Studiu Privind Stabilirea Modelului de Selectie Si Initiere In Vederea Obtinerii Performantei In Kaiac Canoe

CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………………4

CAPITOLUL I. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII…………….7

I.1. Scurt istoric al apariției și evoluției disciplinelor sportive Kaiac-canoe …7

I.2. Aspecte privind paracticarea disciplinelor Kaiac-canoe……………………….10

I.3. Conceptul, analiza terminologică și istoricul selecției……………………16

I.4. Criterii și indici de selecție……………………………………………………………….18

CAPITOLUL II. ARGUMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ A TEMEI……………………….39

II.1. Criterii privind selecționarea pentru Kaiac-canoe……………………………….39

II.2. Tipul constituțional în selecție……………………………………………41

II.3. Etapele selecției în Kaiac-canoe………………………………………………………..44

II.4. Caracteristicile conținutului pregătirii în Kaiac-canoe……………………46

II.5. Dezvoltarea calităților motrice în Kaiac-canoe …………………….…….47

II.6. Clasificarea mijloacelor folosite în antrenamentele de Kaiac-canoe……..50

CAPITOLUL III. ORGANIZAREA STUDIULUI ……………………………….…56

III.1.Scopul lucrarii…………………………………………………………….56

III.2 Sarcinile lucrarii………………………………………………..…………57

III.3 Ipoteza de lucru……………………………………………………………………………….57

III.4. Metodele folosite în realizarea studiului …………………………………….57

CAPITOLUL IV.DESFAȘURAEA CERCETARII ȘI ANALIZAREA DATELOR ..59

IV.1. Desfășurarea cercetarii……………………………………………………………………..59

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………….70

PROPUNERI …………………………………………………………………………………………………..70

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………71

ANEXE …………………………………………………………………………………………………………….74

INTRODUCERE

Gradul de actualitate

Kaiac-canoe este un sport nautic care solicită, celor care îl practică, forță, suplețe, coordonare, rezistență și dezvoltă în mod armonios corpul. Totodată acest sport are influiențe pozitive asupra mobilității articulațiilor și a coloanei vertebrale.

Acest sport combină spectacolul grațios cu o competiție aspră. Implică un grad mare de efort fizic, motiv pentru care practicarea lui se începe după vârsta de 12 -14ani, atât la fete cât și la băieți. Creșterea și dezvoltarea fizică a fiecărui individ este influiențată atât de factori interni: genetici, endocrini, patologici, cât și de factori externi: regimul de viață, starea de nutriție.

În Kaiac, nivelul dezvoltării fizice și a stării de nutriție a fost întotdeauna un criteriu de selecție important. Testarea capacității de efort permite cunoașterea adaptării organismului la efort. Cum în sportul de performanță nu se manifestă o capacitate de efort în general, ci una precis orientată, testarea ei în cazul de față trebuie să ia în considerare particularitățile efortului specific pentru Kaiac, precum și determinarea limitelor și rezervelor existente. Spre deosebire de alte specializări sportive, Kaiacul nu poate fi practicat decât după însușirea tehnicii vâslitului.

Din punct de vedere statistic, Kaiac-canoe este unul dintre sporturile care au adus poate cele mai multe medalii la toate competițiile la care a participat, începand cu Jocurile Olimpice, campionate mondiale, europene, întreceri balcanice și multe alte asemenea competiții internaționale de anvergură.

Cum au fost obținute toate acestea? De aici poate începe o discuție despre pasiune, dăruire, profesionalism, multă muncă, sacrificii enorme… Poate și de noroc – pentru că, în viață, e nevoie si de asa ceva.

Motivarea alegerii temei

Acest domeniu sportiv, ca orice domeniu cu caracter interdisciplinar este supus înnoirilor, care uneori se produc dupa o dinamică extrem de alertă.

Procesul de dezvoltare rapidă este provocat de descoperirile în domeniul materialelor sportive (bărci, padele din fibre sintetice, cu forme special studiate pentru eficiența maximă), din domeniul biologiei (fiziologia efortului, tehnici de refacere), al psihologiei (psihodiagnoză, psihoterapie), sociologiei (integrare in statut si perfecționari de roluri) și enumerarea ar putea continua.

Dacă avem în vedere că cercetarea îndeplineste un rol social de mare însemnătate practică și ca nu este o simplă satisfacere a curiozitații epistemice, putem trage concluzia că structura cercetarii pleaca de la ceea ce o declanșează și anume cerința sociala ,care pretinde îndreptarea atenției și eforturilor spre rezolvarea unor probleme de ordin teoretic sau practic cu pondere mare in ansamblul general al pregatirii sportive.

Fiecare din noi, cei care am practicat acest sport și dorim să ne desfășuram activitatea in acest domeniu, avem datoria morală de a ne aduce propriile contribuții pentru popularizarea sportului, pentru cercetarea în vederea dezvoltării acestuia dar și pentru publicarea experienței dobândite de-a lungul carierei sportive.

Deși aparent inițierea copiilor într-o ramura sportiva este ceva ușor, mulți specialiști considerand o treaba ,,serioasa” numai dezvoltarea metodelor de antrenament sau de refacere, noi credem ca inițiera este baza de dezvoltare a sportivului, perioadă extrem de importanta in care acesta ia o hotarîre care îi poate influența viitorul.Numai modul în care este condusă această primă parte a procesului de antrenament îi poate face pe copii să îndrăgească acest sport sau să-și caute îndeplinirea dezideratelor sale in alta parte.

În alegerea temei de fata am plecat de la cateva realitați care mi–au marcat întreaga viața de sportiv și anume:

Faptul ca selecția in Kaiac a depins de cele mai multe ori de cracteristicile morfologice ale subiecților m-a facut sa mă intreb daca secția de kaiac depinde cu adevarat de aceste caracteristici morfologice.

În al doilea rand m-ă intreb daca aceste calitați moral-volitive pe care le cauta antrenorii din secțiile de kaiac sunt suficiente pentru a accede la marea performanța si daca nu, să determin care ar fi acestea în perspectiva viitorei mele activitați de antrenor.

De asemenea un alt indicator a fost acela al experienței mele de sportiv in secția de Kaiac – canoe, experiență care cred că este păcat sa se piarda , considerand ca am cate ceva de spus în domeniul kaiacului, din prisma interna asa cum am resimțit intreaga perioada petrecuta pe apa.

Acestea fiind spuse cred că putem contura o lucrare ce poate servi studenților ce și-au ales meseria de antrenor, viitorilor colegi sau chiar publicului în vederea promovării acestui sport numit kaiac-canoe.

Ipoteza de lucru

În studiul nostru am plecat de la următoarele ipoteze:

în pregătirea kaiaciștilor trebuie să se țină seama că aceasta este sezonieră pe uscat și pe apă și că antrenamentul are anumite particularități specifice ca urmare a caracteristicilor ambarcațiunilor;

în selecția sportivilor pentru ramura kaiac-canoe trebuie să se țină seamă de modelul stabilit de federatie și de faptul că pregătirea sportivilor trebuie să se faca după un anumit model.

antrenorii și specialiștii în domeniu sunt preocupați de stabilirea și descoperirea a cât mai multe metore de antrenament și de refacere.

CAPITOLUL I

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

I.1. Scurt istoric al apariției și evoluției disciplinelor sportive Kaiac-canoe

I.1.1. Dezvoltarea kaiacului pe plan național și internațional

Comparat cu alte sporturi, kaiacul nu face parte din categoria sporturilor inventate cum ar fi de exemplu: voleiul, baschetul, motobalul, ciclobalul si altele, sporturi in general recent create de om pentru a-și mări paleta de plăceri si divertisment.

Spre deosebire de acestea, kaiacul iși are originea în îndepărtata istorie a omeniei, fiind un apanaj al locuitorilor ținuturilor înghețate de la Polul Nord unde ambarcațiunea in sine cunoscută sub numele de “kayak” era folosită de acestia în procurarea hranei, deplasându-se la pescuit în larg.

Cum era si firesc, civilizația și-a pus amprenta și în acest domeniu, transformând acest mijloc de transport utilitar in ambarcațiune folosită la întrecerile sportive pe apă.

Oriunde exista apă, fie ea ocean, mare, fluviu, râu sau lac, acolo s-a dezvoltat si meșteșugul construirii si utilizării ambarcațiunilor. Istoria acestui sport ne relatează despre vechi civilizații a caror faimă s-a păstrat datorită măiestriei cu care construiau si navigau ambarcațiile, spre exemplu civilizația Feniciară. Desfășurându-se intr-un cadru natural, se poate aprecia că, împreună cu celelalte sporturi nautice, kaiacul poate contribui la călirea organismului prin cei trei factori naturali primordiali – aer, apă, soare – factori de care cei ce practică kaiacul pot beneficia din plin, contribuind astfel la întărirea sănătății, la dezvoltarea multilaterală si armonioasă a organismului precum si la asigurarea unei stări de echilibru psiho-fizic optim.

Definită ca “ambarcațiune, ascuțită la ambele capete, pusă în mișcare de forța umana cu ajutorul unei vâsle fie ea cu una sau doua pale, unde vâslașul privește în direcția în care barca se deplasează”, acest tip de ambarcație constituie strămoșul kaiac-ului de astăzi.

În izvoarele istorice este menționată folosirea acestor ambarcații la triburi de eschimoși de-a lungul coastei Groenlandei, în nordul Norvegiei si al Canadei de astăzi pe coastele ce erau locuite de antartici, de către populația indigena din Pacificul de nord-vest și în multe alte locuri de pe glob. Aceste ambarcațiuni erau construite dintr-o structură de rezistență din oase de balenă si lemn de plută, peste care întindeau piele de leu de mare tratată cu grăsime de balenă, ele erau confecționate de Tribul Aleuților si alte populații artice.

Denumirea “kaiac” vine de la tribul Inuit din Canada, care folosea ambarcațiile cu aspectul cel mai apropiat de cel al ambarcațiunilor de astăzi. Mai târziu coloniștii europeni de pe continentul american iși construiau ambarcații din coajă din copac pentru a naviga pe apele curgătoare din America de Nord, la aceste ambarcațiuni folosind o văslâ cu o singura pală, predecesorul pagăii, vâslind pe o parte cât și pe cealaltă a bărcii pentru a imprima direcția dorită. La construirea ambarcațiunilor se construia o gamă variată de esențe de lemn, de la mesteacăn, stejar alb, molid până la arbore de cauciuc din regiunile de păduri mixte din centrul si estul Canadei. De-a lungul timpului s-au folosit mai multe tipuri de ambarcațiuni, atât cele în care vâslașul stă în barcă, cât și cele în care vâslașul stă pe barcă, din această ultimă categorie s-a născut surfingul.

Kaiacul utilizează numai ambarcații din categoria în care vâslașul stă în barcă.

I.1.2.Debutul modern al ramurii sportive kaiac

Kaiac-canoe apare ca un sport recreațional la începutul secolului al XIX – lea datorită uni scriitor englez. Acesta și-a construit un kaiac după modelul eschimoș în 1845. Scriiorul și-a petrecut o mare parte din viată padelând pe lacuri și râuri din Europa. În acest timp el a scris o serie de cărți și articole, cea mai importantă fiind “A Thousand Miles in the Rob Roi Canoe”, în care descrie experiențele personale traite in kaiac pe apele Europei. Aventurile acestui scriitor au atras mulți imitatori, și în 1866 a fondat Royal Canoe Club pentru a încuraja interesul oamenilor din jur pentru acest sport frumos și interesant. Acest club a organizat prima regată în urmatorul an și până în 1868 a mai adunat alți 300 de membri și adoptat un set complet de reguli pentru concursurile de kaiac.

Popularitatea acestui sport s-a răspândit în Europa și în America de Nord, iar în 1871 a fost fondat New York Canoe Club. Această ramură sportivă a continuat să atragă mulți participanți și fani de-a lungul ultimilor decenii ale secolului al XIX – lea și primii ani ai secolului al XX – lea.

În 1924 delegați ai fiecărei asociații naționale care s-au format in sfertul de secol precedent, s-au adunat la Copenhaga pentru a forma un organism internațional Internationella Reprezentantskapet for Canotidrot (IRK) care sa formuleze reguli pentru toate competițiile din lume de kaiac.

În același an, kaiacul și-a facut prima apariție la Jocurile Olimpice datorită introducerii lui într-o regată de prezentare ținută la Paris. Astfel kaiac-canoe a fost recunoscut ca sport olimpic abia în 1936 la Jocurile Olimpice de la Berlin. În acel an s-au prezentat 19 tări pentru a concura în 8 probe: kaiac simplu si dublu pe distantele 1000 m si 10000 m si canoe simplu si dublu pe aceleași distanțe.

Al doilea Război Mondial a cauzat distrugeri considerabile în acest sport la nivelul sediilor de fererații (IRK) iar activitatea a încetat să continue.

În 1946, organizația s-a reorganizat formând International Canoe Federation.

În 1948 s-au prezentat 17 tări iar probele au suferit modificări, aici a fost introdusă prima proba pentru femei, kaiac simplu 500 m.

La fiecare ediție a Jocuri Olimpice apareau mai mulți participanți în ramura kaiac-canoe și de-a lungul anilor sistemul de probe de concurs a suferit modificări astfel la Jocurile Olimpice de la Roma din 1956 au fost scoase probele pe distanța de 10 000 m, în schimb au introdusă probă specială de ștafetă și anume 4 x 500 m pentru kaiacul de simplu. Doua ediții mai târziu la Tokio, această probă de ștafeta a fost scoasă și în locul ei a fost introdusă cea de kaiac patru (K4) pe 1000 m iar în 1972 a fost introdusă și ramura kaiac slalom pentru mai mult divertisment.

I.1.3. Debutul in România

Federația Română de Kaiac-Canoe a fost inființată în 1942.

Kaiacul ramâne pentru mult timp o formă de distracție, nu se știe clar când acesta a devenit un sport în sine. Un punct de referință ar putea fi fondarea Comisiei Naționale de Canotaj în 1912, fiind desființată dupa doar doi ani din lipsă de activitate. Presa sportivă de la acea vreme mai exact din 1922 inserează știri care atestă existența unor centre de practicare a sporturilor nautice la București, Timișoara, Galați, Brăila, Constanța.

În 1932 au fost organizate primele campionate naționale, fiind marcată si participarea unui echipaj românesc la europenele de la Budapesta.

În anii 1934 – 1935 au fost puțini participanți la campionatele națioanle.

În 1942 apare pentru prima oară canoea, având loc la Bucuresti câteva concursuri. Schimbările fundamentale în conținut și formă au avut loc abia după cel de-al II – lea război Mondial când sportul a început să câștige o largă răspândire și popularitate, devenind accesibil maselor de cetățeni din toate colțurile tării. Atunci au crescut și numărul cluburilor și secțiilor de la noi din țară.

În acești ani a început și drumul afirmării pe plan internațional.

În 1954 la Macon Mircea Năstăsescu urca pe treapta a III – a a podiumului. Primele titluri olimpice s-au luat la Melborn, aceștia fiind canoiștii Leon Rotman campion absolut al probei de simplu de 1000 m si 10000 m, stabilind cu cele doua titluri cucerite la o editie a Jocurilor Olimpice un recond încă neegalat în sportul românesc. Tot atunci a învins și echipajul de dublu canoe Simion Ismailciuc și Dumitru Alexe.

În 1957 la campionatele europene Simion Ismailciuc si Dumitru Alexe în proba de 10000 m câstigă primul titlu continental, și o medalie de argint. Ichim Lipalit și Lavrente Calinov medalie de bronz.

În 1968 campionatele mondiale Simion Ismailciuc și Dumitru Alexe au cucerit și primul titlu de campioni ai lumii.

Ivan Patzaichin cel mai bun canoist român a reusit în strălucita sa cariera șapte medalii olimpice de la cele 5 ediții ale jocurilor la care a participat (Mexic 1968, Munchen 1972, Montreal 1976, Moscova 1980, Los Angeles 1984), a câștigat peste 24 de titluri de campion național. A fost multiplu campion balcanic, medaliat la cam toate regatele la care a participat, 23 medalii obținute la campionatele mondiale si europene, 9 de aur , 4 de argint și 10 de bronz.

Printre câștigătorii de titluri olimpice mai amintim pe Dumitru Alexe (1956 C2 1000m), Covaliov (1968) în dublu cu Ivan Patzaichin), Dâba Vasile (1976 K1),Toma Simionov (1980, 1984 C2 1000 m), Simion Ismailciuc, Borcanea Afănasie Teclea (1984 K4 500 m), Nichitov Ionescu Nastasia (1984 K4 500 m), Orlov Agafia (1956 K4 500 m), Ștefan Cozma Maria (1984 K4 500 m), Popescu Florin (2000 C2 1000m), Pricop Mitica (2000 C2 1000m). Acestia fiind și multiplii campioni mondiali si europeni.

Mai sunt și mulți alți sportivi medaliați la diferite campionate și concursuri, mondiale, europene și alte regate internaționale.

I.2. Aspecte privind paracticarea disciplinelor Kaiac-canoe

I.2.1. Antrenamentul sportiv în etapa actuală

Antrenamentul sportiv este mereu în congruență cu aria biologică (fiziologia efortului, tehnici de refacere, biomecanica) la fel ca și cu cea a pedagogiei de specialitate (metode și tehnici de antrenament, mijloace, forme de organizare) a sociologiei (integrare în statut și perfecționări în roluri), psihologiei (psihodiagnoza, psihoterapie), sau în zona managerială (dirijarea științifică, organizațională) și lista poate continua.

În câmpul creat de această diversitate de domenii apar noutăți care influențează în sistem întregul proces de antrenament, atât în sfera teoretică, cât și în cea practică. Din alt punct de vedere însă – cel al cercetării științifice a domeniului – există o mare neconcordanță între aceasta și practica concretă, de teren, în care antrenorii acționează bazându-se pe intuiție, urmând de obicei modelul propriilor antrenori, chiar după ce au urmat cursuri în cadrul cărora au învățat cele mai noi tehnici.

În același timp, nici profesorii nu sunt suficient de persuasivi și apoi apelează cu orice preț la noutăți care sunt eventual șocante, expunându-le ca pe o ”piatră filozofală”, ce ar putea rezolva orice problemă apărută la antrenament.

În acest fel au apărut curente generate de unele inovări precum: contracțiile izometrice, unele proceduri metodice de pregătire fizică, stretchingul și, în final, modelarea, cu ale sale raționalizări și standardizări. Desigur, nu contestăm contribuția acestora la creșterea potențialului de performanță, dar aplicarea exclusivă sau pe scară prea mare, la toate domeniile sportului, în orice moment și la orice vârstă poate doar să ne compromită.

În plus, operațiile foarte complexe implicate de unele dintre acestea îndreaptă practicianul către proverbul: ”teoria e una și practica e alta” ceea ce poate fi interpretat că ”teoriile frumoase sunt gratuite, în timp ce practica, fie ea și empirică, este cea utilă”. Din această cauză, practicianul este fundamentat să acționeze după propriile convingeri.

Într-adevăr, o bună metodologie a antrenamentului este un mod de acțiune eficient, mai cu seamă atunci când aceasta este expusă într-un limbaj familiar.

În antrenament rămân numai cei care se pot ridica la standardele acestor exigențe, cei care pe moment dau greș sunt înlăturați. Această idee provoacă risipirea multor talente, determinând traume psihice reale, cunoscându-se faptul că dinamica de manifestare a talentului nu se concretizează după modelul unei curbe continuu ascendente, ci după o curbă sinusoidală, verificată științific și binecunoscută specialiștilor.

Se vehiculează ideea de pierdere în tot mai mare măsură a caracterului umanist al sportului, de dezumanizare a sportivului în cadrul competiției, dar aceasta își are originile la antrenament, de la folosirea substanțelor dopante, anabolizante și altor produse care măresc artificial capacitatea de performanță, având de asemenea efecte negative asupra sănătății fizice și mentale.

Antrenamentul sportiv, ca și activitate socială, a fost de asemenea afectat de toate evenimentele istorice ale societății, dobândind caracteristici diferite de la un nivel la altul. Alvin Toffler vorbește despre cele trei ”valuri” în evoluția socială. Acestea există și în antrenamentul sportiv și în dezvoltarea sportului în general.

Aceste aspecte conturează unele discrepanțe ce își fac resimțită prezența în zilele noastre în antrenamentul sportiv, cum ar fi de exemplu plasarea antrenorului (conceptual) în cel de-al treilea val și existența condițiilor de pregătire din cel de-al doilea val. De asemenea, conservarea structurilor organizatorice standardizate în dezavantajul celor mobile, maleabile care să elimine ”birocrația profesională” uniformă.

Printre altele, aceste considerente ne determină să promovăm necesitatea lustruirii creativității, a comportamentului în situații tipice și atipice la toate ramurile de sport. De pildă, concluziile unei mari puteri în box ai cărei sportivi începuseră să piardă meciurile din semifinalele și finalele marilor competiții mondiale. Echipa de teoreticieni, psihologi, pedagogi prezentă la aceste competiții a conchis că respectivii sportivi pierd pentru că nu sunt suficient de creativi.

Analiza antrenamentelor din anii anteriori competițiilor demonstrase folosirea excesivă a mijloacelor raționalizate și standardizate în situații tipice.

Concluzia pe care o tragem este că în domeniile în care învățarea este predominant motrică și inteligent motrică, standardizarea este utilă în fazele inițiale, de formare a depriderilor, după care ponderea acesteia scade, în funcție de exigențele din fiecare ramură de sport.

La nivel internațional, specialiștii în antrenament sportiv votează unanim în favoarea schimbării opticii de pregătire a sportivilor, în general bazată pe legile biologice ale adaptării.

Verhosanski fundamentează o nouă teorie a antrenamentului, la baza căreia stau condițiile adaptării. Atko Viru, Platonov, Boico, Tschiene i se asociază, aceștia din urmă afirmând ”nu vom analiza posibilele dedesubturi ale succeselor obținute de anumite sisteme și sportiv. Utilizarea criticii analitice bazată pe elemente formale deduse din statistici nu trebuie să mai continue. E destul ! trebuie să mergem mai departe”. Personal, mă asociez părerii autorului german, considerând că, de exemplu, matematizarea antrenamentului (obiectivarea) este un factor de progres, dar a te bizui numai pe aceasta este mult prea riscant. În altă ordine de idei, absolutizarea oricărei concepții ne va conduce către eșec. Actualul antrenament sportiv trebuie să treacă de la interpretarea și aplicarea pe segmente atomistă, a datelor științei, la interpretarea și aplicarea lor în sistem, în spirit inovator.

Considerând că antrenamentul constă doar în repetiția sistematică a unor exerciții, nu vom fi capabili să ajungem pe deplin la comprehensiunea complexității și profunzimii, care reflectă procese fizice, funcționale, biochimice și psihice determinate de procesele de adaptare. Obiectivizările fac referire numai la partea vizibilă a ”iceberg-ului”, partea sa invizibilă, de altfel cea mai importantă, fiind mai puțin cunoscută, fapt care implică necesitatea aplicării cu prudență a unor modele sigure de performanță.

Prin conținutul antrenamentului sportiv se creionează acele elemente structurale care, bazându-se pe niște legi și reguli funcționale și metodologice concrete, determină atingerea performanței sportive.

În timp ce performanța sportivă a evoluat, conținutul antrenamentului a progresat și el, devenind tot mai complex, simultan cu definirea metodologiei de lucru. În urma dezvoltării înregistrate în direcțiile specificate a devenit indispensabilă sistematizarea conținutului antrenamentului conform unor legi bine determinate, la baza cărora stă cea referitoare la scopul sau efectele pe care le au exercițiile fizice asupra instruirii sportivului.

Putem argumenta că exercițiile fizice clasificate după specificitatea și adresabilitatea lor, aplicate după niște reguli precise, reprezintă elemente de conținut ale antrenamentului sportiv.

Aceste exerciții se adresează unui set de domenii: capacitatea de efort, tactica, tehnica, sfera psihică, teoretic artistică și biologică.

În cadrul procesului de pregătire a sportivilor, fără a ține cont de ramura de sport sau de categoria de clasificare sportivă, au fost determinate pe baze științifice concrete, următoarele componente ale procesului instructiv-educativ, care se aplică și în cazul kaiacului:

pregătirea fizică

pregătirea tehnică

pregătirea tactică

pregătirea psihologică

pregătirea teoretico-metodică

Toate aceste componente sunt într-o legătură foarte strânsă unele cu altele, neputând acționa vreodată exclusiv asupra unei singure componente, fără a influența într-o oarecare măsură și o altă componentă.

Procentul componentelor este variabil și este condiționat de perioada de pregătire, de obiectivele și sarcinile intermediare, de vârsta și nivelul de pregătire al sportivilor vizați și de particularitățile individuale ale acestora.

Ca în orice altă ramură sportivă, în kaiac este de asemenea vitală respectarea principiilor și cerințelor antrenamentului sportiv. În această privință un loc important îl ocupă ponderea antrenamentului din punct de vedere al componentelor acestuia.

I.2.2. Pregătirea fizică

În kaiac fenomenul de formare și perfecționare a calităților motrice, dăruirea sportivului cu o varietate de îndeletniciri și deprinderi, precum și evoluția indicilor morfologici și funcționali ai organismului ocupă un loc foarte important în pregătirea fizică a sportivului.

Pregătirea fizică a kaiaciștilor înglobează o sferă extrem de complexă. În speță, pregătirea fizică reprezintă fundația instruirii tuturor sportivilor. Nu putem discuta despre sport sau performanță fără să includem dezvoltarea și perfecționarea calităților motrice, la fel cum aceste calități nu pot atinge un nivel prea ridicat în lipsa unor indici monofuncționali corespunzători, sau fără o varietate de priceperi și deprinderi în mișcare.

Ponderea cea mai mare în antrenament o are pregătirea fizică, în detrimentul celorlaltor componente ale antrenamentului.

Astfel, în cazul kaiaciștilor, cu cât calitățile motrice sunt mai bine dezvoltate, cu atât potențialul de activitate al funcțiilor organismului, cu precădere circulația și respirația, este mai ridicat, având de asemenea o capacitate mai mare de adaptare a organismului la exigențele efortului fizic.

O pregătire fizică temeinică constituie fundamentul pentru remizele sporirii accesibilității în cazul asimilării și perfecționării elementelor tehnice și tactice, precum și a celorlalte componente ale antrenamentului, ea reprezentând suportul material pe care se construiește întreg procesul instructiv educativ.

În cadrul pregătirii fizice se diferențiază două loturi indisolubil legate:

• pregătirea fizică multilaterală

• pregătirea fizică specifică.

Obiectivul principal al pregătirii fizice multilaterale este acela de a lărgi indicii elementelor de conținut ale pregătirii fizice, astfel încât sportivii să nu întâlnească nici o dificultate în rezolvarea problemelor pe care le implică practicarea la un nivel superior a kaiacului.

Prin pregătirea fizică specifică se realizează progresul indicilor morfologici și funcționali ai organismului precum și a calităților motrice, într-o strânsă legătură cu solicitările de efort care caracterizează kaiacul.

I.2.3. Pregătirea tehnică

Pregătirea tehnică constituie ansamblul acțiunilor și procedeelor de mișcare, care asigură posibilitatea practicării unei anumite ramuri sau probe sportive, în acest caz kaiacul, prin forma și conținutul lor specific.

Pentru configurarea unei pregătiri tehnice de calitate este impedios necesar ca sportivul să-și verifice continuu deprinderea motrică de padelat în condiții cât mai apropiate, chiar analoage concursului.

Este inevitabil ca adesea condițiile atmosferice și de mediu să ridice anumite probleme (valuri din diferite direcții, vânt, frig, lipsa echilibrului, factori de ordin psihologic și fiziologic). În acest caz este impedios necesar ca deprinderea motrică de padelat, tehnica padelatului, să fie exersată în orice condiții, urmărindu-se determinarea tehnicii și adoptarea ei corespunzătoare în raport cu schimbările survenite pe parcursul antrenamentului și concursului.

Datorită particularităților fiecărui sportiv, învățarea tehnicii poate fi deosebit de individualizată. O fază superioară a tehnicii individuale este stilul, care reprezintă modul personal de efectuare a actului motric – padelatul. De regulă aceste exerciții nu determină mecanismul fundamental al mișcării, ci doar îi dă o anumită nuanță.

I.2.4. Pregătirea tactică

O altă componentă vitală a antrenamentului sportiv o reprezintă pregătirea tactică, care în kaiac constituie ansamblul posibilităților și modalităților de valorificare maximă ținând cont de caracteristicile individuale ale adversarilor și de condițiile obiective de desfășurare a concursului.

Pentru că tehnica probelor în kaiac este relativ standardizată și în lipsa unei diversități de elemente și procedee tehnice, pregătirea tactică se orientează în special către formarea deprinderii de a parcurge distanța de concurs conform unei tactici optime, ținând cont de mai mulți factori.

Printre acești factori se numără și mediul înconjurător:

• direcția și intensitatea vântului;

• direcția și intensitatea curenților;

• dimensiunea valurilor și direcția acestora;

• frigul.

Concepția fundamentală care stă la baza rezolvării pregătirii tactice este aceeea de a forma și sistematiza deprinderea sportivilor de a-și distribui precis și conștient efortul pe întreaga distanță luând în calcul apariția punctului mort și nevoia depășirii lui cât mai ușor.

Pregătirea tactică este strâns legată atât de pregătirea tehnică cât și de pregătirea fizică, nivelul lor cantitativ determinând valorificarea pregătirii tactice.

I.2.5. Pregătirea teoretico-metodică

Însușirea de către kaiaciști a unui sistem de cunoștințe de specialitate se poate realiza numai prin pregătirea teoretico-metodică. Acest lucru este impedios necesar, ba chiar vital pentru cunoașterea scopului și sarciinii activității, a anumitor aspecte de pregătire, precum și a regulamentului Federației Române de Kaiac Canoe.

Această pregătire are loc permanent, pe toată durata pregătirii, indiferent de sarcinile antrenamentului respectiv.

Ordinea și procentul componentelor pot fi arătate prin media aritmetică a factorilor de antrenament pe tot parcursul pregătirii:

• PREGĂTIREA FIZICĂ 60 %

• PREGĂTIREA TEHNICĂ 20 %

• PREGĂTIREA PSIHOLOGICĂ 10 %

• PREGĂTIREA TACTICĂ 5 %

• PREGĂTIREA TEORETICO-METODICĂ 5%.

I.3. Conceptul, analiza terminologică și istoricul selecției

Obiectivizarea, individualizarea și ierarhizarea indicatorilor modelului logic al performanței sportive moderne, împreună cu momentul participării fiecăruia la procesul complex al atingerii ei impun o anumită succesiune în tratarea și analizarea eficacității lor, conturează importanța actului selecției primare, prin care copilul este ales din mulțimea potențialilor viitori sportivi.

Este binecunoscut faptul că performanța sportivă își are originea în trei surse principale:

Valoarea biologică și a personalității sportivului

Valoarea intelectuală exprimată de corpul de specialiști care conduce programarea modelului de antrenament

Timpul

În acest triptic, timpul reprezintă o constantă, celelalte două surse fiind variabile, dar premisa principală rămâne potențialul genetic, talentul copilului depistat la momentul optim și încadrat într-un sistem de pregătire desfășurat în deplină armonie cu procesul de învățământ.

Selecția implică o amplă acțiune conceptuală și organizatorică de evaluare pe diferite planuri (anamneza, diagnosticarea stării de sănătate, nivelul de creștere și dezvoltare fizică și funcțională, disponibilitatea psihică etc.) a unor colectivități mari de copii. Ca urmare, cadrul organizatoric necesită un ansamblu de criterii și indicatori, în speță de un model cu care să operaționeze în alegerea celor înzestrați pentru un anumit tip de efort, rezistență sau viteză.

Selecția constituie un proces desfășurat până la atingerea limitelor superioare ale performanței. De aceea, conceptele de selecție și pregătire au fost cumulate într-o sintagmă ce invocă un proces complex corelat și direcționat către o anumită specializare a copilului.

Instituționalizarea sistemului unic de selecție și pregătire a copiilor a avut loc în anul 1976, ca urmare a analizei experienței acumulate pe plan național și internațional. Acest sistem corelează într-un ansamblu unitar o varietate de criterii care acționează într-o ordine prestabilită impusă de o metodologie verificată în practică.

Concret, în “Sistemul național de selecție” acționează 5 tipuri de criterii:

Criterii medico-sportive

Criterii somato-fiziologice

Criterii biochimice

Criterii psihologice

Criterii motrice.

I.4. Criterii și indici de selecție

Societatea actuală își pregătește cu grijă profesorii de care are nevoie, această autentică selecție socio-profesională însemnand un argument în plus de partea conducerii științifice a societății.

În sportul competițional postbelic a acționat așa-zisa selecție naturală, îmbinare între întâmplare și organizare.

În ultimele decenii, sportul de mare performanță a atins asemenea fluctuații biologice, socio-economice, psihopedagogice, tehnologice etc., încât selecția naturală a devenit ineficientă, ceea ce a transmis un impuls științei sportului să-și spună cuvântul și în acestă sferă de activitate a fenomenului sportiv. Aceasta constituie implicații profunde ale geneticii, antropologiei, fiziologiei, biomecanicii, psihologiei, medicinei sportive, ciberneticii și informaticii.

In prezent în sportul de mare performanță se pune problema să depistăm talente, să-i atragem pe cei mai talentati tineri la o anumită vârstă, care printr-o prognozâ judicioasâ a dezvoltârii biologice și un proces de antrenament rațional, condus și dirijat științific, tânărui de azi să ajungă performerul de mâine.

Dar ce reprezintă în fond acest talent? Este suficient oare acest talent pentru a plămâdi un campion?

Există azi în lumea specialistilor din domeniul științei sportului unele puncte de vedere cvasiunanime. Astfel, un prim punct de vedere, o opinie autorizată este aceea care identifică " talentul " pentru sport cu un profil optim din punct de vedere morfologic și functional, cu psihomotricitate deosebită, ieșită din comun, pe un teren familial propice sportului din toate punctele de vedere, cu o motivație pentru sport, un anumit sport sau probă sportivă ce merge până Ia " – fanatism ", fanatismul liderului, al campionului.

Râspunzând la cea de a doua întrebare facem precizarea că numai acest " talent ", cu dotare de excepție pe multiple planuri, nu este suficient pentru a deveni un mare campion. in primul rând acest talent trebuie depistat dintr-o – mare masâ de tineri, și pregătit corespunzător pentru viață, pentru societate și apoi pentru sport. Cui revine acest moment decisiv din viața campionului ? ln primul rând profesorului de educație fizică și antrenorului și nu în ultimul rând părinților, familiei. Pedagogul, profesorul de educație fizică are nobila misiune ca într-un cadru organizat să asigure pregătirea psihofizică a tinerilor și să-i depisteze pe cei mai dotați, pe care să-i promoveze într-un colectiv sportiv – profilat pe pregătirea copiilor și juniorilor.

Deci talentul bine îndrumat de școală, familie, colectivul sportiv, cu un proces de antrenament optim, cu o sănătate optimă și o motivație de exceptie, iată factorii principali, nu toți ai performanței.

Am putea concluziona astfel cele două întrebări ; numai talentul – ințeles în spiritul celor descrise – fără al doilea element ( pregătirea sportivă de excepție în contextul unei pregătiri multilaterale – fizice și spirituale ) nu duce la înalta performanță, după cum o pregătire optimă științifică fără talent, dotare biologică nu te poate duce pe cuimile gloriei sportive, decât în mod excepțional, sau conjuctural. De aceea selecția medico-bologică apare ca o componentă a performanței, prin rolul ei de depistare precoce a talentelor pentru celelalte componente ale selecției, criteriul biologic fiind deseori prioritar.

I.4.1. Criterii medico-sportive in selecția sportivă

Cu siguranță aceste criterii obiective de selecție constituie astăzi produsul unor prelucrări statistice a multor date obiective, în mijlocul lor situându-se ,,modelul biologic” al performerului. Istoria ne demonstrează că acest model biologic fluctuează cel puțin de la un deceniu la altul, la fel cum fluctuează și metodica antrenamentului sau chiar biologia sportivului. Din acest motiv, în abordarea corectă aplicativă a selecției este nevoie de multă mobilitate, acuitate și totodată prognoză clară, cu atât mai mult cu cât înseși informațiile științifice evoluează într-o cadență accelerată. De pildă, este de mult cunoscut faptul că în structura fibrelor musculare, la om, există fibre albe, rapide (fast fibers- Ff sau fast twitch- FT), cu echipamente enzimatice perfecționate pentru eforturile explozive, de viteză, forță-viteză, și roșii, lente (slow fibers- SF sau slow twitch- ST), al căror echipament enzimatic este propice eforturilor de durată, precum și fibre intermediare, mixte (mixed fibers-MF sau mixed twitch- MT) pentru toate admițându-se o determinare genetică; iată că studii bioptice efectuate în ultimii ani conturează posibilitatea ca, printr-un antrenament perfectionat, să crească numărul fibrelor roșii pe seama celor intermediare, ceea ce modifică radical procentul unor criterii fiziologice în selecția și orientarea sportivă.

În continuare vom încerca să detaliem unele norme și criterii medico-sportive folosite în selecție. În primul rând este necesară precizarea că atât din punct de vedere didactic, cât și operațional, biologic și sportiv, este recomandată abordarea selecției la trei niveluri (trei etape):

Primar (selecția primară) – de la vârsta de 4-5 ani și până la 8-10 ani, în funcție de disciplina sau proba sportivă.

Secundar (selecția secundară,pubertară) – între 10-14 ani, cu variații funcție de sport, dar la un interval de 3-5 ani față de prima etapă.

Selecția finală (de performanță), care marchează trecerea spre sportul de performanță, fiind dominată în principal de criteriul valorii performanței sportive.

Etapele selecției medico-sportive:

În cadrul acestor etape are loc procesul de pregătire care determină efectul relațiilor care urmează.

În linii mari:

• la nivel primar predomină criterii și indici sanogenetici și genetici ;

• nivelul secundar – de realizare a ”micromodelului biologic”, care reprezintă și efectul unui antrenament sistematic de durată asupra organismului în creștere.

• nivelul final este predominat de performanță, de nivelul biologic al performanței, acest ultim aspect fiind important în special atunci când trebuie selecționați sportivi pentru loturile naționale sau pentru a patricipa Ia C.E.; C.M.; J.O.

În linii mari, criteriile genetice și antropologice de selecție își au rădăcinile în anamneza medico-sportivă, care înglobează atât antecedentele personale, cât și pe cele endocolaterale (nivelul cultural, educațional, atitudinea față de sport a părinților, copilului, configurația morfologică a copilului și părinților, antecedente sportive familiale, comportamentul psihomotor, inteligența etc.).

Criteriul cu cea mai mare stabilitate de-a lungul diverselor etape de selecție rămâne sanogeneza: maximă exigență la nivelul primar ai selecției (alegerea celor mai sănătoși dintre sănătoși); exigență la nivelul selecției secundare, în special acolo unde apare elementul limitativ în performanță (ca prognoză) din motive de sănătate apărute pe parcursul pregătirii; puțină indulgență la nivelul selecției finale (petru a nu se periclita integritatea morfologică sau funcțională prin efortul sportiv), având în vedere, pe de o parte, investigațiile morale și materiale, performanța atinsă și motivația, și pe de altă parte posibilitatea apariției, în timp, a unor maladii (vindecate clinic) sau fluctuații în legătură, sau nu cu antrenamentul sportiv. La selecția primară se va acorda atenție afecțiunilor reumatice din copilărie, bacilare, neuropsihice (epilepsie, stări spastice etc), hepatorenale (hepatită, insuficiență renală), metabolice (diabet), cardiovasculare (congenitale sau dobândite), deformări cu limitări funcționale ale aparatului locomotor, afecțiuni endocrine (hipofizare, tiroidiene, suprarenale, paratiroidiene etc.), defecte ale analizorilor vizual (miopie și strabism peste 5 dioptrii), auditiv etc. Investigațiile efectuate și în circuit pe plan endocrin, neurologic, (EKG, VO2 max) și ORL, determină gradul de sănătate și disponibilitate pentru o ramură sportivă sau alta.

Criteriul biotipului constituțional intervine în selecție într-o nouă viziune a acestuia: somatofiziologie, motric, psihic, biochimic. Numeroși indici, care vor fi descriși separat, permit definirea acestui tip constituțional și evidențierea lui cu diferite probe sau discipline sportive.

Criteriile endocrinometabolice își găsesc utilitatea atât în selecția initială, cât mai ales în cea secundara, postpubertară. Se știe ca profilul hipertiroidian este favorabil eforturilor de viteză; cel android este compatibil cu eforturile de fortă (atletică grea, aruncări, kaiac-canoe etc), cel hiperhipofizar (tip gigantoid) este ideal pentru jocuri, canotaj academic. Sa nu uitam că acest profil endocrinologic este corelat în mod constant cu creșterea organismului, iar în prognoza creșterii, necesară adesea la 12-16 ani, se folosesc indicatorii endocrini. Tipologia endocrină bazată pe criterii morfologice fiind ușor de stabilit, este foarte utilă în selecția pentru diferite ramuri de sport.

Criteriile cardiorespiratorii sunt de maximă importanța în majoritatea ramurilor sportive cu caracter predominant dinamic. Este adevărat ca sportul perfecționează funcția cardiorespiratorie (motiv pentru care unii parinți iși îndeamnă copii să facă sport), după cum nu este mai puțin adevărat ca solicitările la care este supus sportivul pot avea unele efecte nefavorabile, imediate sau la distanță în timp, asupra sistemului cardiovascular, mai ales în cazul unor greșeli metodice de antrenament sau al apariției unor afecțiuni cardiovasculare, chiar în afara antrenamentului sportiv. Malformațiile congenitale și afecțiunile congenitale cardiovasculare exclud candidatul de la selecție. La nivelul selecției secundare, în special pentru sporturile cu dominantă aerobă, putem avea unele profiluri cardiovasculare favorabile (conformația și volumul cardiac, indicatorii funcționali: consumul maxim de 02 – V02 max, puls maxim, echivalentul volumului cardiac etc.), care să motiveze selecția unor astfel de sportivi, după cum aceiași indicatori pot folosi la selecția finală pentru prognoza performanței aerobe și cardiace.

Există și unele criterii radiologice utile în selecție. De exemplu radiologia coloanei vertebrale poate să evidentieze unele anomalii vertebrale incompatibile cu practicarea unor ramuri de sport (canotaj, kaiac-canoe, gimnastică, haltere…); de asemenea, evidențierea unor anomalii, cum ar fi agenezia renala, rinichiul hipotrofic, anumite osteolize etc, impune, alături de examenul radiologic cardiorespirator, și radiografia diverselor segmente și organe, cel puțin la nivelul selecției secundare (șaua turcească, cutia craniana, coloana vertebrală, zonele de creștere ale sistemului osos).

De asemenea , în cadrul criteriilor de selecție se poate acorda atenție și ritmurilor biologice individuale ale sportivilor. În acest sens se determină atât bioritmurile fizic, emotiv și intelectual, cât și ritmurile circadiene, circamensurale si circanuale privind concentratiile hormonale, ale adenozintrifosfatului în mușchi ș.a., concluzionându-se, în contextul tuturor parametrilor analizați medico-sportivi, motrici, somatofiziologici, biochimici, atât asupra selecției sportivilor, cât și asupra utilizării unor mijloace compensatorii pentru echilibrarea unor aspecte biologice negative generate de ritmurile biologice.

În concluzie, procesul de selecție dirijată are un caracter continuu, reprezentând un factor esențial al performantei, permanent corelat cu alte tipuri de criterii asamblate într-un sistem aplicabil cu succes atât în teorie cât și în practică.

I.4.2. Criterii somatofiziologice în selecția sportivă

Referitor la tipul somatofuncțional și determinarea lui ereditară s-au obținut o serie de date prin variate metode genetice (metoda gemenilor, a asemănării dintre părinți și copii, a arborelui genealogic etc.). Baza fenomenelor motrice o constituie însușirile somatice, fiziologice și psihice.

Printre însușirile somatice principale se numără și acelea care caracterizează aparatul locomotor, mai puternic determinat genetic decât țesutul adipos. Coeficiența de corelație și de eritabilitate sunt mai mari în acest caz pentru țesutul osos decât pentru cel muscular, iar coeficienții de corelatie ale acestor două țesuturi sunt mai ridicați comparativ cu acei ai țesutului adipos.

Este clar că însușirile esențiale nu pot fi modificate cu ajutorul exercițiilor motrice, astfel încât să se obțină transformări datorate exclusiv activității sportive de performanță.

În această situație este necesară selecția indivizilor cu masa, înălțimea și proporțiile corpului corespunzătoare tipului constituțional ideal pentru o anumită disciplină sau probă sportivă.

Dintre multiplii parametri morfologici, înălțimea (talia), proporțiile segmentelor corporale și tipologia somatosexuală au o importanță vitală în selecție. Lungimea corpului și a extremităților, greutatea corpului, lărgimea bazinului și a coapselor, circumferința taliei, a pieptului, a feselor, umerilor, precum și depozitele de grăsime din diferite părți ale corpului s-au dovedit a fi condiționate ereditar. Din acest compartiment al cercetărilor, cel mai important aspect pentru selecția și orientarea sportivă a copiilor îl constituie datele referitoare la structura corpului. Aceasta (cu deosebire "masa activa a corpului" – MAC) este, după cum a fost demonstrat științific în ultimii ani, un nou parametru al capacităților funcționale ale organismului omenesc. MAC se corelează bine cu VO2 max, cu forța musculară, rezistența și cu alte calități motrice.

Deosebirile dintre indivizi, în structura corpului, se manifestă ca urmare a interacțiunii dintre activitatea fizică, hrană și, după cum au arătat cercetările, factorii genetici.

Unul dintre cele mai semnificative criterii de selecție pentru anumite probe sportive este reprezentat de structura corpului uman.

Înălțimea corpului sau talia este o caracteristică antropometrică dintre cele mai importante. Multe studii referitoare la condiționarea ei genetică au fost dedicate estimării coeficienților de corelație dintre înălțimea corpului părintilor și cea a urmașilor, dintre înălțimea descendenților de grade variate. Studiile arată că acești coeficienți de corelație dintre descendenți și ascendenți sunt foarte variabili, depinzând atât de vârsta și sexul copiilor, cât și de starea materiala a populației. Coeficienții de corelație dintre inalțimea corpului la parinți și la urmași cresc odată cu vârsta, ajungând la valori maxime la grupele de vârstă cele mai mari. Coeficienții de corelație, care ilustreaza analogiile evidente în perechile tată-fiu, sunt mai mari decât la perechea tată-fica, iar perechea mama-fiu înregistreaza valori mai mici decât la perchile mama-fica. Ca urmare, înalțimea fiului poate fi prognozata pe baza înălțimii tatălui, iar a fiicei pornind de la înâlțimea mamei. Pe de alta parte însa, trebuie avut în vedere că, în general, noua generație înregistreaza indici superiori de dezvoltare fizică în comparație cu cei ai părinților.

Cunoscând înălțimea corporaiă, poate fi stabilită valoarea celorlalte proporții ale segmentelor corporale.

Pornind de la conceptul de mozaic al androgeniei, potrivit căruia fiecare individ este dotat cu caractere feminine și masculine în diferite proporții, s-a conturat foarte exact conceptul de constituție de sexualitate, alături de cel de constituție somatică (somatometrică).

Conform metodei Bayer-Bailey, s-au studiat 8 indicatori, în aprecierea cărora s-au luat în considerare următoarele elemente de bază: lărgimi, musculatura, stratul adipos. Cei 8 indicatori: conturul taliei văzut din spate, mărimea șoldurilor, forma feselor, forma femurului, dezvoltarea masei musculare, intervalul dintre membele inferioare, lățimea și robustețea umerilor, reprezentarea stratului adipos și habitus corporal, apreciați pe lungimea corpului nud privit din spate, au primit note de la 1 la 5 conform scării androgenității indicate de autori.

Cele 5 tipuri care subîntind o scară unică și continuă pentru androgenitatea umană au, în direcția valorilor mici 1-2, grade ridicate de masculinitate, definind în cadrul sexului masculin diferite trepte de armonie între sex și sexualizare, iar în direcția numerelor mari 4-5, grade ridicate și chiar exagerate de feminizare, prezentând aceiași variabilitate a gradelor de sexualizare. Nota intermediară se atribuie cazurilor de dizarmonie, unde, în cadrul sexelor, se evidențiază un grad scăzut de sexualitate corespunzător sexului opus.

Autorii au numit aceste tipuri, în ordine crescătoare a scării: hipermasculin, masculin, hipomasculin (unidiferențiat), mixt (bisexuat), hipofeminin (unidiferențiat), feminin, hiperfeminin.

Această metodă permite prognoza în proporție de aproape 90% a ratei de masculinitate sau feminitate încă din etapa antepubertară, fiind deosebit de utilă in selecția sportivilor.

Referitor la parametrii fiziologici ai tipului somatic, pe care, din motive didactice, îi abordăm împreună cu cei morfologici, remarcăm următoarele :

Este greu de făcut o diferențiere netă între cercetările având ca obiectiv proprietățile motorii, pe de o parte, și cele care studiază factorii fiziologici-funcționali, pe de alta. Majoritatea autorilor urmăresc atât caracterele somato-funcționale, cât și diferitele acte motorii finale, investigând diversele caractere în complexitatea lor, la nivel de organe sau chiar de structura histochimică.

Din aceasta cauză vom prezenta parametrii fiziologici de selecție in corelație cu determinismul lor asupra nivelul calitaților motrice (viteză, forță, rezistență, îndemânare), în instanța motricitatea fiind concfiționata de factorul somato-fiziologic și, bineînteles, de cel psihic, ca și de tabloul biochimic.

Ca atare, criteriul motric de selecție se bazează pe cunoașterea nivelului calitaților fizice de bază al acestor vârste precoce și pe modalitatea masurării lor.

Viteza

Sub raport funcțional viteza este conditionată, de două elemente fundamentale:

activitatea sistemului nervos și, în principal, a scoarței cerebrale, unde se realizează întreaga comandă, coordonare și reglare a mișcarii; durata medie de 70-82 m/s a acestor operații poate fi redusă prin antrenament, care înlesnește formarea unor stereotipuri dinamice motrice într-un timp mai scurt, condiționate genetic sub raportul rapiditații de instalare;

metabolismul de la nivelul mușchiului care asigură energia necesară contracțiilor musculare în condiții de anaerobioză.

Energia necesară în cazul efortului de viteză în anaerobioză rezultă din descompunerea ATP în ADP și acid fosforic în mușchi, ceea ce permite realizarea cuplajului excitație-contracție. Refacerea legăturii fosfat-macroergice se asigură la început pe seama unei legături similare a fosfocreatinei, iar în continuare are loc glicoliza anaerobă, care conduce la eliberarea de energie cu transformarea acidului piruvic în acid lactic, ce se acumulează în mușchi ca urmare a datoriei mari de O2 (circulația și respirația nu pot asigura necesarul de O2 într-un timp atât de scurt impus de desfășurarea efortului) și influențează negativ capacitatea de contracție a mușchiului.

Rezultă deci că, în efortul de viteză, al doilea element esențial, după nivelul funcționalității SNC (sistemului nervos central), este capacitatea de efort anaerob.

De asemenea sub raport morfologic, s-a dovedit că fibrele musculare care asigură viteza sunt cele albe, bogate in mitocondrii și echipament enzimatic oxidoreductor. Proporțiile acestor fibre sunt genetic determinate și pot fi stabilite pe baza biopsiei musculare.

Având în vedere condiționare vitezei de către sistemul nervos și de nivelul capacității de efort anaerob, subliniem faptul că ea este una din calitățile biomotrice cu cel mai înalt nivel de determinare genetică. Coeficientul de eritabilitate se situează intre 0,90-0,95, prin urmare selecția este hotărâtoare în performanța de viteză. Perioada de vârstă de 9-14 ani, pentru mâini, și 9-12 ani pentru picioare, se caracterizează prin reducerea controlului genetic asupra dezvoltării vitezei mișcărilor. E de presupus că, la această vârstă, acțiunile pedagogice corect organizate pot contribui la perfecționarea calitaților de viteză.

Forța

Sub raportul substratului morfofiziologic, care asigură manifestarea fortei, se recunosc două sisteme principale ale organismului, la care bineînțeles, se adaugă activitatea tuturor celorlalte sisteme și aparate: sistemul nervos și sistemul muscular.

1. Sistemul nervos acționează îndeosebi pe calea etajului cortical, prin două mecanisme principale:

punerea în acțiune a unui număr cât mai mare de unități motorii;

ansamblarea unităților motorii active.

2. Sistemul muscular este al doilea element principal care condiționează forța, în funcție de gradul încărcăturii raportate la forța izometrică maximală.

Având în vedere determinarea forței de către activitatea sistemului nervos central și de calitatea fibrelor musculare, se consideră că în acest caz ponderea eredității este substanțială, coeficientul de eritabilitate fiind de peste 0,80. Menționăm că există autori care socotesc forța ca având un determinism genetic tot atât de mare ca și viteza.

Prin această prismă, criteriile fiziologice de selecție sunt în principal :

stabilirea prin dinamometrie a forței grupelor musculare funcționale ce trebuie să fie cât mai mare;

determinarea tonusului muscular cu ajutorui miotonometrului, diferențele cât mai mari între starea de contracție și cea de relaxare indicând un nivel funcțional bun;

măsurarea amplitudinii mișcărilor articulare cu goniometrul;

evidențierea capacităților de efort aerob și anaerob pe baza elementelor biochimice prezentate în funcție de nivelul încărcăturilor raportat la forța izometrică maximală evaluarea pentru forța în regim de viteză a timpului de reacție, a cronaxiei și a electromiogramei.

Valorile variază în funcție de ramura de sport și se interpretează individualizat.

Rezistența

Aceastră calitate este condiționată de trei categorii de factori:

1. Factorii anatomofuncționali ce privesc funcționalitatea tuturor organelor și îndeosebi a sistemului cardiovascular, care asigură aportul de O2, și a aparatului renal, ce conduce Ia eliminarea produșilor toxici rezultați în urma proceselor metabolice;

2. Factorii biochimici, care privesc sistemul muscular și, îndeosebi, locurile unde se petrec transformarile metabolice cu eliberare de energie;

3. Sistemul nervos și în special componentele sale simpatica și parasimpatica, ce regiează procesele metabolice, inclusiv refacerea.

Factoni anatomofuncționali sunt reprezentati de:

volumul pulmonar și suprafața alveolocapilara ( informatii corolare asupra acestor elemente ne furnizeaza explorarea antropometrică a cutiei toracice, cu determinarea diametrelor și perimetrelor sale în expirație și inspirație, precum și măsurarea capacității pulmonare vitale, totale și reziduale.);

volumul cardiac determinat radiotelemetric (are valori de 700-750 ml la adultul normal, ajungând la sportivi pânâ la 1300-1400 ml);

concentrația de hemoglobină în sânge, la adult , se situează între 14-16 g%, iar la sportivi valorile cresc până la 19-20 g%, mai ales în condițiile de antrenament la altitudine. Dupa efort, valorile scad prin hemoliză;

volumul sangvin total;

capacitatea respiratorie maximă, investigația efectuandu-se timp de 15s, iar valoarea obtinută inmultindu-se cu 4 pentru a nu produce fenomene de alcaloză (valorile normale sunt 120-150 1/min).

Determinările se fac cu ajutorul spirografului și al unor normograme care permit compararea valorii în raport cu inalțimea și greutatea subiectului. Valoarea acestei determinări este conditionată și de forța musculaturii toracelui;

volumul respirator maxim pe secunda;

VO2 maxim interpretat în funcție de greutatea corporală, sex, vârsta și cerințele impuse de ramura de sport;

debitul cardiac maxim, care ajunge la 40-45 I/min și este condiționat la rândul lui, atât de amplitudinea de contracție a fibrei cardiace, care determină, în principal, debitul sistolic, cât și frecvența cardiacă;

oxigen-pulsul maxim calculat prin raportarea VO2 maxim la frecvența cardiacă maxi-mă, el fiind considerat parametrul cel mai util al economiei cardiovasculare în efort;

echivalentul ventilator maxim care este roportul dintre ventilația maximă externă și VO2 max, acesta reprezentând indicatorul cel mai fidel al economiei respiratorii în efort (sub 20 este excelent, 25-30 bun și peste 35 slab).

Desigur că acești parametri, îndeosebi cei funcționali, nu sunt condiționați numai de sistemul cardiorespirator, ale cărui capacități le exprimă, ci și de activitatea sistemului nervos care coordonează funcționalitatea acestor aparate. În aceiași măsură intervin și aparatul digestiv, care asigură aportul principiilor nutritive necesare proceselor metabolice energogenetice, și aparatul de expulzare a materiei (îndeosebi aparatul renal), ce contribuie la eliminarea cataboliților, a căror concentrare in organism la nivelul diferitelor sectoare somatoviscerale, declanșează mecanismul de feed-back, foarte important pentru întreaga functionalitate organică și in special pentru rezistență. In acest sens, investigarea funcției renale, are o importanță deosebită în selectia sportivilor pentru probele de rezistență.

Factorii biochimici ai rezistenței.

În ultimul timp, cercetările histochimice au dovedit că elementul de bază în existența unui prag ridicat de rezistentă metrică generală, este capacitatea fibrelor musculare de a utiliza o cantitate mai mare de O2 și de a furniza energia necesară efectuării lucrului mecanic pe calea proceselor aerobe de fosforilare oxidativă. Această capacitate o au, îndeosebi, fibrele roșii, care conțin o cantitate sporită de mioglobină și de mitocondrii mari, cu capacitatea oxidativă ridicată. Cantitatea acestor fibre în mușchi este genetic determinată, de unde rezultă utilitatea biopsiei musculare în momentul selecției și orientarea corespunzătoare a viitorului sportiv. Proporția între fibrele roșii, care constituie substratul rezistenței și al fortei, fibrele albe, care condiționează viteza, orientează selecția spre ramurile de sport corespunzătoare calităților biometrice ale sportivului.

S-a dovedit, în ultimul timp, că efortul de rezistență conduce la biosinteza proteinelor mitocondriale mari și neconformarea de ribozomi citoplasmatici, respectiv RNA mitocondrial. Aceste procese au loc la nivelul unor fibre intermediare, care au o structură mixtă, între cea a fibrelor roșii și cea a fibrelor albe.

lntensitatea aceasta nu trebuie să treacă în zona energetică anaerobă, deoarece poate declanșa alte mecanisme intracelulare, ci e necesar să se situeze la zona superioară a aerobiozei, la limită cu anaerobioza, atingând acel prag aerob-anaerob numit și " zona de anduranță a efortului ". Intensitatea efortului ce va situa organismul în zona de anduranță este determinată de structura genetică a fiecărui subiect și se impune a fi individualizată. Această zonă de anduranță se caracterizează printr-o concentrație a acidului lactic în sânge de 4 mmol/litru. În cazul în care zona de anduranță se situează la nivelul a 90% din consumul maxim de oxigen, capacitatea de efort aerob este foarte bună; la valori de 80-85% situația devine defavorabilă.

In practică, întrucât dozarea acidului lactic în sânge și chiar determinarea consumului maxim de oxigen nu sunt posibile întotdeauna în mod curent, se recurge la corelațiile dintre acești parametri și valoarea. Astfel, la 140-150 bătăi / min, când se atinge 70-75% din VO2max ne aflăm în zona strict aerobă. La 155-175 pulsații/min ne aflăm la limita superioară a aeobiozei, când efortul începe să devină un excitant funcțional pentru rezistență, iar între 165-175 puls/min ne aflăm în zona de anduranță. Antrenamentul de rezistență se desfășoară în această zonă până când pulsul începe să scadă, ceea ce indică o adaptare mai bună la efort și, în același timp posibilitatea de creștere a intensității lui. Aceasta pentru a putea aplica un excitant funcțional de rezistență mai mare, care se constituie un excitant biologic generator de transformări biochimice la nivelul fibrei musculare, de natură să ridice valoarea calității de rezistentă motrică a organismului.

Incontestabil că, alături de aceste mecanisme biochimice, în obținerea unei rezistențe sporite intervin sinapsele neuromusculare, respectiv plăcile neuromotorii, care sunt puse în actiune de centrii nervoși și piramidali pe calea unităților motorii. De aici importanța deosebită a activității sistemului nervos central și, îndeosebi, a zonelor de comportament rinencefalice, unde, conform ultimelor cercetări, se găsesc centrii voliționali. Prin punerea in funcțiune a unor sisteme de receptori endocrini intracerebrali, aceștia au un rol deosebit în menținerea activităților plăcilor neuromotorii, în ciuda stării de oboseală generată de acumularea acidului lactic în mușchi.

Rezultă deci că și rezistența, deși reprezintă o calitate biomotrică perfectibilă, prin transformarea pe calea antrenamentului a fibrelor intermediare în fibre roșii, este genetic determinată atât prin existența pe plan periferic a unui procent de fibre intermediare în mușchi și prin funcționalitatea sistemului nervos central și îndeosebi a zonelor sale rinencefalice.

Coeficientul genetic pentru rezistență este de asemenea determinat de gradul de eritabilitate, destul de ridicat peste 75%, a capacității aerobe, care constituie substratul funcțional al acestei calități biomotrice.

În ce privește determinismul nervos al rezistenței, subliniem importanța echilibrului între tonusul nervos vegetativ simpatic și cel parasimpatic, fapt ce justifică introducerea in cadrul criteriilor de selecție a testelor de funcționabilitate simpatică și parasimpatică.

Pentru sporirea rezistenței, un rol important îl are de obicei creșterea tonusului parasimpatic pe calea stimulării receptorilor alfa, cu atât mai mult cu cât blocarea receptorilor beta cu ajutorul beta blocantelor constituie manevră doping.

Îndemânarea

În accepția clasică adoptată în prezent de majoritatea speciatiștilor în domeniul educației fizice și sportului de antrenori, medici, cercetători, psihologi etc, indemânarea este considerată o calitate motrică a aparatului locomotor, exprimată prin precizia mișcărilor, respectiv a contracțiilor musculare și adaptarea lor la condițille impuse de cerințele victoriei sportive, îndeosebi de realizarea unei replici motrice cât mai eficiente la acțiunile adversarului.

Această calitate, după părerea noastră este condiționată în principal de activitatea corticală, respectiv de comanda primită de mușchi pe căile motorii corticale și în secundar de musculatura insăși, aceasta fiind importantă doar în măsura în care posedă anumite proprietăți de viteză, forță și chiar rezistență pentru a răspunde prompt și corespunzător la comanda corticală primită.

Din acest considerent, nu o vom socoti o calitate biomotrică in care există un echilibru relativ de determinare a diferitelor sisteme și aparate, inclusiv a sistemului nevos, ci o vom aprecia ca pe o calitate psiho-neuromotrică, întrucât ea este predominant determinată de sistemul nervos. De aceea, ea va fi prezentată cu activitatea sistemului nervos și cu inteligența generală a subiectului cercetat.

Dintre testele care pot constitui criterii de stabilire a nivelului de funcționabilitate corticală și care, implicit, furnizează informații prețioase asupra potențialului de îndemânare, subliniem în mod deosebit :

testarea inteligenței;

testele de personalitate și temperament;

stabilirea tipului de sistem nervos prezentat odată cu criteriile de selecție somatofiziologice privind viteza.

Un element esențial în evaluarea îndemânării constituie condiționarea ei de către analizatorul vestibular respectiv, implicit în mentinerea echilibrului în condiții statice și dinamice,fapt ce justifică testarea acestui parametru fiziologic in selecție.

I.4.3. Criterii psihologice in selectia sportivă

Ca scop, selecția psihologică constituie demersul prin care se realizează cunoașterea particularităților psihologice ale copiilor și tinerilor precum și corespondența acestora cu cerințele precis delimitate ale activității sportive de performanță.

Implicarea factorilor psihologici în selecție este confirmată de faptul că modelul campionului sportiv nu poate exista înafara unei configurații a structurii personalității acestuia, precum și a factorilor psiho-sociali. (vezi graficul de mai jos )

Graficul 1: Factorii psiho-sociali implicați în selecția sportivă

Selecția psihologică urmărește să asigure corespondența dintre aptitudinile și atitudinile individului, pentru ca pe această bază să se asigure adaptarea la efort și eficienta în antrenamente și competiții.

Se consideră că existența unei consonanțe între aptitudini și atitudini constituie una din condițiile fundamentale ale sucesului sportiv. Pentru activitatea de mare perfomantă, actul selecției sportive trebuie să urmărească depistarea potențialităților de excepție a sportivilor superdotați sub raportul unor cerințe și particularități specifice fiecărei discipline sportive (după ce în prealabil s-au definitivat selecția motrică și cea biologică ).

Din acest punct de vedere trebuie subliniat faptul că, indiferent de ramura de sport practicată, unele procese sau activități psihice se impun a fi dezvoltate, inițial, cel puțin la un nivel mediu, pentru ca pe această bază, prin educare și antrenament, să apară consolidarea și perfecționarea lor. in această categorie sunt incluse unele cerințe psihologice de bază (primare), care reunesc într-un tot unitar comportamentul adecvat al unui viitor performer. Este ceea ce se cheamă "capacitate psihică de start ". (Vezi graficul 2).

Graficul 2 Caracteristici psihice " de start ".

Aceste caracteristici se antrenează pe parcursul perfecționării măiestriei sportive și al maturizării biopsiho-sociale, dar numai în directă concordanță cu suportul lor genetic. (Vezi graficul.3)

Graficul 3. Capacitatea psihică a sportivului.

Practica sportivă de mare performantă a dovedit că sportivii din punct de vedere al capacităților psihice obțiin succese intr-un ritm ascendent spre deosebire de cei care manifestă carente in pregătirea psihologică. Trebuie subliniat faptul că factorul psihologic nu poate suprijini inadvertențele motrice, antropologice sau biologice, în schimb, potențează și permite valorificarea calităților motrice în concordantă cu solicitările endo sau exoceptive.

Capacitatea psihică implică unele caracteristici cu variabile grade de determinare ereditară. Cu cât coeficientul de eritabilitate a unui caracter psihic este mai mare, cu atât trebuie pus accent sporit pe selecție. De exempiu, gradul de inteligență exprimat prin coeficientul de inteligență, aflat într-o puternică corelație cu capacitatea de a rezolva sarcini motrice, temperamentul, flexibilitatea mintală, sunt parametri psihici cu un rol important în selecție.

Ca soluții viabile și concrete, se poate recomanda următoarea strategie de abordare a actiunii de selecție :

• depistarea timpurie a sportivilor care prezintă capacitatea psihică „de start”, compatibilă cu exigențele actuale: caracteristicile acesteia sunt observabile în procesul de inițiere, iar pentru precizarea diagnosticului se pot solicita psihologi speciailști:

• paralel cu acțiunea de depistare, se recomandă orientarea copiilor și juniorilor talentați în direcția în care potențialul genetic permite acumulări de mare eficiență și productivitate: potentialități explozive – pentru sporturi de viteză, aruncări, sărituri; potențialități de andurantă – pentru sportunie ciclice, canotaj, kaiac-canoe, ciclism, alergări…; potențialităti creative – pentru jocurile sportive, lupte, judo, scrimă, gimnastică ; potențialități introvertite – pentru tir, șah…;

• un rol important în evaluarea capacității psihice trebuie să-l ocupe fondul apti-tudional, constând din caracteristici greu perfectibile, a căror expresie calitativă oferă un spațiu de sigurantă cu privire la succesul sportiv (tip de sistem nervos structurile senzorio-motorii, finețea analizatorilor );

• actiunea de selecție și orientare psihologică se desfășoară stadial, pe trepte de vârstă și de măiestrie, în corelație cu acea educație, exercitată de antrenor, familie, școală, societate, ceea ce implică un grad de responsabilitate și competență psihologică.

I.4.4. Criterii motrice în selecția sportivă

Criteriile de selecție, precizate și în Sistemul național unic de selecție, prezinta o importanță diferită de la o ramură de sport la alta. De exemplu, pentru unele ramuri, probe sau chiar ,,posturi” (în echipe) s-a putut stabili un anumit tip somntic care favorizează marea performanță, în timp ce la altele obținerea rezultatelor nu este condiționată de existența unui anumit tip constituțional.

Dar pentru majoritatea ramurilor de sport, motricitatea – nivelul și ritmul de evoluție al acesteia devine criteriul de bază al selecției. Acesta este obiectivizat printr-un sistem de probe și norme de control imaginate tocmai pentru depistarea și promovarea talentelor sportive. Conținutul acestui sistem de probe și norme de control este diferențiat în funcție de vârstă și stagiul de pregătire al candidatului sportiv.

I.4.5. Sistemul de probe norme pentru selecție

Sistemul de probe reprezintă un instrument operativ de lucru care orientează selecția și pregătirea copiilor pentru sportul de performanță și înalta performanță, permițand fiecărui antrenor sau profesor de educație fizică compararea rezultatelor și evoluțiilor motrice ale sportivilor sau copiilor din grupele proprii cu niște valori standard stabilite la nivel național, la nivel de scoala sau federatie.

Probele și normele din acest sistem sunt în stransă legatură cu împarțirea pe etape a pregătirii, existând probe distincte pentru grupele de începători, avansați și performanță, și cu celelalte acte normative ale educației fizice școlare și sportului de performanța și anume: sistemul unitar de verificare și apreciere a pregătirii fizice și sportive a elevilor și promovarea lor in grupele de pregatire sportivă.

Probe și norme de control pentru selecția primară (grupe de începători)

În momentul selecției primare pot fi întâlniți copii cu o experiență motrică diferită. Exista astfel riscul de a fi respinși copiii cu calități motrice deosebite, pe care nu le pot exprima însă la un nivel corespunzător, datorită unor deprinderi motrice de bază deficitare sau unei experiențe motrice insuficiente. Pentru o apreciere cât mai exactă a capacităților motrice ale fiecărui copil este bine ca, inainte de luarea deciziei în privința celor ce vor fi incluși în pregătire, copiii să urmeze un program unitar de pregatire. Includerea în grupele de începători se face pe baza rezultatelor obținute la probele de control de la sfârșitul acestei perioade.

Întocmai, pot fi selecționați copii din grupele de pregătire sportivă din ciclul gimnazial, din cercurile sportive ale ciclului primar sau sau cei care dovedesc aptitudini reale pentru activitatea sportivă.

Aprecierea motricității tuturor acestor copii, ca expresie a gradului de dezvoltare a fiecărei calităti motrice în parte și a tuturor la un loc, se face pe baza rezultatelor obținute la probele incluse într-o baterie care are la bază testul internațional de capacitate fizică cunoscut sub denumirea de "Standard Fitness Test ", adoptat de Federatia Internațională de Educație Fizică.

Pentru o apreciere unitară a rezultatelor s-a stabilit un sistem de scalare a performanțelor pentru fiecare vârstă în parte, separat pentru băieți și fete, fiecare performanță căpătând un echivalent în puncte.

Acest sistem de scalare, denumit Hull, în care media primește 50 de puncte, prezintă următoarele avantaje:

permite antrenorului sau profesorului compararea nivelului general al grupei și al fiecărui elev în parte cu nivelul standardelor naționale;

face posibilă raportarea grupei la cele avute anterior în pregătire și aprecierea potențialului de care dispune aceasta;

permite aprecierea în timp a fiecărui copil.

Pentru a fi incluși în grupele de începători, copiii trebuie să realizeze prin cumul unul din următoarele baremuri:

pentru ramurile de sport în care prima selecție se face până la 6 ani (inclusiv), copiii trebuie să realizeze minimum 280 de puncte la următoarele probe: alergare pe 20 m, săritura în lungime de pe loc, proba de indemanare (naveta pe 10 m), ridicări de trunchi din culcat în șezând timp de 30 secunde, mobilitate coxofemurală în plan anterior;

pentru ramurile de sport la care prima selecție se face la 7 ani sau după această vârstă, copiii trebuie să totalizeze minimum 440 de puncte la cele 8 probe ale testului de pregătire fizică generală, care cuprinde: alergare de viteză pe 50 m, săritura în lungime de pe loc, alergare de rezistență ( 7-11ani, băieți și fete – 600m; 12-14ani, băieți – 1000m, fetele – 800m); aruncarea mingii de oină la distanță de pe loc; menținerea poziției atârnat la bara fixă cu brațele îndoite fetele de toate vârstele și băieții până la 12ani ) sau tracțiuni în brațe la bara fixă ( băieții 12-14ani); naveta; ridicări de trunchi din culcat dorsal în șezând, timp de 30 secunde; mobilitatea coxofemurală în plan anterior.

La ramurile de sport la care realizarea performanțelor este condiționată de un nivel înalt al calităților motrice cu mare preponderență genetică ( viteza în toate formele ei de manifestare, detenta și calitățile de coordonare ), exigența trebuie să fie sporită încă de Ia prima selecție, deoarece aceste calități se dezvoltă mai puțin în procesul de antrenament. De aceea, la aceste ramuri de sport, punctajul realizat de copii la calitățile motrice cu grad mare de determina-re genetică trebuie să se apropie de 70 de puncte.

Succesul în sportul de înaltă performanță este favorizat la anumite discipline sportive de un anumit tip somatic caracteristic. Se constată însă că, în general copiii cu valori ale taliei peste media pe țară a vârstei lor, prezintă valori motrice mai scâzute. Pentru a se asigura reușita pregatirii anumitor copii cu șansa de a deveni performeri, s-a introdus, la unele ramuri de sport o bonificație pentru talie de exceptie. Se consideră copii (juniori) cu talie de excepție baieții care vor ajunde la o înalțime de peste 191cm și fetele care vor atinge înaltimea de peste 175cm.

Acești copii primesc o bonificație de 40 de puncte, câte 5 puncte de probă, astfel ca în momentul primei selecții pot totaliza 400 de puncte.

Durata pregătirii în grupele de incepători este în medie de 3 ani. Ea variaza însă de la o ramură de sport la alta, în funcție de complexitatea tehnicii și a efortului, între 2 și 4 ani.

La sfârșitul fiecărui an de pregătire se trec probe de control. Cerințele minime impuse în acest sens sunt :

realizarea a 480 de puncte la 7-12 ani pentru copiii cu talie normală și 440 de puncte pentru copiii cu talie de excepție;

realizarea normelor la probele specifice pentru fiecare ramură de sport. Aceste probe vizează nivelul însușirii procedeelor tehnice de bază ale calităților motrice specifice.

Probe și norme de control pentru selecția secundară (grupe de avansați)

Promovarea juniorilor în grupele de avansați și menținerea lor în aceste grupe de pregătire sunt condiționate de trecerea anuală a probelor de control specifice pentru fiecare ramură de sport sau grupă de probe. Aceste probe obiectivizează nivelul pregătirii fizice specifice.

Durata pregătirii în grupele de avansați este în medie de 5 ani, în funcție de natura sportului respectiv. Menținerea în pregătire este condiționată de realizarea normelor stabilite pentru fiecare vârstă și an de pregătire, în parte. Aceste probe și norme sunt corelate cu:

modul de instruire pe niveluri, ele reprezentând finalități ale acestui model;

normele și cerințele pentru participarea la competiții.

În acest mod, la un anumit nivel, se operează în cadrul unor discipline sportive cu aceleași probe de control atât pentru aprecierea pregătirii și selecționarea în grupa superioară, cât și pentru participarea în competiții.

Probe și norme de control pentru selecția finală (grupe de performanță)

Promovarea în grupele de performanță se va face pe baza rezultatelor de la probele de control specifice pentru fiecare ramură de sport, precum și a rezultatelor din competiții.

În medie pregătirea în aceste grupe durează doi ani și vizează în principal:

creșterea ponderii lucrului specific;

creșterea capacității sportivului de a evolua cu siguranță în concursuri și înbunătățirea experienței competiționale.

Aprecierea anuală a progresului înregistrat se face pe baza rezultatelor obținute la probele de control. Aceste probe și norme sunt corelate și la acest nivel cu modelul de instruire și normele de participare la competiții.

Probele reprezintă:

mijloace de pregătire cu grad mare de corelație cu performanța;

proba de concurs sau părți din ea;

procedee tehnico-tactice executate în ritmuri specifice;

elemente de dificultate crescută;

performanța pe distanțe sau durată diferite;

obținerea unei anumite categorii de clasificare sportivă.

Capitolul II

ARGUMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ A LUCRĂRII

II. 1.1. Criterii ale selecției în kaiac

Căutarea sportivilor talentați reprezintă o sarcină importantă, de rezolvarea căreia depinde succesul întregii pregătiri de mai mulți ani. În teoria și metodica antrenamentului sportiv s-a acumulat un material vast privind selecția sportivilor de perspectivă.

În kaiac-canoe, până în prezent selecția are un caracter anarhic, de fapt ea este substituită printr-o înregistrare în masă, ceea ce ulterior conduce la pierderi importante reprezentând 50-55%. Complexitatea selecției la kaiac crește datorită mai multor factori specifici: depărtarea bazelor de antrenament, lipsa unui inventar sportiv de calitate pentru copii, amenajarea slabă a sălilor auxiliare (de forță, bacul de iarnă, săli de jocuri, bazin de înot), pericolul îmbolnavirilor (răceli). Ca urmare, acestei ramuri sportive îi este greu să concureze cu alte sporturi, in ceea ce privește selecția începătorilor.

Toate cele de mai sus reprezintă o bază complementară pentru ca problemele selecției și pregătirii inițiale la kaiac să devină obiectul unei atenții crescute din partea specialiștilor.

Scopul prezentei lucrări constă în stabilirea modelului și indicilor de selecție și, de asemenea, stabilirea calităților sportivilor cei mai talentați motric și de perspectivă.

Ce este selecția?

Selecția este un proces organizat și repetat de depistare timpurie a disponibilităților înnăscute a copilului, juniorului, cu ajutorul unui sistem complex de criterii (medicale, biologice, psiho-sociologice și motrice) pentru practicarea și specializarea lui ulterioară într-o disciplină sau probă sportivă.

Criteriile după care trebuie făcută selecția copiiior și juniorilor în kaiac, după părerea mea, trebuie împărțite în două părți distincte, astfel:

1. Selectia tehnică, care depinde direct de talentul, pregătirea, flerul și tenacitatea antrenorului de kaiac.

2. Selectia medicală, care depinde de modul în care antrenorul conlucrează cu medicul sportiv și cu centrul de medicină sportivă.

II.1.2. Selecția tehnică

Selectia tehnică la rândul ei cuprinde:

Descoperirea subiecților (la școală, pe stradă, pe ternurile de sport, la competițiile locale dintre școli, prin prietenii lor care practică deja kaiacul etc);

Vizualizarea lor in efort asistarea la orele de educație fizică în școli sau în timpul jocului liber);

Confruntarea cu părinții prezintă o deosebită importanță modul cum pot influența părinții, familia în general, asupra alegerii de către acești copii a ramurii kaiacului;

Urmărirea "caracteristicilor genetice" observând părintii obținând informații de la aceștia despre alți membrii ai familiei;

Trecerea unor probe de control inițiale, care pot fi:

– nespecifice, de testare a: forței (împins culcat cu halt)

rezistență (alergare)

viteza (de rotație a brațelor)

îndemânarea (prin jocuri)

– specifice: înot (cel puțin 100m)

echilibru (bârnă)

trenajor

II.1.3. Selecția medicală

Selecția medicală cuprinde:

examene pulmonare: – spirometria;

micro radiografia pulmonară;

examene biochimice :

determinarea VO2 ;

analiza sângelui;

anliza urinei;

examene fiziologice:

electrocardiograma;

frecvența cardiacă;

tensiunea arterială;

examene morfologice:

– bio-tipologia endocrină – hipofizar;

– tiroidian; supra-renalian

– folicular;

– măsurători antropometrice specifice.

II.2. Tipul constituțional în selecție

Una dintre cele mai arzătoare probleme pe care și le pun antrenorii atunci cănd trec la selectarea noilor sportivi este dacă vor da randamentul scontat aceștia sau nu.

De altfel aceste selecții erau făcute uneori pe baza trecerii unor norme fixate de fiecare antrenor sau de cele mai multe ori la ochi, totul era ca cei selectionați să arate cât mai bine dezvoltați din punct de vedere fizic.

Normele de forță la care erau supuși cei selecționați nu dezvăluiau toate calitațile necesare unor kaiacisti și nu rare au fost cazurile când cei selecționați pe baza acestui procedeu nu făceau fată pe apă, sau ce era mai curios unii inapți, după verdictui acestei selectii s-au dovedit a fi dotați cu cele mai bune calități în kaiac .

Care era cauza acestor neconcordanțe și cu ce greșea acest sistem de selecție ?

Răspunsul la această întrebare l-a dat Dr. Octavian Popescu ,fostul medic al lotului național de kaiac-canoe dintre anii 60-85 .

Acest medic, îndrăgostit de meseria sa, a fost primul care, frământat de aceste probleme, a căutat să le pătrundă taina, studiindu-le ani de-a rândul, măsurând sute din cei mai buni kaiaciști si canoiști ai lumii. Generalizând datele acestor măsuratori, făcând grafice peste grafice, Dr. Popescu a pus bazele Antropometriei specifice la kaiaciști și canoiști.

Aceasta lucrare cuprinde metoda cea mai reală și mai precisă de selecție a sportivilor pe baza măsuratorilor antropometrice, care la o anumită interpretare îți dau precis, chiar și nivelul performanței ce poate fi obținută de către cel selecționat.

Pe baza graficelor Indicilor Segmentari de Aptitudine se poate face selecția și pentru formarea echipajelor celor mai omogene in ceea ce privește lucrul în apa. De asemenea pe baza cunoașterii celei mai dezvoltate calitați fizice și a dominanței segmentare se poate îndruma sportivul spre adoptarea celui mai potrivit stil de padelat ,stil care-1 va duce la obținerea unui randament maxim în apa deci la un randament maxim și in sport.

Doctorul Octavian Popescu a studiat chiar și cele câteva tipuri morfologice, bune pentru practicarea kaicului și canoei. lată o scurtă trecere in revistă a acestor tipuri morfologice făcută de Dr. Popescu.

II.2.1. Diferentierea tipurilor de Kaiaciști

Se face in general în functie de caracteristicile principale ale fizicului, care condiționează performanța în padelat: – inaltimea trunchiului, lungimea bratelor si latimea umerilor

1. – Chiar de la inceput vom găsi trei tipuri cu preponderență segmentară:

Tipul înalt in trunchi

Tipul lung in brațe

Tipul lat in umeri

2. Înafara acestor trei tipuri cu dominante segmentare mai putem întâlni kaiaciști armonic proportionați:

Armonic superior dezvoltat

Armonic mediu dezvoltat

Armonic slab dezvoltat

3. Înafara celor șase tipuri remarcate până acum mai deosebim încă trei tipuri somatice cu preponderente segmentare asociate :

Tipul de kaiacist longiliniu

Tipui de kaiacist latiliniu

Tipul de kaiacist breviliniu .

Tipul longiliniu este rezultat din asocierea calitatilor de:- trunchi înalt, de brațe lungi și caracterizat printr-o mare întindere a brațelor în sus

Tipul latiliniu este rezultat din asocierea calitatilor de: – spate lat și brațe lungi și este caracterizat printr-o anvergură mare a bratelor.

Tipul breviliniu (kaiacist scurt ) este caracterizat prin ;- trunchi și brațe scurte.

Înafara tipurilor descrise anterior mai găsim încă un tip morfologic de mare randament și anume kaiacistul cu diferentă brațe-trunchi mare (din stând cu brațele lasate liber în jos pe lânga corp se masoară diferenta dintre lungimea bratelor si lungimea trunchiului ,de la umar pâna la relieful fesier, masuratoarea se face mult mai usor din pozitia asezat pe o banca și masurând depasirea bratelor de la nivelul bancii pâna la vârful degetelor întinse în jos).

Toate aceste caracteristici segmentare native ale celor selectionati impun atitudini diferite antrenorului care-i pregateste, în special în ceea ce priveste formarea tehnicii personale a fiecăruia dintre ei.

În această alegere a tehnicii, antrenorul trebuie să tină cont de întregul context de calitații fizice a sportivului dar în special de condiționările lor de randament , căci fiecare tip somatic caracteristic își are condiția lui caracteristică de randament.

Astfel între altele:

Longilinul are randamentul conditionat de raportul brațe-trunchi ceea ce înseamna că subiectul cu brațele și trunchiul lung poate fi bun în masura în care valoarea bratelor lui va depăși valoarea trunchiului, caz în care raportul motor brațe-trunchi este mare.

Latiliniul are randamentul condiționat de gradul de răsucire a trunchiului sau, ceea ce înseamna că subiectul cu umeri lați și cu anvergura mare poate fi în masura în care își va putea pune în valoare mărimea acestor lațimi printr-o bună mobilitate rotatorie a coloanei sale vertebrale.

Breviliniul are randamentul condiționat de stroc (nr.de lovituri pe minut pe care le efectuează sportivul în timpul deplasării pe apa cu padela.

Caracteristicile biomecanice de padelare naturala sunt cu totul diferite la aceste tipuri reprezentative specifice de kaiaciști, făcând ca ele sa aibă o semnificație diferită atât din punct de vedere al posibilitatilor de rezolvare a loviturii cât și din punct de vedere al randamentului in apa.

Astfel:

tipul înalt în trunchi cu brațele mai scurte este obligat să tragă cu trunchiul aplecat in fata sau în spate

tipul lung în brațe cu trunchiul proportional mai scurt atunci când este dublat de o buna muscularizare a trenului superior beneficiază de posibilitatea unei lovituri lungi cu trunchiul vertical, adică în poziția cu cea mai eficace răsucire si cu adâncime buna pentru o lovitura eficientă, ceea ce poate da bărcii o bună alunecare prin descărcarea de greutate pe care o poate provoca.

tipul longilin și cu brațe și cu trunchi lung este tipul de mare amplitudine si de mare randament care beneficiază atât de avantajele kaiacistului cu brațe lungi cât și de avantajele kaiacistului cu trunchi lung. El se adapteaza în mod corespunzator tehnicii în linie, tehnica de mare eficacitate în care trasul palelor prin apa urmareste foarte îndeaproape firul central de înaintare (axul barcii).

tipul lat în umeri beneficiază de mari avantaje daca își adaptează o tehnica de rasucire mare .

tipul latiliniu beneficiind de o mare anvergură se adaptează în mod avantajos la tehnica cu lovitură laterală în special atunci când posedă și o depașire brațe – trunchi buna.

tipul armonic superior dezvoltat este tipul rar "de elita", care poseda calitati fizice de baza (forta, viteza si îndemânare) în concordantă prezentind perspectiva unei performanțe de valoare fiind singurul tip de kaiacist care își poate însuși fara modificări tehnica universală "de bază".

tipul brevilin este tipul negativ din punct de vedere al dimensiunilor segmentare este tipul de randament slab care poate compensa numai printr-o mare frecventă și printr-o risipa mare de energie datorate lipsei de amplitudine a mișcărilor lui.

II.3. Etapele selecției în Kaiac-canoe

II.3.1. Probleme ale selecției în kaiac

Amanunțitele analize facute de-a lungul anilor asupra sportivilor medaliați la J.O. și C.M. au dus la stabilirea modelului morfo-funcțional al sportivului de performanță din kaiac-canoe.

Vârsta medie pentru performanță este 22 – 26 ani. Vârsta medie optimă pentru marea performanță este 22 – 24 ani. Tipul somatic al performerului mondial este de talie înaltă, peste 1,80 m la kaiac masculin și 1,65 m la kaiac feminin. Anvergura brațelor trebuie să fie cu 6 – 10 cm mai mare decât talia, aceasta jucând un rol foarte important în kaiac-canoe. Lungimea bustului trebuie să depășească cu 7–8 cm lungimea picioarelor. Forța scapulară trebuie să fie 60% din greutate la barbați și 40% la femei, iar cea lombară de 180% respectiv 160%.

Puterea maximă aerobă, exprimată prin consumul maxim de oxigen trebuie să atingă valori absolute în jur de 6.000 ml, respectiv 74 ml pe kg de corp, la kaiac masculin și 56 ml pe kg de corp la kaiac feminin.

Din punct de vedere psihologic modelul campionului trebuie să obțină indici superiori la testele de motricitate ritmică și viteza de repetiție, coordonare vizual-motrică, aprecierea distanțelor și precizia mișcărilor, rezistență la oboseala psihică, spirit de observație și capacitate de conducere a atenției, personalitate și perseverență.

În ramura sportivă kaiac-canoe, veriga hotarâtoare a procesului de pregătire sportivă este selecția. Aceasta reprezintă usa care trebuie deschisă către un viitor înfloritor în sportul de performanță.

Parametrii selecției sunt următorii:

• vârsta 12 ani;

• indicatori somatici și funcționali;

• funcționalitatea bio-funcțională;

• starea de sănătate;

• disponibilitatea pentru performanță.

Selecția se va efectua în trei etape cu caracteristici diferite:

II.3.2. Selecția inițială

Aceasta are ca scop formarea grupelor de începători. Având în vedere unele tendințe de evoluție, în ramură se impune coborârea vârstei de selecție chiar la 12 ani. Această selecție se desfășoară în două faze:

faza I – testarea calităților morfo-funcționale și prognoza asupra acestora. Se va ține seama de modelul optim pentru kaiac, interpretările făcându-se ținând seama de evoluția principalilor indicatori conform prognozei de creștere prezentată de Institutul de Igienă. În această fază colaborarea cu cabinetul medical este obligatorie.

faza II – determină nivelul de dezvoltare al calităților motrice ce se va face prin probele « Sistemul de selecție din activitatea sportivă de performanță ».

II.3.3. Selecția intermediară

Se efectuează la doi ani de la selecția inițială la vârsta de 14 – 15 ani și are drept scop completarea grupelor de avansați. Se desfășoară de asemenea în doua faze:

faza I – testarea nivelului de dezvoltare a calităților morfo-funcționale prin raportarea la modelul performerului ;

faza II – determinarea nivelului de dezvoltare al calităților motrice nespecifice și specifice.

II.3.4. Selecția finală

Se efectuează la doi ani de la selecția intermediară având drept scop completarea grupelor de performanță cu cele mai valoroase elemente din grupele de avansați. Selecția se efectuează prin compararea cu modelul de concurs și prognozarea evoluției viitoare.

II.4. Caracteristicile conținutului pregătirii în kaiac

Conținutul pregătirii în ramura sportivă kaiac prezintă următoarele caracteristici:

• simplificarea metodelor și mijloacelor de lucru

• creșterea semnificativă a volumului de lucru;

• reducerea perioada de tranziție de la un sezon competițional la altul și continuarea pregătirii fara intrerupere;

• se scurtează timpul în care se formează sportivul de performanță;

• obiectivele lecțiilor de antrenament se stabilesc în funcție de obiectivele stabilite la nivel național, mondial lasând deoparte nivelul sportivilor.

• orientarea antrenamentelor spre două direcții : pregătirea tehnică și pregătirea pentru competiție;

• mijloacele sunt folosite tot timpul anului mai ales în sensul scopului urmărit;

• scopul trebuie urmarit în modelul de competiție.

II.4.1. Clasificarea eforturilor în antrenamentul de kaiac

Concursurile de kaiac se desfășoară pe distanța de:

– 200, 500, 1000 m în probele de viteză,

– 2000, 3000, 5000 m în probele de fond.

Datorită fluctuației distanței și deci a duratei de desfașurare a probei apar modificări mari în funcțiile organismului deoarece intensitatea efortului se află într-o relație inversă cu volumul efortului.

Din punct de vedere fiziologic, eforturile la care este supus organismul în antrenamentele și concursurile de kaiac sunt împărțite în patru categorii :

– grupa eforturilor moderate;

– grupa eforturilor mari;

– grupa eforturilor submaximale;

– grupa eforturilor maximale.

Atât probele de concurs cât și antrenamentele de kaiac-canoe se încadrează în grupele de efort mai sus menționate în raport de intensitate, volum, durată a efortului.

În anumite momente ale anului sau în același timp același individ poate lua participa la curse de 200m, 500 m, 1000 m sau respectiv 2000m, 4000m sau 6000 m care durează aproximativ 46’’, 1’58’’, 4’03’’ și respectiv 8’35’’, 18’20’’, 28’03’’. Aproximativ 50 % din energia necesară pentru efortul maxim pe o durata de 2 minute provine din descompunerea fosfaților bogați în energie și a glicogenului în acid lactic. Restul de 50 % provine din arderile de glicogen mai ales în prezența oxigenului (procesele aerobe și anaerobe de eliberare a energiei).

Aceasta ar fi descompunerea corespunzătoare a unei curse de 500 m parcursă în kaiac simplu. Pentru a parcurge distanța de 1000 m, aceluiași kaiacist îi sunt necesare aproximativ 4’ ceea ce implică aproximativ 70 % din energia eliberată pe calea aerobă și de 30 % contribuție energetică anaerobă. În funcție de calitațile motrice și psihice și de capacitatea funcțională a kaiacistului, antrenamentul trebuie axat pe dezvoltarea celor două sisteme energetice în proporțiile menționate. Cele doua sisteme energetice pleacă de la dezvoltarea calitaților motrice rezistență și forță.

II.5. Dezvoltarea calităților motrice în kaiac

Rezistența și forța sunt principalele calități motrice de care trebuie să se țina cont în pregatirea kaiacistului. Deci în perioadele de pregătire trebuie să se apeleze la toate mijloacele de antrenament care dezvoltă rezistența și forța.

În competiții sportivul are nevoie de rezistență, de forță, adică de capacitate mare de forță la o capacitate bine dezvoltată a rezistenței pentru a învinge rezistențele existente relativ mari.

II.5.1. Dezvoltarea rezistenței

Pornind de la tipul de efort (2:00 – 4:00) kaiacul ține de eforturile și de rezistența medie. Timpul de parcurgere a distanței de concurs este atât de scurt și de aceea efortul atât de intensiv încât capacitatea competițională se desfășoară doar în datorie de oxigen. Oferta de oxigen este mult mai redusă față de nevoile musculaturii care lucrează pentru eliberarea energiei.

De aceea antrenorul trebuie să orienteze pregătirea sportivului pentru a deveni capabil de o absorbție maximă de oxigen. Cu cât capacitatea de absorbție de oxigen este mai mare la un efort maxim, cu atât capacitatea de rezistență a sportivului se dezvoltă mai mult.

Capacitatea de rezistență este decisivă în competițiile de kaiac-canoe. Cu cât este mai bine adaptat organismul cu atât este mai ridicată capacitatea de rezistență generală, prin urmare capacitatea de a obține fără lipsă de oxigen rezultate semnificative.

Capacitatea de rezistență fizică și psihică poate fi dobândită doar printr-un antrenament zilnic cu volum mare de lucru.

Orice întrerupere a programului de dezvoltare a rezistenței duce la scaderea capacitații acesteia și a calității obținute, ceea ce înseamnă că trebuie din nou dezvoltată.

Pentru dezvoltarea capacității de rezistență se folosesc atât mijloacele antrenamentului general cât și cele ale antrenamentului specific pe apă, în mod preponderent în barca de simplu, dar și antrenamentul rezistenței de forță cu haltere, cu flexoare, gantere, cu propria greutate a corpului, la aparate și în barcă.

Antrenamentul în barcă trebuie să cuprindă aproximativ 40 – 50 % din volumul antrenamentului general și să se efectueze mai ales cu o intensitate medie. Toate mijloacele de antrenament pentru dezvoltarea capacității de rezistență sunt folosite într-o măsură și multilateral.

II.5.2. Dezvoltarea forței

Dezvoltarea forței este pentru a învinge multitudinea rezistențelor care trebuie învinse la padelare.

În competiție se folosesc aproximativ 400 de lovituri pentru 1.000 m, adică o sumă de forță de aproximativ 14.000 kg.f.

Forța este antrenabilă. Pentru kaiac se preferă antrenamentul rezistenței de forță atât pentru a întari musculatura, cât și pentru a mări capacitatea sistemului circulator, adică de a dezvolta capacitatea de rezistență a mușchiului. Antrenamentul se efectuează preponderent cu greutăți între 20 – 50 kg în serii și cu mișcări asemănătoare cu cele efectuate în kaiac.

Antrenamentul se face cu :

• haltere:

– împins din culcat dorsal pe bancă,

– smuls din culcat facial pe bancă,

– așezat pe o bancă tras cu un braț – stânga și dreapta,

– ramat vertical;

• propria greutate corporală:

– tracțiuni,

– flotări;

– genuflexiuni.

• aparate ajutătoare ;

• aparate de tracțiune:

– extensoare, flexoare

– cordoane de cauciuc,

– benzi elastice.

Forța se poate dezvolta și prin exerciții de contracție și relaxare efectuate în circuit, sportivii trecând prin toate stadiile acestuia.

Frecvența lucrului cu haltera este mai mare în perioada pregătitoare.

Esențial este ca lucrul cu halterele să se lege cu exerciții de gimnastică.

Aceasta pentru a realiza întinderea musculaturii. Întrucât antrenamentul de forță supune organismul la un efort destul de ridicat, sportivii trebuie îndrumați să efectueze o bună încalzire a aparatului locomotor – brațe, trunchi și picioare. Astfel se pot evita și eventualele accidentări.

Nivelul de pregătire a sportivilor se poate controla cu frecvența cardiacă. Acesta trebuie să fie cca.150 / min. Trebuie să aibă în vedere deosebirea în nivelul de pregătire. La începători încărcătura se va mări mai lent. O forță rapid dezvoltată dispare la fel de repede. Forța dezvoltată continuu este stabilă și se pastrează pe o perioadă mai lungă de timp. Lungimea de pauză se reglează automat la un raport de efort față de pauza de 1 : 2.

Antrenamentul de forță este absolut necesar pe tot parcursul anului pentru sportivii de kaiac-canoe. Centrul de greutate al dezvoltării forței va fi perioada pregătitoare când se va lucra pentru dezvoltarea forței maxime și a rezistenței de forță, cu preponderență în lunile de iarnă.

Dezvoltarea forței este continuată și în timpul perioadei precompetiționale și competiționale, reducânduse programele de lucru cu greutați, lucrându-se de fapt, pentru menținerea forței.

II.6. Clasificarea mijloacelor folosite în antrenamentele de kaiac

Mijloacele folosite în antrenamentele de kaiac se împart în:

specifice;

asociate;

Mijloacele specifice asigură îmbinarea unitară a dezvoltării morfo-funcționale a calităților și deprinderilor motrice specifice vâslitului în kaiac-canoe. Aici intră exercițiul fizic ca mijloc de bază, aparatura ajutătoare.

Mijloacele specifice sunt folosite atât în antrenamentele la bac (loc special amenajat cu apă în care se poate vâsli pe timp de iarnă), trenajor (simulator) cât și în antrenamentele de apă. De fapt, specifică în kaiac-canoe este numai barca pe apă. În kaiac mișcarea specifică este padelatul.

În cadrul mijloacelor asociate intră:

• factori naturali;

• condițiile igienice;

• alimentația;

• menținerea medicamentoasă.

În cadrul factorilor naturali un loc deosebit îl are altitudinea folosită ca mijloc de bază în unele țări, de 2 ori pe an. În antrenamentele de kaiac se mai folosesc și antrenamente din alte ramuri sportive, cum ar fi:

• atletismul – alergarea ca mijloc de bază;

• atletica grea;

• exerciții cu haltere, gantere și benzi elastice;

• înotul (obligatoriu);

• jocuri sportive (fotbal, tenisul cu piciorul);

• schiul (schi fond) – mersul pe schiuri, excursii pe schiuri;

• ciclismul.

II.6.1. Metode în antrenamentul kaiaciștilor pe apă

În antrenamentul kaiaciștilor pe apă se folosesc următoarele metode:

• metoda antrenamentului de durată sau uniform;

• metoda antrenamentului variabil;

• metoda antrenamentului cu intervale;

• metoda antrenamentului de control.

II.6.2. Metoda antrenamentului de durată

În cadrul acestei metode se lucrează în aliura R5-R4 și are loc parcurgerea unei distanțe stabilite într-o efort constant. Frecvența loviturilor este de 65 – 70 lovituri / min. pentru k1 iar frecvența cardiacă este cuprinsă între valorile de 122 și 145 pulsații / min, în general față de timpul afectat efortului.

II.6.3. Metoda antrenamentului de control

Această metodă se aplică pentru verificarea nivelului de pregătire și a eficienței metodelor de antrenament folosite în pregătirea sportivilor. În această metodă se lucrează în nivelul de intensitate R2, intensitate ce se caracterizează prin parcurgerea distanței într-o cadență de 100 – 110 lovituri / minut iar valorile pulsului sunt cuprinse între 165 – 190 pulsații / minut.

Probele și normele de control prevăzute pentru antrementul pe apă

– V-R 50 m, 100 m, 200 m, 250 m ;

– R-V 300 m, 500 m, 1000 m ;

– R 2000 m, 4000m, 6000 m.

II.6.4. Metode folosite în antrenamentul kaiaciștilor pe uscat

– metoda antrenamentului în circuit;

– metoda antrenamentului cu intervale;

– metoda antrenamentului invariabil;

– metoda antrenamentului cu repetări;

– metoda antrenamentului de control.

II.6.5. Metoda antrenamentului în circuit

Aceasta metodă este una dintre cele mai des folosite în sporturile nautice.Scopul acestei metode este de a solicita uniform toate grupele musculare și solicitarea continuă a marilor funcții ale organismului (sistemul respirator și cardiovascular).

Această metodă este varianta modernă a lucrului pe ateliere.

Prin folosirea acestei metode devine posibilă dezvoltarea diferențiată a calităților fizice și în special a celor combinate cum sunt :

• rezistenă în regim de forță;

• rezistență în regim de viteză;

• rezistență în regim de forță-viteză;

• îndemânarea în regim de viteză.

În alcătuirea programelor de antrenament în circuit, exercițiile trebuie să fie grupate din punct de vedere anatomic pe grupele musculare solicitate în efortul specific. Pentru a stabili gradul de solicitare și soluționare a exercițiilor din programul de antrenament trebuie să se respecte următoarele reguli:

• pentru a dezvolta forța, nivelul de solicitare a exercițiilor trebuie să permită efectuarea a 10 repetări;

• pentru a dezvolta rezistența în regim de forță, gradul de solicitare a exercițiilor trebuie să permită efectuarea unui număr de 30 – 60 repetări.

Caracteristicile antrenamentului în circuit:

• efortul trebuie să fie individualizat și nu trebuie să se suprasolicite organismul (solicitarea organismului se face progresiv);

• se elimină timpul pierdut prin angrenarea unui număr mare de sportivi, prin schimbarea atelierelor (raportul între sportivi și aparat de 6 : 1).

În urma antrenamentului în circuit se obține o mai bună oxigenare a organismului și se îmbunătățește metabolismul energetic al organismului și totodată se mărește capacitatea de lucru a sistemului cardio-vascular.

Efectele benefice obținute în urma utilizării acestei metode de antrenament se concretizează în:

• creșterea rezistenței generale a organismului;

• mărirea rezistenței la oboseală;

• îmbunătățirea rezistenței musculare locale.

Antrenamentul în circuit după metoda lucrului cu intervale de scurtă durată în timpul circuitului prin trecerea de la un aparat la altul este de asemenea foarte des folosit în pregătire. Pauza corespunde cu o pauză recompensatoare luând valori între 10’-13’. În timpul antrenamentului se fac 3-5 circuite. După fiecare circuit se introduce o pauză a cărei durată variază între 3’-5’.

Variantele de lucru în timpul circuitului :

– se lucrează 15’ – pauză 10’

– se lucrează 30’ – pauză 15’

– se lucrează 45’ – pauză 30’

Acțiune fiziologică :

• se îmbunătățește activitatea sistemului cardio-vascular. Fenomenul de îmbunătățire se produce în timpul pauzei și este în raport de durata efortului.

• în urma antrenamentului cu această metodă se dezvoltă rezistența generală și specifică și calitățile motrice combinate cum sunt :

• rezistența în regim de forță ;

• rezistența în regim de viteză și îndemânare.

Antrenamentul în circuit după metoda lucrului intensiv cu intervale.

În această metodă exercițiile sunt alese astfel încât să permită executarea a 8-10 repetări. Din exerciții, mai mult de jumătate vor trebui executate cu încărcătura suplimentară. Durata pauzelor dintre serii trebuie să oscileze între 30’’ – 90’’. După fiecare pauză lucrul efectiv durează 3’ – 4’. În cadrul antrenamentului programul constă în special din exerciții cu haltere,gantere etc…

Acțiune fiziologică:

– în urma antrenamentului se observă o îmbunătățire a metabolismului.

În același timp se obține o creștere a coordonării senzomotorii precum și o îmbunătățire a forței maxime – explozive, a rezistenței în regim de forță și viteză.

Antrenamentul în circuit după metoda lucrului cu repetări.

• această variantă a antrenamentului în circuit este decisă de natura și caracterul lucrului cu repetări;

• exercițiile se execută aproape în exclusivitate cu suplimentare față de greutatea corpului;

• se va lucra cu o intensitate de 80 – 90 % din capacitatea maximă de efort;

• deoarece repetarea se face în domeniul efortului maximal, nu sunt posibile decât un număr mic de repetări (2-3 repetări într-o serie);

• posibilitatea de mărire a solicitărilor organismului se face săptămânal cu mărirea încărcăturii la fiecare exercițiu și în fiecare serie cu 2,5 – 5 kg;

• mărirea încărcăturii se face în funcție de capacitatea funcțională a fiecărui individ.

II.6.6. Metoda antrenamentului cu intervale

Aceasta constituie una din cele mai folosite metode de antrenament pentru dezvoltarea rezistenței. Ea se caracterizează prin:

• pauzele de revenire și eforturile trebuie să fie în funcție de reacțiile organismului în momentul respectiv;

• efortul optim este acela care se desfășoară cu intensitate de 50 – 60 % din capacitatea maximă și durează 45’ frecvența cardiacă ajungând până la 180 pulsații pe minut;

• dacă frecvența cardiacă depașește 180 pulsații/minut cu intensitatea efortului scade și intervine pauza;

• în urma pauzei organismul își revine complet;

• dozarea efortului se poate efectua prin măsurarea frecvenței cardiace cu cronometrul.

II.6.7. Metoda antrenamentului variabil

Această metodă face parte din categoria metodelor bazate pe modificarea intensitații efortului ca element principal de creștere. Prin această metodă se obține adaptarea biologică multilaterală a organismului la efort datorită variațiilor intensitații.

În practică metoda este folosită la efectuarea unui efort continuu de durată cu modificări repetate a intensitatilor de lucru. Această metodă este folosită în toate perioadele de lucru atât în cea de pregătire fizică generală cât și în cea specifică.

II.6.8. Metoda antrenamentului cu repetări

Prin această metodă se urmărește dezvoltarea vitezei și a forței. În antrenamentul cu repetări, exercițiile de forță folosite au o încărcătură de 90% din capacitatea maximă a organismului. O dată pe săptămână se lucrează cu o încărcătură de 100 % din capacitatea maximă. Pauza dintre repetări de 3 – 4‘ iar nr. repetărilor ajunge la 5 pe serie. Numărul de serii este de 20 – 30.

Metoda se bazează pe următoarele principii:

• viteza se îmbunătățește prin exerciții de viteză completate cu exerciții de forță – viteză și exerciții de rezistență – viteză ;

• antrenamentul specific trebuie să fie precedat de un antrenament general variabil ;

• pauza pentru refacere este de 10 – 40’

• numărul repetărilor executate cu efort de intensitate maximală este mai mic până la 3 (trei) repetări.

II.6.9. Metoda antrenamentului de control

Pentru a verifica gradul de pregătire al sportivului după o perioadă de pregătire cum este pregătirea de iarnă, se recomandă executarea normelor și probelor de control. Verificarea prin norme și probe de control trebuie să fie făcute periodic pentru a putea evalua precis progresele realizate și nivelul de pregătire.

Aceste probe sunt :

– R-V-alergare 1.600 m

– R-F-număr de tracțiuni-maxim 2 minute

– împins cu haltera de 30 kg în 30 secunde din poziția culcat dorsal

– ramat orizontal la banca cu haltera 20kg in 2 minute.

Capitolul III

ORGANIZAREA CERCETĂRII

III.1. Scopul cercetării

Scopul acestei lucrări este de a stabili dacă modelul de kaiacist venit de la Federația Romana sau de la Federația Internaționala de Kaiac si Canoe constituie un pilon principal în acțiunea de selecție și de pregatire a tinerilor sportivi și dacă acest ,,model” este decisiv în pregatirea juniorilor.Aceste concluzii le vom trage în urma observarii datele obtinute de mine prin testarea initiala si finală la Clubul Sportiv Scolar Galati și nu în ultimul rand prin observarea pregatirii acestor sportivi pe toată perioda de pregătire fizică.

III.2. Sarcinile lucrării

Creșterea rezultatelor obținute de sportivi, depinde de mai mulți factori și anume: de nivelul de dezvoltare a calităților motrice necesare pentru ramura sportivă respectivă și de manifestarea lor complexă în activitatea sportivă.

Un rol important îl are, de asemenea, alegerea corectă a metodelor și mijloacelor de antrenament optime, inclusiv cele sociale, care asigură posibilitatea pregătirii calitative a sportivilor și nivelul cunoștiințelor, care contribuie la perfecționarea procesului de antrenament.

Pentru a cuceri medalii la cele mai înalte competiții internaționale, cum sunt Campionatele Europene, Mondiale sau Jocurile Olimpice,trebuie să se țină seamă de datele antropometrice și de cele privind vârsta pentru ca nici cea mai perfectă metodică nu poate ajuta un antrenor dacă nu se ține cont de cele din urmă.

Performanțele record sunt atinse de sportivi care dispun de un anumit nivel de dezvoltare fizică și care sunt selecționați dupa un anumit tipar. Pentru diferitele ramuri sportive aceste două condiții au proporții diferite. Astfel pentru selecția în voley, baschet se vrea sportivi cât mai înalți, pentru haltere sportivi cu o talie medie, sportivi care să fie și bine pregătiți din punct de vedere motric.

Aceste ziduri reprezintă un important interes pentru profesori și antrenori, deoarece acești factori trebuie să țină seama în timpul selecției, în cadrul echipelor reprezentative și în timpul elaborării planurilor de pregătire.

III.3. Ipoteza de lucru

În studiul nostru am plecat de la următoarele ipoteze:

în pregătirea kaiaciștilor trebuie să se țină seama că aceasta este sezonieră pe uscat și pe apă și că antrenamentul are anumite particularități specifice ca urmare a caracteristicilor ambarcațiunilor;

în selecția sportivilor pentru ramura kaiac-canoe trebuie să se țină seamă de modelul stabilit de federatie și de faptul că pregătirea sportivilor trebuie să se faca după un anumit model.

antrenorii și specialiștii în domeniu sunt preocupați de stabilirea și descoperirea a cât mai multe metore de antrenament și de refacere.

III.4. Metodele folosite în realizarea studiului

III.4.1. Metoda observației

Această metodî a fost folosită în scopul alegerii temei propuse, realizând astfel că tema propusă este de actualitate și scoțând în evidență faptul că numărul lucrărilor de acest gen este cât de cât mic. De asemenea studierea literaturii de specialitate a permis să abordez în lucrarea aceasta câteva aspecte legate de selecție și de antrenamentul sportivilor.

III.4.2 Metoda documentării

Cu siguranță că pentru realizarea oricărei lucrări științifice, munca de documentare este absolut necesară, documentarea în cazul meu s-a desfășurat pe toata perioada cercetării pentru a descoperi și pentru ami explica piedicile întânlite în perioada de acumulare a materialelor .

De asemenea prin aceeași metodă am accesat diferite site-urile ale federațiilor de specialitate pentru achiziționarea de informații.

III.4.3 Metoda statistico-matematică

A fost folosită în lucrare în scopul obținerii unui grad cât mai mare de corectitudine în rezultatele obținute, cunoscut fiind faptul că evenimentele se desfășoară după un tipic probabilistic. În cadrul acestei metode: statistico-matematice am folosit ca principali indicatori: abaterile standard, mediile aritmetice și nu în ultimul rând procentul.

Formulele folosite au fost următoarele :

Abaterea standard (S)

S =

Pentru media aritmetică am folosit formula :

X =

Pentru procente am folosit formula :

% =

III.4.4. Metodele de demonstrație

Am folosit metoda grafică, considerând că o prezentare grafică poate scoate în evidență mai multe aspecte care trebuie observate si analizate. De asemenea prin folosirea metodei grafice se pot realiza foarte ușor comparații între subiecți. De asemenea aceasta metodă mai este necesară și în cadrul susținerii examenului de licență.

III.4.5. Ancheta

Această metodă a fost folosită în faza inițială a cercetării, obținând astfel informații de la antrenorii Clubului Sportiv Școlar Galați cu privire la posibilitatea de a acționa prin metode specifice pentru realizarea studiului, iar recoltarea opiniilor și a cunoștințelor subiecților poate fi inclusă tot în metoda anchetei.

Rezultatele anchetei m-au ajutat în luarea deciziilor și în stabilirea planului de acțiune în vederea desfașurarii cercetarii.

Capitolul IV

ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

IV.1. Desfășurarea cercetării

La nivelul fiecărei federații sportive există baterii specifice de teste antropometrice și motrice, introduse în metodologie pentru a ușura munca antrenorilor și a profesorilor în acțiunea de selecție :

Sportivi începători

Sportivi avansați

Sportivi de performanță

Planul cadru de învațământ prevede vârsta de selecție și de pregătire pentru fiecare etapă prin care trebuie să treacă sportivul. În tabelul de mai jos voi prezenta acestea:

În metodologia Federației Române de Kaiac-Canoe sunt puse ca teste antropometrice:

Înalțimea,

Anvergura,

Greutatea,

Lungimea bustului,

Lungimea talpii piciorului,

Lungimea palmei,

Etc..;

Ca teste motrice sunt trecute:

Alergarea de rezistență : fete – 1200 m

baieți – 1600 m

Rezistența forței: fete – atarnat / tracțiuni la bara fixă.

baieți – atarnat / tracțiuni la bara fixă

Forță: împins din culcat dorsal – 20 kg timp de 2 minute.

30 kg timp de 30 secunde

Rezistența forței: raman din culcat facial – 20kg timp de 2 minute

Pentru stabilirea modelului optim de selecție de la nivelul grupei de avansați, respectiv juniori II am luat drept reper rezultatele obținute de sportivii lotului național de juniori II de la testarea periodica de la Centrul Sportiv Național Budeasa Bascov aceste rezultate fiind disponibile și pe site-ul federației. În urma cercetarii facute am obținut doua tabele unul în care sunt trecute rezultatele medii obținute la testele antropometrice și unul în care sunt trecute rezultatele medii la testele motrice.

Tabelul numarul 1:

Tabelul numarul 2:

În urma centralizării rezultatelor din aceste doua tabele deducem că sportivul model la nivel de juniori II trebuie să aibă o înalțime cuprinsă între 170 și 180 de cm, valoarea greutații trebuie să fie cuprinsă între 72 și 85 de kg, anvergura trebuie sa fie mai mare decât înalțimea cu circa 7- 8 cm iar nivelul motric testat trebuie să aibă rezultate cuprinse între valorile prezentate în tabelul 2.

Prelucrarea, interpretarea si reprezentarea grafică a datelor obținute în urma testelor antropometrice și motrice la sportivilor de la Clubul Sportiv Scolar Galati

Pentru acest studiu am folosit 10 subiecți din cadrul Clubului Cportiv Școlar Galați, secția Kaiac-canoe, subiecți cu vârste cuprinse între 15 și 17 ani cu un nivel de pregăire ridicat.

Acesti sportivi au fost testați cu o serie de teste la începutul și sfarșitul perioadei de pregătire fizica, pregătire ce s-a desfasurat pe perioada iernii.

Ca teste antropometrice au fost folosite: înălțimea, greutatea și anvergura iar ca teste motrice am folosit :

– R-V- alergare 1.600 m

– R – atârnat la bara fixa de tracțiuni

– împins cu haltera de 30 kg în 30 secunde din poziția culcat dorsal

– ramat orizontal la banca cu haltera 20kg în 2 minute.

Datele obținute au fost prelucrate, interpretate și reprezentate grafic, pentru a vedea dacă ipoteza de lucru se adeverește.

Datele care ne interesează pe noi în mod special sunt stocate în tabelele de mai jos. Indicatorii statistici și matematici care se regăsesc în tabele și care ne vor ajuta în analiza ce o vom face sunt următorii: media aritmetică ( ), suma () si progresul (PG).

Tabel nominal cu datele antropometrice lot Sportivi C.S.S. Galati

Fig. 1. Valorile medii ale greutății la testarea inițială si cea finală.

Analizând acest grafic de la Fig. 1. putem observa că subiecții au inregistrat o crestere a valorilor greutății între cele două testări, lucru care ajută la îmbunătățirea rezultatelor ulterioare.

Fig. 2. Valorile medii ale înălțimii între testarea inițială și cea finală

Din acest grafic reiese faptul că valoarea medie a înălțimii între cele două testări a avut o creștere în medie de 0,8 cm.

Fig. 3. Valorile medii ale anvergurii între testarea inițială și cea final

Graficul de mai sus arată progresul pe care l-a înregistrat valoarea medie a anvergurii și anume de 0,9 cm.

În continuare voi prezenta în primul tabel rezultatele testarii inițiale a probelor motrice din data de 28 noiembrie 2014:

În tabelul al doilea se regăsesc rezultatele testării finale din data de 26 februarie 2015:

Se poate observa din graficul I si din cele doua tabele reprezentând testarea inițială și finală faptul că sportivii testați au realizat o scadere a valoriilor obținute în prima testare de 17 secunde.

Se poate observa din graficul de mai jos că s-au obținut rezultate crescute si în proba de rezistență – atarnat la bara fixă de tracțiuni: +18 secunde.

Din cele doua tabele mai reiese faptul că juniorii au avut rezultate mai bune în cea dea doua testare și la proba: împins din culcat dorsal cu haltera de 30 kg timp de 30 de secunde. Diferenta dintre cele 2 testari fiind de: 6,3 Kg.

În urma celor două testari se poate observa că sportivii au înregistrat o crestere substanțiala si la proba: ramat din culcat facial cu haltera de 20 kg timp de 2 minute, diferenta dintre testari fiind de: 12,3 kg.

În urma analizării datelor prezentate mai sus în cele doua tabele reprezentând cele doua testari și cele patru grafice reprezentând cele patru probe realizate de sportivii Clubului Sportiv Școlar de la secția de Kaiac-Canoe se poate observa că datorită unor masurători antropometrice apropiate de modelul stabilit acestia au avut o crestere substanțiala dupa perioada de pregatire fizică ceea ce îi va ajuta cand vor începe pregatirea specifică pe apă.

În continuare voi prezenta cateva tabele cu planuri de antrenament care au coordonat programul de pregătire fizică pe o perioadă de trei luni de zile:

Lecții de antrenament în perioada: 02.12.2014 – 13.12.2014 și de pe 15.01.2015 până pe 02.02.2015.

În perioada 15.12.2014 – 15.01.2015 și de pe 02.02.2015 până pe 20.02.2015 sportivii au urmarit un alt plan de antrenament bazat tot pe lucru în circuit.

Dupa cele trei luni de pregătire intensă și după testările facute de mine împreună cu domnul antrenor Maftei Adrian de la Clubul Sportiv Școlar Galați, grupa de avansați a secției de kaiac-canoe a început activitatea pe apă. În continuare vă voi prezenta și un plan de lecție realizat în luna martie a acestui an.

CONCLUZII

Din analiza capitolului anterior mai putem extrage următoarele concluzii :

Modelul standard al performerului trebuie introdus în acțiunea de selecție în vederea selectării unui anumit tip de sportiv.

Pentru realizarea studiului am folosit sportivi apropiați de modelul stabilit de federația de specialitate, sportivi pe care i-am urmarit pe toată perioada de pregatire de iarnă aceasta finalizânduse cu rezultate mai bune în a doua testare fapt pentru care eu cred că acest model este stabilit cu un scop și că el trebuie urmarit și pus în practică.

Din capitolul anterior mai reiese faptul că lucrul în circuit este favorabil în pregătirea sportivilor avansați, aceștia dobândind indici noi, indici crescuți ai calitaților motrice rezistență – forță și derivatele acestora, după o perioadă de trei luni de zile.

În cercetarea făcută am observat că uneori modelul sportivului avansat la nivel de juniori II poate fi lipsit de maleabilitate în ceea ce privește pregătirea acestuia.

PROPUNERI

În continuare voi enumera cateva propuneri care pot influența pozitiv desfașurarea selecțiilor la nivel de începatori și la nivel de juniori II:

completarea sistemului de probe pentru selecția inițială;

introducerea unui modelului de campion la nivel de selecție de către federație, astfel ca antrenorii să se ghideze în activitatea spre un anumit tip de sportiv;

centralizarea lotului de juniori II în vederea ridicării nivelului de pregătire;

implementarea unui buget de selecție în vederea desfașurarii selecțiilor și la nivel de comune, sate etc.

BIBLIOGRAFIE

ALEXE, N., (1993), Antrenamentul Sportiv Modern, București, Ed. Editis

ALECU Aurel, (2012), Dinamica efortului in antrenamentul de kaiac, Editura Pim Iasi.

ALECU A, (2012), Noțiuni de bază ale dezvoltării rezistenței în antrenamentul de kaiac canoe, Conferința internațională Pitești, Noiembrie 2012

BACA, J., (1976), Forța și tehnica de vâslire în bazinul acoperit, în Bazele științifice ale antrenamentului, vol. II, CCEFS, București

BOMPA, T., (2001), Dezvoltarea calităților motrice – periodizarea, București, Ed. Ex Ponto

BOTA, C.,PREDESCU, B., (1997), Fiziologia Educației Fizice și Sportului – Ergofiziologia, Râmnicu Vâlcea, Ed. „Antim Ivireanul”

BOTA, C., (2002), Fiziologia generală – Aplicații la efortul fizic, București, Ed. Medicală

CÂRSTEA, G., (2001), Teoria și metodica educației fizice și sportului, București, Ed. ANDA

CNEFS, (1987), Specialiștii despre kaiac-canoe, vol. I-VIII, București

DRAGNEA,A., BOTA, C., (1999), Teoria activităților motrice, București, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A.

DRĂGAN, I., (1994), Medicina sportivă aplicată, București, Ed. Editis 10.EPURAN, M., HOLDEVICI, I., (1980), Compendiu de psihologie pentru antrenori, Ed. Sport-Turism, București

FLORESCU, C., MOCIANI, V., (1983), Modalitățile de măsurare a efectelor de antrenament și unele baremuri, Ed. Sport-Turism, București

GAGEA, A., (1999), Metodologia cercetării științifice în educația fizică și sport, Fundația „România de mâine”, București

ISSURIN, V.B., (1986), Folosirea bacului la canoe, realitate și perspective, Grebnoi Sport, Moscova

MATVEEV, L.P., (1980), Structura antrenamentului sportiv, în Sportul de performanță, CCEFS, București

M T S , CCEFS, FRKC, (1992), Pregătirea de forță în kaiac-canoe, București

RAȚĂ, G., RAȚĂ, B.C., (1999), Aptitudinile motrice de bază, Ed.Plumb, Bacău

STUPINEANU, I., SCHOR, V.,HILLERIN, P., BOSTAN, D., (1991), Simularea și simulatorul în sportul de mare performanță, în „Sportul de performanță”, nr. 316, CCEFS, București

TOMA, ȘT. ALECU, A., (2006), Creșterea eficienței tehnici de padelare prin dezvoltarea indicatorilor de forță la kaiaciști, Conferința internațională Pitești Noiembrie 2006

ZABET, B., (1997), Pregătirea sportivilor din lotul național de juniori, EUROTHLON, Savona (Italia)

ZABET, B., (1997), Metodă de a valorii sportivilor într-o etapă de pregătire specifică asistată de calculator la kaiac-canoe, Conferința științifică internațională, București

ZABET, B.,(2000), Aur olimpic după 16 ani, Monitorul Oficial, București

ZABET, B.,(2001), Refacere – recuperare în kaiac-canoe,Ed. Printeh, București

ZABET, B., (2002), Organizarea informatică a competițiilor de kaiac-canoe prin utilizarea facilităților de comunicare oferite de internet, Conferința științifică națională, București

ZABET, B., (2004), Etapa de pregătire la altitudine a lotului olimpic de kaiac băieți al României, pentru J.O. de la Atena – 2004, atingerea vârfului de formă sportivă și participarea la competiția olimpică, în Educația fizică, sportul și kinetoterapia din România în perspectiva integrării europene, Conferința științifică internațională, Bacău

ZABET, B., (2004), De ce numai locul IV la J.O. de la Atena-2004 ?, Analiza rezultatelor grupei de canoe, Știința sportului, București

ZABET, B., (2004), Planificarea antrenamentelor lotului olimpic de canoe în perioada 2000-2004, Microcicluri săptămânale, Știința sportului, București

ZABET, B., ZABET, B.-A., (2005), Evoluția distanțelor de concurs la competițiile oficiale internaționale, Evoluția recordurilor de timp, Prognoze, Știința sportului, București

ZABET, B., (2005), Planificarea procesului de pregătire a canoiștilor de înaltă performanță pentru concursurile de mare anvergură în baza tehnologiilor moderne, Chișinău 28.WEST,J., (1988), Antrenamentul specific de forță în sală la canoe, Rappersvill

ZELINSCHI Sergiu,(1999), Metodica natației și spoturilor nautice, Univ. Ecologică, București

Statutul și Regulamentul I.C.F. și A.E.C.K, (2005), www.canoeicf.com

Statutul și Regulamente ale F.R.K.C., (2004), București, www.kaiac.ro

ANEXE:

Rezultatele individuale la probele motrice :