Studiu Privind Starea Actuala a Rezervatiilor Naturale din Partea Centrala a Campiei Romane
INTRODUCERE
Prin această lucrare am încercat să realizez – pornind de la literatura de specialitate și de la observațiile de teren – o prezentare a stării actuale a rezervațiilor naturale din partea centrală a Câmpiei Române (Teleorman – Mostiștea).
În ultimele decenii, presiunea antropică asupra peisajului natural de câmpie și, implicit, și asupra sectorului studiat, a devenit tot mai puternică. De multe ori, aceasta a fost în acord cu capacitatea de suport a mediului, dar au apărut și numeroase consecințe negative, pe care doresc să le prezint în lucrare.
Evidențiind aspectele concrete ale mediului de câmpie, am avut în vedere, în principal, problemele protejării naturii (a biodiversității în mod deosebit) și ale utilizării raționale a resurselor din acest sector.
În studiul acestei zone geografice ne-am bazat pe o analiză atentă a factorilor fizico-geografici (geologie, relief, climă, hidrografie, sol), în contextul unor raporturi de cauzalitate și interdependență în vederea stabilirii factorilor care favorizează sau impun restrictivitate în dezvoltarea și menținerea unor specii floristice și faunistice în anumite condiții de mediu.
Pe lângă bibliografia de specialitate, de un real folos la elaborarea acestei lucrări ne-au fost și numeroasele informații cartografice alcătuite din hărți geologice, topografice, pedologice ș.a.
Nu putem omite din gama lucrărilor consultate nici anuarele meteorologice și hidrologice care, prin datele analizate, ne-au ajutat la stabilirea caracteristicilor regimului climatic și hidrologic.
La acestea se adaugă și rezultatele activității desfășurate pe teren.
În privința structurii lucrării, aceasta cuprinde trei părți, fiecare cu mai multe capitole și subcapitole.
Prima parte cuprinde problematica importanței ocrotirii naturii, tendințele actuale în acest domeniu, precum și un scurt istoric al ocrotirii naturii în România.
Partea a doua reprezintă studiul condițiilor naturale din parte centrală a Câmpiei Române (geologia, relieful, clima, hidrografia, vegetația, fauna, solurile).
Partea a treia cuprinde prezentarea rezervațiilor naturale din sectorul studiat și o serie de probleme legate de existența lor, cum ar fi: starea actuală de conservare și modul de ocrotire, factorii care pun în pericol elementele ocrotite, raportul dintre valorificarea turistică și conservare etc.
Lucrarea de față a fost întocmită sub conducerea științifică a doamnei profesoare conf. dr. Cristina Muică, de ale cărei sugestii și recomandări am beneficiat pe tot parcursul elaborării acestei lucrări. Îmi exprim astfel, și pe această cale cele mai sincere mulțumiri doamnei profesoare conf. dr. Cristina Muică pentru prețiosul sprijin și numeroasele îndrumări ce mi le-a dat în vederea finalizării acestei lucrări.
Partea I
CAPITOLUL I
OCROTIREA NATURII. SCURT ISTORIC AL OCROTIRII NATURII ÎN ROMÂNIA. TENDINȚE ACTUALE
Dezvoltarea civilizației industriale de la mijlocul secolului trecut a produs modificări profunde și accelerate mediului înconjurător, datorită solicitării din ce în ce mai mari a resurselor naturale, a extinderii suprafețelor cultivate și a schimbării sistemelor de cultură, a despăduririlor masive pentru obținerea de masă lemnoasă și de terenuri noi pentru agricultură, precum și a altor activități cu impact asupra mediului. În același timp, civilizația industrială a făcut posibilă și necesară o creștere demografică rapidă, a însemnat o puternică dezvoltare a procesului de urbanizare, a creat noi aglomerări umane pe spații restrânse.
Dobândind posibilitatea de a transforma mediul înconjurător, omul nu și-a pus mult timp problema de a proceda rațional, în condiții normale de echilibru și dezvoltare a vieții. Exploatarea irațională, în primul rând, a resurselor regenerabile (păduri, floră, faună etc), a accentuat efectul nociv al acțiunilor omului asupra naturii.
Pretutindeni în lume, din ce în ce mai insistent, se impun acțiunile în sprijinul protecției mediului înconjurător, fiind una din preocupările contemporane prioritare.
Prin ocrotirea naturii înțelegem măsurile luate de stat sau de societate, în vederea opririi de la distrugere a unor anumite obiecte ale naturii, însemnate din punctul de vedere al științei, al culturii și al economiei; anumite specii de plante și animale, peisaje naturale, fenomene geologice, zăcăminte de roci sau minerale, fosile, peșteri, căderi de apă, lacuri sau izvoare, păduri, fânețe sau ochiuri de stepă, întinderi de mare etc. Acestea constituie așa-numitele monumente ale naturii.
Prin rezervații se înțeleg porțiuni de teritoriu, în care se urmăresc anumite scopuri științifice, economice sau de cultură, în care sunt oprite prin lege exploatarea economică a teritoriului, distrugerea stării lui naturale.
Conservarea dinamică a naturii implică, printre altele, cunoașterea cauzală a dezechilibrelor din biosferă, la care a contribuit direct sau indirect factorul antropic, ca astfel să putem asigura generațiilor viitoare un mediu prielnic dezvoltării vieții.
În țara noastră, inițiativele ocrotirii naturii sunt vechi și deosebit de bogate. Unele mărturii le găsim în operele cronicarului Ion Neculce și ale ilustrului cărturar Dimitrie Cantemir.
Unele dintre primele încercări de reglementare a raporturilor omului cu natura datează încă din Evul Mediu, când exista „legea braniștei” – loc oprit unde nimeni nu avea voie să vâneze, să pescuiască, să pășuneze vitele și nici măcar să cosească fânul fără voia stăpânului.
Mișcarea pentru ocrotirea naturii în țara noastră s-a impus în perioada interbelică. Marea Unire a generat o vie activitate socială, politică, economică și culturală. Țara nu avea însă o lege pentru protejarea naturii și o serie de zone pitorești erau amenințate de diferiți factori.
La sfârșitul secolului al XIX-lea asistăm la nașterea unei adevărate mișcări de ocrotire a naturii în rândul medicilor, biologilor și artiștilor, dintre care putem menționa: botanistul D. Grecescu, balneologul I. Bernath, scriitorul C. Hogaș, pictorul N. Grigorescu.
În anul 1921 ia ființă „Societatea de turism pentru protecția naturii”, având ca inițiator pe M. Haret. Este prima formă organizată de ocrotire a naturii, cu un program care prevedea, printre altele, formarea unor rezervații naturale și împrejmuirea lor.
În primele decenii ale secolului XX, în fruntea acțiunilor de ocrotire a naturii se află naturaliștii: Grigore Antipa, Emil Racoviță, Ion Borcea, Iuliu Prodan, Andrei Popovici-Bâznoșanu, Valeriu Pușcariu, Alexandru Borza, S. P. Grințescu etc.
Astfel, în 1924, Al. Borza publică prima sinteză referitoare la conservarea naturii sub titlul „Protecția naturii în România”, sinteză care a rămas manifestul-program al mișcării pentru ocrotirea naturii în țara noastră.
La 7 iulie 1930, este promulgată prima lege pentru protecția monumentelor naturii și se constituie Comisia monumentelor naturii.
Între anii 1930-1944, au fost declarate 36 de rezervații naturale, cu o suprafață de cca. 15000 ha. De asemenea, au fost trecute sub protecția legii, speciile de plante și animale rare sau pe cale de dispariție.
Ca urmare a activității Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii, numărul rezervațiilor a crescut de la 36 și o suprafață de cca. 15000 ha, în anul 1944, la 130 și o suprafață de 75000 ha. în anul 1965.
Multe din aceste rezervații sunt cunoscute prin prezentările realizate în revistele de biologie, geografie sau geologie sau în cadrul unor sinteze apărute pe plan național („Ocrotirea naturii în R.P.R” de Valeriu Pușcariu, „Monumente ale naturii din România” de E. Pop, N. Sălăgeanu, „Comori ale naturii din România” de T. Fodor, „Invitație la drumeție” de T. Toader, C. Nițu etc.). De asemenea, o contribuție deosebită la cunoașterea acestor rezervații au adus-o naturaliștii în cadrul celor zece Consfătuiri de geobotanică (1958-1970) organizate de Secția de Botanică a Societății de Științe biologice sub directa îndrumare a profesorului I. T. Tarnavschi, apoi activitățile de cercetare și ocrotire realizate de colectivul Muzeului de istorie naturală „Grigore Antipa”, condus de profesorul M. Băcescu.
În anul 1973 este adoptată Legea privind protejarea și conservarea mediului înconjurător, lege care a situat țara noastră, la acea dată, printre primele țări din lume care dispunea de o lege-cadru în acest domeniu.
În anul 1974 s-a înființat Consiliul național pentru Protecția Mediului Înconjurător.
În urma apariției Legii nr. 9/1973, teritoriile ocrotite au crescut, numărul lor ajungând la 395 de rezervații, cu o suprafață totală de 222545 ha. în anul 1996.
În anul 1991 s-a înființat Ministerul Mediului, iar în prezent funcționează sub denumirea de Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului. La nivel de județ, subordonate Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului funcționează Agențiile de Supraveghere și Protecția Mediului.
În procesul istoric necesar, al împăcării omului cu natura, un rol de seamă îl va juca în viitorul apropiat sau mai îndepărtat reconstrucția ecologică, al cărui obiectiv îl constituie refacerea ecosistemelor naturale pe suprafețe mai restrânse sau mai întinse, în conformitate cu stările existente înaintea impactului uman, pe baza unei bune cunoașteri a acestora.
Strategia protecției mediului înconjurător cere o mai bună organizare a acțiunilor umane, un control eficient al lor și o reglementare juridică adecvată.
Strategia națională în domeniul mediului trebuie să pornească de la conceptul de dezvoltare durabilă – reconfirmat de Conferința Mondială de la Rio de Janeiro, potrivit căruia dezvoltarea socio-economică și conservarea resurselor sunt inseparabile.
Protecția mediului înconjurător se conturează ca o activitate distinctă, având probleme specifice care solicită colaborarea specialiștilor din domenii variate. Această acțiune poate avea o eficiență satisfăcătoare numai în condițiile asigurării unui cadru juridico-administrativ de desfășurare, adecvat, ea impunând organizarea administrativă, resurse economice, un suport legislativ eficient și o susținută activitate de educație cetățenească (Prof. dr. Daniela Marinescu, 1994).
Protecția mediului înconjurător este influențată în mare măsură și de conștiința ecologică a populației. Educația ecologică pentru ocrotirea naturii trebuie făcută permanent pentru toate vârstele și se poate desfășura prin școli, conferințe, expuneri, prin radio și TV, presă, proiecții, excursii, asociații pentru ocrotirea naturii etc.
Protecția mediului înconjurător reclamă o preocupare interdisciplinară și multidisciplinară.
CAPITOLUL II
POZIȚIA GEOGRAFICĂ ȘI LIMITELE
Câmpia Română cuprinde întreaga zonă joasă care se desfășoară de-a lungul Dunării inferioare, între Drobeta Turnu-Severin în vest și Galați în est. Către nord, Câmpia Română este delimitată de Piemontul Getic până la valea Dâmboviței, de unde intră direct în contact cu Subcarpații; pătrunde ca un golf de-a lungul Siretului și apoi de la Panciu urmărește o linie dreaptă vest-est, până în apropierea localității Corod, apoi pe valea Geru până la Siret.
Limita vestică, sudică și estică o formează valea Dunării.
Sectorul luat în studiu se încadrează teritoriului Munteniei.
Sintetizând datele bibliografice (G.Vâlsan, V.Mihăilescu, P.Coteț, E.Liteanu etc.) și confruntându-le cu realitatea geografică, se poate opina pentru următoarele subdiviziuni ale Câmpiei Române: Câmpia Olteniei, Câmpia centrală munteană, Câmpia de tranziție a Bucureștiului și Câmpia estică.
Sectorul de câmpie analizat se suprapune peste Câmpia centrală munteană, Câmpia de tranziție a Bucureștiului și cuprinde, aproximativ, și o porțiune a Câmpiei estice, mai precis Câmpia Mostiștei.
În ceea ce privește limitele, în vest, unitatea este delimitată de râul Teleorman, în nord are ca limită Câmpia Piemontană Getică și Câmpia Piemontană a Curburii (Câmpia Piteștilor, Câmpia Târgoviștei și Câmpia Ploieștilor), contactul fiind slab conturat, de cele mai multe ori el corespunzând unei linii de izvoare de la baza pruntea acțiunilor de ocrotire a naturii se află naturaliștii: Grigore Antipa, Emil Racoviță, Ion Borcea, Iuliu Prodan, Andrei Popovici-Bâznoșanu, Valeriu Pușcariu, Alexandru Borza, S. P. Grințescu etc.
Astfel, în 1924, Al. Borza publică prima sinteză referitoare la conservarea naturii sub titlul „Protecția naturii în România”, sinteză care a rămas manifestul-program al mișcării pentru ocrotirea naturii în țara noastră.
La 7 iulie 1930, este promulgată prima lege pentru protecția monumentelor naturii și se constituie Comisia monumentelor naturii.
Între anii 1930-1944, au fost declarate 36 de rezervații naturale, cu o suprafață de cca. 15000 ha. De asemenea, au fost trecute sub protecția legii, speciile de plante și animale rare sau pe cale de dispariție.
Ca urmare a activității Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii, numărul rezervațiilor a crescut de la 36 și o suprafață de cca. 15000 ha, în anul 1944, la 130 și o suprafață de 75000 ha. în anul 1965.
Multe din aceste rezervații sunt cunoscute prin prezentările realizate în revistele de biologie, geografie sau geologie sau în cadrul unor sinteze apărute pe plan național („Ocrotirea naturii în R.P.R” de Valeriu Pușcariu, „Monumente ale naturii din România” de E. Pop, N. Sălăgeanu, „Comori ale naturii din România” de T. Fodor, „Invitație la drumeție” de T. Toader, C. Nițu etc.). De asemenea, o contribuție deosebită la cunoașterea acestor rezervații au adus-o naturaliștii în cadrul celor zece Consfătuiri de geobotanică (1958-1970) organizate de Secția de Botanică a Societății de Științe biologice sub directa îndrumare a profesorului I. T. Tarnavschi, apoi activitățile de cercetare și ocrotire realizate de colectivul Muzeului de istorie naturală „Grigore Antipa”, condus de profesorul M. Băcescu.
În anul 1973 este adoptată Legea privind protejarea și conservarea mediului înconjurător, lege care a situat țara noastră, la acea dată, printre primele țări din lume care dispunea de o lege-cadru în acest domeniu.
În anul 1974 s-a înființat Consiliul național pentru Protecția Mediului Înconjurător.
În urma apariției Legii nr. 9/1973, teritoriile ocrotite au crescut, numărul lor ajungând la 395 de rezervații, cu o suprafață totală de 222545 ha. în anul 1996.
În anul 1991 s-a înființat Ministerul Mediului, iar în prezent funcționează sub denumirea de Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului. La nivel de județ, subordonate Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului funcționează Agențiile de Supraveghere și Protecția Mediului.
În procesul istoric necesar, al împăcării omului cu natura, un rol de seamă îl va juca în viitorul apropiat sau mai îndepărtat reconstrucția ecologică, al cărui obiectiv îl constituie refacerea ecosistemelor naturale pe suprafețe mai restrânse sau mai întinse, în conformitate cu stările existente înaintea impactului uman, pe baza unei bune cunoașteri a acestora.
Strategia protecției mediului înconjurător cere o mai bună organizare a acțiunilor umane, un control eficient al lor și o reglementare juridică adecvată.
Strategia națională în domeniul mediului trebuie să pornească de la conceptul de dezvoltare durabilă – reconfirmat de Conferința Mondială de la Rio de Janeiro, potrivit căruia dezvoltarea socio-economică și conservarea resurselor sunt inseparabile.
Protecția mediului înconjurător se conturează ca o activitate distinctă, având probleme specifice care solicită colaborarea specialiștilor din domenii variate. Această acțiune poate avea o eficiență satisfăcătoare numai în condițiile asigurării unui cadru juridico-administrativ de desfășurare, adecvat, ea impunând organizarea administrativă, resurse economice, un suport legislativ eficient și o susținută activitate de educație cetățenească (Prof. dr. Daniela Marinescu, 1994).
Protecția mediului înconjurător este influențată în mare măsură și de conștiința ecologică a populației. Educația ecologică pentru ocrotirea naturii trebuie făcută permanent pentru toate vârstele și se poate desfășura prin școli, conferințe, expuneri, prin radio și TV, presă, proiecții, excursii, asociații pentru ocrotirea naturii etc.
Protecția mediului înconjurător reclamă o preocupare interdisciplinară și multidisciplinară.
CAPITOLUL II
POZIȚIA GEOGRAFICĂ ȘI LIMITELE
Câmpia Română cuprinde întreaga zonă joasă care se desfășoară de-a lungul Dunării inferioare, între Drobeta Turnu-Severin în vest și Galați în est. Către nord, Câmpia Română este delimitată de Piemontul Getic până la valea Dâmboviței, de unde intră direct în contact cu Subcarpații; pătrunde ca un golf de-a lungul Siretului și apoi de la Panciu urmărește o linie dreaptă vest-est, până în apropierea localității Corod, apoi pe valea Geru până la Siret.
Limita vestică, sudică și estică o formează valea Dunării.
Sectorul luat în studiu se încadrează teritoriului Munteniei.
Sintetizând datele bibliografice (G.Vâlsan, V.Mihăilescu, P.Coteț, E.Liteanu etc.) și confruntându-le cu realitatea geografică, se poate opina pentru următoarele subdiviziuni ale Câmpiei Române: Câmpia Olteniei, Câmpia centrală munteană, Câmpia de tranziție a Bucureștiului și Câmpia estică.
Sectorul de câmpie analizat se suprapune peste Câmpia centrală munteană, Câmpia de tranziție a Bucureștiului și cuprinde, aproximativ, și o porțiune a Câmpiei estice, mai precis Câmpia Mostiștei.
În ceea ce privește limitele, în vest, unitatea este delimitată de râul Teleorman, în nord are ca limită Câmpia Piemontană Getică și Câmpia Piemontană a Curburii (Câmpia Piteștilor, Câmpia Târgoviștei și Câmpia Ploieștilor), contactul fiind slab conturat, de cele mai multe ori el corespunzând unei linii de izvoare de la baza piemonturilor; în est sectorul de câmpie este delimitat de râul Mostiștea, iar în sud, de-a lungul întregului sector, se desfășoară valea Dunării, sub forma unui culoar larg, lățimea ei crescând treptat de la vest la est.
Partea a II-a
STUDIUL CONDIȚIILOR NATURALE DIN PARTEA CENTRALĂ A CÂMPIEI ROMÂNE
CAPITOLUL III
ELEMENTE DE ORDIN GEOLOGIC
Zona analizată se află în partea centrală a celei mai mari unități geomorfologice din țara noastră: Câmpia Română. Din punct de vedere structural-tectonic, această câmpie se constituie într-o depresiune (Valahă sau Pontică) dominată de un cadru înconjurător mai înalt.
Cercetările de suprafață ca și miile de foraje geologice și geotehnice au avut ca rezultat o cunoaștere amănunțită a Depresiunii Valahe. Se pot delimita astfel două etaje structurale: soclul și cuvertura sedimentară (P.Coteț, 1976).
3.1. Soclul
Este eterogen atât ca structură geologică cât și ca vârstă a consolidării. Platforma Valahă (parte a Platformei Moesice) s-a consolidat în epoca prehercinică (Proterozoic – începutul Paleozoicului) în urma orogenezelor precambriene și caledoniene și a nivelărilor care le-au urmat. Rezultatul acestor evenimente a fost metamorfozarea șisturilor cristaline și magmatismul cu caracter bazic. Eroziunea accentuată în condițiile unui climat cald și uscat și în condițiile slăbirii mișcărilor tectonice au condus la formarea peneplenei soclului precambrian, unitate cu caracter de suprafață de eroziune fosilizată.
Din punct de vedere tectonic, încă din Paleozoic, soclul Platformei Valahe a fost afectat de mai multe falii care au compartimentat întreaga regiune în mai multe blocuri. Ca urmare, fundamentul platformei se prezintă sub forma unor ridicături de tip horst separate prin afundări de tip graben.
3.2. Cuvertura
Cuvertura Platformei Valahe are o grosime de mai multe mii de metri. S-a format în epoca hercinică și carpatică, mișcările de basculare ale soclului determinând transgresiuni și regresiuni marine. Au alternat astfel perioade de acumulare de sedimente în regim marin cu perioade de evoluție subaeriană.
În suita de depozite ce constituie cuvertura, se recunosc mai multe cicluri sedimentare:
a) Ciclul Ordovician-Carbonifer. Se caracterizează prin alternanțe de depozite marine, lagunare și continentale. Sunt reprezentate gresii, dolomite, calcare, argile în structuri ce depășesc 3000 m grosime.
b) Ciclul Permian terminal-Triasic. Se remarcă prin asocieri de conglomerate, argile, marno-argile (de obicei de culoare roșie) cu roci eruptive (porfire, cuarțite, bazalte) și piroclastite. Grosimea lor este de peste 3600 m.
c) Ciclul Jurasic mediu – sfârșitul Cretacicului. Activitatea tectonică redusă este evidențiată de monotonia depozitelor de calcare fine, cretă, marne.
d) Ciclul Badenian-Cuaternar. Depunerile monotone de marne, argile în alternanță cu gresii și nisipuri atestă din nou o perioadă calmă din punct de vedere tectonic.
Acest ciclu se încheie cu depozite cuaternare, în baza cărora se întâlnesc formațiuni de origine fluvio-lacustră cunoscute sub numele de “stratele de Frătești”, aparținând Pleistocenului inferior, peste care este dispus Holocenul inferior și superior.
Colmatarea lacului pliocen din domeniul valah este marcată prin nisipurile de Mostiștea.
Depozitele loessoide caracteristice Pleistocenului superior se întâlnesc la vest de valea Dâmbovnicului, pe interfluviul ce-l separă de Glavacioc, precum și de-a lungul albiei Neajlovului și pun în evidență pietrișuri, nisipuri și argile aparținând luncii. Cuvertura de loess depusă peste aceste strate are o grosime cuprinsă între 1 și 3 m (fig.1).
Aceste strate includ atât loess eolian prăfos, cât și lehmuri argiloase, nisipoase, deluviale și proluviale.
Cele mai noi formațiuni se întâlnesc pe luncile joase ale Dâmbovnicului și Glavaciocului, fiind reprezentate prin depozite fluviatile mai grosiere pe Dâmbovnic (nisipuri, pietrișuri) și mai fine pe Glavacioc (luturi, argile, chiar argile gonflante). Stratele sedimentare specifice holocenului se află în stadii mai mult sau mai puțin evoluate de solificare.
Rocile superficiale (ale Cuaternarului) se caracterizează printr-o slabă rezistență la acțiunea factorilor externi. De aceea ele au fost foarte ușor erodate, generând forme de relief tipice.
CAPITOLUL IV
RELIEFUL
4.1. Considerații generale
Relieful constituie baza tuturor celorlalte condiții naturale sau suprafața directă asupra căreia acționează tot complexul de factori interni și externi, inclusiv activitatea omului. Din punct de vedere genetic, relieful Câmpiei Române este rezultanta directă a acțiunii forțelor endo-exogene. În ansamblu, relieful Câmpiei Române se încadrează în categoria marilor șesuri continentaleale Europei, de tipul câmpiilor de loess, cu forme netede, ușor ondulate și înclinate, cu energie redusă și altitudini care foarte puțin depășesc 200 m.
Urmărind diferențierile din cuprinsul Câmpiei Române, s-a observat (V.Mihăilescu, 1947) o grupare pe fâșii longitudinale a marilor ei subdiviziuni: o fâșie de câmpii piemontane sau subcolinare la nord, o zonă de subsidență aproape continuă între Argeș și Siretul inferior, o întinsă zonă a câmpiilor tabulare, cu largi interfluvii netede între văi și, la marginea sudică, lunca Dunării, joasă ș umedă mai tot timpul anului (fig.2).
Sectorul de câmpie luat în studiu, cel dintre râurile Teleorman și Mostiștea, se suprapune, din punct de vedere al reliefului, peste zona subsidentă și peste cea a câmpiilor tabulare din cadrul Câmpiei Române.
La sudul câmpiilor piemontane și la est de râul Argeș, se desfășoară un șir de unități de câmpie cu lățimi de 10-25 km (Titu-Potlogi-Sărata, Gherghița-Urziceni, Siretul inferior), formate precumpănitor din argile, mâluri, nisipuri fine. Ele formează ceea ce geografii au denumit zona de divagare din Câmpia Română iar geologii, zona de subsidență. Această zonă cuprinde câmpii joase, cu râuri divagante care și-au schimbat frecvent albiile în vremuri recente, având tendințe de înmlăștinire nu numai datorită revărsărilor, ci și apelor freatice foarte apropiate de suprafață. De asemenea, câmpia de subsidență se caracterizează prin văi puțin adâncite, albii părăsite, terase fluviatile îngropate, acoperite cu depozite loessoide cu grosimi de 5-10 m, care sunt afectate la suprafață de crovuri, dar care atât ca adâncime, cât și ca densitate, sunt mai reduse față de cele din câmpiile Mostiștei și Burnazului. La zona de confluență majoritatea văilor mici se termină prin limane fluviatile, ca cele de la Bălteni, Snagov, Balta Neagră, Căldărușani și Comana pe partea dreaptă a Ialomiței.
Zona câmpiilor de interfluvii (sau a “câmpiilor tabulare” cum le numește Vintilă Mihăilescu), care se întinde până aproape de Dunăre (de felul câmpiilor: Găvanu-Burdea, Burnaz, Vlăsia, Mostiștea, Bărăganul), este alcătuită din largi interfluvii (“câmpuri” în terminologia populară) separate de văi rare și puțin adânci (obișnuit sub 20 m), prezentând frecvent terase marginale (câmpurile reprezentând ele însele, deseori, terase sau suprafețe ce pot fi asimilate acestora). Aceste câmpii au altitudini cuprinse între 40 și 160 m. În alcătuirea lor intră la suprafață loessul și depozitele loessoide cu grosimi foarte mari (10-30 m) ce au determinat poziția la adâncime a pânzei freatice și o frecvență deosebită a crovurilor și văilor rezultate din unirea acestora. În unele crovuri întâlnim lacuri (lacuri de crov), între care câteva sunt sărate. Văile alohtone care separă subunitățile câmpiei au lunci foarte largi, cu meandre și despletiri numeroase. Destul de des, pe măsura apropierii de Dunăre, apar și terase. Râurile mai mici, afluenții acestora, au adesea gurile de vărsare astupate de aluviunile colectorului și ca urmare, sectorul inferior este transformat într-un lac (liman).
Din categoria celor două tipuri genetice de câmpii prezentate, cele care intră, în mod direct, în perimetrul care face obiectul prezentei lucrări, sunt Câmpia de subsidență Titu-Potlogi și câmpiile tabulare Găvanu-Burdea, Burnaz, Vlăsia și Mostiștea (Al. Roșu, 1973, V.Tufescu).
4.2. Câmpia de subsidență
Câmpia Titu-Potlogi este așezată în partea centrală a Câmpiei Române, pe cursurile inferioare ale Argeșului și Dămboviței. Deși se deosebește față de regiunile înconjurătoare prin aspectul său de câmpie aluvială, care se contopește cu luncile râurilor, stabilirea limitelor sale strict morfologice a necesitat investigații multiple, bazate pe observații și cartări directe, cât și pe interpretarea unor materiale documentare.
Limita vestică este cea mai expresivă, fiind marcată de valea Argeșului care desparte Câmpia Titu de Câmpia Găvanu-Burdea.
Spre nord, Câmpia Titu se mărginește cu Câmpia piemontană a Târgoviștei. Spre nord-est, Câmpia Titu pătrunde ca un “golf” pe valea Dâmboviței.
În partea de sud, între Argeș și Dâmbovița, trăsăturile Câmpiei Titu se întrepătrund cu cele ale Câmpului Câlnăului, subunitate a Câmpiei Vlăsiei.
Spre est, spre Câmpia Vlăsiei, limita este mult mai greu de stabilit, aceasta prezentându-se ca o fâșie de tranziție spre Câmpia Vlăsiei.
Între limitele menționate mai sus, Câmpia Titu are o suprafață de circa 515 km2, ceea ce reprezintă aproximativ 1% din suprafața Câmpiei Române.
Altitudinea câmpiei, care variază între 200 m și 120 m, scade ușor de la nord la sud. Altitudinile respective exprimă netezimea și monotonia acestei câmpii. Singura treaptă de relief, care se interpune în mofologia regiunii, este lunca care întovărășește cursurile râurilor. De menționat, însă, că lunca Dâmboviței nu este individualizată strict, pentru că ea devine comună cu cea a râurilor vecine.
Suprafața câmpiei este acoperită cu depozite aluvionare și parțial loessoide, care stau pe orizonturi de pietrișuri și nisipuri, în care sunt cantonate apele freatice. Acestea formează o pânză freatică situată la mică adâncime și dau naștere la izvoare și zone înmlăștinite.
4.3. Câmpiile tabulare
Câmpia Găvanu-Burdea, de origine fluvio-lacustră, are aspect tabular, ea fiind o continuare directă a Vlăsiei spre vest. Aspectul general este al unui platou cu o înclinare generală de la nord-vest spre sud-est, sens în care cotele scad de la 225 m până la 75 m. Câmpul Găvanu-Burdea prezintă un aspect neted, fragmentat fiind de văile Teleorman, Dâmbovnic, Glavacioc și Neajlov. Este alcătuită dintr-o cuvertură de pietrișuri care se subțiază spre sud, acoperite cu o manta de formațiuni loessoide conținând ape freatice. Râurile sunt puțin adâncite, însoțite de una sau două terase cu altitudine relativ mică.
În mod frecvent apar fenomene de tasare care determină apariția microdepresiunilor (crovuri), în care apa din precipitații se acumulează provocând băltiri. Aceste crovuri devin din ce în ce mai frecvente în partea de sud-est, pe măsură ce pătura de loess devine mai groasă în raport cu cea de pietrișuri ce se subțiază în aceeași direcție.
Câmpia Găvanu-Burdea cuprinde întreaga regiune dintre Vedea și Argeș.
Câmpia Burnazului se dezvoltă la sud de valea Câlniștei, între râurile Olt la vest și Argeș la est, caracterizându-se printr-o pantă morfologică înclinată de la sud la nord, pusă în evidență de direcția văilor care o drenează. Este fragmentată în partea de est de rețeaua hidrografică a văii Câlniștea, iar spre vest de văile Teleorman și Vedea, cu afluenții lor.
Această câmpie are aspectul uni platou înalt pus din ce în ce mai bine în evidență către est prin adâncirea culoarului Câlniștei și prin abruptul puternic cu care domină lunca mult mai îngustă a Dunării. Are altitudinea medie de circa 90 m.
Constituția litologică este dată de stratele de Frătești, alcătuite din pietrișuri, nisipuri și marne argiloase, peste care urmează depozitele loessoide cu grosimi de 15-20 m.
Depositele loessoide au favorizat procesele de tasare și deci apariția formelor de relief de tasare în loess (crovuri, padine, vâlcele), prezente atât în vestul, cât și în estul Burnazului. De asemenea, Câmpia Burnazului se caracterizează printr-o bogăție a apei freatice care iese la zi sub formă de izvoare puternice, datorită energiei mari a reliefului pe laturile externe.
Câmpia Vlăsiei. Denumire dată după renumiții codrii ai Vlăsiei, numită și Câmpia Bucureștilor, se axează în general pe bazinul Argeșului – de la Câlniștea, în sud-vest, până în partea superioară a bazinului Mostiștei, în nord-est. Ținând seama de direcția văilor, se observă că această câmpie are o pantă orientată, în general, de la nord-nord-vest către sud-sud-est. Spre nord-vest câmpia are o altitudine de 75-80 m, iar spre sud-est altitudinea descrește pâna la 50 m. Relieful său neted este fragmentat de văile Ciorogârlei, Dâmboviței și Colentinei. Câmpia Vlăsiei este fragmentată de văi cu lunci largi și terase, dar care nu prezintă diferențe de nivel. Spațiile interfluviale și terasele sunt acoperite de depozite loessoide, fiind afectate intens de procesele de tasare (crovuri).
În cadrul Câmpiei Vlăsiei, se disting următoarele subunități: Câmpia Bucureștiului, Câmpia Snagovului, Câmpia Maia, Câmpia Moviliței, Câmpia Câlnăului și Lunca Argeș-Sabar (Gr. Posea, I. Ștefănescu, 1985).
Câmpia Mostiștei. Numită de Vintilă Mihăilescu (1966) și Câmpul Ciornuleasa (partea vestică, dintre Argeș și Mostiștea), este delimitată la nord-est de valea Mostiștei, de valea Pasărea la nord-vest, de valea Dâmboviței și a Argeșului la vest și de lunca largă a Dunării la sud. Această unitate de câmpie face trecerea în est spre Bărăganul propriu-zis. Altitudinile variază între 100 m în nord și 25 m în sud.
Constituția litologică este dată de nisipurile de Mostiștea, de vârstă Pleistocen superior, care apar în versantul drept al Mostiștei și sunt acoperite pe toată extensiunea lor de depozite loessoide cu grosimi până la 20 m.
Prezența orizontului de loess a contribuit la dezvoltarea intensă a proceselor de tasare care, prin crovurile și vâlcelele de tip “furcitură”, fragmentează aceste suprafețe orizontale.
4.4. Terasele și Lunca Dunării
Terasele constituie o parte integrantă a Câmpiei Române, ele trecând, în aval, în nivelul interfluviilor din câmpie, cu care se confundă. Terasele Dunării scad ca număr de la vest la est, aceasta ca urmare a individualizării pe etape a văii Dunării de la vest la est, pe măsura retragerii lacului cuaternar al Câmpiei Române.
În sectorul cuprins între Vedea și Argeș, aparținând Burnazului, terasele Dunării au mai mare dezvoltare între valea Teleormanului și localitatea Daia. Aici sunt bine dezvoltate terasele medii și inferioare. Tot aici se remarcă și primul fragment de câmpie lipsit de terase dunărene, situat între Daia și Căscioarele, unde Lunca Dunării vine în contact direct cu câmpul înalt al Burnazului după care urmează așa-numita “terasă Greaca”, remarcată și descrisă pentru prima dată de Vintilă Mihăilescu (1928).
Terasa superioară, cu o altitudine absolută de 58-60 m, se dezvoltă din valea Zboiului până la vest de Chirnogi, cu o lățime de circa 7-8 km. Pe suprafața acestei terase există crovuri de dimensiuni relativ mari și câteva viroage în partea de nord-est.
Între Argeș și Mostiștea, Dunărea are patru terase, situate sub nivelul câmpului și care se racordează destul de bine cu terasele Argeșului.
Lunca constituie porțiunea joasă, aluvionară, a văii care stă sub acțiunea directă a fluviului sau brațelor acestuia, prezentând aspecte diferite, atât în profil transversal, cât și în cel longitudinal.
Lunca Dunării este în general o regiune inundabilă, ale cărei cote scad de la 20 m, în vest, până la 15 m, la est de confluența cu valea Mostiștei.
Între gura Oltului și Giurgiu, în dreptul Burnazului, lunca și terasele marginale se îngustează ca un culoar, iar cursul fluviului devine aproape rectiliniu.
Între Giurgiu și Călărași, lunca se lărgește (12-13 km), grindurile scad mult în înălțime, mulțimea urmelor de gârle, privaluri și a incintelor fostelor lacuri este mult mai mare.
Lățimea maximă a luncii se întâlnește între Greaca și Căscioarele, în dreptul punctului Slom (9 km).
Lățimea minimă se găsește între Slobozia și Giurgiu, unde, între albia propriu-zisă și brațele secundare, are doar 2-3 km. În prezent, Lunca Dunării este îndiguită.
Depozitele constituente ale luncii sunt în principal mâlurile argiloase și nisipurile fine, cu un grad mic de permeabilitate, care au permis și formarea numeroaselor lacuri (multe desecate) din lunca centrală și externă, precum și nisipurile cu granulație medie, slab cimentate, cu un grad mediu de permeabilitate, care formează grindurile fluviatile longitudinale.
4.5. Văile și relieful de vale
Văile care apar în sectorul de câmpie analizat, după dimensiuni, pot fi împărțite în văi principale, văi mijlocii și văi minore.
Dintre văile principale, mai importante, menționez:
Valea Argeșului reprezintă cea mai mare axă a Câmpiei Centrale, cu direcția nord-vest sud-est și ea se întinde între Pitești și Oltenița. Valea Argeșului se aseamănă foarte mult cu valea Dâmboviței în zona de divagare Potlogi-Brezoaia, unde are maluri joase, iar în culoarul Ciorogârla-Domnești ea a avut luncă comună cu Dâmbovița. Începând de la Buturugeni în jos, valea Argeșului devine asimetrică până la Grădiștea, versantul ei drept fiind mai clar, iar de la Goștinari și până la Radovanu, abruptul Burnazului o domină cu peste 30-40 m.
Valea Dâmboviței prezintă aspecte mai variate. De la Conțești și până la Joița are maluri joase și traversează zona de divagare Răcari. De la Bâcu, valea Dâmboviței devine din nou asimetrică prin versantul drept maai înalt până la confluența cu Argeșul. Versantul stâng mai prelung prezintă 2-3 terase joase, destul de întinse la est de Budești și care se contopesc în dreptul localității Curcani cu terasele Dunării. Asimetria este foarte evidentă și în cuprinsul capitalei prin numeroasele grădiști, situate în luncă.
Valea Ialomiței este cea mai lungă vale interioară a Câmpiei Române. Străbate zona de divagare, apoi pătrunde în câmpia de loess a Snagovului printr-un culoar îngust și fără terase pleistocene. Dupăconfluența cu Prahova, valea Ialomiței pătrunde în Bărăgan.
Asimetria văii Ialomiței este mai evidentă ca la oricare dintre văile Câmpiei Române, datorită atât versantului drept, abrupt pe tot parcursul, cât și celor două terase joase, nu prea extinse. Terasele Ialomiței se caracterizează prin mulțimea limanelor fluviatile: Snagov, Căldărușani, Balta Neagră etc.
Văile mijlocii, cum este Teleormanul, au terase locale în număr de 2-3 sau chiar 4 și lunci pe tot parcursul. Ele sunt destul de adânci, luncile au caracterul unor mici șesuri aluviale, intens acumulate, iar terasele de meandru apar destul de des. În aceeași categorie intră și văile Glavaciocului și Neajlovului.
Văile minore reprezintă generația cea mai nouă de văi și ele sunt formate prin drenarea exterioară a crovurilor (Vlăsia și Mostiștea, Burnaz) și apariția văilor de tip furcitură sau de tip Mostiștea.
4.6. Interfluviile (câmpurile)
Interfluviile joase din zona de divagare sunt destul de înguste și ele nu depășesc văile pe care le domină decât cu 3-5 m; iar ca urmare, în cuprinsul lor se produc inundații și colmatări aluvio-proluviale sau se formează zone umede mlăștinoase în urma ploilor bogate torențiale sau a topirii zăpezilor. Sărăturile sunt destul de intinse și numeroase.
Interfluviile înalte – câmpurile tabulare suspendate
Interfluviul Teleorman-Argeș aparține Câmpiei Găvanu-Burte și se caracterizează prin cuvertură de loess, văi adânci și crovuri mai rare. Ca un tampon, cu aspect de pinten prelung, orientat de la vest spre est, și care domină văile mărginașe (Câlniștea și Dunărea) stă Burnazul – tip de câmp suspendat, neted și cu numeroase crovuri, dar fragmentat pe margini de văi înguste și adânci.
Interfluviul Argeș-Dâmbovița iese în evidență prin aspectul lui îngust și prelung, dar integrat Câmpiei Vlăsiei și subregiunii București, apoi prin versantul drept abrupt al Dâmboviței, ca și prin mulțimea crovurilor.
Interfluviul Dâmbovița-Argeș-Ialomița este lung, masiv și asimetric, mai înalt în nord și est, dar mai coborât spre sud. Acesta aparține câmpiilor Vlăsia și Mostiștea.
În concluzie, deși este o regiune de câmpie, condițiile de mediu sunt destul de variate, îndeosebi prin diferențieri ale factorului hidric (apa freatică la adâncimi mari sau aproape de suprafață, numeroase izvoare, lacuri de tip liman etc), ceea ce a favorizat dezvoltarea unor ecosisteme variate, astfel că au existat condiții pentru declararea unui număr relativ mare de arii protejate cu caractere diverse.
CAPITOLUL V
CLIMA
Clima este o sinteză a stărilor de timp dintr-un lung șir de ani și constituie mediul atmosferic în care se dezvoltă viața în locul considerat. Pentru noi, clima reprezintă și unul din componenții mediului geografic, care ne explică și ne face să înțelegem diferitele aspecte naturale; ea este unul din principalii factori de formare și răspândire a vegetației și solurilor și tot ea este aceea care direct sau indirect imprimă reliefului unele particularități.
Aspectele fizico-geografice, relativ variate ale Câmpiei Române, reflectă spațiul, conexiunea dintre principalele forțe dinamice ale climei, pe de o parte și celelalte elemente ale mediului geografic, pe de altă parte.
Datorită poziției pe care o are în sudul țării, altitudini în general sub 200 de metri și a cadrului înconjurător mai înalt cu deschiderea ei largă spre nord-est în lungul Dunării, Câmpia Română face parte din provincia cu climă continentală excesivă. Această provincie se caracterizează prin amplitudini termice mari, determinate de răcirea puternică din timpul iernii, ca urmare a pătrunderii maselor de aer arctic și de încălzirile excesive din timpul verii ce au loc în cursul invaziei maselor de aer tropical. În legătură cu caracterul excesiv al climei trebuie precizat că acesta se accentuează în partea de est, unde, după cum se știe, secetele și viscolele au o frecvență mai mare.
5.1. Factorii genetici ai climei
Factorii genetici ai climei sunt de natură radiativă, dinamică și geografică (Al. Roșu, 1972).
a) Factorii radiativi
Factorii radiativi sau cosmici sunt reprezentați prin: radiația solară directă, radiația difuză, radiația totală, radiația reflectată și absorbită.
Radiația solară directă este sursa principală de căldură pentru suprafața terestră, intensitatea radiațiilor solare directe fiind condiționată de temperatura atmosferei, de prezența și regimul nebulozității și al ceții. Ea atinge valorile maxime în lunile de vară, la ora prânzului.
Radiația difuză provine din radiația reflectată din anumite particule ce compun atmosfera. Intensitatea ei este direct legată de capacitatea atmosferei și de culoarea solului. Radiația difuză este mai mare iarna decât vara și aceasta datorită stratului de zăpadă cu albedoul ridicat.
Radiația totală sau globală este suma radiațiilor directe și difuze. Valoarea maximă a radiației totale se înregistrează în iulie.
Radiația reflectată și absorbția provine din radiația solară directă și difuză, care odată ajunsă la suprafața subiacentă este reflectată, iar o altă parte este absorbită.
b) Factorii dinamici
Factorii dinamici ai climei, respectiv circulația generală a atmosferei, constituie un factor climatogen deosebit de important, fiind cauza principală a radiațiilor neperiodice, a principalelor procese și fenomene atmosferice. Caracteristica generală a circulației atmosferice o constituie advecțiile frecvente de aer temperat-oceanic din vest, advecțiile de aer temperat continental din est, pătrunderile frecvente ale aerului tropical din sud și sud-vest și invaziile în această zonă ale aerului arctic din nord.
c) Factorii geografici
Factorii geografici au o importanță deosebită în apariția unor microclimate distincte. Dintre acești factori pot fi citați: relieful, vegetația, solurile și elementele hidrografice.
Vegetația generează condițiile specifice pentru apariția unor microclimate distincte. Astfel, prin fenomenul de transpirație al plantelor, se ridică gradul de umiditate al aerului, se atenuează absorbția în sol a radiațiilor (deci este favorizată existența unor temperaturi mai scăzute), se modifică și se atenuează regimul vântului etc.
Solurile acționează în special prin capacitatea lor de reflectare a razelor solare (albedou) datorită culorii. Astfel, cernoziomurile, prin culoarea lor mai închisă, reflectă aproximativ 12% din radiația solară, pe când nisipurile reflectă 30-40%.
În luncile râurilor din sectorul studiat apare un tip microclimatic caracteristic luncii, în general mai umed și mai rece decât climatul interfluviilor.
Elemente climatice caracteristice
5.2. Temperatura aerului
Acest parametru climatic, ca de altfel și ceilalți a fost examinat și analizat pe baza unui volum de date meteorologice de la stațiile București-Filaret (1896-1996), Titu (1896-1996) și Găești.
Temperatura medie anuală
Temperatura medie anuală la stația București-Filaret, calculată pentru intervalul 1896-1996 este de 110C (fig.1). Pentru stația meteorologică Titu, temperatura medie anuală este de 10,10C (1896-1996), iar la Găești aceasta înregistrează tot valoarea de 10,10C.
Urmărind temperaturile medii anuale pe intervalul menționat, la stația meteorologică Titu, constatăm diferențe mici de la un an la altul. Media anuală maximă a fost de 11,90C și s-a înregistrat în 1989, în timp ce media cea mai scăzută a coborât la 9,10C în anul 1985. Rezultă o diferență de 3,80C între anul cel mai călduros și anul cel mai răcoros, diferență ce se datorează unor cauze generale care stau la baza climei din țara noastră.
În lunile ianuarie și februarie temperaturile sunt negative, pentru ca apoi să crească, odată cu durata de strălucire a soarelui, până în luna iunie când se înregistrează 21,40C (Titu) și 22,80C (București-Filaret), după care descresc până în luna decembrie când din nou temperatura medie lunară devine negativă (fig.2).
Amplitudinea termică medie anuală de 23,50C exprimă gradul mai redus de continentalism în comparație cu sud-estul Câmpiei Române, unde această valoare depășește 24,5-250C (25,20C la București-Filaret).
În anotimpul de iarnă, temperatura medie este de –1,10C (Titu), 10C (București-Filaret) și –1,20C (Găești), luna decembrie, comparativ cu lunile ianuarie și februarie, prezentând temperaturi mai ridicate cu 0,5-1,70C. Aceasta se datorează nebulozității și umidității relative a aerului mai ridicat. În luna ianuarie, odată cu pătrunderea aerului mai rece dinspre nord-est, au loc inversiuni de temperatură, motiv pentru care se înregistrează mediile lunare cele mai scăzute: -2,10C (Titu) și –2,40C (București-Filaret).
Primăvara, temperatura medie anotimpuală este de 10,30C, respectiv 11,20C fiind foarte apropiată de media anuală, dar mai mică decât a anotimpului de toamnă.
În lunile de vară, temperatura aerului este cuprinsă între 19,70C în iunie și 21,40C în iulie (Titu), 20,60C în iunie și 22,80C în iulie (București-Filaret) și 21,220C (Găești).
În anotimpul de toamnă, începând cu luna octombrie, temperaturile descresc brusc, acestea fiind cuprinse între 16,40C în septembrie și 4,50C în noiembrie (Titu), 17,80C și 5,50C (București-Filaret).
Din evoluția anuală a temperaturii aerului se constată faptul că iarna și vara, temperatura variază foarte puțin de la o lună la alta (1-20C), în timp ce în anotimpurile de trecere valorile urcă sau coboară cu 5-60C.
Temperaturi maxime și minime absolute
Temperaturile maxime absolute depășesc 350C în perioada iunie-septembrie la stația meteorologică Titu, respectiv iunie-octombrie la stația meteorologică București-Filaret.
În iulie 1987 s-a înregistrat temperatura maximă absolută de 40,20C la stația Titu, ca urmare a prezenței aerului cald, de origine tropicală, deasupra Câmpiei Române. După suma anuală a precipitațiilor (487,5mm), sub media multianuală, anul 1987 a fost un an secetos. Maximele absolute coboară până la 16,40C în luna ianuarie.
La stația meteorologică București-Filaret, temperatura maximă absolută a atins 41,10C la 20 august 1945 (fig.3). Asemenea valori determină fenomene de uscăciune și secetă relativ frecvente, cum a fost cazul în anii 1945, 1946, 1948, 1950, 1962, 1963, când și precipitațiile au fost mult reduse (250-400mm).
La stația meteorologică Găești, temperatura maximă absolută a fost de 410C la 2 iulie 1927.
Temperaturile minime absolute cele mai scăzute se înregistrează în perioada de iarnă ca urmare a invaziei aerului rece dinspre nord-est și a inversiunilor de temperatură ce se produc.
Astfel, minima absolută a coborât până la –27,40C în ianuarie 1988 la stația meteorologică Titu. În sezonul cald, minimele absolute nu depășesc 6,80C în luna iunie.
La stația meteorologică București-Filaret, temperatura minimă absolută a înregistrat valoarea de –300C la 25 ianuarie 1942 (fig.4). Astfel de temperaturi negative caracterizează geruri puternice, care pot afecta asociațiile vegetale, mai ales în condițiile solului lipsit de strat de zăpadă.
De asemenea, și la stația meteorologică București-Filaret, minimele absolute nu depășesc 8,60C în luna iulie.
La stația meteorologică Găești, temperatura minimă absolută a fost de -310C la 25 ianuarie 1963.
Din cele prezentate, rezultă că amplitudinea termică absolută este cuprinsă între 67,60C și 710C, ceea ce arată gradul de continentalism al regiunii studiate, acesta crescând de la vest la est.
Înghețul
Scăderea temperaturii aerului sub 00C și menținerea sa pe o anumită perioadă de timp favorizează producerea înghețului.
Parametrii caracteristici înghețului sunt influențați pe de o parte de particularitățile circulației generale a atmosferei, iar pe de altă parte de condițiile locale.
Înghețul, care are influențe negative asupra plantelor și a vegetației în general, se produce diferit, fie că este vorba de primul sau de ultimul îngheț.
Astfel, data medie de producere a primului îngheț (de toamnă) se realizează în cursul lunii octombrie (stația meteorologică Titu), dar, în funcție de circulația generală a atmosferei, primul îngheț se poate produce mult mai devreme, chiar în luna septembrie (ultima decadă a lunii).
Prima zi cu îngheț este posibil să apară la Găești în a treia decadă a lunii octombrie, iar la București-Filaret, între 3 și 5 noiembrie.
Data medie de producere a ultimului îngheț (de primăvară) se situează în prima parte a lunii mai (10-15 mai), producând pagube însemnate asociațiilor vegetale.
La Găești, ultimul îngheț se înregistrează în prima decadă a lunii aprilie, iar la București-Filaret între 29 martie și 1 aprilie.
În raport cu datele medii ale producerii primului și ultimului îngheț, durata medie a intervalului cu îngheț este de aproximativ 180 de zile la Titu și 216-221 de zile la București-Filaret.
5.3. Umezeala relativă a aerului
Umezeala relativă a aerului, reprezentând raportul dintre cantitatea de vapori de apă existentă în aer, minimă și maximă, corespunzătoare temperaturii aerului, constituie un alt indicator climatic important.
Umiditatea atmosferică este condiționată de originea maselor de aer ce se deplasează deasupra Câmpiei Române, de frecvența precipitațiilor, ca și de natura suprafeței subiacente active.
Astfel, aceasta are valori medii anuale de 80% la stația meteorologică Titu și 74% la stația meteorologică București-Filaret.
În lunile noiembrie, decembrie, ianuarie și februarie, datorită valorilor mai scăzute ale temperaturii aerului, se înregistrează cele mai mari valori medii lunare (85-90%) ale umezelii relative (fig.7).
Începând cu luna aprilie, ca urmare creșterii temperaturii aerului, valorile medii lunare ale umezelii relative înregistrează o scădere treptată, până în luna iulie, când se înregistrează media lunară cea mai scăzută (72% la Titu, sub 70% la București-Filaret și 62% la Găești).
Teritorial, umezeala relativă variază mult de la un loc la altul în raport cu structura suprafeței active. Cele mai mari valori se produc pe suprafața lacurilor și râurilor, unde procesele de evaporație sunt intense vara, de asemenea în păduri, parcuri, iar cele mai mici valori se înregistrează pe suprafețele uscate, pe suprafețele ocupate cu miriște.
5.4. Precipitațiile atmosferice
Acestea constituie sursa principală de umezire a solului, de alimentare a pânzelor freatice și a bazinelor hidrogeografice, sursa evaporării continentale, agentul activ al regiunii.
Regimul precipitațiilor este caracterizat prin cantitățile variabile de apă în intervale de timp inegale, datorită proceselor ce sunt pe întreg teritoriul sudic al al țării deosebit de complexe și felurite.
Precipitațiile în majoritatea lor sunt intense și torențiale (peste 70%), spre deosebire de burnițele din anotimpurile de primăvară și toamnă, ori ninsorile din timpul iernii.
Valorile medii anuale se ridică la 603,2mm (stația meteorologică Titu), 590mm (stația meteorologică București-Filaret) și 620mm (stația meteorologică Găești).
În timpul anului, cele mai multe precipitații se produc în sezonul cald (aproape 2/3 din cantitatea medie anuală), iar restul de circa 1/3 producându-se în sezonul rece.
Privind mediile lunare, se observă că lunile cele mai ploiase sunt mai-iunie (74,5-76,4mm la Titu; 68,1-86,0mm la București-Filaret; 64-87,7mm la Găești), datorită intensificării activității ciclonice, de-a lungul frontului polar, cât și datorită convecției termice a maselor de aer din partea inferioară a ariei ciclonale (fig.5,6).
Cantitățile minime se constată la sfârșitul iernii și începutul primăverii (ianuarie-martie), când valorile abea ating 35-40mm în medie și aceasta datorită frecvenței regimului anticiclonic.
De-a lungul anilor, precipitațiile atmosferice au înregistrat mari variații neperiodice. Astfel, în timpul excesului de umiditate din perioada 1969-1972, media pe cei patru ani a fost de peste 700mm, ajungând chiar la 800-900mm. Cantitățile cele mai mici de precipitații au caracterizat perioadele secetoase. Așa a fost cazul perioadei 1945-1946, când mediile pe cei 2 ani au variat între 350 și 400mm (Octavia Bogdan, 1975).
Stratul de zăpadă – alt element al precipitațiilor cu importanță asupra asociațiilor vegetale – constă în faptul că în Câmpia Română este discontinuu, datorită acțiunii de spulberare și troienire a zăpezii de către vânt.
Numărul mediu al zilelor cu ninsoare este la Titu de 40-50 de zile, cu toate acestea sunt suficiente câteva ninsori abundente pentru ca să se formeze un strat de zăpadă cu grosimi de 25 cm.
La Găești, grosimea stratului de zăpadă este în medie de 16-24 cm.
La București-Filaret, durata stratului de zăpadă este de 53 de zile, și înregistrează grosimi de 15-20 cm. Totuși există și ani cu foartă puțină zăpadă (de exemplu iarna 2000-2001 când stratul de zăpadă a fost aproape inexistent în cea mai mare parte a iernii).
5.5. Caracteristicile regimului eolian
Regimul eolian este determinat de dinamica generală a atmosferei din regiunile înconjurătoare. Relieful neted nu determină particularități regionale ale vântului.
Analizând schița generală cu rozele medii anuale ale vânturilor din Câmpia Română, se vede clar că direcțiile predominante în sectorul dintre Teleorman și Mostiștea sunt cele de nord-est și est. De asemenea, nu lipsesc influențele eoliene sudice și vestice.
Astfel, rezultatele observațiilor de la stația meteorologică Titu, arată direcția predominantă a vânturilor din nord-est și est (23,4%), urmate de vânturile din vest (12,6%).
Direcției nord-est est îi revin și cele mai mari viteze medii anuale (4,5m/s la Găești, 3,5m/s la București-Filaret).
Vânturile de nord-est și est au frecvență mare în anotimpul rece al anului când spulberă zăpada, scad mult temperatura aerului, determină îngheț la sol, uneori provocând și daune asociațiilor vegetale.
În anotimpul cald frecvență mai mare au vânturile din sectorul vestic.
5.6. Considerații topoclimatice
Pe fodul climatului temperat continental de tranziție, caracteristic zonei studiate, se suprapun o serie de topoclimate, cu particularități distincte, date de caracterul eterogen al suprafeței active subiacente.
Topoclimatul luncilor are o mare răspândire, fiind mai evident în luncile Argeșului și Dâmboviței, întâlnindu-se însă și de-a lungul râurilor mai mici (Sabar, Colentina, Mostiștea, Neajlov etc.) sau albiilor părăsite, unde pânza freatică este mai aproape de suprafață.
O trăsătură caracteristică a acestui microclimat o reprezintă umiditatea mai ridicată și evaporația mai intensă în timpul verii, ceea ce face ca temperatura să fie mai scăzută decât pe interfluvii.
Topoclimatul câmpurilor interfluviale caracterizează câmpurile dintre văile râurilor, unde valorile elementelor meteorologice se schimbă în timpul anului atât în funcție de evoluția anuală a radiației solare, cât și în funcție de stadiul lucrărilor agricole și de dezvoltare a plantelor.
În cadrul câmpurilor interfluviale, pe suprafețe restrânse se mai întâlnește microclimatul de pășuni și fânețe care, în timpul verii, prezintă un deficit de umiditate mai mic decât pe suprafețele ocupate de culturi agricole.
Topoclimatul de pădure este specific arealelor de pădure reprezentate prin șleauri, stejărete de luncă și zăvoaie. Se caracterizează prin faptul că, în timpul verii, temperatura diurnă și amplitudinile termice sunt mai scăzute și au un regim mai uniform decât în câmpia deschisă. Regimul termic din spațiul microclimatic al pădurii, prezintă vara o evoluție diurnă inversă comparativ cu câmpul deschis, în sensul că ziua se produc inversiuni termice, iar noaptea are loc o stratificare termică directă.
Față de celelalte microclimate, umiditatea relativă prezintă aici valorile cele mai ridicate, iar viteza vântului este anihilată de vegetația arborescentă.
5.7. Interferența dintre circulația vestică și cea estică în partea centrală a Câmpiei Române
Un fenomen deosebit este cel de interferență a circulațiilor de vest și de est în sectorul central al Câmpiei Române (N. Bordei și colab., 1981, 1984).
Astfel, interferența circulațiilor se regăsește pe plan climatologic printr-un plus de precipitații și un grad accentuat de nebulozitate în cadrul uni spațiu geografic delimitat de localitățile Mizil, Urziceni și de valea Mostiștei, în est, iar în vest aproximativ de valea Oltului, această ultimă limită fiind adesea depășită. La nord și la sud limitele depășesc sectorul analizat, trecând până în zona montană și, respectiv, până în Podișul Prebalcanic (fig.6).
Înțelegem prin interferența circulațiilor, întrepătrunderea sau intersectarea unor sensuri majore de mișcare a maselor de aer, în cadrul circulațiilor atmosferice semnificative pentru Câmpia Română la momente de timp diferite sau nu, dar cu precădere asupra arealului geografic mai sus delimitat.
Hărțile anuale sau multianuale cu rozele vânturilor surprind o echilibrare a celor două direcții dominante, de est și de vest, numai că, simpla analiză a vânturilor la sol nu poate surprinde complexitatea fenomenelor meteorologice generate în contexte sinoptice reale.
Deși la sol interferența vânturilor dominante se realizează aproape de valea Oltului, precipitațiile nu se manifestă pregnant în interfluviul Olt-Teleorman, ci mai la est de Teleorman-Vedea ca limită vestică, linia Mizil-Urziceni-valea Mostiștei rămânând ca limită estică.
Deși la sol, intrerferența vântului se realizează în sectorul interfluviului Olt-Teleorman, precipitațiile într-un front cald sunt mult mai „în fața” liniei frontale de la sol în cazul nostru mai „la est” spre Vedea-Argeș.
Sub aspect geografic, aria în care precipitațiile generate în condițiile de mai sus au frecvența cea mai mare, corespunde limitelor estică și vestică ale Codrilor Vlăsiei și ale ariei de păduri central-muntene, cu zonele de tranziție la silvostepă, iar spre nord până în zona montană a Carpaților Meridionali. În sud aceste păduri se continuă până în nordul Bulgariei, fiind întrerupte doar de Valea Dunării și terasele acesteia unde stepizarea s-a produs secundar ca urmare a intervenției omului. Considerăm că limita sudică a pădurilo de stejar la noi atinge cele mai sudice latitudini tocmai în arealul de interferență.
Precipitațiile se înscriu în peisajul geografic atât sub forma persistenței unei arii de vegetație de pădure ce contrastează cu stepa Bărăganului, în est și cea a Boianului în vest, cât și sub forma unui aport la menținerea unei densități a rețelei hidrografice ceva mai mari comparativ cu sectoarele limitrofe. Nu minimalizăm prin aceste afirmații aportul pânzelor de ape freatice de la bordura sudică a marilor conuri de pietrișuri piemontane, dar nu le absolutizăm.
Față de cele de mai sus considerăm că îngustarea aproape până la întrerupere a fâșiei zonale de stepă, care s-ar fi desfășurat nestingherit de la vest la est în toată Câmpia Română, se datorează fenomenului de interferență care imprimă peisajului natural (nu stepizat) o notă de ușoară azonalitate.
În concluzie, putem afirma că unul dintre cele mai interesante fenomene descifrate este interferența circulațiilor în sectorul central al Câmpiei Române; fenomenul concură la realizarea unui surplus de precipitații (în raport cu sectoarele vecine din est și din vest) de 50 până la 100mm anual cu însemnate efecte biogeografice.
Acestea se înscriu în peisaj prin persistența în timp a unei vegetații de pădure (Codrii Vlăsiei și pădurile central muntene) bordată în est și vest de fâșii de tranziție ale silvostepei, apoi de stepa Bărăganului în est și de cea a Boianului în vest. Fâșia de pădure ce coboară de la munte până spre Dunăre, traversând Muntenia de la nord la sud, „sfidând” parcă ariditatea stepelor de la est și de la vest, nu este deci o „fâșie” , un rest rezultat printr-o despădurire (umanizare) mai intensă în est și vest, ci așa s-a sintetizat peisajul vegetal, în mod natural, datorită cauzelor arătate.
Despădurirea s-a făcut mult mai mult în cadrul arealului pădurii și mai puțin lateral, după cum indică tipurile de soluri (în special în est).
Persistența acestei fâșii de pădure (discontinuă la această dată prin umanizare), se datorează tocmai interferenței circulațiilor atmosferice. Aceasta este indusă major de forma arcului carpatic.
CAPITOLUL VI
HIDROGRAFIA
6.1. Considerații generale
Câmpia Română aparține bazinului hidrografic al Dunării și este fragmentată de o rețea hidrografică dirijată radiar spre vest și sud-vest, sud, sud-est și nord-est, tributară în întregime marelui fluviu (fig.7).
Râurilor din Câmpia Română le este specific fenomenul de colmatare progresivă a albiilor mici, autohtone, consecință a favorizării procesului de eroziune prin defrișări și despăduriri masive.
Ca urmare, aceste râuri mici nu mai drenează pânza freatică, producându-se o creștere a nivelului freatic în interfluviile joase (I. Ujvari, 1972).
Rețeaua hidrografică a teritoriului dintre Teleorman și Mostiștea se împarte în două categorii: autohtonă și alohtonă.
Rețeaua hidrografică autohtonă este considerată aceea care se formează în condițiile proprii Câmpiei Române. Aici pot fi incluse Colentina, Pasărea, Vlăsia, Cociovaliștea, Mostiștea și chiar Câlniștea. Această categorie, numită și rețea minoră, va purta amprenta evidentă a condițiilor climatice și morfologice ale câmpiei; asupra acesteia, omul a intervenit foarte mult.
Rețeaua hidrografică alohtonă, numită uneori și tranzitorie, este aceea care își are obârșia în alte unități de relief, piemontane, subcarpatice și carpatice, având stabilite deja particularitățile de bază ale regimului hidrologic, dar fiind influențată de zona de câmpie prin care trece. În această categorie intră rețeaua hidrografică majoră – Teleormanul, Argeșul cu Dâmbovița și Neajlovul, Ialomița. Evident că și asupra acestor râuri omul a intervenit, dar nu în măsura în care să le modifice trăsăturile de bază ale regimului hidrologic.
6.2. Rețeaua de ape curgătoare
Teleormanul are suprafața bazinului de 1408 km2, iar lungimea sa este de 178,2 km. Izvorăște de pe versantul estic, argeșean, al Platformei Cotmeana, de la altitudinea de 339 m, la Ciobănești. Spre aval, se înscrie pe conul de dejecție al Argeșului, din care motiv Petre Coteț îl consideră ca o vale părăsită a Argeșului.
Teleormanul își adâncește valea sa până în apropierea apelor freatice, drenând o parte din rezervele conului de dejecție ale Argeșului. Începând de la Costești, cursul lui devine permanent ca al majorității râurilor din acest bazin cawre la sud de linia Costești-Găești în general nu mai seacă.
Afluenții săi care se înșiră simetric până la vărsare sunt: Valea Copacilor, Valea Ungurenilor, Valea Dobrei, Bucovul, Teleormănelul și cel mai mare dintre afluenți, Clanița, sosit din stânga. Afluentul său de câmpie, Vijiștea, prezintă numeroase forme de tasare în condiții de pantă redusă, având caracter de râu de tip “mostiște”.
Sistemul Argeș drenează regiunile de câmpie, sub nivelul de 200 m, în proporție de 45,6%. Are o suprafață a bazinului de 12521 km2, lungimea sa este de 339,6 km, iar debitul de 64 m3/s.
Cursul Argeșului pornește în prezent din lacul de acumulare de la Vidraru. Anterior, ca punct de origine a râului a fost considerat confluența râului Capra cu Buda, râuri care în prezent se varsă în lacul Vidraru.
Argeșul, împreună cu afluenții săi, Câlniștea, Neajlov, Dâmbovița și Colentina, străbate sectorul de câmpie analizat.
Neajlovul are suprafața bazinului de 3795 km2, iar lungimea de 187,5 km. Izvorăște în imediata apropiere a orașului Pitești, de la 322 m altitudine. Panta sa medie este relativ ridicată (1,5 m/km), ceea ce duce la o evacuare ușoară a apelor în timpul apelor mari. Meandrele în lungul său și în lungul afluenților care curg paralel cu Neajlovul au dimensiuni mici, albiile lor fiind mai puțin încăpătoare. În apropiere de Găești, Neajlovul străbate paralel cu Argeșul un sector de lărgire al câmpiei de divagare, care în trecut a prilejuit revărsarea apelor Argeșului spre cursul Neajlovului.
Dintre afluenții Neajlovului, menționăm: pe partea stângă Neajlovelul, Izvorul și Ilfovățul, iar dintre afluenții de pe partea dreaptă, cu dimensiuni mai mari, se remarcă Holboca, Chipicanu, Dâmbovnicul și Bălăria.
Dezvoltarea cea mai mare dintre afluenții Neajlovului o are Câlniștea, cu o suprafață a bazinului de 1846 km2 și o lungime de 102 km, care izvorăște de lângă Bâscoveni. Acesta are o pantă foarte redusă, în jur de 0,5 m/km și meandrează foarte puternic între Drăgănești-Vlașca și Bila. Primește afluenți din ambele părți ale versanților săi până la confluența cu Glavaciocul, cum sunt din stânga: Cenușarul și Râiosu; din dreapta, dinspre Burnazul de est, sunt mai mari: Valea Albă, Valea Porumbenilor sau Trestnicul și Ismarul.
Înainte de vărsarea Neajlovului în Argeș, pantele longitudinale ale râului Câlniștea scad până la 0,25 m/km, ceea ce a favorizat apariția Bălții Comana în amonte de localitatea Comana.
În avale de confluența cu Neajlovul, în Argeș se mai varsă, dinspre stânga, încă doi afluenți: Sabarul sau Răstoaca și Dămbovița, ambele cu roluri importante în alimentarea și evacuarea apelor din București.
Sabarul are suprafața bazinului de 1358 km2 și lungimea de 197,7 km. Izvorăște din parte estică a Piemontului Cândești, în amonte de comuna Bintău, de la circa 450 m altitudine.
Afluentul său care se poate considera și ca izvor adevărat al Sabarului este Potopul.
Dintre afluenții săi superiori, cu regim natural, se menționează: Strâmba, Valea Foii, Valea Cuparului, Suța și Băii.
Dâmbovița are suprafața bazinului de 2759 km2 și lungimea de 266 km. Râul Dâmbovița este afluentul cel mai important al sistemului Argeș, atât ca debite, cât și ca unitate hidrografică, care stă la baza unor serii de lucrări de amenajări, alimentări cu apă și mai ales ca recipient al apelor reziduale ale Bucureștiului, pe care-l traversează (circa 500.000 m3/zi). Cursul său se formează pe versantul estic al Munților Făgăraș, din confluența a două pâraie alpine, Boarcășul și Valea Vladului.
În sectorul câmpiei de divagare, Dâmbovița primește din stânga pe Valea Satului și Ilfovul, a cărui zonă de izvoare a fost legată cu Colentina în 1850, cu scopul de a descongestiona Dâmbovița, în amonte de București.
În aval de București, Dâmbovița primește pe cel mai mare afluent al său din stânga – Colentina, iar mai în aval – Pasărea.
Colentina are suprafața bazinului de 526 km2, iar lungimea de 98 km. Colentina a fost un mic afluent de tip “mostiștea” al Argreșului, cu numeroase zone lacustre acoperite cu stuf. În cel de-al treilea deceniu al secolului XX, s-a elaborat planul de amenajare al râului și a început crearea unei serii de lacuri artificiale în lungul lui. Prin afluentul Colentinei, Crevedia, cu suprafața bazinului de 70 km2 și lungimea de 30 km, a fost creat sistemul de canale Bilciurești-Colentina, prin care sistemul Colentinei primește din Ialomița o suplimentare de debite după necesități.
Pasărea, cu o suprafață bazinală de 237 km2 și o lungime de 42 km, se varsă în Dâmbovița, la Fundeni. Pasârea este un râu de tip “mostiște”, în lungul căruia întâlnim, pe lângă câteva lacuri naturale, și o serie de iazuri.
În aval de Dudu, albia Dâmboviței este canalizată și local îndiguită până la vărsare. Prin aceasta, vitezele râului s-au mărit, iar în urma derivației reconstruite în 1886 spre Ciorogârla, în albia râului se menține, în medie, un debit de 8,0 m3/s. Albia regularizată colectează și apele uzate ale Bucureștiului (0,5 mil. m3/zi), apele din timpul viiturilor, precum și cele provenite prin drenarea pânzei freatice. Lunca Dâmboviței a rămas mult timp în stare naturală pe ea producându-se înmlăștiniri (circa 3000 ha). Situația s-a menținut până în 1956, când s-au făcut lucrări importante hidroameliorative până la vărsare, cuprinzând lucrări de regularizare a albiei Dâmboviței, îndiguiri, desecări, amenajări pentru irigații etc.
În amonte de vărsarea în Argeș, Dâmbovița primește încă un afluent din dreapta, Valea Câlnăului, cu suprafața bazinului de 203 km2 și lungime de 27 km pe care, în amonte de vărsare, a fost construit un baraj, iar iazul creat servește în primul rând irigațiile.
Înainte de vărsarea sa în Dunăre, Argeșul mai primește, pe partea stângă, ca afluent, Mitreniul cu lacul Mitreni, lac de tasare.
Ialomița își are obârșia sub vârful Bucura, la o altitudine de 2450 m. Râul Ialomița are o suprafață a bazinului de 10430 km2, iar lungimea de 417 km.
În acest sector, afluenți Ialomiței sunt autohtoni, toți avându-și obârșia în parte nordică a Câmpiei Vlăsiei. Orientarea lor generală este sud-vest nord-est, iar alimentarea pluvio-nivală.
Dinspre sud spre nord, întâlnim următorii afluenți pe dreapta ai Ialomiței: Cociovaliștea, Vlăsia, Valea Snagovului și Valea Sticlâriei.
Mostiștea are suprafața bazinului de 1734 km2 și lungimea de 92 km. Izvorăște din apropierea comunei Moara Săracă, de lângă Lacul Căldărușani (altitudinea de 90 m). Chiar din zona de izvoare, în avale de Gagu, se găsesc primele iazuri.
Sistemul Mostiștei este dezvoltat mai puternic în partea estică, stângă a cursului, care, din cauza pâraielor întortocheate prin captări regresive de crovuri, este numit de Vintilă Mihăilescu “Câmpia furciturilor”. Pe majoritatea afluenților, tot de tip “mostiște”, “furcituri”, ca și pe cursul principal, apar și lacuri de vale, de tasare. De asemenea, și în lungul Mostiștei s-au realizat lucrări hidroameliorative.
Dintre afluenți, pe partea stângă, se remarcă Valea Livezilor, Valea Colceagului; pe partea dreaptă, Belciugatele și Corăta.
6.3. Apele stătătoare
Lacurile naturale sunt împărțite în două clase: unele legate mai mult sau mai puțin de rețeaua de râuri și de văi, în general, și altele situate pe câmpuri (de interfluvii) sau pe terase.
Lacurile de vale cele mai numeroase sunt lacurile de luncă, foste brațe sau meandre părăsite, care, datorită micilor depresiuni în care se găsesc, rețin apa din viituri sau sunt alimentate prin canale de legătură cu râul principal.
Astfel de lacuri sunt în lunca Neajlovului (Lacul Comana), în lunca Argeșului (Herăști, Gruiu, Mitreni etc), în lunca Dâmboviței (Tătaru), în lunca Colentinei etc.
Tot legate de fundul văilor, dar cu poziție laterală față de lunca principală, sunt lacurile de tip liman fluviatil, cum sunt, de exemplu, lacurile Snagov, Căldărușani, Balta Neagră, Bălteni, situate pe dreapta Ialomiței în cuprinsul Câmpiei Vlăsiei; Mostiștea, la vărsarea râului Mostiștea în Dunăre.
Cea de-a doua categorie, lacurile de interfluviu, apar pe câmpurile înalte, în zona de silvostepă. Asemenea lacuri de tasare în loess apar în Câmpia Vlăsiei și Câmpia Mostiștei, în bazinul superior al Mostiștei, în estul orașului București (Pasărea, Vlăsia, Vijiștea etc).
Lacurile antropice sunt destul de numeroase, fiind reprezentate prin heleșteie, iazuri.
În câmpia Română predomină mai ales heleșteiele, mici ochiuri de apă, sunt amenajate, în special, pentru piscicultură, în jurul unor localități.
Iazurile sunt localizate îndeosebi pe râul Colentina (Fundeni, Cernica, Buftea, Străulești etc), acestea având și funcție de agrement; de asemenea, iazuri apar și pe râurile Pasărea, Ilfov, Câlnău, Mostiștea, Glavacioc etc.
6.4. Apele subterane
Structurile acvifere se împart în două categorii: de suprafață (freatice) și de adâncime (nefreatice).
Structurile freatice se caracterizează printr-o legătură mai strânsă cu clima și morfologia reliefului, iar structurile de adâncime, dimpotrivă, reflectă o corelație mai largă cu litologia și tectonica.
Rezervele de apă subterană depind atât de gradul de permeabilitate, cât și de grosimea și extensiunea rocilor care le înmagazinează.
Apele freatice, alimentate din precipitații sau din râuri, sunt diferențiate în pânze de luncă și de interfluviu, acestea din urmă găsindu-se la adâncimi mai mari.
Apele freatice sunt cantonate în stratele de Frătești, în pietrișurile de Colentina, în nisipurile de Mostiștea, în nisipurile cu granulație mijlocie (Câmpia Snagov), etc.
În general, în luncile râurilor principale – Argeș, Dâmbovița și Ialomița, apele freatice se găsesc între 2 și 5 m adâncime.
Pe spațiile interfluviale, adâncimea apelor freatice variază în funcție de grosimea depozitelor loessoide de deasupra și a depozitului magazin și de poziția stratului impermeabil. În mod curent, această adâncime este între 5 și 20 m și numai rareori este sub 5 m sau peste 20 m.
Astfel, în Câmpia de divagare Titu, grosimea acviferului freatic este de 5-10 m, atingând chiar valori de 16 m. Câmpiile Găvanu-Burdea și Burnaz se caracterizează prin adâncimi ce depășesc 20 m. În Câmpia Vlăsiei, nivelul apei subterane crește de la 3-5 m în nord-vest la 10-20 m în sud-est, în Câmpia Mostiștei (14-15 m).
În sectorul cuprins între Teleorman și Mostiștea, au fost identificate, ca principale acvifere de adâncime, stratele de Frătești, pietrișurile de Colentina și nisipurile de Mostiștea.
Astfel, în Câmpia Vlăsiei, stratele de Frătești formează importante complexe acvifere, în sudul Bucureștiului acestea fiind localizate la adâncimi cuprinse între 60 și 160 m. Aceste ape sunt calitativ superioare, fiind potabile.
Nisipurile de Mostiștea și pietrișurile de Colentina au o dezvoltare continuă, cu precădere în zona câmpiei tabulare, primele se întâlnesc între 20 și 60 m adâncime, iar ultimele între 15-20 m adâncime.
În general, tipul hidrochimic este cel bicarbonat, cu mineralizații care se încadrează între 300 și 1500 mg/l.
CAPITOLUL VII
VEGETAȚIA
Asociațiile vegetale prezente în sectorul de câmpie dintre Teleorman și Mostiștea aparțin la două mari zone de vegetație, și anume: zona silvostepei și zona forestieră, la care se adaugă vegetația intrazonală de luncă (P. Coteț, 1976).
7.1. Zona de silvostepă
Silvostepa (antestepa), considerată ca făcând trecerea de la zona de stepă la cea de pădure, ocupă tot Burnazul, un areal corespunzător bazinului Mostiștei, estul Câmpiei Vlăsia.
În cadrul silvostepei, peisajul îmbină aspectele de stepă cu ierburi (în prezent înlocuită aproape în totalitate cu culturi agricole), cu peisajul de pădure, aceastea ocupând suprafețe relativ restrânse. Omul a reușit să transforme pădurea în terenuri pentru pășune și apoi pentru arabil, înlocuind, în mare parte fostele păduri cu terenuri agricole. Așa, de pildă, în zona Bucureștiului, pe locul vestiților „Codrii ai Vlăsiei”, astăzi au rămas doar urme ale pădurilor, care nu reprezintă nici 5-6% din vechea suprafață, restul de teren fiind transformat în arabil sau ocupat de construcții – orașe, sate, căi de comunicații.
Printre speciile lemnoase specifice silvostepei amintim: stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejarul pufos (Quercus pubescens); ele apar fie în arborete pure, fie în șleauri alături de cer (Quercus cerris), gârniță (Quercus frainetto), stejar pedunculat (Quercus robur), teiul alb (Tilia tomentosa), jugastrul (Acer campestre), frasinul (Fraxinus excelsior) etc.
Pe baza unor cercetări geobotanice (R. Călinescu, 1957) și pedologice (N. Florea și Ana Conea, 1962), a fost separată subzona pădurilor xerofile (și șibleacurilor). Vegetația lemnoasă este constituită din păduri xerofile și tufărișuri bogate în elemente submediteraneene cu frunze caduce: scumpia (Cotinus coggygria), cărpinița (Carpinus duinensis) etc, împreună cu alți arbuști: cornul (Cornus mas), păducelul (Crataegus monogyna), dârmoxul (Viburnum lantana) etc. Singura specie cu frunze persistente este ghimpele (Ruscus aculeatus), specie ocrotită în rezervația Comana.
Dintre speciile ierboase predomină: firuța de livadă (Poa), păiușul (Festuca valesiaca), obsiga (Bromus squarrosus); în câteva păduri (Manafu, Comana) este abundent bujorul (Paeonia peregrina), specie balcanică de interes atât științific cât și peisagistic.
7.2. Zona forestieră
Aceasta ocupă partea interioară a Câmpiei Române. Între râurile Vedea și Dâmbovița ea pătrunde mult spre sud, până în Burnaz, iar în sud-est până la valea Mostiștei (fig.8).
În câmpia acoperită cu loess și depozite loessoide înaintarea pădurii în stepă a fost strâns legată de anumite condiții favorabile instalării acesteia.
În stepă, pădurile au coborât îndeosebi de-a lungul văilor râurilor mari și ulterior s-au întins și pe interfluvii. Această ipoteză emisă de P. Enculescu (1924) este confirmată de situația existentă în câmpia din jurul Bucureștiului. Astfel, în sectorul sudic al interfluviului Argeș-Dâmbovița s-a constatat pătrunderea către sud a două fâșii de soluri silvestre brun-roșcate, care urmăresc cele două margini ale interfluviului.
La limita lor superioară, pădurile au fost sistematic defrișate, în scopul extinderii suprafeței pajiștilor.
În prezent, datorită unei intense defrișări, pădurile sunt cu mult mai reduse decât în trecut; dovadă sunt și solurile silvestre din teritoriile aflate în prezent sub culturi agricole sau pajiști.
Zona forestieră cuprinde tot două subzone în care predomină cvercineele, dar se diferențiază între ele prin exigențele ecologice și cortegiul de specii însoțitoare.
Subzona pădurilor de cvercinee submezofile – termofile, de tip sud-european (cereto-gârnițete), cuprinde partea de sud a Vlăsiei, sectorul de la vest de Argeș aparținând câmpiilor Titu și Găvanu-Burdea. Spre sud-est, ea ajunge până în Câmpia Mostiștei; ca limită sudică aproximativă este considerată paralela ce trece prin nordul Burnazului.
În cuprinsul acestei subzone apar păduri pure de cer (Quercus cerris) sau de gârniță (Quercus frainetto), dar mai ales amestecuri de cer și gârniță; de asemenea, apar și păduri de amestec cu alte specii: stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejar pufos (Quercus pubescens), carpen (Carpinus betulus), ulm (Ulmus foliacea), teiul (Tilia tomentosa), jugastrul (Acer campestre), arțarul tătăresc (Acer tataricum), frasin (Fraxinus angustifolia) etc.
În prezent, pădurile unde predomină cerul și gârnița sunt cele de pe Câmpia Neajlovului, de pe Burnaz, lângă Comana, în partea centrală și nordică a Câmpiei Vlăsiei. În Câmpia Vlăsiei mai este specific faptul că participă frecvent, la amestecul cer-gârniță, și stejarul pedunculat (Quercus robur).
Pădurile de cer și gârniță se caracterizează și prin prezența subarboretului format din: păducel (Crataegus monogyna), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), măceș (Rosa canina), porumbar (Prunus spinosa), soc (Sambucus nigra), corn (Cornus mas), sânger (Cornus sanguinea) etc.
În pătura ierbacee se întâlnesc frecvent pecetea lui Solomon (Polygonatum platifolicum), aceasta fiind abundentă în special primăvara, toporașii (Viola hirta), viorele (Scilla bifolia), brebenei (Corydalis cava). Este foarte răspândită o specie sudică de brândușe (Crocus moesiacus).
Subzona pădurilor mezofile de stejar și de amestec (stejar cu carpen și tei)
Pădurile de stejar pedunculat (Quercus robur) se extind în nordul Vlăsiei și în câmpia dintre Târgoviște și Ploiești, uneori se asociază cu cerul și gârnița.
Speciile de amestec sunt reprezentate prin: carpen (Carpinus betulus), paltin de câmp (Acer platanoides), jugastrul (Acer campestre), arțar tătăresc (Acer tataricum), ulm (Ulmus minor), tei (Tilia tomentosa, T. platyphyllas, T. cordata).
Stratul arbustiv cuprinde: cornul (Cornus mas), sângerul (Cornus sanguinea), alunul (Corylus avellana), porumbarul (Prunus spinosa), măceșul (Rosa canina) etc.
Plantele ierboase sunt dominate de graminee: obsiga (Brachypodium sylvaticum), golomățul (Dactilis glomerata), precum și specii de Festuca, Agrostis și Poa, dar și plante vernale ca untișorul (Ficaria bulbifera), brebeneii (Corydalis cava), lăcrămioarele (Convallaria majalis).
Codrii Vlăsiei, formați din stejar pedunculat, sunt considerați ca un caz aparte, datorită faptului că se dezvoltă pe soluri brun-roșcate de pădure, considerate relicte. Astăzi, păduri mai întinse de stejari au mai rămas doar în jurul lacurilor Căldărușani, Snagov, Bălteni. Pădurea Vlăsiei, de pe partea stângă a lacului Căldărușani, este singura care poartă numele vestiților codrii de odinioară.
7.3. Vegetația de luncă
Această formațiune vegetală ocupă suprafețe destul de mari în Câmpia Română, ea însoțind ca niște fâșii azonale fundul văilor mari – Argeș, Dâmbovița, Ialomița.
Această vegetație este reprezentată, în primul rând prin pădurile de esențe moi (zăvoaiele). Acestea se compun din anin negru (Alnus glutinosa), plop (Populus alba, P. nigra), salcie (Salix alba, S. fragilis), șleauri de stejar pedunculat (Quercus robur), frasin (Fraxinus angustifolia), ulm (Ulmus minor) etc.
Dintre speciile arbustive se remarcă: sângerul (Cornus sanguinea), alunul (Corylus avellana), păducelul (Crataegus monogyna) etc.
Dintre speciile ierboase amintim: rogozul (Carex gracilis), stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus), limbarița (Alisma plantago) etc.
La acestea se mai adaugă speciile acvatice, care se grupează în trei benzi, și anume: vegetația acvatică de mal, formată din stuf și alte specii asociate, care tivește malurile lacurilor Căldărușani, Snagov, Bălteni, a celor neamenajate de pe Colentina și a altor iazuri cu un regim hidrologic constant; vegetația plutitoare, formată din nufărul galben (Nuphar luteum), nufărul alb (Nymphaea alba), mai mult pe lacul Căldărușani și pe alte lacuri în porțiunile adăpostite, cornaci (Trapa natans), broscărița (Potamogeton natans) etc; vegetație submersă, formată din brădiș (Myriophyllum verticillatum), care tapisează fundul lacurilor Căldărușani, Snagov și a iazurilor care au un regim hidrologic constant și caracter permanent, moț (Potamogeton perfoliatus), otrățel (Urticularia vulgaris) etc.
În multe cazuri, când adâncimea lacului este mai mare, peste doi metri, vegetația de mal, îndeosebi stuful împreună cu alte specii acvatice, formează plaurul, un pod vegetal plutitor.
7.4. Modificarea antropică a peisajului în decursul timpului
Este un fapt bine cunoscut că până într-o perioadă istorică recentă, părți foarte întinse ale Câmpiei Române erau acoperite de mari masive păduroase, și chiar zonele neîmpădurite erau practic neinfluențate de activitatea umană. La adăpostul acestor codrii impunători, rețeaua hidrografică a câmpiei se prezenta fără îndoială într-un aspect foarte diferit de cel actual. De-a lungul văilor și viroagelor ce străbăteau pădurile, apa freatică țâșnea din abundență la zi, formând nenumărate izvoare și pârâiașe stenoterme de izvor, colectate de pâraie mai mari. Protecția oferită de pădure determina o mare stabilitate a condițiilor de existență în această bogată rețea hidrografică; tot pădurea determina existența în această rețea a unor substrate foarte variate, și a unor surse trofice bogate; toate aceste condiții concurau pentru a permite popularea acestei rețele hidrografice cu floră și faună bogată și interesantă.
În urma defrișării sistematice a masivelor păduroase din Câmpia Română și a extinderii năvalnice a agriculturii, defrișare și extindere care erau practic terminate după mijlocul secolului al XIX-lea, rețeaua hidrografică a acestei regiuni a suferit modificări considerabile.
Nivelul apelor freatice în permanentă scădere a antrenat după sine dispariția a numeroase complexe de izvoare și ape cu caracter stenoec, scăderea debitului și euritermizarea pronunțată a celor care au rămas. De multe ori, numai toponimia (Izvoarele, Recea, Fântânele etc) mai amintește de trecuta existență a unor abundente ieșiri de apă freatică la zi, în regiuni care suferă astăzi de lipsa de apă.
Pentru a mai găsi ceva din vegetația și fauna acvatică a Câmpiei Române dinainte de despădurire, va trebui să ne îndreptăm numai către acele biotopuri acvatice care au rămas în legătură directă cu pânzele freatice, scăpând într-o măsură mai mare de influența nefastă a condițiilor de mediu de la suprafață; acestea sunt izvoarele.
Se putea presupune că acestea păstrează nu numai fauna inițială a izvoarelor din câmpie, ci reprezintă și un refugiu pentru elemente din alte ape ale rețelei lotice, devenite cu totul improprii pentru existența acestora.
Așadar, influența activității antropice asupra peisajului geografic este amplă, complexă și cu efecte diverse în funcție de condițiile locale concrete.
Prin utilizarea terenurilor în funcție de diversele sale interese, omul a dus pe de o parte la restrângerea suprafețelor ocupate de formațiuni vegetale naturale (înlocuite cu culturi agricole, formațiuni vegetale secundare sau chiar terenuri devenite neproductive datorită degradării), iar pe de altă parte la modificări mai mult sau mai puțin pronunțate ale compoziției și structurii covorului vegetal în porțiunile în care vegetația naturală s-a menținut (fig.9).
În unele situații speciale – în unele regiuni pășunatul în pădure, combinat cu tăieri neregulate, a dus la rărirea, uneori până la dispariție, a stratului de arbori și la formarea tufărișurilor (prin dezvoltarea masivă a speciilor din fostul subarboret al pădurii).
În concluzie acest sector al Câmpiei Române prezintă o mare diversitate floristică și fitocenologică. Cu toate că a suferit puternice influențe antropice, există încă sectoare în care vegetația și fauna păstrează unele elemente rare sau specifice sud-estului Europei.
Datorită acestor cauze, s-au luat măsuri de înființare a unor rezervații naturale, menite să protejeze, să conserve, în cele mai bune condiții o serie de specii de plante, arbori sau animale periclitate sau aflate în pericol de dispariție.
Astfel, în sectorul de câmpie luat în studiu, dintre Teleorman și Mostiștea, există o serie de rezervații forestiere și floristice (pădurile Căldărușani, Ciornuleasa, Comana, Manafu, Poiana cu narcise de la Vișina, pădurea Râioasa), rezervația complexă Snagovă și rezervația faunistică de la Corbii Ciungi (fig.10).
Studiul acestor rezervații naturale privind starea actuală de conservare și modul lor de ocrotire, factorii care pun în pericol elementele ocrotite, precum și raportul dintre valorificarea turistică și conservare, reprezintă obiectul lucrării mele de licență. Toate aceste aspecte, precum și prezentarea în detaliu a rezervațiilor naturale menționate, vor fi expuse în capitolul următor al lucrării.
CAPITOLUL VIII
FAUNA
Așezarea României la intersecția a trei mari unități geografice (central-europeană, est-europeană și sud-europeană) face ca pe teritoriul României să se interfereze specii cu origini și repartiții diferite, cele mai multe fiind central-europene, apoi sudice și pontice și, într-un număr mai mic, ponto-mediteraneene, turano-pontice, eurosiberiene, anatolo-balcanice, caucazo-balcanice, balcanice etc. Pe baza acestora au fost delimitate în România cinci provincii zoogeografice: Dacică, Panonică (central-europene), Moesică (submediteraneeană), Pontică (ponto-turanică), Moldavă.
Arealul studiat, aflat în partea centrală a Câmpiei Române, între Teleorman și Mostiștea, se încadrează în Provincia Moesică.
Fauna din arealul studiat cuprinde elementele caracteristice Câmpiei Române, încadrate în biotopurile de pădure, de silvostepă și terenuri stepizate și acvatice.
8.1. Fauna de pădure
Aceasta cuprinde speciile de animale care trăiesc fie în zona forestieră, fie în silvostepă. Deoarece animalele superioare sunt mai puțin dependente de sol, ele au un areal mai larg și este greu a trage limite distincte între fauna din pădurile de cereto-gârnițete și cea din silvostepă și chiar din luncă.
Dintre mamifere, unele specii ajung până la munte (veverița, pârșul, vulpea) sau chiar în stepă (iepurele). Căprioara este mai frecventă aici decât în făgete. Mistrețul și pisica sălbatică apar mai rar.
Păsările sunt mult mai legate de anumite biotopuri. Dintre cele mai importante, amintim: gaița (Garrulus glandarius), potârnichea (Perdix perdix), ciocârlia de pădure (Lulula arborea), mierla (Turdus merula), privighetoarea mică (Luscinia megarhynchos), pitulicea (Phylloscopus collybita), diferite specii de ciocănitoare, din care amintim ciocănitoarea de stejar (Dendrocopos medius), sturzul cântător (Turdus philomelos), pițigoiul (Parus major), mai multe subspecii de grauri (Sturnus vulgaris), care merg în stoluri și la câmp, porumbelul de scorbură (Columba oenas). Acolo unde pădurile bătrâne de Quercus au fost tăiate, porumbelul de scorbură a început să dispară din cauza lipsei de arbori groși și scorburoși în care își făcea cuibul, migrând spre arboretele bătrâne de fag de la altitudini mai mari.
Dintre păsări, în cadrul pădurii, mai apar: grangurele (Oriolus oriolus), botgrosul (Coccothraustes coccothraustes), cintezoiul (Fringilla montifringilla), scatiul (Carduelis spinus), cucul (Cuculus canorus), turturica (Streptopelia turtur) etc.
Numărul mare de specii se explică prin faptul că pădurea de stejar este un mediu deosebit de prielnic pentru păsări.
Dintre păsările de interes vânătoresc menționăm sitarul (Scolopax scolopax) și fazanul (Phasianus colchicus), ultimul originar din Caucaz, colonizat în vestul țării încă din secolul al XVII-lea. În pădurea Vlăsia există o colonie de fazani, aici găsind mediu favorabil (pădure umbroasă, frunziș des).
Reptilele sunt prezente prin specii comune și altor zone similare; amintim: șarpele orb, șopârla de câmp, gușterul. Se întâlnesc chiar broaște țestoase de uscat.
Dintre nevertebrate, se găsesc numeroase insecte, unele gasteropode, păianjeni etc.
8.2. Fauna de silvostepă și stepă
În silvostepă, pe terenurile stepizate și cultivate, mamifere cele mai răspândite sunt rozătoarele, între care popândăul (Citellus citellus), hârciogul (Cricetus cricetus), șoarecii de câmp (Microtus arvalis), cățelul pământului sau orbetele (Spalax leucodon), șobolanul de câmp (Apodemus agrarius), iepurele de câmp (Lepus europaeus).
Dintre carnivore apar: dihorul (Putorius putorius), nevăstuica (Mustela nivalis), hermelina (Mustela erminea).
Păsările adaptate numai la câmp sunt puține. Printre acestea, amintim: dropia (Otis tarda) – specie rară, ocrotită de lege. Prezența ei este incertă în acest sector al Câmpiei Române, iar în alte părți este deja considerată dispărută; prepelița (Coturnix coturnix), pasărea ogorului (Bushinus vericnernus), dumbrăveanca (Coracias garrulus), presura (Emberiza calandra), ciocârlia de câmp (Melanocorypha calandra). Datorită extinderii spațiului antropizat, au devenit foarte abundente stăncuțele, ciorile, coțofana, guguștiucul, vrăbiile.
Dintre răpitoare, apar: eretele alb (Circus macrourus) și șorecarul mare (Buteo rufinus).
Dintre reptile, aici apare mai mult șopârla, iar dintre insecte: lăcuste, cosași, greieri, călugărița, cicadele.
8.3. Fauna de luncă
Este reprezentată îndeosebi prin păsări de baltă, oaspeți de vară și păsări de pasaj. Astfel, întâlnim numeroase specii de rațe, de găște, specii de stârci, specii de păsări migratoare – fluierarul (Tringa totanus), nagâțu (Vanellus vanellus), țigănușul (Plegadis falcinellus) etc. Uneori iarna apar și lebede, pescăruși etc. Apar, de asemenea, diverse specii de batracieni (broaște).
8.4. Fauna acvatică
Fauna acvatică a râurilor mari aparține la două zone, cea a mrenei și cea a crapului. Zona mrenei (Barbus barbus) se extinde pe locurile nisipoase ale râurilor și, în afara mrenei, mai cuprinde: scobarul, cleanul (Leuciscus cephalus), somnul (Silurus glanis), oblețul (Alburnus alburnus), roșioara, linul etc.
Crapul are un areal redus pe Argeș și este însoțit de babușcă, plătică, știucă etc. Aceste ultime specii, mai ales crapul, există și în apele stătătoare. Pentru râurile mici specifică este zona bibanului. În afară de pești se mai întâlnește scoica de râu, racul.
8.5. Fauna de interes cinegetic
Fauna de interes cinegetic, căreia i se acordă o atenție deosebită în prezent, este reprezentată prin: cerbul lopătar, care se găsește în pădurile de la Ciornuleasa, Râioasa etc; cerbul întâlnit în Parcul Snagov, circa 25 de exemplare; mistrețul, răspândit în pădurile de la Ghimpați, Ciornuleasa, Cernica etc; iepurele, răspândit în toate zonele de câmp și de la marginea pădurii, reprezintă vânatul comun și numeros în sezonul de toamnă; căpriorul este de asemenea prezent în aproape toate pădurile, acolo unde poate găsi condiții de adăpost și hrană corespunzătoare. Totuși, în ultimii ani, efectivele s-au redus mult din cauza braconajului.
8.6. Factori care amenință stabilitatea unor ecosisteme
Acești factori se manifestă prin împuținarea și, în unele cazuri, prin dispariția unor specii și sunt reprezentați prin:
a) schimbarea în timp (pe parcursul erelor geologice) a condițiilor de viață, în urma cărora animalele strict specializate nu s-au mai putut adapta;
b) apariția de specii noi, competitive, care concurează și elimină unele specii mai vechi, cu posibilități mai limitate în lupta pentru existență;
c) acțiunile antropice.
Acțiunea societății asupra faunei se realizează fie direct, fie indirect.
În mod direct, omul exercită influență asupra faunei, prin:
1. vânătoare și exploatare prădalnică;
2. colonizarea unor animale exogene;
3. combaterea chimică a dăunătorilor cu insecticide, pesticide, ierbicide, fungicide (din această cauză s-a redus substanțial numărul păsărilor insectivore.
În ceea ce privește influența indirectă, aceasta se realizează mai ales prin transformarea mediilor de viață ale speciilor prin o serie de activități ca: păstorit, agricultură, amenajări hidrotehnice și irigații, urbanizare excesivă.
Astfel, datorită desțelenirii a noi terenuri și desființării haturilor, dar și datorită vânătorii excesive și chimizării agriculturii, dropia (Otis tarda) se găsește astăzi numai în petice restrânse și izolate în Câmpia Română în care, în urmă cu câteva decenii, era pasărea simbol. În prezent, este declarată monument al naturii.
CAPITOLUL IX
SOLURILE
9.1. Considerații generale
Prin poziția la suprafața litosferei, solul ocupă un loc important între componentele mediului geografic.
În formarea și evoluția diferitelor categorii de soluri acționează o serie de factori pedogenetici, dintre care un rol mai important îl au: litologia, clima, factorul biologic, relieful, apa și timpul. Modul de asociere a acestora, precum și frecvența și intensitatea participării unui anumit factor pedogenetic, explică diversitatea solurilor.
Așa după cum remarcă N. Florea, în repartiția solurilor în Câmpia Română apar următoarele caractere generale: prezența unor zone de sol orientate vest-est, cu excepția sectorului estic unde ele se răsucesc către nord, urmărind curbura Carpaților; poziția Câmpiei Române în arealul de interferență a climei est-europene, central-europene și sud-europene se reflectă în repartiția solurilor prin trecerea, în est, a cernoziomurilor cambice la soluri cenușii de pădure și lipsa solurilor brun-roșcate, iar pentru centrul și vestul câmpiei trecerea de la cernoziomuri cambice la cernoziomuri argilo-iluviale și la soluri brun-roșcate (influență sudică) și apoi la soluri brune luvice (influență vestică), lipsind în schimb solurile cenușii (influență estică).
În general, în Câmpia Română predomină cernoziomurile cambice (31%), cernoziomurile propriu-zise (20%), solurile de luncă (14,5%), solurile brun-roșcate de pădure (13,8%), solurile brune, sărături etc.
În sectorul de câmpie analizat, dintre Teleorman și Mostiștea, apar soluri specifice claselor molisoluri și argiluvisolrui, aceste două complexe având caracter zonal pedoclimatic și soluri aluviale de luncă, acestea fiind azonale, ele fiind legate genetic direct de relief și de rocă (fig.11).
9.2. Clasa molisolurilor
Complexul solurilor cernoziomice
a) Cernoziomurile carbonatice castanii și ciocolatii sunt specifice stepei și apar în mod cu totul sporadic în acest sector, în Burnaz și pe terasele Dunării. Sub raport agroproductiv, acestea sunt cele mai valoroase prin bogăția de humus în proporție de peste 4%.
b) Cernoziomurile cambice, la care se adaugă și cernoziomuri argiloiluviale, ocupă suprafețe mult mai mari, ele reprezentând solurile predominante în Câmpia Burnazului și în Câmpia Mostiștei. De asemenea mai apar, pe suprafețe reduse, în cadrul Câmpiei Vlăsiei și Câmpiei Titu. În general, aceste soluri se dezvoltă în regiuni cu vegetație naturală reprezentată prin diverse cvercinee xerofile, pe loess și depozite loessoide, dar si pe depozite argiloase, nisipuri și chiar depozite aluviale vechi. Fertilitatea este ridicată, conținând humus până la 3-4%.
9.3. Clasa argiluvisolurilor
Complexul solurilor argiloiluviale
Solurile brun-roșcate reprezintă tipul zonal cel mai extins, ocupând areale mari în Câmpia Titu, în Câmpia Găvanu-Burdea, în Câmpia Vlăsiei și mai puțin în Câmpia Burnaz și în Câmpia Mostiștei.
Pe aceste soluri se dezvoltă atât vegetația specifică silvostepei, cât mai ales pădurile de foioase – șleau de câmpie.
Aceste soluri se dezvoltă pe depozite loessoide (loess și lehm), iar în zona de divagare pe luturi argilo-nisipoase.
Solurile argilo-iluviale brune luvice și luvisolurile, pseudogleice și pseudogleizate, se deosebesc de cele brun-roșcate prin apariția procesului de podzolire însoțit, în mod obișnuit, și de pseudogleizare. Aceste soluri sunt predominante în Câmpia Titu.
9.4. Clasa vertisolurilor
Un tip aparte de soluri îl constituie complexul solurilor negre și brune argiloase, compacte, slab humifere (vertisolurile).
Acesta are o dezvoltare mai mare în Câmpia Găvanu-Burdea, de asemenea în bazinul mijlociu al Vedei și Teleormanului; formarea lor este strâns legată de prezența unor depozite lacustro-mlăștinoase și a unor orizonturi bogate de ape freatice, situate în zona de descărcare a acestora pe mari conuri aluvionare. Aceste soluri sunt cunoscute sub denumirea de vertisoluri.
Solurile brune eubazice și mezobazice apar ca petice în zona joasă Titu.
9.5. Clasa solurilor hidromorfe
Aceste soluri sunt reprezentate prin lăcoviști, soluri gleice și gleice aluviale, specifice câmpiei de divagare, zonelor joase de la contactul luncii Argeșului cu luncile Neajlovului și Dâmbovnicului. Aceste soluri sunt formate pe materiale luto-argiloase sau argiloase sub care apa freatică se găsește la o adâncime mai mică de 1 m. În perioadele cu exces de umiditate (în special primăvara), aceste suprafețe sunt în general înmlăștinite.
9.6. Solurile aluviale
Acestea sunt solurile cele mai tinere, în primul stadiu de solidificare a depozitelor aluviale depuse de râuri la inundații. Se pot urmări de-a lungul principalelor cursuri de apă și pe terasa de luncă a acestora.
De asemenea, se remarcă solurile brune aluviale ce apar frecvent gleizate, în special în sectorul câmpiei de divagare dintre Argeș și Dâmbovița.
În sectorul de câmpie studiat apar și soluri gleice aluviale, acestea fiind dispuse în lungul râurilor Teleorman, Dâmbovnic, Neajlov.
Partea a III-a
CAPITOLUL X
PREZENTAREA REZERVAȚIILOR NATURALE DIN PARTEA CENTRALĂ A CÂMPIEI ROMÂNE
Popularea multimilenară a teritoriului țării noastre s-a răsfrânt în creșterea continuă a complexității raporturilor de intercondiționare dintre cadrul natural și factorul antropic. Prezența milenară a omului în această parte a țării, probată prin urmele de cultură materială începând cu paleoliticul, a dus la înlocuirea pe întinse suprafețe a peisajelor naturale și la introducerea celor legate de diversitatea de aspecte pe care a avut-o activitatea sa și în primul rând a peisajului agricol și apoi a celui industrial. S-a realizat defrișarea masivă a pădurilor în vederea lărgirii terenurilor agricole, a utilizării lemnului în construcții sau drept combustibil. Amplificarea proceselor de industrializare în epoca modernă, dezvoltarea căilor de transport sau înmulțirea habitatelor urbane au adus modificări substanțiale peisajului, uneori până la limita unor dezechilibre iminente. Toate acestea au făcut ca arealele în care mai poate fi urmărit peisajul inițial să fie tot mai reduse.
Ocrotirea naturii devine astfel nu numai o opțiune națională pentru un anumit cadru ambiental, ci și un deziderat uman în general. Într-o lume a conexiunilor, indiferent de necesitățile momentane, fiecare popor are obligația de a conserva și permanentiza acele însușiri ale mediului, care prin unicitatea sau raritatea lor, devin valori universale.
În partea centrală a Câmpiei Române sectorul dintre Teleorman și Mostiștea, se disting mai multe tipuri de rezervații naturale.
10.1. Rezervații floristice și forestiere
10.1.1. Pădurea Căldărușani (Jud. Ilfov)
Rezervația forestieră Căldărușani este situată în nordul județului Ilfov (la 31 km de București) și a fost declarată rezervație conform H.C.M. nr. 114 din anul 1954. Pădurea se întinde la nord de lacul Căldărușani, începând chiar de pe malul acestuia. Ea a fost probabil mult mai extinsă odinioară, dar defrișările efectuate pentru a obține noi terenuri arabile i-au redus mult din suprafață. Din trupul pădurii Căldărușani, ce totalizează 468 ha., numai 125 ha. constituie rezervația forestieră, și anume parcelele din imediata apropiere a lacului, pe malul stâng (nordic). Această pădure adăpostește stejari seculari (Quercus robur), vestigii ale unor arborete inițiale ce vegetează alături de plopi (Populus alba) și sălcii (Salix alba). Rest al vechilor codrii ai Vlăsiei de tip „șleau de câmpie”, pădurea Căldărușani constituie o formă aparte de evoluție, date fiind condițiile climatice și de substrat, în care ea vegetează.
Relieful, dominat de suprafața orizontală a câmpiei, bogăția apelor de suprafață, mlaștinile localizate pe vechi cursuri au contribuit în mod esențial la dezvoltarea și menținerea pădurii în această parte a Câmpiei Române.
Regimul termic prezintă și el unele particularități care atestă favorabilitatea climei pentru dezvoltarea pădurii.
Astfel, 30 de zile pe an temperatura medie este cuprinsă între 0 și 100C, iar 185 de zile depășește 100C. Numărul zilelor de iarnă este de 30-35, iar al celor cu îngheț variază între 95-115. Numărul celor cu temperatură de peste 250C este de 100-120, iar al celor tropicale (temperatură de peste 300C) este de 30-35. Precipitațiile anuale se situează în jurul valorii de 500mm, cea mai mare cantitate căzând în iunie (91,9mm), iar cea mai scăzută în februarie (31,5mm).
Spre sfârșitul lui februarie, mugurii umflați, în special de alun (Corylus avellana) sunt gata să plesneacă. În martie apar ghioceii (Galanthus nivalis). După ghiocei este rândul brândușei galbene (Crocus moesiacus), ce impresionează curând covorul ghioceilor. Nici vioreaua (Scilla bifolia) nu se lasă mult așteptată și-și deschide florile mici și albastre.
Apoi vine rândul brebeneilor (Corydalis solida și C. Cava), unii alb-gălbui spre roz și până la purpuriu. Tot devreme găsim uneori dominând micuța plantă cu flori verzi îngrămădite în formă de fragi, căreia i se spune frăguliță (Adoxa moschatellina), cu un rizom sticlos străveziu caracteristic. Ici, acolo, planta numită smântânica (Galium cruciata), cu frunzele câte patru în verticil, cu flori mici galbene este însoțită de mierea ursului (Pulmonaria officinalis), cu flori la început roșii, apoi devin violete, în inflorescențe răsucite. La mărgelușe (Lithospermum purpureum), ne atrag atenția fructele, ca mici mărgele albe lipicioase, pe lujerii uscați de anul trecut. Aceste plante înfloresc mai târziu și vor domina pădurea.
În unele părți mai întunecoase și mai umede întâlnim numeroase exemplare de pochivnic (Asarum europaeum), cu frunze mari, reniforme, lucitoare și cu miros puternic de piper. Florile, violet-brun, catifelate, se găsesc sub frunze pe rizom. Dar acestea trec aproape neobservate căci untișorul (Ficaria verna), umple pădurea cu frunzele lucitoare de un verde deschis, cu florile aurii lucitoare, sau floarea paștelui (Anemone ranunculoides), tot cu flori galbene, câte una sau două, pe tulpini mai înalte și cu frunzele mari sub floare. Mai rar găsim păștița (Anemone nemorosa) cu flori albe.
Acestor frumoase plante de primăvară li se adaugă altele: laptele câinelui (Euphorbia amygdaloides), ceapa ciorii (Gagea lutea), pecetea lui Solomon (Polygonatum multiflorum), mărgăritarul (Convallaria majalis), crinul de pădure (Lilium martagon), specie pusă sub ocrotirea legii, vinarița (Asperula odorata și Asperula taurina), stupinița (Platanthera bifolia) etc.
Crinul de pădure (Lilium martagon) este o plantă perenă care prezintă în pământ un bulb ovoid din care ia naștere o tulpină aeriană erectă ce poartă spre mijlocul ei frunzele eliptic-lanceolate, dispuse verticilat, iar în partea superioară cu o dispunere alternă. Florile, de culoare rozee, violacee, presărate cu numeroase puncte purpurii-închis, formează terminal o inflorescență laxă.
Stratul arbustiv este reprezentat de corn (Cornus mas), sânger (Cornus sanguinea), alun (Corylus avellana), păducel (Crataegus monogyna), porumbar (Prunus spinosa), salbă moale (Evonymus europaeus) clocotiș (Staphylea pinnata), scumpie (Cotinus coggygria), vișin sălbatic (Cerasus vulgaris) etc.
Stratul arbosrescent este dominat de stejar (Quercus robur), care este însoțit de cer (Quercus cerris), stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), gârniță (Quercus frainetto) arțarul tătărăsc (Acer tataricum).
10.1.2. Pădurea Ciornuleasa (Jud. Giurgiu)
Rezervația forestieră Pădurea Ciornuleasa este situată în Bărăganul Mostiștei, în Câmpia Nana, la o distanță de 70 km spre sud-est de municipiul București. Aparține Ocolului silvic Mitreni, unitatea de producție Ciornuleasa.
Intră în categoria rezervațiilor forestiere, constituind un sector de silvostepă cu vegetația și lumea animalelor specifice.
Are o suprafață de 75,2 ha. și a fost declarată rezervație prin decretul H.C.M. nr. 114 în anul 1954.
Pădurea Ciornuleasa se găsește în partea de sud a câmpiei cunoscute în literatura geografică românească de la G. Vâlsan (1915) sub numele de Vlăsia, chiar pe mijlocul șesului părții sudice a acestei câmpii, care este înclinat ușor spre sud, aproximativ la egală depărtare (cca. 7-8 km) de Argeș, de Mostiștea și de Dunăre, la o înălțime de cca. 50-55 m. În găvanele (crovurile) de aici înălțimea este mai mică, sub 50 m altitudine absolută.
Această pădure se găsește situată pe cernoziomuri cambice slab-mijlociu, formate pe loess. Numai în depresiuni, unde apa se strânge și rămâne mai multă vreme, sunt soluri pseudogleice de depresiune.
Apa freatică este la o adâncime mare, încât nu poate influența în vreun fel solul.
Clima. Prin poziția sa în Câmpia Mostiștei, rezervația se caracterizează printr-un climat de silvostepă, indicele de ariditate „Emm. de Martonne” fiind mai mare de 25. La aceasta se mai adaugă condițiile climatice locale determinate de particularitățile suprafeței active – alternanțe dintre păduri și terenuri cultivate care generează topoclimate specifice de pădure (cu caracter mai moderat), de ogor negru și de culturi în diferite faze de dezvoltare (cu contraste termice de la zi la noapte și de la vară la iarnă mai pronunțate).
Regiunea beneficiază de un potențial caloric și termic ridicat. Temperatura medie anuală variază în jur de 110C. În ianuarie, temperatura medie a aerului coboară până la (-2,50C) – (-30C), iar în iulie crește până la 230C. Iarna, temperatura poate coborî până sub -250C, iar vara, poate crește până la peste 400C, mai evident pe câmp deschis și mult estompat în pădure, unde aceasta are un rol de termoreglare.
Amplitudinea medie anuală este de 25,5-26,00C, iar cea absolută de cca. 650C. Prima zi cu temperaturi medii zilnice 00C, se plasează în jurul datei de 16 II, iar ultima, în jurul datei de 10 XII, ceea ce înseamnă o durată medie a intervalului cu temperaturi pozitive de cca. 300 zile.
Primul îngheț de toamnă se produce după 26 octombrie, iar ultimul îngheț de primăvară, înainte de 6 aprilie, durata medie anuală a intervalului fără îngheț fiind mai mare de 200 zile.
Umezeala relativă medie anuală a aerului variază în jur de 65%, iar cantitatea medie anuală de precipitații este de peste 550mm. În anii cu activitate ciclonică intensă, ca în perioada excesului de umiditate, 1969-1973, precipitațiile au fost de peste 700mm, în timp ce, în anii cu activitate anticiclonică persistentă, ca în perioada 1945-1946, acestea au scăzut la cca. 350mm. Maximul pluviometric se produce la sfârșitul primăverii – începutul verii (mai – iunie), variind în jur de 85mm. Cantitatea maximă de precipitații în 24 de ore poate atinge și depăși 100mm, înregistrându-se în lunile de vară, punând în evidență influența climatului continental.
Stratul de zăpadă durează cca. 50-60 de zile din an, având o grosime medie de cca. 10cm. În pădure, unde calmul predomină, stratul de zăpadă se depune mai uniform și durează mai mult.
Vântul dominant este cel de NE, cu o frecvență medie anuală de cca. 20%, având o viteză corespunzătoare de 4-5m/s, urmat apoi de cel de SV, E și V, cu viteze mai reduse.
Umezeala aerului și precipitațiile mai bogate explică prezența în zonă a numeroase pâlcuri de păduri, unele din acestea (ca Ciornuleasa) având o extensiune mai mare. De asemenea, influența circulației sudice a aerului se resimte în compoziția floristică a asociațiilor vegetale, unele de origine sudică.
Vegetația. Pădurea se situază în plină subzonă de silvostepă, care în partea sud-estică a țării se deosebește prin prezența elementului ponto-balcanic – stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), care constituie elementul specific al pădurilor de silvostepă sudică.
Silvostepa sudică în trecut se caracteriza prin alternanța pădurilor cu pajiști xerofile. În ambele formațiuni vegetale predominau elemente sudice termofile, ponto-balcanice, mediteraneene și submediteraneene.
În prezent, suprafețe întinse sunt ocupate de vegetație cultivată, pădurile întâlnindu-se sub formă de pâlcuri de diferite mărimi, iar pajiștile au rămas prin poienile acestor păduri, locul lor în întregime fiind luat de plante cultivate și numai pe versanții unor văi inaccesibile pentru agricultură se găsește vegetație ierbacee puternic degradată.
Unul dintre aceste trupuri de pădure care s-a păstrat scăpând toporului este și pădurea Ciornuleasa. Acest trup de pădure se continuă spre sud-vest cu pădurea Tatina. În colțul nord-estic arboretele naturale sunt înlocuite cu plantații de salcâm.
Toate pădurile din împrejurimile capitalei pe o rază de 70km sunt încadrate în grupa I 2 a (de interes social) conform studiului de sistematizare „Amenajări forestiere pe teritoriul orașului București” cu excepția parcelelor care îndeplinesc funcția de protecție a obiectivelor speciale.
În pădurea Ciornuleasa, în afara celor 8 parcele destinate scopului științific ca rezervație a Academiei României, celelalte parcele sunt încadrate în grupa I de interes social (cu rol recreativ și de agrement).
Tipul de pădure este „șleau” de silvostepă, în care, datorită particularităților substratului, pe un areal restrâns, se întâlnesc atât plante mezofile, cât și plante mezoxerofile și xerofile.
Pădurea este compusă din stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora), jugastru (Acer campestre), arțar tătăresc (Acer tataricum), tei alb (Tilia tomentosa), frasin pufos (Fraxinus pallissae, Fraxinus angustifolia), la care se adaugă în cantități mici stejarul pufos (Quercus pubesces), stejar pedunculat (Quercus robur), cer (Quercus cerris), carpen (Carpinus betulus), cărpiniță (Carpinus orientalis), ulm de câmp (Ulmus procera, U. Minor), vișin turcesc (Prunus mahaleb), mojdrean (Fraxinus ornus), scumpie (Cotinus coggygria).
Arboretele sunt constituite din aceste specii în diferite proporții. Pe locurile mai înalte, bine drenate, ele sunt constituite predominant din stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora), iar în locurile mai joase, unde pe solul compact, se adună și se menține apă, s-au format arborete în care predomină frasinii.
În parcelele rezervate, care sunt situate în partea centrală a pădurii Ciornuleasa, arboretele sunt constituite predominant din frasin (în proporție de 50-70%) în amestec cu stejarul brumăriu.
Diseminat se mai găsesc teiul alb (Tilia tomentosa), jugastrul (Acer campestre), ulmul de câmp (Ulmus procera) și arțarul tătăresc (Acer tataricum), clocotici (Staphyllea pinnata).
Subarboretul este bine dezvoltat, fiind alcătuit din soc (Sambucus nigra), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), corn (Cornus mas), sânger (Cornus sanguinea), salbă moale (Evonymus europaea), salba râioasă (Evonymus verrucosa), păducel (Crataegus monogyna, C. Pentagyna), măceș (Rosa canina), dârmox (Viburnum lantana).
Este bine dezvoltat și stratul ierbaceu alcătuit din: obsigă (Brachypodium silvaticum), cerențel (Geum urbanum), mierea ursului (Pulmonaria sp.), mărgica (Melica uniflora), mărgelușă (Lithospaermum purpureo-caeruleum), toporașii (Viola odorata) etc.
În pădure există câteva poieni, în care se dezvoltă luxuriant vegetația de pajiști constituite din Chrysopogonetum grylli. În compoziția acestei asociații, în afară de sadină ca specie predominantă, s-au înregistrat următoarele specii: bărboasa (Botriochloa ischaemum), pirul (Agropyrum intermedium), turița mare (Agrimonia eupatoria), Galium verum, Plantago lanceolata, Brachypodium silvaticum, Veronica spiculifolia, Trifolium alpestre, Hypericum perforatum, Origanum vulgare, Fragaria viridis, Filipendula hexapetala, Vinca herbacea, Coronilla varia, Teucrium chamaedrys, Scrophularia nodosa, Phleum phleoides etc., adică plante xero și xeromezofile specifice silvostepei.
Modul de ocrotire. Pe teren nu există indicatoare de rezervație științifică, nu există marcaje în perimetrul rezervației, deși în amenajamentele silvice cele 8 parcele sunt consemnate ca rezervații.
În pădure nu se pășunează, nu se execută lucrări de exploatare decât de igienă. În lungul drumuluice taie pădurea în partea mijlocie, de la un capăt la altul sunt construite câteva foișoare. În cadrul pădurii se găsesc amplasate hrănitoare pentru căprioare.
Starea de echilibru. Pădurea are aspect de ecosistem forestier natural cu un echilibru satisfăcător. Atât în pădure cât și în poieni se găsesc numeroase exemplare de puieți de stejar brumăriu, frasin, tei etc., ceea ce indică puterea de regenerare naturală a pădurii.
În lungul drumului sunt plantații de pin și castan (Aesculus hypocastanum). Fiind specii introduse, străine componenței naturale, considerăm plantarea acestora greșită, care în viitor poate fi dăunătoare.
Pădurea constituie un punct de atracție nu numai pentru frumusețea și bogăția vegetației, unică în spațiul Bărăganului, ci și pentru fondul cinegetic existent aici. În acest sens, o suprafață de 153 ha. din trupul pădurii Ciornuleasa este destinată protecției faunei (iepuri, mistreți, căprioare și fazani).
10.1.3. Pădurea Comana (Jud. Giurgiu)
Rezervația floristică Comana este situată la sud de lacul Comana, lac tipic de luncă de pe cursul inferior al Neajlovului, constituie un rest al pădurilor de tip „șleau”, mult mai răspândite odinioară în Câmpia Burnazului.
„Șleaurile sunt cele mai complexe păduri de pe teritoriul țării noastre. Ele sunt de fapt o pădure amestecată de foioase în care predomină cvercineele. S-a dovedit că ele constituie una din cele mai vechi unități de vegetație ale pădurilor de foioase” (N. Doniță, 1975).
Aflată la circa 30 km de București, pădurea Comana a fost declrată rezervație naturală prin H.C.M. nr. 518 din 1954, având o suprafață de 630,5 ha. În ea se conservă numeroase și valoroase specii vegetale și animale de origine sudică.
Rezervația floristică și forestieră din jurul localității Comana se întinde din nord-estul Câmpiei Burnazului până în lunca Neajlovului; este constituită din trei trupuri de pădure: Călugăreni-Fântânele (100 ha.), rezervație naturală în vestul pădurii Comana, pentru protecția lăcrămioarelor (Convallaria majalis); Padina Tătarului (164 ha.), rezervație naturală și științifică în sud-estul pădurii pentru protecția bujorului românesc (Paeonia peregrina) și Oloaga-Grădinari (175 ha.), rezervație naturală și științifică în partea centrală a pădurii Comana pentru protecția ghimpelui (Ruscus aculeatus).
Partea de nord a pădurii se găsește pe o terasă inferioară de 2-3 m, și pe un glacis aflat la poala povârnișului, între 45 și 55 m (alt. abs.). Aici sunt soluri brun-roșcate influențate de apa freatică și soluri aluviale și coluviale mai mult sau mai puțin gleizate și soluri gleice, cu textură relativ argiloasă, dar cu un oarecare conținut de pietriș și nisip care apare în unele locuri la poala povârnișului.
Rezervația forestieră Călugăreni-Fântânele, de pe dreapta Neajlovului, în jos de Călugăreni, se întinde pe o mică parte din marginea de nord a Burnazului, se continuă spre nord pe povârnișul Burnazului, care leagă șesul acestuia de lunca Neajlovului, și pe lunca acestui râu (vezi fig. 1).
Câmpul Burnazului pe care se află partea de sud a pădurii, este un șes neted, aproape plan, înalt de circa 85 m alt. abs. În ele sunt schițate obârșiile câtorva vâlcele, ale căror ape temporare curg spre nord, spre Neajlov. Pădurea se găsește pe soluri brun-roșcate, local podzolite, formate pe depozite loessoide.
Povârnișul dinspre nord, dinspre lunca Neajlovului înalt de circa 25 m, are o înclinare variată cuprinsă, în general, între 10-150 și 30-350. Partea superioară a acestuia este sculptată în depozite loessoide, care alternează cu soluri fosile, iar partea inferioară în depozite grosiere, nisip și pietriș, sub care urmează sedimente argilo-marnoase. Deschiderile în care să se vadă alcătuirea sunt rare, îndeosebi în afara pădurii, spre satul Crucea de Piatră. Această alcătuire explică șirul de izvoare de la baza povârnișului.
Pe povârniș sunt tot soluri brun-roșcate ca și pe șesul Burnazului, dar varianta de pantă cu profil mai variat, mai mult sau mai puțin erodat sau acoperit de coluvii și influențat de apa freatică; ceva mai mult, pe unele suprafețe apar chiar soluri gleice, la nivelul pânzei freatice care iese sub formă de izvoare puternice în unele locuri, cu deosebire pe unele gruiuri unde este panta mai domoale. Această variație a condițiilor explică variația compoziției pădurii.
Lunca Neajlovului, pe care se află partea nordică a rezervației, aflată la circa 45-53 m alt. abs. este netedă, aproape plană, în mare parte înmlăștinită, din cauza inundațiilor. Aici apar numai soluri gleice și se constată un proces de înmlăștinire, cu urmări degradatoare pentru pădure.
Clima. Condițiile climatice și topoclimatice se caracterizează printr-un potențial caloric și termic ridicat. Anual, Soarele strălucește mai mult de 2200 de ore, ceea ce permite o cantitate anuală de energie radiantă de circa 126 Kcal/cm2.
Temperatura medie anuală este mai mare de 110C. În ianuarie, temperatura medie lunară variază în jur de -30C, iar în iulie, în jur de 23,00C. Contrastele termice dintre iarnă și vară sunt evidente, îndeosebi în ceea ce privește temperaturile extreme absolute. La Budești, stația meteorologică cea mai apropiată, temperatura minimă absolută a fost de -27,40C înregistrată la 6 II 1954, iar cea maximă absolută de 41,40C la 16 VIII 1963. Acestea au avut în mod corespunzător la Greaca valori de -32,00C la 25 I 1942 și 39,00C la 10 VIII 1951 și 17 VIII 1952, rezervația situându-se între aceste puncte de observație.
Amplitudinea medie anuală variază în jur de 260, iar cea absolută, de 68-700.
Prima zi cu temperaturi medii 00 se produce în a doua jumătate a lunii februarie, iar ultima, în prima jumătate a lunii decembrie, astfel că durata intervalului cu temperaturi pozitive este de circa 280 zile.
Primul îngheț de toamnă se produce în jurul datei de 1 XI, iar ultimul după 6 IV, astfel că durata medie a intervalului fără îngheț este de circa 200 zile.
Umezeala relativă medie anuală variază în jur de 75%, iar cantitatea medie anuală de precipitații este de peste 550mm. Maximul pluviometric anual se produce în mai-iunie, fiind de 60-80mm. Cantitatea maximă de precipitații în 24 de ore poate atinge 100mm (Budești 99,5mm în iunie și Greaca 99,4mm în iulie).
Vântul dominant este cel de NE (circa 20% anual), cu viteză medie de 4-5 m/s, urmată de cel de SV (circa 13% anual) cu viteza medie de 3-4 m/s.
Stratul de zăpadă durează circa 2 luni din iarnă, cu grosimi medii variabile (5-15cm), depus mai uniform, mai gros și fiind de durată mai mare în păduri, comparativ cu câmpul dezgolit, unde este spulberat și troienit.
Cantitatea mai mare de umezeală și precipitațiile mai bogate, îndeosebi în perioada caldă a anului, permite dezvoltarea în bune condiții a vegetației de silvostepă și pădure.
Vegetația
Flora rezervației Comana, cu unele aspecte de vegetație, a fost studiată de un colectiv de botaniști de la Facultatea de Biologie din București, condus de I.I. Tarnavschi, și publicată în anul 1974 în lucrările Grădinii Botanice din București.
În urma acestor studii s-au identificat un număr de 1339 taxoni din care 1201 specii.
Între anii 1968-1969, Tr.I. Ștefureac și Gh. Mohan efectuează un studiu amănunțit al briofitelor din Complexul silvestru de la Prundul Comanei, unde s-au identificat un număr de 122 de taxoni, dintre care unele specii rare pentru țara noastră ca: Cryphaea arborea (element sud atlantic-mediteraneean), Leptodon smithii (element atlantic-mediteraneean), Habrodon perpusillus (element atlantic-mediteraneean).
Arboretele sunt constituite din stejar pedunculat (Quercus robur), stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora), tei (Tilia tomentosa, T. cordata), frasin pufos (Fraxinus pallissae), mojdrean (Fraxinus ornus), carpen (Carpinus betulus), jugastru (Acer campestre), ulm (Ulmus procera), măr pădureț (Malus silvestris), păr pădureț (Pyrus pyraster), arțar tătărăsc (Acer tataricum), sorb (Sorbus torminalis), paltin de câmp (Acer platanoides), clocotici (Staphyllea pinnata) (foto.7,8,13).
Subarboretul este alcătuit din păducel (Crataegus monogyna, C. Pentagyna), corn (Cornus mas), sânger (Cornus sanguinea), salbe (Evonymus europaea, E. Verrucosa), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), alun (Corylus avellana), dârmox (Viburnum lantana).
Stratul ierbos, foarte bogat în specii, este dezvoltat inegal, lipsind în locurile umbrite puternic și fiind bine dezvoltat în luminișuri.
În compoziția lui se găsesc diferite specii caracteristice atât șleaurilor de silvostepă, cât și pădurilor de foioase mezofile: vinarița (Asperula odorata), Dentaria bulbifera, breiul (Mercurialis perennis), meișorul (Millium effesum), mărgica (Melica uniflora), cernețelul (Geum urbanum), mierea ursului (Pulmonaria officinalis), silnica (Glechoma hirsuta), toporași (Viola suavis), mărgelușa (Lithospaermum purpureo-coeruleum), pupezele (Lathyrus vernus), leurda (Allium ursinum); de asemenea sunt prezente și o serie de rarități floristice cum ar fi: brândușa galbenă (Crocus moesiacus), usturoiul bulgăresc (Nectaroscordum dioscordis), stânjenelul (Iris graminea), bibilica sau laleaua pestriță (Fritilaria orientalis), garofița românească de stepă (Dianthus trifascicularis ssp. deserti).
Brândușa galbenă (Crocus moesiacus) vegetează în rariști de pădure, prin poieni, tufărișuri sau în păduri de salcâm; este o plantă perenă de origine balcanică, care prezintă în sol un bulbotubercul globulos, din care ia naștere o tulpină aeriană firavă, ce poartă frunzele liniare, subțiri, iar terminal o floare de culoare galben-aurie. Deoarece în ultimul timp este intens comercializată, numărul exemplarelor a scăzut considerabil, fiind introdusă pe lista plantelor ocrotite.
Stânjenelul (Iris graminea) este o plantă perenă care prezintă în sol un rizom articulat, din care se dezvoltă tulpina aeriană ce susține frunzele liniare lungi. Florile sunt de culoare violacee-deschis. Înflorește din mai până în iunie. Această plantă este declarată monument al naturii și în Muntenia o găsim răspândită în jud. Giurgiu (pădurea Oloaga-Grădinari-rezervația naturală Comana), jud. Ilfov (pădurea Snagov).
Bibilica sau laleaua pestriță (Fritilaria orientalis) este una din cele mai atrăgătoare și originale plante datorită florilor sale asemănătoare cu ale tulipei, câte 1-6 pe tulpina gracilă cu frunze opuse. Sepalele lor de culoare brun-roșcată sau gălbui roșcată au un desen asemănător cu o tablă de șah. Ea preferă rărișurile unor crânguri mlăștinoase.
De asemenea, garofița românească de stepă (Dianthus trifascicularis ssp. deserti), descoperită acum un sfert de veac în jurul Bucureștiului de savantul Iuliu Prodan, își trage obârșia dintr-o garofiță de deal (Dianthus trifascicularis), de care diferă însă clar printr-o serie de caractere căpătate prin adaptarea la mediul de câmpie.
Tuturor acestor specii li se adaugă o specie termofilă atlantico-mediteraneeană și anume ghimpele (Ruscus aculeatus), aceasta fiind singura stațiune unde ele se dezvoltă foarte bine în Muntenia.
Ghimpele este o plantă veșnic verde, rigidă, bogat ramificată. Frunzele acesteia sunt înlocuite prin filocladii, ramuri comprimate în formă de frunză, ovale și terminate într-un spin ascuțit, de unde și denumirea populară a speciei. Pe fața interioară a filocladiilor, sub mijlocul acestora, la subsoara unei bractei mici se găsesc prinse una sau mai multe flori mici, cu șase foliole perigonale verzui, cu puncte violacee. În timpul verii se formează fructele de mărimea unei cireșe, de culoare roșie. Folosit ca plantă ornamentală, alimentară (rizomii ei sunt comestibili) sau medicinală, ghimpele este amenințat cu dispariția. De aceea s-au luat măsuri pentru ocrotirea lui.
Pădurea Comana este bogată în elemente termofile ca: frasinul pufos (Fraxinus pallissae), mojdreanul (Fraxinus ornus), ghimpele (Ruscus aculeatus), Cotinus coggygria, Oryzopsis virescene.
În trupul Padina Tătarului se găsește pe o suprafață mare bujorul românesc (Paeonia peregrina). Florile lui mari de 6-7cm în diametru, de culoarea sângelui, frunzele de un verde strălucitor, cu limb de 2-3 ori împărțit și cu foliole ovale, adânc secționate, îi dau un aspect deosebit de atrăgător, ceea ce explică marea lui căutare și deci pericolul de a fi stârpit. Și în acest caz, măsurile pentru protejarea lui au fost bine venite (foto3).
Dintre animale, de reținut sunt endemismele: Daudebardia rufa getica, Doroceras geticus (gasteropode), Schendyla walachica, Brachyschendyla capusei, Lithobius euxinicus (chilopode), Hapkothrips quercinus (tisanoptere) precum și raritățile Italochrysa italica (neuroptere), Pomatisa rivulare (gasteropode), Bombus argillaceus și Bombus haematurus (himenoptere), Milesia semiluctifera (lepidoptere), Gryllus geticus (ortoptere).
O notă aparte o dau populațiile unor specii mediteraneene ca cicadele (Cicada plebeja, Tettigia orni), coleopterul Carabus gigas, termita (Reticulitermes lucifugus), călugărița (Mantis religiosa) etc.
În pădurea Fântânele-Călugăreni, pe câmpul Burnazului și în partea superioară a povârnișului cu orientare nord-estică, pe porțiuni întinse este dominant teiul (Tilia tomentosa). Diseminat în aceste teișuri mai apare stejarul (Quercus robur), carpenul (Carpinus betulus) și jugastrul (Acer campestre), iar în subarboret, păducelul (Crataegus monogyna), cornul (Cornus mas), ulmul ( Ulmus minor), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), arțarul tătărăsc (Acer tataricum), salba râioasă ( Evonymus verrucosus), salba moale (Evonymus europaeus) și mai rar alunul (Corylus avellana).
Pătura ierbacee este bine dezvoltată. Mai frecvente sunt Carex pilosa, C. Divulsa, Oryzopsis virescens, Brachypodium silvaticum, Geum urbanum, Polygonatum latifolium, Dactylis glomerata, Euphorbia amygdaloides, Lamium galeobdolon, Melica uniflora, Viola silvestris, Pulmonaria officinalis, Viola mirabilis, Scutellaria altissime, Asperula taurina, Mercurialis perennis, Arum orientale.
În lunca Neajlovului existau arborete frumoase de stejar (Quercus robur). În ultima vreme însă, ca urmare a inundațiilor și a ridicării nivelului freatic, stejarul a fost puternic afectat. De aceea, în mare parte aceste arborete au fost tăiate, în locul lor dezvoltându-se zăvoaiele de salcie și plop, pe alocuri și cu frasin.
Padina Tătarului. Situația geografică. Se găsește la circa 1km est de satul Vlad Țepeș, constituind porțiunea centrală a unui trup de pădure destul de întins (fig. 1).
Relieful. Trupul de pădure Padina Tătarului se găsește în colțul nord-estic al Burnazului, pe șesul acestuia (spre deosebire de celelalte două suprafețe ocrotite, care ocupă suprafețe întinse de pe abruptul nordic al Burnazului). În cuprinsul rezervației se află obârșiile a două vâlcele, reprezentând ramificațiile terminale ale văii Stejerișului. Altitudinea absolută trece cu puțin de 85m, fără însă a atinge 90m. Partea de sud-est a rezervației este pe teren aproape orizontal, ușor vălurit, pe când partea de nord și nord-vest este înclinată spre cele două vâlcele, unde înălțimea scade sub 75m, dar pe întindere mică (fig. 4). Vâlcelele acestea, abia schițate determină strângerea apelor spre ele, dar scurgerea mai departe este anevoioasă, îndeosebi la cea din partea de vest, din cauza înclinării mici a fundului său.
Roca și solul. Partea superioară a Burnazului este alcătuită din loess și material loessoid pe grosimi care trec de 4-5m. Acesta conține și strate cu un colorit mai intens și textură mai argiloasă, considerate soluri fosile. Solurile actuale de sub pădure sunt soluri brun-roșcate de pădure, local podzolite, formate pe material loessoid. Pe fundul vâlcelelor se fac simțite procese de lăcoviștire.
Vegetația. În porțiunea ocrotită, pădurea Padina Tătarului este constituită dintr-un amestec de cvercinee: cer (Quercus cerris), stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejar pufos (Quercus pubescens) și gârniță (Quercus frainetto), având un caracter mai xerofil decât celelalte două trupuri de pădure din cadrul rezervației Comana (foto.5).
Se constată variații mari de la un loc la altul, putându-se pune în evidență existența mai multor faciesuri.
Diseminat se întâlnește ulmul (Ulmus minor), mărul pădureț (Malus silvestris) și părul (Pyrus pyraster).
Subarboretul este bine dezvoltat, fiind alcătuit din lemn câinesc (Ligustrum vulgare), arțar tătărăsc (Acer tataricum), măceș (Rosa canina), păducel (Crataegus monogyna), salbă moale (Evonymus europaeus), sânger (Cornus sanguinea), spinul cerbului (Rhamnus cathartica), spre marginea pădurii porumbar (Prunus spinosa). Consistența este variabilă, în general scăzută (oscilând între 0,5-0,6), ceea ce dă posibilitatea dezvoltării abundente a păturii ierbacee (foto.11).
În luminișuri se întâlnesc: Geum urbanum, Lamium maculatum, Poa angustifolia, Plantago, Hypericum perforatum, Fragaria vesca, găinușe (Potentilla micrantha), scânteioare (Potentilla argentea), Achillea millefolium, Stachys recta, Agrimonia eupatoria, busuioc de câmp (Prunella vulgaris), Plantago major, Verbascum sp., Euphorbia salicifolia, Medicago lupulina, Origanum vulgare, Taraxacum officinale, Filipendula hexapetala.
Toate aceste specii pătrund și în pătura ierbacee a pădurii de cvercinee, unde se amestecă cu cele specifice pădurilor de cvercinee: mărgelușa (Lithospermum purpureo – coeruleum), care pe alocuri se dezvoltă abundent, formând un facies caracteristic (foto.15); Lychnis coronaria, Carex pairaei, Viola silvestris, Galium aparine, Astragalus glycyphyllos, Chrysanthemum macrophyllum, Pulmonaria officinalis, Teucrium chamaedrys, Veronica chamaedrys, Lotus corniculatus, Chaerophyllum sp., Bromus tectorum, Agropyron repens.
Frecvent se întâlnește aici și frăsinița (Dictamnus albus), Valeriana officinalis, Asperula taurina, Campanula peescifolia, Brachypodium silvaticum, Digitalis grandiflora, Rubus caesius, Inula britannica, Gladiolus imbricatus, Trifolium alpestre, Dianthus armeria, Melica nutans, Alliaria petiolata, Cynanchum vincetoxicum, Polygonatum odoratum, Sedum maximum, Dactylis glomerata.
Pădurea este străbătută de numeroase drumuri și poteci, prezentând unele semne de ruderalizare. În porțiunile circulate sunt abundente Lysimachia nummularia, Betonica officinalis, Euphorbia cyparissias, Berteroa incana, Leonurus cardiaca, Ornithogalum umbellatum, Lamium purpureum (foto.16)
Local se întâlnesc faciesuri de Quercus frainetto cu Cynanchum vincetoxicum și Lichnis coronaria.
Bujorul (Paeonia peregrina), element balcanic, care este în mod special ocrotit în această rezervație, se găsește sub formă de pâlcuri și exemplare izolate aproape în toată pădurea, lipsind doar spre marginile ei (foto.9).
Există și numeroși mușchi și licheni, care se dezvoltă atât pe scoarța arborilor, cât și pe sol. Tr. Ștefureac și Gh. Mohan au identificat în pădurile de la Comana (inclusiv Padina Tătarului)un număr de 122 taxoni dintre briofite, din care 19 din clasa Hepatice și 103 mușchi. Se remarcă predominanța elementelor circumpolare și cosmopolite, dar cu o sensibilă infiltrare de elemente sudice și sud-vestice (mediteraneene, submediteraneene și atlantice).
Cele mai frecvent întâlnite briofite sunt Ceratodon purpureus, Pleuridium alternifolium, Bryum capillare var. flaccidum, Anacamptodon splachnoides, Leskea polycarpa, Amblystegium serpens, A. varium, Brachythecium salebrosum, B. Velutinum, Eurhynchium Swartzii, Hypnum cupressiforme.
Starea de echilibru, modul de ocrotire și propuneri
În ansamblu, cele trei perimetre ocrotite care alcătuiesc rezervația Comana se află într-o stare de echilibru ce poate fi considerată satisfăcătoare, deși poartă urmele intervențiilor antropice din trecut, prezentând aspecte de brăcuire, poienire, modificări ale compoziției floristice (de exemplu extinderea masivă a teiului în pădurea Fântânele-Călugăreni) și de ruderalizare. Se întâlnesc puieți și tineret de diferite vârste, ceea ce indică o regenerare naturală bună (foto.10).
Local se constată și unele aspecte de perturbare a acestui echilibru, în unele cazuri incipientă, alteori destul de avansată. Astfel, după cum s-a menționat, în pădurea de la Călugăreni, stejăretele de luncă au fost aproape complet distruse ca urmare a inundațiilor și ridicării nivelului freatic, fenomene care la rândul lor reflectă perturbări majore ale echilibrului hidric în bazinul hidrografic al Neajlovului.
Pădurea Grădinari este în ansamblu într-o stare destul de bună de conservare, dar se constată că ghimpele (Ruscus aculeatus), a cărui ocrotire a constituit unul dintre obiectivele esențiale ale acestei rezervații, este reprezentat îndeosebi prin exemplare tinere, ca urmare a recoltării masive din trecut care îl adusese în pragul dispariției în deceniile 7-8 ale secolului XX.
În pădurea Padina Tătarului s-a constatat în vara anului 1979 un atac de omizi, care a produs defolieri îndeosebi în partea centrală a rezervației. De aceea se simte nevoia unui control entomologic mai susținut și a executării unor operațiuni de igienă.
De asemenea, circulația prin pădure, intensă îndeosebi în perioada de înflorire a bujorului, are efecte negative asupra întregului ecosistem forestier. Cu toate că este declarat plantă ocrotită și se află în perimetrul unei rezervații, bujorul continuă să fie recoltat în mari cantități atât de localnici, cât și de turiști, ceea ce cu timpul poate provoca rărirea și chiar dispariția sa. Ca atare, măsurile luate până în prezent nu sunt suficiente ci ar fi necesară o supraveghere efectivă a perimetrului ocrotit, cel puțin în perioada de înflorire a bujorului. De asemenea, destul de des se constată pătrunderea vitelor în toate cele trei perimetre, cu efecte dăunătoare asupra echilibrului ecologic.
Perimetrele nu sunt marcate pe teren. Este nevoie ca de urgență să se planteze măcar panouri indicatoare, în care să se arate importanța acestei rezervații și acțiunile ce constituie contravenție. În prezent extinderea acestor rezervații nu este bine cunoscută nici măcar de localnici. Aceste măsuri se impun cu atât mai mult cu cât rezervația se află destul de aproape de municipiul București, fiind accesibilă pe șosele asfaltate de largă circulație și pe calea ferată București-Giurgiu, putând fi în viitor din ce în ce mai afectată datorită turismului de sfârșit de săptămână (îndeosebi Padina Tătarului) (foto.17).
10.1.4. Pădurea Manafu (Jud. Giurgiu)
La circa 36 km sud-vest de București, în comuna Izvoarele, satul Valea Bujorului, se află pădurea Manafu, declarată prin H.C.M. nr. 114 din 1954 rezervație forestieră.
Pădurea Manafu are o suprafață de 278 ha. și reprezintă un șleau de câmpie de tip cereto-gârnițet.
Deși situată în Câmpia Burnazului, ca și rezervația Comana, pădurea Manafu dispune de condiții de mediu ușor diferențiate. Astfel, solurile aparțin grupei cernoziomurilor argiloiluviale, pe alocuri apărând insule de soluri freatic-umede care explică existența insulelor de vegetație higrofilă din cadrul rezervației.
Din punct de vedere climatic, se caracterizează prin valori medii anuale ale temperaturii cuprinse între 10-110C, iar precipitațiile depășesc cu puțin 550mm, cantitatea cea mai mare căzând în intervalul mai – iunie.
Stratul arborescent al rezervației este constituit din amestecuri naturale de cer (Quercus cerris), gârniță (Quercus frainetto) și stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) sau plantații pure de salcâm (Robinia pseudacacia).
Subarboretul este reprezentat de porumbar (Prunus spinosa), păducel (Crataegus monogyna), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), paliur (Paliurus spina – christi), pațachină (Rhamnus cathartica), scumpie (Cotinus coggygria) etc.
Stratul ierbaceu al pădurii este alcătuit din: firuță (Poa pratensis), păiuș (Festuca valesiaca, F. pseudovina), gălbușoară (Lisymachia nummularia), violete nemirositoare (Viola hirta), brebenei (Corydalis solida) etc.
În luminișurile pădurii, în lunile mai – iunie, apare bujorul românesc (Paeonia peregrina).
În pădurea Manafu au fost colonizați fazani și căprioare, devenind astfel și un important centru cinegetic. Acest fapt însă a atras după sine mari prejudicii asociațiilor de bujor românesc, căci vânătorii distrug planta în perioada de înflorire sau bulbii în timpul vânătorilor de iarnă.
10.1.5. Poiana cu narcise de la Negrași (Jud. Argeș)
Este situată pe stânga râului Dâmbovnic, în apropierea confluenței cu pârâul Berinoaia.
Rezervația floristică „Poiana cu narcise de la Negrași” are o suprafață de 4,6 ha. și a fost înființată prin decizia nr. 659 din 24 iunie 1966 a Sfatului Popular al fostei regiuni Argeș.
Situate la contactul morfologic dintre Câmpia piemontană a Piteștiului și Câmpia Găvanu-Burdea, poienele cu narcise de la Negrași beneficiază de un substrat umed, cu ape freatice mai reci decât cele specifice altitudinilor locului (150-225m). Temperatura medie anuală a aerului oscilează între 10-110C, iar cea a lunii iulie între 21-220C, dar ea nu influențează dezvoltarea optimă a narciselor (Narcisus stellaris), element floristic mezo-higrofil oligotrof. Narcisele sunt plante ierbacee care poartă în vârful tulpinii o singură floare, formată din 6 petale albe, resfrânte ca o stea, cu o mică rozetă galben-portocalie provenită din răsfrângerea petalelor în jurul staminelor. Această plantă, specifică Europei Centrale, crește spontan în pășuni, fânețe și poienițe umede din jud. Argeș (poienele cu narcise de la Negrași) și la Vișina (jud. Dâmbovița).
Solurile argilo-iluviale, brun-roșcate, freatic-umede, slab podzolite oferă narciselor un regim trofic și hidric asemănător celui din spațiul montan. Florile albe ale narciselor înfrumusețează poienele de la Negrași din mai și până în iunie.
De asemenea, se remarcă și rezervația floristică „Poiana cu narcise de la Vișina” (jud. Dâmbovița), în prezent puternic degradată din cauza pășunatului excesiv și lipsei de preocupare pentru ocrotirea terenului (foto). Mărturiile localnicilor, datele din literatură și fotografiile vechi sunt dovezi ale faptului că în trecut narcisele erau mult mai abundente în acest loc (foto.1).
10.1.6. Pădurea Râioasa (Jud. Ilfov)
Pădurea Râioasa este situată în partea de nord-vest a municipiului București, în județul Ilfov, pe dreapta șoselei București-Pitești. În apropiere, la circa 6km spre nord, se află Complexul turistic Mogoșoaia.
Această rezervație forestieră și floristică a fost înființată în anul 1973 prin Decizia Consiliului popular al fostului județ Ilfov, pe o suprafață de 54,8 ha., în interiorul pădurii Râioasa (sectorul nordic), pentru a ocroti dezvoltarea în condiții spontane a asociațiilor de Crocus banaticus (brândușa de primăvară).
Pădurea Râioasa este localizată pe câmpul dintre Dâmbovița și Colentina, în partea de nord-vest a Câmpului Colentinei, ce face parte din Câmpia Bucureștilor.
Suprafața pe care o ocupă pădurea este aproape plană, cu variații între 85 și 87m altitudine. Această uniformitate este întreruptă pe alocuri de mici depresiuni închise numite aici „rovine”, tocmai datorită umezelii excesive ce le caracterizează.
Regimul climatic este caracterizat prin precipitații de cca. 550-600mm anual și temperaturi medii anuale de 100C. Temperatura medie din perioada cu maximă activitate biologică este în jur de 19,50C. Solurile brun-roșcate, umede, formate pe loessuri, favorizează dezvoltarea în bune condiții a pădurilor de tip șleau de câmpie.
De altfel, pădurea Râioasa se încadrează (după N. Doniță, Șt. Purcelean, 1975) tipului cereto-șleau muntean cu stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora), carpen (Carpinus betulus), arțar (Acer platanoides), ulm (Ulmus laevis) etc.
În stratul arbustiv apar izolat exemplare de corn (Cornus mas), sânger (Cornus sanguinea), soc (Sambucus nigra).
Stratul ierbaceu, bine reprezentat în luminișurile pădurilor, abundă în plante vernale: ghiocei (Galanthus nivalis), toporași (Viola odorata), brebenei (Corydalis cava), untișor (Ficaria verna), viorele (Scilla bifolia). Alături de acestea se dezvoltă în condiții foarte bune brândușa de primăvară (Crocus banaticus).
Numele pădurii Râioasa se explică prin aspectul copacilor care au pe scoarță foarte mulți mușchi și licheni, având un aspect „bolnăvicios”. Mai mult de o treime din pădurea în care se află rezervația este rezultatul activității umane, fiind plantată cu salcâmi. Numai în cadrul spațiului afectat rezervației aceasta mai păstrează caracterul inițial de „cereto-șleau”.
De asemenea, pădurea Râioasa are și statut de rezervație cinegetică, populată cu cerb lopătari, căpriori, vulpi, iepuri, fazani și, spre margini, cu potârnichi.
10.2. Rezervații mixte (complexe)
10.2.1. Rezervația Snagov (Jud. Ilfov)
La circa 30km nord de București, pe stânga lacului Snagov, se află rezervația complexă Snagov, care reprezintă un rest al vechilor codrii ai Vlăsiei, ce acopereau odinioară o mare parte din Câmpia Română.
Înființată ca urmare a H.C.M. nr. 894 din 2 iunie 1952 rezervația complexă Snagov are o suprafață de 1727 ha. În arealul ei sunt incluse: partea de nord-est a lacului Snagov, trupul de pădure cuprins între parcul Snagov și localitatea Siliștea Snagovului pe stânga lacului și trupurile de pădure Fundul Lacului, Gruiul și Popești, din estul lacului.
În spațiul rezervației sunt prezente solurile brun-roșcate podzolite. Particularitățile climatice sunt favorabile dezvoltării elementelor de vegetație mezofilă. Astfel, temperatura medie anuală a aerului este de 100C, a lunii ianuarie de –3,40C și a lunii iulie de 220C. În spațiul rezervației cad anual precipitații în medie de 671mm.
Datorită plantărilor din primele două decenii ale secolului XX, mulți dintre arborii pădurii Snagov sunt formați din două sau mai multe generații, ceea ce mărește valoarea estetică a pădurii.
Vegetația lemnoasă este reprezentată de o pădure de șleau, în care domină stejarul (Quercus robur) și carpenul (Carpinus betulus), însoțiți de tei (Tilia tomentosa), frasin (Fraxinus excelsior), arțar tătărăsc (Acer tataricum), jugastru (Acer campestre), scoruș (Sorbus aucuparia și S. torminalis), precum și de o bogată cortină de arbuști, alcătuită din lemn câinesc (Ligustrum vulgare), păducel (Crataegus monogyna), sânger (Cornus sanguinea) etc.
Ea cuprinde în covorul său floristic de primăvară și vară specii sudice ca: brândușa aurie (Crocus moesiacus), spânzul mirositor (Helleborus odorus), usturoiul bulgăresc (Nectaroscordium dioscordis), stânjenei cu frunze subțiri (Iris graminea).
În partea de est a lacului există o zonă științifică de circa 100 ha. unde se întâlnesc diseminat, ca o curiozitate botanică, exemplare de fag european (Fagus sylvatica), fag caucazian (Fagus orientalis) și câteva exemplare de Fagus taurica (hibrizi între fagul comun și fagul caucazian). Curiozitatea rezultă din faptul că aceste exemplare de fag se găsesc în plină zonă a stejarului, la o distanță de cca. 60 km de limita inferioară a făgetelor.
Tot ca o curiozitate trebuie privită prezența câtorva exemplare răzlețe de gorun, care se află aici cu mult în afara zonei sale obișnuite.
Această zonă, din estul lacului, cuprinzând „insulele” de fag, este considerată zonă științifică cu restricții în ceea ce privește circulația vizitatorilor.
Complexitatea vegetației din rezervația Snagov și regenerarea spontană a elementelor componente sunt favorizate de potențialul ecologic al spațiului în care ea se găsește, în sezonul de vegetație plantele dispunând de temperaturi medii de 200C și de o umiditate corespunzătoare datorită substratului.
De asemenea, în cadrul pădurii există și o rezervație cinegetică (căprioare, fazani, cerbi lopătari, potârnichi și pisici sălbatice, acestea putând fi vânate numai cu autorizație specială).
Rezervația se extinde și asupra Lacului Snagov, considerat cel mai mare liman fluviatil din bazinul Ialomiței.
Lacul Snagov face parte din seria limanelor fluviatile din valea Ialomiței în sectorul său mijlociu. Prin poziția sa geografică, la cca. 40km depărtare de București, prin peisajul înconjurător, lacul Snagov a fost amenajat pentru recreere și sporturi nautice.
Lacul în ansamblul său are o suprafață de 576 ha., o lungime de cca. 16km și o adâncime maximă de 9m, fiind cel mai adânc din Câmpia Română.
Lacul Snagov prezintă numeroase ramificații (punctele de confluență), numite de localnici „coadă”: Coada Cățelului, Coada Rece, Coada Lungă, Coada Țigăniei, lângă Coadele (vechea denumire a satului Siliștea Snagovului), numeroase meandre.
Vegetația acvatică reprezentată prin stuf tivește marginile lacului, iar în „cozi” și către râul Ialomița se formează plaurul care atinge uneori grosimi de 1,5m. Plaurul, cunoscut mai ales în Delta Dunării, este o pătură plutitoare, formată din rădăcinile și rizomii vechi ai stufului, împletite între ele ca o plasă foarte consistentă, peste care se depune pământul și pe care crește stuf verde. Uneori, plaurul este atât de solid și de mare, încât poate suporta greutatea câtorva oameni și a unei colibe.
Afluentul principal al lacului Snagov este Valea Sticlăriei, care în prezent este transformată într-o salbă de iazuri. În condiții naturale, lacul avea scurgere în Ialomița printr-o gârlă lungă de 8km care trecea prin localitățile Șanțu Florești, Gruiu, Lipia și se vărsa la Bojdani. În anul 1969 s-a săpat un canal drept cu o lungime de 2km prevăzut cu stăvilar. Pentru asigurarea unei primeniri a apei din lac, având în vedere și folosirea lui ca ștrand, se aduce un surplus de apă din canalul Bilciurești.
Apa lacului este bogată în vegetație acvatică (emersă și submersă) și în faună, fiind prototipul lacurilor cu o producție biologică în exces. Printre speciile de pește menționăm: plătică, biban, roșioară, caracudă, somn, crap, știucă, șalău (mai rar) și două specii de guvizi (Gobius și Proterhorhynus).
Printre speciile acvatice protejate sunt: Aldrovandia vesiculosa, relict terțial (plantă originară din America de Nord), săgeata apei (Sagittaria latifolia) și nufărul indian (Nelumbo nucifera), aduse și aclimatizate aici, alături de nuferii indigeni (Nymphaea și Nuphar luteum), otrățelul de baltă (Utricularia vulgaris).
Cercetările faunistice au scos la iveală unele specii rare, relicte ponto-caspice, ca lamelibranhiatul Dreissena polymorpha.
În vegetația planctonică trăiește copedopul Eudiaptomus gracilis, specific lacului.
Colectarea apei în lac se face din pânza de ape subterane și numai în mică măsură din apele de ploaie și zăpadă. De aceea, cu excepția primăverii și, adesea, a toamnei, nivelul apei din lacul Snagov este constant.
Împreună cu o întinsă suprafață de teren de pe maluri, 180 de ha. din lacul Snagov a fost declarată rezervație încă din anul 1952.
10.3. Rezervații faunistice
10.3.1. Izvoarele de la Corbii Ciungi (Jud. Dâmbovița)
Unele izvoare din Câmpia Româna atrăseseră mai demult atenția unor zoologi asupra faunei lor interesante, conținând și unele endemisme remarcabile; astfel au fost descriși hidracarieni noi din diverse izvoare, de către C. Motaș, J. Tanasachi și T. Orghidan (1957) și de către C. Motaș (1959); izvoarele situate în malul nordic al lacului Greaca fuseseră remarcate cu ani în urmă de M. Băcescu (1942) care a descoperit aici un trichopter nou (Helicopsyche bacescui) descris ulterior de T. Orghidan și L. Botoșăneanu (1953).
În anul 1959, L. Botoșăneanu și Șt. Negrea au început un studiu sistematic al izvoarelor și apelor freatice din Câmpia Română, mai precis din regiunea cuprinsă între Vedea la vest, Dâmbovița la est, Dunăre la sud și o linie care leagă aproximativ comunele Potcoava pe Plapcea, Recea pe Teleorman, Gratia pe Dâmbovnic și Corbii Mari pe Neajlov, la nord. Această din urmă linie a fost considerată de I. Rădulescu (1957) ca o foarte puternică linie de izvoare.
Cea mai interesantă descoperire din cursul acestor cercetări a fost găsirea, pe valea Neajlovului, în imediata apropiere a satului Corbii Ciungi a unui important complex de izvoare, mlaștini de izvor și pârâiașe colectoare, al cărui studiu poate arunca o lumină vie asupra istoriei faunelor acvatice din Câmpia Română.
Rezervația Izvoarele de la Corbii Ciungi a fost înființată la 24 iunie 1966 prin decizia Consiliului Popular al fostei regiuni Argeș. Suprafața rezervației este de 5 ha., fiind în prezent mult redusă față de cea inițială, datorită extinderii terenurilor agricole.
Acest complex este situat la circa 120m altitudine, pe malul stâng al văii Neajlovului, la câteva sute de metri în amonte de capătul satului Corbii Ciungi, circa 2km în aval de comuna Corbii Mari, și circa 800m distanță de Neajlov. Izvoarele, în număr foarte mare, alimentează două pâraie lungi fiecare de circa 800-1000m, apropiate în porțiunile lor frontale, dar care diverg apoi incluzând între ele o suprafață de circa 90000m2 ocupată de ogoare, pentru a se apropia din nou, spre vărsarea în Neajlov (fig. 1).
O moară de apă, în prezent demolată, situată la confluența unuia dintre cele două pâraie cu Neajlovul, i-a dat pârâului denumireea de „Fântâna Cacaleților”, în timp ce unul din izvoarele frontale ale celuilalt este denumit de localnici „Fântâna lui Lisandru Vlăduț”. Întregul complex este ușor de distins de la oarecare distanță grație faptului că se află aproape în întregime sub un zăvoi de arin, salcie etc., net conturat pe întinderea complet despădurită a câmpiei.
Ieșirea la zi a apei freatice se face pe un front în potcoavă, a cărui lungime totală este de circa 600m; apa freatică iese din prundișurile aluvionare ale terasei inferioare a Neajlovului, prundișuri care ies la iveală în multe locuri în izvoare.
Această linie de izvoare evidențiază și contactul între Câmpia Titu la est și Câmpia Găvanu-Burdea la vest. Izvoarele sunt în număr foarte mare, cifra de 60-80 este dată cu aproximație, deoarece cele mai multe au aspect de heleocrene cu limite foarte greu de distins. Complexul de izvoare ocupă o suprafață mare și este aproape continuu, dar ușor și incomplet întrerupt la mijloc, unde se formează un fel de cumpănă de ape, îndreptând apele către unul sau celălalt dintre pâraie.
În linii generale, se poate vorbi de trei tipuri distincte de izvoare:
a) izvoare reocrene. Acestea, nu prea numeroase, sunt cele mai interesante din punct de vedere faunistic. Apa iese la zi din câte o nișă în formă de potcoavă, largă de 1-3m, situată la limita între complexul de izvoare și terenul uscat; debitul este mic sau foarte mic, se formează câte un pârâiaș care curge de-abia perceptibil pe o văiugă de 1-3m lățime, pentru ca după un parcurs de câțiva metrii să conflueze cu alte izvoare și pârâiașe.
Substratul este variat și caracteristic: albia este aproape peste tot căptușită de prundișul aluvionar alb, de mărime mică sau mijlocie; pe acesta se dezvoltă un covor de mușchi și hepatice, care la rândul său oferă substrat unei abundente vegetații de ferigi, equisetacee și fanerogame higrofile. Fragmente vegetale mici și mari (scoarță, crengi etc) provenind de la zăvoiul ce acoperă izvoarele, se întâlnesc pretutindeni în albia acestora. Apa lor, inițial foarte puțină, devine treptat mai multă, aportul de apă freatică fiind distinct pe tot parcursul, așa încât în porțiunile lor terminale aceste izvoare capătă aspect de mici pârâiașe vioaie.
b) izvoare limnocrene. Acestea sunt totdeauna rezultatul activității omului, care a distrus o serie de izvoare reocrene, transformându-le, prin săpare, în „gropane” mai mici sau mai mari, din care se scoate apă pentru diverse scopuri. În asemenea „gropane” apa pare stagnantă, dar firul de apă ce le părăsește dovedește contrariul; unele pot avea până la 2-3m în diametru, altele sunt mult mai mici, fundul lor este mâlos, vegetația redusă la câteva fanerogame higrofile, iar uneori „gropanul” este invadat de broscariță (Potamogeton gramineum). Aceasta a reținut mai mult mâl, dând astfel posibilitatea instalării stufului (Phragmites australis), deci a îndepărtării elementelor biotice inițiale.
c) izvoare heleocrene. Ele formează complexe mai mari sau mai mici, în care limitele între diferitele ieșiri la zi sunt uneori cu totul indistincte. Prezența unor asemenea complexe heleocrene este de obicei trădată de goluri în zăvoi, goluri ocupate de mari întinderi de mușchi și hepatice, îmbibate până la saturație cu apă. Dacă se înlătură acest covor, uneori foarte gros, se ajunge iarăși la substratul de prundiș aluvionar la rândul său așezat pe alocuri pe un substrat foarte elastic, instabil, semănând cu turba în formare. Acolo unde zăvoiul a fost distrus, covorul de mușchi se dezvoltă în condiții grele, iar substratul de prundiș aluvionar iese la iveală pe suprafețe de zeci de m2.
Acad. prof. Emil Pop a descoperit în rezervația de la Corbii Ciungi, în iulie 1960, un zăcământ de turbă, de suprafață restrânsă, dar a cărui adâncime atinge 1m.
Cele trei tipuri de izvoare menționate se găsesc laolaltă în complexul de la Corbii Ciungi. Asemenea izvoare se pot întâlni și pe traiectul celor două pâraie care drenează apa acestora, dar acesta numai în mod excepțional. Cele două pâraie care drenează apa complexului frontal pentru a o duce la Neajlov, iau naștere din unirea nenumăratelor firișoare de apă care vin de la izvoare.
Lungimea totală a fiecăruia dintre cele două pâraie colectoare poate fi de circa 1km, cursul fiind foarte meandrat. Debitul pâraielor este mare și pentru Câmpia Română este surprinzătoare vigoarea cu care își încep drumul chiar de la ieșirea din complexul de izvoare. Acest debit este relativ constant în cursul anului și crește într-o oarecare măsură pe parcurs. Apa este totdeauna perfect limpede.
Regiunea în care se află complexul de izvoare de la Corbii Ciungi are un aspect destul de dezolant, din cauza completei despăduriri. Zăvoiul destul de mare și des, care se întinde peste cea mai mare parte a complexului de izvoare, contrastează net cu această regiune; el urmărește cursul celor două pâraie colectoare până aproape de confluență.
Zăvoiul reprezintă o asociație de sălcii (Salix fragilis, S. cinerea), anin (Alnus glutinosa), călin (Viburnum opulus), crușin (Rhamnus frangula), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), alun (Corylus avellana), salbă râioasă (Evonymus verrucosa), sânger (Cornus sanguinea) etc.
Importanța acestui zăvoi pentru menținerea în această localitate a unor biotopuri stenoterme de apă rece, cu biocenoze corespunzătoare, este foarte mare. În lipsa pădurii, distrusă cu desăvârșire, protecția acestor biotopuri împotriva insolației excesive, vântului distrugător, puhoaielor provocate de precipitații abundente, este asigurată de prezența zăvoiului. El a avut foarte mult de suferit în anii 1959-1960 când au fost tăiați fără excepție toți arborii mai bătrâni (arini și sălcii). Impresionantă este dezvoltarea în masă a mușchilor și hepaticelor. În mușchi și hepatice, pe lemnele căzute în apă și pe prundișul scăldat de apa izvoarelor și pâraielor, se dezvoltă în abundență alge aparținând la cele mai diferite tipuri.
În cursul inferior al celor două pâraie colectoare precum și în unele din izvoarele reocrene situate aici, prundișul este acoperit cu colonii mici și mari, rotunde și prezentând o structură în cercuri concentrice, colorate în cele mai diferite nuanțe de roșu – de la roz la purpuriu – ale unei alge. Aceasta este Hildenbrandia rivularis (Liebm.) J. Ag., rodoficee care a fost găsită până în prezent în România numai de către I. Tarnavschi (1941) în Bucovina la 1000m alt. și în Munții Apuseni la 1143m alt. și de Em. Țopa în câteva puncte în Munții Banatului (1946); L. Botoșăneanu a regăsit-o, în anul 1960, și într-un pârâiaș din bazinul Nerei. Descoperirea sa în Câmpia Română, unde se dezvoltă admirabil la circa 120m alt., este surprinzătoare.
Temperatura apei freatice care alimentează izvoarele oscilează între 10,2 0C primăvara și 11,5 0C în toiul verii; aceasta determină o temperatură de asemenea scăzută a apei izvoarelor puternice, care atunci când au debit mare și sunt bine protejate, au temperaturi care variază între 10,3 0C primăvara și 13,8 0C vara.
Izvoarele cu debit mare și bine protejate sunt foarte stenoterme pe parcursul zilei, dar euritermia este destul de accentuată în cele mici și neprotejate. În mod normal, pH-ul în complexul de la Corbii Ciungi oscilează în jur de 7, niciodată nu s-a semnalat o aciditate pronunțată.
Influența antropică. Chiar din primii ani după descoperirea izvoarelor și obținerea statutului provizoriu de rezervație naturală a Academiei Române (1959-1961), influența antropică negativă s-a accentuat. Fiind situate într-o zonă total despădurită, înconjurate de ogoare și pășuni și în imediata apropiere a două localități, marele complex de izvoare a început să suporte acțiuni tot mai dăunătoare. Paradoxal, unii locuitori, aflând că terenul nu mai aparține comunii Corbii Mari ci Academiei din București, în loc să-l protejeze au profitat de lipsa unei paze și au început să devasteze zăvoiul noaptea, tăind arborii mai bătrâni (arini și sălcii), iar pe alocuri și din cei mai tineri pentru araci de vie. Din fericire, zăvoiul – unicul mijloc de protecție al izvoarelor – are capacitatea de a se reface relativ repede. Alți localnici au transformat mai multe reocrene în „gropane” pentru apă potabilă, având ca efect lenitizarea faunei. După strângerea recoltei, vitele din satele învecinate erau lăsate să pască și pe teritoriul rezervației. Din fericire, mlaștinile mai adânci erau și sunt încă evitate de om și animal. Câteva șanțuri arată că au existat chiar încercări de a drena apa complexului spre o orezărie și o grădină de zarzavat.
Cu toate aceste influențe antropice negative, marele complex de izvoare a rezistat grație suprafeței întinse, a debitului relativ însemnat și a porțiunilor înmlăștinite, considerate de localnici ca periculoase. Așa se poate explica de ce, la sfârșitul anilor de studiu al complexului de către L.Botoșăneanu și Șt. Negrea (1959-1961), majoritatea reocrenelor și heleocrenelor și cea mai mare parte a pâraielor colectoare erau încă în stare naturală, practic nemodificată de om – veritabil martori pe cale de dispariție ai unui crâmpei din Câmpia Română de dinainte de defrișarea pădurilor și desțelenire.
O remarcabilă asociație faunistică
În urma studiilor faunistico-ecologice ale complexului de izvoare de la Corbii Ciungi, s-a constatat că acestea cuprind reprezentanți ai următoarelor grupe de nevertebrate acvatice macroscopice: Coelenterata, Turbellaria, Nematoda, Oligochaeta, Hirudinea, Gastropoda, Lamellibranchia, Cladocera, Copepoda, Ostracoda, Amphipoda, Isopoda, Decapoda, Ephemeroptera, Odonata, Coleoptera, Diptera, Trichoptera, Plannipenia, Lepidoptera, Hidrachnellae.
În continuare, voi prezenta câteva din aceste grupe, trichopterele și rotiferii, menționând numai în câteva cuvinte turbelariatele, unii crustacei, hidracarienii, tardigradele.
În complexul studiat, turbelariatele acvatice sunt reprezentate și printr-o populație foarte înfloritoare de Planaria gonocephala Dugès. Este pentru prima dată că Planaria gonocephala este întâlnită în Câmpia Română iar altitudinea de circa 120m este cu totul neobișnuită pentru această specie, care dacă este mai puțin stenotermă de apă rece, mai puțin oxibiontă și mai puțin accentuat reofilă decât Crenobia alpina (Dana) sau Polycelis cornuta (John.) este totuși un tipic locitor al apelor din rețeaua lotică a regiunilor montane și submontane. Prezența aici a unei mari populații, care se dezvoltă înfloritor, este deosebit de interesantă.
Trichopterele sunt reprezentate în izvoarele de la Corbii Ciungi prin următoarele specii: Oxyethira falcata Mort., Plectrocnemia conspersa Curt., Lype reducta Hag., Lithax obscurus Hag., Adicella filicornis Pict., Beraea pullata Curt., Helicopsyche bacescui Orgh. et Bots., Notidobia ciliaris L., Halesus digitatus Curt.
Helicopsyche bacescui este o formă balcanică, destul de larg răspândită din Rodopi până în Banat și Câmpia Română, populând peste tot numeroase izvoare. Găsește condiții excelente de dezvoltare în izvoarele de la Corbii Ciungi, unde este o formă de masă.
Lithax obscurus este o specie care fusese citată din România doar din două localități (A. Murgoci, 1953): una în Munții Poiana Ruscă la 700m altitudine, a doua în izvoare la Prahova; Notidobia ciliaris este citată pentru prima dată cu precizie pentru fauna țării. Ambele formează populații masive în complexul de la Corbii Ciungi.
Considerațiile preliminare ce se pot face asupra trichopterelor din complexul de la Corbii Ciungi sunt următoarele:
a) o serie din speciile determinate au mai fost găsite și în alte izvoare din Câmpia Română, dar numai câte 1-3 laolaltă, pe când aici sunt 14. Însă unele dintre ele n-au fost găsite până în prezent decât aici, unde reprezintă probabil colonii relicte pe cale de dispariție.
b) este surprinzătoare prezența în complex a unor forme categoric montane, silvocrenobionte, stenoterme de apă rece; de asemenea este bine exemplificat fenomenul de localizare strictă în izvoare a unor specii care în restul arealului lor prezintă un spectru ecologic larg, spectru în care nu intră aproape deloc izvoarele sau alte ape din seria stenotermă.
Este sigur că printre cele mai interesante elemente faunistice din complexul de la Corbii Ciungi sunt hidracarienii, reprezentați printr-un număr important de specii remarcabile dintr-un punct de vedere sau din altul.
În unele izvoare trăiește un interesant ostracod: Ilyodromus olivaceus (Brady et Norm.). Este o formă psychrostenotermă, reprezentant tipic al faunei izvoarelor reci și de mare altitudine. Găsit la noi (Pușcariu, 1951) la Sinaia și în izvoare la Greaca și Fălăștoaca. În Câmpia Română este sigur un relict.
Este cunoscută valoarea de excelenți indicatori pentru limnologie a rotiferilor.
Cunoscutul specialist dr. L. Rudescu a determinat o serie de forme a căror prezență aici, în inima Câmpiei Române, este excepțional de interesantă. Iată câteva din aceste specii: Macrotrachela musculosa Milne, Macrotrachela nana Bryce, Mniobia russeola Zelinka, Mniobia symbiotica Zelinka, Habrotrocha angusticollis Murray, Adineta gracilis Jason, Cephalodella nana Mayers.
În general, acestea sunt specii cunoscute la noi până în prezent numai în munții din nordul țării.
Putem adăuga aici și unele tardigrade tot atât de interesante: Pseudechiniscus suillus Ehrbg. (specie nordică și central-europeană; tipică pentru mușchii din turbării, găsită la noi în Bucovina); Milnesium tardigradum Doy. (aceleași particularități ecologo-zoogeografice).
După cum rezultă din datele prezentate, gradul de endemicitate este mic și, ca urmare, nu endemismele ci relictele determină originalitatea asociației faunistice de la Corbii Ciungi. Mai rezultă că principalul refugiu pentru formele relicte din Câmpia Română îl constituie marele complex de izvoare, mlaștini de izvor și pârâiașe colectoare de la Corbii Ciungi și că toate cazurile de populații unice din acest complex pot fi considerate pe cale de dispariție. Este vorba de Hildenbrandia rivularis, Dugesia gonocephala, Adicella filicornis, Lithax obscurus, Notidobia ciliaris, Sperchon clupeifer, Lebertia lineata, Bandakia corsica, Atractides distans, A-Thienemannia schermeri și Arrenurus octagonus care necesită includerea imediată în „Lista Roșie” a Consiliului Europei pentru a fi protejate ca populații unicat în Câmpia Română. Dacă nu se vor lua măsuri de protecție, aceste populații vor fi în cele din urmă nimicite de activitatea umană și vor putea fi considerate ca definitiv dispărute. Din fericire, salvarea de la distrugere a celei mai importante „oaze” acvatice cu faună relictă din Câmpia Română este încă posibilă. Ea constă nu numai în acordarea pe hârtie a statutului de rezervație naturală și înscrierea în „Lista Roșie”, ci în principal din luarea de măsuri practice de conservare. Cea mai importantă și eficace măsură, care a fost menționată de altfel în referatul științific de propunere a rezervației naturale „Complexul de izvoare de la Corbii Ciungi” înaintat la C.M.N. la 17 iunie 1959, este asigurarea unei paze permanente plătite.
Starea actuală de conservare a rezervației naturale „Complexul de izvoare de la Corbii Ciungi”.
Complexul de izvoare și mlaștini de izvor de la Corbii Ciungi se bucură de înmănuncherea unor condiții favorabile, inexistente sau numai fragmentar existente în alte izvoare sau complexe de izvoare din Câmpia Română și a căror prezență face realmente din acest complex o oază cu floră și faună acvatică relictă în Câmpia Română. Cele mai importante din aceste condiții sunt următoarele: ieșiri la zi relativ foarte abundente de apă freatică de temperatură scăzută pe o suprafață relativ redusă; protecția relativ eficace realizată de un zăvoi des care se întinde deasupra unei mari părți din complex; diversitate mare a substratelor.
Trebuie precizat de la început că rezervația naturală de la Corbii Ciungi n-a beneficiat, în cei 40 de ani împliniți la 17 iunie 1998, de paza solicitată în referatul științific amintit – deși starea complexului de izvoare s-a deteriorat treptat, îndeosebi după anul 1989 când C.A.P.-ul din Corbii Mari s-a desființat, iar pământul a fost redat foștilor proprietari.
Astfel, după depunerea referatului științific la C.M.N. în 1959, s-a făcut implantarea unui panou avertizor în teren și informarea administrației locale despre importanța noii rezervații naturale de la Corbii Ciungi – dar în lipsa unui paznic – zăvoiul a început să fie tăiat, vegetația de pe margini cosită, cirezile de vite să pască pe teritoriul complexului, iar o parte din apă să fie deviată pentru irigații, deși Neajlovul se află în imediata apropiere. Din cauza scăderii debitului, a insolației excesive ce determină încălzirea apei și a dezvoltării unei flore periculoase de alge se produc modificări treptate, care vor distruge în final echilibrul biologic al ecosistemului, sortindu-l dispariției.
În aprilie 1970, s-a constatat agravarea situației prin coborârea nivelului apelor freatice care alimentează izvoarele, ca urmare a practicării a numeroase foraje și prin deversarea reziduurilor petrolifere direct în teritoriul ocrotit, poluând astfel o parte dintre cele mai importante izvoare și pârâul colector al complexului Cacaleți.
Inspecțiile autorilor au continuat și după acest incident, în paralel cu intervenții scrise la C.M.N., în presă, la forurile locale și centrale, dar totdeauna fără efect practic.
La 6 mai 1998 s-a efectuat ultima inspecție, principalele constatări făcute la fața locului fiind următoarele:
1. Zăvoiul des, cu numeroși arbori înalți și viguroși de acum 40 de ani nu mai conține decât lăstărișul acestora și diferiți arbuști, iar în câteva porțiuni este complet distrus prin tăiere sau prin incendiere. Excepție face zona frontală de izvoare a complexului Vlăduț, care a rămas în bună parte intactă, grație heleocrenelor suprapuse peste cele două „cuiburi de turbă”, în care piciorul omului și copitele vitelor se înfundă adânc. În prezent, proprietarii de pământuri sunt interesați de refacerea zăvoiului care le oferea înainte de colectivizare umbră, apă rece de băut, adăpat vitele (sub supraveghere) și udat legumele.
2. În porțiunile cu zăvoi rărit sau chiar descoperite, asociațiile de fanerogame, mușchi și hepatice se dezvoltă bine. Se impune realizarea unui studiu fitosociologic sau măcar întocmirea unei liste floristice cât mai complexe, pentru a fi comparată cu lista de acum patru decenii, publicată de C. Motaș, L. Botoșăneanu și Șt. Negrea (1962). Cât despre rozetele roșii-purpurii ale splendidei rodoficee Hildenbrandia rivularis, acestea vor trebui căutate cu atenție pe toate pietrele din porțiunile finale ale pâraielor colectoare Vlăduț și Cacaleți (în amonte de ieșirea din zăvoi), precum și în prundișul reocrenului 29H înainte de a le declara definitiv dispărute.
3. Deoarece diversitatea mare a substratelor și a macrofitelor din izvoare se menține chiar și în condițiile actualului zăvoi și pentru că debitul este același din trecut iar temperatura neschimbată (10,30C la 14 mai 1959 și 10,50C la 6 mai 1998 în același reocren 29H) este foarte probabil ca fauna relictă să fi rezistat cel puțin în reocrenele și heleocrenele care au rămas nemodificate, protejate sau nu de zăvoi.
Pentru a cunoaște însă starea actuală a diversității faunistice și a relictelor este necesar un studiu zooecologic similar cu cel întreprins în anii 1959-1961. Până atunci trebuie menținut statutul de rezervație naturală și acordat tot sprijinul pentru asigurarea conservării complexului de izvoare de la Corbii Ciungi – comoară unică și neprețuită a patrimoniului științific național și mondial.
CAPITOLUL XI
RAPORTUL DINTRE VALORIFICAREA TURISTICĂ ȘI CONSERVARE
Valorificarea turistică a rezervațiilor naturale depinde de două aspecte esențiale: organizarea rezervației respective pe criterii funcțional-științifice prin care să se poată proteja ansambluri ecologice vaste și dezvoltarea unei activități turistice profilate pe forme specifice și acces parțial restrictiv, cu bază materială adaptată și logic amplasată, precum și o infrastructură (șosele, poteci marcate etc.) edificată pe principii ecologice.
Circulația turistică necontrolată în zonele sau la obiectivele turistice aflate în afara traseelor marcate duce la distrugerea vegetației și florei, la ruperea copacilor, distrugerea puieților sau a semințișului natural etc. Alte prejudicii sunt aduse prin declanșarea de incendii, împiedicarea regenerării plantelor, tasarea solului, braconajul și tulburarea biotopurilor specifice vânatului și în general faunei, mergând uneori până la dispariția unor specii.
Dispariția unor specii floristice poate fi datorată și colectării abuzive a florei, în special a plantelor declarate monumente ale naturii, urmare a insuficienței popularizării plantelor ocrotite și necunoașterii de către turiști a gravelor implicații ce le pot avea acțiunile lor necontrolate asupra factorilor de mediu. Așa se explică de ce bujorul românesc (Paeonia peregrina), ghimpele (Ruscus aculeatus) și alte specii de plante sunt pe cale de dispariție, fiind astfel ocrotite de lege.
De asemenea, degradările produse obiectivelor turistice se datorează și absenței sau nivelului scăzut al amenajării lor pentru exploatare turistică (vizitare, desfășurare de acțiuni specifice etc.). Astfel, lipsa sau starea necorespunzătoare a drumurilor de acces sau de circulație la un obiectiv, într-o rezervație naturală, dispersează turiștii pe suprafețe întinse, iar lipsa dotărilor specifice (indicatoare) conduc la o circulație anarhică, la știrbirea mesajului științific, educativ, recreativ, al zonelor respective.
Acest fapt face ca, prin impactul turistic, cu toate măsurile de protecție luate de Comisia Monumentelor Naturii a Academiei Române, aceste resurse să fie supuse unei continue degradări cu consecințe din cele mai grave asupra unor teritorii cu elemente de originalitate și de real interes științific aflate în stare de echilibru natural (foto.16).
Așadar, pentru o valorificare turistică eficientă și o conservare durabilă a rezervațiilor naturale, este necesar ca accesul în cadrul acestora să fie diferențiat restrictiv, cu un control riguros și sancționabil, într-un cadru legal precis statuat, astfel încât într-o perioadă scurtă de timp comportamentul în spiritul protecției mediului ambiant natural să devină reflex.
Problema valorificării economice prin turism a ariilor protejate se realizează nu pe baza elementelor componente, ci pe baza valorilor de peisaj existente. Aceasta este o nouă modalitate de abordare științifică și economică de exploatare a resurselor deținute de spații geografice cu echilibru ecologic fragil, cu risc de epuizare și degradare rapidă ale acestora.
CAPITOLUL XII
SEMNIFICAȚIA BIOGEOGRAFICĂ A ARIILOR PROTEJATE DIN PARTEA CENTRALĂ A CÂMPIEI ROMÂNE
Regiunile de câmpie din România au suferit încă din vechi timpuri puternice influențe antropice, care s-au accentuat în ultimele secole. În cea mai mare parte vegetația naturală a fost înlocuită; chiar în porțiunile restrânse în care s-a mai păstrat folosința forestieră, pădurile naturale au fost puternic modificate prin exploatări frecvente și haotice sau au fost înlocuite cu plantații forestiere. Însă în partea centrală a Câmpiei Române, datorită unor factori naturali dar și socio-istorici, s-au mai păstrat în unele porțiuni, pe suprafețe destul de mari, unele complexe de vegetație și faună mai puțin modificate de activitatea antropică.
Din punct de vedere al conservării biodiversității, aceste suprafețe au o importanță cu totul aparte, datorită interferenței complexe a unor elemente central-europene, de pădure, cu cele pontice, de stepă și cu cele submediteraneene (în rândul cărora se evidențiază și unele specii balcanice sau balcano-pontice).
Acest lucru este însă în prezent mult estompat datorită faptului că vegetația și fauna spontană au fost distruse în mare măsură astfel că, în loc de o fâșie de tranziție bine conturată, complexele de vegetație care s-au mai păstrat apar mai degrabă ca niște „insule” ale unui areal foarte fragmentat. Dar și în aceste condiții specialiștii le-au identificat ca fiind fragmente reprezentative ale unor tipuri originale de păduri: păduri danubiene de stejar pedunculat cu carpen și tei argintiu în care apar diseminat și exemplare de fag (în rezervația de la Snagov), păduri danubian-balcanice de cer cu gârniță în amestec cu stejar pufos și brumăriu ( pădurile Manafu și parțial Comana) și păduri moesice de stejari xerofili (stejar pedunculat, cer, stejar pufos) cu bujor balcanic (Paeonia peregrina) – în partea sudică a rezervației Padina Tătarului (Sanda și colab., 1992).
Ecosistemele complexe ocrotite în rezervațiile din partea centrală a Câmpiei Române ne dau o imagine concludentă a marii diversități și a caracterului original al vegetației și faunei de aici, nu atât prin unele elemente specifice, cât prin îmbinarea foarte amplă de specii cu caracter mezofil, mezoxerofil și chiar xerofil, alături de care, în condiții de umiditate excesivă a substratului (legată de porțiuni cu pânză freatică aproape de suprafață, lunci, izvoare care se răspândesc în pânză difuză la suprafața terenului, lacuri) se întâlnesc specii mezohigrofile, higrofile și acvatice.
Prin diversitatea speciilor componente, uneori aceste păduri întrec în complexitate multe asociații din zonele de deal și chiar de munte.
Printre speciile de interes mai deosebit se remarcă unele elemente cu răspândire destul de limitată (la nivel european), ca: brândușa galbenă (Crocus flavus, moesiacus), care este foarte răspândită în pădurile din Câmpia Română, dar este o specie balcanică, prezentă doar în județele sudice ale României (din Caraș-Severin până în Vrancea), din silvostepă până în etajul gorunului, preponderent în păduri de cer și gârniță. În pădurea Râioasa prezintă mai multe forme și varietăți, ceea ce a determinat punerea sub ocrotire a parcelelor reprezentative.
Bujorul (Paeonia peregrina var. romanica), varietate românească a unei specii balcanice, răspândit sporadic în sudul și estul țării (din jud. Dolj până în jud. Vaslui); un punct extrem spre est se află în R. Moldova. Este bine reprezentat în rezervația Comana (trupul Padina Tătarului) și în pădurea Manafu, singurele stațiuni actuale din Muntenia (foto.6).
Usturoiul bulgăresc (Nectaroscordum dioscordis) este o specie ponto-balcanică rară, întâlnită la noi în țară doar în sud și est, începând din jud. Dolj până în jud. Iași; s-a mai păstrat local în pădurea Comana.
Se remarcă și o specie de lalea pestriță (Fritillaria tenella sau orientalis), de asemenea ponto-balcanică, întâlnită sporadic în sudul țării, se află și la Comana.
Pe lângă aceste specii, întâlnite pe suprafețe destul de mici în sud-estul Europei, rezervațiile din partea centrală a Câmpiei Române adăpostesc și specii destul de răspândite în sudul Europei, dar mai rare în partea centrală sau estică a ei. Așa sunt: ghimpele (Ruscus aculeatus), specie atlantico-mediteraneană ocrotită la noi în țară ca monument al naturii. La Comana este singurul loc unde se află în Muntenia (trupul Oloaga-Grădinari); mojdreanul (Fraxinus ornus), specie submediteraneană destul de răspândită în sud-vestul țării, dar foarte rară în Câmpia Română – se întâlnește local la Comana; cărpinița (Carpinus orientalis), specie submediteraneană mai frecventă în sud-vestul țării și în Dobrogea, dar foarte rară în Câmpia Română – se întâlnește la Ciornuleasa; o specie de viorea (Scilla autumnalis), specie mediteraneană – pădurea Comana este unul dintre puținele locuri din țară unde se întâlnește; clocoticiul (Staphyllea pinnata), specie mediteraneană rară – se întâlnește la Comana.
Alte specii au caracter ponto-mediteranean: umbra iepurelui (Asparagus verticillatus) – se află în pădurea Comana în apropiere de limita vestică a răspândirii lui în România; ospecie de păr pădureț (Pyrus elaeagrifolia), frecvent în Dobrogea, dar foarte rar în Câmpia Română – se întâlnește la Comana.
Sunt prezente și diverse specii eurasiatic continentale, dintre care se remarcă arțarul tătăresc (Acer tataricum), răspândit în diverse păduri și frăsinelul (Dictamus albus), la Comana.
În același timp există și numeroase specii europene, central-europene și eurasiatice. Fagul, element mezofil, apare sporadic la Snagov într-unul din puținele puncte în care se mai menține în câmpie (dar toponimia arată că în trecut a existat și în alte locuri); în pătura ierbacee se întâlnesc, atât la Snagov cât și la Comana și în mai mică măsură la Manafu, elemente mezofile (Asperula odorata, Mercurialis perennis, Asarum europaeum), alături de cele mezoxerofile.
Narcisele (Narcissus stellaris), caracteristice pentru Europa centrală, care în mod obișnuit se întâlnesc în regiuni de deal și mai ales de munte, datorită unor condiții locale favorabile (umiditate mai ridicată și soluri moderat acide), se întâlnesc și spre marginea nordică a câmpiei, la Negrași și Vișina. Deși în trecut erau foarte răspândite, datorită utilizării antropice excesive a teritoriului, au dispărut din multe locuri, de aceea acum se află pe lista de specii ocrotite la nivel european (foto.2).
În condiții particulare, la Corbii Ciungi, apar și elemente de tip nordic-montan (alge și nevertebrate).
Acestea sunt numai câteva dintre aspectele care evidențiază importanța științifică a acestor arii protejate; se adaugă rolul lor important în menținerea unui cadru natural care contribuie la diversificare peisagistică într-o regiune în care extinderea agriculturii, bazată aproape exclusiv pe culturi cerealiere, și lucrările ample de amenajare hidrotehnică a luncilor, au determinat o uniformizare pe spații întinse.
Puținele fragmente de biocenoză naturală păstrate până în prezent ne demonstrează că această monotonie nu era din totdeauna caracteristică pentru Câmpia Română și că măsurile adecvate de protecție și de reconstrucție ecologică pot da rezultate foarte bune și în alte ecosisteme forestiere din această regiune, în prezent puternic modificate și simplificate datorită unui mod neadecvat de gospodărire.
BIBLIOGRAFIE
▪Bogdan, O. (1980), Potențialul climatic al Bărăganului, Editura Academiei Române, București.
▪Bogdan, O., Neamu, Gh., Mihai, E., Teodoreanu, E. (1970), Le potenciel climatique des plaines de Roumanie, Revue roumaine de géologie, géophysique, géographie, Série de géographie, 2, 16, București.
▪Bordei-Ion, N. (1988), Fenomenul meteoclimatice induse de configurația Carpaților în Câmpia Română, Editura Academiei R.S.R., București.
▪Botoșăneanu, L., Negrea, Șt. (1962), Complexul de izvoare de la Corbii Ciungi – oază acvatică relictă în Câmpia Română, Ocrotirea Naturii, nr.6, pag.93-111, București.
▪Bugă, D., Zăvoianu, I. (1974), Județul Dâmbovița, Editura Academiei R.S.R., București.
▪Călinescu, R. și colaboratorii (1969), Biogeografia României, Editura Științifică, București.
▪Coteț, P. (1973), Geomorfologia României, Editura Tehnică, București.
▪Coteț, P. (1976), Câmpia Română, Editura Ceres, București.
▪Drugescu, C-tin. (1994), Zoogeografia României, Editura All, București.
▪Florea, N. și colaboratorii (1968), Geografia solurilor României, Editura Științifică, București.
▪Florescu Graur, Gh. (1983), Popasuri în împrejurimile Bucureștilor, Editura Sport-Turism, București.
▪Gâștescu, P. (1963), Lacurile din R.P.R., Editura Academiei, București.
▪Gâștescu, P., Iordan, I. (1970), Județul Ilfov, Editura Academiei R.S.R., București.
▪Georgescu, C., C. (1931), Contribuții la studiul pădurilor dintre Comana și Dunăre, Revista Pădurilor, 43, 12, București.
▪Leandru, V. (1975), Studiul ecologic și silvicultural al pădurilor de șleau din Câmpia Vlăsiei, teză de doctorat.
▪Marinescu, D. (1994), Dreptul mediului înconjurător, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București.
▪Mihăilescu, V. (1966), Dealurile și câmpiile României, Editura Științifică, București.
▪Mohan, Gh., Ielenicz, M., Pătroescu, M. (1986), Rezervații și monumente ale naturii din Muntenia, Editura Sport-Turism, București.
▪Mohan, Gh., Ardelean, A., Georgescu, M. (1993), Rezervații și monumente ale naturii din România, Casa de Editură și Comerț „Scaiu”, București.
▪Negrea, Șt., Negrea, Alexandrina (2001), Problema conservării rezervației naturale „Complexul de izvoare de la Corbii Ciungi” – oază acvatică cu faună relictă în Câmpia Română, Ocrot. nat. med. înconj., t.42-43, pag. 33-45, București, (1998-1999).
▪Pașcovschi, S., Doniță, N. (1967) Vegetația lemnoasă din silvostepa României, Editura Academiei R.S.R., București.
▪Paucă-Comănescu, M., Stoian, V., Hanganu, J., Gridin, M., Ștefan, N. (2001), Diversity of the structure and biological production of Phragmites australis community in Comana, Ocrot. nat. med. înconj., București.
▪Popescu, A., Sanda, V. (1974), Contribuții la cunoașterea vegetației dintre Comana și Dunăre, Studii și cercetări biologice, seria Botanică, 26, 1, București.
▪Posea, Gr., Ștefănescu, I. (1985), Municipiul București și Sectorul agricol Ilfov, Editura Academiei R.S.R., București.
▪Posea, Gr, Popescu, N., Ielenicz, M. (1973), Relieful României, Editura Științifică, București.
▪Roșu, Al. (1973), Geografia fizică a României, Editura Didactică și Pedagogică, București.
▪Sanda, V., Popescu, A., Paucă-Comănescu, M. (1992), Vegetația Munteniei și Olteniei din Vegetația României, coord. Doina Ivan, Editura Științifică, București.
▪Simionescu, I. (1973), Flora României, Editura Albatros, București.
▪Simionescu, I. (1983), Fauna României, Editura Albatros, București.
▪Soran, V., Borcea, M. (1985), Omul și biosfera, Editura Științifică și Enciclopedică, București.
▪Ștefureac, Tr., I., Mohan, Gh. (1970), Cercetări asupra brioflorei din complexul silvestru de la Prundul Comanei (jud. Giurgiu) România, Studii și cercetări de Biologie, seria Botanică, 22, 5, București.
▪Ujvari, I. (1972), Geografia apelor României, Editura Științifică, București.
▪ *** (1983), Geografia României, vol. I, Geografia fizică, Editura Academiei R.S.R., București.
▪ *** (1972-1979), Atlasul R.S.România
▪ *** (1964), Atlasul cadastrului apelor din R.P.R., C.S.A., vol. I, București.
▪ *** (2000), Date statistice, Agenția de Protecție a Mediului, Dâmbovița
▪ *** (1950-1990), Anuare hidrologice, I.N.M.H., București.
▪ *** (1950-1972), Anuare meteorologice, I.M.H., București.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiu Privind Starea Actuala a Rezervatiilor Naturale din Partea Centrala a Campiei Romane (ID: 168286)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.