. Studiu Privind Schimbarile DIN Economie Si Implicatiile Lor In Domeniul Militar
1. Schimbările sociale – factori de evolutie, inovație și progres a societăților
O analiză, fie ea și sumară, asupra societății umane actuale ne dezvăluie imaginea unei lumi care se schimbă cu rapiditate în direcții surprinzătoare, totul suportă multiple procese de redefinire, restructurare și modernizare.
Acest fenomen nu este nou pentru societate, numai și plecând de la constatarea că ea reprezintă un ansamblu unitar, dar și contradictoriu, al existenței și condiției individuale și sociale în cadrul căreia „joacă" elementele de ordin obiectiv cu cele de ordin subiectiv, coexistă posibilul cu realul, se manifestă necesitatea și întâmplarea, spontanul și conștientul.
Atât viitorul păcii, cât și cel al civilizației depind de înțelegerea și cooprarea dintre liderii politici, spirituali și intelectuali ai marilor civilizații ale lumii.
Ciocnirea dintre civilizații reprezintă cele mai mari amenințări la adresa păcii mondiale, iar o ordine internațională bazată pe civilizații este cea mai sigură pază împotriva războiului mondial.
În istoria omenirii, economicul, în ansamblul său, a reprezentat, deseori, placa turnantă a fenomenului socio-politic, numit război. Pe lângă scopul declarat al războiului (de eliberare, de pacificare, de pedepsire etc.) a existat întotdeauna și unul „ocult", nedeclarat care a vizat aspecte economice de genul: „prăzile de război", surse de materii prime sau produse, forță de muncă înrobită sau chiar anexarea completă a teritoriilor cucerite.
În timp s-a produs o glisare a caracterului confruntărilor militare, confruntările economice împrumutând tot mai mult caracterul violent al luptei armate; a fost substituită metoda „soluționării prin mijloace violente" a diferendelor politice cu agresiunea economică, având însă aceleași obiective și utilizând metode comparabile (blocada economică, politica de dumping, embargoul, politica vamală etc.), atingerea scopurilor politice – ca rezultat al agresiunii economice – dovedindu-se mult mai eficace și mai puțin costisitoare.
Factorii schimbărilor sociale
Istoria umană este istoria civilizațiilor. Pe parcursul istoriei, civilizațiile au procurat pentru popoare cele mai pronunțate identificări.
Societățile se schimbă. Privind evoluția pe termen lung, Alvin Toffler evidențiază trei valuri. Primul val al civilizației agrare, al doilea val propulsat de civilizația industrială și al treilea val, denumit în diferite modalități: epocă a informaticii, epocă a electronicii, „satul global“, „epocă tehnocratică“ (Zbigniew Brezezinski), societate postindustrială (Daniel Bell), fie „revoluție științifico-tehnică“.
Se pune întrebarea de ce se schimbă societățile? Talcott Parsons a elaborat o teorie generală a modului de funcționare a societăților explorând relațiile dintre sistemele economice și politice, dintre diferitele tipuri de instituții sociale și culturale. Există patru aspecte analitice distincte sau subsisteme, în toate societățile umane: economia, sistemul politic, instituțiile sociale și cultura.
Economia interacționează în mod direct cu mediul în conjurător. În această sferă de activitate oamenii muncesc pentru a-si produce cele necesare. Economiile nu operează foarte diferit una de alta, în funcție de tehnologii, scopuri și moduri d eorganizare, dar mai ales de valoare.
Deciziile asupra puterii – determinarea cantității de producție planificată, distribuirea roadelor, cine ce ia și cine pe cine controlează – toate acestea sunt realizate de către sistemul politic. Aici se iau decizii despre modul de stabilire a scopurilor societății. Prin urmare, apariția statului a creat acea instituție care chiar și astăzi, după cinci mii de ani, ia cele mai importante decizii: autoritatea politică pentru aproape toți oamenii.
Mai există un alt nivel al organizării sociale constituit de către instituțiile în care trăim. Orice societate mai complexă decât cele formate din cete de vânători și culegători a trăit constrânsă de variate instituții, numărul lor crescând în timp.
Ultimul subsistem social este cel numit cultură. Aici sunt incluse codurile sau schițele de dezvoltare a sistemelor sociale. Culturile interpretează pentru noi lucrurile înconjurătoare, le dau un anume sens și ne permit să ne exprimăm. Limbile străine, religiile, știința, arta, noțiunile de bine și de rău, explicațiile date sensului vieții, toate acestea fac parte din sistemul social al unei societăți.
Aceste părți ale sistemului social nu pot exista separat, adică ele nu pot fi analizate separat, deoarece s-ar putea crea confuzii.
În cazul schimbărilor sociale trebuie analizate cauzele și consecințele modificărilor, având în vedere diferitele subsisteme sociale: economice, sisteme politice, instituțiile sau organizațiile sociale și culturile. Cele doua părți mai interesante ale sistemului social sunt: partea care interacționează cu lumea naturală – economia, și partea care produce codurile ce conturează sistemele sociale – cultura. Descoperirile științifice și tehnologice, componente ale inovației culturale, fac posibil progresul economic. Cea dintâi constituie testul de bază, conform căruia putem ști dacă o societate răspunde adecvat diferitelor exigențe ecologice. Cultura produce „mutațiile”, sau noile idei apărute, apte pentru a putea fi folosite. Inovațiile culturale includ totodată și descoperirile tehnologice și științifice care fac posibil progresul economic. Atunci când presiunea schimbărilor răzbate într-un sistem social, aceasta se adaptează și încearcă să se acomodeze fără să-și demobilizeze instituțiile sociale sau modul său de conducere politică.
Unele societăți, de fapt majoritatea societăților rezistă schimbărilor pornite din exigențe materiale sau din inovații culturale. În urma acestor inovații, institțiiloe sociale ar putea să se dezmembreze. Atunci ar exista două posibilități: fie să se redreseze, acomodându-se cu presiunile schimbărilor pentru care au fost construite, fie să eșueze, trăgând după ele întreaga societate.
Rata schimbărilor sociale apare mai repede, mai ales în timpul unor timpuri dramatice – revoluționare. Totodată, modul în care instituțiile sociale rezistă schimbărilor are importanță din punct d evedere al discontinuităților apărute în rata schimbărilor: perioadele lungi de echilibru relativ sunt urmate de adaptări și răsturnări subite de situații.
În continuare trebuie să analizate motivele care generează schimbarea în diferite societăți.
Există două căi distincte prin care societățile vaste și complexe primesc informații despre cât de bine o duc. Una se bazează pe comparația cu celelalte societăți, cealaltă este de factură internă.
Un tip de semnal care informează o societate ce nu funcționează bine, constă în faptul că societățile învecinate devin din ce în ce mai puternice și câștigă un război. Acesta a fost, în principiu, modul esențial prin care societățile agrare avertizau că ceva nu este în regulă.
Un alt tip de semnal extern că ceva nu este în regulă cu societatea, constă în faptul că performanțele economice ale acestor societăți sunt superioare celor proprii. Aceasta ridică întrebări legate de faptul că societatea nu merge pe cât de bine ar putea. În practică însă, acest lucru nu a fost posibil decât de foarte curând. În economiile agrare, statisticile economice nu au fost puse cap la cap din cauza faptului că oamenii călătoreau foarte puțin și prin urmare nu aveau termen de comparație.
În ceea ce privește semnalele externe, până către secolul XIX – XX, războiul a fost singurul mecanism de testare a bunei funcționări a unui sistem social.
Semnalele interne puteau fi de factură economică sau politică. Perioadele îndelungate de eșec economic au dus la dezmembrări masive ale societății, la războaie interne și la suferință. Toate acestea erau semnale cum că societatea respectivă nu mergea bine. Eșecul economic însă, în perioadele vechi era pus pe seama neplăcerii divine sau a neajunsurilor morale și personale ale conducătorilor. În astfel de societăți era foarte greu de schimbat ceva deoarece conducătorii nu doreau să renunțe la modul de organizare a statului respectiv.
În societățile industriale moderne, cu statistici economice bune și cu un înalt nivel de educație, era posibil ca oamenii să-si judece singuri succesul relativ sau eșecul, văzându-și performanțele economice, fără a experimenta colapsuri economice masive. Societățile mult avansate, industrializate și democrate care, în opinia publică par atât de sceptice în privința modificărilor rapide și a mișcărilor bruște, au reușit să-și direcționeze aceste schimbări mult mai bine decât societățile agrare rigide din trecut sau decât cele foarte centralizte, non-democratice, din lumea modernă.
Chiar și în secolul XX marile experimente sociale – cum a fost încercarea de a impune sistemul fascist – au eșuat din cauza războiului, nu a examinării pașnice a diferitelor grade de bunăstare economică. În cazul caderii comunismului, factorul critic l-a constituit comanda militară din Uniunea Sovietică. Aceasta și-a dat cea dintâi seama că a rămas în urma vestului, în concurența armată; tehnologia ei modernă și puterea economică fiind inadecvate.
Eșecurile economice sau politice forțează aparitia schimbărilor. Instituțiile încearcă să rămână intacte în fața unor astfel de presiuni dar, s-ar putea să înceapă să se manifeste diferit și să aducă, fără voie, modificări semnificative chiar și prin menținerea unor vechi forme exterioare. Societățile umane încearcă să se opună schimbărilor. Uneori fac acest lucru persecutând în mod deliberat noile idei. Oamenii sunt conservatori din nașterș doar dacă ni-i determină la schimbare vreo evidență dramatică sau vreun eșec.
La începutul erei agrare, inovația apărea în locuri cu densitatea cea mai mare a populației și, deci, cu cea mai ridicată cotă a schimbului de idei între indivizi. Acest lucru nu s-a mai petrecut și ulterior. Vechile centre ale civilizațiilor agrare au ajuns treptat rezistentă în fața schimbărilor, așa că cei aflați la marginea acestor centre au contribuit cu cele mai importante idei noi. Aceasta este o dovadă a impresionantei originalități a grecilor antici sau a micilor orașe-stat din Italia renascentistă, sau a orașelor comerciale olandeze și engleze din perioada secolelor XVII – XVIII. În SUA avansul științific și economic s-a bazat din plin pe grupurile de emigranți, chiar dacă politica era controlată de vechea elită, bine stabilită. Dezacordurile religioase sau grupurile străine marginale au jucat același rol în cele mai progresiste societăți europene, precum și în multe regiuni din Africa, America Latină și Asia.
În lumea occidentală se apreciază că la câteva sute de ani avut loc o profundă transformare. În secolul al XIII-lea s-a petrecut o asemenea transformare când lumea a devenit centrată în oraș. O a doua transformare a avut loc pe parcursul celor 60 de ani dintre inventarea tiparului de către Gutenberg și reforma protestantă declanșată de Martin Luther în 1517. Următoarea transformare a fost marcată de Revoluția Americană din 1776, inventarea mașinii cu abur de către James Watt și apariția cărții lui Adam Smith – „Avuția națiunilor“. Perioada se va încheia patruzeci de ani mai târziu. Cea de-a patra transformare, la aproape două sute de ani, nu se mai limitează la societatea și istoria occidentală, ci „există doar istoria lumii și civilizația lumii – dar amândouă sunt «occidentalizate»“ după cum apreciază Peter Drucker.
În ultimele două secole rata schimbărilor s-a accelerat într-o asemenea manieră, încât uneori totul pare diferit si apare senzația că menținerea formelor vechi de gândire, acțiune și organizare poate produce eșecuri sigure.
Transformările globale actuale trebuie văzute pe mai multe planuri, dar strâns legate între ele.
Un prim aspect este cel al globalizării politice. Acesta „modifică baza ordinii mondiale prin reconstituirea formelor tradiționale de stat suveran și prin reordonarea relațiilor politice internaționale“.
Un alt aspect este cel al globalundă transformare. În secolul al XIII-lea s-a petrecut o asemenea transformare când lumea a devenit centrată în oraș. O a doua transformare a avut loc pe parcursul celor 60 de ani dintre inventarea tiparului de către Gutenberg și reforma protestantă declanșată de Martin Luther în 1517. Următoarea transformare a fost marcată de Revoluția Americană din 1776, inventarea mașinii cu abur de către James Watt și apariția cărții lui Adam Smith – „Avuția națiunilor“. Perioada se va încheia patruzeci de ani mai târziu. Cea de-a patra transformare, la aproape două sute de ani, nu se mai limitează la societatea și istoria occidentală, ci „există doar istoria lumii și civilizația lumii – dar amândouă sunt «occidentalizate»“ după cum apreciază Peter Drucker.
În ultimele două secole rata schimbărilor s-a accelerat într-o asemenea manieră, încât uneori totul pare diferit si apare senzația că menținerea formelor vechi de gândire, acțiune și organizare poate produce eșecuri sigure.
Transformările globale actuale trebuie văzute pe mai multe planuri, dar strâns legate între ele.
Un prim aspect este cel al globalizării politice. Acesta „modifică baza ordinii mondiale prin reconstituirea formelor tradiționale de stat suveran și prin reordonarea relațiilor politice internaționale“.
Un alt aspect este cel al globalizării militare care are impact asupra securității naționale, privită atât ca doctrină, cât și ca strategie; asupra modului de organizare și administrare a securității apărării; asupra producției și achizițiilor în domeniul apărării; asupra politicii de securitate națională.
Comerțul global și piețele globale constituie un alt aspect al transformărilor. În această direcție, o rețea complexă de legături comerciale funcționează și creează condiții de existență a piețelor globale. Spre finele secolului XX, constrângerile instituționale și costurile economice au limitat tot mai mult amploarea politicilor protecționiste naționale.
Sub aspectul sistemului global al finanțelor s-a înregistrat, după 1970, o dezvoltare fără precedent a intensității, extensiunii, velocității și impactului. Piețele financiare naționale și centrele semnificative ale lumii sunt înrădăcinate tot mai mult într-un sistem financiar global, astfel că puține economii se pot izola de funcționarea pieței financiare globale, iar volatilitatea piețelor financiare globale pot avea consecințe economice interne majore.
Un alt aspect al transformărilor globale vizează puterea corporatistă și rețelele globale de producție. S-a ajuns ca globalizarea producției să fie organizată în mare măsură de corporațiile multinaționale, care dețin întâietatea în domeniul producției, comerțului, investițiilor și transferului de tehnologie. Dezvoltate din firme naționale, corporațiile multinaționale folosesc investițiile internaționale pentru a exploata propriile avantaje competitive, urmărind în primul rând profitabilitatea globală.
Problemele se pun în contextul globalizării și în ceea ce privesc migrațiile internaționale. Migrațiile sunt mai extinse geografic decât marile migrații globale din epoca modernă, dar oarecum mai puțin intense. Autonomia statelor naționale este redefinită de impactul migrației legale din trecut și impactul permanent al migrației ilegale, iar capacitatea statelor de a-și proteja frontierele și de a-și supraveghea populația nu mai este adecvată.
O problemă a transformărilor o constituie globalizarea, cultura și destinul națiunilor. Statele fac eforturi de menținere a unei culturi naționale, dar fluxurile uriașe de informații, imagini și persoane care circulă în jurul lumii schimbă oarecum contextul în care trebuie dezvoltate proiectele naționale în acest domeniu.
1.2. Societățile agrare
În cea mai mare parte a timpului, de când există pe Pământ, oamenii au trăit bazându-se în primul rând pe culesul plantelor și pe vânătoare, ceea ce demonstrează că suntem cu toții apți fizic să ducem o asemenea viață, chiar dacă în realitate nimeni nu mai trăiește astăzi în acest fel. Fizic, am evoluat destul de puțin în tot acest timp. În mod asemănător am evoluat din punct de vedere cultural, pornind de la societatea agrară, cu o stratificare socială bine consolidată, și suprapopulată, străbătută de conflicte violente și angajată, aproape în permanență, de războaie. Astfel au trăit majoritatea oamenilor, în ultimii cinci mii de ani și din asemenea societăți au evoluat societățile moderne.
În decursul lungilor milenii în care a domnit fără rival civilizația „Primului val”, populația planetei ar fi putut fi împărțită în două categorii – primitivă și civilizată. Popoarele așa numite primitive , care trăiau în cete mici și triburi și iși agoniseau hrana culegând, vânând și pescuind, erau cele pe care revolutia agrară le ocolise. Lumea civilizată era acea parte a planetei se instala civilizația.
Apariția agriculturii, cu aproape zece mii de ani în urmă, a constituit cheia dezvoltării tehnologice care a modificat societățile istorice, adică pe acela în care au trăit majoritatea oamenilor până în secolul al XIX-lea. Apariția statului însă a reprezentat cheia inovațiilo sociale, determinând modul de organizare a societăților istorice.
În ceea ce privește economia, aceasta era împărțită în două sectoare. În primul sector, oamenii produceau pentru propria lor folosință. În cel de-al doilea, pentru schimb sau comerț. Primul sector era foarte mare, în comparație cu cel de-al doilea. Pentru majoritatea oamenilor, producția și consumul erau una și aceeași. Aceste două concepte erau atât de îmbinate, încât în Evul Mediu, în unele state europene nici nu se făcea distincția între cele două. Nici măcar nu era u cuvânt care să desemneze consumatorul.
Societățile în era agrară se aprovizionau cu energie de la „Bateriile vii” (Alvin Toffler), adica de la forța musculară umană și animală, de la soare, vânt și apă. Pădurile erau tăiate pentru gătit și încălzit. Roțile hidraulice, unele folosind forța mareelor, întorceau pietrele de moară. Morile de vânt erau pe câmpuri. Animalele trăgeau plugul. Toate societățile din primul val exploatau surse de energie regenerabile. Natura reușea până la urmă să refacă pădurile tăiate, vântul care umfla velele, râurile care puneau în mișcare roțile cu zbaturi. Chiar și animalele și oamenii puteau fi considerați „sclavi energetici”.
Societățile din Primul Val își confecționau bunurile prin metode artizanale. Produsele erau create unul câte unul la cererea cumpărătorilor. În mare, același lucru se întâmpla și cu desfacerea.
Negustorii au înființat companii comerciale mari și complexe în fisurile tot mai largi ale vechiului sistem feudal in Apus. Aceste companii au deschis drumuri comerciale în jurul lumii, organizând convoaie de vase și caravane de cămile. Ele vindeau sticlă, hârtie, mătase, ceai, vin, lână, papură. Dar majoritatea acestor produse ajungeau la consumatorul final prin intermediul unor mici magazine sau pe spinarea și în căruțele negustorilor ambulanți, care circulau în mediul rural. Comerțul era foarte îngreunat din lipsa căilor de comunicații.
În societățile agrare vechi, mai puțin în câteva orașe comerciale, comerțul era asociat cu lăcomia și corupția. Adevărata onoare venea luptătorilor (cavalerii europeni sau samuraii japonezi), sfinții spirituali (sfinții hinduși sau călugării budhiști) sau birocraților onești și loiali (elita confucianistă din China). Pentru cei ce nu puteau face parte din această elită, singura îndeletnicire respectabilă rămânea agricultura, astfel, comercianții duceau o viață mai josnică decât țăranii, char dacă aveau mai mulți bani. Această reacția instinctivă împotriva comerțului a ajutat la păstrarea societăților agrare, a împiedicat vinderea pământurilor și a menținut astfel unitatea comunităților rurale. Acest lucru a stopat progresul și în același timp i-a menținut la putere pe nobili și pe preoți.
Lupta pentru onoare era mult mai importantă decât câștigul material, decât împlinirile economice ale familiei; se urmărea prestigiul doar de dragul prestigiului și instaurarea unei puteri asupra altora doar din dorința de a dovedi superioritatea. Succesul unora însemna în mod direct eșecul altora, de unde rezulta dorința de răzbunare și prin urmare un război.
Abia în secolul la XVIII-lea Adam Smith a introdus ideea de „piață liberă”, unde oamenii să facă schimburi de bunuri și servicii în funcție de propriile interese. Astfel era posibilitatea aparitiei unei societăți mult mai armonioase, una în care schimburile nu erau controlate din motive politice sau morale.
Până la decoperirea telegrafului în secolul al XIX-lea, comunicațiile erau complicate, din acest motiv și accesul la culturile celorlalte state era aproape inexistent, adică între state nu exista nici un fel de transport al informațiilor și implicit al culturii.
Ritmul vieții era lent. Comunicațiile erau atât e primiteive, încât putes dura o săptămână până când un mesaj al Congresului Continental de la Philadelphia ajungea la New York. Treceau săptămâni, sau chiar luni până când interiorul țării lua la cunoștință despre diferite discursuri ale lui washington. În 1865, Londra a afat abia după doisprezece zile că Lincon a fost asasinat.
Ideile cultuale erau răspândite prin intermediul cărților, al documentelor scrise și al artefactelor culturale de toate tipurile, de la cele profane până la cele erudite.
Majoritatea oamenilor erau analfabeți sau ignoranți. Se presupunea în cercurile cele mai largi că reprezentanții, în special dacă proveneau din clasele cultivate, vor lua decizii cu siguranță mai inteligente decât masa alegătorilor.
Un lucru important despre cultura primului val este și concepția despre timp. „În tot Evul Mediu – scrie matemeticianul GJ. Whitrow- conceptul de timp ciclic și de timp liniar au fost în conflict. Conceptul liniar era favorizat de clasa negustorilor și de apariția unei economii bazate pe bani. Atâta timp cât puterea fusese concentrată în posesiunea de pământ, se consideră că exintă timp din belșug și el era asociat cu ciclul constant al cultivării pământului.”
Populațiile agricole, care trebuiau să știe când să semene și când să recolteze, au ajuns să măsoare intervalele lungi de timp cu o precizie remarcabilă. Dar, pentru că nu aveau nevoie de o sincronizare exactă a muncii umane, popoarele de țărani și-au creat rareori unități precise de măsurare a intervalelor de timp scurte. Ei nu au împărțit timpul în unități fixe, cum sunt orele și minutele, ci în intervale laxe, imprecise, reprezentând durata efectuării unei munci familiare. Un țăran menționa, de exemplu, „timpul de muls vaca”. În Madagascar, o unitate de timp ea „cât fierbe orezul”, iar englezii vorbeau despre „răstimpul unui Tatăl Nostru” – timpul cât spui o rugăciune.
În societățile agrare, scala și complexitatea socială au fost mult mai mari decât în societatea prestatală. Unitatea de bază este familia, majoritatea oamenilor își duceau viața în mici sate, nu în mici grupuri. Pentru a unifica societatea au luat naștere tot felul de instituții: temple și practica preoțească, ereditatea nobililor, armata, asocierile de comercianți sau de alte profesii specializate și diferite departamente guvernamentale care se ocupau cu irigațiile, cu afaceri externe și așa mai departe.
Schimbările în societățile agrare se produceau într-un ritm foarte lent și, în general, rezistau din simplul motiv că viața era foarte periculoasă pentru locuitorii satelor. Știau cu toții că furtunile sau secetele, precum și neplata taxelor la timp le puteau aduce ruina totală, ei neavând alt venit și altă sursă de supraviețuire decât pământul pe care îl cultivau.
În afara faptului că erau conservatori în ceea ce privește economia, țăranii erau conservatori și în ceea ce privește viața lor socială. Tiparul familiei a rămas același pentru o perioadă foarte lungă de timp. Copiii aflați la vârsta căsătoriei erau negociați cu cei ai altor familii, sau proveniți din alte sate. Sentimentele personale erau neglijate pentru a nu separa comunitățile rurale sau familiale.
Multe curente de schimbare s-au întâlnit într-o mare confluență. Descoperirea Lumii Noi a impulsionat cultura și economia Europei în ajutorul revoluției industriale. Creșterea demografică a stimulat migrațiile spre orașe. Epuizarea pădurilor britanice a dus la flosirea cărbunilor. La rândul său, aceasta a împins galeriile de mină mereu mai adânc, până când vechile pompeb acționate de cai nu au mai putut extrage apa din ele. Pentru a rezolva această problemă s-a perfecționat mațina de abur, care a dus la un număr fantastic de posibilități tehnice noi. Răspândirea treptată a ideilor realist – industriale a sfidat autoritatea politică și Biserica. Știința de carte, îmbunătățirea drumurilor și transporturilor, toate s-au întâlnit în cele din urmă și au deschis porțile schimbării.
Marcur Olson a sugerat ideea conform căreia „cu cât este mai lungă o perioadă de stabilitate socială, cu atât este mai dificil să se producă o reformă”. Grupurile bine organizate și-au consolidat pozițiile, s-au deprins să le protejeze și să se opună inovațiilor care le-ar fi subminat interesele. Scest lucru este clar la societățile moderne, care s-au blocat într-o asemenea măsură încât reformele nu erau posibile nici dacă exista o recunoaștere a faptului că erau necesare. În situații din acestea, de obicei doar anuite catastrofe pot canaliza interesul acestor societăți spre schimbare, sau spre o descreștere a rezistenței lor.
În această perioadă de timp cele mai dinamice și inovatoare zone nu erau satele, ci orașele comerciale. Comerțui și negoțul, care după cum am mai spus, în era agrară erau considerate ocupații inferioare, erau cele care, de fapt, produceau schimbările sociale și umane. Se poate afirma că întrecerea, comerțul și periferia conduceau spre mai multe „mutații” sociale și culturale decât centrul lumii civilizate, unde se încerca orpirea modificărilor.
Trebuie însă de precizat faptul că schimbările din societăți nu sunt în mod obligatoriu bune. Ele pot da naștere la succese, dar pot genera și eșecuri. Fiecare mare imperiu din trecut a cunoscut o perioadă de vârf, după care o perioadă d eregres, sau involuție. Structurile lor administrative au devenit mai puțin eficiente; treptat și-au secat resursele economice care le susțineau, pierdându-și flexibilitatea la adaptare.
. Revoluțiile industriale – un nou val al schimbărilor sociale
Fiecare epocă de evoluție socială și culturală este marcată prin drastice discontinuități în rata schimbărilor. Așa cum apariția agriculturii și a statului au modificat irevocabil viața socială, același lucru l-a făcut și apariția societăților industrială moderne.
Schimbările cantitative din cadrul societății umane produse de apariția erei moderne industriale pot fi puse sub semnul întrebării. Populația umană s-a triplat în unele locuri, la fiecare cincisprezece mii de ani în era preagrară și la aproximativ fiecare o mie cinci sute de ani, până în secolul al XIX-lea. Populația Europei s-am triplat în secolul al XIX-lea, fiind luată în calcul atât populația aflată în creștere a acestui continent, cât și populația emigrată în America sau urmași ai lor. În secolul XX întreaga populație de pe glob a crescut de peste trei ori, rezultat al faptului că societățile au devenit mult mai urbanizate, mai bogate, mai mobile și mai cultivate. Până în anii ’80 s-au urbanizat mai mult de jumătate din locuitorii Orientului Mijlociu și ai Americii Latine și aproape o treime din locuitorii Africii. În anii ’80 aproape 80% din populația societăților industriale avansate trăia în orașe sau în suburbii.
Se consideră că revoluția industrială a pornit în Anglia, în jurul anului 1780. Deși schimbările economice nu pot fi precis datate, un lucru e cert: între anii 1760 – 1800 s-a produs o schimbare majoră. Producția textilă din lână și in a fost cu mult depășită de cea din bumbac; lucrurile din bumbac au început să fie fabricate în fabrici mult mai mecanizate decât oricare din atelierele anterioare și în cadrul unui proces superior. Între anii 1750 – 1770, Anglia, care nu cultiva bumbac, având o climă prea rece, importa în medie 1000 – 3000 tone de bumbac pe an, de obicei din India. Până în anul 1790 această cifră a urcat la 14000 de tone pe an; în 1800 la 24000 de tone pe an; în 1810 la 56000 de tone pe an și în 1840 la 208000 tone. Între timp, sudul Statelor Unite ale Americii devenise cel mai mare producător mondial de bumbac. Spectaculoasa inventiviate a producătorilor englezi a atras după sine un întreg set de imbunătățiri mecanice prin care hainele s-au putut face mai repede, mai bine și mai ieftin decât în oricare altă perioadă din istoria omenirii. Astfel că exportul de haine englezești a găsit pretutindeni în lume piață de desfacere. Au existat și alte țări europene avansate, chiar și SUA, care au imitat tehnologia englezească, însă a fost nevoie de decenii întregi pentru a-i ajunge din urmă. În tot acest timp englezii, combinând avantajul avut în producerea de haine cu vechile lor aptitudini în domeniul transportului naval și comețului la distanță, au ajuns de departe cea mai puternică forță economică a lumii. Nimic din toate acestea nu s-ar fi tanspus în realitate dacă întreprinderile particulare nu ar fi fost considerate legale sau dacă profiturile lor ar fi fost reținute din motive sociale.
Când producția industrială s-a răspândit, costul ridicat al mașinilor și strânsa interdependență a muncii au făcut necesară o sincronizare mult mai precisă. Dacă un grup de muncitori dintr-o uzină nu-și indeplinea sarcinile la timp, alți muncitori, care lucrau în urma celor dintâi, întârziau și mai mult. Punctualitatea, care nu fusese niciodată prea importantă în comunitățile agricole, a devenit astfel o necesitate socială și ceasurile de tot felul au început să se inmulțească vertiginos. În ultimul deceniu al secolullui al XVIII-lea erau în curs de a deveni un lucru obișnuit în Marea Britanie.
Nu a fost a coincidență faptul că în culturile industriale copiii învățau ceasul de mici. Elevii erau condiționați să sosească la școală când suna clopoțelul, astfel ca ulterior să se prezinte negreșit la fabrică sau la birou când suna sirena. Muncile au fost cronometrate și divizate în faze succesive, măsurate în fracțiuni de secundă.
Ceea ce numim națiune modernă este un fenomen specific celui de- Al Doilea Val: o autoritate politică unică și integrată, suprapusă unei economii unice și integrate sau contopite cu ea. O colecție disparată de economii locale independente, puțin legate între ele, nu poate da naștere unei națiuni, și nici nu dă. Dar nici un sistem politic extrem de unitar nu este o națiune modernă dacă e așezat deasupra unui conglomerat de economii locale. Sudarea unui sistem politic unitar cu o economie unificată a dat națiunea modrnă.
Civilizația celui de – Al Doilea Val nu a schimbat doar tehnica, natura și cultura. Ea a modificat personalitatea, contribuind la crearea unui nou caracter social. Evident, femeile și copiii au modelat civilizația celui de- Al Doilea Val și au fost modelați de ea. Fiind însă angrenați mai direct în matricea pieței și în noile moduri de muncă, bărbații au dobândit caractere industriale mai pronunțate decât femeile. Structura familiei s-a modificat, de la marea gospodărie în stil agrar, unde locuiau împreună mai multe generații, la nucleul familial, restrâns la strictul necesar – ceea ce a devenit tipic pentru societățile industriale.
Transformările capitaliste din Anglia și din alte țări europene le-a făcut să ajungă cele mai puternice din lume. Aceste țări și-au folosit puterea spre a-și impune voința în lume, cu scopul de a-și crea ideologii noi și profitabile, prin care să-și justifice noua putere financiară și piețele obținute.
În tot acest timp s-au modificat sunetele familiare, înlocuind cocoșul cu sirena fabricii și țârâitul greierilor cu scrâșnetul cauciucurilor de automobil. A luminat noaptea, prelungind orele de veghe. A adus imagini vizuale pe care nici un ochi nu le văzuse până atunci – pământul fotografiat din cer, montaje suprarealiste în cinematografe, ori forme biologice dezvăluite pentru prima oară de mocroscoape puternice. Mirosul de pământ proaspăt a cedat locul mirosului de benzină sau duhorii fenolilor. Gustul cărnii și al zarzavaturilor s-a modificat. Întregul peisaj perceptibil s-a transformat.
Al doilea val este înrădăcinat în materialism și în supremația omului. Din această orientare decurge accesul pus pe concurență, auto-conservare și consum, care a dus la probleme curente ca poluarea, eliminarea reziduurilor solide, criminalitatea, violența familială și terorismul internațional.
Multe din schimbările apărute au fost propulsate de un nou mod de creație a averii – producția de fabrică. În scurt timp, numeroase elemente s-au întrunit pentru a forma un sistem:producția de masă, consumul de masă, învățământul de masă, mijloacele de informare în masă, toate conexate și slujite de instituții specializate – școli, corporații, partide politice.
În timpul erei industriale au existat mai multe cicluri, care au marcat semnificativ istoria societăților.
Prima fază a dezvoltării industriale bazată pe îmbunătățirile din domeniul industriei textile a ținut între anii 1780 până în anii 1830 – 1840. Investițiile excesive în industria textilă, alături de sporirea competenței, precum și relativa saturare a pieței, toate acestea au făcut ca producătorii mai puțin eficienți să dispară. Atunci s-a produs prima mare criză ce a marcat era industrială. La începuturile ciclului textil al erei industriale, producătorii mai puțin modernizati și mecanizați au reușit să beneficieze de pe urma prosperității generale. Cu timpul însă, acești meșteșugari au devenit incapabili să-și continue activitatea, lăsând mulți muncitori și mici proprietari de țesătorii fără muncă.
În cel de-al doilea ciclu al erei industriale, din anul 1840 până în anul 1870, ciclul căilor ferate și a fierului, Anglia a continuat să domine lumea. Aceasta a acumulat capital și experiență în noile domenii industriale ale ingineriei, comențului și fabricilor. Valul care a afectat Europa între anii 1820 – 1840 a pierit o dată cu crearea de noi locuri de muncă și cu înflorirea unor noi rețele industriale, revenind prosperitatea generală.
La începutul anilor 1870 însă, a apărut o altă perioadă de colaps. S-au produs multe căi ferate și comunicații, prosperitatea economică creând prea multe provizii, urmând un lanț de falimente. Capitalismul era în criză și putea să se prăbușească.
Depășirea celui de-al doilea ciclu industrial din anii 1870 nu a făcut altceva decât să vestească începutul celei de-a treia faze. Din înalta tehnologie au rezultat produse precum: chimicale organice (folosite mai întâi la producerea vopslelor pentru textile), oțel (care înlocuia fierul) și, în anii 1880, mașinile electrice.
Cel de-al treilea ciclul industrial a adus cu sine o nouă experiență. Cea mai mare parte a industriei nu mai avea nevoie doar de mase de muncitori prost plătite și neînvățate. Creșterea gradului de sofisticare tehnologică a atras după sine o forță de muncă mai bine educată.
Între anii 1920 – 1930 a început cea de-a patra perioadă, era automobilelor, a produselor petrochimice și a industriei bunurilor alimentare. Acest ciclu a pornit în Statele Unite ale Americii și a fost marcată de o enormă creștere a utilității produselor de înaltă tehnologie în rândul maselor populare. Așa au fost frigiderele, automobilele și radiourile. Cel de-al doilea război mondial dintre anii 1939 – 1945 a întrerupt acest ciclu, reluat apoi în anii 50, ciclu care și-a extins avantajele în întinse părți ale lumii. Deasemenea în aceasta eră un loc important l-a deținut educația și cercetarea științifică.
Consecințele sociale ale revoluțiilor industriale au fost imense. Unele au fost deja menționate deja: urbanizarea, creșterea rapidă a populației, un nivel de educație mult mai ridicat pentru indivizii de condiție medie, transformarea vechilor solidarități în grupuri individualiste, cu un tip comportamental specific economiei de piață, precum și marile îmbunătățiri în domeniul bunăstarii materiale.
Aceste cicluri industriale au întâmpinat trei mari seturi de probleme:
Cel dintâi set de probleme care a hărțuit societățile aflate în fazele de declin ale ciclurilor industriale a apărut în funcție de perioada competitivității anumitor firme și zone geografice, pierdere cauzată de schimbările produse în domeniul tehnologic. Firmele pline de succes și acele zone înfloritoare s-au trezit depășite; muncitorii care erau plătiți bine, au trebuit să accepte reduceri de salarii sau chiar să ajungă șomeri. Într-o anumită măsură, această problemă a fost rezolvată prin migrație. Astfel, s-au echilibrat firmele din zonele cu probleme. Aceste probleme apăreau în momentul dezvoltării noilor tehnologii și înlocuirii oamenilor cu mașini. Pe durată lungă de timp, schimbările din economie nu au reprezentat decât un joc încheiat cu un total nul: fiecare câștigător fiind contrabalansat de cineva care pierdea.
Un al doilea set de probleme a fost asociat cu modificările industriale majore apărute.
Tranziția de la un ciclu industrial la altul produce o puternică stare de încordare internațională. Naționalismul se intensifică, spiritul competitiv devine mai aspru. Cei care câștigă pe seama altora pretind puteri sporite și anumite privilegii în sistemul politic mondial. Acestea sunt câteva cauze ale apariției unui eventual conflit între țările foarte avansate, mai ales în timpul trecerii de la o era industralaă la alta.
La începutul secolului XX, tările dezvoltate nu au înteles de ce Germania a dobîndit un avans atât de mare, care nu a fost din cauza armatei sau a spiritului său războinic, ci din cauza educației și a cercetării, pe care celelalte state le-au cam lăsat deoparte.
Cea de-a treia problemă a erei industriale este cea a rămânerilor în urmă. Motivul principal pentru care statele dezvoltate puteau controla statele mai puțin dezvoltate îl constituia avantajul tehnologic adus de era industrială. Au fost propuse mai multe programe de aliniere la aceleași standarde a economiilor țărilor, dar acest lucru nu s-a reușit nici în momentul de față. Distanța dintre țările bogate și cele sărace se mărește însă și astazi.
1.4. Tendințe ale economiei moderne
Această nouă civilizație este atât de revoluționară – spune Toffler – încât sfidează vechile moduri de gândire, vechile formule, dogme și ideologii, întrucât acestea nu mai corespund realităților. “Nu putem înghesui lumea embrionară de mâine în spațiile tihnite de ieri. Nici atitudinile sau stările de spirit convenționale nu mai sunt potrivite”.
Incapacitatea crescandă de a lua decizii competente la momentul oportun modifică radical raporturile dintre putere și societate. Astfel, partidele politice își pierd puterea de atracție, scade participarea la vot, cetățenii exprimandu-și față de conducătorii politici dezgustul și disprețul, drept pentru care, sistemul politic, fiind el însuși dereglat, nu mai poate îndeplini rolul de stabilizator într-o societate dinamică, cuprinsă de schimbări. “Gaura neagra” în societate este un tot mai mare vid al puterii, înregistrat în toate țările celui de Al treilea Val al schimbării.
Asistând la “falimentul” celor care ne conduc și observând politicienii împletindu-se “năuci” în fața problemelor generate de înaintarea celui de Al Treilea Val, până și oamenii cel mai bine intenționați încep să dorească un conducător dinamic, dominator. Această revendicare a unei conduceri mai ferme coincide cu apariția unor grupuri autoritare care urmăresc profituri din destrămarea guvernământului reprezentativ.
“Nouă ne revine responsabilitatea schimbării”, sustine Toffler, deși crearea noilor structuri politice corespunzătoare celui de Al Treilea Val nu se va produce printr-o “bulversare unică și decisivă”, ci va dura decenii, această “captivantă” operă de reconstrucție urmând s-o începem “noi și copiii noștri”, înainte ca dezintegrarea sistemelor politice existente să ducă la instalarea tiraniei, iar tranziția pașnică la democrația secolului XXI să nu mai fie posibilă.
1.4.1. Globalizarea mondială
Globalizarea este un proces, sau un set de procese, care întruchipează o transformare în organizarea spațială a relațiilor și tranzacțiilor sociale – analizate în termenii extensiunii, intensității, velocității și impactului lor – generând fluxuri și rețele transcontinentale sau inter-regionale de activitate, interacțiune și exercitare a puterii.
Termenul de globalizare a fost cuprins pentru prima dată într-un dicționar (Webster) în 1961. De la mijlocul anilor ’80 a cunoscut o utilizare deosebită, fiind alăturat ca adjectiv unor termeni, precum: piețe, instituții, finanțe, comunicații, ecologie, stil de viață, migrație, evenimente și riscuri.
Sensul pe care-l percepem în legătură cu această noțiune, chiar de la o analiză primară, este acela de orientare care cuprinde sau tinde să cuprindă întreg mapamondul. Ceea ce înseamnă că vorbim de interese generale care transcend granițele naționale.
Globalizarea este inevitabil legată de politica internă și externă de la nivel național, care tind să se întrepătrundă până la omogenizare, de instituționalizarea relațiilor internaționale, de geopolitica preferată de actorii statali și de lupta pentru o nouă ierarhie a valorilor.
Este epoca în care statele nu mai sunt entități închise, plasate în afara mecanismului relațional mondial.
Nici un stat nu mai poate risca izolarea fără a-și compromite viitorul, de aceea trebuie să se integreze cât mai bine într-un univers al jocurilor și schimburilor complexe, unde plasarea pe locuri convenabile în ierarhie ține, în primul rând, de eficiența și pragmatismul de tip realpolitik. Flexibilitatea unui stat constă în capacitatea sa de adaptare la mediul internațional, schimbându-și datele de bază în cazul în care apar evoluții sau tendințe cu potențiale efecte negativ.
Statele sunt obligate să interacționeze pentru a-și asigura existenta națională sau supremația internațională. Și nici chiar acele entități statale autopoziționate la periferia sistemului internațional, ca urmare a excluderii dictată de propria voință politică (vezi Coreea de Nord), nu sunt organisme izolate – ele sunt forțate să interacționeze cu lumea exterioară datorită temerilor pe care le ridică politicile lor naționale și presiunilor prin care comunitatea internațională încearcă să reglementeze o stare de fapt care ar putea duce la deteriorarea eșafodajului structurat pe principiile dreptului internațional public.
Represaliile sunt încă prezente, chiar dacă de cele mai multe ori nu în formula intervenției în forță. Retragerea investițiilor, amenințările cu look out, asfixierea economică deliberată prin refuzul creditelor și tehnologiei sunt numai câteva dintre modalitățile prin care un actor socotit excentric poate fi penalizat.
ea tinde să cuprindă (aproape) toate sectoarele vieții sociale, dar în primul rând, ea încearcă să stabilească anumite caracteristici globale în domeniile politicii, dreptului și guvernării.
Până acum nu s-a reușit o definiție exactă a ei pentru că în dezbaterile asupra globalizării există mai multe controverse. Pentru ca procesul analitic să-și împlinească finalitatea, interesează nu numai conceptualizarea, dar și cauzalitatea (sursa noii ordini mondiale), impactul (înțeles ca și consecință asupra existenței zilnice a Individului) și evoluția, traiectoria globalizării.
În modul generic, globalizarea exprimă procesul de extindere a activităților sociale, economice și politice peste granițe (naționale, apoi regionale), astfel încât evenimentele apărute sau deciziile luate într-o anume zonă a arealului mondial ajung să aibă semnificații și să influențeze și viețile celor aflați într-un alt colț al lumii.
Globalizarea deschide spațiul național pentru fluxul de persoane, bunuri, capital, tehnologie, informație, determinând, sub auspicii politice și economice stabilirea de legături între diferitele paliere (orizontale și verticale) de organizare a societății. Ea poate fi măsurată prin compararea datelor statistice oferite de ultimele decenii: de la valoarea capitalului străin investit, densitatea rețelelor comerciale, numărul de corporații multinaționale, organizații neguvernamentale internaționale și organizații guvernamentale, amploarea migrației, aria de cuprindere a guvernării democratice, până la cheltuielile din domeniul militar, multinaționalitatea eșafodajelor militar – industriale și diversificarea actorilor implicați în comerțul cu armament.
Globalizarea are un caracter universal în sensul că a ajuns să afecteze structura tuturor componentelor sistemului social global –subsistemul/ sistemul politic, economic, militar, social, religios, ecologic etc. Din această perspectivă putem identifica o specializare a globalizării. Astfel, vorbim de:
Globalizarea politică – în mod tradițional, organizarea politică și politica (în sens de strategie și program de guvernare) reprezintă atribute ale sistemelor naționale, guvernele naționale fiind responsabile în mod nelimitat de menținerea securității și a prosperității economice a cetățenilor lor, de apărarea drepturilor omului, dar și de protejarea mediului ambiental cuprins între granițele naționale. Astăzi, în epoca globalizării, politica și conducerea politică pot fi plasate deasupra statelor, prin scheme de integrare politică (precum Uniunea Europeană) și prin aranjamente interguvernamentale (precum Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului). Activitatea politică poate, de asemenea, transcende granițele naționale datorită mișcărilor globale și activismului organizațiilor neguvernamentale. Organizațiile societății civile intervin la nivel global, formând alianțe, folosind sisteme de comunicație globale și exercitând activități de lobby pe lângă organizațiile guvernamentale internaționale, dar și pe lângă alți actori ai scenei internaționale, ocolind astfel guvernele lor naționale. Globalizarea politică presupune o descentralizare a deciziei și acțiunii politice, atât în favoarea nivelului subnațional, dar și a celui supra-național. În acest sens vorbim de local – național – internațional (adică regional și global);
Globalizarea economică – este procesul prin care o mare parte a activității economice mondiale se desfășoară între entități cu naționalități diferite. Cuprinde comerțul internațional (import și export), investițiile străine directe, vânzările de acțiuni și titluri de valoare. Există și datorită migrației de forță de muncă, nu numai de capital. Din perspectivă economică, globalizarea nu este ceva nou. În ultimii 50 de ani, această formă a globalizării s-a dezvoltat constant, dat fiind faptul că relațiile internaționale au eliminat latura belicoasă a desfășurării lor iar mediul internațional a favorizat apariția unor organizații internaționale care au cunoscut un permanent proces de evoluție structurală și relațională, dar și a unor instituții care au oferit cadrul normativ pentru managementul economic global (comercial, în primul rând);
Globalizarea militară – exprimă procesele și patternurile de conectare în domeniul militar care transcend regiunile importate ale globului așa cum o relevă caracteristicile spațio-temporale și organizaționale ale legăturilor, rețelelor și interacțiunilor militare. Mai concret spus, globalizarea militară este procesul ce încorporează, la un nivel superior, legături militare extinse și intense între unitățile politice (entitățile statale) ale sistemului mondial [6];
Globalizarea socială – proces ce exprimă interacțiunea crescândă între rezidenții diferitelor state, prin mijloace politice, economice, culturale și diplomatice;
Globalizarea financiară – face referire la crearea unei piețe a banilor la nivel mondial, fapt posibil datorită puterii crescânde a finanțelor internaționale;
Globalizarea tehnologică – dezvoltările tehnologice au constituit un factor primordial al globalizării, permițând realizarea unei comunicări ieftine și instantanee la nivel planetar, precum și dezvoltarea de noi moduri de producție, comerț și relații economice bazate mai curând pe cunoaștere, servicii și infrastrctură pentru comunicații, decât pe resurse naturale și mașinării;
Globalizarea ecologică – reprezintă impactul cumulat pe care îl au diferitele procese (economice, în primul rând) asupra sănătății sistemelor naturale ale planetei.
Pentru țările în curs de dezvoltare economia globală este un dat – ele trebuie să se adapteze regulilor instituite de statele mult mai puternice, găsindu-se astfel într-o poziție de subordonare, dependentă și postcolonială. Această stare de fapt i-a determinat pe unii să se întrebe dacă nu cumva globalizarea este un puternic instrument ideologic ce susține exportul anumitor valori și sisteme. Importante prin avantajele pe care le aduc, investițiile străine directe nasc și numeroase temeri în statele mai puțin dezvoltate, impacientate de pierderea autonomiei naționale care s-ar putea produce în virtutea apariției unor alianțe de interese economice interne și externe sau ca urmare a dictatului politic exercitat de guvernele de origine ale corporațiilor multinaționale. Nu trebuie uitat însă că orice teritoriu adus sau venit în spațiul dezvoltării bazat pe principiile capitaliste ale concurenței și piețelor deschise, trebuie să cunoască o perioadă de schimbări structurale, instituționale și legale de anvergură și nu adeseori răvășitoare. Integrarea în arealul mondial a acestor state depinde de capacitatea de revigorare a ONU, înțeleasă ca proiecție instituțională a intereselor globale ale omenirii, de înțelegerea organizării la nivel mondial ca relație între centru și periferie sau ca parteneriat între statele lumii, de resursele existente și de mijloacele folosite pentru exploatarea lor, de stabilirea corectă și funcționarea eficientă a conexiunilor între local – național – regional – global.
Lumea a devenit, în elementele definitorii ale existenței ei, ca urmare nemijlocită a dezvoltării interdependențelor care ne afectează pe fiecare dintre noi, un singur sistem social. Sistemul global a devenit mediul în interiorul căruia se dezvoltă și evoluează societățile particulare. Legăturile sociale, economice și politice care traversează frontierele dintre state condiționează în mod decisiv soarta locuitorilor lor. Am văzut, globalizării i se acordă o multitudine de stări, condiții și înțelesuri. Sunt, până la urmă, importante tendințele pe care globalizarea le manifestă în planul relațiilor sociale, în acest sens globalizarea trebuind înțeleasă ca o reordonare a timpului și a distanței în viața socială.
1.4.2. România între Vest și Est – aderarea la NATO și UE
Majoritatea țărilor Europei Centrale și de Est și-au manifestat clar atașamentul față de valorile euro-atlantice și dorința de a se integra în structurile NATO și UE. Lărgirea NATO și UE sunt procese absolut necesare eforturilor colective și continue de a extinde securitatea și stabilitatea în regiunea euro-atlantică și constituie impulsuri puternice pentru continuarea reformelor în țările din regiune. Un mare număr dintre acestea au reușit deja să devină membre ale acestor organizații: 10 state s-au integrat în NATO în perioada 1999-2004 și tot 10 state au devenit membre UE începând cu 1 mai 2004. România s-a alăturat NATO, începând din 29 martie 2004, și vom deveni membri ai UE în 2007. România nu este o excepție și, în acest context, pot afirma că eforturile pe care țara noastră le-a făcut pentru obținerea statutului de membru NATO au reprezentat și o modalitate de a intensifica procesele de reformă care au ca finalitate modernizarea întregii societăți românești.
Integrarea României în structurile euro-atlantice constituie un mijloc de realizare a obiectivelor fundamentale ale politicii externe și de securitate românești. Procesul de aderare la NATO reprezintă un demers complementar integrării în Uniunea Europeană. România consideră criteriile de integrare în cele două instituții ca fiind convergente și cu putere de susținere reciprocă. Principiile care stau la baza strategiei noastre de integrare în NATO și UE sunt: continuitatea, responsabilitatea și credibilitatea. Aderarea la NATO nu reprezintă sfârșitul reformelor, ci dimpotrivă continuarea reformei este esențială pentru respectarea angajamentelor pe care ni le-am asumat în procesul de integrare în Alianță și pentru desăvârșirea procesului de integrare în UE.
România la confluența a două culturi și civilizații
România este o combinație de influențe orientale și occidentale, nordice și sudice, estice și vestice. Din punct de vedere istoric, statul român este caracterizat de deficite de modernizare în regiunile sudice și nordice în perioada de dominație otomană până la 1878 și o economie mai urbanizată și mai modernă în regiunile vestice și nord-vestice datorită influențelor habsburgice petrecute până în 1918. În perioada interbelică, România a urmat influențele modelelor vestice bazate pe democrație, economie de piață și drepturile omului. Astfel, statul român a devenit o cvasi-democrație dominată de o elită politică și economică restrânsă dar care nu reprezenta interesele societății sau suveranitatea poporului. Mobilizarea națională a devenit un substitut pentru modernizare și o strategie integrativă.
După instaurarea regimului comunist, nu s-a făcut altceva decât să se perpetueze deficitele perioadei ante-belice. Din 1980, combinația de politică străină autohtonă și abordările staliniste ale modernizării și controlului intern au deturnat țara spre mobilizare naționalistă și decădere economică.
În timp ce țările semnatare ale Tratatului de la Varșovia adoptau și urmau calea de dezvoltare spre comunism, care s-a dovedit ulterior neviabilă, neperformantă și falimentară datorită prostei aplicări cele aflate în Alianța Nord-Atlantică, având la bază principiile democratice și ale economiei de piață, au cunoscut o dezvoltare înfloritoare, cu o economie performantă, ceea ce a asigurat un ridicat standard de bunăstare și progres propriilor cetățeni.
România post-Război Rece
Revoluția din 1989, a adus un sfârșit violent comunismului. Începând cu anul ‘90 al veacului de-abia trecut, România se întoarce din împărăția sovietică, în Europa. În toată această perioadă post-Război Rece, România a trecut prin mai multe guverne amatoriste. După 44 de ani de comunism și 18 de tranziție post comunistă, România reîntoarsă în familia europeană nu știe cum să se poarte precum romanii în cetate datorită celor 45 de ani de îndoctrinare și centralizare.
Diferențele economice dintre Europa occidentală, în mod real capitalistă și Europa post-comunistă – unde și-a facut apariția o formă deviată a acestui sistem economic, sunt evidente. Esențială în aceste transformări dure din Europa de Est este lipsa unei tradiții economice capitaliste și a unei clase de mijloc. Unul dintre cele mai agresive fenomene este transformarea peste noapte a foștilor nomenclaturiști în pseudocapitaliști.
Influențe Est-Vest
În estul Europei, modelarea identității sociale stă sub semnul unei duble traume: a dominației sovieto-comuniste și a unei tranziții care a creat decalaje în societate. Europa post-comunistă a fost expusă imediat și fără nici o protecție întregii forțe a globalizării aflate intr-un stadiu avansat. Trecerea la economia de piață a fost resimțită doar parțial ca o eliberare dar și ca o individualizare forțată, necompensată pentru o mare majoritate nici măcar prin gratificații materiale. Renunțarea la serviciile statului pentru înlăturarea sărăciei și retorica anti-etatistă dominantă contrastează cu faptul că majoritatea grupurilor sociale relevante nu doresc să taie cordonul ombilical cu statul. Se simt și în Europa de Vest acele tendințe ale căror efecte sunt vizibile în Europa post-comunistă: epuizarea resurselor regiunilor dezavantajate, dualizarea piețelor de produse și de muncă, nișele noi ale sărăciei, privatizarea funcțiilor publice, eroziunea capitalului social etc.
În vestul Europei, dezvoltarea economică spectaculoasă, lunga perioadă a păcii, a statului de drept, precum și integrarea europeană au fost fațete ale aceluiași proces istoric, care a creat identități la nivel social. În Est, capitalismul este rezultatul unei rupturi, este un sistem marcat negativ prin comunism și parțial pozitiv prin tranziție. Capitalismul post-comunist nu este produsul unor evoluții naționale "organice", ci al prăbușirii comunismului și al globalizării, care a găsit în societatea românească în tranziție un câmp de acțiune liber, fără nici un fel de rezistență: fără o clasă de mijloc națională, fără asociații de interese puternice ale muncitorilor, fără o societate civilă activă, fără tradiții naționale cu relevanță economică.
Noile tendințe geopolitice și geostrategice
Odată cu interesul acordat de marii actori geopolitici regiunii Mării Negre, importanța geostrategică a României a crescut. Statul român a devenit un pivot regional și un „tampon” la răspântia civilizației orientale față de cea occidentală, în același timp, câștigându-și un rol mult râvnit de mulți dintre vecinii care nu și l-au permis, acela de actor într-adevăr european, cu drepturi și obligații depline.
Amplificarea fără seamăn a competiției pentru resurse energetice, pentru căile de transport ale acestora și piețe de desfacere se constituie în argumente favorabile captării, în sfârșit, a atenției Occidentului față de problematica atât de specifică acestei zone. În acest sens, României i s-a acordat rolul de „pilon” de stabilitate în regiune. Actori majori, precum SUA, NATO și UE, sunt deciși să folosească avantajele oferite de poziționarea noastră în raport cu interesele de securitate ale Europei și expansiunea operațională americană spre Caucaz, spre Eurasia.
Integrarea în structurile europene și euro-atlantice
Sfârșitul „Războiului Rece” a dat spațiului euro-atlantic și proximității sale imediate posibilitatea unor noi configurări geopolitice și geostrategice, edificării unei arhitecturi mai ample și mai stabile de securitate. Dispariția liniilor de demarcație din perioada bipolarismului a deschis o noua perspectivă fostelor state comuniste din Europa Centrală și de Sud-Est de a-și moderniza structurile de securitate și apărare și de a aspira la statutul de membru al NATO. Continuarea lărgirii Alianței, împreună cu noile mecanisme și aranjamente de cooperare inițiate de aceasta, a oferit României și celorlalte state candidate speranțe de alăturare la organizația euro-atlantică și de consolidare a securității și stabilității europene.
În ce privește țara noastră, aceasta este membră a Alianței Nord-Atlantice începând cu 2004 și a Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007.
Uniunea Europeană este o colecție de variante naționale sau regionale diferite ale ordinii economice și sociale capitaliste, ea nereprezentând o variantă unică în sine. Pot fi cristalizate câteva trăsături de bază, comune tuturor variantelor naționale comasate în cadrul acesteia. Prima trăsătură de bază a capitalismului organizației constă în faptul că avem aici de-a face cu o ordine care nu este concepută numai la nivel național, ci care este reglementată în mare măsura la nivel suprastatal comunitar. Trecerea fostelor competențe ale statului către Comunitate este un proces îndelungat, plin de contradicții, de reculuri și greșeli de evoluție.
Actorii politici au utilizat resursele și consilierea oferite de instituțiile internaționale financiare și organizațiile internaționale – în primul rând, cele ale Uniunii Europene – pentru revigorarea procesului de transformare și depășirea anumitor blocaje. În pofida cadrului procesului de accesiune la UE, România a rămas un partener relativ dificil pentru organizațiile neguvernamentale. În procesul integrării NATO și UE, România a demonstrat o dorință în creștere de a coopera cu Ungaria și Bulgaria și chiar cu Ucraina și Moldova.
Europenizare, globalizare, mondializare
Procesul de raliere la Uniunea Europeană și de adaptare la valorile europene prin adecvarea vieții economice, sociale, politice, economice etc. la aquis-ul comunitar reprezintă unul dintre pașii spre globalizare.
Globalizarea este un proces ce lărgește cadrele determinante ale schimbării sociale la nivelul lumii ca întreg. Astfel, în timp ce schimbarea socială a fost inițial abordată în cadre locale, regionale și naționale, acum centrarea se face pe internaționalizare și globalizare. A crescut interesul în explicarea relațiilor dintre unitățile teritoriale și integralitatea mapamondului, discuțiile purtându-se asupra problemelor cu privire la „legătura micro-macro”, „raportul local-global” și la analize multi-nivel. Problema care rămâne deschisă este cea referitoare la modul în care s-ar putea merge dincolo de enumerarea simplă a diferiților indicatori ai globalizării precum operațiunile corporațiilor multinaționale și transnaționale, comunicațiile prin satelit, existența unei limbi universal acceptată, problemele ecologice ale lumii actuale sau abordarea globală a problemelor de securitate, stabilitate și pace.
Globalizarea se numără printre cele mai importante schimbări sociale cu care se confruntă lumea de azi. Multe dintre problemele fundamentale din prezent, cum ar fi cele ecologice sau evitarea unei confruntări militare la scară mondială sunt, în ceea ce privește scopul, de importanță mondială. În ciuda creșterii accentuate a interdependențelor economice și culturale, sistemul mondial este caracterizat de inegalități și divizat într-un „mozaic” de state, cu preocupări comune sau divergente.
Nu există o dovadă clară a unui consens politic, în viitorul apropiat, care să depășească interesele conflictuale ale statelor. Un guvern mondial poate apărea în cele din urmă dar ca rezultat al unui proces destul de îndelungat. În multe sensuri, lumea devine mai unită, iar unele surse de conflicte între națiuni tind să dispară. Totuși, diferențele mari între societățile puternic dezvoltate și cele sărace se pot constitui cu ușurință în sursele unor conflicte internaționale. Astfel, încă nu există nici o „agenie” mondială care să poată controla eficient acestea tensiuni sau să realizeze o redistribuire a prosperității și păcii în lume.
În acest sens, apreciem că globalizarea reprezintă un fenomen obiectiv, intrinsec, al societății umane, care s-a extins din nevoia de a găsi noi piețe de desfacere, de a liberaliza cât mai mult cu putință comerțul, de a facilita pentru toți accesul la resurse, mai ales la cele cu impact vital asupra procesului de dezvoltare economică și al traiului zilnic al oamenilor. Globalizarea reprezintă, totodată, un proces permanent și dinamic, care impune o nouă viziune a ordinii internaționale. Termenul folosit pentru a reda conținutul noțional al acestui fenomen poartă denumirea de mondializare în anumite arii geografice, cu precădere în spațiul francofon, pentru de a pune în evidență nuanțe specifice ale procesului. Ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale, tot mai largi și mai variate, cu implicație directă asupra globalizării activităților, cerând la rândul lor o soluționare globală, este acceptat pe scară tot mai largă termenul globalizare. Prin mondializarea pieței se creează posibilitatea comprimării spațiului planetar comunicațional, pentru intensificarea și permanentizarea schimburilor și cooperării între popoare, culturi și civilizații. Este posibilă, totodată, conectarea indivizilor unii cu alții, în scopul de a se evita izolarea și, de a facilita, de a accelera și de a ieftini schimburile, interacțiunile, comerțul.
Fenomenul globalizării se manifestă la toate nivelurile societății contemporane în continuă transformare și mișcare. Liberalizarea schimbului de mărfuri, transferul de idei, de cunoștințe, de informații, de concepte și de inovații au imprimat dinamism și amploare fenomenului globalizării, indiferent de momentul în care s-a desfășurat acesta, ceea ce îi oferă un caracter integrator. În mod firesc, constatăm că procesul de globalizare a piețelor antrenează după sine și globalizarea în universul mărfurilor. Un produs finit reprezintă tot mai mult rezultatul combinării unor materiale și servicii provenind deseori din diferite colțuri ale lumii. Cursul spre globalizarea piețelor și intensificarea activității competiționale determină întreprinderile mondiale să dezvolte produse adaptabile, care să răspundă mai bine cerințelor pieței mondiale, inclusiv printr-o comunicare specifică noilor condiții de piață. Tendința de mondializare a economiei atrage după sine și apariția segmentelor de clientelă transnațională, respectiv mondializarea gusturilor consumatorilor. Observăm, totodată, că tendințele de globalizare economică, manifestată inclusiv prin tentativele de globalizare a piețelor de mărfuri, și de liberalizare a schimburilor comerciale internaționale s-au manifestat în paralel cu procesele de integrare economică.
În lumea actuală, a vitezei, a schimburilor rapide, ceva-ceva parcă a rămas la fel, contradicția și complementaritatea vădită între Est și Vest, în care occidentalii își doresc poate o fărămă de cultură estică, iar orientalii își doresc poate mai multă dezvoltare economică gen-vest.
2. IMPLICAȚIILE SCHIMBĂRILOR DIN ECONOMIE ASUPRA ARMATEI
Puterea militară a avut o importanță majoră în ceea ce privește expansiunea teritorială a statelor și civilizațiilor.
Pentru că este un act cu totul deosebit, el a fost investigat și studiat, în toate timpurile, de către toți marii gânditori ai omenirii și dinspre toate orizonturile: unii au studiat războiul pentru a-i descoperi cauzele și a le eradica, prevenind astfel acest cataclism, acest seism al societății umane; alții au dorit doar să-i înțeleagă filosofia, fizionomia și mecanismele. În 1945, sociologul francez Gaston Bouthoul (1896-1980), fondatorul polemologiei- știința sociologiei războiului -, scrie, împreună cu René Carrere, lucrarea Le défi de la guerre (1740-1974), prin care face o analiză pertinentă a războiului, a rațiunilor care-i dau naștere, precum și a consecințelor și implicațiilor acestuia în plan social, economic, demografic și ideologic.
În trecut, războiul era definit numai sub aspectul confruntării armate :
“lupta armată sângeroasă între grupări organizate” (G. Bouthoul);
“condiția legală care permite ca două sau mai multe grupări ostile să poarte un conflict folosind armate” (Quincy Wright) ;
“un act de violență al cărui scop este de a obliga adversarul să execute voința noastră” (Carl Von Clausewitz) ;
“lupta între oameni/ state independente și dobândește caracter internațional” (F. Martens);
“lupta dusă de o grupare de oameni, triburi, națiuni, popoare, state împotriva unei grupări identice” (Boguslawski);
“starea de luptă violentă rezultată între două sau mai multe grupări de ființe aparținând aceleiași specii, din dorința sau voința lor” (Lagurgette).
În prezent, războiul este privit: ca fenomen social, ca o „continuare a politicii cu alte mijloace”. El este definit ca o confruntare violentă, între toate componentele activității sociale, politice, economice, diplomatice, ideologice, psiho-morale, informaționale și prezintă o serie de caracteristici (Anexa 2). Elementul definitoriu principal: confruntarea militară – lupta armată specifică – ca instrument al promovării intereselor statului.
2.1. Implicațiile schimbărilor din economie asupra formelor de ducere a luptei
De-a lungul timpului s-au dat multe definiții războiului. Toate au fost confirmate întrucât exprimă ceea ce este sau poate fi, de fapt, războiul, privit dintr-o mulțime de unghiuri și de perspective.
2.1.1. Sistemul economic agricol și primul tip de război
Experții susțin că războiul – în accepția de confruntare violentă, armată, între mase de oameni – a apărut în Neolitic. Alain Bru, în studiul său despre rolul armamentului în istoria războiului, pornind de la această convingere unanimă a experților, se întreabă dacă violența umană era necunoscută înainte de această perioadă.
Răspunsurile date de specialiști se bazează mai ales, pe dovezi arheologice, pe corelarea acestora cu logica istorică. Ele nu sunt însă categorice, nu dau și nu pot da o imagine completă, exhaustivă asupra a ceea ce s-a petrecut cu sute de mii de ani în urmă. Pentru perioadele foarte îndelungate din istoria omenirii nu există decât dovezi arheologice, uneori nici atât.
Nu s-au găsit însă dovezi certe că, înainte de Neolitic , ar fi existat confruntări violente între grupările umane, dar de aici nu se deduce în mod sigur că nu ar fi existat.
La început, prin război sau știința războiului se înțelegea numai totalitatea acelor cunoștințe și aptitudini care se ocupau cu lucrurile materiale. Proiectarea, fabricarea și folosirea armelor, construirea de fortificații și întărituri, organizarea armatei și mecanismul mișcărilor sale constituiau obiectele acelor cunoștințe și aptitudini și ele duceau toate la constituirea unor forțe armate utilizabile în război. Aici era vorba de substanțe materiale, de o activitate unilaterală și, în fond, nu era decât o activitate evoluând treptat de la meserie la o artă mecanică sau rafinată. Acestea toate aveau aproximativ aceeași relație cu lupta ca arta armurierului cu scrima. Despre folosirea lor în clipa primejdiei și în condițiile permanentelor acțiuni reciproce, despre adevărata mișcare a spiritului și curajului în direcțiile prescrise lor încă nu era vorba. Se poate afirma faptul că „inițial, prin „arta războiului” se înțelegea numai pregătirea forțelor armate”.
„Războiul însuși apare întâi în arta asediului”. Aici s-a manifestat pentru prima dată ceva din mișcarea gândirii căreia îi sunt încredințate aceste materii, dar numai în măsura în care gândirea se întruchipa rapid în noi obiecte materiale, ca: aproșe, tranșee, contraaproșe, baterii etc. și fiecare din pașii ei se desemnau printr-un asemenea produs. Nu era decât firul necesar pe care să se înșire aceste înfăptuiri materiale. Deoarece, în acest gen de război, spiritul se exprimă aproape numai prin astfel de înfăptuiri, aceasta era aproximativ suficient în raport cu necesitățile.
Mai târziu, tactica a încercat să introducă în mecanismul articulărilor ei caracterul unei dispozițiuni generale, clădite pe particularitățile instrumentului, ceea ce și ducea, firește, pe câmpul de luptă, nu la o activitate intelectuală independentă, ci la o armată transformată, prin formațiune și ordine de bătaie, într-un automat, care, declanșat de un simplu ordin, trebuia să-și desfășoare activitatea ca mecanismul unui ceasornic.
Pe măsură ce istoria lua tot mai mult un caracter critic, a apărut necesitatea stringentă a unei baze de principii și reguli pentru ca lupta de opinii, controversa, atât de firească în istoria militară, să poată ajunge la o concluzie oarecare. A apărut, astfel, strădania de a enunța principii, reguli sau chiar sisteme pentru conducerea războiului.
Specialiștii în probleme politico-militare sunt de acord că evoluția războiului a fost, este și va fi cât mai strâns legată de sistemele economice. Pe această bază, Alvin Toffler apreciază că, până la criza din Golful Persic, războiul a cunoscut în evoluția sa două trepte, corespunzătoare celor două sisteme economice pe care le-au parcurs statele lumii, iar ultimul, marea majoritate a acestora începe să-l restructureze în vederea tranzitării spre un altul, cel al viitorului previzibil.
Sistemul economic agricol a generat primul tip de război, caracterizat în esență prin:
confruntarea în principal militară între forțe și mijloace organizate militar, reduse ca număr;
spațiul confruntării nemijlocite era terestru și, în general redus, ceea ce a făcut ca victoria să fie decisivă;
durata războiului extrem de scurtă și reprezintă timpul necesar bătăliei decisive;
numai pierderile umane erau considerabile.
Majoritatea armatelor au rămas până spre sfârșitul secolului al XVII-lea destul de șubrede din punct de vedere tactic și administrativ. Ele erau mobilizte de state încă fragile fiscal, care nu-și puteau permite întreținerea unor mari armate permanente. Cei mai mulți dintre soldați erau mercenari angajați pentru campanii precise de contractori privați ce acționau în baza unei autorizații oficiale. Armatele permanente formate din trupe disciplinate au fost o creație a sfârșitului secolului al XVII-lea, iar cei mai mulți soldați nu erau cazați în cazărmi, sub supraveghere permanentă, nici la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Revoluția din domeniul armelor nu a fost însoțită în paralel de nici o modificare corespunzătoare a condițiilor de desfășurare a ostilităților. Războiul era limitat la anumite constrângeri fundamentale. În primul rând, producția agricolă scăzută. Aceasta limita drastic numărul de bărbați care puteau fi rezonabil transferați din viața civilă în armată în timpuri normale și chiar în perioade de tulburări economice, când exista un mare surplus al forței de muncă, restrângea opțiunile armatei în principal la săraci, infractori și vagabonzi. Acest lucru limita posibilitățile armatei de a se întreține din producția locală, chiar și în regiuni bine dezvoltate, cum era cazul Flandrei. În al doilea rând, drumurile proaste reduceau mobilitatea, mai ales pe vreme ploioasă. Din acești doi factori, era dificil să aduni 30.000 de oameni dintr-o regiune, sperând să-i poți hrăni. În al treilea rând, s-a dovedit că era greu de menținut într-un teritoriu iarna, când hrana se găsea cu dificultate iar frigul și umezeala creșteau riscul îmbolnăvirilor. Armatele, de obicei, plecau în campanii vara și sperau să poată ocupa una sau două poziții fortificate unde să poată ierna. Dacă nu reușeau acest lucru erau, în general, retrase și lăsate la vatră. Trebuie menționat și faptul că populația civilă suferea enorm atunci când armatele încercau să se întrețină din resursele teritoriilor ocupate.
Aceste condiții dificile au persistat până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Prima barieră depășită a fost cea de ordin fiscal. Marea Britanie a beneficiat de un avantaj fiscal decisiv în războaiele purtate contra Franței și Spaniei în secolul al XVIII-lea: ea putea împrumuta mai mult cu o dobândă mai mică. În al doilea rând statele au început să pună la punct mecanisme administrative eficiente, cu personal calificat și salarizat, ceea ce le-a permis să administreze armate permanente și flote. În al treilea rând, productivitatea agricolă a crescut încet dar constant de-a lungul secolului al XVIII-lea, iarv populația a crescut destul de rapid. Drumurile s-au îmbunătățit substanțial, atât caa densitate cât și calitativ, cel puțin în partea cea mai dezvoltată e Europei.
Războiul din această epocă poartă pecetea inconfundabilă a economiilor agrare din Primul val care le-a dat naștere, nu numai în sens tehnologic, ci și în cel al organizării, comunicațiilor, logisticii, administrației, structurilor de recompensare, stilurilor de comandă. Începând cu însăși inventarea agriculturii, fiecare revoluție a sistemului de a crea avuție a declanșat o revoluție corespondentă în sistemul de a face război.
2.1.2. Sistemul economic industrial și apariția celui de-al doilea tip de război
Sistemul economic industrial a făcut posibilă apariția celui de-al doilea tip de război, caracterizat în mod deosebit prin:
extinderea confruntării și în afara domeniului militar;
utilizarea unor grupări mari de forțe și mijloace, înzestrate cu mijloace de luptă moderne;
spațiul confruntării s-a mărit considerabil, până la valori continentale și intercontinentale, iar lupta armată se desfășoară în toate mediile: terestru, aerian și maritim;
durata războiului a crescut foarte mult;
victoria se obține printr-un șir de acțiuni, operații și bătălii strategice, în multe cazuri acestea dând naștere diferitor campanii;
consumurile umane, spirituale și materiale au devenit enorme și nu de fiecare dată prin rezultatele obținute au justificat eforturile;
pierderile civile au căpătat caracter de masă și uneori au fost inimaginabile, ceea ce poate face războiul irațional.
Dat fiind că revoluția industrială a modificat războiul, rolul principal în desfășurarea eficientă a acestuia a fost ocupar de sistemele de transport, tehnologia comunicațiilor și platformele armelor.
Industrializarea războiului i-a împins inevitabil pe politicieni în strategia militară, iar obiectivele strategice trebuiau condiținate de constrângeri economice. La fel, militarizarea industriei i-a obligat pe generali să devină politicieni și admministratori. Atunci când politicienii au trecut linia și au început să conducă direct operațiunile, așa cum a făcut Hitler, rezultatele au fost dezastruoase. În același mos, atunci când militarii au câștigat controlul asupra scopurilor politice și asupra economiei civile, așa cum s-a întâmplat în 1961, rezultatele au fost extrem de modeste.
Armele nucleare au modificat fundamental natura războiului deoarece i-au subminat raționalitatea. El putea să fie extrem de profitabil, așa cum au fost majoritatea războaielor Marii Britanii din secolul al XVIII-lea, sau participarea Statelor Unite în cele două războaie ale secolului XX. Armele nucleare au fost ca escaladarea rapidă a războiului absolut să ia forma unui schimb generalizat de lovituri în care atât societățile, cât și statele puterilor angajate în conflict ar fi fost distruse. Armele nucleare au înlăturat constrângerile care au limitat forța distrugătoare a războiului. Dar, departe de a întări ofensiva, acestea au dus la un blocaj militar. Armele nucleare au subminat orice posibil obiectiv politic pentru atingerea căruia ar fi putut fi folosite. Obictul strategiei nucleare a devenit strădania paradoxală de a utiliza amenințarea pentru a evita războiul. Dacă armele nucleare ar fi fost folosite atunci întreaga strategie politică s-ar fi dovedit un eșec.
Armele nucleare au modificat radical principiile războiului dintre statele ce le dețin. Astfel, după Hiroshima, Bernard Brodie afirma: “Până acum, principalul scop al mașinăriei militare a fost acela de a câștiga războiul. De acum înainte, principalul său țel va fi acela de a-l împiedica. Armata nu poate avea nici o altă intenție folositoare.” Descurajarea a oferit răgazul necesar pentru a se ajunge la o acomodare politică între puterile nucleare. Atât capacitățile nucleare americane cât și cele rusești au fost considerate la începutul anilor ’60 drept simple arme, mult mai puternice, care în principiu puteau fi utilizate. Statele Unite și Uniunea Sovietică nu împărtășeau aceeași doctrină a descurajării, dar pentru politicieni a reieșit cu claritate că războiul nuclear ar fi însemnat sfârșitul civilizației. După criza rachetelor din Cuba ei au devenit foarte precauți și au evitat nu numai amenințările nucleare ci și situațiile care ar fi putut duce la o confruntare militară directă.
Descurajarea s-a extins dincolo de războiul nuclear, asupra altor forme de război. Războiul a devenit imposibil, dar numai între societăți extrem de bine înarmate. Războiul Rece a prezentat un paradox fundamental. Armele nucleare au eliminat războiul fierbinte, subminând astfel solidaritatea care se formerază atunci când lupți împotriva unui inamic declarat, fără a produce în schimb pacea.
2.1.3. Sistemul economic informațional și prefigurarea celui de-al treilea tip de război
Sistemul economic informațional prefigurează al treilea tip de război, ale cărui elemente specifice vor fi:
sporirea confruntării în domeniile nemilitare ale războiului și utilizarea mai rațională (ultimo ratio) a luptei armate;
utilizarea unor grupări de forțe și mijloace ultra-specializate, a căror arme inteligente au caracteristici foarte performante;
spațiul confruntării este mai selectat, acolo unde se află obiectivele principale ale părților beligerante;
confruntarea tehnologică și militară a căpătat o dimensiune nouă, cea cosmică;
durata războiului tinde să scadă, dar crește considerabil timpul necesar pregătirii acțiunilor strategice;
victoria se poate obține printr-un număr mic de acțiuni, operații și bătălii strategice, dar decisive;
prin precizia loviturilor, aplicate obiectivelor selectate de la adversar, consumurile de război scad considerabil;
gradul de distrugere la obiectiv tinde către procentaje maxime
pierderile civile devin tot mai frecvent accidentale;
confruntarea, în toate domeniile se translatează din sfera materială în cea a inteligenței;
viteza de reacție a sistemelor militare este decisivă, conducerea strategică se execută în timp real, iar decizia trebuie să fie tot mai prospectivă;
oportunitatea informației suplinește de cele mai multe ori deficitul în forțe și mijloace.
În condițiile în care nu toate statele își permit realizarea într-un timp rezonabil a tranziției către al treilea tip de război este posibilă apariția unor confruntări disproporționale, ceea ce poate duce la înlocuirea forței prin descurajarea nucleară cu o altă amenințare și anume incompatibilitatea confruntării cu mijloace convenționale.
În perioada contemporană, a schimbărilor sociale și politice foarte rapide, cum este perioada de după cel de-al doilea război mondial, par a fi esențiale două premise teoretice asupra modului de ducere a războiului.
În primul rând, impactul tehnologiei și a noilor arme de distrugere în masă au schimbat patternul relațiilor internaționale și au profilat amenințarea unui război general. Principalele puteri nucleare, în timp ce au promovat o politică de descurajare reciprocă, au trebuit să facă față limitării severe pe care instrumentele de distrugere în masă au executat-o asupra conducerii tradiționale a diplomației și a relațiilor internaționale.
În al doilea rând, războiul limitat nu mai este pur „tradițional”. Încă din 1945, războiul limitat a fost din ce în ce mai puțin o dispută între guvernele legitime a două state și a devenit cel mai adesea o contestare violentă în interiorul unei națiuni din partea unor grupuri împotriva regimului existent. Aceste războaie sunt conflicte în care sunt atrase forțe externe.
Formele vechi de ducere a luptei nu dispar în întregime când se izbesc de cele noi. Întocmai la fel cum producția de masă a celui de-Al Doilea Val nu a dispărut odată cu apariția produselor specializate specificre celui de-Al Treilea Val, astăzi mai există țări cu armament specific celui de-Al Doilea Val semnificative pe plan regional. Cel puțin unele din ele vor trimite infanteriști să moară în conflictele viitoare. Tranșeele, bunkerele îngropate, masările de trupe, asalturile frontale – toate metodele și armele de război specifice celui de-Al Doilea Val vor continua să fie exploatate atâta vreme cât armele de tehnicitate și precizie scăzută, artileria și tancurile „tâmpe” în locul celor „inteligente” vor continua să umple arsenalele statelor sărace.
Economiiole celui de-Al Treilea Val sfiderză vechiul sistem industrial, spărgând piețele în bucăți mai mici și mai diferențiate. Apar nișele comerciale, urmate de produsele de nișă, finanțarea de nișă și jucătorii de nișă la bursa acțiunilor. Reclamele de nișă umplu mijloacele de informare de nișă, cum este televiziune prin cablu. Această de-masificare a economiilor avansate îșî află paralela într-o de-masificare a amenințărilor din lume, o singură amanințare gigantică a războiului între super-puteri fiind înlocuită de către o multitudine de „amanințări de nișă”.
Într-o lume care devine tot mai depandentă de spațiu pentru comunicații, meteorologie și multe alte chestiuni, depandența armatei de spațiu va creste. Într-o lume în care fabricile devin tot mai automatizate, ne putem aștepta ca războiul să se bazeze pe computere și automatizare, inclusiv pe robotizare. Pe măsură ce din laboratoare erup noi triumfuri tehnice, armatele vor căuta să extragă avantaje din orice, de la genetică la nano-tehnologie. În același timp, într-o lume unde măcelărirea civililor are uneori consecințe contraproductive, dezvoltarea armamentului non-letal va înainta în ritm susținut. Combinarea armelor de înaltă selectivitate cu altele care au efecte non-letale indică o posibilă reducere a morții fără discernământ.
2.2. Evoluția tehnologiilor și implicațiile ei în domeniul militar
Asadar, stiinta este un proces dependent social de cunoastere a legilor lumii obiective, rezultatele sale reprezentand sistemul de adevaruri si metode in continua dezvoltare, care serveste la transformarea realitatii si la rezolvarea unor probleme concrete ale vietii sociale.
O directie importanta de aplicare a cuceririlor stiintei este domeniul militar, capacitatea de aparare a statelor fiind astazi strans legata si in mare parte determinata de dezvoltarea stiintei. Nu exista domeniu al fenomenului militar, care, intr-un fel sau altul, sa nu fie determinat sau macar influentat de stiinta moderna. Se intrevede ca aceste influentari sa fie si mai mari in viitorul previzibil, vizand in primul rand noile tehnologii bazate pe microelectronica, informatica si inteligenta artificiala, care ne transforma fundamental viata, influentand-o in majoritatea aspectelor ei: acasa, la serviciu, in economie, stiinta cultura, invatamant, in conditii de pace si razboi.
Problema revolutiei tehnologice si impactul asupra domeniului militar, in conditiile actuale, reprezinta o sfera de cercetare de mare interes, de factura interdisciplinara, aflata la confluenta dintre stiintele tehnice, economice si militare.
2.2.1. Economia Primului Val și dezvoltarea tehnicii militare
Asemenea uneltelor pentru lucrul solului, armele erau inferioare. Mâna de muncă se oglindea în lupta corp la corp. În pofida folosirii limitate a armelor evoluate ca prăștii, arbalete, catapulte și artilerie timpurie, timp de mii de ani, modalitatea fundamentală de luptă a implicat omorul față în față, iar soldații erau înzestrați cu arme – lănci, spade, securi, sulițe, berbeci de asalt – dependente de puterea mușchilor omenești și concepute pentru lupta de aproape.
Un factor important în dezvoltarea luptei și a sistemului militar a fost dezvoltarea tehnologică.
Războiul este condus de idei despre modul în care se pot utiliza armele și sistemele militare în aceeași măsură în care este condus de înseși schimbările organizaționale și tehnice.
Lunga perioadă de stagnare tehnologică, între anii 1650 – 1850, înseamnă ca această dezvoltare tehnologică nu este continuă. Această a fost o perioadă în care apărarea era dominantă, fiind contracarată în principal de factori politici și sociali care au modificat dimensiunea, competența și motivațiile forțelor armate ale unei dintre marile puteri.
Un eveniment radical s-a petrecut la cumpăna dintre secolele al XV-lea și al XVI-lea. În 1494, tregele francez a Carol al VIII-lea a condus o armată în Italia, iar în cursul campaniei a modificat modul de desfășurarea a războiului din peninsulă, deschizând o perioadă de transformări militare decisive ce a durat până în anul 1559. Un element esențial al succeselor preliminare ale francezilor a fost un șir de asedii duse cu ajutorul unui tun de bronz modern, foarte mobil, care trăgea cu proiectile de metal. Aceste are au distrus rapid zidurile fragile și adesea prost întreținute ale orașelor și fortărețelor italiene. Drept urmare a fost deblocat războiul de poziții care înbghețase luptele din Italia pentru o bună parte din secol. Într-un singur an, francezii au reușit să traverseze peninsula și au reușit să intre în Napoli, realizare fără precedent. Șocul resimțit de orașele – stat italiene a dus la o adaptare rapidă în domeniul fortificațiilor. Până în 1530 primele exemple complete ale noului sistem de fortificații erau construite, urmând să devină soluția- standard acceptată împotriva artileriei pentru următorii trei sute de ani. Ea constă în perdele de ziduri îngropate parțial în spatele unor șanțuri largi și întărite de blindaje oblice din pământ bătătorit. Zidurile aveau bastioane asucțite pentru arcași la colțuti, întrepătrundere a ariilor de foc.
Noul sistem de fortificații a restabilit echilibrul dintre apărare și atac, îar apoi, de-a lungul secolelor, a adus din nou în avantaj atacul. În jurul anului 1850, oriunde fusese adoptat sistemul acesta defensiv, războiul se transforma într-o luptă de poziții, dominată din nou de asedii. Nou tip de asediu era costisitor atât din punct de veder financiar, cât și uman. Drept urmare, războiul a devenit mai lent și lipsit de momente decisive, cu armate care mărșăluiau încet între zonele fortificate sau erau blocate în asedii majore.
Succesul francezilor în Italia a fost însă de scurtă durată, deoarece în 1503 la Cerignola armata spaniolă a administrat o înfrângere drastică celei franceze. A reușit acest lucru folosind infanteria protejată de tranșee și dotată cu arme de foc. Tactica a fost schimbată odată cu utilizarea arhebuzei și a artileriei de câmp. Armele de câmp au făcut apărarea al fel de importantă în câmp deschis ca și în spatele zidurilor. Tacticele de luptă se concentrau astfel pa obținerea unei poziții strategice avantajoase și purtarea lupteri din poziții protejate din timp, atunci când era posibil. Cavaleria grea a devenit din ce în ce mai ineficientă.
Un moment extrem de important l-a constituit inventarea tiparniței. Aceasta a făcut acesibile pentru întreaga Europă manuale de pregătire elementară. Conținutul lor se reducea la o serie de acțiuni simple de încărcare și declanșare a muschetei și de mânuire a halebardei. Astfel, pregătirea unui soldat necesita aproximativ șase săptămâni de antrenament. Noile arme au făcut ca soldații să fie mai ieftini. Acest lucru, împreună cu marele număr de oameni săraci sau lipsiți de loc de muncă, victime ale schimbărilor economice și ale revoluțiilor prețurilor din secolul al XVI-lea, au făcut posibilă ridicarea unor armate mai mari. Un alt aspect este acela că după o înfrânfere armata putea fi înlocuită, putându-se crea, de asemenea, armate de rebeli care sfidează conducătorii detestați.
Se consideră că transformările militare din secolului al XVI-lea au crescut costul războaielor, fevorizând astfel centralizarea puterii și apariția statului modern. Statul centralizat a fost capabil să elimine toate puterile inferioare și să impună un monopol al violenței.
Adoptarea pe sacră largă a baionetei, prin 1690, a dat posibilitatea oricărui soldat de a deveni muschetar, crescând enorm puterea de foc a armatelor. Acest lucru a pus accentul pe formațiunile liniare, pentru un efect mai puternic și, prin urmare, pe instrucție, pentru a menține ordinea unor astfel de formațiuni.
Praful de pușcă a crescut enorm puterea de luptă a popoarelor din Europa. Noile arme au fost introduse la început în armatele medievale târzii. Acestea erau mai ales unități formate din mercenari, la care se adăugau nobili și angajați ce serveau în baza obligațiunilor feudale. Organizări feudale moderne au apărut abia la sfârșitul secolului al XVI-lea. Cei mai avansați erau spaniolii, urmați de olandezi. Combinația dintre halebarde și arme de foc încuraja formarea unor unități relativ mici care puteau coordona puterea de foc și apărarea. Astfel de unități au creat o armată articulată, ce putea fi desfășurată tactic după imperative strategice. În secolul al XVI-lea tratatele de artă militară ale Imperiului Roman atingeau cote maxime. Legiunile romane au constituit ultima mare armată europeană ce putea fi desfășurată tactic în unități multiple organizate: cohorte și centurii. În secolul al XVI-lea au apărut cele mai multe grade militare: general, colonel, căpitan, locotenent.
Între 1550 și 1850, tehnologia militară a suferit un proces de schimbare constant și gradual. Eficiența crescuse mult către sfârșitul perioadei, dar armele erau în mare aceleași. De exemplu, muscheta din războaiele napoleoniene diferea puțin de cea folosită la cea folosită la sfârșitul secolului al XVII-lea și prezenta numai avantaje minore ca putere de foc și rază de acțiune față de arhebuze.
2.2.2. Schimbările economice și dezvoltarea tehnicii în Al Doilea Val
La fel cum producția de masă a fost nucleul principal al economiei industiale, distrugerile în masă au devenit esența beligeranței din epoca industrială. Ea rămâne piatra de hotar a războiului din Al Doilea Val. S-a ivit un sistem social care lega tot mai mult producția de masă, educația de masă, comunicațiile de masă, consumul de masă, distracțiile de masă, și altele, cu armele de distrugere în masă.
Revoluțiile industriale sunt însoțite nu numai de revoluții științifice și tehnice, ci și de revoluții tehnologice. Conceptul de revoluție tehnologică necesită, în primul rând, clarificarea noțiunii de tehnologie. Aceasta reprezintă un ansamblu de cunoștințe tehnice necesare pentru proiectarea, fabricarea, întrebuințarea și eventual comercializarea unor produse sau a anumitor elemente ale lor, ca și orice combinație a acestor operații.
Istoria a demonstrat că anumite invenții tehnologice pot apărea în perioada unor războaie. Așa, de exemplu, în anii războiului civil american (1861-1865), în anii primului și celui de-al doilea război mondial au avut loc unele descoperiri științifice și tehnice care s-au reflectat, atât în planul tehnologiei civile, cât și al celei militare, în special prin apariția unor noi arme și tehnici de luptă.
Începând din 1850, revoluția industrială a transformat rapid și continuu războiul.
Războiul s-a modificat radical din punct de vedere al tehnologiilor de bază în intervalul de treizeci de ani dintre 1850 și 1880. Încă o dată, așa cum s-a întâmplat și în secolul al XVI-lea, schimbările erau conduse de noile tehnologii. Diferența era dată de faptul că transformarea tehnică nu se limita numai la arme – de fapt, principalele forțe care au transformat războiul erau producția și tehnologia comunicațiilor – iar această transformare era și ea continuă și cumulativă.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea un șir de inovații a revoluționat condițiile fizice ale războiului: conservele metalice, căile ferate, vasele cu aburi și telegraful. Conservele au oferit armatelor posibilitatea de a păstra hrana mai bine și de a adăuga proteine pesmeților. Acest lucru le-a permis să strângă hrană înainte de a începe o campanie, reducându-le dependența de resursele locale. Armatele alimentate puteau supraviețui și în campanii de iarnă.
Căile de comunicații au crescut viteza și capacitatea de transport; de asemenea, ele au extins distanțele pe care trupele puteau fi desfășurate și aprovizionate. Acest lucru a făcut psibilă apariția armatelor de masă și transportarea acestora la frontieră în scurt timp. Odată ce părăsesc căile ferate, armatele sunt nevoite să continue marșul pe jos, întorcându-se la vechile condiții. Căile ferate au transformat războiul în interiorul continentelor. Răspândirea lor a avut ca efect reducera drastică a avantajului comerțului maritim față de cel pe uscat. Acest lucru a dus la creșterea forței economice a puterilor de uscat, față de imperiile maritime.
Vasele cu aburi au transformat atât comerțul maritim, cât și războiul intercontinental. Înainte de apariția lor, de exemplu, ar fi fost necesare șase luni pentru a ajunge în India cu vase cu pânze, iar sosirea era destul de nesigură, deoarece vasele puteau fi întârziate de lipsa vântului. O dată ce au început să funcționeze stațiile de aprovizionare cu cărbuni, clătoria se putea efectua în șase săptămâni fără întârziere. Aburul a făcut posibilă transportarea și aprovizionarea armatelor numeroase peste mări.
Telegraful a coordonat mișcarea și a integrat liniile separate dintr-o rețea. Făra acesta, liniile ferate ar fi avut o utilitate limitată. De asemenea, el a făcut posibilă urmărirea mișcărilor trupelor până la zona frontului, practic până unde se puteau întinde cablurile. Telegraful a făcut posibilă coordonarea strategică și, prin urmare, politică, reducând astfel în mare măsură, importanța controlului militar local. Adoptarea radioului după 1914 a crescut și mai mult capacitatea controlului, în principal dând comandanților posibilitatea de a comunica cu vasele aflate în largul mării.
Pentru a transforma războiul în întregime mai era ceva necesar: noi forme ale puterii de foc. Această transformare s-a petrecut în anii 1850, odată cu adoptarea pe scară largă a puștii Minié. Acest tip de armă se încărca tot pe gură, dar putea trage cu precizie la circi 1000 de metri. Acest detaliu esențial a transformat bătălia. Chiar și cu o armă cu cadență lentă, zona eficietă de ucidere a crescut până de la 100 la 500 de metri. Noua capacitate de ucidere se combinase cu producția de masă.
Între 1850 și 1880, puterea de foc a trecu dincolo de pușca Minié. Puștile cu declanșare rapidă și încărcare prin culată au crescut rata de foc de aproape zece ori. Începând cu 1860 au fost introduse o serie de modele de mitraliere, cea mai eficientă fiind mitraliera Maxim din 1865, care era în întregime automată și ajungea la o cadență de câteva sute de focuri pe minut. Artileria de câmp a fost și ea transformată în jurul anului 1900. raza sa de acțiune a crescut enorm – de la 1000 la 6000 de metri – ca și rata de foc – de al 1 până la 15 trageri pe minut – și forța letală a obuzelor, dotate cu explozibile noi, mai puternice.
2.2.3. Impanctul schimbărilor din economie asupra dotării armatelor contemporane
La inceputul anilor ’70 a debutat cel de-al Treilea val, valul electronic-informatic, intr-un numar redus de tari puternic dezvoltate din punct de vedere economic, tehnologic si stiintific. Acest val va cunoaste mai multe faze de progres tehnologic, dupa care, catre sfârsitul primei jumatati a secolului al XXI-lea, va fi inlocuit de un nou val, valul cibernetic, care va fi bazat pe inteligenta artificiala si posibilitatea implementarii sistemelor de gândire la retelele de computere, generând o memorie globala nelimitata. In decursul istoriei, realizarile fiecarui val tehnologic s-au reflectat si in domeniul militar, marcând, astfel, perioadele revolutiilor tehnologice militare. Se poate aprecia ca inventarea si folosirea armelor de foc, secolele XIV-XVIII, a constituit baza primei revolutii de acest gen. A doua revolutie tehnologica militara isi are originea in revolutia industriala (sec. al XVIII-lea). S-a manifestat mai puternic in perioada primului razboi mondial si s-a concretizat in aparitia tancurilor, aviatiei si a artileriei antiaeriene.
Perfectionarea continua a armamentului clasic, fabricarea si utilizarea primelor calculatoare, producerea si folosirea bombei atomice au declansat in forta, dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial, revolutia tehnologica militara contemporana. Acest proces poate fi definit ca ansamblul transformarilor calitative care se produc in domeniul militar pe baza cuceririlor de vârf ale progresului tehnic si stiintific, concretizate in aparitia unor noi categorii de armament, tehnica de lupta si echipament militar; forme si procedee de lupta; moduri de organizare a armatelor; conceptii strategice si doctrine militare; metode si tehnici de conducere a razboiului si a actiunilor de lupta.
Gradul de interdependenta dintre revolutia tehnico-stiintifica si domeniul militar a fost influentat permanent de factorul economic si factorul politic.
Factorul economic demonstreaza ca, fara o economie puternica, in care stiinta sa fie un permanent catalizator al productiei, nu este posibila nici transformarea acesteia intr-o forta determinanta a dezvoltarii domeniului militar.
Factorul politic actioneaza decizional asupra strategiei de securitate, care la randul ei determina modul de realizare a apararii nationale, independent sau in cadrul unui sistem de aliante, ceea ce duce la stabilirea strategiei militare, doctrinei generale si ale armelor, organizarii, inzestrarii si dotarii fortelor armate, precum si la imbunatatirea formelor si procedeelor de ducere a actiunilor militare.
Principalele aspecte care definesc relatia stiinta – armata sunt: stiinta a inceput sa se dezvolte in devans fata de domeniul militar; stiinta s-a trans-format permanent intr-un factor initiator al celor mai importante modificari din armata; la dezvoltarea domeniului militar participa toate ramurile cunoasterii stiintifice; domeniul militar beneficiaza de cunostintele teoretice si aplicative ale stiintei; s-a modificat legatura dintre organismul militar si stiinta, care in trecut era indreptata de la armata spre stiinta, iar in prezent stiinta reprezinta un catalizator al dezvoltarii fenomenului militar, de la latura teoretica a stiintei militare (cuprinzand toate componentele acesteia), la aplicarea in practica a ultimelor cuceriri in domeniul tehnic; domeniul militar si-a creat propriul sistem de cercetare stiintifica, care se afla intr-o permanenta legatura de colaborare cu cercetarea civila etc.
In zilele noastre – nu numai in timp de razboi, ci chiar in activitatea curenta – fortele armate nu pot exista fara stiinta, nu se pot dispersa de cunostintele teoretice si practice pe care le confera aceasta, atat in ceea ce priveste modul de ducere a actiunilor militare, cat si in ceea ce priveste managementul organismului militar, iar conducerea cercetarii stiintifice cu specific militar constituie o componenta a conducerii cercetarii stiintifice din intreaga societate, ceea ce inseamna ca in planificarea cercetarii stiintifice la nivel national trebuie incluse si cele care se intreprind in folosul apararii tarii.
In armatele tuturor tarilor dezvoltate au loc schimbari structurale, de mare amploare si de lunga durata, impuse de dinamica si modificarile pe linia armamentului si tehnicii militare. Ultimele decenii pot fi caracterizate ca o perioada de tranzitie, generate de schimbarile survenite in societate, de trecerea de la civilizatia de tip industrial la o noua civilizatie, in care au loc transformari radicale ale bazei materiale de productie, insotite de mutatii corespunzatoare in structura societatii. Pe plan militar, in aceasta perioada de tranzitie, are loc o trecere masiva de la tehnica militara care a preluat de la om numai functiile fizice, la un nou tip de tehnica care este capabila sa preia de la om alaturi de functiile fizice si pe cele bazate pe inteligenta. Aceasta clasa, radical noua de arme – denumita inteligente – rezultat al revolutiei microelectronicii, va transforma probabil configuratia actiunilor militare ca niciodata in trecut.
Specialistii in arme inteligente afirma ca pe campul de lupta al viitorului se vor integra trei tehnologii: senzorii foarte sensibili, cu ajutorul carora se vor detecta si localiza cu precizie obiectivele inamice; diferite tipuri de arme, care vor ataca aceste unitati – tinta; un sistem complex de comanda electronica pentru conducerea in ansamblu a luptei. Elementul comun al acestor elemente il constituie prelucrarea in timp real, cu ajutorul computerelor miniaturizate si specializate, a unei cantitati imense de informatii despre diferitele situatii specifice campului de lupta.
Perfectionarea continua a tehnicii militare conditioneaza dezvoltarea si structura fortelor armate, influenteaza procesul pregatirii pentru lupta, determina schimbari in ceea ce priveste metodele si procedeele de ducere a actiunilor militare. Una dintre cele mai evidente manifestari ale revolutiei tehnico-stiintifice este transformarea stiintei intr-un element esential al puterii militare a statelor. Punerea in concordanta a acestora cu armamentul si mijloacele tehnice noi, intrate in dotare este o legitate obiectiva, deoarece produc, uneori in mod violent si impotriva vointei conducerii armatei, schimbari corespunzatoare in organizare si modul de ducere a actiunilor militare.
Cele mai noi descoperiri si-au gasit aplicatii de o deosebita importanta in domeniul militar, facand posibila crearea unei tehnici cu o putere de distrugere, complexitate si precizie nemaiintalnite in trecut. Asa cum arata statisticile internationale, o parte tot mai mare a cercetarilor ce se efectueaza in lume sunt destinate armatei. De exemplu, in S.U.A. 50 % din cercetarile efectuate pe plan federal au loc in acest domeniu; in Franta, cheltuielile pentru cercetare si dezvoltare in domeniul apararii reprezinta 45 % din totalul cheltuielilor pe plan national, iar in Anglia ele reprezinta 1/3, tendinte asemanatoare constatandu-se si in alte tari ale lumii. Toate acestea au determinat concentrarea productiei militare in mari complexe specializate si extinderea cooperarii intre intreprinderi, fiind atrase un numar tot mai mare de capacitati civile in realizarea unor piese si ansamble de tehnica militara.
2.3. Implicațiile schimbărilor din economie asupra dimensiunilor armetei
Valurile schimbărilor sociale sunt dinamice. Când se lovesc unul de altul, sunt dezlănțuiți puternici curenți contradictorii. Când valurile istoriei intră în coliziune, se ciocnesc civilizații întregi. Iar acest fenomen aruncă o nouă lumină asupra arbitrarului sau lipsei de sens.
De-a lungul istoriei, felul oamenilor de a se război a reflectat modul lor de lucru.
„Pretutindeni în societățile din Primul Val, războiul era o problemă de agricultură”.
În majoritatea armatelor din Primul Val, plata soldaților se făcea neregulat, de obicei în natură, nu în bani. Nu rareori, generalii victorioși erau recompensați cu pământuri, resursa centrală a economiei agrare.
Disciplina militară poate fi concluzionată cu cele spuse de Seniorul Shang: „În bătălie, cinci oameni sunt rânduiți într-un pluton; dacă unul dintre aceștia este ucis, ceilalți patru sunt scurtați de-un cap.”
Unitățile militare variau apreciabil ca mărime, capacitate, calitate a comenzii și instrucție. Multe erau conduse de mercenari sau chiar de comandanți rebeli. La fel ca și economia, comuncațiile erau prmitive, iar majoritatea ordinelor se dădeau oral, nu prin scris. Armata, ca și economia, trăiau pe baza pământului. Unitățile variau deasemenea și în funcție de anotimp. „În timpul primăverii și al toamnei, armatele erau mici, organizate ineficient, de obicei conduse neghiob, slab echipate, prost instruite și aprovizionate la întâmplare. Multe campanii s-au terminat dezastruos numai fiindcă trupele nu găseau nimic de mâncare… În genere, problemele erau rezolvate într-o singură zi. Desigur, orașele erau asediate, iar armata era menținută uneori în câmp pe perioade prelungite. Asemenea operațiuni, însă, nu erau deloc normale.”(Samule B. Griffin)
În Grecia Antică, de exemplu, militarilor li se spunea s-și aducă la ei provizii pentru trei zile, când se prezentau la datorie. După aceea ei deveneau dependenți de condițiile locale. În războaiele dintre orașele-stat „cea mai mare pagubă pe care i-o putea face un oraș altuia, după uciderea cetățenilor soldați pe câmpul de bătălie, era aceea de a-i devasta agricultura.”(John Keegan).
În ceea ce privește recrutarea militarilor aceasta depindea de fiecare nobil în parte. Dacă regele avea nevoie de armată acesta trebuia să apeleze la nobili pentru a face rost de militari. Trebuie adăugat faptul că autoritatea lui era strict limitată. Suveranul nu putea ține vasalii pe câmpul de luptă la infinit, adică mai mult de patruzeci de zile pe an, iar dacă regele dorea să continue războiul peste limitele granițelor, vasalii nu erau obligați să-l urmeze.
La fel cum producția de masă a fost nucleul principal al economiei industiale, distrugerile în masă au devenit esența beligeranței din epoca industrială. Ea rămâne piatra de hotar a războiului din Al Doilea Val. S-a ivit un sistem social care lega tot mai mult producția de masă, educația de masă, comunicațiile de masă, consumul de masă, distracțiile de masă, și altele, cu armele de distrugere în masă.
Producția de masă era însoțită în paralel de recrutarea armatelor de masă, plătite și loiale nu latifundiarului local, ci națiunii stat moderne. Recrutarea nu era un procedeu nou, dar ideea de întreaga națiune sub arme a fost un produs al Revoluției Franceze, care a marcat criza vechiului regim agrar și ascensiunea politică a unei burghezii în curs de modernizare.
Industrializarea războiului (adică aplicarea unor metode și tehnologii de producție industrială la echipamentele și tehnicile de război), corelată cu puterea unor armate imense, tot mai bine organizate și disciplinate, a facilitat cea mai extensivă etapă a imperialismului occidental.
Războiul a accelerat procesul de industrializare în sine, răspândind, de exemplu, principiul pieselor interșarjabile. Această inovație industrială de bază s-a pus rapid în aplicare pentru a transforma totul, de la arme de mână, până la scripeții necesari navelor de luptă propulsate cu pânze.
Revoluțiile secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea au condus către democratizarea forțelor armate; războaiele de eliberare națională au transformat țărănimea și sărăcimea orașelor în cetățeni ai națiunii înarmate. „De aceea armata de masă a fost expresia unei revoluții ideologice” (Rapoport), iar funcțiile cele mai înalte ale ierarhiei miliatre au fost, de atunci, deschise pentru oricine. Serviciul miliatr a devenit un vehicul pentru a se proba și a se forma atașementul de cetățean.
Industrializarea războiului, adică aplicarea unor metode și tehnologii de producție industrială la echipamentele și tehnicile de război, corelată cu puterea unor armate imense, tot mai bine organzate și disciplinate, a facilitat cea mai extensivă etapă a imperialismului occidental, de la primele expediții de descoperiri teritoriale. „Noul imperialism” de la sfârșitul secolului al XIX- lea a cuprins colonizarea Africii, consolidarea puterii europene în Asia și în Orientul Mijlociu, subjugarea Chinei și extinderea puterii Statelor Unite asupra Americii Latine și Pacificului. În zorii secolului XX, lumea își modificase configurația, reconstituindu-se într-o „rețea unică de relații economice și strategice.”
Efectele economice ale războiului prelungit, determinat de noile arme ale sfârșitului de secol XIX, au contribuit întrțo mare măsură la instabilitatea economică a perioadei dintre 1919 – 1939, care, la rândul ei a contribuit la reluarea războiului între 1939 și 1941.
În ciuda tuturor încercărilor de revenire la vechea economie, după primul Război Mondial economia s-a schimbar ireversibil. Anii ’30 s-au transformat într-o luptă pentru acces la piețe de desfacere și materii prime.
Al Doilea Război Mondial a demonstrat covârșitor potențialul de industrializare a morții. Naziștii au asasinat 6000000 de evrei într-un veritabil stil de fabrică – realizând, efectiv, niște veritabile lanțuri de montaj ale morții. Războiul propriu-zis a dus la masacrarea a 15000000de soldați din toate țările participante și aproape de două ori mai mulți civili.
Un lucru important care s-a inițiat în această perioadă a fost diplomația militară, deoarece relațiile militare dintre state câștigaseră o importanță politică sporită. Guvernele au început să acumuleze, într-o manieră mult mai sistematică informații despre forțele armate și capacitățile militare străine. Rolul de atașat militar, în special naval, a devenit o funcție obișnuită în toate ambasadele principalelor state începând cu anul 1850, deși procedura oficială nu a fost acreditată decât în anul 1860. în 1914, numărul acestora se ridica la circa 300 în întreaga lume.
Transformarea armatei de masă în cadrul sistemului parlamentar cu mai multe pardide, specigic vestului și, bineînțeles, Statelor Unite, nu este, desigur, legată de un singur eveniment istoric, deși apariția armanentului nuclear a influențat de o manieră hotărâtoare acest lucru. Acestea nu sunt doar niște tendințe, ci trebuie luate ca niște evoluții instituționale.
Nu este posibil de fixat cu exactitate momentul declinului armatei de masă, deoarece acestă a avut loc într-un înterval de timp mai lung și este un proces gradual. Se poate spune îmsă că principalele linii de evoluție către noile direcții ale organizației militare erau deja manifestate la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. În diiferite grade, la cele mai multe dintre națiunile industrializate, mai ales în cazul puterilor nucleare, sau a celor care se aflau în alianțe cu puteri nucleare, tendința pe termen lung a fost aceea de a fost către forțe armate mai mici, profesionalizate integral, gata de luptă într-un timp foarte scurt; așadar direcția a fost accea de la o forță militară obținută prin mobilizare spre una „gata de luptă” în orice moment.
Apariția armelor nucleare și folosirea lor împotriva Japoniei în 1945 a însemnat, deopotrivă, încetarea celui de-al doilea război mondial, dar și introducerea noii tehnologii, care va da și direcția de înaintare a noii tendințe. Războiul din Coreea a fost dus în stilul celui de-al doilea război mondial. Totuși, anul 1952, o dată cu preluarea puterii de președintele Eisenhower, promulgarea doctrinei „massive retaliation” poate fi considerat un moment crucial în desprinderea de modelul armatei de masă. Cu toate acestea, administrația Eisenhower a continuat să utilizeze încorporarea generală pentru a menține și extinde sistemul de alianțe internaționale care solicitau importante componente ale armatei de masă. Abia după încetarea operațiunilor militare în Vietnam, sistemul încorporării obligatorii a fost stopat și din 1973 s-a trecut la încorporarea pe bază de voluntariat. Încetarea ostilităților din Vietnam și avansul forțelor armate pe bază de voluntariat au condus către întărirea controlului intern în organizație, deși infulența disciplinei asupra comportamentului individual în interiorul unităților de luptă a fost limitat.
Modul în care producția de masă a influențat armata este direct și vizibil. Astfel, dacă de-masificarea din industria confecțiilor însemna folosirea laserelor asistate de computer pentru a croi haine individuale, pe câmpul de luptă ea insemna folosirea laserelor pentru a identifica o țintă individuală. Industria farmaceutică proiecta un anticorp monoclonal care putea identifica o antigenă cauzatoare de boală, o penetrează prin intermadiul unui receptor specific și o distruge. Industra apărării a proiectat o rachetă de croazieră care putea identifica un bunker irakian, îl penetrează pe ușă și îl distruge. Uneltele inteligente din economie produc arme inteligente pentru război.
„Armele bazate pe informație în locul volumului puterii de foc. Astfel se reduce enorm tonajul explozivilor pe care trebuie să-i transporți”(James F. Digby). Tot așa în economie, folosirea computerelor pentru a reduce risipa de materii prime și de a miniaturiza produsele, coboară costurile de inventar și transport.
Distrugerea în masă ne va însoți, neîndoilenic, cât de mult timp putem vedea. Armele vor funcționa defectuos, iar erorile mortale vor continua atâta vreme cât vor exista războaie. Dar distrugerea de-masificată, croită pe măsură pentru a reduce la minimum pagubele colaterale, va domina în proporție crescândă zonele de conflict, într-o paralelă precisă cu schimbările din economia civilă.
Noua economie „inteligentă” presupune și lucrători inteligenți. Câtă vreme munca musculară e în declin, mari numere de muncitori necalificați sunt tot mai înlocuite de numere mai mici de muncitori de înaltă calificare și mașinării inteligente. Acest proces, de asemenea, deține o paralelă perfectă în armată, unde armele inteligente pretind soldați inteligenți. Trupele slab instruite pot lupta vitejește în ciocnirile corp la corp tipice pentru războiul din Primul Val; pot lupta și câștiga războaie din Al Doilea Val; dar ei nu sunt decât o povară pentru armatele celui de-Al Treilea Val, la fel ca muncitorii ignoranți pentru industriile din Al Treilea Val.
Noua armată are nevoie de soldați care-și folosesc mintea, care pot trata cu o diversitate de oameni și de culturi, care pot tolera ambiguitatea, pot lua inițiativa și pun întrebări, chiar până la situația de discutare a autorității. Forța de muncă și forța de război se schimbă în tandem. Războinicii fără minte reprezintă, pentru războiul din Al Treilea Val, ceea ce sunt muncitorii manuali necalificați pentru economia din Al Treilea Val. Astfel, pe măsură ce economia avansează, se produce o modificare în proporția „muncă directă” și „muncă indirectă”. Această modificare o găsim și în armată.
O altă problemă apărută în prezent sunt reducerile bugetare. Acestea îi silesc pe comandanți să-și reducă forțele la scară. Se insistă pe sistemele de armament cu putere de foc mai mare, dar cu echipaje mai mici. Acest lucru este prezent și în economia civilă, adică mai puțini oameni, dotați cu tehnologia inteligentă, pot îndeplini mai mult decât o mulțime de oameni cu uneltele de forță brută ale trecutului.
3. RĂZBOIUL DIN PERSPECTIVA TENDINȚELOR ACTUALE
Studiul războiului a preocupat, interesează și va fi în centrul atenției multă vreme. De fapt, este vorba despre evoluția sa, despre limitele sale în atingerea obiectivelor politice și tot mai mult despre noul tip de război care va caracteriza secolul XXI.
Este de remarcat că în evoluția sa – după unii specialiști, pe baza unei implacabile dialectici –, războiul a dobândit un înalt grad de prolificitate exprimat în cantitatea și calitatea forțelor și mijloacelor, în amploarea desfășurării acțiunilor principale și mai ales în perfecționarea formelor și procedeelor de angajare a confruntării violente.
Mulți cercetători afirmă că, în ultimele două secole ale mileniului doi s-au produs mutațiile cele mai importante. Au frapat, de fiecare dată, în conținutul și fizionomia războiului, cele privind tipologia, structura și diversitatea acțiunilor strategice și nu în ultimul rând intensitatea și densitatea lor acțională. Așteptările nu au fost pe măsura eforturilor multiple întreprinse, deoarece nu s-a „lucrat" pe esența războiului, devenit între timp modern, și anume amplificarea violenței și creșterea gradului de distructivitate.
Acum, când se tranzitează de la o veche la o nouă ordine mondială, războiul a căpătat o universalitate, este pretutindeni și se prezintă ca o anatemă fatală.
Noul tip de război presupune rezolvări în cadrul esenței sale și trebuie să vizeze cauzele acestuia, condițiile de declanșare, formele și procedeele de ducere, fazele pre/postconflictuale etc.
2.1. Riscuri și amenințări la adresa securității
În evoluția procesului de realizare a securității se constată în ultimii ani o amplificare a eforturilor pentru edificarea stabilității la nivel regional, ca o etapă intermediară a acestuia. Eforturile depuse de comunitatea internațională pentru instaurarea păcii în Balcani, Orientul Mijlociu și Africa sunt concludente.
Efectele globalizării au început să se resimtă. Economia mondială după o perioadă apreciabilă de reflux s-a revigorat. În schimb, riscurile și amenințările transnaționale (terorismul, migrația și traficul de droguri și materiale strategice, crima organizată), profitând de permeabilitatea frontierelor au mai multe șanse de a se propaga la scară planetară.
Literatura de specialitate din diferitele colțuri ale lumii evidențiază amenințarea, iar studiile psihologice o prezintă cvasiunanim ca o atitudine negativă, care se adresează înainte de toate afectivității individuale sau de grup și nu rațiunii celor vizați. Ea dispune de o gamă largă de tehnici și procedee ce se întinde de la persuasiune la manipulare.
Astfel, în accepțiune anglofonă amenințarea reprezintă o „expresie a intenției de a impune dezavantaje sau atingeri unei persoane prin mijloace de coerciție sau constrângere”.
Atât „Dicționarul Explicativ al limbii române", cât și „Micul dicționar academic", ambele elaborate sub egida Academiei Române definesc termenul amenințare drept „intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva)".
Definiția dată în enciclopedii și dicționare de prestigiu reușește să delimiteze conținutul sau sfera noțiunii (amenințare) supuse analizei și îi precizează înțelesul general.
Riscul este definit ca fiind posibilitatea de a avea de înfruntat un pericol.
În prezent,probabilitatea unei agresiuni militare la adresa multor state ale lumii a scăzut simțitor, dar a crescut îngrijorător de mult numărul amenințărilor de natură teroristă, economică, ecologică, culturală, socială, demografică etc. De aceea preocupările actorilor statali și nonstatali, în domeniul securității, sunt acum, se pare, mai concertate și mai coerente, pe de o parte, și vizează tot mai mult securitatea umană (adică siguranța individului și a comunității umane a cărui componentă intrinsecă el este), decât securitatea unui anumit spațiu delimitat geografic, pe de altă parte.
Terorismul internațional. Deși este greu de acceptat de către lumea civilizată fenomenul terorist a devenit o realitate cu implicații globale greu de prevenit și gestionat. El nu se mai prezintă doar ca un gest criminal mărunt produs în disperare de cauză la o anumită evoluție a sistemului social. Acum el s-a consacrat ca o acțiune îndreptată împotriva ordinii de drept, deosebit de violentă, desfășurată în afara și contra normelor internaționale. El are drept țintă orice stat sau uniune de state, indiferent de mărime (suprafață și număr de locuitori), putere economică și militară, apartenența sau nu la o alianță politico-militară redutabilă, care este considerat dușman al civilizației și culturii apărate de teroriști.
Ciocnirile dintre teroriști și forțele de ordine sunt sporadice, uneori spectaculoase desfășurate în prezența și cu sacrificiul populației pașnice. Armamentul folosit este un amestec de cibernetică, high-tech și mijloace artizanale. Progresul tehnic a pus la dispoziția unor indivizi asociali capacități distructive care, altădată erau destinate doar guvernelor și armatelor. Astfel, flagelul terorist constituie o amenințare gravă la adresa securității.
Periculozitatea acestei amenințări constă în următoarele aspecte: nu se cunosc cu rigurozitate strategia și tactica acțiunilor teroriștilor individuali sau ale organizațiilor teroriste; nu există indicatori siguri în ceea ce privește producerea unui atentat terorist într-un loc și timp anume. Acesta are loc, și după aceea, este revendicat de către organizatori și îi sunt evidențiate obiectivele urmărite; efectele negative de natură psihică și psihosocială pe care le generează (teama, groaza, panica, deruta, scăderea drastică a încrederii în instituțiile statului etc.) atât actul terorist în sine, după ce s-a produs, cât și mai ales, probabilitatea înfăptuirii lui, ca urmare a „informării” făcute de inițiatorii atentatului; climatul de nesiguranță instaurat în statul vizat (statele vizate) pe care îl generează teama producerii unui atac terorist; restrângerea drepturilor cetățenilor respectivului stat, datorită măsurilor suplimentare de securitate adoptate pentru a preveni un eventual atac terorist; imposibilitatea satisfacerii cererilor teroriștilor adresate autorităților din statele posibile ținte. De regulă, există principiul, unanim recunoscut și acceptat de către guvernele statelor, că nu se negociază cu teroriștii, în sensul că nu se cedează în fața amenințărilor de orice fel ale acestora.
Împotriva acestor amenințări, statele lumii, organizațiile internaționale și regionale acționează concertat în ultima vreme. Astfel, se poate aminti crearea coaliției internaționale antiteroriste care acționează efectiv în Afganistan și Irak. Dar nici această măsură nu este suficientă pentru a pune lumea la adăpost de amenințarea teroristă. Probabil că se cer adoptate și alte măsuri, de altă natură, decât cele puse în practică până acum.
Amenințări de natură politică. Mass-media și lucrările de specialitate prezintă cu lux de amănunte și uneori analizează sursele de instabilitate de natură politică existente în lume. Nu toate dezbaterile de caz sau comentariile reprezintă amenințări reale.
Diferența dintre provocările minore care rezidă din mediul competitiv internațional și amenințările la adresa securității naționale se manifestă într-un spectru care se întinde de la obișnuit și rutinar, până la drastic și fără precedent. Momentul și locul din acest spectru în care intră un tip de amenințare, zona elementelor ce lezează securitatea națională depinde, în cele mai multe cazuri, de decizia politică și mai puțin de obiectivitatea elementelor constitutive ale amenințării respective.
Majoritatea amenințărilor politice sunt îndreptate împotriva ordinii de drept dintr-un stat sau a statutului unui organism internațional. Aceasta se poate realiza prin: presiuni asupra organelor de decizie în favoarea unei anumite politici; răsturnarea guvernului dintr-un stat sau a organelor de conducere colectivă ale unui organism internațional; favorizarea și impunerea secesionismului; distrugerea structurii politice; izolarea politică; suspendarea sau excluderea din structurile de securitate, desființarea organismului de securitate ș.a.
Amenințările politice pot avea caracter ideologic sau național și pot fi intenționale și structurale.
Din categoria amenințărilor intenționale se disting: amenințări generate de natura regimului politic (dictatorial, fundamentalist); nerecunoașterea diplomatică a statului respectiv; intervențiile politice specifice din partea unui stat în afacerile interne ale altui stat; propagandă ostilă; sprijinul multilateral acordat unor grupări politice antistatale; crearea de grupări interne, ostile statului național; suspendarea sau excluderea din diferite organisme de securitate; influențarea elaborării unor recomandări și rezoluții ale unor organisme internaționale defavorabile pentru statul vizat.
Amenințările structurale derivă din evoluția sistemului social global în care anumite entități pot deveni anacronice în ansamblul relațiilor bilaterale. Ele apar atunci când principiile organizatoare ale două state se contrazic între ele, într-un context în care nu-și pot ignora existența reciprocă.
Mai nou, amenințările structurale pot avea la baza unele incompatibilității dintre diferite structuri supranaționale și statele din compunerea acestora. Integrarea în anumite structuri de securitate comporta riscuri de genul: transferul de prerogative naționale către structura integratoare; situație care poate fi percepută ca o pierdere de suveranitate; impunerea unui sistem de norme comune, nu întotdeauna compatibil cu cel specific național; crearea de instituții destinate legăturii cu organismele supranaționale, care funcționează după norme nearmonizate cu legislația statelor pe teritoriul cărora ființează.
La nivelul relațiilor dintre state amenințările de ordin structural pot viza: co-suveranitatea asupra unor teritorii; subordonarea unor partide organizate pe criterii etnice de pe teritoriul altor state; extrateritorialitatea legislativă.
Gama amenințărilor de natură politică se completează permanent cu noi forme și tehnici. Contracararea acestora este o activitate neîntreruptă, care presupune metode adecvate și acțiuni tip „Joint”. Dar, înainte de toate, starea de stabilitate politică caracterizată de o participare politică competitivă și legiferată, sisteme deschise de recrutare a aparatului executiv și independență a puterilor din stat reduce substanțial punctele vulnerabile asupra cărora se pot direcționa amenințările. În felul acesta, statul devine credibil, fapt ce atrage interesul și investițiile străine, ca sursă de dezvoltare economică.
Amenințarea demografică. Despre factorii demografici (creșterea sau scăderea populației unui stat și/sau a unui continent; îmbătrânirea populației unei singure sau a unui grup de țări; scăderea natalității sau creșterea natalității într-o țară), ca potențială amenințare asupra securității, se vorbește mai puțin decât este cazul. Factorul demografic are o acțiune certă, dar nu atât de vizibilă ca alte tipuri de amenințări. Efectele lui se văd, mai întâi, după mari intervale de timp și sunt mai greu de contracarat.
Spre exemplu, indicatorul „creșterea demografică” a Nordului este în continuă scădere (el trece de la 33% la 17% din totalul planetei), în timp ce țările din Asia, Africa și America Latină ating 83% din populația mondială. În Nord, adevărata problemă o constituie nu creșterea numărului de persoane în vârstă (se trăiește mai mult timp în condiții mai bune de sănătate, de protecție socială), ci scăderea catastrofică a proporției tinerilor.
În strânsă legătură cu fenomenul îmbătrânirii populației este migrația persoanelor. În această privință, este interesant de semnalat că, în 2005 și mai departe, populația SUA – ținând cont de politica lor privind migrația – va fi mult mai tânără decât cea din Europa.
Un alt fenomen demografic îl reprezintă constituirea generalizată la scară planetară a megapolisurilor și a centrelor urbane considerabile, atât în Sud, cât și în Nord. Astfel, cea mai mare parte a orașelor din sud sunt locuri în care se coagulează problemele sociale, economice și politice. În Nord, aceste tensiuni, departe de a fi estompate, au indiscutabil tendința să se dezvolte de două decenii și tind încă să sporească, atât timp cât șomajul și excluderea socială nu vor cunoaște remedii.
Stagnarea demografică, întâlnită mai ales în statele dezvoltate economic, cu excepția SUA (care au o politică specială a natalității, cât și a primirii emigranților), constituie una din amenințările majore la adresa securității umane, în general. Se va ajunge, în timp, ca numărul populației din grupa de vârstă 64 de ani și peste, să depășească net numărul celor din grupa activă (peste 24 de ani). De aici o serie de probleme privind asigurarea celor necesare traiului întregii populații, a protecției sociale a celor defavorizați.
În 1950, proporția celor cu vârstă mai mare de 65 de ani era de 1 la 4 în favoarea tinerilor. În 2025, proporția celor de peste 65 de ani va egala pe cea a celor cu vârstă mai mică de 15 ani. De aici, apariția și manifestarea unui șir lung de probleme spinoase de natură politică și mai ales socială.
Amenințări economice. Cu toate imperfecțiunile sale, piața este deocamdată cel mai eficient mecanism prin care se obține în mod sigur creșterea productivității, producției, distribuției și consumului. Pentru realizarea acestora piața elimină actorii ineficienți.
În felul acesta nesiguranța generată de jocul pieții este terenul fertil al unui pachet substanțial de amenințări economice. Ele pot îmbrăca diferite forme din care cele mai multe dintre ele nu pot fi considerate amenințări la adresa securității naționale.
Gravitatea conținutului amenințărilor de natură economică și momentul când acestea devin factori perturbatori ai securității naționale nu pot fi stabilite decât de factorii de decizie politică.
Relația de dependență a capacității militare de cea economică decurge din legile și principiile luptei armate. Din această perspectivă, în situația în care materiile prime strategice depind de import, amenințarea securității aprovizionării poate fi clasificată drept o problemă a securității naționale a statului implicat.
Prin implicațiile politice și militare, expansiunea economică relativă a unei puteri rivale poate fi percepută ca o amenințare la adresa securității naționale – Paul Kennedy considera: creșterea cheltuielilor militare pentru a contracara puterea în curs de apariție a unui rival n-ar face decât să mărească viteza cu care ar avea loc propriul declin economic.
O altă dimensiune a preocupărilor mai recente este dată de amenințările economice ale stabilității interne în condițiile în care statele urmăresc strategii economice bazate pe maximizarea bogăției printr-un comerț extins. Aceste politici, în timp, duc la niveluri înalte ale dependenței de comerț, pentru a susține structurile sociale create special pe baza prosperității generale. Unele țări se specializează pe vânzarea de materii prime și sunt dependente de această activitate, altele devin centre industriale și depind atât de aprovizionarea cu materii prime, cât și de piețele de desfacere. Amenințările pot apărea din monopolul asupra unor resurse, situație care poate afecta securitatea națională.
Amenințările economice pot fi considerate ca un atac la adresa securității în condițiile in care acțiunea externă conștient dirijată duce la pierderi materiale, presiuni asupra diferitelor instituții și chiar prejudicii substanțiale asupra sănătății și longevității populației statului țintă.
Amenințări militare. Până nu demult amenințările militare au fost percepute ca principalul tip de amenințare la adresa securității.
Situația este ușor de înțeles deoarece acțiunea de forță era singura care putea determina pierderi ireparabile atât pentru baza organizațională a statelor vizate, cât și pentru existența populației acestora.
Disproporția de potențial militar existentă este de natură să neliniștească unele state sau grupări de state importante. Canalizarea acumulărilor militare către rezolvarea problemelor istorice deschise dintre state explică accentul disproporționat pus pe componenta militară a securității, chiar și în perioada actuală în care amenințările din alte sectoare prezintă pericole mai mari și mai apropiate.
Sectorul militar are o dinamică independentă de dezvoltare, chiar și în statele în care controlul civil asupra armatei este efectiv. Întrucât capacitatea militară este încă o realitate a cărei existență este determinantă atât de susținerea și promovarea intereselor statelor în mediul internațional, cât și intrării securității naționale și, în cazul alianțelor, comune se poate naște ușor confuzia semnalelor pe care statele le generează continuu. Teama de înfrângere determină statele să-și aducă forțele armate la parametrii necesari respingerii efectelor amenințărilor percepute.
Modernizarea forțelor armate poate genera angoase pentru panicarzi. Generațiile noi de arme au invariabil performanțe mai ridicate decât ale celor înlocuite. Observatorii din afară, folosind instrumente de măsură generate de propriile responsabilități, de multe ori le vine greu să facă deosebirea dintre perfecționările menite să aducă „la zi" forța militară și cele să o amplifice.
Cursele înarmărilor sunt surse de amenințare generate de competiția militară deschisă sau disimulată dintre state. Acestea pot acoperi un spectru de la insesizabil la „periculos" (așa cum a fost caracterizată pe timpul războiului rece). O cursă a înarmărilor de mică intensitate poate fi greu ruptă din contextul dorinței firești de menținere a unui status-quo militar a fiecărui actor internațional.
Amenințările directe au diferite modalități de manifestare: de la hărțuirea persoanelor și bunurilor care aparțin unor state aflate în afara frontierelor naționale la raiduri și incursiuni pe teritoriul acestuia; de la blocadă și zone de interdicție aeriană sau navală la demonstrații de forță, mobilizări de trupe la frontiere, acțiuni ale forțelor speciale și a celor de cercetare-diversiune în interiorul statului țintă.
Proliferarea armelor nucleare. În zilele noastre, pericolul nuclear revine în actualitate. Încercările reușite ale Indiei și Pakistanului din mai 1998, în domeniul armamentului nuclear, au schimbat profund tabloul global al neproliferării și al dezarmării. În același timp, există o serie de țări care pot produce bomba nucleară. Printre ele, Coreea de Nord, unele țări din zona Golfului Persic. De asemenea, pericolul utilizării de către organizațiile teroriste a dispozitivelor nucleare nu este exclus definitiv și nici complet. Chiar dacă acest pericol este apreciat ca fiind minim de către unii analiști, el există atâta timp cât unele organizații teroriste internaționale stăpânesc tehnologia și au puterea economico-financiară de a susține producerea de armament nuclear.
Amenințări transfrontaliere. Sursele actuale de amenințare la adresa securității diferă în mod fundamental de cele de la sfârșitul mileniului trecut. Discursul și acțiunea comunității internaționale se adaptează în mod continuu noilor realități. Provocările nu se rezumă numai la conflictele militare dintre state, ci sunt de natură mult mai complexă. Și-au făcut apariția alături de actorii statali, actorii non-statali sau parastatali.
Astfel amenințările nu mai pot fi analizate numai din perspectivă geografică ci în primul rând, din perspectivă funcțională. Fiind îndeobște de natură trans-națională nu pot fi gestionate de o singură țară, sau numai de un grup restrâns de țări.
Gama amenințărilor transfrontaliere este surprinzător de mare, iar ordinea de importanță nu poate fi stabilită decât pentru o perioadă scurtă de timp, datorită vitezei mari de schimbare și inovație și datorită existenței disparate și indistincte a parametrilor predictibilitate.
Se impune, totuși, o scurtă prezentare a unor cazuri concrete:
Corupția și economia subterană. Noile relații ale lumii generate de cursa pentru obținerea unor facilități politice și economice sporite și o îmbogățire cât mai rapidă, manifestate în special în cadrul tinerelor democrații, tind să se generalizeze la scară planetară. Efectele secundare negative ale globalizării în plan economic și politic oferă destule șanse manifestării fenomenelor de corupție și dezvoltării pieței „negre". Situația generează o sursă de amenințare la adresa stabilității politice, deoarece afectează securitatea economică a cetățeanului, îi anulează dreptul de a participa cu șanse egale la rezolvarea „problemelor obștei". Toate acestea îl determină să-și piardă încrederea în politică. Frustrările se vor transforma în acțiuni asupra ordinii de drept, care pot îmbrăca forme diferite.
Crima organizată, traficul de persoane, droguri și materiale strategice. Din unele evaluări prezentate la recentele congrese de specialitate desfășurate la nivel mondial a reieșit faptul că economia interlopă este a doua afacere la nivel mondial.
Evenimentele sunt clare în a prezenta locuri pe glob în care criminalitatea transfrontalieră asigură controlul la nivel politic, prin intermediul finanțării campaniilor electorale și prin corupție. Specialiștii evidențiază ca pe o principală amenințare la adresa securității actuale unificarea a trei piloni la nivel mondial: a) traficul ilicit de orice fel (ființe umane, arme, materiale strategice, droguri, țigări ș.a.m.d.), cu b) criminalitatea și spălarea de bani în economia subterană, și c) terorismul. Prezența și acțiunea concentrată a celor trei elemente amenință să preia controlul în multe locuri din lume.
Privită la scară planetară infracționalitatea transfrontalieră ar putea deveni instrument politic și vector de dominație și control pe areale importante.
Combaterea unei astfel de amenințări poate începe cu determinarea minților înfierbântate să renunțe la acțiunile lor și, folosind întregul arsenal de metode aflat la dispoziția comunității internaționale, readucerea la respectul față de ordinea mondială.
Amenințări de natură ecologică. Securitatea mondială este un concept generat de relația dintre condițiile de mediu și interesele de securitate. Astfel, când degradarea mediului coincide cu prezența unei stări de insecuritate a unei regiuni sau țări, amenințarea de natură ecologică își face simțită prezența. Apar animozități, inexistente până atunci, dintre locuitorii unor zone diferite sau între grupuri (etnice, religioase), generate de poluare, insuficiența resurselor naturale etc.
Transformările din mediu, mai ales când nu sunt dorite, sau când creează avantaje unilaterale afectează sistemul de securitate. În anumite condiții amenințările de acest fel pot deveni cauze ale unor confruntări militare (distribuția apei, poluarea excesivă, distrugerea florei și faunei ș.a.).
Rezoluția ONU 2200/XXI/16.12.1966 stabilește că statele au dreptul suveran de a-și exploata propriile resurse din teritoriul național, în funcție de politica națională în domeniul mediului înconjurător și au datoria de a asigura ca activitățile, exercitate în limitele jurisdicției lor, să nu provoace daune mediului înconjurător din alte state.
În caz contrar, caracterul transfrontalier al amenințărilor de acest fel poate fi cauza și fermentul unor stări conflictuale greu de gestionat.
În concluzie, amenințările de natură ecologică, deși azi încă li se rezervă un loc secundar în panoplia zeului Marte ele vor putea fi percepute la valoarea lor reală abia în anii următori când zone mari din Terra vor ajunge de nelocuit.
Amenințări la adresa informațiilor. Spațiul cibernetic (cyberspace) în care circulă informațiile nu mai aparține statelor ci este un bun universal. Orice atingere a acestei zone, invizibile de altfel, dar fără de care progresul nu mai poate fi de conceput, este o amenințare cu valențe universale.
Spre deosebire de amenințările tradiționale, cele la adresa securității informațiilor impune resurse mai puține și tehnici de contracarare mai ușor de ascuns și de disimulat. Acestea permit o rată de perfecționare și diversificare ridicată, dificil de urmărit și evaluat. De fapt, este motivul pentru care estimările privind amenințările la adresa informațiilor sunt dependente de factorul uman, cu întregul subiectivism și incertitudine pe care le implică.
În anii care vor urma, importanța spațiului cibernetic va determina conștientizarea protecției lui nu numai de către guverne, dar și de către firme private și persoane particulare. Aceasta va conduce la asocierea utilizatorilor în scopul reducerii vulnerabilităților combaterii și eradicării amenințărilor îndreptate împotriva spațiului cibernetic.
Un alt factor de risc de care trebuie să se țină seama îl constituie Restricționarea accesului la resursele energetice și împărțirea lor inegală între statele planetei. Fiecare stat urmărește să-și asigure o anume independență energetică sau, dacă nu are această posibilitate, încearcă să-și creeze rezerve, prin diverse modalități. Aceste tendințe în asigurarea resurselor energetice pot duce la apariția unor tensiuni și chiar conflicte între statele posesoare de resurse și cele în căutare de așa ceva.
Starea tensională dintre statele posesoare de resurse naturale și cele ce doresc să acceadă la ele devine tot mai evidentă, pe măsură ce asemenea resurse sunt tot mai puține, iar cele posibil a fi exploatate solicită costuri imense în acest scop.
Soluția problemelor energetice ale planetei va cere eforturi mondiale ferme și susținute timp de câteva decenii. Comunitatea internațională va trebui să caute și să găsească, în timp optim, strategii adecvate, atât situațiilor de urgență, cât și pentru desfășurarea normală a relației cerere – ofertă de produse energetice.
3.2. Reconfigurarea centrelor de putere și influența lor asupra războiului
Lumea, cu toate progresele imense în domeniul tehnologiei, civilizației și culturii, informației și economiei, este măcinată de mari contradicții, de mari provocări, de mari discrepanțe, în care formele de progres și cele de protest împotriva efectelor secundare ale acestui progres sunt vectori care, pe măsură ce se îndepărtează, măresc gradul de tensiune, zonele de criză și starea conflictuală.
În aceste condiții, are loc o complexă bătălie pentru reconfigurarea centrelor de putere, pentru cucerirea și menținerea inițiativei politice și strategice și, pe această bază și tehnologiei de vârf, a dominanței strategice. Se folosesc, azi, pe scară largă, parteneriatele strategice, care se constituie într-o nouă formulă de armonizare a intereselor și prevenire a conflictelor majore între marii actori, între nucleele în jurul cărora se constituie sau se reconstituie centrele de putere: Statele Unite ale Americii, Germania, Uniunea Europeană, Rusia, China, Japonia, India, Lumea Arabă. Strategiile acestor nuclee se aseamănă foarte mult, întrucât și politicile lor se aseamănă – cel puțin în ceea ce privește dorința, voința și putința de a participa la noua reconfigurare strategică a lumii –, ceea ce duce, într-un fel la crearea și menținerea unui mediu de securitate în care sunt ținute în frâu armele de distrugere în masă și prevenite conflictele și războaiele de mare intensitate.
Școala strategică americană – care este, în esența ei, globală, temeinică, experimentată și pragmatică – accentuează complexitatea fenomenului război, analizează războaiele de joasă, medie și mare intensitate și, în urma experienței dramatice de la 11 septembrie 2001, introduce un nou concept politic și strategic – războiul împotriva terorismului – care este, atât în filozofia lui, cât și în configurația lui teoretică și pragmatică – un nou tip de confruntare ce generează conceptul fundamental al secolului al XXI-lea – războiul continuu.
Școala strategică germană rămâne la tradiția ei europeană și, bineînțeles, germană. După ce s-a reconstituit, într-o formă nouă, MitelEuropa, Germania își menține un concept clasic de apărare și securitate, bazat pe responsabilitatea națiunii și capacitatea de reacție corespunzătoare. Conceptul de război continuu, care nu se găsește explicit în doctrina germană, se manifestă însă cum nu se poate mai bine în politica și strategia (în primul rând, economică) a Germaniei. În același timp, deși nu se aliniază integral procesului de mondializare, Germania duce o politică pan-europeană, dezvoltă, ca motor al UE (dar și ca mare putere economică și militară) un parteneriat strategic cu Rusia, realimentând astfel temerile lui Mackinder dintre 1904-1943, de constituire a unui imens centru de putere eurasiatic, având ca nuclee Germania și Rusia.
Strategia UE, exprimată prin politica europeană comună de securitate și prin politica europeană comună de securitate și apărare (PECSA), nu are în vedere războiul continuu, ci doar anumite aspecte ale acestuia, în special pe cele ce generează acțiuni și misiuni de tip Petersberg, care se referă la combaterea terorismului, a traficului de droguri și a crimei organizate, la acțiuni umanitare, la acțiuni în caz de calamități naturale, în urgențe civile și militare. Prioritatea strategiilor UE o reprezintă, într-o primă etapă, realizarea tuturor condițiilor care să permită unitatea de facto a continentului, rezolvarea problemelor economice, politice, sociale, etnice interne, gestionarea crizelor și conflictelor de tipul celor care au avut loc și sunt încă în curs de desfășurare în spațiul ex-iugoslav și în alte zone.
Școala strategică rusească nu a renunțat și nu va renunța niciodată la marile ei linii de forță, care rezultă din caracterul de putere eurasiatică al Rusiei și din determinările speciale ale teritoriului și resurselor. Rusia este cea mai mare țară din lume, este depozitarul unor uriașe rezerve de resurse naturale și dispune de un uriaș potențial material, uman, cultural și militar. Rusia are o viziune specială asupra strategiei războiului, care rezultă din imensitatea spațiului, din experiența îndelungată, din poziția ei geostrategică și, evident, din rolul pe care îl joacă și pe care și-l asumă în construcția noii ordini mondiale, în reconfigurarea centrelor de putere.
Școala strategică chineză, care vine din antichitate, de la Sun Tzî, cunoaște o dinamică fără precedent, mai ales în ceea ce privește strategiile de potențial. China se dorește a fi o putere regională, cu rol decisiv în configurarea unui mediu de securitate stabil în zona orientală și în Pacific, care să-i permită prevenirea războiului, gestionarea corespunzătoare a spațiului care îi aparține, rezolvarea problemelor Taiwanului și dezvoltarea economică. China este o țară statornică și, în același timp, o mare putere, atât pe heartland, cât și pe rimland, un centru de civilizație, de cultură străveche, cu rol foarte important (dar de altă natură decât cel care revine Statelor Unite, Uniunii Europene și Rusiei) în configurarea mediului strategic global de securitate.
Școala strategică japoneză, deși vine din același areal și din aceeași civilizație cu cea chineză nu are aceleași principii. Japonezii, lipsiți de resurse naturale, se bazează pe o strategie a eficienței și perseverenței, pe surprindere și așteptare. După cel de al doilea război mondial, Japonia nu s-a lăsat copleșită de efectul loviturilor nucleare de la Hiroshima și Nagasaki, ci a trecut la cultivarea unor strategii care, în esența lor, nu se deosebeau de cele practicate în timpul războiului. Numai că ele au fost transferate în domeniul electronicii și tehnologiilor de vârf, adică al strategiilor de potențial. Dezvoltarea și aplicarea acestor strategii de potențial par contradictorii cu realitatea resurselor, dar japonezii au rezolvat acest paradox printr-un alt paradox: fă din ceea ce nu ai un factor de putere și din ceea ce ai un factor de susținere și generare a puterii.
Școala strategică indiană este influențată de marea cultură indiană, de diversitatea acestei civilizații milenare, precum și de dorința și voința Indiei de a se constitui într-un centru de putere în zona rimland-ului, îndeosebi în Asia de sud-est. În acest sens școala strategică indiană promovează o serie de principii puternic influențate de mentalitățile și valorile culturii indiene și, deopotrivă, de tendințele, teoriile și practicile militare moderne, îndeosebi de cele britanice și americane.
Școala strategică arabă nu este nici unitară, nici flexibilă, nici conciliantă. Ea se bazează pe un concept contradictoriu, uneori bizar, alteori păstrător de mari valori.
Începutul mileniului al treilea anticipează schimbări de proporții în devenirea istorică a marilor puteri ale lumii. Evenimentele geopolitice din ultimii ani argumentează că direcțiile și tendințele de edificare a noii ordini mondiale au fost stabilite și afirmate. Dintr-o țară divizată, Germania s-a reunificat, redevenind "motorul" economic al Europei. Fostul imperiu sovietic s-a destrămat, iar urmașul său, Federația Rusă, a fost "degradat" din rangul de superputere în cel de mare putere. Dintr-un bastion al comunismului dur și pur, China a devenit o țară comunisto-capitalistă, iar marile puteri europene, ca Marea Britanie, Franța și Germania, se pregatesc să renunțe, de bună voie, la statutul lor, în favoarea materializării unui proiect pe cât de vechi pe atât de actual – constituirea unei structuri continentale, care să reunească toate statele bătrânului continent – Uniunea Europeană, care trebuie să joace un rol capital în ierarhia puterii mondiale. Japonia, după o perioadă de recesiune economică, revine in forță, încercând prin capacitățile pe care le dezvoltă să se afirme și ca mare putere militară. În ceea ce privește SUA, beneficiind de avantajele conferite de un sistem democratic funcțional și pragmatic, de o economie performantă și eficientă, de resurse financiare și militare impresionante, în lipsa unui concurent pe măsură, s-au afirmat ca singura superputere mondială reală – megaputere – în accepțiunea unor cunoscuți analiști și politologi.
Tendințele actuale ce se manifestă în afirmarea și consacrarea noilor centre de putere sunt consecințe directe ale evenimentelor petrecute în mediul de securitate.
Desfășurarea evenimentelor de după anii '90 au evidențiat că nici o altă putere din lume, fie ea și nucleară, nu poate lua inițiative politico-economice sau militare de anvergură fară asentimentul și uneori asistența SUA. Astăzi, SUA au o poziție absolut hegemonică în lume, cum nu s-a mai văzut de la căderea Imperiului Roman. Războiul din Golf și intervențiile din fosta Iugoslavie și Afganistan au dovedit statistic că ponderea SUA în asemenea acțiuni este de peste 80% iar tehnologia, armamentul și logistica utilizate au reprezentat capacități militare atât de sofisticate și costisitoare încât ceilalți aliați nu le pot avea încă. "America are și intenționează să mențină o putere militară capabilă să nu poată fi contestată", a declarat președintele SUA, George W. Bush. Prin aceasta, ea va face inutilă destabilizarea prin cursa înarmărilor caracteristică erelor anterioare, rivalitațile inevitabile limitându-se la comerț și la modalitățile de înfăptuire a păcii. Washingtonul nu-și propune, dincolo de rivalitățile care amenință securitatea sa și a lumii, să impună viziunea sa. Statele Unite ale Americii sunt singura putere "capabilă să intervină oricând și oriunde dorește, atunci când interesele sale sunt afectate".
În materializarea scopurilor sale strategice, SUA urmăresc consolidarea capului de pod stabilit în Europa unită, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini mondiale. Recenta extindere "robustă" a NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră demonstrează interesul SUA pentru controlul regiunii de margine sau a "bordurii maritime" a Eurasiei, care începe cu Finlanda și țările scandinave, continuă cu Polonia, România, Turcia și Georgia, cuprinde zona Orientului Apropiat și a Indiei și se încheie pe teritoriul Mongoliei, Chinei și Japoniei. Bordura maritimă a Eurasiei, denumită de teoreticieni "Rimland", reprezintă la ora actuală esența puterii globale. Cel ce domină Rimland-ul domină Eurasia, iar cel ce domină Eurasia ține în mâinile sale destinul lumii.
Deși este evident că nici o altă țară din lume nu-și poate asuma încă responsabilitatea împărțirii puterii și responsabilității cu Statele Unite ale Americii, disputa pentru controlul și gestionarea spațiilor cu mari conotații geopolitice și geostrategice, îndeosebi cel euroasiatic, se amplifică și devine tot mai aprigă și mai acută.
În întreaga lume se conturează coaliții care au ca scop oprirea suveranității absolute a SUA. Sunt elocvente în acest sens alianța dintre China și Rusia, precum și dorința de independență tot mai evidentă a Europei care, îndeosebi prin intermediul Franței și Germaniei, devine tot mai puțin un aliat și tot mai mult un competitor, pe fondul amplificării spectaculoase a mișcării anti-globalizare.
Pe acest fundal de dominare și afirmare a puterii SUA, în perioada următorilor ani va continua să se afirme din ce în ce mai clar Uniunea Europeană, ca forță politică, economică, culturală și chiar militară, ca factor de stabilitate și de progres care să-și poată promova propriile opțiuni și interese.
Chiar dacă printre obiectivele inițiale ale creării Uniunii Europene figura și cel al devenirii unei superputeri militare care să discute de la egal la egal cu SUA, să fie capabilă să gestioneze atât propriile crize precum și pe cele din vecinătate, să se implice și să influențeze politica mondială, nici una dintre țările membre nu a fost dispusă, cel puțin până acum, să sporească sumele alocate bugetului militar, care ar fi permis îndeplinirea acestui deziderat. Acest lucru are drept consecință mărirea decalajului dintre capacitățile militare proprii față de cele ale SUA și amânarea îndeplinirii obiectivului propus, pentru o perioadă de timp.
Demersul către o lume multipolară va fi de lungă durată, iar comunitatea internațională va cunoaște, probabil, o restructurare profundă, în care integrarea globală și regională va coexista cu tendința contradictorie de fragmentare și ierarhizare a lumii. În timp ce globalismul face aproape improbabil un război între marile puteri, amplificarea riscurilor asimetrice printre care terorismul, crima organizată și proliferarea armelor de distrugere în masă generează tot mai des motive de conflict. În condițiile diminuării rapide a resurselor naturale, concomitent cu creșterea demografică accentuată, bătălia pentru resursele strategice a ramas cel mai stabil element provocator de conflicte. Lupta pentru acestea se va intensifica, iar regruparea țărilor, în funcție de interese, în jurul noilor centre de putere se va contura din ce în ce mai clar. Vom asista probabil la afirmarea și creșterea presiunii acestora pentru atragerea în sfera lor de influență a unui număr cât mai mare de țări pentru a ocupa un loc căt mai avantajos în noua ordine mondială. Aceasta configurație va fi hotărâtă de interese, de capacitatea de cunoaștere, de volumul și calitatea informațiilor, de puterea tehnologică și de accesul la resurse.
Între centrele de putere deja conturate, SUA și Uniunea Europeana pe de o parte, China și Japonia pe de altă parte, la care se va adăuga din ce în ce mai evident Rusia, se vor dezvolta atât relații de contestare, dar și de acceptare, pe baza parteneriatului activ, inițiat o dată cu declanșarea campaniei mondiale împotriva terorismului.
3.3. Fizionomia câmpului de luptă modern
Reducerea efectivelor armatelor și a bugetelor militare, restructurările, reorganizările, transformările, redotările cu tehnică de vârf, profesionalizarea (aproape) completă, apariția unor noi riscuri, amenințări și vulnerabilități, creșterea ponderii operațiilor altele decât războiul/operațiilor de stabilitate, vor conduce la schimbarea concepției de ducere a acțiunilor militare, la apariția de noi strategii, doctrine (integrate, multinaționale) și la o altfel de pregătire a forțelor armate (în devenire "forțe expediționare"), în timp de pace, criză sau conflict/război.
În noile condiții, dispozitivele de luptă nu mai pot fi considerate rigide, lineare sau circulare (anti-gherilă), ci asimetrice (nelineare). Lupta lineară, statică, pe poziții (gen al doilea război mondial), este considerată de mult depășită și este categoric evitată. Câmpul de luptă modern nu mai acceptă uniformitatea, liniaritatea clasică, cu fâșii, aliniamente, raioane, adâncimi, linii de despărțire etc.
Se apreciază că acțiunile militare vor avea loc într-un spațiu de luptă fluid, multidimensional, caracterizat prin: acțiuni asimetrice, mobilitate, dispersabilitate, descentralizare, manevrabilitate, flexibilitate, folosirea unei game largi de acțiuni de luptă terestre, navale, aeriene, spațiale, informaționale, psihologice și speciale, duse simultan la toate cele trei niveluri ale artei militare (strategic, operativ și tactic), continuu și într-un ritm înalt, urmărindu-se lovirea decisivă a "centrelor de gravitate/punctelor decisive" ale inamicului și înfrângerea lui psihică și fizică în timp scurt. Digitalizarea câmpului de luptă, modularizarea, modelarea și simularea acțiunilor de luptă, câștigarea războiului informațional și psihologic (și mai nou a "războiului în rețea") sunt deziderate ale marilor puteri, cu repercusiuni deosebite asupra fizionomiei luptei și în special a instruirii eficiente a forțelor din timp de pace.
Sensul larg al fluidității este de mobilitate deosebită, viteză, eficiență, manevră de operare, dominare a câmpului de luptă și a inamicului. Fluiditate înseamnă și acțiune simultană în 2-3 medii (prin operații întrunite, multinaționale), ritm înalt al ducerii acțiunilor de luptă, informații reale obținute în timpi reali, decizii transmise rapid, mijloace de lovire precise și eficiență maximă. Acțiunile de luptă după operația "Furtună în Deșert", considerată atunci exemplu de bază al viitorului război în strategie, arta operativă și tactică, au căpătat un grad foarte mare de descentralizare, independență, directivitate, mobilitate, fluiditate si eficiență. Ele depind însă enorm de sistemul informațional, de gradul înalt de tehnicitate al mijloacelor avute la dispoziție, de existența armelor inteligente cu mare putere și precizie de lovire, de posibilitatea ducerii acțiunilor simultane, rapide, pe toată adâncimea teatrului de operații/țării inamice.
Reducerea forțelor armate și a armamentelor, interzicerea unor categorii de armament, introducerea tehnologiilor avansate, modularea structurilor, profesionalizarea personalului militar, cerința de "a vedea și a lovi adânc" la nivel strategic și operativ, "punctele decisive și centrele de gravitate" inamice, creșterea importanței manevrei (pe verticală și aerospațială) și a mobilității, folosirea integrată și simultană a tuturor categoriilor de forțe ale armatei, posibilitatea ducerii acțiunilor de luptă în orice condiții de timp și anotimp dau câmpului de luptă o fizionomie foarte mult diferită de cea clasică. Aviația, elicopterele, armamentul de cercetare-lovire de înaltă precizie, războiul electronic și cel informațional (considerat a cincea dimensiune a câmpului de luptă, după cele terestră, aeriană, navală și spațială), folosirea operațiilor speciale și psihologice dau o adâncime aproape nelimitată acțiunilor de luptă moderne. Războiul informațional este esențial, el permițând atacarea "punctelor decisive" și a "centrelor de gravitate", simultan și eficient, la toate cele trei niveluri ale artei militare – tactic, operativ și strategic – (operațiile "Forța Aliată" din Republica Federală Iugoslavia și "Enduring Freedom" din Afganistan).
Avantajul tehnologic și doctrinele adecvate permit înlocuirea masivității/cantității prin calitatea mijloacelor de luptă întrebuințate.
Nu mai este nevoie, ca înainte, de superioritate decisivă și de un raport de forțe net superior. Cunoașterea exactă a inamicului în orice moment, a intențiilor și posibilităților sale reale, existența unor forțe și mijloace de lovire calitativ net superioare (rachete, aviație, elicoptere, trupe digitalizate, sisteme de arme inteligente de înaltă precizie, forțe speciale), precum și folosirea manevrei decisive, angajamentului de precizie, protecției multidimensionale a forțelor, surprinderii, simultaneității și continuității acțiunilor, amplifică/maximalizează forța de lovire, fragmentarea, distrugerea și înfrângerea acestuia.
Cunoscând inamicul permanent și dispunând de superioritate tehnologică și informațională, poți alege: mijloacele superioare de lovire, locul și momentul realizării surprinderii și nimicirii lui, precum și unde este necesar ca forțele să fie folosite fizic și unde să se aplice măsuri pasive.
Ideea esențială este de a avea posibilități mai mari decât inamicul la toate nivelurile (tactic, operativ, strategic), "de a-l lovi înainte ca el să te vadă", de a face prin operații informaționale și psihologice ca spațiul de luptă să fie "transparent pentru toate forțele proprii" și "opac pentru inamic".
Calitatea personalului (complet profesionalizat), tehnologiile avansate, războiul informațional și psihologic eficient, viteza de deplasare și lovirea eficientă, asimetrică a inamicului, permit fragmentarea, demoralizarea, nimicirea și, în final, capitularea acestuia. De reținut că superioritatea calitativă și eficientă trebuie să plece de la om, piesă, tanc, transportor și până la cele mai perfecționate categorii de tehnică și sisteme/platforme de armamente. Având în timp real imaginea inamicului pe hărți digitalizate, există posibilitatea surprinderii lui, prin lovirea acestuia cu mijloace diferite decât cele la care el se așteaptă (denumite mijloace asimetrice de lovire), pentru a obține avantaje, a-l dezorganiza, a-l face vulnerabil, a-i slăbi eficiența apărării și a-i grăbi înfrângerea.
Ideal este ca inamicul să fie lovit decisiv, rapid, eficient și simultan pe adâncimea întregului său teritoriu (teatrului de operații), pentru a-l obliga să se declare în cel mai scurt timp învins, atingându-se astfel scopurile războiului (ex. – 79 de zile în Republica Federală Iugoslavia; "cea mai precisă campanie din istoria războaielor" potrivit afirmației ex-secretarului apărării SUA William Cohen; prima campanie câștigată numai printr-o operație aeriană și folosirea armamentului de înaltă precizie).
Se apreciază că, în secolul XXI, se va lupta precis, eficient și selectiv, distrugându-se de la inamic exact cât trebuie ("lovituri chirurgicale"), pentru ca acesta să se declare înfrânt politic și militar, în minimum de timp, cu pierderi cât mai reduse ("război etic"; "război curat", aplicat în Republica Federală Iugoslavia, deși au existat pierderi umane și materiale "colaterale").
Inamicul va fi "găsit, fixat, atacat și învins", cu mijloace net superioare, pe cât posibil fără a se ajunge la contact direct (la bătălii/lupte apropiate), la folosirea trupelor terestre și la suferirea de pierderi importante în personal și materiale. Deci, se va urmări obținerea unei victorii decisive prin cunoaștere, anticipare, dominare, luptă inteligentă, avantaj tehnologic, eficiență maximă și presiuni politico-diplomatice internaționale continue.
Dacă totuși se ajunge la contact direct, la bătălii/lupte apropiate, limita dinaintea apărării inamicului (înainte de a fi atacată de către trupele terestre proprii) trebuie distrusă în proporție de aproximativ 70%, iar forțele din adâncimea operativă și strategică – nimicite în proporție de aproximativ 50% (similar operației "Furtună în Deșert" și acțiunilor din Kosovo).
În viitor, efectivele reduse dar profesionalizate ale armatelor vor necesita sisteme tehnico-militare foarte perfecționate, care vor mări ritmul ducerii acțiunilor de luptă, eficiența și gradul de protecție, susținere și supraviețuire al acestora.
Viitoarele operații vor fi întrunite, multinaționale și vor fi duse frecvent în cooperare cu organizații internaționale și neguvernamentale.
Va fi necesar să se constituie din timp structuri de comandă adecvate situației (comandamente regionale) pentru a coordona acțiunile de conducere a operațiilor, categoriilor de forțe armate și coalițiilor diferite, în loc să se constituie atunci, ad-hoc, pentru a îndeplini aceste misiuni.
Toate categoriile de forțe armate trebuie să fie ușor deplasabile, sustenabile în teatru, să dispună de capabilități militare moderne/calitative, de un grad înalt de protecție și supraviețuire, să fie flexibile, mobile, adaptabile, create modular pentru a răspunde întregii game de misiuni și operații militare ("forțe expediționare" – cerința expresă a noii Directive ministeriale a NATO).
Ele trebuie să fie capabile să lupte și să învingă și facă trecerea rapidă de la război la operații altele decât războiul (O.O.T.W.) și invers.
Comandanților trebuie să li se pună la dispoziție forțele și mijloacele necesare pentru ca Forța realizată să fie flexibilă, adaptabilă organizatoric cerințelor, în scopul dominării spațiului de luptă fluid și al obținerii victoriei decisive în timp scurt.
Statul major, de regulă multinațional, mult mai redus decât acum dar dotat cu tehnologii informaționale, va îndeplini funcții mult mai diversificate. El își va schimba componența și chiar subordonarea, în funcție de misiuni. În general, funcțiile de la toate nivelurile organizatorice vor trebui reanalizate și eficientizate.
Se poate susține în concluzie că noile concepte și tehnologii militare se elaborează și experimentează continuu, ele permițând SUA și țărilor dezvoltate să intre în secolul XXI, în Era Informatică, cu avantaje tehnologice și doctrinare greu de atins de către celelalte țări. Tehnologiile Erei Informaționale vor revoluționa modul de ducere a acțiunilor militare și vor schimba fizionomia conflictelor/războiului.
Cel mai semnificativ avantaj în mijloacele de ducere a războiului va decurge din cantitatea, calitatea, gradul înalt de prelucrare și modul de folosire a informațiilor.
Tehnologiile înalte și informațiile, secondate de strategii militare și concepte doctrinare adecvate, de lideri militari competenți și personal profesionalizat, instruire și operativitate înaltă a forțelor vor însemna puterea reală. Prețul progresului va fi uriaș, dar odată efectuat el va oferi avantaje, posibilități și câștiguri extraordinare.
4.4. Dezvoltarea tehnologică și tipologia războaielor la început de mileniu
Tehnologiile s-au aflat, se află și se vor afla mereu în miezul cel mai fierbinte al confruntării armate. Într-o anumită măsură, ele sunt cele care revoluționează arta militară. Relația nu este insă univocă, nici biunivocă, ci cu foarte multe determinări. Teoria războiului, experiența îndelungată a campaniilor militare, cerințele efective ale spațiului luptei și, în cadrul acestora, nivelul ofertei tehnice sunt factori care se reunesc și dau o anumită evoluție strategiei militare.
Problema dezvoltării tehnologice și impactul asupra domeniului militar, în condițiile actuale, reprezintă o sferă de cercetare de mare interes, de factură interdisciplinară, aflată la confluența dintre științele tehnice, economice și militare.
Alături de potențialul economic, științific și tehnic, potențialul militar este în prezent și va fi și în viitor un mijloc esențial pentru atingerea scopurilor politice fundamentale, strategice ale fiecărui stat. Se justifică, astfel preocuparea statelor lumii, la începutul mileniului trei pentru prezentul și viitorul industriei lor de armament, pentru creșterea parametrilor de eficiență ai tehnologiilor militare, pentru dezvoltarea componentelor de bază ale războiului modern și modernizarea sistemelor de luptă la nivel tactic, operativ și strategic.
La întrebarea dacă este sau nu vorba de o revoluție în probleme militare, adică în domeniul militar, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. O astfel de revoluție a cunoscut multe cicluri și multe etape, care au depins de marile descoperiri științifice și de implementarea lor în domeniul militar, de apariția mijloacelor de luptă performante care au determinat mutații substanțiale în conceperea și ducerea războaielor.
De aceea, recentele descoperiri în domeniul armamentelor – culegerea informațiilor prin satelit, dirijarea în infraroșu, prin laser, microunde și GPS, crearea și folosirea armamentului de înaltă precizie, a sistemelor integrate de arme etc. – au creat o nouă fațetă a beligeranței.
Conținutul revoluției tehnologice militare contemporane poate fi dedus din relevarea trăsăturilor care o caracterizează și direcțiile în care aceasta se desfașoară. Astfel, putem evidenția următoarele trăsături principale cu impact direct asupra mijloacelor de luptă:
– caracter atotcuprinzator, deoarece exercită un important impact asupra tuturor categoriilor de arme și mijloace de luptă (convenționale, nucleare, cosmice, de nimicire în masă, munițiilor inteligente etc.);
– ritm rapid de desfășurare, deoarece la perioade scurte de timp, în cadrul aceleiași familii de mijloace de luptă, apar noi generații de arme cu performanțe sporite (blindate, avioane, elicoptere, rachete, sisteme de apărare antiaeriană, sisteme de cercetare și lovire de înaltă precizie, sisteme de conducere și alarmare îndepărtată etc.);
– amplificarea dimensiunii cosmice prin producerea de armament cosmic (arme satelit și antisatelit, navete spațiale) în scopul folosirii acestui spațiu, în special din punct de vedere militar;
Totodată, se pot desprinde și direcțiile de acțiune în cadrul revoluției tehnologice militare contemporane:
– sporirea considerabilă a efectelor distructive ale armamentului și tehnicii de luptă prin utilizarea eficientă a resurselor de energie nucleară și termonucleară, luminoasă și chimică;
– creșterea performanțelor rachetelor balistice cu rază mare de acțiune, ca principal mijloc de transport la țintă a încărcăturilor explozive, a substanțelor radioactive și chimice de luptă;
– aplicarea largă a realizărilor electronicii, microelectronicii și a laserilor în scopul îmbunătățirii indicatorilor tehnico-tactici ai mijloacelor de luptă;
– perfecționarea parametrilor tehnico-tactici ai “armelor inteligente” (remarcabile succese s-au înregistrat la: rachete de diferite tipuri, bombe de avion, torpile, mine antitanc, proiectile de artilerie, avioane fără pilot etc.) pentru a fi în măsură să îndeplinească misiuni de luptă cât mai complexe;
– intensificarea preocupărilor pentru realizarea armelor de luptă pe bază de radiații și a armelor bazate pe microunde, cu efecte distructive sporite asupra personalului și tehnicii de luptă;
– intensificarea cercetărilor în domeniul inteligenței artificiale pentru extinderea utilizării sistemelor-expert (experți informaționali – cele mai importante produse ale inteligenței artificiale) și a robotizării în domeniul militar;
– utilizarea biotehnologiilor ca arme de luptă, care ar duce la purtarea unui veritabil “război genetic”;
Revoluția în domeniul armamentelor este incontestabilă. În numai câțiva ani, s-a făcut un salt enorm, în ceea ce privește forma și efectul loviturilor, de la masivitate la precizie, de la incertitudine la certitudine, grație noilor tehnologii extrem de performante în domeniile informației, cercetării, recunoașterii și lovirii.
Mutațiile produse în societate impun o adevarată revoluție în gândirea militară, o revoluție capabilă să reflecte noile funcții economice și tehnologice. Știința și comunicarea vor fi motoarele secolului al XXI-lea. Uneltele inteligente produc arme inteligente. Nimic nu o demostrează mai bine decât modul în care s-a desfășurat conflictul din Gloful Persic (“Furtună în deșert”), care poate fi caracterizat ca un “război al mințtii (spiritului) împotriva materiei” .
De fapt, în confruntarea din Golful Persic – apreciază Newt Gingrich – “lumea a fost martoră a primului război între sisteme militare ale celui de-al Treilea Val și o mașinărie din Al Doilea Val. Operațiunea “Futrună în deșert” a constat în anihilarea irakienilor de către americani și aliații lor, în mare măsură fiindcă sistemele de tip al Treilea Val s-au dovedit pur și simplu covârșitoare. Sistemele antiaeriene foarte sofisticate, proprii celui de-a Doilea Val, n-au fost de nici un folos în confruntarea cu aeronavele insesizabile tip Al Treilea Val. Armatele din tranșeele celui de-al Doilea Val au fost simplu depășite și anihilate în fața sistemelor de țintire și logistică din Al Treilea Val.. ” Desfășurarea războiului a fost în întregime răsturnată.
Războiul, modul propriu-zis de a se lupta într-un asemenea conflict – în termenii economiei, geopoliticii și ai moralității – va avea multiple implicații profunde pentru armatele și țările din întreaga lume. Modul său de desfăsurare va schimba întreaga natură a beligeranței. Doctrina militară se va schimba radical. Astazi, “dacă ascultăm cu atenție – afirmă A. Toffler – indiferent că termenii sunt formulați în chineză sau italiană, în franceză sau rusă, temele centrale (ale doctrinelor militare) rămân acelea ale Luptei Aero-Terestre și ale Operațiunilor Aero-Terestre”.
În cadrul operațiunilor militare se vor folosi arme concepute pentru o mare precizie, capabile să producă distrugeri specializate și minime, “pagube colaterale”. Bombele cu dirijare prin laser, rachetele de croazieră, avioanele de luptă “invizibile” (antiradar) etc. sunt armele care, prin capacitatea lor de a penetra zone de înaltă amenințare, vor reflecta gândirea militarilor din conținutul conceptelor despre “bătălia de profunzime”, “interdicție” și importanța informațiilor și a armelor inteligente. Linia clasică a frontului dispare. Bătălia și operația se vor adânci pe toate dimensiunile: distanță, altitudine, timp.
Conflictul militar al viitorului este centrat pe valori, al căror conținut se bazează pe factori calitativi, în detrimentul celor cantitativi încă, și anume: demasificarea; selectivitatea “fină și precisă”, a scopurilor și obiectivelor; “soldați inteligenți”; creativitatea și inițiativa, care va fi la un înalt nivel dezvoltată atât de militari cât și de civili; unități combatante mai mici, sisteme de armamente cu multă putere de lovire și mare precizie; autonomia mai mare a comandanților de pe toate treptele de comandă; integrarea sistemelor; vastă infrastructură electronică ramificată si complexă; viteză în efectuarea manevrei etc.
Folosirea acestor valori vor transforma armatele, nu într-o mașină ci într-un “sistem cu feed-back intern, comunicații și capacitate de ajustare auto-regulatoare mult mai ample”, de fapt într-un “sistem de gândire”. Totodată, la fel cum am afirmat mai sus, modul de ducere a luptei, războiul în sine, va suferi mutații semnificative – de aici o posibilă altă tipologie a acestuia.
Tipul de război pentru care se pregătesc țările, armatele lor, statele majore, militarii de pretutindeni, elevii și studenții din instituțiile de învățământ militar este nu atât războiul prezentului, căt cel al viitorului, mai exact, al următorului deceniu, adică războiul anilor 2010-2020.
Războiul viitorului nu este ușor de identificat și de definit. Pentru că, fiind un instrument al politicii, războiul se va configura totdeauna pe coordonatele flexibile ale acesteia, îmbinand caracteristici ale filosofiei politice și sociale cu legile și principiile luptei armate sau ale altor tipuri de confruntare. Războiul este, în general, considerat ca un mijloc de deblocare a unei situații strategice, dar elementele de continuitate și cele de discontinuitate în spațiul confruntării, apariția și evoluția componentelor asimetrice, cele teroriste, cele identitare și cele ale globalizării sau antiglobalizării îi lărgesc sfera și conținutul, îl transformă într-o realitate dinamică, îl fac aproape indispensabil planetei, principalii beligeranți devenind din ce în ce mai mult binele și răul, binele răului și răul binelui, în infinita gamă de posibilități și probabilități condiționate, și nu doar în clasica dihotomie da-nu. În analiza războiului sau războaielor pentru care ne pregătim – ca formă sau ca forme ale războiului permanent sau continuu – ar trebui să se aibă în vedere următoarea tipologie:
a) Războiul clasic, care va deveni, în următorii 10-20 de ani, Război Înalt Tehnologizat, cu forma lui concretă, deja cunoscută, și Război Bazat pe Rețea. Este puțin probabil ca războiul clasic să dispară din panoplia pregătirii armatelor. Cele mai multe dintre țările dezvoltate, care fac parte din NATO (dar și cele din afara Alianței) percep acest război într-un mod dinamic complex.
b) Războiul continuu, ca expresie a reuniunii războiului clasic și a celui asimetric, cu următoarele forme:
– războiul geofizic; războiul informațional; războiul psihologic;
– războiul mediatic; războiul economic; războiul cosmic;
– războiul „cultural"; războiul genetic.
războiul geofizic, constă într-un sistem de acțiuni care vizează provocarea unor fenomene naturale, calamnități și catastrofe cu influențe nocive asupra mediului de viață al oamenilor, localităților, terenurilor agricole, sistemelor de comunicații, cu scopul realizării unor obiective importante, între care se situează și distrugerea potențialului și resurselor adversarului.
războiul informațional, se bazează pe controlul vectorilor de informație.
războiul psihologic, vizează, în principal, descurajarea inamicului, crearea unor situații de panică, de nesiguranță, falsă percepție asupra realității.
războiul mediatic, este, la ora actuală, principalul mijloc al războiului continuu și mai ales al celui psihologic. Media se prezintă ca purtator de informație, ca spațiu de dialog, ca instrument și mijloc de exprimare a adevărului. Mijloacele de informare în masă sunt însă și altceva. Sunt sau pot fi instrumente și mijloace de manipulare a informației, armă teribilă pe care o pot folosi totdeauna, într-o formă sau alta, cei puternici.
războiul economic, este, în fond, o luptă continuă pentru supraviețuire economică, pentru prosperitate și dominantă.
războiul cosmic, este, o extindere a teatrelor de confruntare și a mijloacelor de confruntare în plan informațional, mediatic, economic și militar.
războiul „cultural", nu se referă la războiul valorilor, cum se sugerează uneori, ci la confruntarea intereselor pe suportul producției culturale.
războiul genetic, este, într-un fel, o formă asimetrică a războiului continuu. Un astfel de război nu are o strategie sau o doctrină. Unele aspecte care țin de acesta se manifestă și în prezent, sub forma războiului biologic sau a celui dominat de armele de nimicire în masă. . Acum, în preocupările specialiștilor se află, sub forma unor instrumente de ameliorare genetică a speciilor, o mulțime de metodologii și de produse obținute prin inginerie genetică, prin clonare.
c) Acțiuni militare pentru combaterea crimei organizate, traficului de droguri și altor amenințări asimetrice.
d) Acțiuni militare postconflict.
Războiul care trebuie însușit și modelat în învățământul militar și în pregătirea armatei este RĂZBOIUL BAZAT PE REȚEA (RBR), care preia de la societate modelul de acțiune eficientă, în sensul de afacere eficientă. Cu alte cuvinte, ceea ce, ieri, societatea a învațat de la armată se retransmite, azi, potrivit unui determinism complex, domeniului militar.
Tehnologia nucleară, tehnologia de vărf, nanotehnologia, tehnologia informației se regăsesc, azi, în sisteme de arme de mare precizie, iar proiectele viitorului sunt și mai substanțiale.
BIBLIOGRAFIE:
1. LEGI ȘI DOCUMENTE OFICIALE:
-Strategia de securitate națională a României, București 2001.
-Tratat de Știință militară, Editura Militară, București, 2004.
-Viziunea 2010 Armata României, Editura Militară, București, 2001.
2. REGULAMENTE MILITARE:
-Doctrina Operațiilor Forțelor Terestre, București, 2004.
-AN-1. Regulamentul general al acțiunilor militare, Tipografia militară a Ministerului Apărării Naționale, București, 1996.
-FM-100-5 Regulamentul operațiilor trupelor de uscat ale SUA, Ediția 1993.
-FM-1-508th-Tactical Standard Operation Procedures, Nov., 1995.
-FM-100-23 Headquarters, Departament of The Army, Washington DC, 1994.
3. LUCRǍRI ELABORATE DE AUTORI ROMÂNI:
-Andreescu, Anghel, Stăncilă, Lucian, Toma, Gheorghe, Țenu, Costică, “Arta operativă, încotro?”, București, 2002.
-Armaș Iosif, Purcărea Cornel, Duță Paul Dănuț, “Acțiune militară la granița dintre milenii”, Editura Militară, București, 2001.
-Gl. Lt. Dr. Bădălan, Eugen (coordonator), “Concepte strategice și operative de actualitate”, Centrul Tehnic Editorial al Armatei, București, 2004.
-Gl. lt. ing. Niculae Spiroiu, Gl. mr. dr. Valentin Arsenie, Prof. dr. Gheorghe Anghel, “Revolutiile industriale si potentialul militar al statelor”, Editura Militara, Bucuresti
-Col. prof. univ. dr. Constantin Onișor, „Strategia militară (compendiu)”, București, 1997.
-Gl.bg.(r) dr.Octavian Dumitrescu, „Fenomenul militar. Evoluții în perspective”, București, 2004.
-Iosipescu Vasile, “Războaiele locale și panoplia zeului Marte”, Editura Militară, București, 1985.
-Gl. dr. Mircea Mureșan, Gl.br. (r) dr. Gheorghe Văduva, „Războiul Viitorului – Viitorul Războiului”, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004.
-Gl. Dr. Visarion Neagoe, dr. Anca Dinicu, „Relații internaționale”, Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2006
-Gl. Dr. Popescu Mihail, Gl. Lt.(r) Valentin Arsenie, Gl. Bg.(r) Văduva , Gheorghe, “Arta militară de-a lungul mileniilor”, vol. I-II, Centrul Tehnic Editorial al Armatei, București, 2004.
-Gl. Br. Dr. Vasile, Paul, “Conflictele secolului XXI – Proiecții, în spațiul strategic”, Editura Militară, București, 1999.
-Văduva, Gheorghe, “Strategie militară pentru viitor”, Editura Paideia, București, 2003.
-Bari, Ioan, „Probleme globale contemporane”.
-Bari, Ioan, „Globalizarea economiei”.
-Năstase, Adrian, “Bătălia pentru viitor”, Editura New Open Media, București, 2000.
-Dinicu, Anca, “Dimensiunea militară a globalizării”. În: Revista „Euroeconomia XXI, nr.38/2005.
-Sava, Ioan, Tibil, G, „Armata și societatea”, Editura Info- Team, București, 1998.
4. LUCRǍRI ELABORATE DE AUTORI STRǍINI:
-Carl Von Clausewitz, „Despre război”, Editura Militară, București, 1982.
-Newt Gingrich, “Cuvânt Înainte”, Alvin și Heidi Toffler, “A crea o nouă civilizație, Politica în Al Treilea Val”, Editura Antet, București 1995.
-Sun Tzî, “Arta Războiului”, Editura Aurelia, București 1996.
-Alvin și Heidi Toffler, “Război și antirăzboi. Supraviețuirea în zorii secolului XXI”, Editura Antet, București, 1995.
-Alvin Toffler, “Al Treilea Val”, Editura Antet, București, 1995.
-Atanasiu, Mirela, „ROMÂNIA – ÎNTRE EST ȘI VEST. INFLUENȚE GEOPOLITICE, Sesiunea de comunicări științifice “STRATEGII XXI/2007”, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2007
-Bondrea, Aurelian, Starea națiunii 2000 România încotro, vol. I, București, Editura Fundației România de Mâine, 2000.
-Chirot, Daniel,„Societăți în schimbare”, Editura Athena, București, 1996.
-Drucker, Peter F., Societatea postcapitalistă, București, Editura Image, 1999.
-Held, David, „Transformări globale”, Editura Polirom, Iași, 2004.
-Hirst, Paul, „Război și putere în secolul XXI”, Editura Antet, București, 2001.
-Huntington, Samuil, „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”, Editura Antet, Oradea, 1998.
-Huntington, S, „Ordinea politică a societăților în schimbare”
-Giplin, R., „Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global”.
5. PUBLICAȚII:
-Observatorul Militar.
-Buletin Științific AFT, Nr. 1/13, Iulie 2002.
-Colocviu Strategic Nr. 6, (XXXVII), Iulie 2005.
-Revista Forțelor Terestre nr. 5-6/2003.
-Ocasional Papers, nr. 2/2003.
-Buletinul AISM nr. 3/2002.
-Sesiunea de comunicări științifice “STRATEGII XXI/2007”.
-Euroeconomia XXI, nr.38/2005.
ADRESE DE INTERNET:
-http://www.man.ro
-http://www.aism.ro
-http://www.geo.strategies.ro
-http://www.un.org.com
-http://www.army.call.com
-http:// www.stratisc.org
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Studiu Privind Schimbarile DIN Economie Si Implicatiile Lor In Domeniul Militar (ID: 133171)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.