (respingerea , abandonul , umilirea , trădarea și nedreptarea ).

Mediul de proveniență ,relația afectivă a adolescentului cu părinții săi ,în special cu mama ,sunt factori direct răspunzători pentru vindecarea acestora .Prin adâncirea rănilor , de fapt adolescenți și adulți mai târziu ,ajung să-și creeze mai multe măști , pe care le folosesc pentru a se apăra împotriva suferințelor trăite , afrustrărilor acumulate ,dorind să ascundă de ei și de ceilalți ,ceea ce încă nu au putut rezolva . (Iolanda Mitrofan , 2008 )

Importanța măștii a fost creată în funcție de intensitatea rănii .Cu cât rana este mai semnificativă cu atâtadolescentul va avea mai mult de suferit ,fapt ce o obligă să poarte mai des una din măștile pe care le consideră responsabile pentru fiecare rană .

Adolescenții sunt deseori vulnerabili față de factorii de stres incluzând provocările cauzate de societate sau familie.Aceste vulnerabilități ,la care se adaugă și carențele familiale ,pot duce la manifestarea comportamentelor riscante provocând de multe ori deteriorarea sănătății mentale sau emoționale . (Dubrovina I . 1990 )

Pe de altă parte unii adolescenți comunică de multe ori cu prietenii ( pe care încearcă să-i aibă) acordând atenție nevoilor stresante care intervin pe plan psiho-social.

Nu trebuie uitat faptul că lipsa controlului poate determina asupra adolescentului efecte negative în planul rezultatelor școlare sau a adoptării de comportamente deviante .De asemenea lipsa afectivității parentale ca și consecință implicită a abandonului adolescentului, este de natură psihologică sau comportamentală .

Din punct de vedere psihologic devianța de comportament apare drept o abatere variabilă , mai mult sau mai puțin evidentă , a comportamentului , gândirii și identității adolescenților de la normalitatea psihică , adesea etichetată și sancționată .( Turliuc ,2007)

Pornind de la principiul că orice tânăr are dreptul la educație în mod special și că trebuie stimulat pentru a putea ajunge la un grad cât mai mare de independență , procesele psihice au un rol deosebit de important în activitatea omului deoarece se bazează pe faptul că reflectă realitatea .

Problema adolescenților instituționalizați formează un complex aflat într-o continuă schimbare ,și în același timp , este necesară o mare atenție a modului în care sunt folosiți termenii respectivi ,întrucât nu întotdeauna reprezintă realitatea și pot aduce serioase prejudicii psihice demnității .

În literatura psihopedagogică sunt folosiți mai mulți termeni care , în funcție de modul de abordare a problemelor adolescenților instituționalizați ,pot clarifica o serie de definiții utile în înțelegerea corectă și nuanțată a fenomenelor avute în vedere .

Dezvoltarea și sănătatea adolescenților din orfelinate se caracterizează printr-o mulțime de particularități calitativ negative ,care se observă pe parcursul tuturor perioadelor copilăriei începând cu vârsta preșcolară mică la adolescență.( .Pop.O-Copilul Abandonat,pg.83 ,2009)

Adolescentul care este crescut și educat în afara familiei ,pe parcursul tuturor perioadelor de dezvoltare a societății a constituit un fenomen negativ și nenatural .

Ca urmare în aceste instituții pentru adolescenți se desfășoară o muncă educativă care încearcă să le ofere acestora un climat asemănător celui din familie.În 1990 Goffman, folosește termenul stigmat pentru a se referi la un atribut care discreditează profund, cu referire la un limbaj al relațiilor și nu cea a unui limbaj al atributelor deoarece el consideră că experiența respingerii adolescenților instituționalizați , în diferite medii sociale este foarte dureroasă.

,, Să fii respins din cauza a ceea ce ești, să ai sentimentul că oamenii te evită fiindcă ai o anumită rasă, naționalitate, religie sau altă clasă socială,, reprezintă o mare suferință distructivă. (Dubrovina I –Copilul instituționalizat ,București,pg.122 ,2002 )

Inteligența infantilă a adolescenților instituționalizați lasă amprente asupra adultului însă ea reprezintă mai puțină importanță decât în mediu școlar deoarece intervin alți factori .Problema adolescenților instituționalizați ,este plasată la intercațiunea dintre persoane și diferitele segmente ale sistemului social .Ca ființe sociale, adolescenții instituționalizați sunt dependenți de sistemul în care sunt implicați mai mulți factori de răspundere (profesori , educatori , pedagogi,psihologi, asistenți sociali , asistenți maternali , etc ) .

3.2. Părinți vinovați și adolescenți victime

Începând din anii 1940,psihanaliza,cu deosebire,cea americană,insistă asupra tulburărilor psihologice ale adolescenților abandonați în instituțiile statului făcând o amplă comparație între aceștia și adolescenții crescuți și educați în familii organizate ,scopul fiind acela de a observa de unde derivă stima de sine și agresivitatea.

Un întreg val de anchete,realizate pornind de la cazuri ,,patologice,, (eșantioane construite ,,prin eșec,,),explică multe dintre tulburările associate sărăciei și nivelului scăzut de culltură școlară prin carențele afective și educaționale ale familiilor compuse , care ăși abandonează copii ,din varii motive , în instituțiile statului.(Bawin-Legros,1988).

Problemele adolescenților instituționalizați în comparație cu adolescenții din familii organizate ,au fost puse pe seama modelelor de identificare,pe:,,penurie,, de tați (mai rar mame),de o parte, ,, inflație,, de cealaltă parte; și unii și alții victim ale unor situații ,,anormale,,.

În anii 1970 și la începutul anilor 1980,această atitudine de victimizare a adolescenților și de culpabilizare a părinților a fost abandonată: multe studii [prezentate în sintezele realizate de Lefaucher,1987;Thery,1987] arată că,după o perioadă de acomodare adolescenții instituționalizați nu au mai multe dificultăți școlare,relaționale și de integrare socială decât adolescenții proveniți din familii organizate .

Sfârșitul anilor 1980 a marcat o nouă schimbare de optică,cercetătorii observând că,deși victimizarea adolescenților și culpabilizarea părinților lor trebuie evitate,mulți dintre aceștia se confruntă cu probleme școlare și de integrare mai mari decât ale adolescenților crescuți de ambii părinții;în plus oricare ar fi reacțiile pe termen scurt ,pe termen lung,efectele lor particulare se resimt în sentimente de abandon,de însingurare,de neâncredere și vulnerabilitate, în resentimente față de părinții biologici cărora li se reproșează faptul de a fi pus interesele personale mai presus de nevoilelor ,de aici pornind și instinctele agresive în teama de a nu fi din nou,,trădați,, (Wallerstein și Blakeslee,1989).

3.3. Cauzele și efectele instituționalizării

Cauzele care duc la instituționalizarea adolescenților sunt multiple. Atât timp cât motivele sunt bine cimentate , cauzele care duc la instituționalizarea adolescenților nu țin cont de vârstă ,sex,etnie sau mediu de proveniență.Pe prim plan primează binele adolescenților,iar forurile abilitate au datoria să acorde sprijin moral, financiar și educație adolescenților lipsit de apărare,pentru a evita temperamentele agresive.Aceste cauze sunt :

Maltratarea adolescenților.Cei din domeniul administrațiilor sociale, de ajutor medical precum și pedagogii, profesorii, medicii, psihologii și pediatrii, în munca lor de zi cu zi întâlnesc adolescenți victime, supuși unei lipse de îngrijire, unor maltratări emoționale, fizice și/ori agresiuni sexuale. Totodată, ei pot întâlni și părinți care ei înșiși au mari probleme de tip psihologic sau social.Prin amploarea și prin gravitatea sa, problema adolescenților maltratați nu mai poate fi trecută sub tăcere și reprezintă în prezent obiectul a numeroase cercetări ce se interesează mai ales de dimensiunile psihopatologice, instituționale și etice.

Abuzul emoțional. In primul rând se ia în discuție aspectul intențional. „Neglijarea emoțională" (emoțional neglect) reflectă un act de omitere, o lipsă de acțiune; de aceea adultul poate să nu perceapă comportamentul său ca fiind abuziv. In contrast, termenii de „cruzime mentală,, (mental cruelty) și ,,lovitură psihologică,, (psychological battering) presupun intenția adultului de a face rău, presupun acte de comitere.În al doilea rând se iau în discuție componentele afectate de această formă de abuz. (Pop.O-Copilul Agresat,pg.87 ,2009)

De exemplu, „maltratarea psihologică,, (psychological maltreatment) reprezintă comportamentul susținut, repetitiv, inadecvat din partea adultului care afectează sau reduc potențialul creator și de dezvoltare al proceselor și funcțiilor psihice ale adolescenților (inteligență, memorie, recunoaștere, percepție, atenție, limbaj, caracter);„abuzul emoțional,, (emoțional abuse) acordă o mai mare importanță impactului asupra capacității afective (de a recunoaște și de a exprima emoții), reprezintă eșecul constant al adultului de care adolescentul este foarte legat, de a răspunde adecvat din punct de vedere afectiv la expresiile emoționale ale acestuia.

În al treilea rând, fiecare concept se încadrează strict din punct de vedere legislativ. Aici este partea cea mai interesantă, dar totodată și cea mai strictă deoarece indiferent de conotațiile afective pe care le poate trezi abuzul emoțional, orice decizie privind protecția adolescentului se circumscrie unui cadru legislativ care se vrea a fi cât mai coerent.

In România nu s-a găsit o definiție legală dată abuzului psihologic, confuzie regăsită de altfel și în sistemele legislative din țări cu tradiție în acest domeniu recomandă intervenția (legală) doar atunci când consecințele pe plan emoțional asupra adolescentului se observă în manifestări precum anxietate generalizată, depresie, izolare, comportament (auto)agresiv și atunci când adultul responsabil refuză să-i acorde atenția cuvenită.Formele de manifestare ale abuzului psihologic sunt extrem de complexe având în vedere că la baza lor stă o relație în care contactul fizic nu e implicat cu necesitate. Gabarino și colaboratorii definesc abuzul psihologic asupra adolescenților ca fiind atacul concentrat al unui adult asupra dezvoltării conștiinței de sine și a competenței sociale a acestora. Ei propun astfel de cinci astfel de forme.

Respingerea intenționată, repetată a adolescenților, manifestată prin nerecunoașterea consecventă a nevoilor și meritelor sale constituie o formă specifică de abuz psihologic. Ea se concretizează în negarea legitimității drepturilor adolescenților, inducerea ideii că sunt dependenți de adult, inferior și lipsiți de speranța de a fi acceptați ca atare. (Dubrovina I –Copilul instituționalizat,pg.122 ,2002)

Whitman propune următoarele acte ca având caracteristici vătămătoare psihologice asupra adolescenților instituționalizați: ridiculizarea cronică, minimalizarea și umilirea adolescenților, pedepsirea adolescenților pentru activități specifice vârstei, transformarea adolescenților într-un „țap ispășitor,, al tuturor neâmplinirilor personale ale adultului, refuzul gesturilor de afecțiune, tratarea unui adolescent ,necorespunzător vârstei sale, afișarea unor preferințe evidente spre unii adolescenți în defavoarea altora, etichetarea negativă a comportamentului unui adolescent în mod cronic, refuzul permanent al adultului de a recunoaște sau a remarca realizările acestuia.

Izolarea adolescentului de experiențele sociale firești îl rupe de mediul social care îi poate asigura acestuia câmpul social necesar dezvoltării competențelor sociale și formării identității sale. Interzicerea sistematică a unor activități specifice vârstei îl împiedică să-și stabilească puncte de reper. Aceasta îl face să se simtă singur (sau, în cadrul mediului școlar unde intră „obligatoriu,, îi dă un sentiment al nesiguranței, al inadaptării, al eșecului prescris) și fără vreo șansă de a fi ajutat de cineva. Izolarea are un efect devastator asupra sinelui pentru că întreaga experiență ca atare a adolescentului va fi definită ca fiind normală și chiar logică (asta merită să i se întâmple, iar așteptările sale ulterioare vor fi modulate de acest unic lucru).

Terorizarea adolescentului pe cale verbală, pentru inocularea fricii de consecințe grave, creează acestuia imaginea unei lumi ostile, terifiante, periculoase. Amenințările adultului se pot referi la pedepse neprecizate, dar înfricoșătoare din perspectiva adolescentului, care se pot referi la punerea în pericol a acestuia însuși, a unei persoane dragi, sau a unui obiect personal. Având în vedere sistemul cognitiv fragil al adolescentului există o mare diversitatede formulări care pot avea efecte abuzive psihologice, chiar dacă nu a existat intenția acestui lucru.

Ignorarea nevoilor adolescentului constituie un abuz în măsura în care adultul îl privează de stimulii esențiali dezvoltării sale psihice și cognitive. Gravitatea acestui tip de comportament provine din faptul că, pentru a asigura un traseu normal al dezvoltării, receptivitatea adultului la adolescent reprezintă o condiție necesară. Refuzul consecvent al comunicării cu adolescentul, neobservarea intenționată a dorințelor exprimate de acesta, lipsa de interes în ceea ce privește activitatea adolescentului, refuzul de a răspunde (din considerente mai mult subiective ce țin de prejudecată) la durerea acestuia, la cererea lui de ajutor, neprotejarea lui de agresiunea altor adolescenți, sunt câteva din formele pe care le poate lua ignorarea.

Coruperea adolescentului înseamnă atragerea lui în activități și comportamente antisociale. Caracteristic acestei forme este antrenarea adolescentului în activități ale căror consecințe îi depășesc capacitatea de înțelegere și îi afectează sistemul moral.

Negarea răspunsurilor emoționale, ignorarea încercării de a interacționa emoțional sau încurajarea interacțiunii fără implicare afectivă.

Degradarea adolescentului (deprivarea de demnitate) poate fi analizată separat, înțelegând prin aceasta recurgerea de către adult la exprimări sau la atitudini depreciatoare, care afectează demnitatea acestuia. In această categorie se includ folosirea cu regularitate a unor expresii jignitoare la adresa capacităților intelectuale sau practice ale adolescentului, exprimarea neâncrederii în viitorul lui, învinovățirea lui pentru eșecurile personale ale adultului, folosirea lui în activități degradante.

Abuzul fizic reprezintă acțiunea sau lipsa de acțiune (singulară sau repetată) din partea unui părinte sau a unei persoane aflate în poziție de răspundere, putere sau încredere, care are drept consecință vătămarea fizică actuală sau potențială. Abuzul fizic presupune supunerea adolescentului la: lovire, rănire, legare, așezare în genunchi, otrăvire, intoxicare sau arderi intenționate cu diverse produse. Gradul abuzului diferă în funcție de vătămarea produsă adolescentului. Unele din formele grave apar chiar sub formele educative. Oricât de multă intoleranță ar exista față de dreptul părintelui de a-și educa adolescentul, întrebarea apare unde începe abuzul. Din această perspectivă apare distincția între pedepse minore și cele grave aplicate adolescentului. Pedepsele minore în mod obișnuit nu dăunează adolescentului, însă nici ele nu sunt total lipsite de efecte psihologice.

Abuzul sexual reprezintă un fenomen care a început a fi recunoscut și studiat în ultimii ani. El presupune antrenarea adolescentului într-o activitate realizată cu intenția de a produce plăcere sau de a satisface nevoile unui adult sau ale unui alt adolescent, care, prin vârstă și dezvoltare, se află față de el într-o relație de răspundere, încredere sau putere.

Violul și molestarea – cunoașterea intimă a unei persoane, cu forța sau/și împotriva voinței acesteia; sau fără a recurge la forță și nici împotriva voinței persoanei – în cazul în care victima este incapabilă să-și dea consimțământul, din cauza unei incapacități fizice sau psihice, permanentă sau temporară.

Pornografia – angajarea, folosirea, inducerea, atragerea sau constrângerea unui adolescent în a se implica sau a asista altă persoană într-un comportament sexual explicit sau simulat, în scopul producerii unei imagini vizuale a unui astfel de comportament.

Prostituția infantila/juvenilă- angajarea într-un raport sexual, sau în alte activități sexuale, a unui adolescent , în schimbul unei sume de bani sau a altor servicii (mâncare, haine, medicamente, afecțiune etc).

Traficul adolescentului în scopuri sexuale – transportul, adăpostirea și vinderea de persoane în interiorul unei țări sau în exteriorul ei, uzând de forță, coerciție, răpire, înșelăciune sau fraudă, în scopul de a plasa persoanele respective în situația de a munci sau presta forțat diferite servicii – cum ar fi prostituția, sclavia domestică sau alte forme de sclavie.Traficul cu adolescenți reprezintă o adevărată afacere trandițională aducătoare de fonduri uriașe, ținând cont de faptul că există practica vânzărilor repetate. Nu întotdeauna este folosită violența, traficanții profitând de inocența și vulnerabilitatea unor adolescenți și de faptul că, aflându-se într-o țară străină, ei sunt dezavantajați, și de necunoașterea culturii și limbii, a legislației și instituțiilor acelei țări, care îi pot proteja. Se poate vorbi de trafic atunci când respectivul adolescent este luat cu forța, cât și când aceasta se întâmplă în mod voluntar, fie că se realizează la nivel intern sau la nivel internațional.

(Exploatarea sexuală a adolescenților ( mai ales a fetelor)- practică prin intermediul căreia o persoană, de obicei un adult, obține o gratificație sexuală, un câștig financiar sau o avansare, abuzând sau exploatând sexualitatea unui adolescent, încălcând drepturile acestuia la demnitate, egalitate, autonomie și bunăstare fizică și psihică.

Exploatarea sexuală în scopuri comerciale a adolescenților (conform definiției acceptate la Primul Congres Mondial împotriva exploatării sexuale a copiilor în scop comercial de la Stockholm -1996) – violare a drepturilor fundamentale ale adolescenților și presupune abuzul sexual făcut de adult și remunerarea în bani sau în obiecte a adolescentului sau a unor terțe persoane. Conform aceleiași surse, exploatarea sexuală și comercială a adolescentului constituie o formă de coerciție și violență la adresa acestuia, precum și o formă de muncă forțată și o formă contemporană de sclavie. (Mitrofan L., Ciupercă O., – Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, pg. 291,2008 )

Pe lângă principalele forme de exploatare sexuală menționate, există și alte forme de exploatare sexuală a adolescenților, care includ turismul în scop sexual și căsătoriile timpurii.

Turismul sexual cu adolescenți- exploatarea sexuală și comercială a adolescenșilor de către persoane care călătoresc din propria țară în alta -de obicei mai puțin dezvoltată – pentru a se angaja în activități sexuale cu adolescenți .Turiștii care practică sex cu adolescenți pot fi: căsătoriți sau necăsătoriți, bărbați sau femei, cu situație materială bună sau modestă, pot fi pedofili care călătoresc cu scopul de a exploata adolescenți sau turiști care nu au intenționat să-i abuzeze. Acești turiști justifică atitudinea lor prin faptul că, în cultura țării respective, acest lucru este acceptat, sau că i-au ajutat pe adolescenți oferindu-le bani.

3.3.Efecte negative

Efectele abandonului în Casele de Copii ,abuzul sau neglijarea ,sunt determinate de severitatea lor , de frecvența lor și de durata perioadei în care a avut loc .Afecțiunile psihice care ar putea apare din cauza abandonului în Casele de Copii sunt :anxietatea , depresia și tulburările de personalitate borderline .

Un adolescent instiutuționalizat care prezintă aceaste manifestări mentale ,are dificultăți în controlarea impulsurilor ,probleme care se pot datora relațiilor interpersonale instabile sau interne ,are un sentiment scăzut al propriei valori,deoarece acesta nu poate discerne sau înțelege ce i s-a întâmplat . Mulți din ei au tulburări de somn ,nu au încredere în ei ,încep să fie agresivi și labili emoționali .Trebuie menționat faptul că intrarea copiilor în Casa de Copii este urmată de actul abandon.În unele familii aflate în dificultate părinții consideră că , Casa de Copii este o soluție temporară pentru rezolvarea problemelor lor.

3.3.1.Efecte pe termen scurt

Efectele carenței afective sunt cu atât mai grave și mai ireversibile cu cât este mai precoce lipsa părinților .Adolescenții instituționalizați trăiesc o stare de discomfort din cauza nesatisfacerii nevoilor de securitate și susținere efectivă .

Șocul inițial produs de abandonul în Casa de Copii este însoțit de senbtimentul de revoltă , pentru că așa cum au demonstrat studiile de specialitate , rolul primordial al familiei și mai ales al mamei este în a ajuta copilul să se dezvolte cât mai favorabil, ori lipsa acesteia pune accent negativ pe starea adolescentului din punct de vedere emoțional.

Privarea materială se exprimă prin izolare , înstrăinare , supărare,închiderea în sine fapt ce dăunează în dezvoltarea normală generând o tulburare psihică cu caracter specific în dezvoltarea sa.Separarea de părinte influențează în primul rând dezvoltarea morală și psihologică a personalității și formează în mod frecvent anxietate .(Dubrovina I –Copilul instituționalizat,pg.125 ,2002)

Sentimentul de instabilitate și siguranță este cel mai adesea întâlnit în rândul adolescenților care au trăit experiența despărțirii de părinții , fiind abandonați în Casa de Copii.Aceștia ajung în cele din urmă să trăiască o frică de siguranță fizică, datorată mai ales faptului că părinții nu sunt lângă ei , apare în mod evident sentimentul că sunt părăsiți intervenind în mod automat sentimentul de insecuritate în relațiile interpersonale cu cei apropiați.

3.3.2.Efecte pe termen lung

Cu cât adolescentul ascunde nemulțumirea sa față de familie cu atât mai mult își proiectează alarma în lumea exterioară ,deoarece aceasta își pierde încrederea în sine , devine agresiv ,inapt de a se apăra practic nu are încredere în forțele proprii.Efectele pe termen lung asupra sănătății mentale reprezintă nu numai o reacție la pierderea părintelui ci și incapacitatea adolescentului de a trăi în Casa de Copii experiența unor relații călduroase ,apropiate și de durată cu adulții în care să poată avea încredere .Faza de detașare se poate transforma într-o reacție cronică defensivă și poate duce pe termen lung la depresie și la incapacitatea stabilirii de relații apropiate .Calitatea redusă a mediului fizic în care se dezvoltă adolescentul instituționalizat reprezintă un factor de risc suplimentar pentru dezvoltarea normal fizică și psihică.Chiar dacă în instituție condițiile de viață sunt mai bune decât cele în familie ,lipsa părinților și a susținerii emoționale exercitate de aceștia asupra adolescenților are efecte greu de compensat pe termen lung.

CAPITOLUL 4

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

4.1.Scopul dercetării

Am pornit această cercetare plecând de la ideea că realizarea unei analize calitative și cantitative în ceea ce privește stima de sine privind agresivitatea la adolescenții instituționalizați și cei din familii organizate, reprezintă, o inițiativă de care toți factorii de răspundere din domeniu trebuie să țină cont.

Așa cum am contatat în literatura de specialitate agresivitatea în rândul adolescenților,este o importantă problemă socială, care presupune eforturi deosebite din partea autorităților și a specialiștilor, preocupați de analiza cauzelor și de activitatea de prevenire.

Studiul de față a pornit de la nevoia de informații calitative și cantitative privind

stima de sine privind agresivitatea la adolescenții instituționalizați și cei din familii organizate,, în vederea îmbunătățirii sistemului de prevenire, intervenție și combatere a acestui fenomen.

Așadar scopul acestei lucrări este :

●Studiul vizând incidența, prognosticul și evaluarea tuturor posibilităților de a consilia adolescenți predispuși agresivității;

●Gruparea procedeelor și a mijloacelor utilizate în analiza ,și evaluarea adolescenților agresați;

●Realizarea evaluării inițiale, și aplicarea unei consilieri din partea specialiștilor în domeniu.

Apare deci necesitatea consilierii ,printr-o acțiune concertată, pentru a preveni apariția diferitelor tulburări în ceea ce privește agresivitatea în rândul adolescenților.

4.2. Obiectivele si ipotezele cercetarii

Obiectivele acestei lucrări au importanță deoarece atât cercetarea în ceea ce privește adolescenții instituționalizați ,cât și adolescenți din familii organizate joacă un rol deosebit de important în viața socială și trebuie să se realizeze printr-un ansamblu de metode active din ce în ce mai perfecționate , care vizează inițial menținerea și readucerea acestora într-o stare fizică și psihică satisfăcătoare .

În această idee obiectivele lucrării urmărite au fost :

●consultarea literaturii de specialitate pentru a stabili gradul de actualitate a temei și nivelul la care se află cercetările din domeniu;

●stabilirea ipotezelor cercetării precum și modalitățile prin care vor fi verificate;

●redactarea unei lucrări care să cuprindă desfășurarea și rezultatele finale ale cercetări în scopul popularizării acestora pentru toți specialiștii în domeniu.

●îmbunătățirea statusului emoțional;

●o bună inserție familială și socială ;

●identificarea unor instrumente psihologice valide, prin care să evaluăm imaginea și stima de sine privind agresivitatea la adolescenții instituționalizați și cei din familii organizate;

●Pe baza observațiilor din literatura de specialitate, precum și a rezultatelor cercetării, am urmărit proiectarea unui program de intervenție, centrat pe îmbunătățirea imaginii de sine și pe creșterea nivelului respectului de sine la adolescenții instituționalizați și adolescenții din familii organizate

4.2.1.Obiectivele sfecifice

Obiectivele specifice își propun să a evidențieze :

●Determinarea măsurii în care stima de sine,sentimentul de singuratate si impulsivitatea ar putea prezenta o problemă mai mare în cazul adolescenților instituționalizați comparativ cu adolescenții din familii organizate.

●Identificarea diferențelor de gen în legătură cu stima de sine,sentimentul de singuratate si impulsivitatea.

4.3.Ipoteza lucrării

Pornind de la observațiile din literatura de specialitate, am presupus că:

In investigarea dimensiunilor stimei de sine, și agresivității am efectuat o comparație între adolescenții instituționalizați și adolescenții din familii organizate ,presupunând urmatoarele:

●Adolescenții instituționalizați vor dezvolta o stimă de sine mai scăzută și un grad de agresivitate mai crescut în comparație cu adolescenții din familii organizate.

(1) niveluri mai scazute ale stimei de sine;

(2) niveluri mai ridicate ale sentimentului de singuratate;

(3) niveluri mai ridicate ale agresivității

(4) adolescentii instituționalizați au rezultate școlare mai slabe decât adolescenții din familii organizate.

(5) adolescenții instituționalizați, vor prezenta niveluri mai scazute ale stimei de sine decât cei dinfamilii organizate;

(6) adolescenții instituționalizați,vor prezenta rezultate școlare mai slabe decât adolescentii dinfamilii organizate.

●In legatura cu al doilea obiectiv al cercetarii-identificarea posibilelor diferente de gen în legătură cu dimensiunile stimei de sine,sentimentului de singuratate și agresivității ,am presupus ca:

(1) fetele vor prezenta niveluri mai scazute ale stimei de sine

(2) fetele vor prezenta niveluri mai ridicate ale sentimentului de singuratate

(3) baietii vor prezenta niveluri mai ridicate ale agresivității

(4) baietii vor prezenta rezultate scolare mai slabe decat fetele.

(5). In lipsa afectivitatii materne ,fetele instituționalizate vor prezenta un nivel de stima mai scăzută , comparativ cu adolescentele dinfamilii organizate.

(6) baietii instituționalizați, vor prezenta un grad crescut de agresivitate în comparație cu adolescenții din familii organizate.

Ipotezele de lucru (operaționale) care m-au orientat în analiza cantitativă a răspunsurilor participanților au fost:

● adolescenții instituționalizați vor ezita să răspundă la anumite întrebări ,pe care ei le consideră incommode din punctul lor de vedere ,dar absolut necesare,pentru a putea face o evaluare corectă;

●Izolare și marginalizare din cauza diferențelor sociale ( intervine diferența dintre adolescenții instituționalizați și adolescenți din familii organizate cu comportament normal)

4.4.Metodele de cercetare

Ca metode de cercetare în vederea desfășurării acestei lucrări, acumulării datelor , prelucrării subiecților și interpretării rezultatelor care au condus la formularea unor concluzii finale, s-au folosit metode ca:

Metoda documentării teoretice .Documentarea teoretică a presupus căutarea resurselor bibliografice în care era tratată problema cercetată, consemnarea și selectarea acestor probleme, urmate de prelucrarea și interpretarea rezultatelor obținute .Din studierea surselor bibliografice, m-am informat despre problemele și nevoile adolescenților instituționalizați .

Metoda anchetei s-a desfășurat pe baza convorbirilor și interviurilor purtate cu adolescenții instituționalizați,dar și cu adolescenții din familii organizate.

Metoda observației a constituit una dintre mijloacele principale de investigație directă a realității, a reprezentat punctul de plecare în obținerea materialelor faptice, concrete, care au constituit apoi baza analizei.

Metoda experimentlă . Experimentul a presupus o stare activă a adolescenților instituționalizați și a implicat o activare metodică orientată spre un scop precis de verificare a ipotezei prezentată sub formă de tabele și grafice .

În cadrul experimentului au fost observați 60 adolescenți (29 instituționalizați și 31 proveniți din familii organizate cu vârste cuprinse între 15 și 18 ani;În privința adolescenților instituționalizați s-a făcut o amplă analiză atât din punct de vedere somatic și funcțional cât și din punctul de vedere al impactului pe care instituționalizarea o are asupra lor ,influența asupra comportamentului ,reactivitatea psihică a acestora la mediul ambiant și la programul la care aceștia au fost supuși .

Metoda convorbirii a constituit o variantă a interviului,pentru cercetarea distribuției opiniilor,aprofundarea unor date obținute prin alte metode,pentru sugerarea de noi ipoteze sau verificarea unor constatări.

Astfel interviul sau convorbirea directă cu adolescenții din ambele loturi s-a desfășurat după un plan dinainte stabilit urmărind obținerea datelor necesare despre adolescenții în cauză și evoluția lor precedentă cercetării.Convorbirea a presupus :

-organizarea și angajarea unor discuții cu adolescenții;

-a avut ca scop obținerea unor date referitoare la conținutul informațional ,etc.

Convorbirile au fost :

-libere-angajate spontan ,am încercat să nu intervin,nu am dirijat discuția,nu am deranjat fluxul ideațional și asociativ al adolescenților.Pur și simplu i-am lăsat pe ei să –și exprime liber ideile;

-semidirijată-am elaborat un plan dirijat bazat pe pe un plan al întregii discuții,dar am ținut cont să nu deranjez fluxul ideațional și asociativ al adolescenților.

4.5.Descrierea loturilor

În cercetarea acestei lucrări am investigat 2 loturi de adolescenti alcatuit dintr-un numar de 60 adolescenți:

Lotul I format din 29 adolescenți instituționalizați la (11 băieți și 8 fete)

Lotul II format din 31 adolescenți din familii organizate (18 băieți și 13 fete) de la liceul .

Adolescenții au avut vârste vârste cuprinse intre 15 si 18 ani.

4.6.Desfășurarea cercetării

Pe baza celor 3 chestionare aplicate, desfășurarea cercetării între cele două loturi a urmărit la ce nivel se încadrează stima de sine , sentimentul de singuratate și sentimentul de impulsivitate a adolescentilor instituționalizați comparativ cu adolescenții din familii organizate.

Observarea acestor momente s-a realizat în cadrul asistențelor sistematice ,în cursul lunii februarie -începutul lunii mai,pe 2 loturi de adolescenti cu vârste cuprinse intre 15 si 18 ani .Observațiile au fost completate cu interviurile și chestionarele complectate individual de adolescenți .

4.7.Instrumentele utilizate pentru colectarea datelor

Instrumentele de cercetare utilizate au fost chestionarul stima de sine , sentimentul de singuratate și sentimentul de impulsivitate .

În cazul cercetării am adresat un număr de 22 întrebări celor 60 adolescenți supuși cercetării ,pentru a alcătui la sfârșit foaia de profil în care sunt evidențiate notele joase și notele ridicate.

Chestionar date personale

Nume si prenume:

Clasa :

Varsta :

Sex: F/ M

Mediul de provenienta: □ urban □ rural

Cu cine locuiesti ?

□ părinții

□ la casa de copii

□ vecina ∕ vecina

□ singur(a)

□alte persoane………………………

Cum tii legatura cu parintii?

□ telefonic

□ prin intermediul internetului

□ scrisori

□ alte mijloace…………………………

Cat de frecvent comunicatii cu parintele ∕ parintii?

□ in fiecare zi

□ o data pe saptamana

□ o data la 1-3 luni

□ o data la 6 luni

□ o data pe an

□ mai rar de o data pe an /nu comunic

Cat timp a trecut de la ultima intalnire cu parintii?

□ o luna

□ intre 1 si 6 luni

□ intre 6 luni si 1 an

□ mai mult de 1 an

Cum tii legatura cu parintii ?

Tabelul 1.Sentimente pe care le poti trai in legatura cu propria persoana

Tabelul 2.Sentimente pe care le poti trai in legatura cu propria persoana

Tabelul 3.SCALA SINGURATATII

4.8.Etapele cercetării

Etapele după care s-a desfășurat cercetarea au fost următoarele:

În prima etapă – am studiat bibliografia existentă legată de tema propusă și modul de rezolvare al cercetării , am discutat pentru aceasta cu adolescenții instituționalizați și cadrele didactice implicate cu care am purtat ample discuții în privința modului de manifestare a comportamentului acestora toate acestea oferindu-mi informații în vederea întocmirii lucrării ;

În etapa a doua – am selecționat adolescenții și mi-am alcătuit grupa de studiu. Tot în această etapă am pregătit locul de desfășurare a experimentului, materialele și instrumentele necesare explorării și evaluării;

În etapa a treia – s-au efectuat metode de aplicare a interviurilor în scopul observării evoluției subiecților în cadrul parametrilor investigați pentru a face o comparație între testările inițiale și cele finale,în vederea verifcării eficienței mijloacelor aplicate.

În etapa a patra – am avut în vedere aprecierea evoluției adolescenților ,apreciind răspunsurile date și am efectuat prelucrarea rezultatelor prin prezentarea tabelelor după care am efectuat interpretarea și redactarea lucrării.

CAPITOLUL 5

REZULTATE ȘI DISCUȚII

Am comparat mediile obținute de lotul adolescentilor instituționalizați versus mediile obținute de lotul adolescentilor din familii organizate,bazându-mă pe chestionarul pentru evaluarea imaginii de sine, respectiv, sentimentul de singuratate si sentimentul de impulsivitate .

Precizez ca prelucrările au fost efectuate s-au realizat în baza rezultatelor aplicației SPSS 10.00 for Windows.

Tabelul 4. prezintă datele obținute ale variabilelor măsurate

* p < 0.05; ** p < 0.01; *** p < 0.001; ns – diferențe nesemnificative din punct de vedere statistic

Datele obținute au indicat o diferență semnificativă statistic (t = 4.91; p < 0.001) între media notelor la chestionarul pentru autoaprecierea imaginii de sine obținute de adolescenții instituționalizați și media notelor obținute de adolescenții din familii organizate .

Lotul adolescenților instituționalizați au obținut note, în medie, semnificativ mai mari la autoaprecierea imaginii de sine, comparativ cu adolescenții din familii organizate.

Datele obținute au indicat o diferență semnificativă statistic (t = 4.91; p < 0.001) între media notelor la chestionarul pentru autoaprecierea imaginii de sine obținute de adolescenții instituționalizați și media notelor obținute de adolescenții din familii organizate.

Grific 1..Media de autoapreciere a imaginii de sine a adolescenților

Conform observațiilor lui Carl Rogers, cu cât nota la chestionarul de autoapreciere a imaginii de sine este mai ridicată, cu atât discrepanța dintre Eul actual și cel ideal, percepută subiectiv de o persoană, este mai ridicată.

Analizând datele din tabel, rezultă clar tendința adolescenților instituționalizați de a prezenta o discrepanță mai mare între Eul actual și Eul ideal, comparativ cu adolescenții din familii organizate.

Așadar, datele pe care le-am obținut au confirmat prima dintre ipotezele generale (și de lucru) de la care am pornit.

Acest rezultat confirmă observațiile din literatura de specialitate, care arată dificultățile pe care le întâmpină adolescenții instituționalizați în ceea ce privește formarea reprezentării despre propria persoană.

Acestor adolescenți le lipsesc reperele (părinți), despre care știm că ,aceste repere ,joacă un rol foarte important în formarea imaginii de sine, prin judecățile de valoare pe care le emit referitor la persoana adolescenților , când la această vârstă, personalitatea lor este în continuă schimbare printre care pot fi anumite prejudecăți ce fac referire la conduită, competențe, capacitate de interrelaționare, etc.

Comparațiile între mediile obținute de adolescenții instituționalizați și mediile obținute de adolescenții din familii organizate ,la scala ETES, destinată evaluării stimei de sine globale și a componentelor acesteia, au indicat diferențe semnificative statistic pentru următoarele patru dimensiuni legate de stima de sine:

●sine emoțional (t = – 2.72; p < 0.01),

●sine social (t = – 2.39; p < 0.05),

● sine școlar (t = 2.50; p < 0.05)

● sine proiectiv (t = – 2.04; p < 0.05)

Cele două loturi de adolescenți nu s-au diferențiat semnificativ, în ceea ce privește nivelul global al stimei de sine, deși lotul de adolescenți instituționalizați au obținut o medie mai scăzută, comparativ cu lotul adolescenților din familii organizate.

Pentru prima dimensiune legată de stima de sine, diferența a fost semnificativă în favoarea lotului de adolescenți din familii organizate ,obținând o medie mai mare, comparativ cu adolescenții instituționalizați.

Acest rezultat trebuie interpretat din perspectiva lipsei de afectivitate și a carențelor în planul conduitei emoționale, specifice în cazul acestor adolescenți

Legăturile afective slabe sau chiar absente, pe care adolescenții instituționalizați le au,își pun amprenta asupra capacității acestora de gestionare a emoțiilor, asupra maturității în planul conduitei emoționale,de aici pornind și instinctele impulsive.

Și pentru cea de-a doua dimensiune a stimei de sine, a adolescenților din familii organizate au obținut o medie mai mare, comparativ cu adolescenții instituționalizați.

Acest rezultat trebuie privit din perspectiva dimensiunii sociale, specifice dezvoltării adolescenților instituționalizați.

Într-adevăr, o caracteristică a mediului socio-economic o constituie sărăcia relațiilor interpersonale și a celor afective, adolescenții instituționalizați,având un cerc restrâns de prieteni și de persoane semnificative, precum și competențe slab dezvoltate, în ceea ce privește interrelaționarea.

Este normal ca autopercepția acestor adolescenți , legată de această stare, să influențeze nivelul stimei de sine, legată de competențele în plan social .

Rezultatul obținut ar putea constitui expresia unei reprezentări nerealiste în rândul adolescenților instituționalizați, cu privire la propriile lor competențe, aceștia manifestând tendința de a-și percepe propriile lor competențe cu mult peste nivelul real la care se situează.

La fel de plauzibilă este și ipoteza potrivit căreia, adolescenții instituționalizați,manifestă voluntar tendința de a exagera dimensiunile legate de propriul sine, reușind astfel să se autoprezinte într-o lumină care să le fie favorabilă.

Așadar, datele pe care le-am obținut, în urma efectuării comparațiilor între mediile obținute de adolescenții instituționalizați comparativ cu adolescenții din familii organizate, au confirmat parțial și cea de-a doua dintre ipotezele generale (de lucru) de la care am pornit .

În această lucrare, datele obținute au confirmat prima ipoteză generală de la care am pornit și parțial pe cea de-a doua.

Adolescenții instituționalizați au obținut o medie semnificativ mai mare a notelor la autoaprecierea imaginii de sine, comparativ cu adolescenții din familii organizate, ceea ce semnifică o discrepanță mai accentuată între percepțiile cu privire la propriul Eu actual și expectanțele legate de devenirea Eului (Eul ideal).

În schimb, diferența între media notelor la stima de sine globală, obținută de lotul adolescenților instituționalizați și media notelor, obținută de lotul adolescenților din familii organizate a fost nesemnificativă statistic.

Cu toate acestea, adolescenții instituționalizați au obținut, în comparație cu adolescenții din familii organizat,medii semnificativ mai scăzute la dimensiunile stimei de sine legate de sinele emoțional, sinele social, respectiv de sinele proiectiv.

Cercetarea a evidențiat o discrepanță între Eul actual, perceput de adolescenții instituționalizați și Eul ideal – ceea ce ar dori aceștia să ajungă.

Această discrepanță este expresia unor dificultăți, pe care adolescenții instituționalizați le întâmpină în cunoașterea de sine.

De aceea, consider că un program pentru cunoașterea de sine și îmbunătățirea imaginii de sine îi poate ajuta pe adolescenții instituționalizați să depășeacă mai ușor stresul emoțional pe care îl implică absența unei familii.

Preconizez confirmarea ipotezelor care să evidențieze că există disfuncții comportamental-adaptive la adolescenții instituționalizați.Pe viitor întemeierea unei familii le poate ridica dificultăți ,ei neavând un exemplu familial clar.

Contribuția mea personală a constat în observarea atentă atât a adolescenților instituționalizați cât și a adolescenților , unde prezența părinților se făcea simțită din toate punctele de vedere (economic,social,psihologic ,educativ).

Trebuie menționat faptul că această metodă a avut elemente bine determinate ,pentru fiecare adolescent în parte.

Studiul l-am efectuat pe baza interviurilor , chestionarelor și discuțiilor purtate cu adolescenții,dar și cu cadrele didactice din școală,pentru a putea evalua comportamentul adolescenților instituționalizați comparativ cu adolescenții din familii organizate.

În urma cercetărilor efectuate am constatat că adolescenții supuși cercetării formează un lot cu nevoi comune tuturor ființelor umane dar și faptul că manifestarea agresivității era diferită indiferent de vârsta pe care o aveau.

Pe lângă simptomele specifice instituționalzării, unii dintre adolescenți, prezentau o serie de tulburări de comportament specifice.

Adolescenții instituționalizați au completat chestionarele care conțineau un număr variabil de 22 întrebări,fiind adresate, în mai multe zile diferite, pe perioada a două săptămâni.

Am acordat o atenție specială supravegherii acestora, pentru a se evita situația contaminării răspunsurilor prin influență reciprocă. Culegerea datelor a fost realizată în lunile martie –mai 2017.

Adolescenților li s-au cerut detalii în ceea ce privește atât situația lor la orele de curs cât și situația lor ,și cum îi afectează faptul că sunt instituționalizați și dacă mai țin legătura cu familia de origine.

În cadrul interviului am ținut cont de faptul că orice proces de schimbare în comportament trebuie să implice discuții cu adolescenții supuși cercetării,în așa fel încât ei să sprijine luarea deciziilor care fac referire la situația lor actuală.

Odată ce adolescenții au înțeles faptul că ei pot avea un rol important în schimbarea vieții lor și a mediului în care trăiesc , chiar și atunci când resursele sunt limitate, unii au dorit mult să înceapă schimbarea atitudinilor și comportamentelor pentru a evita obstacolele care îi împiedică să-și accepte statutul de adolescent instituționalizat.

Lucrul în grup cu adolescenții a făcut parte din procesul de recunoaștere a modalităților de acceptare a statutului lor ,care se aflau la baza comportamentelor și obstacolelor pe care aceștia le întâlneau în societate.

Înainte de completarea chestionarelor în mod individual, întâlnirea de grup, i-a antrenat pe cei 60 de adolescenți în discuțiile și exprimarea liberă a opiniilor ,în așa fel încât participanții și-au putut expune opiniile proprii încercând să-și descopere,slăbiciunile și resursele care pot sta la baza comportamentelor lor de multe ori neacceptate de societate,motivul fiind acela că în lipsa părinților ,aceștia se simțeau singuri și abandonați.

Trebuie să menționez faptul că nu toți adolescenții s-au integrat ușor la început , dar din expunerea lor, am înțeles că unele impedimente din cauza cărora ei consideră că au fost instituționalizați au fost problemele nesatisfăcătoare care au legătură directă sau indirectă cu statutul lor socia

Tabelul 5.Condiția de acceptare a adolescenților instituționalizați

Grafic.nr.2. Condiția de acceptare a adolescenților instituționalizați

Tabelul 5 și 2 graficul evidențiează faptul că în proporție de 3.48 % adolescenții instituționalizați își acceptă condiția comparatic cu 2.61 % respectiv 2.32 % când condiția de copil instituționalizat este acceptată aproape întotdeauna sau uneori ,crea ce denotă faptul că impulsivitatea și agresivitatea poate veni din interiorul lor de copii ,,abandonați,, .

Tabelul 6.Componentele psihologice și psihopedagogice evaluate și instrumentele de evaluare utilizate

Tabelul 7.Problemele persistente în rândul adolescenților

Pe baza chestionarelor personale alocate individual lotului de adolescenți atât cei instituționalizați cât și cei din familii organizate,participanți la cercetarea acestei lucrări ,am dorit să știu ce fel persoană erau aceștia ,ținând cont de statutul lor.Fiecare întrebare a avut un număr urmat de 5 răspunsuri (a,b,c,d,e) din care paricipanții au bifat răspunsul dorit.

Tabelul 8 .În urma răspunsurilor rezultatele au fost:

Potrivit celor 6 întrebări din chestionarul Sentimente pe care le poti trai in legatura cu propria persoana , răspunsurile au fost variate

Întreabarea 1- deloc adevarat -14,28 % adolescenți

– putin adevarat -27,37 %

– oarecum adevarat -29,75 %

– adevarat-34,51 %

– foarte adevarat-36,89 %

Întreabarea 2- deloc adevarat – 95,2 %

– putin adevarat -19,04%

– oarecum adevarat -22,61%

– adevarat-26,18 %

– foarte adevarat-19,04 %

Întreabarea 3- deloc adevarat – 17,85 %

– putin adevarat -24,99 %

– oarecum adevarat – 28,56 %

– adevarat-15,47 %

– foarte adevarat-20,23 %

Întreabarea 4- deloc adevarat – 32,13 %

– putin adevarat -17,85 %

– oarecum adevarat – 22,61 %

– adevarat-24,99 %

– foarte adevarat- 83,30 %

Întreabarea 5- deloc adevarat – 10,71 %

– putin adevarat -15,47 %

– oarecum adevarat – 22,61 %

– adevarat-34,51%

– foarte adevarat-15,47 %

Întreabarea 6- deloc adevarat – 16,66 %

– putin adevarat -14,28 %

– oarecum adevarat – 20,23 %

– adevarat-22,61 %

– foarte adevarat-24,99 %

În ceea ce ărivește chestionarul Sentimente pe care le poti trai in legatura cu propria persoana

Întreabarea 1- dezacord puternic-14,28 %

-partial in dezacord-14,28 %

-partial de acord-28,56 %

– cord puternic-30,94 %

Întreabarea 2- dezacord puternic-17,85 %

-partial in dezacord-22,61 %

-partial de acord-38,08 %

– cord puternic-33,32 %

Întreabarea 3- dezacord puternic-26,18 %

-partial in dezacord-24,99 %

-partial de acord-32,13 %

– cord puternic-33,32 %

Întreabarea 4- dezacord puternic-27,37 %

-partial in dezacord-35,70 %

-partial de acord-40,46 %

– cord puternic-15,47 %

Întreabarea 5- dezacord puternic-33,32 %

-partial in dezacord-34,51 %

-partial de acord-38,08 %

– cord puternic-15,47 %

Întreabarea 6- dezacord puternic-20,23 %

-partial in dezacord-22,61 %

-partial de acord-27,37 %

– cord puternic-21,4 %

Întreabarea 7- dezacord puternic-22,61 %

-partial in dezacord-21,42 %

-partial de acord-34,51 %

– cord puternic-22,61 %

Întreabarea 8- dezacord puternic-24,99 %

-partial in dezacord-19,04 %

-partial de acord-14,28 %

– cord puternic-22,61 %

Întreabarea 9- dezacord puternic-15,47 %

-partial in dezacord-36,89 %

-partial de acord-39,27 %

– cord puternic-13,09 %

Întreabarea 10- dezacord puternic-30,94 %

-partial in dezacord-26,18 %

-partial de acord-19,04 %

– cord puternic-22,61 %

De aici se confirmă ipoteza 1,2,3 în care se poate demonstra faptul că adolescenții instituționalizați vor prezenta,comparativ cu adolescenți din familii organizate niveluri mai scazute ale stimei de sine; niveluri mai ridicate ale sentimentului de singuratate; niveluri mai ridicate ale impulsivitatii și agresivității.

În ceea ce privește al doilea obiectiv -identificarea posibilelor diferente de gen în legătură cu dimensiunile stimei de sine,sentimentului de singuratate și agresivității se confirmă impotezele (2) fetele vor prezenta niveluri mai ridicate ale sentimentului de singurătate ;(3) băietii vor prezenta niveluri mai ridicate aleagresivității; (5). In lipsa afectivitatii materne ,fetele din mediul instituționalizat vor prezenta un nivel de stima mai scăzută , comparativ cu adolescentele din familii organizate.

Cu alte cuvinte se poate preciza :

Nivel de autonomie personală:În urma observațiilor , rezultă faptul că adolescenții instituționalizați au formate deprinderile de autonomie personală,dar nu sunt consolidate.

Este nevoie de prezența unei persoane care să îi orienteze în desfășurarea rutinelor cotidiene.

În urma intervențiilor educaționale sistematice au dezvoltat unele abilități relaționale și ocupaționale ,dar prea puțini adolescenți instituționalizați reușesc să se adapteze în afara mediului familial.

Nivel comportamental:Fără elemente de auto și hetero-agresivitate.Nivel de anxietate crescut,cu rigiditate în adaptarea la situații noi sau neașteptate.Dependență emoțională de persoana de referință,capacitate redusă de a înțelege și controla expresiile emoționale.

Nivel de relaționare interpersonală : Pentru mulți adolescenți instituționalizați ,relaționarea cu familia este neadecvată,cu restrângerile ce decurg din deficitul cognitiv ( infantilism în abordarea relațiilor).

Relaționarea cu persoane străine se realizează cu dificultate ,cu mare încărcătură anxioasă,cu dificultate în cunoașterea convențiilor sociale.S-au adaptat la viață în comunitatea de proveniență ( comunitate restrânsă ,izolată,cu cerințe sociale minime,hiperprotectoare),doar în condiții de supraveghere mai mult sau mai puțin pentru unii adolescenți instituționalizați ;de aici și unele comportamente agresive fizice și verbale față de colegi sau față de cei din jur.

Particularitățile cercetării.În rezumat, datele obținute au confirmat prima ipoteză generală de la care am pornit și parțial pe cea de-a doua.

Cercetarea a evidențiat o discrepanță între adolescenții instituționalizați și adolescenții din familii organizate.

Această discrepanță este expresia unor dificultăți, pe care adolescenții instituționalizați le întâmpină în societate.

De aceea, consider că interviurile purtate cu aceștia îi poate ajuta să accepte statutul pe care îl au , chiar dacă lipsa de afectivitate a părinților sau lipsa mediului familial , este evidentă, să integreze problema familială în propria lor istorie de viață, să dobândească respectul de sine, necesar unei normale integrări psihice și dezvoltări din punct de vedere social și profesional mai târziu ,fără a purta eticheta de ,,persoană agresivă ,,.

Pornind de la observațiile acestor rezultate și discuții , am dedus că:

●adolescenții instituționalizați au o agresivitate mai ridicată și o imagine de sine negativă, mai accentuată comparativ cu adolescenții din familii organizate.

●Conștientizarea forurilor de răspundere că adolescenții lăsați în grija lor au aceleași nevoi ca și adolescenții din familii organizate,cu deosebirea că problemele adolescenților emoționale lăsați în grija statului sunt mule și evidente.De aici denotă faptul că mulți dintre ei prin agresivitate doresc să atragă atenția sau de multe ori ,,încearcă să supraviețuiască,, ( așa cum se exprima unul din adolescenții instituționalizat)

●Asumarea răspunderii unui eventual eșec atunci când adolescenții sunt în grija statului.

Discuțiile care m-au orientat în analiza cantitativă a răspunsurilor adolescenților participanți au fost:

●adolescenții instituționalizați obțin, în medie, scoruri semnificativ mai mari la chestionarul destinat evaluării imaginii de sine, comparativ cu adolescenții din familii organizat

●lotul adolescenților instituționalizați obține o medie a scorurilor la stima de sine semnificativ mai scăzută, comparativ cu lotul de adolescenți din familii organizat;

●Izolare și marginalizare din cauza diferențelor sociale ( intervine diferența dintre adolescenții instituționalizați lipsiți de un mediul afectiv și educativ și adolescenții din familiile organizat ) ;

●Implicarea redusă a societății civile în problema adolescenților instituționalizați poate constitui o altă ipoteză elocventă în ceea ce privește stima de sine și agresivitatea acestora;

●Există diferențe semnificative între adolescenții instituționalizați și sunt obișnuiți sau încearcă să se obișnuiască cu mediul instituțional și adolescenți instituționalizați care nu vor să accepte ideea că au fost abandonați .

CONCLUZII

Concluziile succeptibile desprinse din analizarea și evaluarea acestei lucrări au avut menirea să ofere noi instrumente de lucru, autorităților abilitate, în vederea conturării unor regulamente viitoare adresate acestui domeniu ,care încă prezintă vulnerabilitate.

În același timp am încercat să ofer dimensiuni de dezvoltare unor măsuri concrete și orientate, care să asigure o prevenire reală și o corectare, pe măsură, a cauzelor care pot favoriza perpetuarea agresivității,față de adolescenți instituționalizați.

În acestă lucrare s-a încercat, pornind de la agresivitatea , exercitată de unii adolescențiinstituționalizați, o introspecție și o analiză calitativă a vieții de zi cu zi a acestora pentru a se evalua diferitele alternative pe care aceștia le au la dispoziție.

Lucrarea a încercat să evidențieze o analiză pertinentă, surprinzând factori și evenimente relevante în ceea ce privește stima de sine și agresivitatea la la adolescenții instituționalizați și cei din familii organizate.

Ca o idée concludentă , trebuie să menționez faptul că am convingerea că ar fi necesară acordarea unei asistențe specializate, asigurată de o echipă interdisciplinară formată din psihologi, sociologi, consilieri pe probleme educaționale,pentru a-i ajuta pe adolescenții instituționalizați să depășească momentele dificile prin care trec.

S-ar impune consilierea educațională și psihologică atât la nivel individual, cât și de grup, prin abordarea unor activități care să ofere adolescenților instituționalizați agresivi,o viziune asupra vieții, acceptarea trecutului, în vederea unor schimbări identitare.

Realitatea este caracterizată printr-o explozie a problemelor psihosociale, culturale, morale, dar și printr-o cronică frustrare generată de incapacitatea în mare măsură moștenită din trecut de a face față acestora.

Concludentă este și ideea că adolescenților instituționalizați sunt victime ale violenței,ceea ce înseamnă că trebuie ajutați de către specialiști ,deoarece formarea unei noi competențe duce adesea la rezolvarea problemelor și la dezvoltarea personalității individului.

BIBLIOGRAFIE

C.G. Jung -Psihologia copilului ,Editura ARAS , Bucure;ti ,2008

Mihai Golu – Psihologie Generală ,Editura Universitară,2011

Ruxandra Rășcanu – Psihologia copilului și adolescentului, Editura Augusta, Timișoara 2008

Mihaela Minulescu – Stima de sine – vector al schimbărilor adaptative. În Anuarul Universității ,,Petre Andrei”. Tom VIII – Științe Socio-Umane, Fundația Academică ”Petre Andrei”, Iași, 2009

Tiberiu Bogdan,Ilie I.Stănculescu – Dinamica personalității, Editura Geneze, București,2004

Vasile Nițescu- Adolescenții ,Editura All ,2008

Francoise Dolto- Famila în societățile europene, Editura Universității, București ,2010)

Mihaela Minulescu – Abandonul fenomen social de amploare , Editura Didactică și Pedagogică, București ,2009

Dubrovina I –Copilul instituționalizat , Editura Iris ,București, 2002

Pop.O-Copilul Abandonat , Editura All, București 2009)

Mariana Priceputu – Famila în societățile europene, Editura Universității, București 2005

Turliuc – Introducere în psihologie , Editura All, București 2007

Tiberiu Bogdan,Ilie I.Stănculescu – Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observația și interviul, Editura Polirom, Iași , 2004

Rodica Ciurea Codreanu – Structura și dezvoltarea personalității , Editura Didactică și Pedagogică, București ,2010

Francoise Dolto – Ontogeneza dezvoltării în situații de instituționalizare a copiilor ,Editura Fundației ”Andrei Șaguna”, Constanța , 2010

Berdiaev N.- Cunoașterea de sine, Editura Humanitas, București, 1998

Vlădescu I.M.-Personalitatea copilului violent, Editura Iris ,București,2013

Raymond Boudon-Tratat de psihologie socială,Editura Humanitas,București,2011

Sorin M.Rădulescu,Mircea Piticaru-Psihologia familiei în societatea modernă,Editura Polirom,București,2009

Carmen Ciofu-Interacțiunea psihologică părinți-copii , Editura ,Anima,București, 2008

)

.( .Pop.O-Copilul Abandonat,pg.83 ,2009)