Studiu Privind Stabilirea Modelului de Selectie Si Initiere In Vederea Obtinierii Performantei In Kaiac Canoe
CUPRINS
INTRODUCERE ……………………………………………………………4
CAPITOLUL I. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII…………….7
I.1. Scurt istoric al apariției și evoluției disciplinelor sportive Kaiac-canoe ….7
I.2. Aspecte privind paracticarea disciplinelor Kaiac-canoe……………………….11
I.3. Conceptul, analiza terminologică și istoricul selecției……………………17
I.4. Criterii și indici de selecție……………………………………………………………….18
CAPITOLUL II. ARGUMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ A TEMEI……………………….40
II.1. Criterii privind selecționarea pentru Kaiac-canoe……………………………….40
II.2. Tipul constituțional în selecție……………………………………………42
II.3. Etapele selecției în Kaiac-canoe………………………………………………………..45
II.4.Modelarea ca metodă de cunoaștere a sistemelor………………….……..47
II.5. Caracteristicile conținutului pregătirii în Kaiac-canoe……………………61
II.6. Dezvoltarea calităților motrice în Kaiac-canoe …………………….…….66
II.7. Clasificarea mijloacelor folosite în antrenamentele de Kaiac-canoe……..69
CAPITOLUL III. ORGANIZAREA STUDIULUI ……………………………….…75
III.1.Scopul lucrarii…………………………………………………………….75
III.2 Sarcinile lucrarii………………………………………………..…………75
III.3 Ipoteza de lucru……………………………………………………………………………….76
III.4. Metodele folosite în realizarea studiului …………………………………….76
CAPITOLUL IV.DESFAȘURAEA CERCETARII ȘI ANALIZAREA DATELOR ..79
IV.1. Desfășurarea cercetarii……………………………………………………………………..79
CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………….90
PROPUNERI …………………………………………………………………………………………………..91
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………92
ANEXE …………………………………………………………………………………………………………….95
INTRODUCERE
Gradul de actualitate
Kaiac-canoe este un sport nautic care solicită, celor care îl practică, forță, suplețe, coordonare, rezistență și dezvoltă în mod armonios corpul. Totodată acest sport are influiențe pozitive asupra mobilității articulațiilor și a coloanei vertebrale.
Acest sport combină spectacolul grațios cu o competiție aspră. Implică un grad mare de efort fizic, motiv pentru care practicarea lui se începe după vârsta de 12 -14ani, atât la fete cât și la băieți. Creșterea și dezvoltarea fizică a fiecărui individ este influiențată atât de factori interni: genetici, endocrini, patologici, cât și de factori externi: regimul de viață, starea de nutriție.
În Kaiac, nivelul dezvoltării fizice și a stării de nutriție a fost întotdeauna un criteriu de selecție important. Testarea capacității de efort permite cunoașterea adaptării organismului la efort. Cum în sportul de performanță nu se manifestă o capacitate de efort în general, ci una precis orientată, testarea ei în cazul de față trebuie să ia în considerare particularitățile efortului specific pentru Kaiac, precum și determinarea limitelor și rezervelor existente. Spre deosebire de alte specializări sportive, Kaiacul nu poate fi practicat decât după însușirea tehnicii vâslitului.
Din punct de vedere statistic, Kaiac-canoe este unul dintre sporturile care au adus poate cele mai multe medalii la toate competițiile la care a participat, începand cu Jocurile Olimpice, campionate mondiale, europene, întreceri balcanice și multe alte asemenea competiții internaționale de anvergură.
Cum au fost obținute toate acestea? De aici poate începe o discuție despre pasiune, dăruire, profesionalism, multă muncă, sacrificii enorme… Poate și de noroc – pentru că, în viață, e nevoie si de asa ceva.
Motivarea alegerii temei
Acest domeniu sportiv, ca orice domeniu cu caracter interdisciplinar este supus înnoirilor, care uneori se produc dupa o dinamică extrem de alertă.
Procesul de dezvoltare rapidă este provocat de descoperirile în domeniul materialelor sportive (bărci, padele din fibre sintetice, cu forme special studiate pentru eficiența maximă), din domeniul biologiei (fiziologia efortului, tehnici de refacere), al psihologiei (psihodiagnoză, psihoterapie), sociologiei (integrare in statut si perfecționari de roluri) și enumerarea ar putea continua.
Dacă avem în vedere că cercetarea îndeplineste un rol social de mare însemnătate practică și ca nu este o simplă satisfacere a curiozitații epistemice, putem trage concluzia că structura cercetarii pleaca de la ceea ce o declanșează și anume cerința sociala ,care pretinde îndreptarea atenției și eforturilor spre rezolvarea unor probleme de ordin teoretic sau practic cu pondere mare in ansamblul general al pregatirii sportive.
Fiecare din noi, cei care am practicat acest sport și dorim să ne desfășuram activitatea in acest domeniu, avem datoria morală de a ne aduce propriile contribuții pentru popularizarea sportului, pentru cercetarea în vederea dezvoltării acestuia dar și pentru publicarea experienței dobândite de-a lungul carierei sportive.
Deși aparent inițierea copiilor într-o ramura sportiva este ceva ușor, mulți specialiști considerand o treaba ,,serioasa” numai dezvoltarea metodelor de antrenament sau de refacere, noi credem ca inițiera este baza de dezvoltare a sportivului, perioadă extrem de importanta in care acesta ia o hotarîre care îi poate influența viitorul.Numai modul în care este condusă această primă parte a procesului de antrenament îi poate face pe copii să îndrăgească acest sport sau să-și caute îndeplinirea dezideratelor sale in alta parte.
În alegerea temei de fata am plecat de la cateva realitați care mi–au marcat întreaga viața de sportiv și anume:
Faptul ca selecția in Kaiac a depins de cele mai multe ori de cracteristicile morfologice ale subiecților m-a facut sa mă intreb daca secția de kaiac depinde cu adevarat de aceste caracteristici morfologice.
În al doilea rand m-ă intreb daca aceste calitați moral-volitive pe care le cauta antrenorii din secțiile de kaiac sunt suficiente pentru a accede la marea performanța si daca nu, să determin care ar fi acestea în perspectiva viitorei mele activitați de antrenor.
De asemenea un alt indicator a fost acela al experienței mele de sportiv in secția de Kaiac – canoe, experiență care cred că este păcat sa se piarda , considerand ca am cate ceva de spus în domeniul kaiacului, din prisma interna asa cum am resimțit intreaga perioada petrecuta pe apa.
Acestea fiind spuse cred că putem contura o lucrare ce poate servi studenților ce și-au ales meseria de antrenor, viitorilor colegi sau chiar publicului în vederea promovării acestui sport numit kaiac-canoe.
Ipoteza de lucru
În studiul nostru am plecat de la următoarele ipoteze:
antrenamentul în kaiac este guvernat de legi specifice ca urmare a caracteristicilor ambarcațiunilor și a pregătirii sezoniere pe uscat și pe apă;
modelarea în kaiac-canoe reprezintă metoda optimă atât în ceea ce privește selecția pentru sportul de înaltă performanță cât și pentru dirijarea antrenamentului în vederea participării în competiții;
modelul campionului la kaiac se regăsește atât în sfera morfologicului cât și a motricului, psihologicului, socialului și performanțialului.
CAPITOLUL I
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII
I.1. Scurt istoric al apariției și evoluției disciplinelor sportive Kaiac-canoe
I.1.1. Dezvoltarea kaiacului pe plan național și internațional
Comparat cu alte sporturi, kaiacul nu face parte din categoria sporturilor inventate cum ar fi de exemplu: voleiul, baschetul, motobalul, ciclobalul si altele, sporturi in general recent create de om pentru a-și mări paleta de plăceri si divertisment.
Spre deosebire de acestea, kaiacul iși are originea în îndepărtata istorie a omeniei, fiind un apanaj al locuitorilor ținuturilor înghețate de la Polul Nord unde ambarcațiunea in sine cunoscută sub numele de “kayak” era folosită de acestia în procurarea hranei, deplasându-se la pescuit în larg.
Cum era si firesc, civilizația și-a pus amprenta și în acest domeniu, transformând acest mijloc de transport utilitar in ambarcațiune folosită la întrecerile sportive pe apă.
Oriunde exista apă, fie ea ocean, mare, fluviu, râu sau lac, acolo s-a dezvoltat si meșteșugul construirii si utilizării ambarcațiunilor. Istoria acestui sport ne relatează despre vechi civilizații a caror faimă s-a păstrat datorită măiestriei cu care construiau si navigau ambarcațiile, spre exemplu civilizația Feniciară. Desfășurându-se intr-un cadru natural, se poate aprecia că, împreună cu celelalte sporturi nautice, kaiacul poate contribui la călirea organismului prin cei trei factori naturali primordiali – aer, apă, soare – factori de care cei ce practică kaiacul pot beneficia din plin, contribuind astfel la întărirea sănătății, la dezvoltarea multilaterală si armonioasă a organismului precum si la asigurarea unei stări de echilibru psiho-fizic optim.
Definită ca “ambarcațiune, ascuțită la ambele capete, pusă în mișcare de forța umana cu ajutorul unei vâsle fie ea cu una sau doua pale, unde vâslașul privește în direcția în care barca se deplasează”, acest tip de ambarcație constituie strămoșul kaiac-ului de astăzi.
În izvoarele istorice este menționată folosirea acestor ambarcații la triburi de eschimoși de-a lungul coastei Groenlandei, în nordul Norvegiei si al Canadei de astăzi pe coastele ce erau locuite de antartici, de către populația indigena din Pacificul de nord-vest și în multe alte locuri de pe glob. Aceste ambarcațiuni erau construite dintr-o structură de rezistență din oase de balenă si lemn de plută, peste care întindeau piele de leu de mare tratată cu grăsime de balenă, ele erau confecționate de Tribul Aleuților si alte populații artice.
Denumirea “kaiac” vine de la tribul Inuit din Canada, care folosea ambarcațiile cu aspectul cel mai apropiat de cel al ambarcațiunilor de astăzi. Mai târziu coloniștii europeni de pe continentul american iși construiau ambarcații din coajă din copac pentru a naviga pe apele curgătoare din America de Nord, la aceste ambarcațiuni folosind o văslâ cu o singura pală, predecesorul pagăii, vâslind pe o parte cât și pe cealaltă a bărcii pentru a imprima direcția dorită. La construirea ambarcațiunilor se construia o gamă variată de esențe de lemn, de la mesteacăn, stejar alb, molid până la arbore de cauciuc din regiunile de păduri mixte din centrul si estul Canadei. De-a lungul timpului s-au folosit mai multe tipuri de ambarcațiuni, atât cele în care vâslașul stă în barcă, cât și cele în care vâslașul stă pe barcă, din această ultimă categorie s-a născut surfingul.
Kaiacul utilizează numai ambarcații din categoria în care vâslașul stă în barcă.
I.1.2.Debutul modern al ramurii sportive kaiac
Kaiac-canoe își are începutul ca sport recreațional la debutul secolului al XIX – lea unui avocat pledant englez, Jon MacGregor, care și-a construit un kaiac după modelul eschimoș în 1845, petrecându-și o mare parte din viată vâslind pe lacuri și râuri din Europa. În acest timp el a scris o serie de cărți și articole, cea mai importantă fiind “A Thousand Miles in the Rob Roi Canoe”, în care descrie experiențele personale in kaiac. Aventurile acestui avocat au atras mulți imitatori, și în 1866 a fondat Royal Canoe Club pentru a încuraja interesul oamenilor in acest sport. Acest club a ținut prima regată în urmatorul an și până în 1868 numara 300 de membri și un set complet de reguli pentru concursurile de kaiac.
Popularitatea acestui sport s-a răspândit în Europa și în America de Nord, iar în 1871 a fost fondat New York Canoe Club. Această ramură sportivă a continuat să atragă mulți participanți și fani de-a lungul ultimilor decenii ale secolului al XIX – lea și primii ani ai secolului al XX – lea.
În 1924 delegați ai fiecărei asociații naționale care s-au format in sfertul de secol precedent, s-au adunat la Copenhaga pentru a forma un organism internațional Internationella Reprezentantskapet for Canotidrot (IRK) care sa formuleze reguli pentru toate competițiile din lume de kaiac.
În același an, kaiacul și-a facut prima aparitie olimpica printr-o regată de prezentare tinută la Paris. După succesul manifestării IRK , s-a prezentat pentru a primi recunoașterea kaiac-canoe ca sport olimpic, dar Comitetul Olimpic Internațional a refuzat propunerea pentru Jocurile Olimpice de la Amsterdam in 1828 și pentru cele de la Los Angeles în 1932. Aceștia au continuat demersul pe lângă COI, iar astfel kaiac-canoe a fost recunoscut ca sport olimpic pentru Jocurile Olimpice din 1936 de la Berlin. În acel an s-au prezentat 19 tări pentru a concura în 8 probe: kaiac simplu si dublu pe distantele 1000 m si 10000 m si canoe simplu si dublu pe aceleași distanțe.
Al doilea Război Mondial a cauzat distrugeri considerabile în kaiac-canoe internațional. Sediul IRK din Munchen a fost distrus de bombardamentele Aliaților, dar si oraganizația însăși era de asemenea în derivă.
În 1946, organizația s-a reorganizat formând International Canoe Federation.
În 1948 s-au prezentat 17 tări iar probele au suferit modificări, aici a fost introdusă prima proba pentru femei, kaiac simplu 500 m.
Cu fiecare ediție de Jocuri Olimpice kaiac-canoe a strâns mai multi participanți, și de-a lungul anilor programul a suferit modificări astfel pentru Jocurile Olimpice de la Roma în 1956 su fost eliminate probele pe distanța de 10000 m, în schimb a fost introdusă proba de ștafeta 4 x 500 m pentru kaiac simplu. Opt ani mai târziu la Tokio, proba de ștafeta a fost înlocuită de kaiac patru (K4) pe 1000 m iar în 1972 a fost introdusă și ramura kaiac slalom.
I.1.3. Debutul in România
Federația Română de Kaiac-Canoe a fost inființată în 1942.
Caracterul distractiv va rămâne dominant multă vreme cel sportiv apărând după câteva decenii, nu se știe exact când anume. Un punct de reper ar putea fi înființarea Comisiei Naționale de Canotaj (1912) fiind desființată dupa doi ani din lipsă de activitate. Presa sportivă inserează după 1922 știri care atestă existența unor centre de sporturi nautice la București, Timișoara, Galați, Brăila, Constanța.
În 1932 au fost organizate primele campionate naționale, fiind marcată si participarea unui echipaj românesc la europenele de la Budapesta.
În anii 1934 – 1935 au fost puțini participanți la campionatele națioanle.
În 1942 apare pentru prima oară canoea, având loc la Bucuresti câteva concursuri. Schimbările fundamentale în conținut și formă au avut loc abia după cel de-al II – lea război Mondial când sportul a început să câștige o largă răspândire și popularitate, devenind accesibil maselor de cetățeni din toate colțurile tării. Atunci au crescut și numărul cluburilor și secțiilor de la noi din țară.
În acești ani a început și drumul afirmării pe plan internațional.
În 1954 la Macon Mircea Năstăsescu urca pe treapta a III – a a podiumului. Primele titluri olimpice s-au luat la Melborn, aceștia fiind canoiștii Leon Rotman campion absolut al probei de simplu de 1000 m si 10000 m, stabilind cu cele doua titluri cucerite la o editie a Jocurilor Olimpice un recond încă neegalat în sportul românesc. Tot atunci a învins și echipajul de dublu canoe Simion Ismailciuc și Dumitru Alexe.
În 1957 la campionatele europene Simion Ismailciuc si Dumitru Alexe în proba de 10000 m câstigă primul titlu continental, și o medalie de argint. Ichim Lipalit și Lavrente Calinov medalie de bronz.
În 1968 campionatele mondiale Simion Ismailciuc și Dumitru Alexe au cucerit și primul titlu de campioni ai lumii.
Ivan Patzaichin cel mai bun caoist român a reusit în strălucita sa cariera șapte medalii olimpice de la cele 5 ediții ale jocurilor la care a participat (Mexic 1968, Munchen 1972, Montreal 1976, Moscova 1980, Los Angeles 1984), a câștigat peste 24 de titluri de campion național. A fost multiplu campion balcanic, medaliat la cam toate regatele la care a participat, 23 medalii obținute la campionatele mondiale si europene, 9 de aur , 4 de argint și 10 de bronz.
Printre câștigătorii de titluri olimpice mai amintim pe Dumitru Alexe (1956 C2 1000m), Covaliov (1968) în dublu cu Ivan Patzaichin), Dâba Vasile (1976 K1),Toma Simionov (1980, 1984 C2 1000 m), Simion Ismailciuc, Borcanea Afănasie Teclea (1984 K4 500 m), Nichitov Ionescu Nastasia (1984 K4 500 m), Orlov Agafia (1956 K4 500 m), Ștefan Cozma Maria (1984 K4 500 m), Popescu Florin (2000 C2 1000m), Pricop Mitica (2000 C2 1000m). Acestia fiind și multiplii campioni mondiali si europeni.
Mai sunt și mulți alți sportivi medaliați la diferite campionate și concursuri, mondiale, europene și alte regate internaționale.
I.2. Aspecte privind paracticarea disciplinelor Kaiac-canoe
I.2.1. Antrenamentul sportiv în etapa actuală
Antrenamentul sportiv, este totdeauna în concordanță cu sfera biologică (fiziologia efortului, tehnici de refacere, biomecanica) ca și în cea a pedagogiei de specialitate (metode și tehnici de antrenament, mijloace, forme de organizare) a psihologiei (psihodiagnoza, psihoterapie), sociologiei (integrare în statut și perfecționări în roluri), ori în sfera managerială (dirijarea științifică, organizațională) și enumerarea domeniilor ar putea continua.
În câmpul creat de această diversitate de domenii apar noutăți care influențează în sistem întregul proces de antrenament, atât în sfera teoretică, cât și în cea practică. Din altă perspectivă însă – a cercetării științifice a domeniului – există o mare discrepanță între aceasta și practica concretă, de teren, în care antrenorii procedează intuitiv, urmând de regulă exemplul propriilor antrenori, chiar după ce în cadrul cursurilor le-au fost explicate cele mai noi tehnici. Diversitate de domenii apar noutăți care influențează în sistem întregul proces de antrenament, atât în sfera teoretică, cât și în cea practică.
În aceeași ordine de idei, nici profesorii nu reușesc să convingă și apoi apelează cu orice preț la noutăți care eventual să șocheze, prezentându-le ca pe o piatră filozofală, un panaceu universal, ce ar putea rezolva orice problemă ivită la antrenament.
Astfel au apărut curente generate de unele descoperiri cum au fost: contracțiile izometrice, unele procedee metodice de pregătire fizică, stretchingul și mai nou, modelarea, cu a sa raționalizare și standardizare. Sigur nu negăm contribuția acestora la dezvoltarea capacității de performanță, dar aplicarea exclusivă sau pe scară prea largă, la toate ramurile de sport, oricând și la orice vârstă nu face decât să ne discrediteze.
De asemenea, extrem de complicatele operații implicate de către unele dintre acestea nu fac decât să îndrepte practicianul către zicala : « teoria e una și practica e alta » ceea ce s-ar putea traduce că teoriile frumoase sunt gratuite, în timp ce practica, fie și empirică este cea utilă. De aceea, practicianul este îndreptățit să acționeze cum îl taie capul.
Adevărul este că o bună teorie și metodologie a antrenamentului este un model de acțiune eficientă, cu condiția ca aceasta să fie prezentată într-un limbaj cunoscut.
În antrenament rămân numai cei care pot realiza aceste exigente, cei care, pe moment nu reușesc sunt îndepărtați. Această concepție determină pierderea multor talente, producând adevărate traume psihice, știindu-se că dinamica de manifestare a talentului nu se realizează după o curbă continuu ascendentă, ci după o sinusoidă, demonstrată științific și cunoscută de specialiști.
Se vorbește de pierderea în tot mai mare măsură a caracterului umanist al sportului de dezumanizare a sportivului în competiție, dar aceasta porneste de la antrenament, de la substanțele dopante, anabolizante și alte produse care cresc artificial capacitatea de performanță, dar au efecte negative asupra sănătății fizice și mentale.
Antrenamentul sportiv, ca activitate socială, a urmat și el toate frământările istorice ale societății, căpătând caracteristici diferite de la o etapă la alta. Parafrazând-ul pe Alvin Toffler care vorbește de cele trei „valuri„ în dezvoltarea socială acestea există și în antrenamentul sportiv și în evoluția sportului în general.
Aceste câteva aspecte evidențiază unele neconcordanțe ce se manifestă azi în antrenamentul sportiv, cum ar fi de pildă, situarea antrenorului (conceptual) în al treilea val și existența condițiilor de pregătire din al doilea val. Sau, păstrarea structurilor organizatorice standardizate în defavoarea celor mobile, maleabile care să elimine „birocrația profesională„ uniformă.
Datorită acestor considerente, dar și a altora, promovăm necesitatea cultivării creativității, a orientării în situații tipice și atipice la toate ramurile de sport. Dăm exemplul unei mari puteri în box ai cărei sportivi începuseră a pierde meciurile din semifinalele și finalele marilor competiții mondiale. Prezența unei echipe de teoreticieni, psihologi, pedagogi, la aceste competiții, a dus la concluzia că sportivii respectivi pierd pentru că nu au creativitate.
Analiza antrenamentelor din anii premergători competițiilor respective a scos la iveală folosirea nepermis de mult a mijloacelor raționalizate și standardizate în situații tipice.
Concluzia pe care o desprindem este că în ramurile în care învățarea este predominant motrică și inteligent motrică, standardizarea este utilă în fazele inițiale, de formare a depriderilor, după care ponderea lor scade, în funcție de cerințele din fiecare ramură de sport.
Antrenamentul sportiv trebuie înțeles ca o pedagogie a măiestriei pe toate planurile, iar aceasta nu se poate realiza fără cultivarea creativității.
Pe plan internațional, specialiștii în antrenament sportiv se exprimă unanim în schimbarea opticii de pregătire a sportivilor, în principal bazată pe legile biologice ale adaptării.
Verhosanski lucrează chiar o nouă teorie a antrenamentului, la baza căreia stau condițiile adaptării. Lui i se asociază Atko Viru, Platonov, Boico, Tschiene, aceștia din urmă afirmând „nu vom analiza posibilele dedesubturi ale succeselor obținute de anumite sisteme și sportiv. Utilizarea criticii analitice bazată pe elemente formale deduse din statistici nu trebuie să mai continue. E destul ! trebuie să mergem mai departe„. Ne asociem părerii autorului german, considerând că, de exemplu, matematizarea antrenamentului (obiectivarea) reprezintă un factor de progres, dar a te baza numai pe aceasta este un act de mare risc. De altfel, absolutizarea uneia sau alteia dintre concepții ne va duce la eșec. Antrenamentul sportiv din zilele noastre trebuie să treacă de la interpretarea și aplicarea pe segmente atomistă, a datelor științei, la interpretarea și aplicarea lor în sistem, în spirit novator.
Dacă considerăm că antrenamentul constă numai în repetarea sistematică a unor exerciții, nu vom putea ajunge la înțelegerea adevăratei complexități și profunzimi, care angajează procese fizice, funcționale, biochimice și psihice, de o mare complexitate, determinate de procesele de adaptare. Obiectivările se referă numai la partea vizibilă a „Iceberg-ului„ partea sa invizibilă, cea mai importantă este necunoscută sau mai puțin cunoscută, fapt care face necesară aplicarea cu circumspecție a unor modele sigure de performanță.
Prin conținutul antrenamentului sportiv se desemnează acele elemente de structură care pe baza unor legi și reguli funcționale și metodologice, determină realizarea performanței sportive.
Conținutul antrenamentului a devenit tot mai complex, pe măsură ce performanța sportivă a evoluat, și în același timp ramurile de sport și-au conturat și apoi precizat metodologia de lucru. În urma progreselor înregistrate în direcțiile amintite a fost necesară sistematizarea conținutului antrenamentului după regului bine precizate, dintre care de bază este cea referitoare la scopul sau efectele exercițiilor fizice pe care le au asupra diferitelor elemente ale instruirii sportivului.
Putem spune că exercițiile fizice diferențiate după specificitatea și adresabilitatea lor, aplicate conform unor reguli precise, constituie elemente de conținut ale antrenamentului sportiv.
Domeniile cărora li se adresează aceste exerciții sunt : tehnica, tactica, capacitatea de efort, sfera psihică, teoretic artistică și biologică.
În cadrul procesului de pregătire al sportivilor indiferent de ramura de sport sau categoria de clasificare sportivă, s-au stabilit și generalizat pe baze riguros științifice, următoarele componente ale procesului instructiv-educativ care corespund în totalitate și în cazul kaiacului :
pregătirea fizică
pregătirea tehnică
pregătirea tactică
pregătirea psihologică
pregătirea teoretico-metodică
Toate aceste componente se află de altfel în cea mai strânsă legătură unele cu altele, neputând vorbi niciodată că acționăm cu precădere, exclusiv asupra unei singure componente fără a influența într-o cât de mică măsură și o altă componentă.
Ponderea componentelor diferă și este condiționată de perioada respectivă de pregătire, de obiectivele și sarcinile intermediare, de vârsta și nivelul de pregătire al sportivilor cuprinși în pregătire și de particularitățile individuale ale acestora.
Ca în orice ramură sportivă și în kaiac este necesar să se respecte principiile și cerințele antrenamentului sportiv, în această privință un loc important ocupându-l ponderea antrenamentului în ceea ce privește componentele acestuia.
I.2.2. Pregătirea fizică
În kaiac procesul de educare și perfecționare a calităților motrice, înzestrarea sportivului cu o mare varietate de priceperi și deprinderi de mișcare, precum și dezvoltarea indicilor morfologici și funcționali ai organismului.
Pregătirea fizică a kaiaciștilor cuprinde o sferă deosebit de complexă. De fapt pregătirea fizică constituie baza de plecare a instruirii tuturor sportivilor. Fără dezvoltarea și perfecționarea calităților motrice nu se poate vorbi de sport, de performanță, tot așa cum aceste calități nu se pot ridica la un nivel prea mare fără existența unor indici monofuncționali corespunzători, sau în lipsa unei mari varietăți de priceperi și deprinderi de mișcare.
În antrenament pregătirea fizică are ponderea cea mai însemnată, comparativ cu celelalte componenete ale antrenamentului.
Astfel în pregătirea kaiaciștilor, cu cât avem mai bine dezvoltate calitățile motrice cu atât marile funcții ale organismului, în special circulația și respirația au un potențial de activitate mai ridicat și de asemenea o posibilitate mai mare de adaptare a organismului la cerințele efortului.
Pe baza unei temeinice pregătiri fizice se realizează remizele sporirii accesibilității în asimilarea și perfecționarea elementelor de tehnică, tactică precum și a celorlalte componente ale antrenamentului, ea constituind suportul material pe care se structurează întreg procesul instructiv educativ.
În cadrul pregătirii fizice se diferențiază două loturi indisolubil legate și anume :
• pregătirea fizică multilaterală
• pregătirea fizică specifică.
Sarcina principală a pregătirii fizice multilaterale este aceea de a lărgi de așa natură indicii elementelor de conținut ale pregătirii fizice, încât sportivii să nu întâmpine nici o dificultate în rezolvarea acțiunilor cerute de practicarea la un nivel superior al kaiacului.
Prin pregătirea fizică specifică se realizează dezvoltarea indicilor morfologici și funcționali ai organismului precum și a calităților motrice în strictă concordanță cu solicitările de efort caracteristice kaiacului și de asemenea, potrivit cerințelor perfecționării principalelor structuri ale actelor motrice specifice domeniului respectiv (tehnica respectivă).
I.2.3. Pregătirea tehnică
Pregătirea tehnică reprezintă totalitatea acțiunilor și procedeelor de mișcare, care prin forma și conținutul lor specific asigură posibilitatea practicării unei anumite ramuri sau probe sportive, în cazul nostru kaiacul.
Pentru asigurarea unei pregătiri tehnice valoroase este necesar ca sportivul să fie pus în situația de a-și verifica continuu deprinderea motrică de padelat în condiții cât mai aproape dacă nu analoage cu concursul.
Este bine de știut că deseori condițiile atmosferice și de mediu ridică problemele deosebite (frig, valuri din diferite direcții, vânt, echilibru instabil, factori de ordin psihologic și fiziologic).
În această situație este necesar și se impune ca deprinderea motrică de padelat, tehnica padelatului, să fie perfecționată în cele mai diverse condiții urmărindu-se stabilirea tehnicii și adoptării ei corespunzătoare în conformitate cu schimbările survenite pe parcursul antrenamentului și concursului.
Învățarea tehnicii are un pronunțat caracter individualizat, consecință a particularităților fiecarui sportiv. O fază superioară a tehnicii individuale este stilul. Prin acesta se înțelege modul personal de efectuare a actului motric – padelatul. De obicei aceste exerciții nu modifică mecanismul de bază al mișcării, ci îi dă numai o anumită nuanță.
I.2.4. Pregătirea tactică
O altă componentă importantă a antrenamentului sportiv este constituită de pregătirea tactică, care în kaiac reprezintă totalitatea căilor și posibilităților de valorificare maximă ținând seama de particularitățile adversarilor și de condițiile concrete de desfășurare ale concursului.
În cazul kaiacului, unde tehnica probelor este relativ standardizată, neexistând o prea mare varietate de elemente și procedee tehnice, pregătirea tactică se va orienta cu precădere asupra formării deprinderii de a parcurge distanța de concurs potrivit unei tactici optime în funcție de mai mulți factori.
Printre acești factori se numără și mediul înconjurător :
• direcția și tăria vântului;
• direcția și tăria curenților;
• mărimea valurilor și direcția acestora;
• frigul.
Ideea de bază de la care se pleacă în rezolvarea pregătirii tactice este aceeea de a forma și perfecționa deprinderea sportivilor de a-și repartiza precis și judicios efortul pe întreaga distanță ținând cont de apariția punctului mort și necesitatea depășirii lui cu cât mai multă ușurință.
Pregătirea tactică are strânse legături atât cu pregătirea tehnică cât și cu pregătirea fizică, nivelul lor cantitativ conținând valorificarea superioară a pregătirii tactice.
I.2.5 Pregătirea teoretico-metodică
Prin aceasta se urmărește însușirea de către kaiaciști a unui sistem de cunoștințe de specialitate necesare cunoașterii scopului și sarcinii activității, a diferitelor aspecte de pregătire tehnico-tactică și fizică precum și cunoașterea regulamentului F.R.K.C. (Federația Română de Kaiac Canoe).
Această pregătire se aplică în mod permanent pe tot parcursul pregătirii indiferent de sarcinile antrenamentului respectiv.
Făcând o medie aritmetică a fiecărui factor de antrenament pe tot parcursul pregătirii, deci generalizând putem arăta ordinea și ponderea componentelor ca fiind următoarea :
• PREGĂTIREA FIZICĂ 60 %
• PREGĂTIREA TEHNICĂ 20 %
• PREGĂTIREA PSIHOLOGICĂ 10 %
• PREGĂTIREA TACTICĂ 5 %
• PREGĂTIREA TEORETICO-METODICĂ 5%.
I.3. Conceptul, analiza terminologică și istoricul selecției
Individualizarea, obiectivizarea și ierarhizarea indicatorilor modelului logic al performanței sportive moderne, coroborate de momentul participării fiecăruia la procesul complex al realizării ei impun o anumită succesiune în tratarea și analizarea eficienței lor, subliniază importanța esențială a actului selecției primare, prin care copilul, juniorul, este ales din masa eterogenă și largă a celor mulți și doritori de a face sport.
Se știe că performanța sportivă izvorăște din trei surse principale:
Valoarea biologică și a personalității sportivului
Valoarea intelectuală exprimată de corpul de specialiști care conduce programarea modelului de antrenament
Timpul
În acest triptic, timpul este o constantă, iar celelalte surse sunt variabile, dar cea mai importantă premisă rămâne potențialul genetic, talentul copilului sau juniorului depistat oportun și încadrat într-un sistem de pregătire desfășurat în deplină armonie cu procesul de învățământ.
Selecția presupune o acțiune amplă de natură conceptuală și organizatorică de evaluare pe diferite planuri (anamneza, diagnosticarea stării de sănătate, nivelul de creștere și dezvoltare fizică și funcțională, disponibilitatea psihică etc.) a unor colectivități mari de copii și juniori. Prin urmare, cadrul organizatoric are nevoie de un ansamblu de criterii și indicatori, de fapt de un model cu care să opereze în alegerea celor dotați pentru un anumit tip de efort, rezistență sau viteză.
Selecția este un proces desfășurat până la atingerea limitelor superioare ale performanței. Iată de ce conceptele de selecție și pregătire au fost reunite într-o sintagmă ce sugerează un proces complex corelat și direcționat către o anumită specializare a copilului și juniorului.
Instituționalizarea sistemului unic de selecție și pregătirea copiilor se realizează în anul 1976, fiind precedată de analiza experienței acumulate pe plan național și internațional. Acest sistem îmbină într-un tot unitar o multitudine de criterii care acționează într-o ordine prestabilită impusă de o metodologie verificată în practică.
Concret, în “Sistemul național de selecție” acționează 5 tipuri de criterii:
Criterii medico-sportive
Criterii somato-fiziologice
Criterii biochimice
Criterii psihologice
Criterii motrice.
I.3.1 Criterii și indici de selecție
I.3.2. Criterii metodico-sportive în selecția sportivă
Aceste criterii obiective de selecție reprezintă azi rodul unor prelucrări statistice a numeroase date obiective, în centrul lor aflându-se “modelul biologic” al performerului de azi și de mâine. Viața ne arată cu claritate că acest model biologic variază cel puțin de la un deceniu la altul, așa cum variază și metodica antrenamentului sau însăși biologia sportivului.
Metode și mijloace folosite în pregătirea kaiaciștilor
În ultimii ani au crescut performanțele în toate sporturile. Această dezvoltare se poate observa și în kaiac-canoe.
Tehnica, tactica, metodele de antrenament și bărcile s-au îmbunătățit. Prin munca conștientă și creatoare a specialiștilor, antrenorilor și sportivilor s-au descoperit multe rezerve care contribuie la obținerea performanțelor. Motivul principal al dezvoltării constă însă în antrenamentul sistematic și planificat. Succesele în sportul nostru nu sunt întâmplătoare. Anumite componente ale antrenamentului s-au schimbat în ultimii ani, devenind un complex greu de înțeles.
Antrenamentul sistematic și planificat constă în realizarea unor planuri pentru antrenamentul zilnic, pe tot anul și pe mai mulți ani, în fixarea mijloacelor de antrenament, pregătire și educație.
I.3.3. Criterii și indici de selecție
Societatea contemporană își pregătește azi cu grijă cadrele de care are nevoie, această veritabilă selecție socio-profesională constituind un argument în plus în favoarea conducerii științifice a societății.
În sportul competițional postbelic a acționat așa-zisa selecție naturală, îmbinare între întâmplare și organizare.
În ultimele două decenii, sportul de înaltă performanță a atins asemenea valențe biologice, socio-economice, psihopedagogice, tehnologice etc., încât selecția naturală a devenit inoperantă, ineficientă, ceea ce a impulsionat știința sportului să-și spună cuvântul și în acest domeniu de activitate al fenomenului sportiv. Aceasta înseamnă implicații profunde ale geneticii, antropologiei, fiziologiei, biomecanicii, psihologiei, medicinei sportive, ciberneticii și informaticii. Ce tânăr, părinte, școală sau club sportiv, medic sau pedagog își poate permite riscul să facă investiții morale și materiale, sociale și phisice într-un copil care după 6-8 ani de privațiuni ajunge la încheierea pubertății decepționat, dezolat, dezorientat, constatând atât el, cât și întreg anturajul lui, că tot ce a făcut a fost cumva zadarnic, iar mult așteptata performanță nu a venit și nici nu poate veni din cauza unor factori limitanți, unii genetici, alții biologici câștigați, care ar fi putut fi previzibili dacă s-ar fi aplicat într-adevăr o selecție științifică, o selecție socio-profesională, așa cum se practică azi începând din școală.
In prezent în sportul de înaltă performantă se pune problema să depistăm taiente, să-i atragem pe cei mai talentati tineri la o anumită vârstă, care printr-o prognozâ judicioasâ a dezvoltârii biologice și un proces de antrenament rațional, condus și dirijat științific, tânărui de azi să ajungă performerul de mâine.
Dar ce reprezintă în fond acest talent? Este suficient oare acest talent pentru a plămâdi un campion?
Există azi în lumea specialistilor din domeniul științei sportului unele puncte de vedere cvasiunanime. Astfel, un prim punct de vedere, o opinie autorizată este aceea care identifică " talentul " pentru sport cu un profil optim din punct de vedere morfologic și functional, cu psihomotricitate deosebită, ieșită din comun, pe un teren familial propice sportului din toate punctele de vedere, cu o motivație pentru sport, un anumit sport sau probă sportivă ce merge până Ia " – fanatism ", fanatismul liderului, al campionului.
Râspunzând la cea de a doua întrebare facem precizarea că numai acest " talent ", cu dotare de excepție pe multiple planuri, nu este suficient pentru a deveni un mare campion. in primul rând acest talent trebuie depistat dintr-o – mare masâ de tineri, și pregătit corespunzător pentru viață, pentru societate și apoi pentru sport. Cui revine acest moment decisiv din viața campionului ? ln primul rând profesorului de educație fizică și antrenorului și nu în ultimul rând părinților, familiei. Pedagogul, profesorul de educație fizică are nobila misiune ca într-un cadru organizat să asigure pregătirea psihofizică a tinerilor și să-i depisteze pe cei mai dotați, pe care să-i promoveze într-un colectiv sportiv – profilat pe pregătirea copiilor și juniorilor.
Deci talentul bine îndrumat de școală, familie, colectivul sportiv, cu un proces de antrenament optim, cu o sănătate optimă și o motivație de exceptie, iată factorii principali, nu toți ai performanței.
Am putea concluziona astfel cele două întrebări ; numai talentul – ințeles în spiritul celor descrise – fără al doilea element ( pregătirea sportivă de excepție în contextul unei pregătiri multilaterale – fizice și spirituale ) nu duce la înalta performanță, după cum o pregătire optimă științifică fără talent, dotare biologică nu te poate duce pe cuimile gloriei sportive, decât în mod excepțional, sau conjuctural. De aceea selecția medico-bologică apare ca o componentă a performanței, prin rolul ei de depistare precoce a talentelor pentru celelalte componente ale selecției, criteriul biologic fiind deseori prioritar.
I.3.4. Criterii medico-sportive in selecția sportivă
Desigur că aceste criterii obiective de selecție reprezintă azi rodul unor prelucrări statistice a numeroase date obiective, în centrul lor aflându-se ,,modelui biologic"al performerului de azi și de mîine. Viața ne arată cu claritate că acest model biologic variază cel puțin de la un deceniu la altul, așa cum variază și metodica antrenamentului sau însăși biologia sportivului. De aceea în abordarea corectă aplicativă a selecției trebuie să dăm dovadă de multă mobilitate, clarviziune și în același timp prognoză riguroasă, cu atât mai mult cu cât însăși datele științei evoluează într-un ritm accelerat. lată numai un exemplu: se știe de mult că în compoziția fibrelor musculare, la om, există fibre albe, rapide (fast fibers- Ff sau fast twitch- FT), cu echipamente enzimatice perfecționate pentru eforturile explozive, de viteză , forță-viteză, și roșii, lente (slow fibers- SF sau slow twitch- ST), al căror echipament enzimatic este favorabil eforturilor de durată, precum și fibre intermediare, mixte (mixed fibers-MF sau mixed twitch- MT) pentru toate acceptându-se o condiționare genetică ; iată că studii bioptice efectuate în ultimii ani evidențiază posibilitatea ca, printr-un antrenament perfectionat, să se mărească numărul de fibre roșii pe seama celor inter-mediare, cea ce modifică radical ponderea unor criterii fiziologice în selecția și orientarea sportivă.
În continuare vom încerca să detaliem unele norme și criterii medico-sportive cu care se operează în selecție. În primul rând trebuie făcută precizarea că atât din punct de vedere didactic, cât și operațional, biologic și sportiv, se recomandă abordarea selecției la trei niveluri (trei etape) :
Primar (selecția primară) de la vârsta de 4-5 ani și până la 8-10 ani în funcție de disciplina sau proba sportivă.
Secundar (selecția secundară,pubertară) între 10-14 ani, cu variații funcție de sport, dar Ia un interval de 3-5 ani față de prima etapă.
Selecția finală (de performanță), care marchează trecerea spre sportul de performanță, fiind dominată în principal de criteriul valorii performanței sportive.
Etapele selecției medico-sportive:
În interiorul acestor etape se desfășoară procesul de pregătire care condiționează efectul relațillor următoare.
În linii mari:
• nivelul primar este dominat de criterii și indici sanogenetici și genetici ;
• nivelui secundar – de realizarea " micromodelului biologic ", care reprezintă și efectul unui antrenament sistematic de durată asupra organismului în creștere.
• nivelul final este dominat de performanță, de nivelul biologic al performantei, acest ultim aspect având valoare mai ales atunci când trebuiesc selecționați sportivi pentru loturile naționale sau pentru a patricipa Ia C.E.; C.M.; J.O.
Criteriile genetice și antropologice de selectie se desprind, în linii mari, din anamneza medico-sportivă, care cuprinde atât antecedentele personale, cât și cele endocolaterale (configurația morfologică a copilului și părinților, nivelul cultural, educațional, atitudinea față de sport a părinților, copilului, antecedente sportive familiale, comportamentul psihomotor, inteligența etc.).
Sanogeneza rămâne criteriul cu cea mai mare stabilitate de-a lungul diverselor etape de selecție : maximă exigență la nivelul primar ai selecției (să alegem pe cei mai sănătoși dintre sănătoși ); exigență la nivelul selecției secundare, mai ales acolo unde apare elementul limitativ în performanță (ca prognoză) din motive de sănătate survenite pe parcursul pregătirii; oarecare indulgență la nivelul selecției finale (să nu se pericliteze integritatea morfologică sau funcțională prin efortul sportiv), având în vedere pe de o parte, investigațiile morale și materiale, performanța atinsă și motivația, precum și posibilitatea apariției, de-a lungul anilor, a unor maladii ( vindecate clinic) sau tulburări în legătură, sau nu cu antrenamentul sportiv. La selecția primară se va acorda atenție afecțiunilor reumatice din copilărie, bacilare, neuropsihice (epilepsie, stări spastice etc), hepatorenale (hepatită, insuficiență renală ), metabolice (diabet), cardiovasculare (congenitale sau dobândite), deformări cu limitări funcționale ale aparatului locomotor, afecțiuni endocrine (hipofizare, tiroidiene, suprarenale, paratiroidiene etc.), defecte ale analizorilor vizual (miopie și strabism peste 5 dioptrii), auditiv etc. Investigațiile efectuate și in circuit pe plan endocrin, neurologic,(EKG, VO2 max) și ORL, determină gradul de sănătate și disponibilitate pentru o ramură sportivă sau alta.
Criteriul biotipului constituțional intervine in selecție intr-o nouă viziune a acestuia: somatofiziologie, motric, psihic, biochimic. Numeroși indici, care vor fi descriși separat, permit definirea acestui tip constituțional și evidențierea lui cu diferite probe sau discipline sportive.
Criteriile endocrinometabolice își găsesc utilitatea atât în selecția initială, cât mai ales în cea secundara, postpubertară. Se știe ca profilul hipertiroidian este favorabil eforturilor de viteză; cel android este compatibil cu eforturile de fortă (atletică grea, aruncări, kaiac-canoe etc), cel hiperhipofizar (tip gigantoid) este ideal pentru jocuri, canotaj academic. Sa nu uitam că acest profil endocrinologic este corelat în mod constant cu creșterea organismului, iar în prognoza creșterii, necesară adesea la 12-16 ani, se folosesc indicatorii endocrini. Tipologia endocrină bazată pe criterii morfologice fiind ușor de stabilit, este foarte utilă în selecția pentru diferite ramuri de sport.
Criteriile cardiorespiratorii sunt de maximă importanța în majoritatea ramurilor sportive cu caracter predominant dinamic. Este adevărat ca sportul perfecționează funcția cardiorespiratorie (motiv pentru care unii parinți iși îndeamnă copii să facă sport), după cum nu este mai puțin adevărat ca solicitările la care este supus sportivul pot avea unele efecte nefavorabile, imediate sau la distanță în timp, asupra sistemului cardiovascular, mai ales în cazul unor greșeli metodice de antrenament sau al apariției unor afecțiuni cardiovasculare, chiar în afara antrenamentului sportiv. Malformațiile congenitale și afecțiunile congenitale cardiovasculare exclud candidatul de la selecție. La nivelul selecției secundare, în special pentru sporturile cu dominantă aerobă, putem avea unele profiluri cardiovasculare favorabile (conformația și volumul cardiac, indicatorii funcționali: consumul maxim de 02 – V02 max, puls maxim, echivalentul volumului cardiac etc.), care să motiveze selecția unor astfel de sportivi, după cum aceiași indicatori pot folosi la selecția finală pentru prognoza performanței aerobe și cardiace.
Există și unele criterii radiologice utile în selecție. De exemplu radiologia coloanei vertebrale poate să evidentieze unele anomalii vertebrale incompatibile cu practicarea unor ramuri de sport (canotaj, kaiac-canoe, gimnastică, haltere…); de asemenea, evidențierea unor anomalii, cum ar fi agenezia renala, rinichiul hipotrofic, anumite osteolize etc, impune, alături de examenul radiologic cardiorespirator, și radiografia diverselor segmente și organe, cel puțin la nivelul selecției secundare (șaua turcească, cutia craniana, coloana vertebrală, zonele de creștere ale sistemului osos).
De asemenea , în cadrul criteriilor de selecție se poate acorda atenție și ritmurilor biologice individuale ale sportivilor. În acest sens se determină atât bioritmurile fizic, emotiv și intelectual, cât și ritmurile circadiene, circamensurale si circanuale privind concentratiile hormonale, ale adenozintrifosfatului în mușchi ș.a., concluzionându-se, în contextul tuturor parametrilor analizați medico-sportivi, motrici, somatofiziologici, biochimici, atât asupra selecției sportivilor, cât și asupra utilizării unor mijloace compensatorii pentru echilibrarea unor aspecte biologice negative generate de ritmurile biologice.
Rezultă deci, că procesul de selecție dirijată are un caracter continuu, reprezentând un factor esențial al performantei, permanent corelat cu alte tipuri de criterii asamblate într-un sistem pe care teoria și practica l-a creat și îl aplica cu succes.
I.3.5. Criterii somatofiziologice în selecția sportivă
Referitor la tipul somatofuncțional și determinarea lui ereditară s-au obținut o serie de date prin variate metode genetice (metoda gemenilor, a asemănării dintre părinți și copii, a arborelui genealogic etc.). Baza fenomenelor motrice o constituie însușirile somatice, fiziologice și psihice.
Printre însușirile somatice principale se numără și acelea care caracterizează aparatul locomotor, mai puternic condiționat genetic decât țesutul adipos. Coeficiența de corelație și de eritabilitate sunt mai mari în acest caz pentru țesutul osos decât pentru cel muscular, iar coeficienții de corelatie ale acestor două țesuturi sunt mai ridicați comparativ cu acei ai țesutului adipos.
Fără indoială însușirile esențiale nu pot fi schimbate cu ajutorul exercițiilor motrice, astfel încât să se obțină transformări datorate exclusiv activității sportive de performanță.
În acest caz este necesară selecția indivizilor cu masa, înălțimea și proporțiile corpului corespunzătoare tipului constituțional ideal pentru o anumită disciplină sau probă sportivă.
Dintre multiplii parametri morfologici, înălțimea (talia), proporțiile segmentelor corporale și tipologia somatosexuală au o însemnătate prioritară în selecție. Lungimea corpului și a extremităților, greutatea corpului, lărgimea bazinului și a coapselor, circumferința taliei, a pieptului, a feselor, umerilor, precum și depozitele de grăsime din diferite părți ale corpului s-au dovedit a fi dependente ereditar. Din acest compartiment al cercetărilor, cel mai important aspect pentru selecția și orientarea sportivă a copiilor îl constituie datele cu privire la structura corpului. Aceasta (cu deosebire " masa activa a corpului " – MAC) este, după cum s-a stabilit în ultimii ani, un nou parametru al capacităților funcționale ale organismului omenesc. MAC se corelează bine cu VO2 max, cu forța musculară, rezistența și cu alte calități motrice.
Deosebirile dintre indivizi, în structura corpului, se manifestă ca urmare a interactiunii dintre activitatea fizică, hrană și, după cum au arătat cercetările, factorii genetici.
Structura corpului omenesc este unul dintre cele mai importante criterii de selecție pentru anumite probe sportive.
Înăltimea corpului sau talia este o caracteristică antropometrică dintre cele mai reprezentative. Multe studii referitoare la determinarea ei genetică au fost dedicate estimării coeficienților de corelație dintre înălțimea corpului părintilor și cea a urmașilor, dintre înălțimea descendenților de grade variate. Studiile demonstrează că acești coeficienți de corelație dintre descendenți și ascendenți sunt foarte variabili, depinzând atât de vârsta și sexul copiilor, cât și de starea materiala a populației. Coeficienții de corelație dintre inalțimea corpului la parinți și la urmași cresc odată cu vârsta, atingând valori maxime la grupele de vârstă cele mai mari. Coeficienții de corelație, care ilustreaza analogiile evidente în perechile tată-fiu, sunt mai mari decât la perechea tată-fica, iar perechea mama-fiu înregistreaza valori mai mici decât la perchile mama-fica. Prin urmare, înalțimea fiului poate fi prognozata pe baza înălțimii tatălui, iar a ficei pornind de la înâlțimea mamei. Pe de alta parte însa, trebuie avut în vedere că, în general, noua generație înregistreaza indici superiori de dezvoltare fizică comparativ cu cea a părinților.
Cunoscând inălțimea corporaiă, se poate stabili valoarea celorlalte proporții ale segmentelor corporale.
Pornind de la conceptul de mozaic al androgeniei, potrivit căreia fiecare individ este dotat cu caractere feminine și masculine "în diferite proporții s-a conturat foarte exact conceptul de constituție de sexualitate, alături de cel de constituție somatică (somatometrică).
Conform metodei Bayer-Bailey, s-au studiat 8 indicatori, în aprecierea cărora s-au luat în considerare următoarele elemente de bază: lărgimi, musculatura, stratul adipos. Cei 8 indicatori: conturul taliei văzut din spate, mărimea șoldurilor, forma feselor, forma femurului, dezvoltarea masei musculare, intervalul dintre membele inferioare, lățimea și robustețea umerilor, reprezentarea stratului adipos și habitus corporal, apreciați pe lungimea corpului nud privit din spate, au primit note de la 1 la 5 conform scării androgenității indicate de autori.
Cele 5 tipuri care subântind o scară unică și continuă pentru androgenitatea umană au, în direcția valorilor mici 1-2 grade ridicate de masculinitate, definind în cadrul sexului masculin diferite trepte de armonie între sex și sexualizare, iar în direcția numerelor mari 4-5, grade ridicate și chiar exagerate de feminizare, prezentând aceiași variabilitate a gradelor de sexualizare. Nota intermediară se atribuie cazurilor de dizarmonie, unde, în cadrul sexelor, se evidențiază un grad scăzut de sexualitate corespunzător sexului opus.
Autorii au numit aceste tipuri, în ordine crescătoare a scării: hipermasculin, masculin, hipomasculin (unidiferențiat), mixt (bisexuat), hipofeminin (unidiferențiat), feminin, hiperfeminin.
Această metodă permite prognoza în proporție de aproape 90% a ratei de masculinitate sau feminitate încă din etapa antepubertară, fiind deosebit de utilă in selecția sportivilor.
Referitor la parametrii fiziologici ai tipului somatic, pe care, din motive didactice, îi abordăm împreună cu cei morfologici, remarcăm următoarele :
Este greu de făcut o diferențiere netă între cercetările având ca obiectiv proprietățile motorii, pe de o parte, și cele care studiază factorii fiziologici-funcționali, pe de alta. Majoritatea autorilor urmăresc atât caracterele somato-funcționale, cât și diferitele acte motorii finale, investigând diversele caractere în complexitatea lor, la nivel de organe sau chiar de structura histochimică.
Din aceasta cauză vom prezenta parametrii fiziologici de selecție in corelație cu determinismul lor asupra nivelul calitaților motrice (viteză, forță, rezistență, îndemânare), în instanța motricitatea fiind concfiționata de factorul somato-fiziologic și, bineînteles, de cel psihic, ca și de tabloul biochimic.
Ca atare, criteriul motric de selecție se bazează pe cunoașterea nivelului calitaților fizice de bază al acestor vârste precoce și pe modalitatea masurării lor.
Viteza
Sub raport funcțional viteza este conditionată, de două elemente fundamentale:
activitatea sistemului nervos și, în principal, a scoarței cerebrale, unde se realizează întreaga comandă, coordonare și reglare a mișcarii; durata medie de 70-82 m/s a acestor operații poate fi redusă prin antrenament, care înlesnește formarea unor stereotipuri dinamice motrice într-un timp mai scurt, condiționate genetic sub raportul rapiditații de instalare;
metabolismul de la nivelul mușchiului care asigură energia necesară contracțiilor musculare în condiții de anaerobioză.
Energia necesară în cazul efortului de viteză în anaerobioză rezultă din descompunerea ATP în ADP și acid fosforic în mușchi, ceea ce permite realizarea cuplajului excitație-contracție. Refacerea legăturii fosfat-macroergice se asigură la început pe seama unei legături similare a fosfocreatinei, iar în continuare are loc glicoliza anaerobă, care conduce la eliberarea de energie cu transformarea acidului piruvic în acid lactic, ce se acumulează în mușchi ca urmare a datoriei mari de O2 (circulația și respirația nu pot asigura necesarul de O2 într-un timp atât de scurt impus de desfășurarea efortului) și influențează negativ capacitatea de contracție a mușchiului.
Rezultă deci că, în efortul de viteză, al doilea element esențial, după nivelul funcționalității SNC (sistemului nervos central), este capacitatea de efort anaerob.
De asemenea sub raport morfologic, s-a dovedit că fibrele musculare care asigură viteza sunt cele albe, bogate in mitocondrii și echipament enzimatic oxidoreductor. Proporțiile acestor fibre sunt genetic determinate și pot fi stabilite pe baza biopsiei musculare.
Având în vedere condiționare vitezei de către sistemul nervos și de nivelul capacității de efort anaerob, subliniem faptul că ea este una din calitățile biomotrice cu cel mai înalt nivel de determinare genetică. Coeficientul de eritabilitate se situează intre 0,90-0,95, prin urmare selecția este hotărâtoare în performanța de viteză. Perioada de vârstă de 9-14 ani, pentru mâini, și 9-12 ani pentru picioare, se caracterizează prin reducerea controlului genetic asupra dezvoltării vitezei mișcărilor. E de presupus că, la această vârstă, acțiunile pedagogice corect organizate pot contribui la perfecționarea calitaților de viteză.
Forța
Sub raportul substratului morfofiziologic, care asigură manifestarea fortei, se recunosc două sisteme principale ale organismului, la care bineînțeles, se adaugă activitatea tuturor celorlalte sisteme și aparate: sistemul nervos și sistemul muscular.
1. Sistemul nervos acționează îndeosebi pe calea etajului cortical, prin două mecanisme principale:
punerea în acțiune a unui număr cât mai mare de unități motorii;
ansamblarea unităților motorii active.
2. Sistemul muscular este al doilea element principal care condiționează forța, în funcție de gradul încărcăturii raportate la forța izometrică maximală.
Având în vedere determinarea forței de către activitatea sistemului nervos central și de calitatea fibrelor musculare, se consideră că în acest caz ponderea eredității este substanțială, coeficientul de eritabilitate fiind de peste 0,80. Menționăm că există autori care socotesc forța ca având un determinism genetic tot atât de mare ca și viteza.
Prin această prismă, criteriile fiziologice de selecție sunt în principal :
stabilirea prin dinamometrie a forței grupelor musculare funcționale ce trebuie să fie cât mai mare;
determinarea tonusului muscular cu ajutorui miotonometrului, diferențele cât mai mari între starea de contracție și cea de relaxare indicând un nivel funcțional bun;
măsurarea amplitudinii mișcărilor articulare cu goniometrul;
evidențierea capacităților de efort aerob și anaerob pe baza elementelor biochimice prezentate în funcție de nivelul încărcăturilor raportat la forța izometrică maximală evaluarea pentru forța în regim de viteză a timpului de reacție, a cronaxiei și a electromiogramei.
Valorile variază în funcție de ramura de sport și se interpretează individualizat.
Rezistența
Aceastră calitate este condiționată de trei categorii de factori:
1. Factorii anatomofuncționali ce privesc funcționalitatea tuturor organelor și îndeosebi a sistemului cardiovascular, care asigură aportul de O2, și a aparatului renal, ce conduce Ia eliminarea produșilor toxici rezultați în urma proceselor metabolice;
2. Factorii biochimici, care privesc sistemul muscular și, îndeosebi, locurile unde se petrec transformarile metabolice cu eliberare de energie;
3. Sistemul nervos și în special componentele sale simpatica și parasimpatica, ce regiează procesele metabolice, inclusiv refacerea.
Factoni anatomofuncționali sunt reprezentati de:
volumul pulmonar și suprafața alveolocapilara ( informatii corolare asupra acestor elemente ne furnizeaza explorarea antropometrică a cutiei toracice, cu determinarea diametrelor și perimetrelor sale în expirație și inspirație, precum și măsurarea capacității pulmonare vitale, totale și reziduale.);
volumul cardiac determinat radiotelemetric (are valori de 700-750 ml la adultul normal, ajungând la sportivi pânâ la 1300-1400 ml);
concentrația de hemoglobină în sânge, la adult , se situează între 14-16 g%, iar la sportivi valorile cresc până la 19-20 g%, mai ales în condițiile de antrenament la altitudine. Dupa efort, valorile scad prin hemoliză;
volumul sangvin total;
capacitatea respiratorie maximă, investigația efectuandu-se timp de 15s, iar valoarea obtinută inmultindu-se cu 4 pentru a nu produce fenomene de alcaloză (valorile normale sunt 120-150 1/min).
Determinările se fac cu ajutorul spirografului și al unor normograme care permit compararea valorii în raport cu inalțimea și greutatea subiectului. Valoarea acestei determinări este conditionată și de forța musculaturii toracelui;
volumul respirator maxim pe secunda;
VO2 maxim interpretat în funcție de greutatea corporală, sex, vârsta și cerințele impuse de ramura de sport;
debitul cardiac maxim, care ajunge la 40-45 I/min și este condiționat la rândul lui, atât de amplitudinea de contracție a fibrei cardiace, care determină, în principal, debitul sistolic, cât și frecvența cardiacă;
oxigen-pulsul maxim calculat prin raportarea VO2 maxim la frecvența cardiacă maxi-mă, el fiind considerat parametrul cel mai util al economiei cardiovasculare în efort;
echivalentul ventilator maxim care este roportul dintre ventilația maximă externă și VO2 max, acesta reprezentând indicatorul cel mai fidel al economiei respiratorii în efort (sub 20 este excelent, 25-30 bun și peste 35 slab).
Desigur că acești parametri, îndeosebi cei funcționali, nu sunt condiționați numai de sistemul cardiorespirator, ale cărui capacități le exprimă, ci și de activitatea sistemului nervos care coordonează funcționalitatea acestor aparate. În aceiași măsură intervin și aparatul digestiv, care asigură aportul principiilor nutritive necesare proceselor metabolice energogenetice, și aparatul de expulzare a materiei (îndeosebi aparatul renal), ce contribuie la eliminarea cataboliților, a căror concentrare in organism la nivelul diferitelor sectoare somatoviscerale, declanșează mecanismul de feed-back, foarte important pentru întreaga functionalitate organică și in special pentru rezistență. In acest sens, investigarea funcției renale, are o importanță deosebită în selectia sportivilor pentru probele de rezistență.
Factorii biochimici ai rezistenței.
În ultimul timp, cercetările histochimice au dovedit că elementul de bază în existența unui prag ridicat de rezistentă metrică generală, este capacitatea fibrelor musculare de a utiliza o cantitate mai mare de O2 și de a furniza energia necesară efectuării lucrului mecanic pe calea proceselor aerobe de fosforilare oxidativă. Această capacitate o au, îndeosebi, fibrele roșii, care conțin o cantitate sporită de mioglobină și de mitocondrii mari, cu capacitatea oxidativă ridicată. Cantitatea acestor fibre în mușchi este genetic determinată, de unde rezultă utilitatea biopsiei musculare în momentul selecției și orientarea corespunzătoare a viitorului sportiv. Proporția între fibrele roșii, care constituie substratul rezistenței și al fortei, fibrele albe, care condiționează viteza, orientează selecția spre ramurile de sport corespunzătoare calităților biometrice ale sportivului.
S-a dovedit, în ultimul timp, că efortul de rezistență conduce la biosinteza proteinelor mitocondriale mari și neconformarea de ribozomi citoplasmatici, respectiv RNA mitocondrial. Aceste procese au loc la nivelul unor fibre intermediare, care au o structură mixtă, între cea a fibrelor roșii și cea a fibrelor albe.
lntensitatea aceasta nu trebuie să treacă în zona energetică anaerobă, deoarece poate declanșa alte mecanisme intracelulare, ci e necesar să se situeze la zona superioară a aerobiozei, la limită cu anaerobioza, atingând acel prag aerob-anaerob numit și " zona de anduranță a efortului ". Intensitatea efortului ce va situa organismul în zona de anduranță este determinată de structura genetică a fiecărui subiect și se impune a fi individualizată. Această zonă de anduranță se caracterizează printr-o concentrație a acidului lactic în sânge de 4 mmol/litru. În cazul în care zona de anduranță se situează la nivelul a 90% din consumul maxim de oxigen, capacitatea de efort aerob este foarte bună; la valori de 80-85% situația devine defavorabilă.
In practică, întrucât dozarea acidului lactic în sânge și chiar determinarea consumului maxim de oxigen nu sunt posibile întotdeauna în mod curent, se recurge la corelațiile dintre acești parametri și valoarea. Astfel, la 140-150 bătăi / min, când se atinge 70-75% din VO2max ne aflăm în zona strict aerobă. La 155-175 pulsații/min ne aflăm la limita superioară a aeobiozei, când efortul începe să devină un excitant funcțional pentru rezistență, iar între 165-175 puls/min ne aflăm în zona de anduranță. Antrenamentul de rezistență se desfășoară în această zonă până când pulsul începe să scadă, ceea ce indică o adaptare mai bună la efort și, în același timp posibilitatea de creștere a intensității lui. Aceasta pentru a putea aplica un excitant funcțional de rezistență mai mare, care se constituie un excitant biologic generator de transformări biochimice la nivelul fibrei musculare, de natură să ridice valoarea calității de rezistentă motrică a organismului.
Incontestabil că, alături de aceste mecanisme biochimice, în obținerea unei rezistențe sporite intervin sinapsele neuromusculare, respectiv plăcile neuromotorii, care sunt puse în actiune de centrii nervoși și piramidali pe calea unităților motorii. De aici importanța deosebită a activității sistemului nervos central și, îndeosebi, a zonelor de comportament rinencefalice, unde, conform ultimelor cercetări, se găsesc centrii voliționali. Prin punerea in funcțiune a unor sisteme de receptori endocrini intracerebrali, aceștia au un rol deosebit în menținerea activităților plăcilor neuromotorii, în ciuda stării de oboseală generată de acumularea acidului lactic în mușchi.
Rezultă deci că și rezistența, deși reprezintă o calitate biomotrică perfectibilă, prin transformarea pe calea antrenamentului a fibrelor intermediare în fibre roșii, este genetic determinată atât prin existența pe plan periferic a unui procent de fibre intermediare în mușchi și prin funcționalitatea sistemului nervos central și îndeosebi a zonelor sale rinencefalice.
Coeficientul genetic pentru rezistență este de asemenea determinat de gradul de eritabilitate, destul de ridicat peste 75%, a capacității aerobe, care constituie substratul funcțional al acestei calități biomotrice.
În ce privește determinismul nervos al rezistenței, subliniem importanța echilibrului între tonusul nervos vegetativ simpatic și cel parasimpatic, fapt ce justifică introducerea in cadrul criteriilor de selecție a testelor de funcționabilitate simpatică și parasimpatică.
Pentru sporirea rezistenței, un rol important îl are de obicei creșterea tonusului parasimpatic pe calea stimulării receptorilor alfa, cu atât mai mult cu cât blocarea receptorilor beta cu ajutorul beta blocantelor constituie manevră doping.
Îndemânarea
În accepția clasică adoptată în prezent de majoritatea speciatiștilor în domeniul educației fizice și sportului de antrenori, medici, cercetători, psihologi etc, indemânarea este considerată o calitate motrică a aparatului locomotor, exprimată prin precizia mișcărilor, respectiv a contracțiilor musculare și adaptarea lor la condițille impuse de cerințele victoriei sportive, îndeosebi de realizarea unei replici motrice cât mai eficiente la acțiunile adversarului.
Această calitate, după părerea noastră este condiționată în principal de activitatea corticală, respectiv de comanda primită de mușchi pe căile motorii corticale și în secundar de musculatura insăși, aceasta fiind importantă doar în măsura în care posedă anumite proprietăți de viteză, forță și chiar rezistență pentru a răspunde prompt și corespunzător la comanda corticală primită.
Din acest considerent, nu o vom socoti o calitate biomotrică in care există un echilibru relativ de determinare a diferitelor sisteme și aparate, inclusiv a sistemului nevos, ci o vom aprecia ca pe o calitate psiho-neuromotrică, întrucât ea este predominant determinată de sistemul nervos. De aceea, ea va fi prezentată cu activitatea sistemului nervos și cu inteligența generală a subiectului cercetat.
Dintre testele care pot constitui criterii de stabilire a nivelului de funcționabilitate corticală și care, implicit, furnizează informații prețioase asupra potențialului de îndemânare, subliniem în mod deosebit :
testarea inteligenței;
testele de personalitate și temperament;
stabilirea tipului de sistem nervos prezentat odată cu criteriile de selecție somatofiziologice privind viteza.
Un element esențial în evaluarea îndemânării constituie condiționarea ei de către analizatorul vestibular respectiv, implicit în mentinerea echilibrului în condiții statice și dinamice,fapt ce justifică testarea acestui parametru fiziologic in selecție.
I.3.6 Criterii psihologice in selectia sportivă
Ca scop, selecția psihologică constituie demersul prin care se realizează cunoașterea particularităților psihologice ale copiilor și tinerilor precum și corespondența acestora cu cerințele precis delimitate ale activității sportive de performanță.
Implicarea factorilor psihologici în selecție este confirmată de faptul că modelul campionului sportiv nu poate exista înafara unei configurații a structurii personalității acestuia, precum și a factorilor psiho-sociali. (vezi graficul de mai jos )
Graficul 1: Factorii psiho-sociali implicați în selecția sportivă
Selecția psihologică urmărește să asigure corespondența dintre aptitudinile și atitudinile individului, pentru ca pe această bază să se asigure adaptarea la efort și eficienta în antrenamente și competiții.
Se consideră că existența unei consonanțe între aptitudini și atitudini constituie una din condițiile fundamentale ale sucesului sportiv. Pentru activitatea de mare perfomantă, actul selecției sportive trebuie să urmărească depistarea potențialităților de excepție a sportivilor superdotați sub raportul unor cerințe și particularități specifice fiecărei discipline sportive (după ce în prealabil s-au definitivat selecția motrică și cea biologică ).
Din acest punct de vedere trebuie subliniat faptul că, indiferent de ramura de sport practicată, unele procese sau activități psihice se impun a fi dezvoltate, inițial, cel puțin la un nivel mediu, pentru ca pe această bază, prin educare și antrenament, să apară consolidarea și perfecționarea lor. in această categorie sunt incluse unele cerințe psihologice de bază (primare), care reunesc într-un tot unitar comportamentul adecvat al unui viitor performer. Este ceea ce se cheamă "capacitate psihică de start ". (Vezi graficul 2).
Graficul 2 Caracteristici psihice " de start ".
Aceste caracteristici se antrenează pe parcursul perfecționării măiestriei sportive și al maturizării biopsiho-sociale, dar numai în directă concordanță cu suportul lor genetic. (Vezi graficul.3)
Graficul 3. Capacitatea psihică a sportivului.
Practica sportivă de mare performantă a dovedit că sportivii din punct de vedere al capacităților psihice obțiin succese intr-un ritm ascendent spre deosebire de cei care manifestă carente in pregătirea psihologică. Trebuie subliniat faptul că factorul psihologic nu poate suprijini inadvertențele motrice, antropologice sau biologice, în schimb, potențează și permite valorificarea calităților motrice în concordantă cu solicitările endo sau exoceptive.
Capacitatea psihică implică unele caracteristici cu variabile grade de determinare ereditară. Cu cât coeficientul de eritabilitate a unui caracter psihic este mai mare, cu atât trebuie pus accent sporit pe selecție. De exempiu, gradul de inteligență exprimat prin coeficientul de inteligență, aflat într-o puternică corelație cu capacitatea de a rezolva sarcini motrice, temperamentul, flexibilitatea mintală, sunt parametri psihici cu un rol important în selecție.
Ca soluții viabile și concrete, se poate recomanda următoarea strategie de abordare a actiunii de selecție :
• depistarea timpurie a sportivilor care prezintă capacitatea psihică " de start ", compatibilă cu exigențele actuale: caracteristicile acesteia sunt observabile în procesul de inițiere, iar pentru precizarea diagnosticului se pot solicita psihologi speciailști:
• paralel cu acțiunea de depistare, se recomandă orientarea copiilor și juniorilor talentați în direcția în care potențialul genetic permite acumulări de mare eficiență și productivitate: potentialități explozive – pentru sporturi de viteză, aruncări, sărituri; potențialități de andurantă – pentru sportunie ciclice, canotaj, kaiac-canoe, ciclism, alergări…; potențialităti creative – pentru jocurile sportive, lupte, judo, scrimă, gimnastică ; potențialități introvertite – pentru tir, șah…;
• un rol important în evaluarea capacității psihice trebuie să-l ocupe fondul apti-tudional, constând din caracteristici greu perfectibile, a căror expresie calitativă oferă un spațiu de sigurantă cu privire la succesul sportiv (tip de sistem nervos structurile senzorio-motorii, finețea analizatorilor );
• actiunea de selecție și orientare psihologică se desfășoară stadial, pe trepte de vârstă și de măiestrie, în corelație cu acea educație, exercitată de antrenor, familie, școală, societate, ceea ce implică un grad de responsabilitate și competență psihologică.
I.3.7 Criterii motrice în selecția sportivă
Criteriile de selecție, precizate și în Sistemul național unic de selecție, prezinta o importanță diferită de la o ramură de sport la alta. De exemplu, pentru unele ramuri, probe sau chiar ,,posturi "( în echipe ) s-a putut stabili un anumit tip somntic care favorizează marea performanță, în timp ce la altele obținerea rezultatelor nu este condiționată de existența unui anumit tip constituțional.
Dar pentru majoritatea ramurilor de sport, motricitatea – nivelul și ritmul de evoluție al acesteia devine criteriul de bază al selecției. Acesta este obiectivizat printr-un sistem de probe și norme de control imaginate tocmai pentru depistarea și promovarea talentelor sportive. Conținutul acestui sistem de probe și norme de control este diferențiat în funcție de vârstă și stagiul de pregătire al candidatului sportiv.
I.3.8. Sistemul de probe norme pentru selecție
Acest sistem reprezintă un instrument operativ de lucru care orientează selecția și pregătirea copiilor și juniorilor pentru sportul de performanță, permițand fiecărui antrenor sau profesor de educație fizică compararea rezultatelor și evoluțiilor motrice ale copiilor din grupele proprii cu niște valori standard stabilite la nivel național.
Probele și normele din acest sistem sunt corelate cu etapizarea pregătirii, existând probe distincte pentru grupele de începători, avansați și performanță, și cu celelalte acte normative ale educației fizice școlare și sportului de perlormanța și anume: sistemul unitar de verificare și apreciere a pregătirii fizice și sportive a elevilor și promovarea lor in grupele de pregatire sportivă.
Probe și norme de control pentru selecția primară (grupe de începători)
În momentul selecției primare pot fi întâlniți copii cu o experiență motrică diferita. Exista astfel riscul de a fi respinși copiii cu calități motrice deosebite, pe care nu le pot exprima însă la un nivel corespunzător, datorită unor deprinderi motrice de bază deficitare sau unei experiențe motrice insuficiente. Pentru o apreciere cât mai exactă a capacităților motrice ale fiecărui copil este bine ca, inainte de luarea deciziei în privința celor ce vor fi incluși în pregătire, copiii să urmeze un program unitar de pregatire. Includerea în grupele de începători se face pe baza rezultatelor obținute la probele de control de la sfârșitul acestei perioade.
Deasemenea, pot fi selecționați copii din grupele de pregătire sportivă din ciclui gimnazial, din cercurile sportive ale ciclului primar sau sau cei care dovedesc aptitudini reale pentru activitatea sportivă.
Aprecierea motricității tuturor acestor copii, ca expresie a gradului de dezvoltare a fiecărei calităti motrice în parte și a tuturor la un loc, se face pe baza rezultatelor obținute la probele incluse într-o baterie care are la bază testul internațional de capacitate fizică cunoscut sub denumirea de "Standard Fitness Test ", adoptat de Federatia Internațională de Educație Fizică.
Pentru o apreciere unitară a rezultatelor s-a stabilit un sistem de scalare a performanțelor pentru fiecare vârstă în parte, separat pentru băieți și fete, fiecare performanță căpătând un echivalent în puncte.
Acest sistem de scalare, denumit Hull, în care media primește 50 de puncte, prezintă următoarele avantaje
permite antrenorului sau profesorului compararea nivelului general al grupei și al fiecărui elev în parte cu nivelul standardelor naționale;
face posibilă raportarea grupei la cele avute anterior în pregătire și aprecierea potențialului de care dispune aceasta;
permite aprecierea în timp a fiecărui copil.
Pentru a fi incluși în grupele de începători, copiii trebuie să realizeze prin cumul unul din următoarele baremuri:
pentru ramurile de sport în care prima selecție se face până la 6 ani (inclusiv), copiii trebuie să realizeze minimum 280 de puncte la următoarele probe: alergare pe 20 m, săritura în lungime de pe loc, proba de indemanare (naveta pe 10 m), ridicări de trunchi din culcat în șezând timp de 30 secunde, mobilitate coxofemurală în plan anterior;
pentru ramurile de sport la care prima selecție se face la 7 ani sau după această vârstă, copiii trebuie să totalizeze minimum 440 de puncte la cele 8 probe ale testului de pregătire fizică generală, care cuprinde: alergare de viteză pe 50 m, săritura în lungime de pe loc, alergare de rezistență ( 7-11ani, băieți și fete – 600m; 12-14ani, băieți – 1000m, fetele – 800m); aruncarea mingii de oină la distanță de pe loc; menținerea poziției atârnat la bara fixă cu brațele îndoite fetele de toate vârstele și băieții până la 12ani ) sau tracțiuni în brațe la bara fixă ( băieții 12-14ani); naveta; ridicări de trunchi din culcat dorsal în șezând, timp de 30 secunde; mobilitatea coxofemurală în plan anterior.
La ramurile de sport la care realizarea performanțelor este condiționată de un nivel înalt al calităților motrice cu mare preponderență genetică ( viteza în toate formele ei de manifestare, detenta și calitățile de coordonare ), exigența trebuie să fie sporită încă de Ia prima selecție, deoarece aceste calități se dezvoltă mai puțin în procesul de antrenament. De aceea, la aceste ramuri de sport, punctajul realizat de copii la calitățile motrice cu grad mare de determina-re genetică trebuie să se apropie de 70 de puncte.
Succesul în sportul de înaltă performanță este favorizat la anumite discipline sportive de un anumit tip somatic caracteristic. Se constată însă că, în general copiii cu valori ale taliei peste media pe țară a vârstei lor, prezintă valori motrice mai scâzute. Pentru a se asigura reușita pregatirii anumitor copii cu șansa de a deveni performeri, s-a introdus, la unele ramuri de sport o bonificație pentru talie de exceptie. Se consideră copii (juniori) cu talie de excepție baieții care vor ajunde la o înalțime de peste 191cm și fetele care vor atinge înaltimea de peste 175cm.
Acești copii primesc o bonificație de 40 de puncte, câte 5 puncte de probă, astfel ca în momentul primei selecții pot totaliza 400 de puncte.
Durata pregătirii în grupele de incepători este în medie de 3 ani. Ea variaza însă de la o ramură de sport la alta, în funcție de complexitatea tehnicii și a efortului, între 2 și 4 ani.
La sfârșitul fiecărui an de pregătire se trec probe de control. Cerințele minime impuse în acest sens sunt :
realizarea a 480 de puncte la 7-12 ani pentru copiii cu talie normală și 440 de puncte pentru copiii cu talie de excepție;
realizarea normelor la probele specifice pentru fiecare ramură de sport. Aceste probe vizează nivelul însușirii procedeelor tehnice de bază ale calităților motrice specifice.
Probe și norme de control pentru selecția secundară (grupe de avansați)
Promovarea juniorilor în grupele de avansați și menținerea lor în aceste grupe de pregătire sunt condiționate de trecerea anuală a probelor de control specifice pentru fiecare ramură de sport sau grupă de probe. Aceste probe obiectivizează nivelul pregătirii fizice specifice.
Durata pregătirii în grupele de avansați este în medie de 5 ani, în funcție de natura sportului respectiv. Menținerea în pregătire este condiționată de realizarea normelor stabilite pentru fiecare vârstă și an de pregătire, în parte. Aceste probe și norme sunt corelate cu:
modul de instruire pe niveluri, ele reprezentând finalități ale acestui model;
normele și cerințele pentru participarea la competiții.
În acest mod, la un anumit nivel, se operează în cadrul unor discipline sportive cu aceleași probe de control atât pentru aprecierea pregătirii și selecționarea în grupa superioară, cât și pentru participarea în competiții.
Probe și norme de control pentru selecția finală (grupe de performanță)
Promovarea în grupele de performanță se va face pe baza rezultatelor de la probele de control specifice pentru fiecare ramură de sport, precum și a rezultatelor din competiții.
În medie pregătirea în aceste grupe durează doi ani și vizează în principal:
creșterea ponderii lucrului specific;
creșterea capacității sportivului de a evolua cu siguranță în concursuri și înbunătățirea experienței competiționale.
Aprecierea anuală a progresului inregistrat se face pe baza rezultatelor obținute la probele de control. Aceste probe și norme sunt corelate și la acest nivel cu modelul de instruire și normele de participare la competiții.
Probele reprezintă:
mijloace de pregătire cu grad mare de corelație cu performanța;
proba de concurs sau părți din ea;
procedee tehnico-tactice executate în ritmuri specifice;
elemente de dificultate crescută;
performanța pe distanțe sau durată diferite;
obținerea unei anumite categorii de clasificare sportivă.
Capitolul II
ARGUMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ A LUCRĂRII
II. 1.1. Criterii ale selecției în kaiac
Căutarea sportivilor talentați reprezintă o sarcină importantă, de rezolvarea căreia depinde succesul întregii pregătiri de mai mulți ani. În teoria și metodica antrenamentului sportiv s-a acumulat un material vast privind selecția sportivilor de perspectivă.
În kaiac-canoe, până în prezent selecția are un caracter anarhic, de fapt ea este substituită printr-o înregistrare în masă, ceea ce ulterior conduce la pierderi importante reprezentând 50-55%. Complexitatea selecției la kaiac crește datorită mai multor factori specifici: depărtarea bazelor de antrenament, lipsa unui inventar sportiv de calitate pentru copii, amenajarea slabă a sălilor auxiliare (de forță, bacul de iarnă, săli de jocuri, bazin de înot), pericolul îmbolnavirilor (răceli). Ca urmare, acestei ramuri sportive îi este greu să concureze cu alte sporturi, in ceea ce privește selecția începătorilor.
Toate cele de mai sus reprezintă o bază complementară pentru ca problemele selecției și pregătirii inițiale la kaiac să devină obiectul unei atenții crescute din partea specialiștilor.
Scopul prezentei lucrări constă în stabilirea modelului și indicilor de selecție și, de asemenea, stabilirea calităților sportivilor cei mai talentați motric și de perspectivă.
Ce este selecția?
Selecția este un proces organizat și repetat de depistare timpurie a disponibilităților înnăscute a copilului, juniorului, cu ajutorul unui sistem complex de criterii (medicale, biologice, psiho-sociologice și motrice) pentru practicarea și specializarea lui ulterioară într-o disciplină sau probă sportivă.
Criteriile după care trebuie făcută selecția copiiior și juniorilor în kaiac, după părerea mea, trebuie împărțite în două părți distincte, astfel:
1. Selectia tehnică, care depinde direct de talentul, pregătirea, flerul și tenacitatea antrenorului de kaiac.
2. Selectia medicală, care depinde de modul în care antrenorul conlucrează cu medicul sportiv și cu centrul de medicină sportivă.
II.1.2. Selecția tehnică
Selectia tehnică la rândul ei cuprinde:
Descoperirea subiecților (la școală, pe stradă, pe ternurile de sport, la competițiile locale dintre școli, prin prietenii lor care practică deja kaiacul etc);
Vizualizarea lor in efort asistarea la orele de educație fizică în școli sau în timpul jocului liber);
Confruntarea cu părinții prezintă o deosebită importanță modul cum pot influența părinții, familia în general, asupra alegerii de către acești copii a ramurii kaiacului;
Urmărirea "caracteristicilor genetice" observând părintii obținând informații de la aceștia despre alți membrii ai familiei;
Trecerea unor probe de control inițiale, care pot fi:
– nespecifice, de testare a: forței (împins culcat cu halt)
rezistență (alergare)
viteza (de rotație a brațelor)
îndemânarea (prin jocuri)
– specifice: înot (cel puțin 100m)
echilibru (bârnă)
trenajor
II.1.3. Selecția medicală
Selecția medicală cuprinde:
examene pulmonare: – spirometria;
micro radiografia pulmonară;
examene biochimice :
determinarea VO2 ;
analiza sângelui;
anliza urinei;
examene fiziologice:
electrocardiograma;
frecvența cardiacă;
tensiunea arterială;
examene morfologice:
– bio-tipologia endocrină – hipofizar;
– tiroidian; supra-renalian
– folicular;
– măsurători antropometrice specifice.
II.2. Tipul constituțional în selecție
Una dintre cele mai arzătoare probleme pe care și le pun antrenorii atunci cănd trec la selectarea noilor sportivi este dacă vor da randamentul scontat aceștia sau nu.
De altfel aceste selecții erau făcute uneori pe baza trecerii unor norme fixate de fiecare antrenor sau de cele mai multe ori la ochi, totul era ca cei selectionați să arate cât mai bine dezvoltați din punct de vedere fizic.
Normele de forță la care erau supuși cei selecționați nu dezvăluiau toate calitațile necesare unor kaiacisti și nu rare au fost cazurile când cei selecționați pe baza acestui procedeu nu făceau fată pe apă, sau ce era mai curios unii inapți, după verdictui acestei selectii s-au dovedit a fi dotați cu cele mai bune calități în kaiac .
Care era cauza acestor neconcordanțe și cu ce greșea acest sistem de selecție ?
Răspunsul la această întrebare l-a dat Dr. Octavian Popescu ,fostul medic al lotului național de kaiac-canoe dintre anii 60-85 .
Acest medic, îndrăgostit de meseria sa, a fost primul care, frământat de aceste probleme, a căutat să le pătrundă taina, studiindu-le ani de-a rândul, măsurând sute din cei mai buni kaiaciști si canoiști ai lumii. Generalizând datele acestor măsuratori, făcând grafice peste grafice, Dr. Popescu a pus bazele Antropometriei specifice la kaiaciști și canoiști.
Aceasta lucrare cuprinde metoda cea mai reală și mai precisă de selecție a sportivilor pe baza măsuratorilor antropometrice, care la o anumită interpretare îți dau precis, chiar și nivelul performanței ce poate fi obținută de către cel selecționat.
Pe baza graficelor Indicilor Segmentari de Aptitudine se poate face selecția și pentru formarea echipajelor celor mai omogene in ceea ce privește lucrul în apa. De asemenea pe baza cunoașterii celei mai dezvoltate calitați fizice și a dominanței segmentare se poate îndruma sportivul spre adoptarea celui mai potrivit stil de padelat ,stil care-1 va duce la obținerea unui randament maxim în apa deci la un randament maxim și in sport.
Doctorul Octavian Popescu a studiat chiar și cele câteva tipuri morfologice, bune pentru practicarea kaicului și canoei. lată o scurtă trecere in revistă a acestor tipuri morfologice făcută de Dr. Popescu.
II.2.1. Diferentierea tipurilor de Kaiaciști
Se face in general în functie de caracteristicile principale ale fizicului, care condiționează performanța în padelat: – inaltimea trunchiului, lungimea bratelor si latimea umerilor
1. – Chiar de la inceput vom găsi trei tipuri cu preponderență segmentară:
Tipul înalt in trunchi
Tipul lung in brațe
Tipul lat in umeri
2. Înafara acestor trei tipuri cu dominante segmentare mai putem întâlni kaiaciști armonic proportionați:
Armonic superior dezvoltat
Armonic mediu dezvoltat
Armonic slab dezvoltat
3. Înafara celor șase tipuri remarcate până acum mai deosebim încă trei tipuri somatice cu preponderente segmentare asociate :
Tipul de kaiacist longiliniu
Tipui de kaiacist latiliniu
Tipul de kaiacist breviliniu .
Tipul longiliniu este rezultat din asocierea calitatilor de:- trunchi înalt, de brațe lungi și caracterizat printr-o mare întindere a brațelor în sus
Tipul latiliniu este rezultat din asocierea calitatilor de: – spate lat și brațe lungi și este caracterizat printr-o anvergură mare a bratelor.
Tipul breviliniu (kaiacist scurt ) este caracterizat prin ;- trunchi și brațe scurte.
Înafara tipurilor descrise anterior mai găsim încă un tip morfologic de mare randament și anume kaiacistul cu diferentă brațe-trunchi mare (din stând cu brațele lasate liber în jos pe lânga corp se masoară diferenta dintre lungimea bratelor si lungimea trunchiului ,de la umar pâna la relieful fesier, masuratoarea se face mult mai usor din pozitia asezat pe o banca și masurând depasirea bratelor de la nivelul bancii pâna la vârful degetelor întinse în jos).
Toate aceste caracteristici segmentare native ale celor selectionati impun atitudini diferite antrenorului care-i pregateste, în special în ceea ce priveste formarea tehnicii personale a fiecăruia dintre ei.
În această alegere a tehnicii, antrenorul trebuie să tină cont de întregul context de calitații fizice a sportivului dar în special de condiționările lor de randament , căci fiecare tip somatic caracteristic își are condiția lui caracteristică de randament.
Astfel între altele:
Longilinul are randamentul conditionat de raportul brațe-trunchi ceea ce înseamna că subiectul cu brațele și trunchiul lung poate fi bun în masura în care valoarea bratelor lui va depăși valoarea trunchiului, caz în care raportul motor brațe-trunchi este mare.
Latiliniul are randamentul condiționat de gradul de răsucire a trunchiului sau, ceea ce înseamna că subiectul cu umeri lați și cu anvergura mare poate fi în masura în care își va putea pune în valoare mărimea acestor lațimi printr-o bună mobilitate rotatorie a coloanei sale vertebrale.
Breviliniul are randamentul condiționat de stroc (nr.de lovituri pe minut pe care le efectuează sportivul în timpul deplasării pe apa cu padela.
Caracteristicile biomecanice de padelare naturala sunt cu totul diferite la aceste tipuri reprezentative specifice de kaiaciști, făcând ca ele sa aibă o semnificație diferită atât din punct de vedere al posibilitatilor de rezolvare a loviturii cât și din punct de vedere al randamentului in apa.
Astfel:
tipul înalt în trunchi cu brațele mai scurte este obligat să tragă cu trunchiul aplecat in fata sau în spate
tipul lung în brațe cu trunchiul proportional mai scurt atunci când este dublat de o buna muscularizare a trenului superior beneficiază de posibilitatea unei lovituri lungi cu trunchiul vertical, adică în poziția cu cea mai eficace răsucire si cu adâncime buna pentru o lovitura eficientă, ceea ce poate da bărcii o bună alunecare prin descărcarea de greutate pe care o poate provoca.
tipul longilin și cu brațe și cu trunchi lung este tipul de mare amplitudine si de mare randament care beneficiază atât de avantajele kaiacistului cu brațe lungi cât și de avantajele kaiacistului cu trunchi lung. El se adapteaza în mod corespunzator tehnicii în linie, tehnica de mare eficacitate în care trasul palelor prin apa urmareste foarte îndeaproape firul central de înaintare (axul barcii).
tipul lat în umeri beneficiază de mari avantaje daca își adaptează o tehnica de rasucire mare .
tipul latiliniu beneficiind de o mare anvergură se adaptează în mod avantajos la tehnica cu lovitură laterală în special atunci când posedă și o depașire brațe – trunchi buna.
tipul armonic superior dezvoltat este tipul rar "de elita", care poseda calitati fizice de baza (forta, viteza si îndemânare) în concordantă prezentind perspectiva unei performanțe de valoare fiind singurul tip de kaiacist care își poate însuși fara modificări tehnica universală "de bază".
tipul brevilin este tipul negativ din punct de vedere al dimensiunilor segmentare este tipul de randament slab care poate compensa numai printr-o mare frecventă și printr-o risipa mare de energie datorate lipsei de amplitudine a mișcărilor lui.
II.3. Etapele selecției în Kaiac-canoe
II.3.1. Probleme ale selecției în kaiac
Minuțioasele analize efectuate de-a lungul timpului asupra medaliaților de la J.O. și C.M. au dus la stabilirea modelului timpului morfo-funcțional al sportivului de performanță din kaiac-canoe.
Vârsta medie pentru performanță este 22 – 26 ani. Vârsta medie optimă pentru marea performanță este 22 – 24 ani. Timpul somatic al performerului mondial este de talie înaltă, peste 1,80 m la kaiac masculin și 1,65 m la kaiac feminin. Anvergura care joacă un rol deosebit la kaiac trebuie să fie cu 6 – 10 cm mai mare decât talia. Bustul trebuie să depășească 7–8 cm cu lungimea picioarelor. Forța scapulară trebuie să fie 60% din greutate la barbați și 40% la femei, iar cea lombară de 180% respectiv 160%.
Puterea maximă aerobă, exprimată prin consumul maxim de oxigen trebuie să atingă valori absolute în jur de 6.000 ml, respectiv 74 ml pe kg de corp, la kaiac masculin și 56 ml pe kg de corp la kaiac feminin.
Din punct de vedere psihologic modelul performerului mondial trebuie să obțină indici superiori la testele de motricitate ritmică și viteza de repetiție, coordonare vizual-motrică, aprecierea distanțelor și precizia mișcărilor, rezistență la oboseala psihică, spirit de observație și capacitate de conducere a atenției, personalitate și perseverență.
În kaiac-canoe, veriga cea mai importantă a procesului de pregătire sportivă este SELECȚIA. Aceasta reprezintă temelia întregului esofodaj pe care se clădește structura viitorului sportiv de performanță.
Parametrii selecției sunt următorii:
• vârsta 12 ani;
• indicatori somatici și funcționali;
• funcționalitatea bio-funcțională;
• starea de sănătate;
• disponibilitatea pentru performanță.
Selecția se va efectua în trei etape cu caracteristici diferite:
II.3.2. Selecția inițială
Are drept scop formarea grupelor de începători. Având în vedere unele tendințe de evoluție, în ramură se impune coborârea vârstei de selecție chiar la 12 ani. Această selecție se desfășoară în două faze:
faza I – testarea calităților morfo-funcționale și prognoza asupra acestora. Se va ține seama de modelul optim pentru kaiac, interpretările făcându-se ținând seama de evoluția principalilor indicatori conform prognozei de creștere prezentată de Institutul de Igienă. În această fază colaborarea cu cabinetul medical este obligatorie.
faza II – determină nivelul de dezvoltare al calităților motrice ce se va face prin probele « Sistemul de selecție din activitatea sportivă de performanță ».
II.3.3. Selecția intermediară
Se efectuează la doi ani de la selecția inițială la vârsta de 14 – 15 ani și are drept scop completarea grupelor de avansați. Se desfășoară de asemenea în doua faze:
faza I – testarea nivelului de dezvoltare a calităților morfo-funcționale prin raportarea la modelul performerului ;
faza II – determinarea nivelului de dezvoltare al calităților motrice nespecifice și specifice.
II.3.4. Selecția finală
Se efectuează la doi ani de la selecția intermediară având drept scop completarea grupelor de performanță cu cele mai valoroase elemente din grupele de avansați. Selecția se efectuează prin compararea cu modelul de concurs și prognozarea evoluției viitoare.
II.4. Modelarea ca metodă de cunoaștere a sistemelor
În termenii definiției generale a sistemelor, fiind dată structura unui sistem, caracterizarea concretă a acestuia implică cunoașterea mecanismului cauzal u -> y , adică stabilirea corespondenței biunivoce între spațial intrărilor și spațial ieșirilor. Identificarea mulțimii tuturor perechilor (U,y) constituie analiza sistemului, adică determinarea comportamentului (ieșirii) la un anumit stimul (intrare) (V. Ghenadi, 1994 – Model si modelare in performanta – Pag. 83).
Analiza sistemului este posibilă fie pe cale experimentală, fie pe cale teoretică. În primul caz, experimentul poate fi total, parțial sau indirect. Condiția necesară, dar nu și suficientă, a experimentului total este accesibilitatea sistemului. Dacă este fizic posibil să se acționeze asupra tuturor intrărilor sistemului și să se observe toate ieșirile, atunci experimentul total este posibil.
Există însă situații în care natura sistemului nu permite nici măcar un experiment parțial sau indirect. Singura posibilitate care rămâne deschisă este aceea de a studia comportarea sistemului descriindu-l cu ajutorul unor ecuații care să reproducă relațiile între intrările, stările și ieșirile sale. Evident, acest lucru este posibil dacă se cunoaște structura sistemului.
Studiul unui sistem prin intermediul modelului său fizic (macheta sistemului) sau abstract (matematic) se subordonează unor obiective care determină din ce punct de vedere este necesar ca modelul să fie echivalent cu sistemul.
Aceste obiective constituie și un mod de clasificare a modelelor:
• dacă se urmărește studiul comportării sistemului, modelul asociat trebuie să fie echivalent cu sistemul, sub raportul evoluției în timp. Toate modelele dinamice sunt modele ale comportamentului unui sistem;
• dacă este necesară identificarea structurii unui sistem, modelul trebuie să reflecte mulțimea elementelor sistemului și mulțimea legăturilor dintre elemente;
• o altă categorie de modele sunt echivalente cu sistemul în privința succesiunii de stări prin care trece sistemul.
Tendința omului de a modela activitatea este veche. Probabil ca simplitatea unor modele logice a permis de timpuriu construirea unor mașini logice.
Modelarea este o metodă de a obține cunoștințe folosind conceptul de model precum și eforturile de aplicare în practică a lor.
În domeniul educației fizice și sportului modelarea este înțeleasă atât ca metodă cât și ca principiu, fapt ce dovedește aplicativitatea foarte extinsă pe care o are, dar și unele imperfecțiuni de ordin teoretic – metodologic care au stat la baza interpretărilor. În etapa actuală modelarea este tratată cibernetic, ceea ce elimină din start balastul.
În acest sens modelarea se constituie ca metodă specifică, cu reguli și etape de aplicare, precis delimitate, făcând-o aplicabilă în toate domeniile de activitate ce au ca obiect de studiu sistemul dinamic complex.
Modelarea presupune în primul rând elaborarea unui model. În logica matematică modelul presupune interpretarea corectă a unui sistem formal sau adăugarea unor noi axiome la un sistem de axiome dat.
În alte științe, modelul ar însemna suspendarea unor restricții, lărgirea câmpului de posibilități, o generalizare și abstractizare – sau cel puțin o tipizare – a unor cazuri particulare.
Sub această ultimă formă apare și conceptul de model în cibernetică. Modelul este conceput, în acest caz, ca o oglindire a unor date și relații dintr-un domeniu anumit cu ajutorul unei structuri materiale (efective sau ipotetice) mai simple, mai ușor sesizabile.
Metoda modelării cibernetice se leagă strâns de metoda analogiei, acestea presupunând stabilirea clară a unor relații de analogie pe baza legităților sistemelor.
Aceasta din urmă a dat modelării o funcție metodologică prin următoarele puncte de sprijin:
a) creșterea frecvenței folosirii metodei modelării în raport cu frecvența folosirii metodelor clasice;
b) subordonarea unor metode clasice față de funcția cognitivă a modelului;
c) trecerea de la descoperirea experimentală a particularului, la construirea modelelor privind generalul;
d) trecerea de la studiul totalităților complexe pe aspecte (prin observare și experiment) la studiul global pe model.
În acest fel metoda modelării reprezintă o unitate între cunoaștere și acțiune și între teorie și practică.
De aici o primă concluzie: modelul trebuie conceput întotdeauna ca realizabil practic, el situându-se în teorie pe o latură abstractă numai în forme neesențiale.
De asemenea modelul încorporează rezultatele mijloacelor cunoașterii și a tehnicii respective fiind o sinteză a scopului disponibil de informații.
Modelul cibernetic poate fi construit în orice moment în anumite condiții, chiar dacă la un moment dat nu dispune de toate mijloacele necesare construcției lui.
Modelarea se aplică ori de cate ori avem ca obiect de studiu un sistem complex (original) și care nu poate fi abordat prin metodele clasice. În această situație se elaborează modele (sisteme simplificate) care posedă trăsăturile esențiale ale originalului.
Aceasta presupune cel puțin două ansambluri de operații:
Ansamblul transformărilor (operațiilor) ideale ale sistemului original într-o imagine simplificată numită „model”.
Ansamblul procedeelor de utilizare a modelului ca instrument pentru cercetarea originalului.
Cu alte cuvinte modelarea presupune un sistem de operații cu ajutorul cărora obținem o cantitate de informații cu privire la obiectul acțiunii, necesară rezolvării unei situații problematice.
Operațiile se desfășoară pe baza unei scheme sau program a cărui rigurozitate și eficiență sunt determinate de utilizarea sau nu a computerelor.
Secvențele (etapele) necesar a fi folosite în explicarea metodei modelării ar putea fi:
• delimitarea sau cunoașterea limitelor cantitative și calitative ale sistemului original (obiectul modelării);
• obținerea unor date generale esențiale și neesențiale despre sistemul original;
• formularea unor ipoteze în legătură cu proprietățile originalului, modul de organizare și funcționare, a comportamentului acestuia;
• construirea modelului cu ajutorul trăsăturilor esențiale (fundamentale) concret sau formal;
• experimentarea modelului: verificarea funcționalității acestuia și a datelor vehiculate;
• dacă este cazul, optimizarea modelului, pentru adecvarea deplină a acestuia la sarcinile cercetării;
• extrapolarea concluziilor desprinse din studierea și aplicarea modelului, la sistemul original care nu a putut fi abordat în studiu decât cu ajutorul modelului.
În antrenamentul sportiv, esența modelării constă în tripleta: model-algoritm-programare in sporturile nautice, formulată de V.Plahtienko – 1987, evidențiindu-se astfel și etapele succesive necesare aplicării metodei.
În această situație se elaborează în primul rând, modelul concursului următor de mare amploare la care se raportează echipa sau sportivul, (J.O., C.M., C.E.) care constituie obiectul modelării sau sistemul dinamic complex.
Concursurile trecute sunt studiate pentru a desprinde informații utile în procesul viitor de elaborare a strategiei modelării.
De aici se desprinde faptul că modelele au un pronunțat caracter prospectiv.
Metoda modelării are valoare euristică și practică. Cu ajutorul ei se sugerează, se confirmă sau se infirmă ipoteze; ea stimulează cercetarea experimentală și teoretică , conduce la cunoașterea unor caracteristici ale originalului, la caracterizarea esențelor acestuia.
Intervenind acolo unde observația și experimentul sunt neoperante, modelarea completează sistemul mijloacelor de investigație. Ea nu trebuie să constituie scop în sine și nici nu trebuie să conducă la abandonarea cercetărilor directe.
Datele obținute de modelare vor determina o stimulare a cercetării originalului pe căile sugerate de modelul construit.
Modelarea este legată organic de structurile și metodele ciberneticii și a teoriei generale a sistemelor, situație în care modelarea operează cu toate cunoștințele și axiomele acesteia. Ex. Paul Constantinescu în Sisteme ierarhizate la pag.61 : „Pentru modelarea sistemelor ierarhizate, structura este necesară și suficientă”.
Rezultă de aici importanța deosebită a conceptelor de sistem și de structură pentru modelare în general.
De altfel în lucrarea respectivă sunt prezentate și alte concepte asociate sistemului, inclusiv axiomele necesare modelării, operații care pot asigura un volum mare de informații atât de necesare.
Modelele pot fi găsite în mai multe domenii de observare umană, ca fizica, biologia, astronomia, tehnica, economia, sociologia și psihologia.
După M. Golu (1975) pentru a fi eficient un model trebuie să satisfacă anumite cerințe, dintre care evidențiem:
Să fie simplu ( dar nu simplist) în sensul de a fi accesibil observației și investigației directe;
Să fie izomorf, adică să oglindească cu fidelitate originalul;
Să fie relevant, adică, să evidențieze pe primul plan acele caracteristici ale originalului care constituie obiectul cercetării;
Să aibă caracter generalizant, adică să reprezinte un „original categorial” (nu individual), o clasă de obiecte sau fenomene care îi permite ca valoarea lui explicativă să devină maximă.
Modelele trebuie să fie de esență informațională, integrate și finaliste, permițând desprinderea și formularea dependentelor logice dintre trecutul, prezentul și viitorul sistemului original.
O formă cu valențe cognitive deosebite a modelării cibernetice o constituie simularea pe computer, pe baza unor programe elaborate inductiv sau deductiv. Acest procedeu are marile avantaje care permit „descompunerea” unor comportamente foarte complexe, cum este de pildă cel uman (în diferite situații, inclusiv cele de antrenament sau de competiție) în unități logice mai mici, favorizând evidențierea unor dependențe logice dintre diferite variabile aleatoare.
Ordinatorul a permis trecerea la simularea pe scară largă a diferitelor laturi ale comportamentului uman, inclusiv a gândirii creatoare.
În domeniul antrenamentului sportiv folosirea modelului pe computer prin simulare, reprezintă unul din cei mai importanți factori de progres, care alături de calitatea „materialului” uman cu care se lucrează reprezintă plusul metodologic care asigură realizarea unor performanțe umane foarte înalte.
II.4.1. Tipuri de modele
În procesul de învățământ sunt implicate diferite forme de modelare ce operează la diferite nivele de abstractizare și cărora le corespund tipuri diferite de modele:
– Modelarea similară, fundamentată pe așa numita teorie a similitudinii, își găsește corespondență pe construcția artificială a unor obiecte izomorfe de tipul „modelelor materiale”. Acestea cunosc și ele diferite tipuri, atingând grade diferite de simplificare și schematizare.
,,Astfel unele pot fi „modele similare”, reproducând cu fidelitate sistemul original, forma exterioară și structura internă a acestuia, dar executate la scară miniaturizată sau micșorată. În aceeași categorie se pot include și diferite tipuri de mulaje denumite obișnuit modele intuitive. Deosebit de instructive devin însă modelele secționate (fie ele machete, mulaje)’’ (Cerghit. I.- Metode de invatamant, pag. 66, 1980).
– Modele abstracte, ideale, mentale, folosite la modelarea prin analogie. Aceste modele sunt create pe baza însușirii a două obiecte (fenomene) care creează probabilitatea asemănării celor două obiecte (fenomene) și în privința altor însușiri.
Dacă există caracteristicile a,b,c, în model și în original, și dacă modelul are și alte caracteristici d,e,f, există probabilitatea ca și în original să se identifice aceste caracteristici. Între acestea un loc aparte îl ocupă modelele grafice figurale sau configurale.
– Modelul matematic (simbolic) este o abstracție care pune în evidență fenomenul sau procesul sub o formă pură : exprimă un raport, o legitate, printr-o simplă formulă. Exprimă o reacție printr-o simplă ecuație cu posibilitate de aplicare la fenomene calitativ diferite.
În felul acesta matematica reprezintă cel mai răspândit limbaj pe care omul și l-a creat, oferindu-ne formulele și modelele cu ajutorul cărora înțelegem regularitățile din natură.
În general modelele matematice se caracterizează printr-un mare grad de generalizare, în sensul că ele descriu fenomene analoge indiferent de forma de mișcare a materiei.
– Modelele ideale se pot înfățișa și sub forma unui concept, a unei idei sau teorii, ori a unui sistem de concepte sau descripții logice, ceea ce constituie tipul de modele logice propoziționale.
În „știința antrenamentului sportiv” întâlnim tot mai des expresii ca : pentru perfecționarea sistemului de pregătire a sportivilor de performanță trebuie să elaborăm „modelul campionului”, sau „modelul de concurs”, sau „modelul pregătirii tehnico-tactice”.
Acestea evidențiază paleta foarte largă de aplicare a modelării, începând de la etapa proiectivă, la concepție, a antrenamentului, unde metoda este fundamentală, mergând apoi în etapele ulterioare de aplicare practică sau experimentarea modelului.
În antrenamentul sportiv, modelele au un caracter pronunțat prospectiv, chiar de ipoteză, având în vedere proiectarea lor în viitor.
Realizarea acestei ipoteze concrete, modelul fiind conceput ca un sistem de parametrii dinamici, presupune o strategie organizatorică și materială în măsură să creeze condițiile de funcționare ale modelului.
În acest context, în antrenamentul sportiv se poate opera cu mai multe categorii de modele:
• Modele elaborate la nivel mondial, de dezvoltare în principal a
sportului olimpic ce presupune analiza factorilor : sociali, economici, politici, ideologici și religioși.
• Modele la nivel național ce analizează și cuprind resursele
materiale, financiare, cadrele, selecția.
• Modele de antrenament (cadre generale și pe ramuri de sport).
• Modele privind ridicarea măiestriei fiecărui sportiv de înaltă
performanță (conținut și organizarea activității).
După natura lor, modelele sunt catalogate de cibernetică în două mari categorii, la care se raportează și modelele din antrenamentul sportiv :
• modele ideale sau abstracte;
• modele concrete sau materiale.
În domeniul sportiv se poate discuta și de alte tipuri de modele cum sunt:
– modele finale cu care se încheie perioade mai lungi de antrenament, ca de pildă cele elaborate pentru pregătirea între două olimpiade, modelându-se participarea la viitoarele jocuri. Acest tip de modele se concretizează de regulă în programe ce conțin strategii de aplicare a lor pe componente de antrenament. În practică aceste modele globale se numesc de pregătire și concurs.
– modele intermediare, elaborate ca trepte succesive cu caracteristici valorice progresive care asigură controlul periodic, ciclic, în îndeplinirea parametrilor modelelor finale. Există o strânsă legătură între procesul de planificare și cel de modelare;
– modelele operative sau operaționale sunt constituite din scheme sau sisteme de exerciții al căror efect este esențial în dezvoltarea capacității de performanță. Procedura cel mai des folosită în elaborarea acestor modele este cea statistico-matematică prin calcularea coeficientului de corelație dintre performanța generală și performanța obținută la efectuarea exercițiului.
În jocurile sportive și sporturile tehnice elaborarea modelelor de acționare este mai dificilă. Este necesar controlul permanent pentru revizuirea valorilor parametrilor sistemelor de exerciții pentru a verifica gradul de corelație și a se lua măsurile necesare pentru optimizarea modelului;
– modele de selecție, se construiesc în general în două variante:
a). modele pentru selecția copiilor cu aptitudini deosebite pentru
practicarea unor ramuri de sport, ale căror componente sunt de natură morfologică, funcțională, motrică și psihică;
b). modele de selecție a sportivilor consacrați, de perspectivă, ale căror componente constituie criterii și în același timp puncte de sprijin pentru selecția și realizarea unor performanțe propuse;
– modele de concurs, sunt elaborate după caracteristicile concursurilor importante la care urmează a se participa și cuprind pe lângă competițiile viitoare și obiectivele sau rezultatele preconizate a se realiza, ca și comportamentul sau conduita tehnico-tactică și fizică ce se impune.
În jocurile sportive „modelul de joc” reprezintă esența „modelului de pregătire” alături de alte componente obiectivabile și modelatoare.
În atletism și alte sporturi măsurabile concret, modelul de pregătire și concurs pleacă de la prognoza performanțelor modelului final, ex. pentru J.O. din 1996, la care se adaugă și alte componente obiectivabile și modelatoare (criterii de selecție, cerințe fizice, psihice).
După necesitățile și particularitățile colectivului, a echipei, a jucătorilor, a colectivului tehnic și mai ales a obiectivelor finale și condițiilor materiale, modelele de pregătire și de concurs pot încorpora și alte componente.
În general modelul de pregătire și de concurs trebuie să cuprindă problemele esențiale care pot influența într-un fel sau altul pregătirea și rezultatul final sau realizarea performanței.
Fiecare componentă a modelului de pregătire trebuie prezentată obiectivat, concret, sub forma de valori absolute sau procentuale care să permită în continuare modelarea și controlul algoritmic.
Fiecare componentă a modelului de pregătire și concurs poate deveni – model de sine stătător luat ca atare în sistemul de pregătire și de concurs al echipei și jucătorilor.
Pentru ca un model să fie corect construit și aplicat, trebuie să îndeplinească anumite condiții:
• domeniul căruia îi aparține modelul să fie mai bine cunoscut decât domeniul originalului;
• modelul este o extrapolare a originalului, necuprinzând toate dimensiunile acestuia;
• analogia între model și original să fie calificată : performanțe, structură, funcții, din care sunt formate cele două sisteme; modelul trebuie să prezinte evidențierea unor dimensiuni referitoare la original și care nu sunt prezentate explicit în datele inițiale.
Privind un anumit obiect sau un anumit fenomen ca pe un „SISTEM” noi putem alcătui de asemenea un model pentru a cunoaște mai bine obiectul sau fenomenul, deci implicit sistemul respectiv.
Modelul reflectă o anumită concepție asupra sistemului studiat. Scopul elaborării lui este de a releva ce se petrece în cadrul unui sistem. În foarte multe cazuri modelul este matematic și constă din indicatori sau din ecuații care descriu comportarea sistemului sau structurii interne a sistemului.
Modelul nu va putea să se comporte identic cu sistemul în toate cazurile, adică în tot domeniul de variație a valorilor parametrilor acestuia.
S-ar putea cere ca în model să fie prinse toate situațiile posibile ce pot apărea. Dar acest lucru este foarte dificil. Pentru obținerea rezultatelor este necesar un volum mare de calcul chiar și atunci când calculele sunt făcute pe ordinatorul electronic, pentru că volumul informațiilor crește exponențial cu dimensiunea sistemului.
Pentru ieșirea din impas se poate:
– perfecționa modelul;
– simplifica modelul.
Se constată astfel că alcătuirea unui model este o adevărată artă, o echilibrare a unor contrarii pentru a exprima cât mai ușor și cât mai fidel sistemul ce-l reprezintă.
Orice model poate fi îmbunătățit. Pentru același obiect sau fenomen pot fi alcătuite mai multe modele.
Nu se poate spune că un model este mai bun decât altul și de ce. Bineînțeles dacă au fost determinate sau reprezentate corect.
II.4.2. Caracteristici ale modelării în sporturile individuale
Astfel în ceea ce privește sporturile individuale modelarea se va face în jurul campionului, probei respective. Desigur că sistemul original prezintă o multitudine de caracteristici pe care ar fi ideal să le cunoaștem, însă, de cele mai multe ori, acest lucru este imposibil. Mai mult decât atât, așa cum am mai arătat, nu toate componentele structurii determină funcționarea sistemului. Spre exemplu, pentru caracterizarea campionului european la kaiac sprint juniori (1000 m ) vor conta unele caracteristici, despre care vom vorbi în cele ce urmează dar este foarte posibil ca culoarea echipamentului,chiar si ambarcatiunea cu care a tras in aceea competitie etc, să nu constituie părți determinante în obținerea performanței la acele europene .
Dimpotrivă însă unele caracteristici ale sale sunt determinante. Cantitatea acestora poate fi mai mare sau mai mică în funcție de gradul de pretenție al celui ce realizează modelarea cât și de nivelul de performanță care este vizat.
Modelul campionului (modelul original) reprezintă o cantitate de informații referitoare la structura campionului, suficientă pentru determinarea esenței obținerii performanței iar aceste informații pot crea premisele pentru crearea mai multor modele asociate sistemului original:
– Modelul morfologic;
– Modelul fiziologic;
– Modelul psihologic;
– Modelul sociologic;
– Modelul performanțial (intrinsec și extrinsec).
Cel intrinsec cuprinde: valoarea aptitudinilor psihomotrice și cantitatea de priceperi motrice pe care trebuie să le posede sportivul în timp ce modelul extrinsec se referă la performanța concretă, obiectivabilă, obținută. Aceste modele luate împreună determină modelul final.
Modele enunțate constituie numai o enumerare a principalelor modele ce pot fi create și nu totalitatea lor. Modelul așa cum este arătat mai sus, nu există practic în realitate, modelul devine obiectiv numai atunci când este explicat în mod concret sistemul original. Putem vorbi teoretic despre modelul campionului la proba de 100 m dar practic putem vorbi numai despre modelul reprezentat de Usain BOLT, deținător al recordului mondial.
Modelul este acea reprezentare rațională sau sistem realizat material, care reflectând sau imitând obiectul investigat, este capabil să înlocuiască astfel încât cercetarea lui să furnizeze noi informații despre acel obiect. Modelul imită la un grad mai redus de complexitate un fenomen natural și este necesar să se bazeze doar pe reprezentarea unor cauze esențiale și importante din punct de vedere al celui care îl creează.
Orice model creat nu poate fi considerat ca ceva ideal, neschimbat. El este un sistem deschis putând fi perfecționat și schimbat în funcție de îmbunătățirea cunoștințelor despre fenomenul cercetat.
Modelarea capacității fizice este o problemă specifică activității sportive și care poate fi rezolvată cu mijloacele cu care aceasta operează.
În modelarea pregătirii fizice, cauzele care influențează în mod esențial nivelul de pregătire fizică sunt considerate mijloace de antrenament. De mare importanță este capacitatea antrenorului de a selecționa din multitudinea mijloacelor care influențează evoluția unui fenomen, pe cele mai semnificative, care pot fi exprimate cantitativ și pornind de la datele statistice disponibile să obținem o exprimare cantitativă a fenomenului studiat.
În evoluția antrenamentului sportiv discernem la ora actuală două tendințe: una din ele constă în mărirea în continuare a volumului de antrenament și implicit îmbogățirea bagajului de mijloace de antrenament, iar cea de-a doua într-o selecție mai riguroasă a mijloacelor de antrenament.
Creșterea performanțelor sportive în kaiac în ultima perioadă s-a datorat creșterii volumului de antrenament exprimat în număr de kilometrii parcurși pe apă, numărul de kilograme ridicate și a numărului sporit de ore de antrenament efectuate cu un anumit grafic al intensității în funcție de perioadele și etapele de pregătire.
Selecția obiectivă a mijloacelor și standardizarea lor face apel la măsuri cu ajutorul cărora se poate aprecia calitatea execuției mijloacelor de antrenament și efectuarea evoluării cantitative. Folosind apoi calcule statistico-matematice în interpretarea acestor valori pentru stabilirea gradului de corelație între cauză și efect, adică între execuția mijloacelor de antrenament și efectul lor, performanța sportivă face posibilă alegerea în mod efectiv a celor mai eficiente mijloace care să dea un randament ridicat într-un cât mai scurt timp. Această selecție obiectivă a mijloacelor de antrenament devine posibilă folosind metoda modelării.
Modelele realizate în kaiac au fost cerute de nevoile practice ale pregătirii sportivilor de înaltă performanță, kaiacul fiind un sistem hipercomplex, cu structuri biologice, sociologice și educative. În această idee, specialiștii noștri au considerat că așa se poate modela o dimensiune (greutatea) obținându-se astfel o modelare monodimensională. Se pot modela două dimensiuni (înălțime, greutate) obținându-se o modelare bidimensională, sau mai multe dimensiuni și atunci vorbim de o modelare multidimensională (morfologică, funcțională, motrică, metodică).
Kaiacistul de performanță este un model care poate fi modelat, adică reprezintă o construcție umană cu o structură complexă deosebită, adaptabilă la dimensiuni ample morfo-psiho-funcționale și sociale.
Fiind un complex de factori în unitate dialectică, sportivul de performanță se modelează multidisciplinar.
Modelarea antrenamentului se referă la organizarea și desfășurarea de așa manieră a activităților încât nivelul și conținutul acesteia să se situeze apropiat și chiar să depășească cotele considerate maximale în momentul respectiv.
Principiul modelării nu numai că armonizează conținutul antrenamentului cu cel al competiției ci îl și integrează în acesta.
Deosebit de important pentru kaiac este cunoașterea detaliată de către antrenor a structurii efortului în competiții a intervalelor în care se succed exercițiile cu diferite intensități a distribuției acestora pe reprize, numărul de km, în diferite aliuri.
De asemenea o deosebită importanță se acordă organizării antrenamentelor în condiții asemănătoare concursului și în condiții deosebite de mediu (valuri, vânt, ploaie).
Aproape fiecare concurs ridică probleme deosebite în funcție de condițiile atmosferice (de multe ori nefavorabile), valori diferite ale adversarilor, însemnătatea obținerii unui loc superior în clasament, spectatorii care își susțin sportivii favoriți.
În aceste condiții apare necesitatea strigentă a programării antrenamentului.
Informația și înțelegerea antrenamentului sportiv trebuie făcută ca proces de cunoaștere, în triada sportiv, sistem de cunoștințe, antrenor, în funcție de sursa energetică a sportivului.
Vom încerca în cele ce urmează să analizăm care ar putea fi componentele fiecăruia dintre modelele enunțate cu specificarea că această analiză este pur orientativă, incluzând elemente sau excluzându-le pe altele în funcție de ramura de sport și de nivelul de dezvoltare al sportivului.
II.4.3. Componentele sistemelor modelelor în sporturile individuale
1. Componentele modelului morfologic:
înălțime (ex.: 1.75 m 3 cm);
greutate (67 kg 2 kg);
indicele Quetelet (raportul talie / greutate);
RCG (raportul coapsă-gambă);
talpa piciorului;
anvergura brațelor;
mărimea palmei.
Determinarea modelului trebuie făcută pentru fiecare ramură sportivă.
Acest model devine sistem, deci devine ierarhizat.
Când definim modelul, componentele sale sunt ierarhizate (în funcție de importanța lor) în funcție de ramura respectivă.
Când se realizează modificări în modelul morfologic se ține cont de majoritatea elementelor care pot fi măsurate, cunoscute.
Se realizează un total al calităților fizice care sunt ierarhizate în funcție de ramura sportivă și de momentul de dezvoltare al ramurii respective.
2. Componentele modelului fiziologic :
capacitatea vitală;
VO2 max;
capacitate de sintetizare a creatin-fosfatului;
glicogenul hepatic;
capacitate aerobă (anaeroba) de refacere;
Și aici ierarhizarea componentelor se face în funcție de ramurile sportive.
3. Componentele modelului psihologic sunt importante pentru că influențează în mare măsură modelul campionului:
temperament (sangvinic pentru sprint, viteză; melancolic pentru dans, patinaj artistic);
caracterul;
calitatea proceselor psihice (atenție, concentrare, ambidextrie).
4. Componentele modelului sociologic, se referă la:
relațiile individului cu grupul;
mediul de unde provine;
capacitatea de adaptare.
5. Componentele modelului performanțial, pot fi așa cum am mai arătat: intrinsec și extrinsec, rezultând performanța ce trebuie obținută.
Modelul performanțial poate fi exprimat în ramurile cuantificabile, în rezultatul obținut. În unele ramuri marea performanță este exprimată în cantitatea de deprinderi stăpânite, dar și de calitatea lor.
La modelul extrinsec se vorbește de locul ce trebuie ocupat, evident exprimat cu marje de eroare de tipul: locul I-III sau IV-VIII.
În modelul campionului trebuie făcută o ierarhizare a componentelor sale (modelul morfologic, fiziologic, psihologic, sociologic și performanțial), în funcție de fiecare ramură sportivă, trebuind stabilită importanța fiecărei componente a modelului campionului.
Din modelul campionului rezultă modelele intermediar, ce fac trecerea spre modelul selecției inițiale.
II.5. Caracteristicile conținutului pregătirii în kaiac
Conținutul pregătirii în ramura sportivă kaiac prezintă următoarele caracteristici:
• simplificarea tehnologiei (mijloace, indicatori, renunțarea la variabile);
• generalizarea sistemului de lucru la toate nivelele (se pune accent pe sistemul intensiv);
• creșterea foarte mare a volumului de lucru;
• continuitate cât mai mare a pregătirii căutând să se reducă perioada de tranziție de la un sezon competițional la altul;
• se scurtează formarea sportivului de performanță;
• antrenamentele ca și conținut își stabilesc obiectivele nu în funcție de nivelul sportivilor ci în funcție de obiectivele de nivel mondial, național;
• atacarea simultană a două direcții : pregătirea tehnică și pregătirea pentru competiție;
• mijloacele sunt folosite tot timpul anului mai ales în sensul scopului urmărit;
• scopul trebuie văzut în modelul de competiție.
II.5.1. Clasificarea eforturilor în antrenamentul de kaiac
Concursurile de kaiac se desfășoară pe distanța de:
– 200, 500, 1000 m în probele de viteză,
– 2000, 3000, 5000 m în probele de fond.
Datorită variabilității distanței și deci a duratei apar modificări mari în funcțiile organismului deoarece intensitatea efortului se află într-o relație inversă cu volumul efortului.
Din punct de vedere fiziologic, eforturile la care este supus organismul în antrenamentele și concursurile de kaiac sunt împărțite în patru categorii :
– grupa eforturilor moderate;
– grupa eforturilor mari;
– grupa eforturilor submaximale;
– grupa eforturilor maximale.
Atât probele de concurs cât și antrenamentele de kaiac se încadrează în grupele de efort mai sus menționate în raport de intensitate, volum, durată a efortului.
La diferite momente ale anului sau în același timp același individ ia parte la curse de 200m, 500 m, 1000 m sau respectiv 2000m, 4000m sau 6000 m care durează aproximativ 46’’, 1’58’’, 4’03’’ și respectiv 8’35’’, 18’20’’, 28’03’’. Aproximativ 50 % din energia necesară pentru efortul maxim pe o durata de 2 minute provine din descompunerea fosfaților bogați în energie și a glicogenului în acid lactic. Restul de 50 % provine din arderile de glicogen mai ales în prezența oxigenului (procesele aerobe și anaerobe de eliberare a energiei).
Aceasta ar fi descompunerea corespunzătoare a unei curse de 500 m parcursă în kaiac simplu. Aceluiași kaiacist îi sunt necesare aproximativ 4’ pentru a parcurge distanța de 1000 m ceea ce implică aproximativ 70 % din energia eliberată pe calea aerobă și de 30 % contribuție energetică anaerobă. În funcție de capacitatea funcțională și de calitățile motrice și psihice ale kaiacistului, antrenamentul trebuie axat pe dezvoltarea celor două sisteme energetice în proporțiile menționate.
II.5.2. Grupa eforturilor maximale
Se caracterizează prin faptul că efortul poate fi prestat timp doar de câteva secunde având valoarea limitei superioare de 15’’. Viteza maximă este de 7 m / s. Acest tip de efort îl găsim în antrenamentele specifice pe apă în aliura R1. Suportul biochimic și metabolic al acestui tip de efort are la baza energogenezei, ATP și resinteza lui rapidă cu ajutorul grupării fosfat-macroenergice și a creatin-fosfatului.
II.5.3. Grupa eforturilor submaximale
Se caracterizează prin anumite particularități și anume :
• durata efortului este până la 1’ cu formare și acumulare maximă de acid lactic;
• procesul descompunerii substanțelor energetice are o intensitate mai scăzută decât în eforturile maximale, din care cauză într-o perioadă de timp egală se vor acumula mai puține produse de descompunere. Durata efortului este mai mare decât cel de tip maximal, se produce o sinteza a acidului lactic rezultat în același timp.
II.5.4. Grupa eforturilor de intensitate mare
Aceste eforturi se caracterizează prin:
• au o durată până la 6’ energogeneza fiind de natură mixtă (anaerob-aerob). Descompunerea substanțelor energetice se face într-o intensitate scăzută, în schimb procesele de oxidare își măresc intensitatea, de aceasta depinzând posibilitățile funcționale ale sistemului cardio-respirator;
• cantitatea de acid lactic acumulată este mai mică, celelalte substanțe care nu au putut fi oxidate complet, deoarece durata efortului este mai mare apare posibilitatea ca ele să fie eliminate prin transpirație sau prin filtrul renal;
• excitabilitatea celulelor nervoase este mai mică, din care cauză inhibiția suplimentară apare mai târziu;
• apariția cerințelor sporite în reglarea nervoasă a circulației și a respirației care funcționează continuu cu maxim de intensitate.
Cu cât efortul crește, cu atât va crește frecvența respiratorie cardiacă. Ritmul ciclului respirator se va regla ordonat în funcție de ritmul padelatului.
Reglarea conștientă a respirației și automatizarea ei, sincronizând-o cu padelatul au importante efecte asupra capacității de muncă permițând mărirea considerabilă, a duratei efortului și intensității lui.
II.5.5. Grupa eforturilor de intensitate moderată
Acest tip de eforturi durează până la 60’’ și se realizează în condiții aerobe (stady state – stare relativă) numită ergostază, având la bază mai ales combustibilul glucidic. Aceasta angrenează aparatul cardio-respirator, sistemul endocrino-metabolic și neuro-muscular. În timpul efortului de tip neuro-muscular exercițiile implică solicitarea sistemului nervos și neuro-muscular.
Eficiența acestor exerciții este determinată de gradul de organizare, de nivelul de dezvoltare și maturizare a sistemului nervos, central și periferic, precum și a musculaturii scheletice ce determină capacitatea funcțională a întregului sistem de relații.
Coordonarea neuro-musculară și echilibrului foarte bun sunt indispensabile practicării kaiacului.
II.5.6. Modificări fiziologice determinate de efort în practicarea kaiacului
Eforturile mari din kaiac determină în organism o serie întreagă de modificări din partea diferitelor sisteme funcționale.
Pe primul plan al solicitărilor se află sistemul nervos și neuro-muscular, analizatorii și apoi marile funcții vegetative (circulația, respirația, secreția hormonală).
În probele desfășurate pe distanțe scurte solicitarea organismului este mai intensă, dar de durată scurtă, în cele desfășurate pe distanțe mari, cheltuielile energetice sunt foarte mari, ele sunt repartizate pe o durată lungă.
Caracteristicile fiziologice și biologice ale efortului de tip neuro-muscular
În efortul de tip neuro-muscular, exercițiile implică solicitarea sistemului nervos și neuro-muscular.
Eficiența acestor exerciții este determinată de gradul de organizare, de nivelul de dezvoltare și maturizare a sistemului nervos central și periferic precum și musculaturii scheletice ce determină capacitatea funcțională a întregului sistem de relație.
Timpul de activitate superioară trebuie să fie puternic echilibrat mobil.
Mobilitatea proceselor fundamentale, excitația și inhibiția trebuie să fie foarte bună precum și reactivitatea SNC exprimată prin latența reacției motrice. Coordonarea neuro-musculară și echilibrul foarte bun este indispensabil practicării kaiacului.
Trenul superior este supus la eforturi mai mari comparativ cu cel inferior, care la kaiac nu are un rol important.
Caracteristicile fiziologice și biologice ale efortului de tip cardiovascular și respirator
Dintre funcțiile vegetative cele mai importante sunt : respirația și circulația.
Respirația externă este strâns corelată cu ritmul și fazele deprinderilor motrice.
Frecvența mișcărilor respiratorii în timpul unui efort executată în ritm și cadență de concurs, atinge 35-45 pe minut însă aptitudinea extensiei cutiei toracice nu este prea mare dat fiind poziția destul de incomodă.
Capacitatea de efort și performanță depinde de capacitatea de captare, de transport și apoi de utilizare a oxigenului.
Ea poate fi exprimată prin consumul maxim de oxigen sau prin raportarea acestei valori absolute pe kilogram corp.
Aparatul cardiovascular își intensifică activitatea în timpul efortului specific de kaiac, în funcție de intensitatea și durata efortului prestat. Economia cardiacă în efort, apreciată cu ajutorul indicelui de oxigen plus maxim, este una dintre cele mai reprezentative valori funcționale, datele obținute din diferitele experiențe demonstrează efectul deosebit de favorabil al practicării acestui sport, asupra fortificării aparatului cardiovascular.
Caracteristicile fiziologice ale efortului de tip energetic
Rezultatele sportive sunt determinate și în același timp sunt limitate de economicitatea metabolică generală a organismului, de posibilitatea de reaprovizionare a organismului cu substanțe energetice în timpul efortului și de eficiența reglării hormonale a metabolismului tisular.
Exercițiile și eforturile de tip energetic sunt realizate în condiții aerobe. Ele au o intensitate moderată și permit aprovizionarea constantă a organismului cu oxigen timp îndelungat, iar frecvența cardiacă se situează între 110 – 130 bătăi pe minut.
II.5.7. Influența efortului din kaiac asupra aparatului locomotor
Practicarea kaiacului are ca rezultat o multitudine de influențe pozitive asupra dezvoltării morfo-funcționale cât și adaptarea la un efort susținut și de mare intensitate a organismului, de fapt care contribuie la formarea unor indivizi bine pregătiți pentru viață și cu o mare capacitate de muncă.
În kaiac eforturile cerute pentru realizarea performanțelor sunt foarte mari depășind uneori limitele fiziologice ale organismului.
În antrenament trebuie ținut cont de particularitățile psiho-fizice tipice vârstei la care se lucrează.
Kaiacul exercită o acțiune multilaterală asupra organismului, mai ales datorită ambianței igienice excepționale, în care se desfășoară antrenamentele.
În perioada junioratului trebuie să se țină cont de particularitățile anatomo-fiziologice ale acestei vârste în vederea unei dozări corecte a eforturilor. În această perioadă procesul de dezvoltare biologică continuă sub aspectele sale esențiale : creșterea și diferențierea.
Creșterea din punct de vedere biologic înseamnă sporirea cantitativă a țesutului organismului, organelor, aparatelor și sistemelor care îl alcătuiesc.
Diferențierea se referă la diversificarea calitativă a structurilor pe măsură ce are loc dezvoltarea cu maturizarea treptată a funcțiilor acestora, fenomen ce cuprinde și aspectul progresului.
Între cele două laturi ale procesului de dezvoltare există relații dialectice de independență reciprocă ele evoluând în general paralel.
II.6. Dezvoltarea calităților motrice în kaiac
Rezistența și forța sunt principalele calități motrice de care trebuie să dispună kaiacistul. Deci în pregătire să se apeleze la toate mijloacele de antrenament care dezvoltă rezistența și forța.
În competiții sportivul are nevoie de rezistență, de forță, adică de capacitate mare de forță la o capacitate bine dezvoltată a rezistenței pentru a învinge rezistențele existente relativ mari.
II.6.1. Dezvoltarea rezistenței
Pornind de la tipul de efort (2:00 – 4:00) kaiacul ține de eforturile și de rezistența medie. Timpul de parcurgere a distanței de concurs este atât de scurt și de aceea efortul atât de intensiv încât capacitatea competițională se desfășoară doar în condiții de lipsă de oxigen. Oferta de oxigen este mult mai redusă față de nevoile musculaturii care lucrează pentru eliberarea energiei.
De aceea cerința principală a antrenorului este de a pregăti sportivul pentru a deveni capabil de o absorbție maximă de oxigen. Cu cât capacitatea de absorbție a oxigenului este mai mare la un efort maxim, cu atât capacitatea de rezistență a sportivului se dezvoltă mai bine.
Capacitatea de rezistență este hotărâtoare în competițiile de kaiac. Cu cât este mai bine adaptat organismul cu atât este mai ridicată capacitatea de rezistență generală, prin urmare capacitatea de a obține fără deficit de oxigen rezultate bune.
Capacitatea de rezistență fizică și psihică poate fi atinsă doar printr-un antrenament zilnic cu volum mare.
Fiecare întrerupere a programului duce la involuție a calității obținute, ceea ce înseamnă că trebuie din nou dezvoltată.
Pentru dezvoltarea capacității de rezistență se folosesc toate mijloacele antrenamentului general cât și cele ale antrenamentului specific în barcă, în mod preponderent în cea de simplu, dar și antrenamentul rezistenței de forță cu haltere si gantere, cu propria greutate a corpului, la aparate și în barcă.
Antrenamentul în barcă trebuie să cuprindă aproximativ 40 – 50 % din volumul antrenamentului general și să se efectueze mai ales cu o intensitate medie. Toate mijloacele de antrenament pentru dezvoltarea capacității de rezistență sunt folosite într-o măsură și multilateral.
II.6.2. Dezvoltarea forței
Dezvoltarea forței este pentru a învinge multitudinea rezistențelor care trebuie învinse la padelare.
În competiție se folosesc aproximativ 400 de lovituri pentru 1.000 m, adică o sumă de forță de aproximativ 14.000 kg.f.
Forța este antrenabilă. Pentru kaiac se preferă antrenamentul rezistenței de forță atât pentru a fortifica musculatura, cât și pentru a mări capilaritatea, adică de a dezvolta capacitatea de rezistență a mușchiului. Antrenamentul se efectuează preponderent cu greutăți între 30 – 50 kg în serii și cu mișcări asemănătoare cu cele efectuate în kaiac.
Antrenamentul se face cu :
• haltere:
– împingeri din culcat dorsal,
– smuls din culcat facial,
– așezat pe o bancă tras stânga și dreapta,
– ramat orizontal;
• propria greutate corporală:
– tracțiuni,
– flotări;
• aparate ajutătoare ;
• aparate de tracțiune:
– extensoare,
– cordoane de cauciuc,
– benzi elastice.
Forța se poate dezvolta și prin exerciții de contracție și relaxare efectuate în circuit, sportivii trecând prin toate stadiile acestuia.
Frecvența lucrului cu haltera este mai mare în perioada pregătitoare.
Esențial este ca lucrul cu halterele să se lege cu exerciții de gimnastică.
Aceasta pentru a realiza întinderea musculaturii. Întrucât antrenamentul de forță supune organismul la un efort mare, sportivii trebuie educați să se obișnuiască să se încălzească bine.
Gradul de pregătire se poate controla cu frecvența pulsului. Acesta trebuie să fie cca.150 / min. Trebuie să aibă în vedere deosebirea în nivelul de pregătire. La începători încărcătura se va mări lent. O forță rapid dezvoltată dispare la fel de repede. Numai o forță dezvoltată continuu este stabilă. Lungimea de pauză se reglează automat la un raport de efort față de pauza de 1 : 2.
Antrenamentul de forță este necesar pe tot parcursul anului pentru sportivii de kaiac. Centrul de greutate al dezvoltării forței va fi perioada pregătitoare când se va lucra pentru dezvoltarea forței maxime și a rezistenței de forță, cu preponderență în lunile de iarnă.
Dezvoltarea forței se perpetuează în timpul sezonului competițional, dar programele de lucru cu greutăți sunt mai reduse, lucrându-se de fapt, pentru menținerea forței.
II.7. Clasificarea mijloacelor folosite în antrenamentele de kaiac
Mijloacele folosite în antrenamentele de kaiac se împart în:
specifice;
asociate;
Mijloacele specifice asigură îmbinarea unitară a dezvoltării morfo-funcționale a calităților și deprinderilor motrice specifice padelatului în kaiac. Aici intră exercițiul fizic ca mijloc de bază, aparatura ajutătoare.
Mijloacele specifice sunt folosite atât în antrenamentele la bac, trenajor (simulator) cât și în antrenamentele de apă. De fapt, specifică în kaiac este numai barca pe apă. În kaiac mișcarea specifică este padelatul.
În cadrul mijloacelor asociate intră:
• factori naturali;
• condițiile igienice;
• alimentația;
• menținerea medicamentoasă.
În cadrul factorilor naturali un loc deosebit îl ocupă altitudinea folosită ca mijloc de bază în unele țări, de 2 ori pe an. În antrenamentele de kaiac se mai folosesc și alte ramuri sportive, cum ar fi:
• atletismul – alergarea ca mijloc de bază;
• atletica grea;
• exerciții cu haltere și benzi elastice;
• înotul (obligatoriu);
• jocuri sportive (fotbal, tenisul cu piciorul);
• schiul (schi fond) – mersul pe schiuri, excursii pe schiuri;
• ciclismul.
II.7.1. Metode în antrenamentul kaiaciștilor pe apă
În antrenamentul kaiaciștilor pe apă se folosesc următoarele metode:
• metoda antrenamentului de durată sau uniform;
• metoda antrenamentului variabil;
• metoda antrenamentului cu intervale;
• metoda antrenamentului de control.
II.7.2. Metoda antrenamentului de durată
În cadrul acestei metode se lucrează în aliura R5-R4 și are loc parcurgerea unei distanțe într-o solicitare constantă. Frecvența loviturilor este de 65 – 70 lovituri / min. pentru k1 F iar frecvența cardiacă este cuprinsă între valorile de 122 și 145 pulsații / min, în general față de timpul afectat efortului.
II.7.3. Metoda antrenamentului de control
Această metodă se aplică pentru verificarea nivelului de pregătire și a eficienței metodelor de antrenament folosite. În această metodă se lucrează în aliura R2, aliură ce se caracterizează prin parcurgerea distanței într-o frecvență de 100 – 110 lovituri / minut iar valorile frecvenței cardiace sunt cuprinse între 165 – 190 pulsații / minut.
Probele și normele de control prevăzute pentru antrementul pe apă
– V-R 50 m, 100 m, 200 m, 250 m ;
– R-V 300 m, 500 m, 1000 m ;
– R 2000 m, 4000m, 6000 m.
II.7.4. Metode folosite în antrenamentul kaiaciștilor pe uscat
– metoda antrenamentului în circuit;
– metoda antrenamentului cu intervale;
– metoda antrenamentului invariabil;
– metoda antrenamentului cu repetări;
– metoda antrenamentului de control.
II.7.5. Metoda antrenamentului în circuit
Aceasta metodă este una dintre cele mai des folosite în sporturile nautice. Are drept scop solicitarea uniformă a tuturor grupelor musculare și solicitarea neîntreruptă a marilor funcții ale organismului (sistemul respirator și cardiovascular).
Această metodă este o variantă modernă a lucrului pe ateliere.
Prin folosirea metodei devine posibilă dezvoltarea diferențiată a calităților fizice și în special a celor combinate cum sunt :
• rezistenă în regim de forță;
• rezistență în regim de viteză;
• rezistență în regim de forță-viteză;
• îndemânarea în regim de viteză.
În alcătuirea programului de antrenament în circuit, exercițiile alese trebuie să se grupeze din punct de vedere anatomic pe grupele musculare solicitate în efortul specific. Pentru stabilirea gradului de solicitare și pentru soluționarea exercițiilor din programul de antrenament vor trebui respectate următoarele reguli:
• pentru dezvoltarea forței, gradul de solicitare a exercițiilor trebuie să permită efectuarea a 10 repetări;
• pentru dezvoltarea rezistenței în regim de forță, gradul de solicitare a exercițiilor trebuie să permită efectuarea unui număr de 30 – 60 repetări.
Caracteristicile antrenamentului în circuit:
• efortul este individualizat și nu este suprasolicitat organismul (solicitarea organismului se face progresiv);
• se elimină timpul pierdut prin angrenarea unui număr mare de sportivi, prin schimbarea atelierelor (raportul între sportivi și aparat de 6 : 1).
În urma acestui antrenament se obține oxigenarea mai bună a organismului și se îmbunătățește metabolismul energetic al organismului și totodată se mărește capacitatea de lucru a sistemului cardio-vascular.
Efectele obținute în urma folosirii acestei metode de antrenament se concretizează în:
• creșterea rezistenței generale a organismului;
• mărirea rezistenței la oboseală;
• îmbunătățirea rezistenței musculare locale.
Antrenamentul în circuit după metoda lucrului cu intervale de scurtă durată în timpul circuitului prin trecerea de la un aparat la altul. Pauza corespunde cu o pauză recompensatoare luând valori între 10’-13’. În timpul antrenamentului se fac 3-5 circuite. După fiecare circuit se introduce o pauză a cărei durată variază între 3’-5’.
Variantele de lucru în timpul circuitului :
– se lucrează 15’ – pauză 10’
– se lucrează 30’ – pauză 15’
– se lucrează 45’ – pauză 30’
Acțiune fiziologică :
• se îmbunătățește activitatea sistemului cardio-vascular. Fenomenul de îmbunătățire se produce în timpul pauzei și este în raport de durata efortului.
• în urma antrenamentului cu această metodă se dezvoltă rezistența generală și specifică și calitățile motrice combinate cum sunt :
• rezistența în regim de forță ;
• rezistența în regim de viteză și îndemânare.
Antrenamentul în circuit după metoda lucrului intensiv cu intervale.
În această metodă exercițiile sunt selecționate astfel încât să permită executarea a 8-10 repetări. Din exerciții, cel puțin jumătate vor trebui executate cu încărcătura suplimentară. Durata pauzelor dintre serii oscilează între 30’’ – 90’’. După fiecare pauză lucrul efectiv durează 3’ – 4’. În cadrul antrenamentului programul constă în special din exerciții cu haltere.
Acțiune fiziologică:
– în urma antrenamentului se observă o îmbunătățire a metabolismului.
Totodată se obține o creștere a coordonării senzomotorii precum și o îmbunătățire a forței maxime, a rezistenței în regim de forță și viteză.
Antrenamentul în circuit după metoda lucrului cu repetări.
• această variantă a antrenamentului în circuit este hotărâtă de esența și caracterul lucrului cu repetări;
• exercițiile se execută aproape în exclusivitate cu suplimentare față de greutatea corpului;
• se va lucra cu o intensitate de 80 – 90 % din capacitatea maximă de efort;
• deoarece repetarea se face în domeniul efortului maximal, nu sunt posibile decât un număr mic de repetări (2-3 repetări într-o serie);
• posibilitatea de mărire a solicitărilor organismului se face săptămânal cu mărirea încărcăturii la fiecare exercițiu și în fiecare serie cu 2,5 – 5 kg;
• mărirea încărcăturii se face în funcție de capacitatea funcțională a individului.
II.7.6. Metoda antrenamentului cu intervale
Aceasta constituie una din cele mai folosite metode de antrenament pentru dezvoltarea rezistenței. Ea se caracterizează prin:
• pauzele de revenire și eforturile trebuie să fie în funcție de reacțiile organismului în momentul respectiv;
• efortul optim este acela care se desfășoară cu intensitate de 50 – 60 % din capacitatea maximă și durează 45’ frecvența cardiacă ajungând până la 180 pulsații pe minut;
• dacă frecvența cardiacă depașește 180 pulsații/minut cu intensitatea efortului scade și intervine pauza;
• în urma pauzei organismul își revine complet;
• dozarea efortului se poate efectua prin măsurarea frecvenței cardiace cu cronometrul.
II.7.7. Metoda antrenamentului variabil
Această metodă face parte din acele metode care se bazează pe modificarea intensității efortului ca element principal de progresie. Prin această metodă se obține adaptarea biologică multilaterală a organismului la efort datorită unui lucru variat ca intensitate.
În practică metoda este folosită la efectuarea unui efort continuu de durată cu modificări repetate a intensitatilor de lucru. Această metodă este folosită în toate perioadele de lucru.
II.7.8. Metoda antrenamentului cu repetări
Prin această metodă se urmărește dezvoltarea vitezei și a forței. În antrenamentul cu repetări, exercițiile de forță folosite au o încărcătură de 90% din capacitatea maximă a organismului. O dată pe săptămână se lucrează cu o încărcătură de 100 % din capacitatea maximă. Pauza dintre repetări de 3 – 4‘ iar nr. repetărilor ajunge la 5 pe serie. Numărul de serii este de 20 – 30.
Metoda se bazează pe următoarele principii:
• viteza se îmbunătățește prin exerciții de viteză completate cu exerciții de forță – viteză și exerciții de rezistență – viteză ;
• antrenamentul specific trebuie să fie precedat de un antrenament general variabil ;
• pauza pentru refacere este de 10 – 40’
• numărul repetărilor executate cu efort de intensitate maximală este mai mic până la 3 (trei) repetări.
II.7.9. Metoda antrenamentului de control
Pentru a verifica gradul de pregătire al sportivului după o perioadă de pregătire, se recomandă executarea normelor și probelor de control. Verificarea prin norme și probe de control trebuie să fie făcute periodic pentru a putea evalua precis progresele realizate și nivelul de pregătire.
Aceste probe sunt :
– R-V-alergare 1.600 m
– R-F-număr de tracțiuni-maxim 2 minute
– împins cu haltera de 20 kg în 2 minute din poziția culcat dorsal
– ramat orizontal la banca cu haltera 20kg in 2 minute.
Capitolul III
ORGANIZAREA CERCETĂRII
III.1. Scopul cercetării
Scopul lucrării este de a creiona modelul kaiacistului român, pe baza datelor culese din literatura de specialitate precum și din discuțiile purtate cu antrenori de renume din domeniu, dar și din datele culese de mine privind campionii mondiali și europeni din kaiac juniori și nu în ultimul rand din datele obtinute de mine prin testarea initiala si finală la Clubul Sportiv Scolar Galati.
III.2. Sarcinile lucrării
Creșterea rezultatelor sportive depinde de mulți factori și înainte de toate de nivelul dezvoltării calităților motrice necesare pentru ramura sportivă respectivă și de manifestarea lor complexă în procesul activității sportive.
Un rol important îl joacă, de asemenea, alegerea corectă a mijloacelor și metodelor de antrenament optime, inclusiv cele sociale, care asigură posibilitatea pregătirii calitative a sportivilor și nivelul cunoștiințelor speciale, care contribuie la perfecționarea procesului de antrenament.
Dar pentru cucerirea medaliilor la cele mai înalte competiții internaționale, cum sunt Campionatele Mondiale, Europene sau Jocurile Olimpice, nici cea mai perfectă metodică nu te poate ajuta, dacă nu se ține seamă (în afară de toate celelalte) de datele antropometrice și de cele privind vârsta.
Performanțele record sunt accesibile sportivilor care dispun de un anumit nivel al dezvoltării fizice și care se află la o anumită vârstă. Pentru diferitele ramuri sportive aceste două condiții au proporții diferite. Astfel pentru baschetbaliști este caracteristică statura înaltă, pentru gimnaști cea scăzută, pentru înotători cea medie. La înot cele mai bune rezultate sunt obținute în mod obișnuit de sportivi la o vârstă mai tânără, în timp ce la haltere la o vârstă mai înaintată.
Ce dezvoltare fizică trebuie să aibă cei mai buni kaiaciști și la ce vârstă se realizează vârful celor mai bune rezultate ? Iată principalul scop al lucrării de față.
Aceste probleme reprezintă un important interes pentru antrenori, deoarece acești factori trebuie să țină seama în timpul selecției, în cadrul echipelor reprezentative și în timpul elaborării planurilor de perspectivă ale pregătirii.
III.3. Ipoteza de lucru
În studiul nostru am plecat de la următoarele ipoteze:
antrenamentul în kaiac este guvernat de legi specifice ca urmare a caracteristicilor ambarcațiunilor și a pregătirii sezoniere pe uscat și pe apă;
modelarea în kaiac-canoe reprezintă metoda optimă atât în ceea ce privește selecția pentru sportul de înaltă performanță cât și pentru dirijarea antrenamentului în vederea participării în competiții;
modelul campionului la kaiac se regăsește atât în sfera morfologicului cât și a motricului, psihologicului, socialului și performanțialului.
III.4. Metodele folosite în realizarea studiului
III.4.1. Metoda observației
Am folosit această metodă în scopul alegerii temei propuse, realizând astfel că tema propusă este de mare actualitate și scoțând în evidență faptul că numărul lucrărilor cu această tematică este relativ mic. De asemenea studierea literaturii de specialitate a permis să abordez în lucrarea de față câteva aspecte legate de modelare în general, atât ca metodă cât și ca principiu al antrenamentului sportiv.
III.4.2 Metoda documentării
Cu siguranță că pentru realizarea oricărui demers științific, munca de documentare este absolut necesară, documentare care în cazul meu s-a desfășurat pe toata perioada cercetării pentru că fiecare pas câștigat într-un domeniu mi-a deschis noi căi de investigație, noi orizonturi de cunoaștere.
De asemenea prin această metodă am accesat site-urile federațiilor de specialitate pentru achiziționarea de informații.
Tot prin metoda documentării am intrat în posesia datelor de la Institutul Național de cercetări pentru problemele sportului și tot prin această metodă am comparat datele obținute la sportivi români cu cele obținute de sportivii din străinătate.
III.4.3 Metoda statistico-matematică
A fost folosită în lucrare în scopul obținerii unui grad cât mai mare de încredere în rezultatele obținute, cunoscut fiind faptul că evenimentele se desfășoară după un tipic probabilistic. În cadrul metodei statistico-matematice am folosit ca principali indicatori, procentele, abaterile standard și nu în ultimul rând mediile aritmetice.
Formulele folosite au fost următoarele :
Abaterea standard (S)
S =
Pentru media aritmetică am folosit formula :
X =
Pentru coeficientul de variabilitate am folosit formula :
Cv =
Pentru procente am folosit formula :
% =
III.4.4. Metodele de demonstrație
Am folosit cu precădere metoda grafică, considerând că o prezentare grafică poate scoate în evidență cu mai multă ușurință aspecte care altfel nu ar putea ieși în evidență. De asemenea folosirea metodei grafice poate realiza facil comparații între subiecți. De asemenea considerăm că folosirea metodei grafice ne este utilă la prezentarea rezultatelor cercetării în cadrul susținerii prezentei lucrări.
III.4.5. Ancheta
A fost folosită cu precădere în faza inițială a cercetării, obținând astfel informații de la antrenorii echipelor cu privire la posibilitatea de a acționa prin metode specifice pentru realizarea modelului campionului, iar recoltarea opiniilor și a cunoștințelor subiecților poate fi inclusă tot în metoda anchetei.
Rezultatele anchetei au fost cuatificate și s-au realizat procente ale întinderii planificării pregătirii fizice în diferite mezocicluri ale antrenamentului sportiv.
Capitolul IV
ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR
IV.1. Desfășurarea cercetării
Studiul meu a constat în analiza, începând cu anul 2013, a vârstei, înălțimii, greutății și capacității vitale a tuturor învingătorilor și medaliaților de la Campionatele Europene și Mondiale de Juniori, calculate în procente față de valorile standard.
Am analizat datele referitoare la performantele sportivilor din străinătate. Am apelat la site-urile de pe internet fie a Federației Internaționale de Kaiac-Canoe fie ale federațiilor naționale.
Pentru determinarea modelului morfologic am folosit datele următoare: date referitoare la vârsta câștigătorilor concursurilor de anvergură din ultimii 2 ani.
Din analiza datelor de mai sus se poate scoate în evidență faptul că vârsta optimă pentru obținerea performanțelor de valoare în kaiac canoe la nivel de juniori U23 este cuprinsă între 19 și 22 de ani.
Se pare însă ca în ceea ce privește proba de kaiac fete se poate vorbi despre o vârstă mai fragedă, respectiv până la 20 de ani.
Vârsta cea mai mare este determinată în proba de Kaiac băieți în care marja (abaterea standard) este foarte mare, rezultatele fiind cuprinse între 18 ani și jumătate și 23 de ani.
În finalul considerațiilor asupra vârstei trebuie să menționăm că nu considerăm vârsta ca unul dintre componentele esențiale ale modelului campionului, plecând de la premisa că unii sportivi au vârsta biologică înaintea celei cronologice.
Am remarcat acest fapt doar ca urmare a faptului că, prin definiție, un model este unul elastic astfel încât poate suferi modificări pe parcursul evoluției.
A doua componentă a modelului morfologic se referă la talia sportivilor care practică kaiacul.
De asemenea, pentru acest indicator am folosit rezultatele colectate de la Federația Internațională de Kaiac-Canoe privind datele antropometrice ale celor mai buni sportivi ai ultimelor campionate europene, mondiale.
Redăm în tabelul următor datele respective la băieți:
La canoiști dependența rezultatelor față de înălțime este inadecvată. Înălțimea învingătorilor tuturor C.M. a fost în limitele 175 – 185 cm.
Acest lucru poate fi explicat prin aceea că la canoe, sportivul are posibilitatea de a-și regla nivelul corpului în barcă cu ajutorul unei perne pentru genunchi de înălțime diferită.
În ceea ce privește raportul înălțime/greutate la canoe, la fel ca și la kaiac, greutatea sportivului sau este egală cu înălțimea (scăzându-se 100) sau este neînsemnat mai mică decât aceasta.
Totuși în ultimii ani această dependență începe să se constate tot mai clar și la canoe.
Dacă vom compara datele înălțime/greutate ale canoiștilor români prezenți la Campionatele Europene și Campionatele Mondiale observam o apropiere fața de cele redate în tabelul 2.
Dacă comparăm datele cifrice cu volumul și intensitatea lucrului de antrenament, se constată că mărimea progresivă a acestor indici în procesul de pregătire pretinde din partea sportivilor posibilități funcționale tot mai perfecționate.
Probabil că obținerea medaliilor de aur la cele mai mari întreceri internaționale de tipul Campionatelor Europene și Campionatelor Mondiale, în condițiile acestei concurențe acerbe și a volumului de antrenament colosal, pretinde o activitate extrem de minuțioasă și concentrată pentru stabilirea și selecția tinerilor sportivi.
Întocmind planurile de perspectivă, trebuie să plecăm de la faptul că pentru pregătirea unui sportiv cu înaltă calificare, de clasă internațională, sunt necesari 4 – 6 ani, iar vârsta optimă pentru realizarea celor mai înalte rezultate revine perioadei de la 18 la 22 de ani.
Prin urmare practicarea sistematică și serioasă a kaiacului sau canoei trebuie să înceapă cu tineri de vârstă cuprinsă între 14 – 16 ani cu condiția ca înălțimea sportivilor să fie în limitele de 180 – 190 cm iar greutatea în raport cu înălțimea să oscileze în limitele a ± 0,3 kg.
În ceea ce privește determinarea modelului fiziologic, am apelat la datele Centrului Național de Medicină Sportivă și am centralizat datele în tabele pe principalii indicatori ai efortului, ai oxigenului consumat și randamentului.
Redăm în continuare datele obținute :
În determinarea modelului sociologic, acesta trebuie să fie în concordanță cu mediul în care aceștia își desfășoară activitatea, respectiv trebuie să fie extrovertiți capabili de cooperare, cu atât mai mult cu cât majoritatea sportivilor nu abordează doar proba de kaiac simplu ci și de dublu și chiar de patru.
În ceea ce privește modelul performanțial, acesta trebuie realizat prin analiza rezultatelor intrinseci de la ultimele campionate.
Astfel am realizat media și abaterea standard a performanțelor obținute în ultimul an, rezultate care le redăm în continuare:
Campionat Mondial- băieți
Campionat Mondial – fete
Din analiza celor doua tabele iese în evidență faptul că nu se poate vorbi de un model performanțial intrinsec, la kaiac-canoe, aceasta în principal datorită calității apei și mai ales a intensității și direcției vântului.
Astfel în finala mondiala datorită vântului din față la băieți și al vântului din spate la fete s-a ajuns ca acestea din urmă să obțină performanțe mai bune decât băieții.
Prelucrarea, interpretarea si reprezentarea grafică a datelor obținute în urma testelor antropometrice și motrice la sportivilor de la Clubul Sportiv Scolar Galati
Pentru acest studiu am folosit 10 subiecți din cadrul Clubului Cportiv Școlar Galați, secția Kaiac-canoe, subiecți cu vârste cuprinse între 15 și 17 ani cu un nivel de pregăire ridicat.
Acesti sportivi au fost testați cu o serie de teste la începutul și sfarșitul perioadei de pregătire fizica, pregătire ce s-a desfasurat pe perioada iernii.
Ca teste antropometrice au fost folosite: înălțimea, greutatea și anvergura iar ca teste motrice am folosit :
– R-V- alergare 1.600 m
– R – atârnat la bara fixa de tracțiuni
– împins cu haltera de 20 kg în 30 secunde din poziția culcat dorsal
– ramat orizontal la banca cu haltera 20kg în 2 minute.
Datele obținute au fost prelucrate, interpretate și reprezentate grafic, pentru a vedea dacă ipoteza de lucru se adeverește.
Datele care ne interesează pe noi în mod special sunt stocate în tabelele de mai jos. Indicatorii statistici și matematici care se regăsesc în tabele și care ne vor ajuta în analiza ce o vom face sunt următorii: media aritmetică ( ), suma () si progresul (PG).
Tabel nominal cu datele antropometrice lot Sportivi C.S.S. Galati
Fig. 1. Valorile medii ale greutății la testarea inițială si cea finală
Analizând acest grafic de la Fig. 1. putem observa că subiecții au inregistrat o crestere a valorilor greutății între cele două testări, lucru care ajută la îmbunătățirea rezultatelor ulterioare.
Fig. 2. Valorile medii ale înălțimii între testarea inițială și cea finală
Din acest grafic reiese faptul că valoarea medie a înălțimii între cele două testări a avut o creștere în medie de 0,8 cm.
Fig. 3. Valorile medii ale anvergurii între testarea inițială și cea final
Graficul de mai sus arată progresul pe care l-a înregistrat valoarea medie a anvergurii și anume de 0,9 cm.
În continuare voi prezenta în primul tabel rezultatele testarii inițiale a probelor motrice din data de 20 noiembrie 2014:
În tabelul al doilea se regăsesc rezultatele testării finale din data de 25 februarie 2015:
Se poate observa din graficul I si din cele doua tabele reprezentând testarea inițială și finală faptul că sportivii testați au realizat o scadere a valoriilor obținute în prima testare de 17 secunde.
Se poate observa din graficul de mai jos că s-au obținut rezultate crescute si în proba de rezistență – atarnat la bara fixă de tracțiuni: +18 secunde.
Din cele doua tabele mai reiese faptul că juniorii au avut rezultate mai bune în cea dea doua testare și la proba: împins din culcat dorsal cu haltera de 20 kg timp de 30 de secunde. Diferenta dintre cele 2 testari fiind de: 6,3 Kg.
În urma celor două testari se poate observa că sportivii au înregistrat o crestere substanțiala si la proba: ramat din culcat facial cu haltera de 20 kg timp de 2 minute, diferenta dintre testari fiind de: 12,3 kg.
În urma analizării datelor prezentate mai sus în cele doua tabele reprezentând cele doua testari și cele patru grafice reprezentând cele patru probe realizate de sportivii Clubului Sportiv Școlar de la secția de Kaiac-Canoe se poate observa că datorită unor masurători antropometrice apropiate de modelul stabilit acestia au avut o crestere substanțiala dupa perioada de pregatire fizică ceea ce îi va ajuta cand vor începe pregatirea specifică pe apă.
CONCLUZII
Din analiza capitolului anterior mai putem extrage următoarele concluzii :
Modelarea este una dintre principalele metode folosite în kaiac, ca urmare determinarea modelului campionului este o operație strict necesară atât în ceea ce privește modelul de selecție cât și în ceea ce privește demersurile necesare abordării competițiilor de mare anvergură.
Pentru realizarea modelului campionului în kaiac este necesară determinarea componentelor acestuia dintre care cele mai importante sunt :
Modelul morfologic, în care vârsta este cuprinsă între 18 și 23 de ani, înălțimea este în jur de 1,80 la băieți și 1,75 la fete iar indicele Quetelet, respectiv raportul înălțime / greutate trebuie să fie cât mai apropiat de 1.
În ceea ce privește modelul fiziologic acesta trebuie să fie caracterizat prin rezistență la datoria de oxigen, eficiența lucrului mecanic și capacitate de efort în regim mixt și aerob.
Asupra modelului sociologic se pot face cerințe referitoare la disponibilitatea de integrare a individului, despre disponibilitatea vieții în colectiv, cu atât mai mult cu cât cel puțin în România, majoritatea timpului este petrecut în cantonamente, astfel încât mediul sportiv joacă un rol important în obținerea performanțelor sportive.
În ceea ce privește modelul performanțial, putem vorbi despre necesitatea plasării pe locurile 1 – 6 la competițiile de anvergură Jocurile Olimpice, Campionatele Europene și Campionatele Mondiale.
În ceea ce privește modelul intrinsec performanțial, apreciem că acesta nu se poate realiza cu precizie datorită existenței unei sume de factori perturbatori care sunt :
– calitatea ambarcațiunii
– viteza și direcția vântului
– adâncimea apei
– lățimea culoarului.
Din punct de vedere al modelului de selecție de la nivel de federație acesta trebuie îmbinat cu modelul campionului pentru a contura mai ușor drumul spre succes.
PROPUNERI
În continuare voi enumera cateva propuneri care pot influența pozitiv desfașurarea selecțiilor la nivel de începatori și la nivel de juniori II:
completarea sistemului de probe pentru selecția inițială;
introducerea unui modelului de campion la nivel de selecție de către federație, astfel ca antrenorii să se ghideze în activitatea spre un anumit tip de sportiv;
centralizarea lotului de juniori II în vederea ridicării nivelului de pregătire;
implementarea unui buget de selecție în vederea desfașurarii selecțiilor și la nivel de comune, sate etc.
BIBLIOGRAFIE
ALEXE, N., (1993), Antrenamentul Sportiv Modern, București, Ed. Editis
ALECU Aurel, (2012), Dinamica efortului in antrenamentul de kaiac, Editura Pim Iasi.
ALECU A, (2012), Noțiuni de bază ale dezvoltării rezistenței în antrenamentul de kaiac canoe, Conferința internațională Pitești, Noiembrie 2012
BACA, J., (1976), Forța și tehnica de vâslire în bazinul acoperit, în Bazele științifice ale antrenamentului, vol. II, CCEFS, București
BOMPA, T., (2001), Dezvoltarea calităților motrice – periodizarea, București, Ed. Ex Ponto
BOTA, C.,PREDESCU, B., (1997), Fiziologia Educației Fizice și Sportului – Ergofiziologia, Râmnicu Vâlcea, Ed. „Antim Ivireanul”
BOTA, C., (2002), Fiziologia generală – Aplicații la efortul fizic, București, Ed. Medicală
CÂRSTEA, G., (2001), Teoria și metodica educației fizice și sportului, București, Ed. ANDA
CNEFS, (1987), Specialiștii despre kaiac-canoe, vol. I-VIII, București
DRAGNEA,A., BOTA, C., (1999), Teoria activităților motrice, București, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A.
DRĂGAN, I., (1994), Medicina sportivă aplicată, București, Ed. Editis 10.EPURAN, M., HOLDEVICI, I., (1980), Compendiu de psihologie pentru antrenori, Ed. Sport-Turism, București
FLORESCU, C., MOCIANI, V., (1983), Modalitățile de măsurare a efectelor de antrenament și unele baremuri, Ed. Sport-Turism, București
GAGEA, A., (1999), Metodologia cercetării științifice în educația fizică și sport, Fundația „România de mâine”, București
ISSURIN, V.B., (1986), Folosirea bacului la canoe, realitate și perspective, Grebnoi Sport, Moscova
MATVEEV, L.P., (1980), Structura antrenamentului sportiv, în Sportul de performanță, CCEFS, București
M T S , CCEFS, FRKC, (1992), Pregătirea de forță în kaiac-canoe, București
RAȚĂ, G., RAȚĂ, B.C., (1999), Aptitudinile motrice de bază, Ed.Plumb, Bacău
STUPINEANU, I., SCHOR, V.,HILLERIN, P., BOSTAN, D., (1991), Simularea și simulatorul în sportul de mare performanță, în „Sportul de performanță”, nr. 316, CCEFS, București
TOMA, ȘT. ALECU, A., (2006), Creșterea eficienței tehnici de padelare prin dezvoltarea indicatorilor de forță la kaiaciști, Conferința internațională Pitești Noiembrie 2006
ZABET, B., (1997), Pregătirea sportivilor din lotul național de juniori, EUROTHLON, Savona (Italia)
ZABET, B., (1997), Metodă de a valorii sportivilor într-o etapă de pregătire specifică asistată de calculator la kaiac-canoe, Conferința științifică internațională, București
ZABET, B.,(2000), Aur olimpic după 16 ani, Monitorul Oficial, București
ZABET, B.,(2001), Refacere – recuperare în kaiac-canoe,Ed. Printeh, București
ZABET, B., (2002), Organizarea informatică a competițiilor de kaiac-canoe prin utilizarea facilităților de comunicare oferite de internet, Conferința științifică națională, București
ZABET, B., (2004), Etapa de pregătire la altitudine a lotului olimpic de kaiac băieți al României, pentru J.O. de la Atena – 2004, atingerea vârfului de formă sportivă și participarea la competiția olimpică, în Educația fizică, sportul și kinetoterapia din România în perspectiva integrării europene, Conferința științifică internațională, Bacău
ZABET, B., (2004), De ce numai locul IV la J.O. de la Atena-2004 ?, Analiza rezultatelor grupei de canoe, Știința sportului, București
ZABET, B., (2004), Planificarea antrenamentelor lotului olimpic de canoe în perioada 2000-2004, Microcicluri săptămânale, Știința sportului, București
ZABET, B., ZABET, B.-A., (2005), Evoluția distanțelor de concurs la competițiile oficiale internaționale, Evoluția recordurilor de timp, Prognoze, Știința sportului, București
ZABET, B., (2005), Planificarea procesului de pregătire a canoiștilor de înaltă performanță pentru concursurile de mare anvergură în baza tehnologiilor moderne, Chișinău 28.WEST,J., (1988), Antrenamentul specific de forță în sală la canoe, Rappersvill
ZELINSCHI Sergiu,(1999), Metodica natației și spoturilor nautice, Univ. Ecologică, București
Statutul și Regulamentul I.C.F. și A.E.C.K, (2005), www.canoeicf.com
Statutul și Regulamente ale F.R.K.C., (2004), București, www.kaiac.ro
ANEXE:
Rezultatele individuale la probele motrice :
LECTIE DE ANTRENAMENT
DATA : 14.12.2014
DURATA: 90 minute
MATERIALE: Haltere, gantere, corzi elastic, banca de abdomen,
OBICTIVE 1.Dezvoltarea calitații motrice: VITEZA cu ajutorul lucrului în circuit.
2. Perfecționarea tehnicii de vaslit cu ajutorul trenajoarelor.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiu Privind Stabilirea Modelului de Selectie Si Initiere In Vederea Obtinierii Performantei In Kaiac Canoe (ID: 166922)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.