Studiu Privind Schimbarile DIN Economie Si Implicatiile Lor In Domeniul Militar 2

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………..5

Capitolul 1. Schimbările sociale – factori de evolutie, inovație și progres a societăților…………………………………………………………………………..7

Factorii schimbărilor sociale……………………………………………………………. ……7

Societățile agrare………………………………………………………………………………….12

Revoluțiile industriale – un nou val al schimbărilor sociale……………………….15

Tendințe ale economiei moderne……………………………………………………………..20

Globarizarea mondială……………………………………………………………….20

România țară mambră a Uniunii Europene……………………………………22

România țară membră NATO……………………………………………………..25

Capitolul 2. IMPLICAȚIILE SCHIMBĂRILOR DIN ECONOMIE ASUPRA ARMATEI…………………………………………………………………………………………………………….28

2.1. Primul Val al schimbărilor sociale – dezvoltarea primului tip de război……………………………………………………………………………………………………………………29

2.1.1. Sistemul economic agricol și primul tip de război…………………………..29

2.1.2. Influențele economiei asupra dimensiunilor armetelor din Primul Val……………………………………………………………………………………………………………………….32

2.1.3. Economia Primului Val și dezvoltarea tehnicii militare……………………33

2.2. Economia celui de-al doilea val – armata celui de-al doilea val………………….35

2.2.1. Sistemul economic industrial și apariția celui de-al doilea tip de război……………………………………………………………………………………………………………………35

2.2.2. Producția de masă – armata de masă……………………………………………….38

2.2.3. Schimbările economice și dezvoltarea tehnicii în Al Doilea Val……………………………………………………………………………………………………………………….40

2.3. Războiul din perspectiva tendințelor actuale …………………………………………….43

2.3.1. Riscuri și amenințări la adresa securității………………………………………..43

2.3.2. Reconfigurarea centrelor de putere și influența lor asupra războiului………………………………………………………………………………………………………………52

2.3.3. Fizionomia câmpului de luptă modern……………………………………………57

2.3.4. Dezvoltarea tehnologică și tipologia războaielor la început de mileniu………………………………………………………………………………………………………………….60

Capitolul 3. REFORMA ÎN ARMATA ROMÂNIEI – STUDIU PRIVIND IMPLICAȚIILE EVOLUȚIEI PRODUSULUI INTERN BRUT ASUPRA EVOLUȚIEI CHELTUIELILOR PENTRU APĂRARE……………………………………………………………….66

.

3.1. Determinări ale reformei în armata României……………………………………………………66

3.2. Etapele procesului de restructurare a armatei române…………………………………………70

3.3. Perspective ale armatei române – 2015………………………………………………………71

3.4. Studiu privind implicațiile evoluției Produsului Intern Brut asupra evoluției Cheltuielilor pentru Apărare………………………………………………………………………………….74

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………83

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………85

ANEXE………………………………………………………………………………………………………………..88

INTRODUCERE

Istoria umană este istoria civilizațiilor și, pe parcursul istoriei, aceste civilizații, au procurat pentru popoare cele mai pronunțate identificări.

Privind evoluția pe termen lung a societăților, Alvin Toffler evidențiază trei valuri. Primul val al civilizației agrare, al doilea val propulsat de civilizația industrială și al treilea val, denumit în diferite modalități: epocă a informaticii, epocă a electronicii, „satul global“, „epocă tehnocratică“ (Zbigniew Brezezinski), societate postindustrială (Daniel Bell), sau „revoluție științifico-tehnică“.

Omenirea trăiește momente deosebite: ea se află în faza de tranziție către un mod tehnic de civilizație, care determină schimbări spectaculoase atât în viața economică, cât și militară. În mod incontestabil, aceste schimbări se produc sub impactul multilateral al revoluțiilor tehnologice și tehnico-științifice contemporane. Cuceririle acestor revoluții pot fi folosite, ca și în alte momente din istoria umanității, atât în scopuri pașnice, ale progresului, cât și distructive, întrucât războiul nu a dispărut ca mijloc de atingere a unor obiective strategice și nici nu va dispărea de curând. Acesta se va dezvolta și va fi dus, în general, de către componentele sale noi, care folosesc mai eficient realizărle tehnologice ale celui de-al Treilea Val.

Pe fundalul transformărilor fundamentale determinate de cunoaștere, războiul își schimbă fizionomia – concepția, tipologia, paradigma strategică, doctrina acțiunii (pregătirea trupelor, armament și tehnică, conducerea acțiunilor de luptă, formele și procedeele de luptă).

Datorită remarcabilelor transformări în viitorul și natura războiului însuși, tranzițiilor de la economiile de forță brută la economiile de forță a creierului, războiul atât de devastator, în trecut, prin aplicarea forței brute și, mai apoi, mecanice, va deveni în curând „războiul prin forța creierului“ în care tehnologia determină strategia. Este vorba aici de perfecționare sau mai bine spus de profesionalizare. Profesionalizarea armatei este un proces complex, multidimensional, de lungă durată și cu efecte diferite, sub aspectul naturii lor. Acest proces presupune transformări profunde la nivelul organizării, dotării cu armament și tehnică de luptă moderne, instruirii și activității organismului militar, schimbări acompaniate de implicațiile corespunzătoare în raporturile dintre armată și societate (societatea politică, societatea civilă, instituții ale statului etc.), precum și în diverse compartimente ale vieții sociale.

După cum se observă, statele acționează din ce în ce mai mult împreună, în coaliții și alianțe, pentru rezolvarea (chiar și prin forță) a unor diferende care afectează comunitatea internațională, structurile economice, culturale și informaționale (care sunt deja globalizate, deci ale tuturor) și configurează viitorul economic și social al planetei.

Esențială pentru perioada pe care o parcurgem, pe baza realităților contemporane, este creșerea rolului șiinței în transformarea naturii și a societății, având totodată rol în formarea personalității spirituale umane multilaterale. Înțelegerea raportului de intercondiționare dintre dezvoltarea economico-socială și progresul tehnico-științific, dintre nivelul de civilizație și valorificarea cuceririlor științei și tehnicii este de cea mai mare importanță.

Schimbările deosebite apărute în mediul de securitate și în fizionomia ducerii acțiunilor militare, prin introducerea noilor tehnologii, sisteme și platforme de arme inteligente, și digitalizarea câmpului de luptă modern constituie câteva elemente ce au schimbat profund fizionomia conflictului militar.

Reducerea efectivelor armatelor și a bugetelor militare, restructurările, reorganizările, transformările, redotările cu tehnică de vârf, profesionalizarea, apariția unor noi riscuri, amenințări și vulnerabilități, creșterea ponderii operațiilor altele decât războiul/operațiilor de stabilitate vor conduce la schimbarea concepției de ducere a acțiunilor militare, la apariția de noi strategii, doctrine (integrate, multinaționale) și la o altfel de pregătire a forțelor armate în timp de pace, criză sau conflict/război.

Capitolul 1. Schimbările sociale – factori de evolutie, inovație și progres a societăților

„Trebuie să luăm din trecut focul, nu cenușa.”

Jean-Leon Jaurès

Atât viitorul păcii, cât și cel al civilizației depind de înțelegerea și cooperarea dintre liderii politici, spirituali și intelectuali ai marilor civilizații ale lumii.

Ciocnirea dintre civilizații reprezintă cele mai mari amenințări la adresa păcii mondiale, iar o ordine internațională bazată pe civilizații este cea mai sigură pază împotriva războiului mondial.

Omenirea trăiește momente deosebite: ea sa află în faza de tranziție către un mod tehnic de civilizație, care determină schimbări spectaculoase atât în viața economică, cât și militară. În mod incontestabil, aceste schimbări se produc sub impactul multilateral al revoluțiilor tehnologice și tehnico-științifice contemporane. Cuceririle acestor revoluții pot fi folosite, ca și în alte momente din istoria umanității, atât în scopuri pașnice, ale progresului, cât și distructive, întrucât războiul nu a dispărut ca mijloc de atingere a unor obiective strategice și nici nu va dispărea de curând. Acesta se va dezvolta și va fi dus, în general, de către componentele sale noi, care folosesc mai eficient realizărle tehnologice ale celui de-al Treilea Val.

1.1. Factorii schimbărilor sociale

Istoria umană este istoria civilizațiilor. Pe parcursul istoriei, civilizațiile au procurat pentru popoare cele mai pronunțate identificări.

Societățile se schimbă. Privind evoluția pe termen lung, Alvin Toffler evidențiază trei valuri. Primul val al civilizației agrare, al doilea val propulsat de civilizația industrială și al treilea val, denumit în diferite modalități: epocă a informaticii, epocă a electronicii, „satul global“, „epocă tehnocratică“ (Zbigniew Brezezinski), societate postindustrială (Daniel Bell), fie „revoluție științifico-tehnică“.

Se pune întrebarea de ce se schimbă societățile? Talcott Parsons a elaborat o teorie generală a modului de funcționare a societăților explorând relațiile dintre sistemele economice și politice, dintre diferitele tipuri de instituții sociale și culturale. Există patru aspecte analitice distincte sau subsisteme, în toate societățile umane: economia, sistemul politic, instituțiile sociale și cultura.

Economia interacționează în mod direct cu mediul înconjurător. În această sferă de activitate oamenii muncesc pentru a-și produce cele necesare. Economiile nu operează foarte diferit una de alta, în funcție de tehnologii, scopuri și moduri de organizare, dar mai ales de valoare.

Deciziile asupra puterii – determinarea cantității de producție planificată, distribuirea roadelor, cine ce ia și cine pe cine controlează – toate acestea sunt realizate de către sistemul politic. Aici se iau decizii despre modul de stabilire a scopurilor societății. Prin urmare, apariția statului a creat acea instituție care chiar și astăzi, după cinci mii de ani, ia cele mai importante decizii: autoritatea politică pentru aproape toți oamenii.

Mai există un alt nivel al organizării sociale constituit de către instituțiile în care trăim. Orice societate mai complexă decât cele formate din cete de vânători și culegători a trăit constrânsă de variate instituții, numărul lor crescând în timp.

Ultimul subsistem social este cel numit cultură. Aici sunt incluse codurile sau schițele de dezvoltare a sistemelor sociale. Culturile interpretează pentru noi lucrurile înconjurătoahimbările deosebite apărute în mediul de securitate și în fizionomia ducerii acțiunilor militare, prin introducerea noilor tehnologii, sisteme și platforme de arme inteligente, și digitalizarea câmpului de luptă modern constituie câteva elemente ce au schimbat profund fizionomia conflictului militar.

Reducerea efectivelor armatelor și a bugetelor militare, restructurările, reorganizările, transformările, redotările cu tehnică de vârf, profesionalizarea, apariția unor noi riscuri, amenințări și vulnerabilități, creșterea ponderii operațiilor altele decât războiul/operațiilor de stabilitate vor conduce la schimbarea concepției de ducere a acțiunilor militare, la apariția de noi strategii, doctrine (integrate, multinaționale) și la o altfel de pregătire a forțelor armate în timp de pace, criză sau conflict/război.

Capitolul 1. Schimbările sociale – factori de evolutie, inovație și progres a societăților

„Trebuie să luăm din trecut focul, nu cenușa.”

Jean-Leon Jaurès

Atât viitorul păcii, cât și cel al civilizației depind de înțelegerea și cooperarea dintre liderii politici, spirituali și intelectuali ai marilor civilizații ale lumii.

Ciocnirea dintre civilizații reprezintă cele mai mari amenințări la adresa păcii mondiale, iar o ordine internațională bazată pe civilizații este cea mai sigură pază împotriva războiului mondial.

Omenirea trăiește momente deosebite: ea sa află în faza de tranziție către un mod tehnic de civilizație, care determină schimbări spectaculoase atât în viața economică, cât și militară. În mod incontestabil, aceste schimbări se produc sub impactul multilateral al revoluțiilor tehnologice și tehnico-științifice contemporane. Cuceririle acestor revoluții pot fi folosite, ca și în alte momente din istoria umanității, atât în scopuri pașnice, ale progresului, cât și distructive, întrucât războiul nu a dispărut ca mijloc de atingere a unor obiective strategice și nici nu va dispărea de curând. Acesta se va dezvolta și va fi dus, în general, de către componentele sale noi, care folosesc mai eficient realizărle tehnologice ale celui de-al Treilea Val.

1.1. Factorii schimbărilor sociale

Istoria umană este istoria civilizațiilor. Pe parcursul istoriei, civilizațiile au procurat pentru popoare cele mai pronunțate identificări.

Societățile se schimbă. Privind evoluția pe termen lung, Alvin Toffler evidențiază trei valuri. Primul val al civilizației agrare, al doilea val propulsat de civilizația industrială și al treilea val, denumit în diferite modalități: epocă a informaticii, epocă a electronicii, „satul global“, „epocă tehnocratică“ (Zbigniew Brezezinski), societate postindustrială (Daniel Bell), fie „revoluție științifico-tehnică“.

Se pune întrebarea de ce se schimbă societățile? Talcott Parsons a elaborat o teorie generală a modului de funcționare a societăților explorând relațiile dintre sistemele economice și politice, dintre diferitele tipuri de instituții sociale și culturale. Există patru aspecte analitice distincte sau subsisteme, în toate societățile umane: economia, sistemul politic, instituțiile sociale și cultura.

Economia interacționează în mod direct cu mediul înconjurător. În această sferă de activitate oamenii muncesc pentru a-și produce cele necesare. Economiile nu operează foarte diferit una de alta, în funcție de tehnologii, scopuri și moduri de organizare, dar mai ales de valoare.

Deciziile asupra puterii – determinarea cantității de producție planificată, distribuirea roadelor, cine ce ia și cine pe cine controlează – toate acestea sunt realizate de către sistemul politic. Aici se iau decizii despre modul de stabilire a scopurilor societății. Prin urmare, apariția statului a creat acea instituție care chiar și astăzi, după cinci mii de ani, ia cele mai importante decizii: autoritatea politică pentru aproape toți oamenii.

Mai există un alt nivel al organizării sociale constituit de către instituțiile în care trăim. Orice societate mai complexă decât cele formate din cete de vânători și culegători a trăit constrânsă de variate instituții, numărul lor crescând în timp.

Ultimul subsistem social este cel numit cultură. Aici sunt incluse codurile sau schițele de dezvoltare a sistemelor sociale. Culturile interpretează pentru noi lucrurile înconjurătoare, le dau un anume sens și ne permit să ne exprimăm. Limbile străine, religiile, știința, arta, noțiunile de bine și de rău, explicațiile date sensului vieții, toate acestea fac parte din sistemul social al unei societăți.

Aceste părți ale sistemului social nu pot exista separat, adică ele nu pot fi analizate separat, deoarece s-ar putea crea confuzii.

În cazul schimbărilor sociale trebuie analizate cauzele și consecințele modificărilor, având în vedere diferitele subsisteme sociale: economice, sisteme politice, instituțiile sau organizațiile sociale și culturile. Cele două părți mai interesante ale sistemului social sunt: partea care interacționează cu lumea naturală – economia, și partea care produce codurile ce conturează sistemele sociale – cultura. Descoperirile științifice și tehnologice, componente ale inovației culturale, fac posibil progresul economic. Cea dintâi constituie testul de bază, conform căruia putem ști dacă o societate răspunde adecvat diferitelor exigențe ecologice. Cultura produce „mutațiile”, sau noile idei apărute, apte pentru a putea fi folosite. Inovațiile culturale includ totodată și descoperirile tehnologice și științifice care fac posibil progresul economic. Atunci când presiunea schimbărilor răzbate într-un sistem social, aceasta se adaptează și încearcă să se acomodeze fără să-și demobilizeze instituțiile sociale sau modul său de conducere politică.

Unele societăți, de fapt majoritatea societăților rezistă schimbărilor pornite din exigențe materiale sau din inovații culturale. În urma acestor inovații, instituțiile sociale ar putea să se dezmembreze. Atunci ar exista două posibilități: fie să se redreseze, acomodându-se cu presiunile schimbărilor pentru care au fost construite, fie să eșueze, trăgând după ele întreaga societate.

Rata schimbărilor sociale apare mai repede, mai ales în timpul unor timpuri dramatice – revoluționare. Totodată, modul în care instituțiile sociale rezistă schimbărilor are importanță din punct de vedere al discontinuităților apărute în rata schimbărilor: perioadele lungi de echilibru relativ sunt urmate de adaptări și răsturnări subite de situații.

În continuare trebuie analizate motivele care generează schimbarea în diferite societăți.

“Există două căi distincte prin care societățile vaste și complexe primesc informații despre cât de bine o duc”. Una se bazează pe comparația cu celelalte societăți, cealaltă este de factură internă.

Un tip de semnal care informează o societate ce nu funcționează bine, constă în faptul că societățile învecinate devin din ce în ce mai puternice și câștigă un război. Acesta a fost, în principiu, modul esențial prin care societățile agrare avertizau că ceva nu este în regulă.

Un alt tip de semnal extern că ceva nu este în regulă cu societatea, constă în faptul că performanțele economice ale acestor societăți sunt superioare celor proprii. Aceasta ridică întrebări legate de faptul că societatea nu merge pe cât de bine ar putea. În practică însă, acest lucru nu a fost posibil decât de foarte curând. În economiile agrare, statisticile economice nu au fost puse cap la cap din cauza faptului că oamenii călătoreau foarte puțin și prin urmare nu aveau termen de comparație.

În ceea ce privește semnalele externe, până către secolul XIX – XX, războiul a fost singurul mecanism de testare a bunei funcționări a unui sistem social.

Semnalele interne puteau fi de factură economică sau politică. Perioadele îndelungate de eșec economic au dus la dezmembrări masive ale societății, la războaie interne și la suferință. Toate acestea erau semnale cum că societatea respectivă nu mergea bine. Eșecul economic însă, în perioadele vechi era pus pe seama neplăcerii divine sau a neajunsurilor morale și personale ale conducătorilor. În astfel de societăți era foarte greu de schimbat ceva deoarece conducătorii nu doreau să renunțe la modul de organizare a statului respectiv.

În societățile industriale moderne, cu statistici economice bune și cu un înalt nivel de educație, era posibil ca oamenii să-si judece singuri succesul relativ sau eșecul, văzându-și performanțele economice, fără a experimenta colapsuri economice masive. Societățile mult avansate, industrializate și democrate care, în opinia publică par atât de sceptice în privința modificărilor rapide și a mișcărilor bruște, au reușit să-și direcționeze aceste schimbări mult mai bine decât societățile agrare rigide din trecut sau decât cele foarte centralizte, non-democratice, din lumea modernă.

Chiar și în secolul XX marile experimente sociale – cum a fost încercarea de a impune sistemul fascist – au eșuat din cauza războiului, nu a examinării pașnice a diferitelor grade de bunăstare economică. În cazul căderii comunismului, factorul critic l-a constituit comanda militară din Uniunea Sovietică. Aceasta și-a dat cea dintâi seama că a rămas în urma vestului, în concurența armată; tehnologia ei modernă și puterea economică fiind inadecvate.

Eșecurile economice sau politice forțează apariția schimbărilor. Instituțiile încearcă să rămână intacte în fața unor astfel de presiuni dar, s-ar putea să înceapă să se manifeste diferit și să aducă, fără voie, modificări semnificative chiar și prin menținerea unor vechi forme exterioare. Societățile umane încearcă să se opună schimbărilor. Uneori fac acest lucru persecutând în mod deliberat noile idei. Oamenii sunt conservatori din naștere doar dacă nu-i determină la schimbare vreo evidență dramatică sau vreun eșec.

La începutul erei agrare, inovația apărea în locuri cu densitatea cea mai mare a populației și, deci, cu cea mai ridicată cotă a schimbului de idei între indivizi. Acest lucru nu s-a mai petrecut și ulterior. Vechile centre ale civilizațiilor agrare au ajuns treptat rezistentă în fața schimbărilor, așa că cei aflați la marginea acestor centre au contribuit cu cele mai importante idei noi. Aceasta este o dovadă a impresionantei originalități a grecilor antici sau a micilor orașe-stat din Italia renascentistă, sau a orașelor comerciale olandeze și engleze din perioada secolelor XVII – XVIII. În SUA avansul științific și economic s-a bazat din plin pe grupurile de emigranți, chiar dacă politica era controlată de vechea elită, bine stabilită. Dezacordurile religioase sau grupurile străine marginale au jucat același rol în cele mai progresiste societăți europene, precum și în multe regiuni din Africa, America Latină și Asia.

În lumea occidentală se apreciază că la câteva sute de ani avut loc o profundă transformare. În secolul al XIII-lea s-a petrecut o asemenea transformare când lumea a devenit centrată în oraș. O a doua transformare a avut loc pe parcursul celor 60 de ani dintre inventarea tiparului de către Gutenberg și reforma protestantă declanșată de Martin Luther în 1517. Următoarea transformare a fost marcată de Revoluția Americană din 1776, inventarea mașinii cu abur de către James Watt și apariția cărții lui Adam Smith – „Avuția națiunilor“. Perioada se va încheia patruzeci de ani mai târziu. Cea de-a patra transformare, la aproape două sute de ani, nu se mai limitează la societatea și istoria occidentală, ci „există doar istoria lumii și civilizația lumii – dar amândouă sunt «occidentalizate»“ după cum apreciază Peter Drucker.

În ultimele două secole rata schimbărilor s-a accelerat într-o asemenea manieră, încât uneori totul pare diferit si apare senzația că menținerea formelor vechi de gândire, acțiune și organizare poate produce eșecuri sigure.

Transformările globale actuale trebuie văzute pe mai multe planuri, dar strâns legate între ele.

Un prim aspect este cel al globalizării politice. Acesta „modifică baza ordinii mondiale prin reconstituirea formelor tradiționale de stat suveran și prin reordonarea relațiilor politice internaționale“.

Un alt aspect este cel al globalizării militare care are impact asupra securității naționale, privită atât ca doctrină, cât și ca strategie; asupra modului de organizare și administrare a securității apărării; asupra producției și achizițiilor în domeniul apărării; asupra politicii de securitate națională.

Comerțul global și piețele globale constituie un alt aspect al transformărilor. În această direcție, o rețea complexă de legături comerciale funcționează și creează condiții de existență a piețelor globale. Spre finele secolului XX, constrângerile instituționale și costurile economice au limitat tot mai mult amploarea politicilor protecționiste naționale.

Sub aspectul sistemului global al finanțelor s-a înregistrat, după 1970, o dezvoltare fără precedent a intensității, extensiunii, velocității și impactului. Piețele financiare naționale și centrele semnificative ale lumii sunt înrădăcinate tot mai mult într-un sistem financiar global, astfel că puține economii se pot izola de funcționarea pieței financiare globale, iar volatilitatea piețelor financiare globale pot avea consecințe economice interne majore.

Un alt aspect al transformărilor globale vizează puterea corporatistă și rețelele globale de producție. S-a ajuns ca globalizarea producției să fie organizată în mare măsură de corporațiile multinaționale, care dețin întâietatea în domeniul producției, comerțului, investițiilor și transferului de tehnologie. Dezvoltate din firme naționale, corporațiile multinaționale folosesc investițiile internaționale pentru a exploata propriile avantaje competitive, urmărind în primul rând profitabilitatea globală.

Problemele se pun în contextul globalizării și în ceea ce privesc migrațiile internaționale. Migrațiile sunt mai extinse geografic decât marile migrații globale din epoca modernă, dar oarecum mai puțin intense. Autonomia statelor naționale este redefinită de impactul migrației legale din trecut și impactul permanent al migrației ilegale, iar capacitatea statelor de a-și proteja frontierele și de a-și supraveghea populația nu mai este adecvată.

O problemă a transformărilor o constituie globalizarea, cultura și destinul națiunilor. Statele fac eforturi de menținere a unei culturi naționale, dar fluxurile uriașe de informații, imagini și persoane care circulă în jurul lumii schimbă oarecum contextul în care trebuie dezvoltată proiectele naționale în acest domeniu.

1.2. Societățile agrare

În cea mai mare parte a timpului, de când există pe Pământ, oamenii au trăit bazându-se în primul rând pe culesul plantelor și pe vânătoare, ceea ce demonstrează că suntem cu toții apți fizic să ducem o asemenea viață, chiar dacă în realitate nimeni nu mai trăiește astăzi în acest fel. Fizic, am evoluat destul de puțin în tot acest timp. În mod asemănător am evoluat din punct de vedere cultural, pornind de la societatea agrară, cu o stratificare socială bine consolidată, și suprapopulată, străbătută de conflicte violente și angajată, aproape în permanență, de războaie. Astfel au trăit majoritatea oamenilor, în ultimii cinci mii de ani și din asemenea societăți au evoluat societățile moderne.

În decursul lungilor milenii în care a domnit fără rival civilizația „Primului val”, populația planetei ar fi putut fi împărțită în două categorii – primitivă și civilizată. Popoarele așa numite primitive , care trăiau în cete mici și triburi și iși agoniseau hrana culegând, vânând și pescuind, erau cele pe care revoluția agrară le ocolise. Lumea civilizată era acea parte a planetei în care se instala civilizația.

Apariția agriculturii, cu aproape zece mii de ani în urmă, a constituit cheia dezvoltării tehnologice care a modificat societățile istorice, adică pe acelea în care au trăit majoritatea oamenilor până în secolul al XIX-lea. Apariția statului însă a reprezentat cheia inovațiilor sociale, determinând modul de organizare a societăților istorice.

În ceea ce privește economia, aceasta era împărțită în două sectoare. În primul sector, oamenii produceau pentru propria lor folosință. În cel de-al doilea, pentru schimb sau comerț. Primul sector era foarte mare, în comparație cu cel de-al doilea. Pentru majoritatea oamenilor, producția și consumul erau una și aceeași. Aceste două concepte erau atât de îmbinate, încât în Evul Mediu, în unele state europene nici nu se făcea distincția între cele două. Nici măcar nu exista un cuvânt care să desemneze consumatorul.

Societățile în era agrară se aprovizionau cu energie de la „Bateriile vii” (Alvin Toffler), adică de la forța musculară umană și animală, de la soare, vânt și apă. Pădurile erau tăiate pentru gătit și încălzit, roțile hidraulice, unele folosind forța mareelor, întorceau pietrele de moară, morile de vânt erau pe câmpuri, animalele trăgeau plugul. Toate societățile din primul val exploatau surse de energie regenerabile. Natura reușea până la urmă să refacă pădurile tăiate, vântul care umfla velele, râurile care puneau în mișcare roțile cu zbaturi. Chiar și animalele și oamenii puteau fi considerați „sclavi energetici”.

Societățile din Primul Val își confecționau bunurile prin metode artizanale. Produsele erau create unul câte unul la cererea cumpărătorilor. În mare, același lucru se întâmpla și cu desfacerea.

Negustorii au înființat companii comerciale mari și complexe în fisurile tot mai largi ale vechiului sistem feudal în Apus. Aceste companii au deschis drumuri comerciale în jurul lumii, organizând convoaie de vase și caravane de cămile. Ele vindeau sticlă, hârtie, mătase, ceai, vin, lână, papură. Dar majoritatea acestor produse ajungeau la consumatorul final prin intermediul unor mici magazine sau pe spinarea și în căruțele negustorilor ambulanți, care circulau în mediul rural. Comerțul era foarte îngreunat din lipsa căilor de comunicații.

În societățile agrare vechi, mai puțin în câteva orașe comerciale, comerțul era asociat cu lăcomia și corupția. Adevărata onoare venea luptătorilor (cavalerii europeni sau samuraii japonezi), sfinții spirituali (sfinții hinduși sau călugării budhiști) sau birocraților onești și loiali (elita confucianistă din China). Pentru cei ce nu puteau face parte din această elită, singura îndeletnicire respectabilă rămânea agricultura, astfel, comercianții duceau o viață mai josnică decât țăranii, char dacă aveau mai mulți bani. Această reacția instinctivă împotriva comerțului a ajutat la păstrarea societăților agrare, a împiedicat vinderea pământurilor și a menținut astfel unitatea comunităților rurale. Acest lucru a stopat progresul și în același timp i-a menținut la putere pe nobili și pe preoți.

Lupta pentru onoare era mult mai importantă decât câștigul material, decât împlinirile economice ale familiei; se urmărea prestigiul doar de dragul prestigiului și instaurarea unei puteri asupra altora doar din dorința de a dovedi superioritatea. Succesul unora însemna în mod direct eșecul altora, de unde rezulta dorința de răzbunare și prin urmare un război.

Abia în secolul al XVIII-lea Adam Smith a introdus ideea de „piață liberă”, unde oamenii să facă schimburi de bunuri și servicii în funcție de propriile interese. Astfel era posibilitatea aparitiei unei societăți mult mai armonioase, una în care schimburile nu erau controlate din motive politice sau morale.

Până la descoperirea telegrafului în secolul al XIX-lea, comunicațiile erau complicate, din acest motiv și accesul la culturile celorlalte state era aproape inexistent, adică între state nu exista nici un fel de transport al informațiilor și implicit al culturii.

Ritmul vieții era lent. Comunicațiile erau atât e primitive, încât putea dura o săptămână până când un mesaj al Congresului Continental de la Philadelphia ajungea la New York. Treceau săptămâni, sau chiar luni până când interiorul țării lua la cunoștință despre diferite discursuri ale lui Washington. În 1865, Londra a aflat abia după doisprezece zile că Lincoln a fost asasinat.

Ideile cultuale erau răspândite prin intermediul cărților, al documentelor scrise și al artefactelor culturale de toate tipurile, de la cele profane până la cele erudite.

Majoritatea oamenilor erau analfabeți sau ignoranți. Se presupunea în cercurile cele mai largi că reprezentanții, în special dacă proveneau din clasele cultivate, vor lua decizii cu siguranță mai inteligente decât masa alegătorilor.

Un lucru important despre cultura primului val este și concepția despre timp. „În tot Evul Mediu – scrie matematicianul G.J. Whitrow- conceptul de timp ciclic și de timp liniar au fost în conflict. Conceptul liniar era favorizat de clasa negustorilor și de apariția unei economii bazate pe bani. Atâta timp cât puterea fusese concentrată în posesiunea de pământ, se consideră că există timp din belșug și el era asociat cu ciclul constant al cultivării pământului.”

Populațiile agricole, care trebuiau să știe când să semene și când să recolteze, au ajuns să măsoare intervalele lungi de timp cu o precizie remarcabilă. Dar, pentru că nu aveau nevoie de o sincronizare exactă a muncii umane, popoarele de țărani și-au creat rareori unități precise de măsurare a intervalelor de timp scurte. Ei nu au împărțit timpul în unități fixe, cum sunt orele și minutele, ci în intervale laxe, imprecise, reprezentând durata efectuării unei munci familiare. Un țăran menționa, de exemplu, „timpul de muls vaca”. În Madagascar, o unitate de timp era „cât fierbe orezul”, iar englezii vorbeau despre „răstimpul unui Tatăl Nostru” – timpul cât spui o rugăciune.

În societățile agrare, scala și complexitatea socială au fost mult mai mari decât în societatea prestatală. Unitatea de bază este familia, majoritatea oamenilor își duceau viața în mici sate, nu în mici grupuri. Pentru a unifica societatea au luat naștere tot felul de instituții: temple și practica preoțească, ereditatea nobililor, armata, asocierile de comercianți sau de alte profesii specializate și diferite departamente guvernamentale care se ocupau cu irigațiile, cu afaceri externe și așa mai departe.

Schimbările în societățile agrare se produceau într-un ritm foarte lent și, în general, rezistau din simplul motiv că viața era foarte periculoasă pentru locuitorii satelor. Știau cu toții că furtunile sau secetele, precum și neplata taxelor la timp le puteau aduce ruina totală, ei neavând alt venit și altă sursă de supraviețuire decât pământul pe care îl cultivau.

În afara faptului că erau conservatori în ceea ce privește economia, țăranii erau conservatori și în ceea ce privește viața lor socială. Tiparul familiei a rămas același pentru o perioadă foarte lungă de timp. Copiii aflați la vârsta căsătoriei erau negociați cu cei ai altor familii, sau proveniți din alte sate. Sentimentele personale erau neglijate pentru a nu separa comunitățile rurale sau familiale.

Multe curente de schimbare s-au întâlnit într-o mare confluență. Descoperirea Lumii Noi a impulsionat cultura și economia Europei în ajutorul revoluției industriale. Creșterea demografică a stimulat migrațiile spre orașe. Epuizarea pădurilor britanice a dus la flosirea cărbunilor. La rândul său, aceasta a împins galeriile de mină mereu mai adânc, până când vechile pompe acționate de cai nu au mai putut extrage apa din ele. Pentru a rezolva această problemă s-a perfecționat mașina de abur, care a dus la un număr fantastic de posibilități tehnice noi. Răspândirea treptată a ideilor realist – industriale a sfidat autoritatea politică și Biserica. Știința de carte, îmbunătățirea drumurilor și transporturilor, toate s-au întâlnit în cele din urmă și au deschis porțile schimbării.

Marcur Olson a sugerat ideea conform căreia „cu cât este mai lungă o perioadă de stabilitate socială, cu atât este mai dificil să se producă o reformă”. Grupurile bine organizate și-au consolidat pozițiile, s-au deprins să le protejeze și să se opună inovațiilor care le-ar fi subminat interesele. Acest lucru este clar la societățile moderne, care s-au blocat într-o asemenea măsură încât reformele nu erau posibile nici dacă exista o recunoaștere a faptului că erau necesare. În situații din acestea, de obicei doar anuite catastrofe pot canaliza interesul acestor societăți spre schimbare, sau spre o descreștere a rezistenței lor.

În această perioadă de timp cele mai dinamice și inovatoare zone nu erau satele, ci orașele comerciale. Comerțul și negoțul, care după cum am mai spus, în era agrară erau considerate ocupații inferioare, erau cele care, de fapt, produceau schimbările sociale și umane. Se poate afirma că întrecerea, comerțul și periferia conduceau spre mai multe „mutații” sociale și culturale decât centrul lumii civilizate, unde se încerca oprirea modificărilor.

Trebuie însă de precizat faptul că schimbările din societăți nu sunt în mod obligatoriu bune. Ele pot da naștere la succese, dar pot genera și eșecuri. Fiecare mare imperiu din trecut a cunoscut o perioadă de vârf, după care o perioadă de regres, sau involuție. Structurile lor administrative au devenit mai puțin eficiente; treptat și-au secat resursele economice care le susțineau, pierdându-și flexibilitatea la adaptare.

1.3. Revoluțiile industriale – un nou val al schimbărilor sociale

Fiecare epocă de evoluție socială și culturală este marcată prin drastice discontinuități în rata schimbărilor. Așa cum apariția agriculturii și a statului au modificat irevocabil viața socială, același lucru l-a făcut și apariția societăților industriale moderne.

Schimbările cantitative din cadrul societății umane produse de apariția erei moderne industriale pot fi puse sub semnul întrebării. Populația umană s-a triplat în unele locuri, la fiecare cincisprezece mii de ani în era preagrară și la aproximativ fiecare o mie cinci sute de ani, până în secolul al XIX-lea. Populația Europei s-a triplat în secolul al XIX-lea, fiind luată în calcul atât populația aflată în creștere a acestui continent, cât și populația emigrată în America sau urmași ai lor. În secolul XX întreaga populație de pe glob a crescut de peste trei ori, rezultat al faptului că societățile au devenit mult mai urbanizate, mai bogate, mai mobile și mai cultivate. Până în anii ’80 s-au urbanizat mai mult de jumătate din locuitorii Orientului Mijlociu și ai Americii Latine și aproape o treime din locuitorii Africii. În anii ’80 aproape 80% din populația societăților industriale avansate trăia în orașe sau în suburbii.

Se consideră că revoluția industrială a pornit în Anglia, în jurul anului 1780. Deși schimbările economice nu pot fi precis datate, un lucru e cert: între anii 1760 – 1800 s-a produs o schimbare majoră. Producția textilă din lână și in a fost cu mult depășită de cea din bumbac; lucrurile din bumbac au început să fie fabricate în fabrici mult mai mecanizate decât oricare din atelierele anterioare și în cadrul unui proces superior. Între anii 1750 – 1770, Anglia, care nu cultiva bumbac, având o climă prea rece, importa în medie 1000 – 3000 tone de bumbac pe an, de obicei din India. Până în anul 1790 această cifră a urcat la 14000 de tone pe an; în 1800 la 24000 de tone pe an; în 1810 la 56000 de tone pe an și în 1840 la 208000 tone. Între timp, sudul Statelor Unite ale Americii devenise cel mai mare producător mondial de bumbac. Spectaculoasa inventiviate a producătorilor englezi a atras după sine un întreg set de imbunătățiri mecanice prin care hainele s-au putut face mai repede, mai bine și mai ieftin decât în oricare altă perioadă din istoria omenirii. Astfel că exportul de haine englezești a găsit pretutindeni în lume piață de desfacere. Au existat și alte țări europene avansate, chiar și SUA, care au imitat tehnologia englezească, însă a fost nevoie de decenii întregi pentru a-i ajunge din urmă. În tot acest timp englezii, combinând avantajul avut în producerea de haine cu vechile lor aptitudini în domeniul transportului naval și comețului la distanță, au ajuns de departe cea mai puternică forță economică a lumii. Nimic din toate acestea nu s-ar fi tanspus în realitate dacă întreprinderile particulare nu ar fi fost considerate legale sau dacă profiturile lor ar fi fost reținute din motive sociale.

Când producția industrială s-a răspândit, costul ridicat al mașinilor și strânsa interdependență a muncii au făcut necesară o sincronizare mult mai precisă. Dacă un grup de muncitori dintr-o uzină nu-și indeplinea sarcinile la timp, alți muncitori, care lucrau în urma celor dintâi, întârziau și mai mult. Punctualitatea, care nu fusese niciodată prea importantă în comunitățile agricole, a devenit astfel o necesitate socială și ceasurile de tot felul au început să se inmulțească vertiginos. În ultimul deceniu al secolullui al XVIII-lea erau în curs de a deveni un lucru obișnuit în Marea Britanie.

Nu a fost a coincidență faptul că în culturile industriale copiii învățau ceasul de mici. Elevii erau condiționați să sosească la școală când suna clopoțelul, astfel ca ulterior să se prezinte negreșit la fabrică sau la birou când suna sirena. Muncile au fost cronometrate și divizate în faze succesive, măsurate în fracțiuni de secundă.

Ceea ce numim națiune modernă este un fenomen specific celui de- Al Doilea Val: o autoritate politică unică și integrată, suprapusă unei economii unice și integrate sau contopite cu ea. O colecție disparată de economii locale independente, puțin legate între ele, nu poate da naștere unei națiuni, și nici nu dă. Dar nici un sistem politic extrem de unitar nu este o națiune modernă dacă e așezat deasupra unui conglomerat de economii locale. Sudarea unui sistem politic unitar cu o economie unificată a dat națiunea modrnă.

Civilizația celui de – Al Doilea Val nu a schimbat doar tehnica, natura și cultura. Ea a modificat personalitatea, contribuind la crearea unui nou caracter social. Evident, femeile și copiii au modelat civilizația celui de- Al Doilea Val și au fost modelați de ea. Fiind însă angrenați mai direct în matricea pieței și în noile moduri de muncă, bărbații au dobândit caractere industriale mai pronunțate decât femeile. Structura familiei s-a modificat, de la marea gospodărie în stil agrar, unde locuiau împreună mai multe generații, la nucleul familial, restrâns la strictul necesar – ceea ce a devenit tipic pentru societățile industriale.

Transformările capitaliste din Anglia și din alte țări europene le-a făcut să ajungă cele mai puternice din lume. Aceste țări și-au folosit puterea spre a-și impune voința în lume, cu scopul de a-și crea ideologii noi și profitabile, prin care să-și justifice noua putere financiară și piețele obținute.

În tot acest timp s-au modificat sunetele familiare, înlocuind cocoșul cu sirena fabricii și țârâitul greierilor cu scrâșnetul cauciucurilor de automobil. A luminat noaptea, prelungind orele de veghe. A adus imagini vizuale pe care nici un ochi nu le văzuse până atunci – pământul fotografiat din cer, montaje suprarealiste în cinematografe, ori forme biologice dezvăluite pentru prima oară de microscoape puternice. Mirosul de pământ proaspăt a cedat locul mirosului de benzină sau duhorii fenolilor. Gustul cărnii și al zarzavaturilor s-a modificat. Întregul peisaj perceptibil s-a transformat.

Al doilea val este înrădăcinat în materialism și în supremația omului. Din această orientare decurge accesul pus pe concurență, auto-conservare și consum, care a dus la probleme curente ca poluarea, eliminarea reziduurilor solide, criminalitatea, violența familială și terorismul internațional.

Multe din schimbările apărute au fost propulsate de un nou mod de creație a averii – producția de fabrică. În scurt timp, numeroase elemente s-au întrunit pentru a forma un sistem:producția de masă, consumul de masă, învățământul de masă, mijloacele de informare în masă, toate conexate și slujite de instituții specializate – școli, corporații, partide politice.

În timpul erei industriale au existat mai multe cicluri, care au marcat semnificativ istoria societăților.

Prima fază a dezvoltării industriale bazată pe îmbunătățirile din domeniul industriei textile a ținut între anii 1780 până în anii 1830 – 1840. Investițiile excesive în industria textilă, alături de sporirea competenței, precum și relativa saturare a pieței, toate acestea au făcut ca producătorii mai puțin eficienți să dispară. Atunci s-a produs prima mare criză ce a marcat era industrială. La începuturile ciclului textil al erei industriale, producătorii mai puțin modernizati și mecanizați au reușit să beneficieze de pe urma prosperității generale. Cu timpul însă, acești meșteșugari au devenit incapabili să-și continue activitatea, lăsând mulți muncitori și mici proprietari de țesătorii fără muncă.

În cel de-al doilea ciclu al erei industriale, din anul 1840 până în anul 1870, ciclul căilor ferate și a fierului, Anglia a continuat să domine lumea. Aceasta a acumulat capital și experiență în noile domenii industriale ale ingineriei, comențului și fabricilor. Valul care a afectat Europa între anii 1820 – 1840 a pierit o dată cu crearea de noi locuri de muncă și cu înflorirea unor noi rețele industriale, revenind prosperitatea generală.

La începutul anilor 1870 însă, a apărut o altă perioadă de colaps. S-au produs multe căi ferate și comunicații, prosperitatea economică creând prea multe provizii, urmând un lanț de falimente. Capitalismul era în criză și putea să se prăbușească.

Depășirea celui de-al doilea ciclu industrial din anii 1870 nu a făcut altceva decât să vestească începutul celei de-a treia faze. Din înalta tehnologie au rezultat produse precum: chimicale organice (folosite mai întâi la producerea vopselelor pentru textile), oțel (care înlocuia fierul) și, în anii 1880, mașinile electrice.

Cel de-al treilea ciclul industrial a adus cu sine o nouă experiență. Cea mai mare parte a industriei nu mai avea nevoie doar de mase de muncitori prost plătite și neînvățate. Creșterea gradului de sofisticare tehnologică a atras după sine o forță de muncă mai bine educată.

Între anii 1920 – 1930 a început cea de-a patra perioadă, era automobilelor, a produselor petrochimice și a industriei bunurilor alimentare. Acest ciclu a pornit în Statele Unite ale Americii și a fost marcată de o enormă creștere a utilității produselor de înaltă tehnologie în rândul maselor populare. Așa au fost frigiderele, automobilele și radiourile. Cel de-al doilea război mondial dintre anii 1939 – 1945 a întrerupt acest ciclu, reluat apoi în anii 50, ciclu care și-a extins avantajele în întinse părți ale lumii. De asemenea în această eră un loc important l-a deținut educația și cercetarea științifică.

Consecințele sociale ale revoluțiilor industriale au fost imense. Unele au fost deja menționate deja: urbanizarea, creșterea rapidă a populației, un nivel de educație mult mai ridicat pentru indivizii de condiție medie, transformarea vechilor solidarități în grupuri individualiste, cu un tip comportamental specific economiei de piață, precum și marile îmbunătățiri în domeniul bunăstarii materiale.

Aceste cicluri industriale au întâmpinat trei mari seturi de probleme:

Cel dintâi set de probleme care a hărțuit societățile aflate în fazele de declin ale ciclurilor industriale a apărut în funcție de perioada competitivității anumitor firme și zone geografice, pierdere cauzată de schimbările produse în domeniul tehnologic. Firmele pline de succes și acele zone înfloritoare s-au trezit depășite; muncitorii care erau plătiți bine, au trebuit să accepte reduceri de salarii sau chiar să ajungă șomeri. Într-o anumită măsură, această problemă a fost rezolvată prin migrație. Astfel, s-au echilibrat firmele din zonele cu probleme. Aceste probleme apăreau în momentul dezvoltării noilor tehnologii și înlocuirii oamenilor cu mașini. Pe durată lungă de timp, schimbările din economie nu au reprezentat decât un joc încheiat cu un total nul: fiecare câștigător fiind contrabalansat de cineva care pierdea.

Un al doilea set de probleme a fost asociat cu modificările industriale majore apărute.

Tranziția de la un ciclu industrial la altul produce o puternică stare de încordare internațională. Naționalismul se intensifică, spiritul competitiv devine mai aspru. Cei care câștigă pe seama altora pretind puteri sporite și anumite privilegii în sistemul politic mondial. Acestea sunt câteva cauze ale apariției unui eventual conflict între țările foarte avansate, mai ales în timpul trecerii de la o eră industrială la alta.

La începutul secolului XX, țările dezvoltate nu au înteles de ce Germania a dobîndit un avans atât de mare, care nu a fost din cauza armatei sau a spiritului său războinic, ci din cauza educației și a cercetării, pe care celelalte state le-au cam lăsat deoparte.

Cea de-a treia problemă a erei industriale este cea a rămânerilor în urmă. Motivul principal pentru care statele dezvoltate puteau controla statele mai puțin dezvoltate îl constituia avantajul tehnologic adus de era industrială. Au fost propuse mai multe programe de aliniere la aceleași standarde a economiilor țărilor, dar acest lucru nu s-a reușit nici în momentul de față. Distanța dintre țările bogate și cele sărace se mărește însă și astazi.

1.4. Tendințe ale economiei moderne

Această nouă civilizație este atât de revoluționară – spune Toffler – încât sfidează vechile moduri de gândire, vechile formule, dogme și ideologii, întrucât acestea nu mai corespund realităților. “Nu putem înghesui lumea embrionară de mâine în spațiile tihnite de ieri. Nici atitudinile sau stările de spirit convenționale nu mai sunt potrivite”.

Incapacitatea crescandă de a lua decizii competente la momentul oportun modifică radical raporturile dintre putere și societate. Astfel, partidele politice își pierd puterea de atracție, scade participarea la vot, cetățenii exprimându-și față de conducătorii politici dezgustul și disprețul, drept pentru care, sistemul politic, fiind el însuși dereglat, nu mai poate îndeplini rolul de stabilizator într-o societate dinamică, cuprinsă de schimbări. “Gaura neagra” în societate este un tot mai mare vid al puterii, înregistrat în toate țările celui de Al treilea Val al schimbării.

Asistând la “falimentul” celor care ne conduc și observând politicienii împletindu-se “năuci” în fața problemelor generate de înaintarea celui de Al Treilea Val, până și oamenii cel mai bine intenționați încep să dorească un conducător dinamic, dominator. Această revendicare a unei conduceri mai ferme coincide cu apariția unor grupuri autoritare care urmăresc profituri din destrămarea guvernământului reprezentativ.

“Nouă ne revine responsabilitatea schimbării”, sustine Toffler, deși crearea noilor structuri politice corespunzătoare celui de Al Treilea Val nu se va produce printr-o “bulversare unică și decisivă”, ci va dura decenii, această “captivantă” operă de reconstrucție urmând s-o începem “noi și copiii noștri”, înainte ca dezintegrarea sistemelor politice existente să ducă la instalarea tiraniei, iar tranziția pașnică la democrația secolului XXI să nu mai fie posibilă.

1.4.1. Globarizarea mondială

Dacă, vreodată, în istoria gestionată a Lumii, s-a vorbit mai insistent și mai laborios despre ceva anume – fapte, războaie, culturi, civilizații, personalități, fenomene ș.a.m.d., ei bine, nu s-a vorbit nicicum mai mult decât se vorbește în prezent despre globalizare. Practic, acest proces a canalizat și continuă să canalizeze, să capteze atenția, preocupările și energiile unui spectru din ce în ce mai larg de instituții, dar și de cetățeni care, indiferent de rostul lor social și profesional, își raportează existența la coordonatele globale ale dezvoltării.

Fără îndoială, globalizarea este unul dintre cele mai complexe fenomene care au marcat dezvoltarea societății umane și care, prezentul o dovedește convingător, își pune puternic și decisiv amprenta asupra a tot ceea ce se întâmplă în spațiul existenței umane în secolul XXI. Complexitatea ca atare a fenomenului induce în sfera înțelegerii generale un pachet de cauze menite să îl determine, să îl întrețină și, bineînțeles, să îl dezvolte. Pentru că, am convenit deja, globalizarea este un proces inevitabil, continuu și ireversibil.

Într-un alt plan, cel al evoluției istorice, sfârșitul Războiului Rece constituie, fără îndoială, un factor determinant major nu neapărat al procesului de globalizare, cât mai ales al grăbirii radicale a acestui fenomen. Dispariția bipolarității ideologice a conducerii planetare a determinat accentuarea universalizării valorilor fundamentale ale naturii umane, ale condiției sale devenitoare: democrație, libertate, drepturile fundamentale ale omului, prosperitate, credință. În același timp, globalizarea a fost determinată de apariția la scară planetară a unor probleme care impuneau soluții urgente și eficiente: transformările periculoase, amenințătoare din spectrul climatic, migrația clandestină a persoanelor, traficul de armamente, muniții, materiale și tehnologie radioactivă, apărarea mediului, proliferarea necontrolată a terorismului internațional. Sunt, iată, câteva dintre problemele planetei, așadar probleme globale, a căror rezolvare impune găsirea unor soluții, evident, globale. În aria deteminărilor intensive ale procesului de globalizare, liberalizarea comerțului de orice fel joacă un rol preponderent. Autarhia a devenit de domeniul legendei. Orice produs, din orice colț al lumii, este la îndemâna oricui, evident a oricui plătește. Comerțul, practic, nu mai poate fi controlat, după cum nu mai pot fi controlate nici beneficiile pe care le incumbă și, mai departe, nu poate exista un control convingător asupra banilor rezultați din acesta. Comerțul a devenit nu numai sursa de existență a activității și vieții cetățenilor lumii, ci și hrana ca atare a globalizării. Trăim într-o economie globală, o economie a cărei rațiune de a fi este caracterul eminamente liber al pieței, o economie caracterizată nu doar prin comerțul liber de bunuri și servicii, ci, poate întro mult mai mare măsură, prin mișcarea liberă a capitalului. Ratele dobânzilor, cursurile de schimb și prețurile acțiunilor din diverse centre de putere economică și financiară sunt puternic intercorelate, în contextul în care piețele financiare globale exercită presiuni copleșitoare asupra condițiilor și a realității economice. Globalizarea înseamnă mobilitate și libertate, flexibilitate și predictivitate, gândire deschisă și proactivă.

Abordări ale conceptului de globalizare

Keith Porter susține că „oamenii de pe întreaga planetă sunt mai conectați între ei ca niciodată înainte. Informațiile și banii circulă mai repede ca niciodată. Bunuri și servicii produse într-un loc din lume sunt din ce în ce mai disponibile în toate părțile lumii. Călătoriile internaționale sunt mai frecvente. Comunicațiile internaționale sunt un lucru obișnuit. Acest fenomen a fost intitulat globalizare”. Pe de altă parte, în filozofia Fondului Monetar Internațional, centrată pe dimensiunea economică, „globalizarea economică este un proces istoric, rezultatul inovațiilor și al progresului tehnologic. Fenomenul globalizării constă în creșterea continuă a integrării economiilor lumii, datorată în special fluxurilor comerciale și financiare. Termenul se referă, de asemenea, la mișcările de populație și cunoștințe peste granițe”.

David Held și Anthony McGrew, profesori de științe politice, consideră că „globalizarea poate fi concepută ca un proces sau ansamblu de procese care cuprind transformarea într-o organizare spațială a relațiilor sociale și a tranzacțiilor, exprimată prin fluxuri transcontinetale sau interregionale și rețele de activități, interacțiuni și putere”.

În aria interpretărilor relative la definirea globalizării, reținem și opinia lui John Kavanagh, profesor la Institutul de Cercetări Politice din Washington, care susține că „globalizarea a însemnat pentru cei foarte bogați mai multe ocazii de a face bani și asta mult mai rapid. Aceste persoane au utilizat tehnologia de ultimă oră pentru a transporta sume mari de bani în orice punct de pe glob, în numai câteva secunde, aceasta pentru a putea specula cu mai multă eficiență”.

Thomas Friedman, în lucrarea „The Lexus and the Olive Tree: Understanding Globalization”, cultivând determinarea economică a procesului, esențializa: „Globalizarea este integrarea la nivel mondial a piețelor financiare, a statelor națiune și a tehnologiilor în cadrul unei piețe libere capitaliste, la o scară nemaiîntâlnită până în prezent”, în timp ce Donald Hafner, profesor de științe politice la Boston College, denotă că „Globalizarea este intensificarea relațiilor de interdependență la scară transcontinentală”.

1.4.2. România țară mambră a Uniunii Europene

România a fost prima țară din blocul comunist care a stabilit, in martie 1990, relații oficiale cu Comunitatea Europeană. Relațiile dintre cele două părți au fost inițiate la sfârșitul anilor ’60, în plină perioadă de deschidere națională a regimului Ceaușescu și s-au concretizat în acorduri comerciale bilaterale, suspendate în anii ’80 din cauza încălcării drepturilor omului de către România. Astfel, în 1967 sunt inițiate primele negocieri pentru încheierea unei serii de acorduri tehnico-sectoriale privind anumite produse agroalimentare, respective brânzeturi, ouă, carne de porc – produse pentru care România practica prețuri de dumping. Guvernul român urmărea scutirea de taxe suplimentare a produselor amintite, iar Comunitatea Europeana incerca să impună respectarea unui anumit nivel al prețurilor pentru a nu crea distorsiuni pe piața statelor member. În anii ’70 sunt semnate acorduri de cooperare economică și, tot în această perioadă, câteva întreprinderi românești, în special exportatoare de produse agroalimentare, încheie angajamente tehnice ce au efecte asupra stabilirii prețurilor la unele produse.

Cel mai important succes al acestui deceniu este semnarea unui acord bilateral de includere a României în Sistemul General de Preferințe (SGP) al Comunității Economice Europene (1974). În următorii 10 ani, însă, contactele dintre cele două părți se inrăutățesc.

Odată cu sfârșitul comunismului și al “războiului rece” ,România, ca și celelalte state din centrul si estul Europei, s-a reapropiat de structurile occidentale , în special de NATO și Comunitatea Europeana, cu aceasta din urmă stabilind relații diplomatice în anul 1990. La începutul anilor ’90, în urma entuziasmului generat de încetarea tensiunilor militare, politice și ideologice și revenirea unui mare numar de state la principiile democrației, pe agenda Consiliului European a apărut discuția despre posibilitatea extinderii Comunității prin cooptarea de noi membri dintre țările Europei Centrale și de Est. Până la clarificarea acestei chestiuni, începând din decembrie 1991, Comunitatea a încheiat o serie de acorduri bilaterale – Acorduri Europene, ce reglementează cadrul juridic și institutional dintre părțile semnatare, cu scopul de a promova relațiile economice, precum și un dialog politic instituționalizat cu aceste state. Obiectivul acestor tratate este totuși pregatirea aderării la Comunitate. Primele state care încheie Acorduri Europene sunt Ungaria și Polonia, România semnând un astfel de tratat abia în 1993.

Cererea oficială de aderare la UE a României a fost înaintată la 22 iunie 1995, împreună cu Strategia Națională de Pregătire a Aderării României la UE. În același an își depun cererea și Bulgaria, Slovacia, Estonia, Letonia și Lituania. La 30 martie 1998, ministrul român al afacerilor externe primește primul Parteneriat pentru Aderare. Parteneriatul pentru Aderare coordonează asistența financiară acordată de UE României. În iunie 1999, România înaintează Comisiei Programul Național de Aderare la Uniunea Europeană. La 10-11 dec. 1999, Consiliul European de la Helsinki decide deschiderea negocierilor de aderare cu România alături de alte 5 state candidate. Negocierile de aderare a României la UE au fost lansate oficial în 15 februarie 2000. În primul semestru al anului 2000, la 28 februarie, pe durata președenției portugheze a UE, România a deschis primele cinci capitole. În cadrul celei de-a doua reuniuni a Conferinței de aderare la nivel ministerial, care a avut loc la 14 iunie 2000, Romania a arătat că este pregătită să înceapă negocieri pentru încă opt capitole. Consiliul UE, la propunerea Comisiei Europene, a decis însă deschiderea a numai patru capitole de negociere pentru România.

Astfel în primul an de negocieri, România a deschis negocierile pentru 9 capitole și a închis provizoriu negocierile pentru 6 capitole. După instalarea noului guvern, strategia de negociere s-a îndreptat către abordarea unor capitole ceva mai dificile, cu impact social și economic ridicat. Pentru a contribui la structurarea funcțională a economiei de piață au fost elaborate de către Delegația Națională, documente de poziție la celelalte capitole referitoare la piața unică, la principalele ramuri economice precum și la coeziunea economică și socială. Până la sfârșitul anului 2002 fuseseră deschise toate capitolele de negociere, însă nu fuseseră închise decât 16. Tot în 2002 Comisia Europeană menționează în Raportul de Țară pentru prima oară 2007 ca dată estimativă pentru aderarea Romaniei și a Bulgariei. Un an mai tarziu, la Consiliul European de la Bruxelles (dec. 2003) a fost stabilit calendarul de aderare a României la UE. Acesta prevedea finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de Aderare cât mai curând posibil, în 2005, și aderarea efectivă la UE în 2007.

În perioada februarie-aprilie 2005 au fost îndeplinite toate aspectele tehnice legate de semnarea Tratatului de Aderare a României – avizul Comisiei Europene (22 feb.), avizul conform al Parlamentului European (13apr.), așa încât, la 25 aprilie 2005, este semnat la Luxemburg Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană, data la care a fost semnat și Tratatul de Aderare a Bulgariei. În perioada 2005-2006 tratatul a fost ratificat de Parlamentul European, de Parlamentul României și al Bulgariei și de statele membre UE, conform procedurilor interne.

Ca membru al Uniunii, Romania are așadar acces liber la o piață de aproape 500 milioane de locuitori, iar cetățenii și firmele româneși beneficiază de cele 4 libertăți economice esențiale ale unei economii eficiente: libera circulație a forței de muncă, a serviciilor, a mărfurilor și a capialului. În mod gradual, cetățenii români vor avea acces și la alte beneficii ale integrării. Unul dintre cele mai importante beneficii ale integrării este accesul egal la oportunitățile de muncă în toate țările membre, drept acordat tuturor cetățenilor UE. Un alt avantaj semnificativ al cetățeniei europene este posibilitatea de a beneficia de protecție consulară și diplomatică din partea unui alt stat membru în momentul efectuării unor călătorii în afara UE. În plus, cetățenii români au dreptul de a călători și de a se stabili în orice stat membru. Toate aceste lucruri înseamnă egalitatea în drepturi a cetățenilor, aceștia fiind reprezentați în toate instituțiile europene.

1.4.3. România țară membră NATO

În 2004, la summit-ul de la Istanbul, România a fost primită în rândul statelor membre ale Alianței Nord-Atlantice. Dobândirea acestui statut, pe lângă satisfacțiile împlinirii unor aspirații naționale, presupune și asumarea conștientă și voluntară a unui set de obligații militare și nu numai. Astfel, Armata României a intrat, odată cu acest moment important, într-o nouă etapă de transformare, destinată creării unei forțe flexibile și expediționare, capabile să-și asume responsabilități sporite în apărarea colectivă, în managementul crizelor și în operațiunile de combatere a terorismului.

În acest scop, s-a dezvoltat un nou set de misiuni și cerințe pentru instituția militară care încorporează responsabilitățile de securitate asumate de România ca membru NATO. Aceste misiuni formează, în prezent, baza pentru procesul (început în 2003) de revizuire fundamentală a forțelor armate. Noua structură de forțe implementează o viziune focalizată pe creșterea capacităților de reacție rapidă, dislocabile și sustenabile în teatre de operații, corespunzătoare obiectivului major de îmbunătățire a contribuției militare la întreaga gamă de operațiuni a Alianței Nord-Atlantice. Astfel, este prevăzută creșterea graduală a pachetului de forțe oferit Alianței, adică: forțe sub comanda NATO; forțe destinate NATO și UE; forțe nominalizate pentru NATO; alte forțe pentru NATO. De asemenea, va spori substanțial rolul expediționar al forțelor noastre armate, ceea ce necesită personal profesionist capabil să îndeplinească activități cu un înalt grad de specializare. În acest context, a fost luată decizia privind profesionalizarea completă a forțelor până în 2007. Constituția României, revizuită în 2003, oferă cadrul juridic necesar implementării acestui obiectiv.

Integrarea României în Alianța Nord-Atlantică a însemnat adoptarea unui ansamblu coerent de măsuri diverse, ca natură și conținut, atât la nivelul întregii societăți românești, cât și al instituției militare. Printre acestea se numără cele de natură: umană (diminuarea efectivelor, profesionalizarea întregului personal militar, modificarea sistemului de formare și dezvoltare profesională a personalului, implicarea concretă în executarea de misiuni în afara statului român, reconversia militarilor disponibilizați); organizațională (renunțarea la unele structuri și crearea altora, adoptarea unei alte dispuneri a marilor unități și unităților pe teritoriul național); materială (reducerea cantitativă a unor categorii de armament și tehnică de luptă, modernizarea unor categorii de tehnică de luptă și înzestrarea cu mijloace de luptă moderne); normativă (armonizarea actelor normative – de la regulamente militare până la legi din domeniul apărării și securității naționale – cu cele existente în țările membre NATO); doctrinară (s-au adoptat Strategia națională de securitate a României, Strategia militară a României, doctrine specifice fiecărei categorii de forțe armate și nu numai).

Astfel, în plan uman, s-au produs următoarele schimbări semnificative: diminuarea efectivelor armatei, de la aproximativ 220.000 de militari, cât erau în 1989, la circa 90.000 de persoane în 2005. Într-o anumită măsură, sub aspect psihosocial, acest fapt a însemnat un șoc atât pentru populație, cât mai ales pentru personalul armatei. Probabil, inițial, această reducere de personal a fost percepută, de cea mai mare parte a populației, ca o scădere a importanței și rolului instituției militare în societate. Ulterior, se pare că percepția s-a schimbat, datorită participării active a unor structuri militare românești la executarea de diverse misiuni, sub egida ONU, în afara teritoriului național și la activități specifice Parteneriatului pentru Pace (din 1994).

Integrarea efectivă a României în structurile NATO a produs noi mutații în dimensiunea umană a măsurilor adoptate în direcția asigurării compatibilității și interoperabilității armatei noastre cu armatele celorlalte state membre ale acestei alianțe politico-militare. În acest sens, s-au luat măsuri, cum ar fi: modernizarea sistemului de management al carierei militare, în conformitate cu teoria și practica din armatele moderne, membre NATO. Aceasta a însemnat elaborarea și punerea în practică a unor programe adecvate privind: definirea posturilor, recrutarea și selecția personalului, pregătirea și evoluția în carieră a acestuia, evaluarea și motivarea pentru profesia militară; reducerea efectivelor, concomitent cu restructurarea personalului pe categorii de personal și grade militare, potrivit cerințelor de interoperabilitate cu armatele NATO în acest domeniu. În acest context, s-au adoptat măsuri precum: reducerea accentuată a numărului de ofițeri, îndeosebi a celor cu grade superioare – maior, locotenent-colonel și colonel; creșterea numărului de subofițeri; sporirea numărului de militari angajați pe bază de contract; reducerea numărului de militari cu serviciu obligatoriu; reducerea numărului de civili; profesionalizarea personalului în acord cu standardele și procedurile NATO.

Ridicarea gradului de profesionalizare a armatei s-a realizat, pe de o parte, prin creșterea ponderii militarilor angajați pe bază de voluntariat, în totalul efectivelor armatei, și, pe de altă parte, prin perfecționarea sistemului de pregătire și instruire a personalului, astfel încât acesta să poată acționa potrivit cerințelor activităților militare la care armata noastră a fost și va fi implicată.

Referitor la structura personalului militar încadrat pe bază de voluntariat, se remarcă evoluția acestuia, în totalul personalului militar de la 40% în anul 1989, la 68% în anul 2004. Aceasta evoluție a fost determinată, pe de o parte, de reducerea militarilor proveniți prin conscripție, iar pe de altă parte, de crearea și utilizarea unei noi categorii de personal profesionalizat – militari angajați pe bază de contract. Totodată, s-a acționat constant pentru perfecționarea sistemului de pregătire și instruire, ale cărui principale coordonate sunt: însușirea procedurilor și lucrului de stat major, potrivit standardelor NATO, în cadrul centrelor de pregătire organizate în acest sens, precum și prin stagii în comandamente și unități multinaționale sau din armatele NATO; perfecționarea sistemului de formare a subofițerilor, utilizând, ca sursă principală de formare a acestora, militari angajați pe bază de contract; dezvoltarea capacității de conducere a unităților în condițiile specifice activității de instruire, dar și ca urmare a participării la exerciții și operațiuni în cadrul unor forțe multinaționale; revizuirea programelor de pregătire din instituțiile militare de învățământ în scopul introducerii „lecțiilor învățate" în cadrul PfP și al altor acțiuni militare la care Armata României a participat; pregătirea prin cursuri organizate în țări NATO și partenere de colaborare; însușirea limbii engleze, ca premisă a asigurării participării personalului Armatei României în comandamente mixte NATO. Atingerea acestui obiectiv a însemnat organizarea de cursuri de învățare a limbii engleze, astfel încât personalul Armatei României să aibă competența lingvistică pentru a lucra în structuri NATO; reconversia personalului militar disponibilizat, ca urmare a procesului de restructurare a armatei.

Capitolul 2. IMPLICAȚIILE SCHIMBĂRILOR DIN ECONOMIE ASUPRA ARMATEI

„Culmea îndemânării este a stăpâni un inamic fără luptă.”

Sun Tzî

Puterea militară a avut o importanță majoră în ceea ce privește expansiunea teritorială a statelor și civilizațiilor.

Pentru că este un act cu totul deosebit, el a fost investigat și studiat, în toate timpurile, de către toți marii gânditori ai omenirii și dinspre toate orizonturile: unii au studiat războiul pentru a-i descoperi cauzele și a le eradica, prevenind astfel acest cataclism, acest seism al societății umane; alții au dorit doar să-i înțeleagă filosofia, fizionomia și mecanismele. În 1945, sociologul francez Gaston Bouthoul (1896-1980), fondatorul polemologiei- știința sociologiei războiului -, scrie, împreună cu René Carrere, lucrarea Le défi de la guerre (1740-1974), prin care face o analiză pertinentă a războiului, a rațiunilor care-i dau naștere, precum și a consecințelor și implicațiilor acestuia în plan social, economic, demografic și ideologic.

În trecut, războiul era definit numai sub aspectul confruntării armate :

“lupta armată sângeroasă între grupări organizate” (G. Bouthoul);

“condiția legală care permite ca două sau mai multe grupări ostile să poarte un conflict folosind armate” (Quincy Wright) ;

“un act de violență al cărui scop este de a obliga adversarul să execute voința noastră” (Carl Von Clausewitz) ;

“lupta între oameni / state independente și dobândește caracter internațional” (F. Martens);

“lupta dusă de o grupare de oameni, triburi, națiuni, popoare, state împotriva unei grupări identice” (Boguslawski);

“starea de luptă violentă rezultată între două sau mai multe grupări de ființe aparținând aceleiași specii, din dorința sau voința lor” (Lagurgette).

În prezent, războiul este privit: ca fenomen social, ca o „continuare a politicii cu alte mijloace”. El este definit ca o confruntare violentă, între toate componentele activității sociale, politice, economice, diplomatice, ideologice, psiho-morale, informaționale și prezintă o serie de caracteristici (Anexa 2). Elementul definitoriu principal: confruntarea militară – lupta armată specifică – ca instrument al promovării intereselor statului.

2.1. Primul Val al schimbărilor sociale – dezvoltarea primului tip de război

2.1.1. Sistemul economic agricol și primul tip de război

Experții susțin că războiul – în accepția de confruntare violentă, armată, între mase de oameni – a apărut în Neolitic. Alain Bru, în studiul său despre rolul armamentului în istoria războiului, pornind de la această convingere unanimă a experților, se întreabă dacă violența umană era necunoscută înainte de această perioadă.

Răspunsurile date de specialiști se bazează mai ales, pe dovezi arheologice, pe corelarea acestora cu logica istorică. Ele nu sunt însă categorice, nu dau și nu pot da o imagine completă, exhaustivă asupra a ceea ce s-a petrecut cu sute de mii de ani în urmă. Pentru perioadele foarte îndelungate din istoria omenirii nu există decât dovezi arheologice, uneori nici atât.

Nu s-au găsit însă dovezi certe că, înainte de Neolitic , ar fi existat confruntări violente între grupările umane, dar de aici nu se deduce în mod sigur că nu ar fi existat.

La început, prin război sau știința războiului se înțelegea numai totalitatea acelor cunoștințe și aptitudini care se ocupau cu lucrurile materiale. Proiectarea, fabricarea și folosirea armelor, construirea de fortificații și întărituri, organizarea armatei și mecanismul mișcărilor sale constituiau obiectele acelor cunoștințe și aptitudini și ele duceau toate la constituirea unor forțe armate utilizabile în război. Aici era vorba de substanțe materiale, de o activitate unilaterală și, în fond, nu era decât o activitate evoluând treptat de la meserie la o artă mecanică sau rafinată. Acestea toate aveau aproximativ aceeași relație cu lupta ca arta armurierului cu scrima. Despre folosirea lor în clipa primejdiei și în condițiile permanentelor acțiuni reciproce, despre adevărata mișcare a spiritului și curajului în direcțiile prescrise lor încă nu era vorba. Se poate afirma faptul că „inițial, prin „arta războiului” se înțelegea numai pregătirea forțelor armate”.

„Războiul însuși apare întâi în arta asediului”. Aici s-a manifestat pentru prima dată ceva din mișcarea gândirii căreia îi sunt încredințate aceste materii, dar numai în măsura în care gândirea se întruchipa rapid în noi obiecte materiale, ca: aproșe, tranșee, contraaproșe, baterii etc. și fiecare din pașii ei se desemnau printr-un asemenea produs. Nu era decât firul necesar pe care să se înșire aceste înfăptuiri materiale. Deoarece, în acest gen de război, spiritul se exprimă aproape numai prin astfel de înfăptuiri, aceasta era aproximativ suficient în raport cu necesitățile.

Mai târziu, tactica a încercat să introducă în mecanismul articulărilor ei caracterul unei dispozițiuni generale, clădite pe particularitățile instrumentului, ceea ce și ducea, firește, pe câmpul de luptă, nu la o activitate intelectuală independentă, ci la o armată transformată, prin formațiune și ordine de bătaie, într-un automat, care, declanșat de un simplu ordin, trebuia să-și desfășoare activitatea ca mecanismul unui ceasornic.

Pe măsură ce istoria lua tot mai mult un caracter critic, a apărut necesitatea stringentă a unei baze de principii și reguli pentru ca lupta de opinii, controversa, atât de firească în istoria militară, să poată ajunge la o concluzie oarecare. A apărut, astfel, strădania de a enunța principii, reguli sau chiar sisteme pentru conducerea războiului.

Specialiștii în probleme politico-militare sunt de acord că evoluția războiului a fost, este și va fi cât mai strâns legată de sistemele economice. Pe această bază, Alvin Toffler apreciază că, până la criza din Golful Persic, războiul a cunoscut în evoluția sa două trepte, corespunzătoare celor două sisteme economice pe care le-au parcurs statele lumii, iar ultimul, marea majoritate a acestora începe să-l restructureze în vederea tranzitării spre un altul, cel al viitorului previzibil.

Sistemul economic agricol a generat primul tip de război, caracterizat în esență prin:

confruntarea în principal militară între forțe și mijloace organizate militar, reduse ca număr;

spațiul confruntării nemijlocite era terestru și, în general redus, ceea ce a făcut ca victoria să fie decisivă;

durata războiului extrem de scurtă și reprezintă timpul necesar bătăliei decisive;

numai pierderile umane erau considerabile.

Majoritatea armatelor au rămas până spre sfârșitul secolului al XVII-lea destul de șubrede din punct de vedere tactic și administrativ. Ele erau mobilizate de state încă fragile fiscal, care nu-și puteau permite întreținerea unor mari armate permanente. Cei mai mulți dintre soldați erau mercenari angajați pentru campanii precise de contractori privați ce acționau în baza unei autorizații oficiale. Armatele permanente formate din trupe disciplinate au fost o creație a sfârșitului secolului al XVII-lea, iar cei mai mulți soldați nu erau cazați în cazărmi, sub supraveghere permanentă, nici la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Revoluția din domeniul armelor nu a fost însoțită în paralel de nici o modificare corespunzătoare a condițiilor de desfășurare a ostilităților. Războiul era limitat la anumite constrângeri fundamentale, în primul rând, producția agricolă scăzută. Aceasta limita drastic numărul de bărbați care puteau fi rezonabil transferați din viața civilă în armată în timpuri normale și chiar în perioade de tulburări economice, când exista un mare surplus al forței de muncă, restrângea opțiunile armatei în principal la săraci, infractori și vagabonzi. Acest lucru limita posibilitățile armatei de a se întreține din producția locală, chiar și în regiuni bine dezvoltate, cum era cazul Flandrei. În al doilea rând, drumurile proaste reduceau mobilitatea, mai ales pe vreme ploioasă. Din acești doi factori, era dificil să aduni 30.000 de oameni dintr-o regiune, sperând să-i poți hrăni. În al treilea rând, s-a dovedit că era greu de menținut într-un teritoriu iarna, când hrana se găsea cu dificultate iar frigul și umezeala creșteau riscul îmbolnăvirilor. Armatele, de obicei, plecau în campanii vara și sperau să poată ocupa una sau două poziții fortificate unde să poată ierna. Dacă nu reușeau acest lucru erau, în general, retrase și lăsate la vatră. Trebuie menționat și faptul că populația civilă suferea enorm atunci când armatele încercau să se întrețină din resursele teritoriilor ocupate.

Aceste condiții dificile au persistat până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Prima barieră depășită a fost cea de ordin fiscal. Marea Britanie a beneficiat de un avantaj fiscal decisiv în războaiele purtate contra Franței și Spaniei în secolul al XVIII-lea: ea putea împrumuta mai mult cu o dobândă mai mică. În al doilea rând statele au început să pună la punct mecanisme administrative eficiente, cu personal calificat și salarizat, ceea ce le-a permis să administreze armate permanente și flote. În al treilea rând, productivitatea agricolă a crescut încet dar constant de-a lungul secolului al XVIII-lea, iar populația a crescut destul de rapid. Drumurile s-au îmbunătățit substanțial, atât ca densitate cât și calitativ, cel puțin în partea cea mai dezvoltată a Europei.

Războiul din această epocă poartă pecetea inconfundabilă a economiilor agrare din Primul val care le-a dat naștere, nu numai în sens tehnologic, ci și în cel al organizării, comunicațiilor, logisticii, administrației, structurilor de recompensare, stilurilor de comandă. Începând cu însăși inventarea agriculturii, fiecare revoluție a sistemului de a crea avuție a declanșat o revoluție corespondentă în sistemul de a face război.

2.1.2. Influențele economiei asupra dimensiunilor armetelor din Primul Val

Valurile schimbărilor sociale sunt dinamice. Când se lovesc unul de altul, sunt dezlănțuiți puternici curenți contradictorii. Când valurile istoriei intră în coliziune, se ciocnesc civilizații întregi. Iar acest fenomen aruncă o nouă lumină asupra arbitrarului sau lipsei de sens.

De-a lungul istoriei, felul oamenilor de a se război a reflectat modul lor de lucru.

„Pretutindeni în societățile din Primul Val, războiul era o problemă de agricultură”.

În majoritatea armatelor din Primul Val, plata soldaților se făcea neregulat, de obicei în natură, nu în bani. Nu rareori, generalii victorioși erau recompensați cu pământuri, resursa centrală a economiei agrare.

Disciplina militară poate fi concluzionată cu cele spuse de Seniorul Shang: „În bătălie, cinci oameni sunt rânduiți într-un pluton; dacă unul dintre aceștia este ucis, ceilalți patru sunt scurtați de-un cap.”

Unitățile militare variau apreciabil ca mărime, capacitate, calitate a comenzii și instrucție. Multe erau conduse de mercenari sau chiar de comandanți rebeli. La fel ca și economia, comuncațiile erau prmitive, iar majoritatea ordinelor se dădeau oral, nu în scris. Armata, ca și economia, trăiau pe baza pământului; unitățile variau deasemenea și în funcție de anotimp. „În timpul primăverii și al toamnei, armatele erau mici, organizate ineficient, de obicei conduse neghiob, slab echipate, prost instruite și aprovizionate la întâmplare. Multe campanii s-au terminat dezastruos numai fiindcă trupele nu găseau nimic de mâncare… În genere, problemele erau rezolvate într-o singură zi. Desigur, orașele erau asediate, iar armata era menținută uneori în câmp pe perioade prelungite. Asemenea operațiuni, însă, nu erau deloc normale.”(Samule B. Griffin)

În Grecia Antică, de exemplu, militarilor li se spunea să-și aducă la ei provizii pentru trei zile, când se prezentau la datorie. După aceea ei deveneau dependenți de condițiile locale. În războaiele dintre orașele-stat „cea mai mare pagubă pe care i-o putea face un oraș altuia, după uciderea cetățenilor soldați pe câmpul de bătălie, era aceea de a-i devasta agricultura.”(John Keegan).

În ceea ce privește recrutarea militarilor aceasta depindea de fiecare nobil în parte. Dacă regele avea nevoie de armată acesta trebuia să apeleze la nobili pentru a face rost de militari. Trebuie adăugat faptul că autoritatea lui era strict limitată. Suveranul nu putea ține vasalii pe câmpul de luptă la infinit, adică mai mult de patruzeci de zile pe an, iar dacă regele dorea să continue războiul peste limitele granițelor, vasalii nu erau obligați să-l urmeze.

2.1.3. Economia Primului Val și dezvoltarea tehnicii militare

Asemenea uneltelor pentru lucrul solului, armele erau inferioare. Mâna de muncă se oglindea în lupta corp la corp. În pofida folosirii limitate a armelor evoluate ca prăștii, arbalete, catapulte și artilerie timpurie, timp de mii de ani, modalitatea fundamentală de luptă a implicat omorul față în față, iar soldații erau înzestrați cu arme – lănci, spade, securi, sulițe, berbeci de asalt – dependente de puterea mușchilor omenești și concepute pentru lupta de aproape.

Un factor important în dezvoltarea luptei și a sistemului militar a fost dezvoltarea tehnologică.

Războiul este condus de idei despre modul în care se pot utiliza armele și sistemele militare în aceeași măsură în care este condus de înseși schimbările organizaționale și tehnice.

Lunga perioadă de stagnare tehnologică, între anii 1650 – 1850, înseamnă că această dezvoltare tehnologică nu este continuă. Aceasta a fost o perioadă în care apărarea era dominantă, fiind contracarată în principal de factori politici și sociali care au modificat dimensiunea, competența și motivațiile forțelor armate ale uneia dintre marile puteri.

Un eveniment radical s-a petrecut la cumpăna dintre secolele al XV-lea și al XVI-lea. În 1494, regele francez Carol al VIII-lea a condus o armată în Italia, iar în cursul campaniei a modificat modul de desfășurarea a războiului din peninsulă, deschizând o perioadă de transformări militare decisive ce a durat până în anul 1559. Un element esențial al succeselor preliminare ale francezilor a fost un șir de asedii duse cu ajutorul unui tun de bronz modern, foarte mobil, care trăgea cu proiectile de metal. Aceste arme au distrus rapid zidurile fragile și adesea prost întreținute ale orașelor și fortărețelor italiene. Drept urmare a fost deblocat războiul pe poziții care înghețase luptele din Italia pentru o bună parte din secol. Într-un singur an, francezii au reușit să traverseze peninsula și au reușit să intre în Napoli, realizare fără precedent. Șocul resimțit de orașele – stat italiene a dus la o adaptare rapidă în domeniul fortificațiilor. Până în 1530 primele exemple complete ale noului sistem de fortificații erau construite, urmând să devină soluția – standard acceptată împotriva artileriei pentru următorii trei sute de ani. Ea constă în perdele de ziduri îngropate parțial în spatele unor șanțuri largi și întărite de blindaje oblice din pământ bătătorit, iar zidurile aveau bastioane ascuțite pentru arcași la colțuri.

Noul sistem de fortificații a restabilit echilibrul dintre apărare și atac, îar apoi, de-a lungul secolelor, a adus din nou în avantaj atacul. În jurul anului 1850, oriunde fusese adoptat sistemul acesta defensiv, războiul se transforma într-o luptă de poziții, dominată din nou de asedii. Noul tip de asediu era costisitor atât din punct de vedere financiar, cât și uman. Drept urmare, războiul a devenit mai lent și lipsit de momente decisive, cu armate care mărșăluiau încet între zonele fortificate sau erau blocate în asedii majore.

Succesul francezilor în Italia a fost însă de scurtă durată, deoarece în 1503 la Cerignola armata spaniolă a administrat o înfrângere drastică celei franceze. A reușit acest lucru folosind infanteria protejată de tranșee și dotată cu arme de foc. Tactica a fost schimbată odată cu utilizarea arhebuzei și a artileriei de câmp. Armele de câmp au făcut apărarea la fel de importantă în câmp deschis ca și în spatele zidurilor. Tacticile de luptă se concentrau astfel pe obținerea unei poziții strategice avantajoase și purtarea luptei din poziții protejate din timp, atunci când era posibil. Cavaleria grea a devenit din ce în ce mai ineficientă.

Un moment extrem de important l-a constituit inventarea tiparniței. Aceasta a făcut acesibile pentru întreaga Europă manuale de pregătire elementară. Conținutul lor se reducea la o serie de acțiuni simple de încărcare și declanșare a muschetei și de mânuire a halebardei. Astfel, pregătirea unui soldat necesita aproximativ șase săptămâni de antrenament. Noile arme au făcut ca soldații să fie mai ieftini. Acest lucru, împreună cu marele număr de oameni săraci sau lipsiți de loc de muncă, victime ale schimbărilor economice și ale revoluțiilor prețurilor din secolul al XVI-lea, au făcut posibilă ridicarea unor armate mai mari. Un alt aspect este acela că după o înfrângere armata putea fi înlocuită, putându-se crea, de asemenea, armate de rebeli care sfidează conducătorii detestați.

Se consideră că transformările militare din secolului al XVI-lea au crescut costul războaielor, favorizând astfel centralizarea puterii și apariția statului modern. Statul centralizat a fost capabil să elimine toate puterile inferioare și să impună un monopol al violenței.

Adoptarea pe scară largă a baionetei, prin 1690, a dat posibilitatea oricărui soldat de a deveni muschetar, crescând enorm puterea armatelor. Acest lucru a pus accentul pe formațiunile liniare, pentru un efect mai puternic și, prin urmare, pe instrucție, pentru a menține ordinea unor astfel de formațiuni.

Praful de pușcă a crescut enorm puterea de luptă a popoarelor din Europa. Noile arme au fost introduse la început în armatele medievale târzii. Acestea erau mai ales unități formate din mercenari, la care se adăugau nobili și angajați ce serveau în baza obligațiunilor feudale. Organizări feudale moderne au apărut abia la sfârșitul secolului al XVI-lea. Cei mai avansați erau spaniolii, urmați de olandezi. Combinația dintre halebarde și arme de foc încuraja formarea unor unități relativ mici care puteau coordona puterea de foc și apărarea. Astfel de unități au creat o armată articulată, ce putea fi desfășurată tactic după imperative strategice. În secolul al XVI-lea tratatele de artă militară ale Imperiului Roman atingeau cote maxime. Legiunile romane au constituit ultima mare armată europeană ce putea fi desfășurată tactic în unități multiple organizate: cohorte și centurii. În secolul al XVI-lea au apărut cele mai multe grade militare: general, colonel, căpitan, locotenent.

Între 1550 și 1850, tehnologia militară a suferit un proces de schimbare constant și gradual. Eficiența crescuse mult către sfârșitul perioadei, dar armele erau în mare aceleași. De exemplu, muscheta din războaiele napoleoniene diferea puțin de cea folosită la sfârșitul secolului al XVII-lea și prezenta numai avantaje minore ca putere de foc și rază de acțiune față de arhebuze.

2.2. Economia celui de-al doilea val – armata celui de-al doilea val

2.2.1. Sistemul economic industrial și apariția celui de-al doilea tip de război

Sistemul economic industrial a făcut posibilă apariția celui de-al doilea tip de război, caracterizat în mod deosebit prin:

extinderea confruntării și în afara domeniului militar;

utilizarea unor grupări mari de forțe și mijloace, înzestrate cu mijloace de luptă moderne;

spațiul confruntării s-a mărit considerabil, până la valori continentale și intercontinentale, iar lupta armată se desfășoară în toate mediile: terestru, aerian și maritim;

durata războiului a crescut foarte mult;

victoria se obține printr-un șir de acțiuni, operații și bătălii strategice, în multe cazuri acestea dând naștere diferitor campanii;

consumurile umane, spirituale și materiale au devenit enorme și nu de fiecare dată prin rezultatele obținute au justificat eforturile;

pierderile civile au căpătat caracter de masă și uneori au fost inimaginabile, ceea ce poate face războiul irațional.

Dat fiind că revoluția industrială a modificat războiul, rolul principal în desfășurarea eficientă a acestuia a fost ocupat de sistemele de transport, tehnologia comunicațiilor și platformele armelor.

Industrializarea războiului i-a împins inevitabil pe politicieni în strategia militară, iar obiectivele strategice trebuiau condiținate de constrângeri economice. La fel, militarizarea industriei i-a obligat pe generali să devină politicieni și admministratori. Atunci când politicienii au trecut linia și au început să conducă direct operațiunile, așa cum a făcut Hitler, rezultatele au fost dezastruoase. În același mod, atunci când militarii au câștigat controlul asupra scopurilor politice și asupra economiei civile, așa cum s-a întâmplat în 1961, rezultatele au fost extrem de modeste.

Armele nucleare au modificat fundamental natura războiului deoarece i-au subminat raționalitatea. El putea să fie extrem de profitabil, așa cum au fost majoritatea războaielor Marii Britanii din secolul al XVIII-lea, sau participarea Statelor Unite în cele două războaie ale secolului XX. Armele nucleare au înlăturat constrângerile care au limitat forța distrugătoare a războiului. Dar, departe de a întări ofensiva, acestea au dus la un blocaj militar. Armele nucleare au subminat orice posibil obiectiv politic pentru atingerea căruia ar fi putut fi folosite. Obictul strategiei nucleare a devenit strădania paradoxală de a utiliza amenințarea pentru a evita războiul. Dacă armele nucleare ar fi fost folosite atunci întreaga strategie politică s-ar fi dovedit un eșec.

Armele nucleare au modificat radical principiile războiului dintre statele ce le dețin. Astfel, după Hiroshima, Bernard Brodie afirma: “Până acum, principalul scop al mașinăriei militare a fost acela de a câștiga războiul. De acum înainte, principalul său țel va fi acela de a-l împiedica. Armata nu poate avea nici o altă intenție folositoare.” Descurajarea a oferit răgazul necesar pentru a se ajunge la o acomodare politică între puterile nucleare. Atât capacitățile nucleare americane cât și cele rusești au fost considerate la începutul anilor ’60 drept simple arme, mult mai puternice, care în principiu puteau fi utilizate. Statele Unite și Uniunea Sovietică nu împărtășeau aceeași doctrină a descurajării, dar pentru politicieni a reieșit cu claritate că războiul nuclear ar fi însemnat sfârșitul civilizației. După criza rachetelor din Cuba ei au devenit foarte precauți și au evitat nu numai amenințările nucleare ci și situațiile care ar fi putut duce la o confruntare militară directă.

Descurajarea s-a extins dincolo de războiul nuclear, asupra altor forme de război. Războiul a devenit imposibil, dar numai între societăți extrem de bine înarmate. Războiul Rece a prezentat un paradox fundamental. Armele nucleare au eliminat războiul fierbinte, subminând astfel solidaritatea care se formerază atunci când lupți împotriva unui inamic declarat, fără a produce în schimb pacea.

Ceea ce este important de subliniat este că revoluțiile militare (tabelul de mai jos) nu se referă la utilizarea unor mijloace modernizate de ducere a războiului, ci au în vedere, în special, atingerea unor obiective politice inaccesibile înainte sau/și atingerea lor pe căi fundamental diferite. Revoluțiile militare permit aceasta prin schimbarea cadrului general al războiului. Ele remodelează societatea, statul și structurile militare, influențând astfel capacitatea statelor de a crea și proiecta puterea militară. Efectele lor finale sunt convergente. Având în vedere profunzimea schimbărilor implicate, revoluțiile militare nu au loc foarte des.

Revoluții militare din epoca modernă și elemente ale revoluțiilor în afacerile militare aferente.

În ce privește revoluțiile militare, cele petrecute în ultimii 200 de ani, sunt recunoscute ca fiind următoarele:

1) Revoluția napoleoniană

– armată de voluntari, compusă din soldați știutori de carte, cu o raportare fundamental diferită la ansamblul societății;

– drumuri de transport și aprovizionare utilizabile pe orice vreme;

– noile structuri militare: corpul de armată și sistemul logistic adecvat;

– tacticile atacului masat și ale artileriei mobile.

2) Revoluția adusă de calea ferată, pușca cu țeavă ghintuită și telegraf:

– revoluționează războiul terestru:

* calea ferată – revoluționează logistica;

* pușca – transformă tactica;

* telegraful – influențează comanda și controlul la nivel strategic;

* noua infrastructură industrială dă naștere unui nou nivel al războiului – cel operativ.

3) Revoluția motorului turbină și a submarinului:

– revoluționează războiul naval.

4) Lupta bazată pe blindate și superioritatea aeriană:

– tăria unei armate nu se mai măsoară în numărul soldaților;

– maturizarea tehnologiei (tancul) și radioul de pe tanc;

– o nouă structură de arme întrunite și arme de sprijin aerian;

– noi concepte operaționale – „pătrunderea pe fronturi înguste” și „superioritatea aeriană”;

– noi procedee tactice orientate pe misiune.

5) Puterea aeriană navală bazată pe portavioane:

executarea de lovituri la distanțe de sute și chiar mii de kilometri:

* modificarea avioanelor pentru decolarea și aterizarea în condiții specifice;

* dezvoltarea tehnicilor de mișcare rapidă pe o punte supraaglomerată;

* utilizarea aeronavelor în forțe de lovire întrunite pentru atacul țintelor terestre sau maritime.

6) Revoluția nucleară și rachetele balistice:

– perspectiva autodistrugerii umanității este introdusă în calculele strategice;

– apar noi doctrine și structuri militare adecvate (războiul nuclear limitat, prima lovitură etc.).

2.2.2. Producția de masă – armata de masă

La fel cum producția de masă a fost nucleul principal al economiei industiale, distrugerile în masă au devenit esența beligeranței din epoca industrială. Ea rămâne piatra de hotar a războiului din Al Doilea Val. S-a ivit un sistem social care lega tot mai mult producția de masă, educația de masă, comunicațiile de masă, consumul de masă, distracțiile de masă, și altele, cu armele de distrugere în masă.

Producția de masă era însoțită în paralel de recrutarea armatelor de masă, plătite și loiale nu latifundiarului local, ci națiunii stat moderne. Recrutarea nu era un procedeu nou, dar ideea de întreaga națiune sub arme a fost un produs al Revoluției Franceze, care a marcat criza vechiului regim agrar și ascensiunea politică a unei burghezii în curs de modernizare.

Industrializarea războiului (adică aplicarea unor metode și tehnologii de producție industrială la echipamentele și tehnicile de război), corelată cu puterea unor armate imense, tot mai bine organizate și disciplinate, a facilitat cea mai extensivă etapă a imperialismului occidental.

Războiul a accelerat procesul de industrializare în sine, răspândind, de exemplu, principiul pieselor interșarjabile. Această inovație industrială de bază s-a pus rapid în aplicare pentru a transforma totul, de la arme de mână, până la scripeții necesari navelor de luptă propulsate cu pânze.

Revoluțiile secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea au condus către democratizarea forțelor armate; războaiele de eliberare națională au transformat țărănimea și sărăcimea orașelor în cetățeni ai națiunii înarmate. „De aceea armata de masă a fost expresia unei revoluții ideologice” (Rapoport), iar funcțiile cele mai înalte ale ierarhiei miliatre au fost, de atunci, deschise pentru oricine. Serviciul militar a devenit un vehicul pentru a se proba și a se forma atașamentul de cetățean.

Industrializarea războiului, adică aplicarea unor metode și tehnologii de producție industrială la echipamentele și tehnicile de război, corelată cu puterea unor armate imense, tot mai bine organzate și disciplinate, a facilitat cea mai extensivă etapă a imperialismului occidental, de la primele expediții de descoperiri teritoriale. „Noul imperialism” de la sfârșitul secolului al XIX- lea a cuprins colonizarea Africii, consolidarea puterii europene în Asia și în Orientul Mijlociu, subjugarea Chinei și extinderea puterii Statelor Unite asupra Americii Latine și Pacificului. În zorii secolului XX, lumea își modificase configurația, reconstituindu-se într-o „rețea unică de relații economice și strategice.”

Primul Război Mondial (1914 – 1918) se constituie într-o expresie concretă a unui nou tip de beligeranță configurată de caracteristicile societății industrializate. Un conflict de asemenea proporții – soldat cu peste 9 milioane de morți pe câmpurile de luptă și un bilanț al costurilor militare de 961 miliarde franci aur – „a fost generat, în principiu, de un ardent naționalism și de influența celor două sisteme potrivnice e alianțe (J.R. Barber)”.

Situâmdu-se la mijlocul unei perioade de evoluție a societăților de tip industrial, această conflagrație a realizat o angajare fără precedent care, practic, a dus la imobiliyarea fronturilor, la anihilarea mișcării, la consolidarea pozițiilor și la folosirea masivă a focului.

Având în vedere cantitatea masivă de forțe și mijloace angaate al acest conflict, se poate spune că primul război mondial este un război de masă, acesta a cuprins 28 de țări cu o populație de peste 1.5 miliarde de oameni.

Evoluția efectivelor principalelor armate participante la acesta război a fost următoarea:

Al Doilea Război Mondial a demonstrat covârșitor potențialul de industrializare a morții. Naziștii au asasinat 6.000.000 de evrei într-un veritabil stil de fabrică – realizând, efectiv, niște veritabile lanțuri de montaj ale morții. Războiul propriu-zis a dus la masacrarea a 15.000.000 de soldați din toate țările participante și aproape de două ori mai mulți civili.

Creșterea efectivelor a fost impusă de accentuarea contrastelor și construcțiilor politice și de proliferarea războiului, ca mijloc și ca soluție militară pentru rezolvarea diferențelor politice. Această creștere a determinat, la rândul ei, creșterea producției de armament și muniții, adică apariția industriei de război.

Un lucru important care s-a inițiat în această perioadă a fost diplomația militară, deoarece relațiile militare dintre state câștigaseră o importanță politică sporită. Guvernele au început să acumuleze, într-o manieră mult mai sistematică informații despre forțele armate și capacitățile militare străine. Rolul de atașat militar, în special naval, a devenit o funcție obișnuită în toate ambasadele principalelor state începând cu anul 1850, deși procedura oficială nu a fost acreditată decât în anul 1860. În 1914, numărul acestora se ridica la circa 300 în întreaga lume.

2.2.3. Schimbările economice și dezvoltarea tehnicii în Al Doilea Val

Revoluțiile industriale sunt însoțite nu numai de revoluții științifice și tehnice, ci și de revoluții tehnologice. Conceptul de revoluție tehnologică necesită, în primul rând, clarificarea noțiunii de tehnologie. Aceasta reprezintă un ansamblu de cunoștințe tehnice necesare pentru proiectarea, fabricarea, întrebuințarea și eventual comercializarea unor produse sau a anumitor elemente ale lor, ca și orice combinație a acestor operații.

Istoria a demonstrat că anumite invenții tehnologice pot apărea în perioada unor războaie. Așa, de exemplu, în anii războiului civil american (1861-1865), în anii primului și celui de-al doilea război mondial au avut loc unele descoperiri științifice și tehnice care s-au reflectat, atât în planul tehnologiei civile, cât și al celei militare, în special prin apariția unor noi arme și tehnici de luptă.

Începând din 1850, revoluția industrială a transformat rapid și continuu războiul.

Războiul s-a modificat radical din punct de vedere al tehnologiilor de bază în intervalul de treizeci de ani dintre 1850 și 1880. Încă o dată, așa cum s-a întâmplat și în secolul al XVI-lea, schimbările erau conduse de noile tehnologii. Diferența era dată de faptul că transformarea tehnică nu se limita numai la arme – de fapt, principalele forțe care au transformat războiul erau producția și tehnologia comunicațiilor – iar această transformare era și ea continuă și cumulativă.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea un șir de inovații a revoluționat condițiile fizice ale războiului: conservele metalice, căile ferate, vasele cu aburi și telegraful. Conservele au oferit armatelor posibilitatea de a păstra hrana mai bine și de a adăuga proteine pesmeților. Acest lucru le-a permis să strângă hrană înainte de a începe o campanie, reducându-le dependența de resursele locale. Armatele alimentate puteau supraviețui și în campanii de iarnă.

Căile de comunicații au crescut viteza și capacitatea de transport; de asemenea, ele au extins distanțele pe care trupele puteau fi desfășurate și aprovizionate. Acest lucru a făcut psibilă apariția armatelor de masă și transportarea acestora la frontieră în scurt timp. Odată ce părăsesc căile ferate, armatele sunt nevoite să continue marșul pe jos, întorcându-se la vechile condiții. Căile ferate au transformat războiul în interiorul continentelor. Răspândirea lor a avut ca efect reducerea drastică a avantajului comerțului maritim față de cel pe uscat. Acest lucru a dus la creșterea forței economice a puterilor de uscat, față de imperiile maritime.

Vasele cu aburi au transformat atât comerțul maritim, cât și războiul intercontinental. Înainte de apariția lor, de exemplu, ar fi fost necesare șase luni pentru a ajunge în India cu vase cu pânze, iar sosirea era destul de nesigură, deoarece vasele puteau fi întârziate de lipsa vântului. O dată ce au început să funcționeze stațiile de aprovizionare cu cărbuni, clătoria se putea efectua în șase săptămâni fără întârziere. Aburul a făcut posibilă transportarea și aprovizionarea armatelor numeroase peste mări.

Telegraful a coordonat mișcarea și a integrat liniile separate dintr-o rețea. Făra acesta, liniile ferate ar fi avut o utilitate limitată. De asemenea, el a făcut posibilă urmărirea mișcărilor trupelor până la zona frontului, practic până unde se puteau întinde cablurile. Telegraful a făcut posibilă coordonarea strategică și, prin urmare, politică, reducând astfel în mare măsură, importanța controlului militar local. Adoptarea radioului după 1914 a crescut și mai mult capacitatea controlului, în principal dând comandanților posibilitatea de a comunica cu vasele aflate în largul mării.

Pentru a transforma războiul în întregime mai era ceva necesar: noi forme ale puterii de foc. Această transformare s-a petrecut în anii 1850, odată cu adoptarea pe scară largă a puștii Minié. Acest tip de armă se încărca tot pe gură, dar putea trage cu precizie la circa 1000 de metri. Acest detaliu esențial a transformat bătălia. Chiar și cu o armă cu cadență lentă, zona eficietă de ucidere a crescut până de la 100 la 500 de metri. Noua capacitate de ucidere se combinase cu producția de masă.

Între 1850 și 1880, puterea de foc a trecut dincolo de pușca Minié. Puștile cu declanșare rapidă și încărcare prin culată au crescut rata de foc de aproape zece ori. Începând cu 1860 au fost introduse o serie de modele de mitraliere, cea mai eficientă fiind mitraliera Maxim din 1865, care era în întregime automată și ajungea la o cadență de câteva sute de focuri pe minut. Artileria de câmp a fost și ea transformată în jurul anului 1900. raza sa de acțiune crescând enorm – de la 1000 la 6000 de metri – ca și rata de foc – de la 1 până la 15 trageri pe minut – și forța letală a obuzelor, dotate cu explozibile noi, mai puternice.

Avionul a fost cel care a schimbat determinant soarta Primului Război Mondial. Primul avion utilizat în războiul aerian a fost cel trimis de italieni împotriva turcilor în Libia în 1911. În același timp, armatele franceze și germane experimentau utilizarea avioanelor, în timp ce corpul aerian britanic s-a format în 1912 cu mai puțin de o duzină de piloți. În 1914 națiunile beligerante aveau mai puțin de 2.000 de avioane utilizabile; în ciuda experimentelor, efectul unui război aerian rămânea un mister.
Rolul esențial al aviației militare la începutul războiului a fost acela de recunoaștere, dar curând avioanele de recunoaștere au fost atacate de avioane inamice, deci au avut nevoie să fie protejate de avioane de vânătoare. Pe la mijlocul războiului avioanele de vânătoare erau trimise în misiune în special pentru a câștiga superioritatea aeriană, astfel încât misiunile de recunoaștere și de bombardament să poată fi duse la bun sfârșit.

În timpul primului război mondial raidurile de bombardament erau în primul rând dirijate spre obiective militare. La începutul anului 1916 Italia a început să bombardeze trecând peste Marea Adriatică orașele și bazele militare austro-ungare. Germanii au bombardat obiective militare din aer în 1914 utilizând o flotă formată din 11 zeppeline. Totuși, războiul aerian de-abia se contura. În timpul războiului puterea aeriană a crescut considerabil: avioanele și armamentul (mai ales sistemul de sincronizare ce permitea mitralierei să tragă prin elice) au fost îmbunătățite constant, iar numărul personalului în diferitele domenii ale aviației a crescut.

Cu toate acestea, forța aeriană a jucat un rol minor și a fost, în general, folosită în mod auxiliar tradiționalei tactici militare terestre ori acvatice. Au existat bătălii între avioane de vânătoare, defensiva antiaeriană s-a dezvoltat rapid și s-a extins, iar pierderile umane au fost ridicate: aproape 50.000 de piloți au fost uciși în timpul conflictului.

2.3. Războiul din perspectiva tendințelor actuale

Studiul războiului a preocupat, interesează și va fi în centrul atenției multă vreme. De fapt, este vorba despre evoluția sa, despre limitele sale în atingerea obiectivelor politice și tot mai mult despre noul tip de război care va caracteriza secolul XXI.

Este de remarcat că în evoluția sa – după unii specialiști, pe baza unei implacabile dialectici –, războiul a dobândit un înalt grad de prolificitate exprimat în cantitatea și calitatea forțelor și mijloacelor, în amploarea desfășurării acțiunilor principale și mai ales în perfecționarea formelor și procedeelor de angajare a confruntării violente.

Mulți cercetători afirmă că, în ultimele două secole ale mileniului doi s-au produs mutațiile cele mai importante. Au frapat, de fiecare dată, în conținutul și fizionomia războiului, cele privind tipologia, structura și diversitatea acțiunilor strategice și nu în ultimul rând intensitatea și densitatea lor acțională. Așteptările nu au fost pe măsura eforturilor multiple întreprinse, deoarece nu s-a „lucrat" pe esența războiului, devenit între timp modern, și anume amplificarea violenței și creșterea gradului de distructivitate.

Acum, când se tranzitează de la o veche la o nouă ordine mondială, războiul a căpătat o universalitate, este pretutindeni și se prezintă ca o anatemă fatală.

Noul tip de război presupune rezolvări în cadrul esenței sale și trebuie să vizeze cauzele acestuia, condițiile de declanșare, formele și procedeele de ducere, fazele pre/postconflictuale etc.

2.3.1. Riscuri și amenințări la adresa securității

În evoluția procesului de realizare a securității se constată în ultimii ani o amplificare a eforturilor pentru edificarea stabilității la nivel regional, ca o etapă intermediară a acestuia. Eforturile depuse de comunitatea internațională pentru instaurarea păcii în Balcani, Orientul Mijlociu și Africa sunt concludente.

Efectele globalizării au început să se resimtă. Economia mondială după o perioadă apreciabilă de reflux s-a revigorat. În schimb, riscurile și amenințările transnaționale (terorismul, migrația și traficul de droguri și materiale strategice, crima organizată), profitând de permeabilitatea frontierelor au mai multe șanse de a se propaga la scară planetară.

Literatura de specialitate din diferitele colțuri ale lumii evidențiază amenințarea, iar studiile psihologice o prezintă cvasiunanim ca o atitudine negativă, care se adresează înainte de toate afectivității individuale sau de grup și nu rațiunii celor vizați. Ea dispune de o gamă largă de tehnici și procedee ce se întinde de la persuasiune la manipulare.

Astfel, în accepțiune anglofonă amenințarea reprezintă o „expresie a intenției de a impune dezavantaje sau atingeri unei persoane prin mijloace de coerciție sau constrângere”.

Atât „Dicționarul Explicativ al limbii române", cât și „Micul dicționar academic", ambele elaborate sub egida Academiei Române definesc termenul amenințare drept „intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva)".

Definiția dată în enciclopedii și dicționare de prestigiu reușește să delimiteze conținutul sau sfera noțiunii (amenințare) supuse analizei și îi precizează înțelesul general.

Riscul este definit ca fiind posibilitatea de a avea de înfruntat un pericol.

În prezent,probabilitatea unei agresiuni militare la adresa multor state ale lumii a scăzut simțitor, dar a crescut îngrijorător de mult numărul amenințărilor de natură teroristă, economică, ecologică, culturală, socială, demografică etc. De aceea preocupările actorilor statali și nonstatali, în domeniul securității, sunt acum, se pare, mai concertate și mai coerente, pe de o parte, și vizează tot mai mult securitatea umană (adică siguranța individului și a comunității umane a cărui componentă intrinsecă el este), decât securitatea unui anumit spațiu delimitat geografic, pe de altă parte.

Terorismul internațional. Deși este greu de acceptat de către lumea civilizată fenomenul terorist a devenit o realitate cu implicații globale greu de prevenit și gestionat. El nu se mai prezintă doar ca un gest criminal mărunt produs în disperare de cauză la o anumită evoluție a sistemului social. Acum el s-a consacrat ca o acțiune îndreptată împotriva ordinii de drept, deosebit de violentă, desfășurată în afara și contra normelor internaționale. El are drept țintă orice stat sau uniune de state, indiferent de mărime (suprafață și număr de locuitori), putere economică și militară, apartenența sau nu la o alianță politico-militară redutabilă, care este considerat dușman al civilizației și culturii apărate de teroriști.

Ciocnirile dintre teroriști și forțele de ordine sunt sporadice, uneori spectaculoase desfășurate în prezența și cu sacrificiul populației pașnice. Armamentul folosit este un amestec de cibernetică, high-tech și mijloace artizanale. Progresul tehnic a pus la dispoziția unor indivizi asociali capacități distructive care, altădată erau destinate doar guvernelor și armatelor. Astfel, flagelul terorist constituie o amenințare gravă la adresa securității.

Periculozitatea acestei amenințări constă în următoarele aspecte: nu se cunosc cu rigurozitate strategia și tactica acțiunilor teroriștilor individuali sau ale organizațiilor teroriste; nu există indicatori siguri în ceea ce privește producerea unui atentat terorist într-un loc și timp anume. Acesta are loc, și după aceea, este revendicat de către organizatori și îi sunt evidențiate obiectivele urmărite; efectele negative de natură psihică și psihosocială pe care le generează (teama, groaza, panica, deruta, scăderea drastică a încrederii în instituțiile statului etc.) atât actul terorist în sine, după ce s-a produs, cât și mai ales, probabilitatea înfăptuirii lui, ca urmare a „informării” făcute de inițiatorii atentatului; climatul de nesiguranță instaurat în statul vizat (statele vizate) pe care îl generează teama producerii unui atac terorist; restrângerea drepturilor cetățenilor respectivului stat, datorită măsurilor suplimentare de securitate adoptate pentru a preveni un eventual atac terorist; imposibilitatea satisfacerii cererilor teroriștilor adresate autorităților din statele posibile ținte. De regulă, există principiul, unanim recunoscut și acceptat de către guvernele statelor, că nu se negociază cu teroriștii, în sensul că nu se cedează în fața amenințărilor de orice fel ale acestora.

Împotriva acestor amenințări, statele lumii, organizațiile internaționale și regionale acționează concertat în ultima vreme. Astfel, se poate aminti crearea coaliției internaționale antiteroriste care acționează efectiv în Afganistan și Irak. Dar nici această măsură nu este suficientă pentru a pune lumea la adăpost de amenințarea teroristă. Probabil că se cer adoptate și alte măsuri, de altă natură, decât cele puse în practică până acum.

Amenințări de natură politică. Mass-media și lucrările de specialitate prezintă cu lux de amănunte și uneori analizează sursele de instabilitate de natură politică existente în lume. Nu toate dezbaterile de caz sau comentariile reprezintă amenințări reale.

Diferența dintre provocările minore care rezidă din mediul competitiv internațional și amenințările la adresa securității naționale se manifestă într-un spectru care se întinde de la obișnuit și rutinar, până la drastic și fără precedent. Momentul și locul din acest spectru în care intră un tip de amenințare, zona elementelor ce lezează securitatea națională depinde, în cele mai multe cazuri, de decizia politică și mai puțin de obiectivitatea elementelor constitutive ale amenințării respective.

Majoritatea amenințărilor politice sunt îndreptate împotriva ordinii de drept dintr-un stat sau a statutului unui organism internațional. Aceasta se poate realiza prin: presiuni asupra organelor de decizie în favoarea unei anumite politici; răsturnarea guvernului dintr-un stat sau a organelor de conducere colectivă ale unui organism internațional; favorizarea și impunerea secesionismului; distrugerea structurii politice; izolarea politică; suspendarea sau excluderea din structurile de securitate, desființarea organismului de securitate ș.a.

Amenințările politice pot avea caracter ideologic sau național și pot fi intenționale și structurale.

Din categoria amenințărilor intenționale se disting: amenințări generate de natura regimului politic (dictatorial, fundamentalist); nerecunoașterea diplomatică a statului respectiv; intervențiile politice specifice din partea unui stat în afacerile interne ale altui stat; propagandă ostilă; sprijinul multilateral acordat unor grupări politice antistatale; crearea de grupări interne, ostile statului național; suspendarea sau excluderea din diferite organisme de securitate; influențarea elaborării unor recomandări și rezoluții ale unor organisme internaționale defavorabile pentru statul vizat.

Amenințările structurale derivă din evoluția sistemului social global în care anumite entități pot deveni anacronice în ansamblul relațiilor bilaterale. Ele apar atunci când principiile organizatoare ale două state se contrazic între ele, într-un context în care nu-și pot ignora existența reciprocă.

Mai nou, amenințările structurale pot avea la baza unele incompatibilității dintre diferite structuri supranaționale și statele din compunerea acestora. Integrarea în anumite structuri de securitate comporta riscuri de genul: transferul de prerogative naționale către structura integratoare; situație care poate fi percepută ca o pierdere de suveranitate; impunerea unui sistem de norme comune, nu întotdeauna compatibil cu cel specific național; crearea de instituții destinate legăturii cu organismele supranaționale, care funcționează după norme nearmonizate cu legislația statelor pe teritoriul cărora ființează.

La nivelul relațiilor dintre state amenințările de ordin structural pot viza: co-suveranitatea asupra unor teritorii; subordonarea unor partide organizate pe criterii etnice de pe teritoriul altor state; extrateritorialitatea legislativă.

Gama amenințărilor de natură politică se completează permanent cu noi forme și tehnici. Contracararea acestora este o activitate neîntreruptă, care presupune metode adecvate și acțiuni tip „Joint”. Dar, înainte de toate, starea de stabilitate politică caracterizată de o participare politică competitivă și legiferată, sisteme deschise de recrutare a aparatului executiv și independență a puterilor din stat reduce substanțial punctele vulnerabile asupra cărora se pot direcționa amenințările. În felul acesta, statul devine credibil, fapt ce atrage interesul și investițiile străine, ca sursă de dezvoltare economică.

Amenințarea demografică. Despre factorii demografici (creșterea sau scăderea populației unui stat și/sau a unui continent; îmbătrânirea populației unei singure sau a unui grup de țări; scăderea natalității sau creșterea natalității într-o țară), ca potențială amenințare asupra securității, se vorbește mai puțin decât este cazul. Factorul demografic are o acțiune certă, dar nu atât de vizibilă ca alte tipuri de amenințări. Efectele lui se văd, mai întâi, după mari intervale de timp și sunt mai greu de contracarat.

Spre exemplu, indicatorul „creșterea demografică” a Nordului este în continuă scădere (el trece de la 33% la 17% din totalul planetei), în timp ce țările din Asia, Africa și America Latină ating 83% din populația mondială. În Nord, adevărata problemă o constituie nu creșterea numărului de persoane în vârstă (se trăiește mai mult timp în condiții mai bune de sănătate, de protecție socială), ci scăderea catastrofică a proporției tinerilor.

În strânsă legătură cu fenomenul îmbătrânirii populației este migrația persoanelor. În această privință, este interesant de semnalat că, în 2005 și mai departe, populația SUA – ținând cont de politica lor privind migrația – va fi mult mai tânără decât cea din Europa.

Un alt fenomen demografic îl reprezintă constituirea generalizată la scară planetară a megapolisurilor și a centrelor urbane considerabile, atât în Sud, cât și în Nord. Astfel, cea mai mare parte a orașelor din sud sunt locuri în care se coagulează problemele sociale, economice și politice. În Nord, aceste tensiuni, departe de a fi estompate, au indiscutabil tendința să se dezvolte de două decenii și tind încă să sporească, atât timp cât șomajul și excluderea socială nu vor cunoaște remedii.

Stagnarea demografică, întâlnită mai ales în statele dezvoltate economic, cu excepția SUA (care au o politică specială a natalității, cât și a primirii emigranților), constituie una din amenințările majore la adresa securității umane, în general. Se va ajunge, în timp, ca numărul populației din grupa de vârstă 64 de ani și peste, să depășească net numărul celor din grupa activă (peste 24 de ani). De aici o serie de probleme privind asigurarea celor necesare traiului întregii populații, a protecției sociale a celor defavorizați.

În 1950, proporția celor cu vârstă mai mare de 65 de ani era de 1 la 4 în favoarea tinerilor. În 2025, proporția celor de peste 65 de ani va egala pe cea a celor cu vârstă mai mică de 15 ani. De aici, apariția și manifestarea unui șir lung de probleme spinoase de natură politică și mai ales socială.

Amenințări economice. Cu toate imperfecțiunile sale, piața este deocamdată cel mai eficient mecanism prin care se obține în mod sigur creșterea productivității, producției, distribuției și consumului. Pentru realizarea acestora piața elimină actorii ineficienți.

În felul acesta nesiguranța generată de jocul pieții este terenul fertil al unui pachet substanțial de amenințări economice. Ele pot îmbrăca diferite forme din care cele mai multe dintre ele nu pot fi considerate amenințări la adresa securității naționale.

Gravitatea conținutului amenințărilor de natură economică și momentul când acestea devin factori perturbatori ai securității naționale nu pot fi stabilite decât de factorii de decizie politică.

Relația de dependență a capacității militare de cea economică decurge din legile și principiile luptei armate. Din această perspectivă, în situația în care materiile prime strategice depind de import, amenințarea securității aprovizionării poate fi clasificată drept o problemă a securității naționale a statului implicat.

Prin implicațiile politice și militare, expansiunea economică relativă a unei puteri rivale poate fi percepută ca o amenințare la adresa securității naționale – Paul Kennedy considera: creșterea cheltuielilor militare pentru a contracara puterea în curs de apariție a unui rival n-ar face decât să mărească viteza cu care ar avea loc propriul declin economic.

O altă dimensiune a preocupărilor mai recente este dată de amenințările economice ale stabilității interne în condițiile în care statele urmăresc strategii economice bazate pe maximizarea bogăției printr-un comerț extins. Aceste politici, în timp, duc la niveluri înalte ale dependenței de comerț, pentru a susține structurile sociale create special pe baza prosperității generale. Unele țări se specializează pe vânzarea de materii prime și sunt dependente de această activitate, altele devin centre industriale și depind atât de aprovizionarea cu materii prime, cât și de piețele de desfacere. Amenințările pot apărea din monopolul asupra unor resurse, situație care poate afecta securitatea națională.

Amenințările economice pot fi considerate ca un atac la adresa securității în condițiile in care acțiunea externă conștient dirijată duce la pierderi materiale, presiuni asupra diferitelor instituții și chiar prejudicii substanțiale asupra sănătății și longevității populației statului țintă.

Amenințări militare. Până nu demult amenințările militare au fost percepute ca principalul tip de amenințare la adresa securității.

Situația este ușor de înțeles deoarece acțiunea de forță era singura care putea determina pierderi ireparabile atât pentru baza organizațională a statelor vizate, cât și pentru existența populației acestora.

Disproporția de potențial militar existentă este de natură să neliniștească unele state sau grupări de state importante. Canalizarea acumulărilor militare către rezolvarea problemelor istorice deschise dintre state explică accentul disproporționat pus pe componenta militară a securității, chiar și în perioada actuală în care amenințările din alte sectoare prezintă pericole mai mari și mai apropiate.

Sectorul militar are o dinamică independentă de dezvoltare, chiar și în statele în care controlul civil asupra armatei este efectiv. Întrucât capacitatea militară este încă o realitate a cărei existență este determinantă atât de susținerea și promovarea intereselor statelor în mediul internațional, cât și intrării securității naționale și, în cazul alianțelor, comune se poate naște ușor confuzia semnalelor pe care statele le generează continuu. Teama de înfrângere determină statele să-și aducă forțele armate la parametrii necesari respingerii efectelor amenințărilor percepute.

Modernizarea forțelor armate poate genera angoase pentru panicarzi. Generațiile noi de arme au invariabil performanțe mai ridicate decât ale celor înlocuite. Observatorii din afară, folosind instrumente de măsură generate de propriile responsabilități, de multe ori le vine greu să facă deosebirea dintre perfecționările menite să aducă „la zi" forța militară și cele să o amplifice.

Cursele înarmărilor sunt surse de amenințare generate de competiția militară deschisă sau disimulată dintre state. Acestea pot acoperi un spectru de la insesizabil la „periculos" (așa cum a fost caracterizată pe timpul războiului rece). O cursă a înarmărilor de mică intensitate poate fi greu ruptă din contextul dorinței firești de menținere a unui status-quo militar a fiecărui actor internațional.

Amenințările directe au diferite modalități de manifestare: de la hărțuirea persoanelor și bunurilor care aparțin unor state aflate în afara frontierelor naționale la raiduri și incursiuni pe teritoriul acestuia; de la blocadă și zone de interdicție aeriană sau navală la demonstrații de forță, mobilizări de trupe la frontiere, acțiuni ale forțelor speciale și a celor de cercetare-diversiune în interiorul statului țintă.

Proliferarea armelor nucleare. În zilele noastre, pericolul nuclear revine în actualitate. Încercările reușite ale Indiei și Pakistanului din mai 1998, în domeniul armamentului nuclear, au schimbat profund tabloul global al neproliferării și al dezarmării. În același timp, există o serie de țări care pot produce bomba nucleară. Printre ele, Coreea de Nord, unele țări din zona Golfului Persic. De asemenea, pericolul utilizării de către organizațiile teroriste a dispozitivelor nucleare nu este exclus definitiv și nici complet. Chiar dacă acest pericol este apreciat ca fiind minim de către unii analiști, el există atâta timp cât unele organizații teroriste internaționale stăpânesc tehnologia și au puterea economico-financiară de a susține producerea de armament nuclear.

Amenințări transfrontaliere. Sursele actuale de amenințare la adresa securității diferă în mod fundamental de cele de la sfârșitul mileniului trecut. Discursul și acțiunea comunității internaționale se adaptează în mod continuu noilor realități. Provocările nu se rezumă numai la conflictele militare dintre state, ci sunt de natură mult mai complexă. Și-au făcut apariția alături de actorii statali, actorii non-statali sau parastatali.

Astfel amenințările nu mai pot fi analizate numai din perspectivă geografică ci în primul rând, din perspectivă funcțională. Fiind îndeobște de natură trans-națională nu pot fi gestionate de o singură țară, sau numai de un grup restrâns de țări.

Gama amenințărilor transfrontaliere este surprinzător de mare, iar ordinea de importanță nu poate fi stabilită decât pentru o perioadă scurtă de timp, datorită vitezei mari de schimbare și inovație și datorită existenței disparate și indistincte a parametrilor predictibilitate.

Se impune, totuși, o scurtă prezentare a unor cazuri concrete:

Corupția și economia subterană. Noile relații ale lumii generate de cursa pentru obținerea unor facilități politice și economice sporite și o îmbogățire cât mai rapidă, manifestate în special în cadrul tinerelor democrații, tind să se generalizeze la scară planetară. Efectele secundare negative ale globalizării în plan economic și politic oferă destule șanse manifestării fenomenelor de corupție și dezvoltării pieței „negre". Situația generează o sursă de amenințare la adresa stabilității politice, deoarece afectează securitatea economică a cetățeanului, îi anulează dreptul de a participa cu șanse egale la rezolvarea „problemelor obștei". Toate acestea îl determină să-și piardă încrederea în politică. Frustrările se vor transforma în acțiuni asupra ordinii de drept, care pot îmbrăca forme diferite.

Crima organizată, traficul de persoane, droguri și materiale strategice. Din unele evaluări prezentate la recentele congrese de specialitate desfășurate la nivel mondial a reieșit faptul că economia interlopă este a doua afacere la nivel mondial.

Evenimentele sunt clare în a prezenta locuri pe glob în care criminalitatea transfrontalieră asigură controlul la nivel politic, prin intermediul finanțării campaniilor electorale și prin corupție. Specialiștii evidențiază ca pe o principală amenințare la adresa securității actuale unificarea a trei piloni la nivel mondial: a) traficul ilicit de orice fel (ființe umane, arme, materiale strategice, droguri, țigări ș.a.m.d.), cu b) criminalitatea și spălarea de bani în economia subterană, și c) terorismul. Prezența și acțiunea concentrată a celor trei elemente amenință să preia controlul în multe locuri din lume.

Privită la scară planetară infracționalitatea transfrontalieră ar putea deveni instrument politic și vector de dominație și control pe areale importante.

Combaterea unei astfel de amenințări poate începe cu determinarea minților înfierbântate să renunțe la acțiunile lor și, folosind întregul arsenal de metode aflat la dispoziția comunității internaționale, readucerea la respectul față de ordinea mondială.

Amenințări de natură ecologică. Securitatea mondială este un concept generat de relația dintre condițiile de mediu și interesele de securitate. Astfel, când degradarea mediului coincide cu prezența unei stări de insecuritate a unei regiuni sau țări, amenințarea de natură ecologică își face simțită prezența. Apar animozități, inexistente până atunci, dintre locuitorii unor zone diferite sau între grupuri (etnice, religioase), generate de poluare, insuficiența resurselor naturale etc.

Transformările din mediu, mai ales când nu sunt dorite, sau când creează avantaje unilaterale afectează sistemul de securitate. În anumite condiții amenințările de acest fel pot deveni cauze ale unor confruntări militare (distribuția apei, poluarea excesivă, distrugerea florei și faunei ș.a.).

Rezoluția ONU 2200/XXI/16.12.1966 stabilește că statele au dreptul suveran de a-și exploata propriile resurse din teritoriul național, în funcție de politica națională în domeniul mediului înconjurător și au datoria de a asigura ca activitățile, exercitate în limitele jurisdicției lor, să nu provoace daune mediului înconjurător din alte state.

În caz contrar, caracterul transfrontalier al amenințărilor de acest fel poate fi cauza și fermentul unor stări conflictuale greu de gestionat.

În concluzie, amenințările de natură ecologică, deși azi încă li se rezervă un loc secundar în panoplia zeului Marte ele vor putea fi percepute la valoarea lor reală abia în anii următori când zone mari din Terra vor ajunge de nelocuit.

Amenințări la adresa informațiilor. Spațiul cibernetic (cyberspace) în care circulă informațiile nu mai aparține statelor ci este un bun universal. Orice atingere a acestei zone, invizibile de altfel, dar fără de care progresul nu mai poate fi de conceput, este o amenințare cu valențe universale.

Spre deosebire de amenințările tradiționale, cele la adresa securității informațiilor impune resurse mai puține și tehnici de contracarare mai ușor de ascuns și de disimulat. Acestea permit o rată de perfecționare și diversificare ridicată, dificil de urmărit și evaluat. De fapt, este motivul pentru care estimările privind amenințările la adresa informațiilor sunt dependente de factorul uman, cu întregul subiectivism și incertitudine pe care le implică.

În anii care vor urma, importanța spațiului cibernetic va determina conștientizarea protecției lui nu numai de către guverne, dar și de către firme private și persoane particulare. Aceasta va conduce la asocierea utilizatorilor în scopul reducerii vulnerabilităților combaterii și eradicării amenințărilor îndreptate împotriva spațiului cibernetic.

Un alt factor de risc de care trebuie să se țină seama îl constituie Restricționarea accesului la resursele energetice și împărțirea lor inegală între statele planetei. Fiecare stat urmărește să-și asigure o anume independență energetică sau, dacă nu are această posibilitate, încearcă să-și creeze rezerve, prin diverse modalități. Aceste tendințe în asigurarea resurselor energetice pot duce la apariția unor tensiuni și chiar conflicte între statele posesoare de resurse și cele în căutare de așa ceva.

Starea tensională dintre statele posesoare de resurse naturale și cele ce doresc să acceadă la ele devine tot mai evidentă, pe măsură ce asemenea resurse sunt tot mai puține, iar cele posibil a fi exploatate solicită costuri imense în acest scop.

Soluția problemelor energetice ale planetei va cere eforturi mondiale ferme și susținute timp de câteva decenii. Comunitatea internațională va trebui să caute și să găsească, în timp optim, strategii adecvate, atât situațiilor de urgență, cât și pentru desfășurarea normală a relației cerere – ofertă de produse energetice.

2.3.2. Reconfigurarea centrelor de putere și influența lor asupra războiului

Lumea, cu toate progresele imense în domeniul tehnologiei, civilizației și culturii, informației și economiei, este măcinată de mari contradicții, de mari provocări, de mari discrepanțe, în care formele de progres și cele de protest împotriva efectelor secundare ale acestui progres sunt vectori care, pe măsură ce se îndepărtează, măresc gradul de tensiune, zonele de criză și starea conflictuală.

În aceste condiții, are loc o complexă bătălie pentru reconfigurarea centrelor de putere, pentru cucerirea și menținerea inițiativei politice și strategice și, pe această bază și tehnologiei de vârf, a dominanței strategice. Se folosesc, azi, pe scară largă, parteneriatele strategice, care se constituie într-o nouă formulă de armonizare a intereselor și prevenire a conflictelor majore între marii actori, între nucleele în jurul cărora se constituie sau se reconstituie centrele de putere: Statele Unite ale Americii, Germania, Uniunea Europeană, Rusia, China, Japonia, India, Lumea Arabă. Strategiile acestor nuclee se aseamănă foarte mult, întrucât și politicile lor se aseamănă – cel puțin în ceea ce privește dorința, voința și putința de a participa la noua reconfigurare strategică a lumii –, ceea ce duce, într-un fel la crearea și menținerea unui mediu de securitate în care sunt ținute în frâu armele de distrugere în masă și prevenite conflictele și războaiele de mare intensitate.

Școala strategică americană – care este, în esența ei, globală, temeinică, experimentată și pragmatică – accentuează complexitatea fenomenului război, analizează războaiele de joasă, medie și mare intensitate și, în urma experienței dramatice de la 11 septembrie 2001, introduce un nou concept politic și strategic – războiul împotriva terorismului – care este, atât în filozofia lui, cât și în configurația lui teoretică și pragmatică – un nou tip de confruntare ce generează conceptul fundamental al secolului al XXI-lea – războiul continuu.

Școala strategică germană rămâne la tradiția ei europeană și, bineînțeles, germană. După ce s-a reconstituit, într-o formă nouă, MitelEuropa, Germania își menține un concept clasic de apărare și securitate, bazat pe responsabilitatea națiunii și capacitatea de reacție corespunzătoare. Conceptul de război continuu, care nu se găsește explicit în doctrina germană, se manifestă însă cum nu se poate mai bine în politica și strategia (în primul rând, economică) a Germaniei. În același timp, deși nu se aliniază integral procesului de mondializare, Germania duce o politică pan-europeană, dezvoltă, ca motor al UE (dar și ca mare putere economică și militară) un parteneriat strategic cu Rusia, realimentând astfel temerile lui Mackinder dintre 1904-1943, de constituire a unui imens centru de putere eurasiatic, având ca nuclee Germania și Rusia.

Strategia UE, exprimată prin politica europeană comună de securitate și prin politica europeană comună de securitate și apărare (PECSA), nu are în vedere războiul continuu, ci doar anumite aspecte ale acestuia, în special pe cele ce generează acțiuni și misiuni de tip Petersberg, care se referă la combaterea terorismului, a traficului de droguri și a crimei organizate, la acțiuni umanitare, la acțiuni în caz de calamități naturale, în urgențe civile și militare. Prioritatea strategiilor UE o reprezintă, într-o primă etapă, realizarea tuturor condițiilor care să permită unitatea de facto a continentului, rezolvarea problemelor economice, politice, sociale, etnice interne, gestionarea crizelor și conflictelor de tipul celor care au avut loc și sunt încă în curs de desfășurare în spațiul ex-iugoslav și în alte zone.

Școala strategică rusească nu a renunțat și nu va renunța niciodată la marile ei linii de forță, care rezultă din caracterul de putere eurasiatică al Rusiei și din determinările speciale ale teritoriului și resurselor. Rusia este cea mai mare țară din lume, este depozitarul unor uriașe rezerve de resurse naturale și dispune de un uriaș potențial material, uman, cultural și militar. Rusia are o viziune specială asupra strategiei războiului, care rezultă din imensitatea spațiului, din experiența îndelungată, din poziția ei geostrategică și, evident, din rolul pe care îl joacă și pe care și-l asumă în construcția noii ordini mondiale, în reconfigurarea centrelor de putere.

Școala strategică chineză, care vine din antichitate, de la Sun Tzî, cunoaște o dinamică fără precedent, mai ales în ceea ce privește strategiile de potențial. China se dorește a fi o putere regională, cu rol decisiv în configurarea unui mediu de securitate stabil în zona orientală și în Pacific, care să-i permită prevenirea războiului, gestionarea corespunzătoare a spațiului care îi aparține, rezolvarea problemelor Taiwanului și dezvoltarea economică. China este o țară statornică și, în același timp, o mare putere, atât pe heartland, cât și pe rimland, un centru de civilizație, de cultură străveche, cu rol foarte important (dar de altă natură decât cel care revine Statelor Unite, Uniunii Europene și Rusiei) în configurarea mediului strategic global de securitate.

Școala strategică japoneză, deși vine din același areal și din aceeași civilizație cu cea chineză nu are aceleași principii. Japonezii, lipsiți de resurse naturale, se bazează pe o strategie a eficienței și perseverenței, pe surprindere și așteptare. După cel de al doilea război mondial, Japonia nu s-a lăsat copleșită de efectul loviturilor nucleare de la Hiroshima și Nagasaki, ci a trecut la cultivarea unor strategii care, în esența lor, nu se deosebeau de cele practicate în timpul războiului. Numai că ele au fost transferate în domeniul electronicii și tehnologiilor de vârf, adică al strategiilor de potențial. Dezvoltarea și aplicarea acestor strategii de potențial par contradictorii cu realitatea resurselor, dar japonezii au rezolvat acest paradox printr-un alt paradox: fă din ceea ce nu ai un factor de putere și din ceea ce ai un factor de susținere și generare a puterii.

Școala strategică indiană este influențată de marea cultură indiană, de diversitatea acestei civilizații milenare, precum și de dorința și voința Indiei de a se constitui într-un centru de putere în zona rimland-ului, îndeosebi în Asia de sud-est. În acest sens școala strategică indiană promovează o serie de principii puternic influențate de mentalitățile și valorile culturii indiene și, deopotrivă, de tendințele, teoriile și practicile militare moderne, îndeosebi de cele britanice și americane.

Școala strategică arabă nu este nici unitară, nici flexibilă, nici conciliantă. Ea se bazează pe un concept contradictoriu, uneori bizar, alteori păstrător de mari valori.

Începutul mileniului al treilea anticipează schimbări de proporții în devenirea istorică a marilor puteri ale lumii. Evenimentele geopolitice din ultimii ani argumentează că direcțiile și tendințele de edificare a noii ordini mondiale au fost stabilite și afirmate. Dintr-o țară divizată, Germania s-a reunificat, redevenind "motorul" economic al Europei. Fostul imperiu sovietic s-a destrămat, iar urmașul său, Federația Rusă, a fost "degradat" din rangul de superputere în cel de mare putere. Dintr-un bastion al comunismului dur și pur, China a devenit o țară comunisto-capitalistă, iar marile puteri europene, ca Marea Britanie, Franța și Germania, se pregatesc să renunțe, de bună voie, la statutul lor, în favoarea materializării unui proiect pe cât de vechi pe atât de actual – constituirea unei structuri continentale, care să reunească toate statele bătrânului continent – Uniunea Europeană, care trebuie să joace un rol capital în ierarhia puterii mondiale. Japonia, după o perioadă de recesiune economică, revine in forță, încercând prin capacitățile pe care le dezvoltă să se afirme și ca mare putere militară. În ceea ce privește SUA, beneficiind de avantajele conferite de un sistem democratic funcțional și pragmatic, de o economie performantă și eficientă, de resurse financiare și militare impresionante, în lipsa unui concurent pe măsură, s-au afirmat ca singura superputere mondială reală – megaputere – în accepțiunea unor cunoscuți analiști și politologi.

Tendințele actuale ce se manifestă în afirmarea și consacrarea noilor centre de putere sunt consecințe directe ale evenimentelor petrecute în mediul de securitate.

Desfășurarea evenimentelor de după anii '90 au evidențiat că nici o altă putere din lume, fie ea și nucleară, nu poate lua inițiative politico-economice sau militare de anvergură fară asentimentul și uneori asistența SUA. Astăzi, SUA au o poziție absolut hegemonică în lume, cum nu s-a mai văzut de la căderea Imperiului Roman. Războiul din Golf și intervențiile din fosta Iugoslavie și Afganistan au dovedit statistic că ponderea SUA în asemenea acțiuni este de peste 80% iar tehnologia, armamentul și logistica utilizate au reprezentat capacități militare atât de sofisticate și costisitoare încât ceilalți aliați nu le pot avea încă. "America are și intenționează să mențină o putere militară capabilă să nu poată fi contestată", a declarat președintele SUA, George W. Bush. Prin aceasta, ea va face inutilă destabilizarea prin cursa înarmărilor caracteristică erelor anterioare, rivalitațile inevitabile limitându-se la comerț și la modalitățile de înfăptuire a păcii. Washingtonul nu-și propune, dincolo de rivalitățile care amenință securitatea sa și a lumii, să impună viziunea sa. Statele Unite ale Americii sunt singura putere "capabilă să intervină oricând și oriunde dorește, atunci când interesele sale sunt afectate".

În materializarea scopurilor sale strategice, SUA urmăresc consolidarea capului de pod stabilit în Europa unită, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini mondiale. Recenta extindere "robustă" a NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră demonstrează interesul SUA pentru controlul regiunii de margine sau a "bordurii maritime" a Eurasiei, care începe cu Finlanda și țările scandinave, continuă cu Polonia, România, Turcia și Georgia, cuprinde zona Orientului Apropiat și a Indiei și se încheie pe teritoriul Mongoliei, Chinei și Japoniei. Bordura maritimă a Eurasiei, denumită de teoreticieni "Rimland", reprezintă la ora actuală esența puterii globale. Cel ce domină Rimland-ul domină Eurasia, iar cel ce domină Eurasia ține în mâinile sale destinul lumii.

Deși este evident că nici o altă țară din lume nu-și poate asuma încă responsabilitatea împărțirii puterii și responsabilității cu Statele Unite ale Americii, disputa pentru controlul și gestionarea spațiilor cu mari conotații geopolitice și geostrategice, îndeosebi cel euroasiatic, se amplifică și devine tot mai aprigă și mai acută.

În întreaga lume se conturează coaliții care au ca scop oprirea suveranității absolute a SUA. Sunt elocvente în acest sens alianța dintre China și Rusia, precum și dorința de independență tot mai evidentă a Europei care, îndeosebi prin intermediul Franței și Germaniei, devine tot mai puțin un aliat și tot mai mult un competitor, pe fondul amplificării spectaculoase a mișcării anti-globalizare.

Pe acest fundal de dominare și afirmare a puterii SUA, în perioada următorilor ani va continua să se afirme din ce în ce mai clar Uniunea Europeană, ca forță politică, economică, culturală și chiar militară, ca factor de stabilitate și de progres care să-și poată promova propriile opțiuni și interese.

Chiar dacă printre obiectivele inițiale ale creării Uniunii Europene figura și cel al devenirii unei superputeri militare care să discute de la egal la egal cu SUA, să fie capabilă să gestioneze atât propriile crize precum și pe cele din vecinătate, să se implice și să influențeze politica mondială, nici una dintre țările membre nu a fost dispusă, cel puțin până acum, să sporească sumele alocate bugetului militar, care ar fi permis îndeplinirea acestui deziderat. Acest lucru are drept consecință mărirea decalajului dintre capacitățile militare proprii față de cele ale SUA și amânarea îndeplinirii obiectivului propus, pentru o perioadă de timp.

Demersul către o lume multipolară va fi de lungă durată, iar comunitatea internațională va cunoaște, probabil, o restructurare profundă, în care integrarea globală și regională va coexista cu tendința contradictorie de fragmentare și ierarhizare a lumii. În timp ce globalismul face aproape improbabil un război între marile puteri, amplificarea riscurilor asimetrice printre care terorismul, crima organizată și proliferarea armelor de distrugere în masă generează tot mai des motive de conflict. În condițiile diminuării rapide a resurselor naturale, concomitent cu creșterea demografică accentuată, bătălia pentru resursele strategice a ramas cel mai stabil element provocator de conflicte. Lupta pentru acestea se va intensifica, iar regruparea țărilor, în funcție de interese, în jurul noilor centre de putere se va contura din ce în ce mai clar. Vom asista probabil la afirmarea și creșterea presiunii acestora pentru atragerea în sfera lor de influență a unui număr cât mai mare de țări pentru a ocupa un loc căt mai avantajos în noua ordine mondială. Aceasta configurație va fi hotărâtă de interese, de capacitatea de cunoaștere, de volumul și calitatea informațiilor, de puterea tehnologică și de accesul la resurse.

Între centrele de putere deja conturate, SUA și Uniunea Europeana pe de o parte, China și Japonia pe de altă parte, la care se va adăuga din ce în ce mai evident Rusia, se vor dezvolta atât relații de contestare, dar și de acceptare, pe baza parteneriatului activ, inițiat o dată cu declanșarea campaniei mondiale împotriva terorismului.

2.3.3. Fizionomia câmpului de luptă modern

Reducerea efectivelor armatelor și a bugetelor militare, restructurările, reorganizările, transformările, redotările cu tehnică de vârf, profesionalizarea (aproape) completă, apariția unor noi riscuri, amenințări și vulnerabilități, creșterea ponderii operațiilor altele decât războiul/operațiilor de stabilitate, vor conduce la schimbarea concepției de ducere a acțiunilor militare, la apariția de noi strategii, doctrine (integrate, multinaționale) și la o altfel de pregătire a forțelor armate (în devenire "forțe expediționare"), în timp de pace, criză sau conflict/război.

În noile condiții, dispozitivele de luptă nu mai pot fi considerate rigide, lineare sau circulare (anti-gherilă), ci asimetrice (nelineare). Lupta lineară, statică, pe poziții (gen al doilea război mondial), este considerată de mult depășită și este categoric evitată. Câmpul de luptă modern nu mai acceptă uniformitatea, liniaritatea clasică, cu fâșii, aliniamente, raioane, adâncimi, linii de despărțire etc.

Se apreciază că acțiunile militare vor avea loc într-un spațiu de luptă fluid, multidimensional, caracterizat prin: acțiuni asimetrice, mobilitate, dispersabilitate, descentralizare, manevrabilitate, flexibilitate, folosirea unei game largi de acțiuni de luptă terestre, navale, aeriene, spațiale, informaționale, psihologice și speciale, duse simultan la toate cele trei niveluri ale artei militare (strategic, operativ și tactic), continuu și într-un ritm înalt, urmărindu-se lovirea decisivă a "centrelor de gravitate/punctelor decisive" ale inamicului și înfrângerea lui psihică și fizică în timp scurt. Digitalizarea câmpului de luptă, modularizarea, modelarea și simularea acțiunilor de luptă, câștigarea războiului informațional și psihologic (și mai nou a "războiului în rețea") sunt deziderate ale marilor puteri, cu repercusiuni deosebite asupra fizionomiei luptei și în special a instruirii eficiente a forțelor din timp de pace.

Sensul larg al fluidității este de mobilitate deosebită, viteză, eficiență, manevră de operare, dominare a câmpului de luptă și a inamicului. Fluiditate înseamnă și acțiune simultană în 2-3 medii (prin operații întrunite, multinaționale), ritm înalt al ducerii acțiunilor de luptă, informații reale obținute în timpi reali, decizii transmise rapid, mijloace de lovire precise și eficiență maximă. Acțiunile de luptă după operația "Furtună în Deșert", considerată atunci exemplu de bază al viitorului război în strategie, arta operativă și tactică, au căpătat un grad foarte mare de descentralizare, independență, directivitate, mobilitate, fluiditate si eficiență. Ele depind însă enorm de sistemul informațional, de gradul înalt de tehnicitate al mijloacelor avute la dispoziție, de existența armelor inteligente cu mare putere și precizie de lovire, de posibilitatea ducerii acțiunilor simultane, rapide, pe toată adâncimea teatrului de operații/țării inamice.

Reducerea forțelor armate și a armamentelor, interzicerea unor categorii de armament, introducerea tehnologiilor avansate, modularea structurilor, profesionalizarea personalului militar, cerința de "a vedea și a lovi adânc" la nivel strategic și operativ, "punctele decisive și centrele de gravitate" inamice, creșterea importanței manevrei (pe verticală și aerospațială) și a mobilității, folosirea integrată și simultană a tuturor categoriilor de forțe ale armatei, posibilitatea ducerii acțiunilor de luptă în orice condiții de timp și anotimp dau câmpului de luptă o fizionomie foarte mult diferită de cea clasică. Aviația, elicopterele, armamentul de cercetare-lovire de înaltă precizie, războiul electronic și cel informațional (considerat a cincea dimensiune a câmpului de luptă, după cele terestră, aeriană, navală și spațială), folosirea operațiilor speciale și psihologice dau o adâncime aproape nelimitată acțiunilor de luptă moderne. Războiul informațional este esențial, el permițând atacarea "punctelor decisive" și a "centrelor de gravitate", simultan și eficient, la toate cele trei niveluri ale artei militare – tactic, operativ și strategic – (operațiile "Forța Aliată" din Republica Federală Iugoslavia și "Enduring Freedom" din Afganistan).

Avantajul tehnologic și doctrinele adecvate permit înlocuirea masivității/cantității prin calitatea mijloacelor de luptă întrebuințate.

Nu mai este nevoie, ca înainte, de superioritate decisivă și de un raport de forțe net superior. Cunoașterea exactă a inamicului în orice moment, a intențiilor și posibilităților sale reale, existența unor forțe și mijloace de lovire calitativ net superioare (rachete, aviație, elicoptere, trupe digitalizate, sisteme de arme inteligente de înaltă precizie, forțe speciale), precum și folosirea manevrei decisive, angajamentului de precizie, protecției multidimensionale a forțelor, surprinderii, simultaneității și continuității acțiunilor, amplifică/maximalizează forța de lovire, fragmentarea, distrugerea și înfrângerea acestuia.

Cunoscând inamicul permanent și dispunând de superioritate tehnologică și informațională, poți alege: mijloacele superioare de lovire, locul și momentul realizării surprinderii și nimicirii lui, precum și unde este necesar ca forțele să fie folosite fizic și unde să se aplice măsuri pasive.

Ideea esențială este de a avea posibilități mai mari decât inamicul la toate nivelurile (tactic, operativ, strategic), "de a-l lovi înainte ca el să te vadă", de a face prin operații informaționale și psihologice ca spațiul de luptă să fie "transparent pentru toate forțele proprii" și "opac pentru inamic".

Calitatea personalului (complet profesionalizat), tehnologiile avansate, războiul informațional și psihologic eficient, viteza de deplasare și lovirea eficientă, asimetrică a inamicului, permit fragmentarea, demoralizarea, nimicirea și, în final, capitularea acestuia. De reținut că superioritatea calitativă și eficientă trebuie să plece de la om, piesă, tanc, transportor și până la cele mai perfecționate categorii de tehnică și sisteme/platforme de armamente. Având în timp real imaginea inamicului pe hărți digitalizate, există posibilitatea surprinderii lui, prin lovirea acestuia cu mijloace diferite decât cele la care el se așteaptă (denumite mijloace asimetrice de lovire), pentru a obține avantaje, a-l dezorganiza, a-l face vulnerabil, a-i slăbi eficiența apărării și a-i grăbi înfrângerea.

Ideal este ca inamicul să fie lovit decisiv, rapid, eficient și simultan pe adâncimea întregului său teritoriu (teatrului de operații), pentru a-l obliga să se declare în cel mai scurt timp învins, atingându-se astfel scopurile războiului (ex. – 79 de zile în Republica Federală Iugoslavia; "cea mai precisă campanie din istoria războaielor" potrivit afirmației ex-secretarului apărării SUA William Cohen; prima campanie câștigată numai printr-o operație aeriană și folosirea armamentului de înaltă precizie).

Se apreciază că, în secolul XXI, se va lupta precis, eficient și selectiv, distrugându-se de la inamic exact cât trebuie ("lovituri chirurgicale"), pentru ca acesta să se declare înfrânt politic și militar, în minimum de timp, cu pierderi cât mai reduse ("război etic"; "război curat", aplicat în Republica Federală Iugoslavia, deși au existat pierderi umane și materiale "colaterale").

Inamicul va fi "găsit, fixat, atacat și învins", cu mijloace net superioare, pe cât posibil fără a se ajunge la contact direct (la bătălii/lupte apropiate), la folosirea trupelor terestre și la suferirea de pierderi importante în personal și materiale. Deci, se va urmări obținerea unei victorii decisive prin cunoaștere, anticipare, dominare, luptă inteligentă, avantaj tehnologic, eficiență maximă și presiuni politico-diplomatice internaționale continue.

Dacă totuși se ajunge la contact direct, la bătălii/lupte apropiate, limita dinaintea apărării inamicului (înainte de a fi atacată de către trupele terestre proprii) trebuie distrusă în proporție de aproximativ 70%, iar forțele din adâncimea operativă și strategică – nimicite în proporție de aproximativ 50% (similar operației "Furtună în Deșert" și acțiunilor din Kosovo).

În viitor, efectivele reduse dar profesionalizate ale armatelor vor necesita sisteme tehnico-militare foarte perfecționate, care vor mări ritmul ducerii acțiunilor de luptă, eficiența și gradul de protecție, susținere și supraviețuire al acestora.

Viitoarele operații vor fi întrunite, multinaționale și vor fi duse frecvent în cooperare cu organizații internaționale și neguvernamentale.

Va fi necesar să se constituie din timp structuri de comandă adecvate situației (comandamente regionale) pentru a coordona acțiunile de conducere a operațiilor, categoriilor de forțe armate și coalițiilor diferite, în loc să se constituie atunci, ad-hoc, pentru a îndeplini aceste misiuni.

Toate categoriile de forțe armate trebuie să fie ușor deplasabile, sustenabile în teatru, să dispună de capabilități militare moderne/calitative, de un grad înalt de protecție și supraviețuire, să fie flexibile, mobile, adaptabile, create modular pentru a răspunde întregii game de misiuni și operații militare ("forțe expediționare" – cerința expresă a noii Directive ministeriale a NATO).

Ele trebuie să fie capabile să lupte și să învingă și facă trecerea rapidă de la război la operații altele decât războiul (O.O.T.W.) și invers.

Comandanților trebuie să li se pună la dispoziție forțele și mijloacele necesare pentru ca Forța realizată să fie flexibilă, adaptabilă organizatoric cerințelor, în scopul dominării spațiului de luptă fluid și al obținerii victoriei decisive în timp scurt.

Statul major, de regulă multinațional, mult mai redus decât acum dar dotat cu tehnologii informaționale, va îndeplini funcții mult mai diversificate. El își va schimba componența și chiar subordonarea, în funcție de misiuni. În general, funcțiile de la toate nivelurile organizatorice vor trebui reanalizate și eficientizate.

Se poate susține în concluzie că noile concepte și tehnologii militare se elaborează și experimentează continuu, ele permițând SUA și țărilor dezvoltate să intre în secolul XXI, în Era Informatică, cu avantaje tehnologice și doctrinare greu de atins de către celelalte țări. Tehnologiile Erei Informaționale vor revoluționa modul de ducere a acțiunilor militare și vor schimba fizionomia conflictelor/războiului.

Cel mai semnificativ avantaj în mijloacele de ducere a războiului va decurge din cantitatea, calitatea, gradul înalt de prelucrare și modul de folosire a informațiilor.

Tehnologiile înalte și informațiile, secondate de strategii militare și concepte doctrinare adecvate, de lideri militari competenți și personal profesionalizat, instruire și operativitate înaltă a forțelor vor însemna puterea reală. Prețul progresului va fi uriaș, dar odată efectuat el va oferi avantaje, posibilități și câștiguri extraordinare.

2.3.4. Dezvoltarea tehnologică și tipologia războaielor la început de mileniu

Tehnologiile s-au aflat, se află și se vor afla mereu în miezul cel mai fierbinte al confruntării armate. Într-o anumită măsură, ele sunt cele care revoluționează arta militară. Relația nu este insă univocă, nici biunivocă, ci cu foarte multe determinări. Teoria războiului, experiența îndelungată a campaniilor militare, cerințele efective ale spațiului luptei și, în cadrul acestora, nivelul ofertei tehnice sunt factori care se reunesc și dau o anumită evoluție strategiei militare.

Problema dezvoltării tehnologice și impactul asupra domeniului militar, în condițiile actuale, reprezintă o sferă de cercetare de mare interes, de factură interdisciplinară, aflată la confluența dintre științele tehnice, economice și militare.

Alături de potențialul economic, științific și tehnic, potențialul militar este în prezent și va fi și în viitor un mijloc esențial pentru atingerea scopurilor politice fundamentale, strategice ale fiecărui stat. Se justifică, astfel preocuparea statelor lumii, la începutul mileniului trei pentru prezentul și viitorul industriei lor de armament, pentru creșterea parametrilor de eficiență ai tehnologiilor militare, pentru dezvoltarea componentelor de bază ale războiului modern și modernizarea sistemelor de luptă la nivel tactic, operativ și strategic.

La întrebarea dacă este sau nu vorba de o revoluție în probleme militare, adică în domeniul militar, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. O astfel de revoluție a cunoscut multe cicluri și multe etape, care au depins de marile descoperiri științifice și de implementarea lor în domeniul militar, de apariția mijloacelor de luptă performante care au determinat mutații substanțiale în conceperea și ducerea războaielor.

De aceea, recentele descoperiri în domeniul armamentelor – culegerea informațiilor prin satelit, dirijarea în infraroșu, prin laser, microunde și GPS, crearea și folosirea armamentului de înaltă precizie, a sistemelor integrate de arme etc. – au creat o nouă fațetă a beligeranței.

Conținutul revoluției tehnologice militare contemporane poate fi dedus din relevarea trăsăturilor care o caracterizează și direcțiile în care aceasta se desfașoară. Astfel, putem evidenția următoarele trăsături principale cu impact direct asupra mijloacelor de luptă:

– caracter atotcuprinzator, deoarece exercită un important impact asupra tuturor categoriilor de arme și mijloace de luptă (convenționale, nucleare, cosmice, de nimicire în masă, munițiilor inteligente etc.);

– ritm rapid de desfășurare, deoarece la perioade scurte de timp, în cadrul aceleiași familii de mijloace de luptă, apar noi generații de arme cu performanțe sporite (blindate, avioane, elicoptere, rachete, sisteme de apărare antiaeriană, sisteme de cercetare și lovire de înaltă precizie, sisteme de conducere și alarmare îndepărtată etc.);

– amplificarea dimensiunii cosmice prin producerea de armament cosmic (arme satelit și antisatelit, navete spațiale) în scopul folosirii acestui spațiu, în special din punct de vedere militar;

Totodată, se pot desprinde și direcțiile de acțiune în cadrul revoluției tehnologice militare contemporane:

– sporirea considerabilă a efectelor distructive ale armamentului și tehnicii de luptă prin utilizarea eficientă a resurselor de energie nucleară și termonucleară, luminoasă și chimică;

– creșterea performanțelor rachetelor balistice cu rază mare de acțiune, ca principal mijloc de transport la țintă a încărcăturilor explozive, a substanțelor radioactive și chimice de luptă;

– aplicarea largă a realizărilor electronicii, microelectronicii și a laserilor în scopul îmbunătățirii indicatorilor tehnico-tactici ai mijloacelor de luptă;

– perfecționarea parametrilor tehnico-tactici ai “armelor inteligente” (remarcabile succese s-au înregistrat la: rachete de diferite tipuri, bombe de avion, torpile, mine antitanc, proiectile de artilerie, avioane fără pilot etc.) pentru a fi în măsură să îndeplinească misiuni de luptă cât mai complexe;

– intensificarea preocupărilor pentru realizarea armelor de luptă pe bază de radiații și a armelor bazate pe microunde, cu efecte distructive sporite asupra personalului și tehnicii de luptă;

– intensificarea cercetărilor în domeniul inteligenței artificiale pentru extinderea utilizării sistemelor-expert (experți informaționali – cele mai importante produse ale inteligenței artificiale) și a robotizării în domeniul militar;

– utilizarea biotehnologiilor ca arme de luptă, care ar duce la purtarea unui veritabil “război genetic”;

Revoluția în domeniul armamentelor este incontestabilă. În numai câțiva ani, s-a făcut un salt enorm, în ceea ce privește forma și efectul loviturilor, de la masivitate la precizie, de la incertitudine la certitudine, grație noilor tehnologii extrem de performante în domeniile informației, cercetării, recunoașterii și lovirii.

Mutațiile produse în societate impun o adevarată revoluție în gândirea militară, o revoluție capabilă să reflecte noile funcții economice și tehnologice. Știința și comunicarea vor fi motoarele secolului al XXI-lea. Uneltele inteligente produc arme inteligente. Nimic nu o demostrează mai bine decât modul în care s-a desfășurat conflictul din Gloful Persic (“Furtună în deșert”), care poate fi caracterizat ca un “război al mințtii (spiritului) împotriva materiei” .

De fapt, în confruntarea din Golful Persic – apreciază Newt Gingrich – “lumea a fost martoră a primului război între sisteme militare ale celui de-al Treilea Val și o mașinărie din Al Doilea Val. Operațiunea “Futrună în deșert” a constat în anihilarea irakienilor de către americani și aliații lor, în mare măsură fiindcă sistemele de tip al Treilea Val s-au dovedit pur și simplu covârșitoare. Sistemele antiaeriene foarte sofisticate, proprii celui de-a Doilea Val, n-au fost de nici un folos în confruntarea cu aeronavele insesizabile tip Al Treilea Val. Armatele din tranșeele celui de-al Doilea Val au fost simplu depășite și anihilate în fața sistemelor de țintire și logistică din Al Treilea Val.. ” Desfășurarea războiului a fost în întregime răsturnată.

Războiul, modul propriu-zis de a se lupta într-un asemenea conflict – în termenii economiei, geopoliticii și ai moralității – va avea multiple implicații profunde pentru armatele și țările din întreaga lume. Modul său de desfăsurare va schimba întreaga natură a beligeranței. Doctrina militară se va schimba radical. Astazi, “dacă ascultăm cu atenție – afirmă A. Toffler – indiferent că termenii sunt formulați în chineză sau italiană, în franceză sau rusă, temele centrale (ale doctrinelor militare) rămân acelea ale Luptei Aero-Terestre și ale Operațiunilor Aero-Terestre”.

În cadrul operațiunilor militare se vor folosi arme concepute pentru o mare precizie, capabile să producă distrugeri specializate și minime, “pagube colaterale”. Bombele cu dirijare prin laser, rachetele de croazieră, avioanele de luptă “invizibile” (antiradar) etc. sunt armele care, prin capacitatea lor de a penetra zone de înaltă amenințare, vor reflecta gândirea militarilor din conținutul conceptelor despre “bătălia de profunzime”, “interdicție” și importanța informațiilor și a armelor inteligente. Linia clasică a frontului dispare. Bătălia și operația se vor adânci pe toate dimensiunile: distanță, altitudine, timp.

Conflictul militar al viitorului este centrat pe valori, al căror conținut se bazează pe factori calitativi, în detrimentul celor cantitativi încă, și anume: demasificarea; selectivitatea “fină și precisă”, a scopurilor și obiectivelor; “soldați inteligenți”; creativitatea și inițiativa, care va fi la un înalt nivel dezvoltată atât de militari cât și de civili; unități combatante mai mici, sisteme de armamente cu multă putere de lovire și mare precizie; autonomia mai mare a comandanților de pe toate treptele de comandă; integrarea sistemelor; vastă infrastructură electronică ramificată si complexă; viteză în efectuarea manevrei etc.

Folosirea acestor valori vor transforma armatele, nu într-o mașină ci într-un “sistem cu feed-back intern, comunicații și capacitate de ajustare auto-regulatoare mult mai ample”, de fapt într-un “sistem de gândire”. Totodată, la fel cum am afirmat mai sus, modul de ducere a luptei, războiul în sine, va suferi mutații semnificative – de aici o posibilă altă tipologie a acestuia.

Tipul de război pentru care se pregătesc țările, armatele lor, statele majore, militarii de pretutindeni, elevii și studenții din instituțiile de învățământ militar este nu atât războiul prezentului, căt cel al viitorului, mai exact, al următorului deceniu, adică războiul anilor 2010-2020.

Războiul viitorului nu este ușor de identificat și de definit. Pentru că, fiind un instrument al politicii, războiul se va configura totdeauna pe coordonatele flexibile ale acesteia, îmbinand caracteristici ale filosofiei politice și sociale cu legile și principiile luptei armate sau ale altor tipuri de confruntare. Războiul este, în general, considerat ca un mijloc de deblocare a unei situații strategice, dar elementele de continuitate și cele de discontinuitate în spațiul confruntării, apariția și evoluția componentelor asimetrice, cele teroriste, cele identitare și cele ale globalizării sau antiglobalizării îi lărgesc sfera și conținutul, îl transformă într-o realitate dinamică, îl fac aproape indispensabil planetei, principalii beligeranți devenind din ce în ce mai mult binele și răul, binele răului și răul binelui, în infinita gamă de posibilități și probabilități condiționate, și nu doar în clasica dihotomie da-nu. În analiza războiului sau războaielor pentru care ne pregătim – ca formă sau ca forme ale războiului permanent sau continuu – ar trebui să se aibă în vedere următoarea tipologie:

a) Războiul clasic, care va deveni, în următorii 10-20 de ani, Război Înalt Tehnologizat, cu forma lui concretă, deja cunoscută, și Război Bazat pe Rețea. Este puțin probabil ca războiul clasic să dispară din panoplia pregătirii armatelor. Cele mai multe dintre țările dezvoltate, care fac parte din NATO (dar și cele din afara Alianței) percep acest război într-un mod dinamic complex.

b) Războiul continuu, ca expresie a reuniunii războiului clasic și a celui asimetric, cu următoarele forme:

– războiul geofizic; războiul informațional; războiul psihologic;

– războiul mediatic; războiul economic; războiul cosmic;

– războiul „cultural"; războiul genetic.

războiul geofizic, constă într-un sistem de acțiuni care vizează provocarea unor fenomene naturale, calamnități și catastrofe cu influențe nocive asupra mediului de viață al oamenilor, localităților, terenurilor agricole, sistemelor de comunicații, cu scopul realizării unor obiective importante, între care se situează și distrugerea potențialului și resurselor adversarului.

războiul informațional, se bazează pe controlul vectorilor de informație.

războiul psihologic, vizează, în principal, descurajarea inamicului, crearea unor situații de panică, de nesiguranță, falsă percepție asupra realității.

războiul mediatic, este, la ora actuală, principalul mijloc al războiului continuu și mai ales al celui psihologic. Media se prezintă ca purtator de informație, ca spațiu de dialog, ca instrument și mijloc de exprimare a adevărului. Mijloacele de informare în masă sunt însă și altceva. Sunt sau pot fi instrumente și mijloace de manipulare a informației, armă teribilă pe care o pot folosi totdeauna, într-o formă sau alta, cei puternici.

războiul economic, este, în fond, o luptă continuă pentru supraviețuire economică, pentru prosperitate și dominantă.

războiul cosmic, este, o extindere a teatrelor de confruntare și a mijloacelor de confruntare în plan informațional, mediatic, economic și militar.

războiul „cultural", nu se referă la războiul valorilor, cum se sugerează uneori, ci la confruntarea intereselor pe suportul producției culturale.

războiul genetic, este, într-un fel, o formă asimetrică a războiului continuu. Un astfel de război nu are o strategie sau o doctrină. Unele aspecte care țin de acesta se manifestă și în prezent, sub forma războiului biologic sau a celui dominat de armele de nimicire în masă. . Acum, în preocupările specialiștilor se află, sub forma unor instrumente de ameliorare genetică a speciilor, o mulțime de metodologii și de produse obținute prin inginerie genetică, prin clonare.

c) Acțiuni militare pentru combaterea crimei organizate, traficului de droguri și altor amenințări asimetrice.

d) Acțiuni militare postconflict.

Războiul care trebuie însușit și modelat în învățământul militar și în pregătirea armatei este RĂZBOIUL BAZAT PE REȚEA (RBR), care preia de la societate modelul de acțiune eficientă, în sensul de afacere eficientă. Cu alte cuvinte, ceea ce, ieri, societatea a învațat de la armată se retransmite, azi, potrivit unui determinism complex, domeniului militar.

Tehnologia nucleară, tehnologia de vărf, nanotehnologia, tehnologia informației se regăsesc, azi, în sisteme de arme de mare precizie, iar proiectele viitorului sunt și mai substanțiale.

Capitolul 3. REFORMA ÎN ARMATA ROMÂNIEI – STUDIU PRIVIND IMPLICAȚIILE EVOLUȚIEI PIB ASUPRA EVOLUȚIEI CHELTUIELILOR PENTRU APĂRARE

„Cel care stie cum să folosească forța unei armate

mari și forța unei armate mici, va fi victorios.”

Sun Tzî

Lumea de astăzi, găsește omenirea într-un amplu proces de mondializare. Asistăm la o creștere puternică a interdependențelor dintre state. În anii ce vin, România va evolua într-o lume aflată în continuă mișcare și transformare, în care factorii de risc vor fi din ce în ce mai puțin convenționali și în care pericolele militare vor fi depăște de riscurile de natură economico – financiară sau de terorism și crimă organizată.

Destinul omului este de a fi liber, dar libertatea omului se împlinește în și prin libertatea și independența poporului al cărui fiu este. De-a lungul istoriei, apărarea libertății și independenței a reprezentat o constantă a luptei popoarelor pentru a fi ele însele, pentru a supraviețui oricăror acțiuni ce au vizat anularea ori restrângerea condițiilor minimale necesare unei dezvoltări de sine stătătoare. Și în domeniul militar, oamenii au rol determinant. Istoria ne arată că în toate timpurile omenirii.

3.1. Determinări ale reformei în armata României

După 1989, România a intrat într-un complex și amplu proces de tranziție de la economia supercentralizată și statul dictatorial, la economia de piață și statul de drept. Parcurgerea acestei perioade va conduce la democratizarea societății românești, ceea ce va trebui să se reflecte adecvat și în modul de executare a serviciului militar. Conscripția nu este consubstanțială democrației. Practic, ea nu a statuat o egalitate reală a cetățenilor țării în ceea ce privește efectuarea serviciului militar. Ea a permis ca armata să dispună de oameni mulți cu costuri reduse. (Așa se explică, în mare parte, faptul că au existat înainte de 1989 unități și mari unități care lucrau în economia națională, în mod permanent, precum și participarea unor detașamente militare la muncile agricole. De fapt, conscripții reprezentau, în economia socialistă, o forță de muncă ieftină, disciplinată și obedientă). Libertatea individului (sub toate aspectele) este o caracteristică definitorie a unei astfel de societăți. De aceea, renunțarea la conscripție și trecerea la voluntariat în recrutarea întregului personal al armatei este o dimensiune specifică noi etape de dezvoltare socială a țării noastre. În plus, acum se cere să se țină seama de atitudinea opiniei publice privind reducerea cheltuielilor pentru apărare, în condițiile creșterii densității tehnologice în armată și a aderării țării la N.A.T.O.

Profesionalizarea armatei se desfășoară atât datorită unor determinări interne, cât și externe. Ca determinări interne se pot menționa: schimbarea regimului politic în România; trecerea economiei românești la organizarea și funcționarea pe temeiul principiilor economiei de piață; ieșirea dintr-o alianță politico-militară și aderarea la alta; deficitul demografic; democratizarea societății românești.

Schimbarea regimului politic. Reprezintă, fără îndoială, principalul factor intern care a acționat și acționează în direcția profesionalizării armatei. Orice regim politic, printre primele măsuri pe care le adoptă, odată cu preluarea puterii în stat, sunt și cele privitoare la instituția militară. În acest context, se definesc misiunile armatei, modul de subordonare a acesteia față de organul legislativ și executiv, structura sa etc. Definindu-și, mai mult sau mai puțin exact, interesele și obiectivele urmărite regimul politic își concepe și instrumentele prin care să le promoveze și să le apere în raporturile cu celelalte state ale lumii și cu alte forțe interne care ar dori să acceadă la putere în stat. Un asemenea instrument îl constituie armata. Iar, o instituție militară puternică și credibilă nu poate fi decât una în care dominanți ca număr sunt militarii de profesie. De aici, orientarea fermă a puterii politice din stat spre crearea unei armate de profesie, care să fie loială noului regim politic.

Trecerea economiei românești la economia de piață. Principiile, normele și valorile caracteristice unui tip sau altul de economie își pun pecetea pe tipul de armată ce ființează într-un stat. Procesul de trecere a economiei naționale la economia de piață impune ca toate activitățile umane să fie apreciate și din perspectiva rezultatelor raportate la eforturile, respectiv, cheltuielile făcute. De acest mod de evaluare nu poate scăpa nici instituția militară care este una bugetară, adică funcționează pe banii contribuabililor, pe de o parte. Pe de altă parte, într-o economie de piață dominantă este proprietatea privată. De aici, o serie de aspecte inedite privind pregătirea populației pentru apărare. Practic, într-o economie de piață totul se apreciază prin prisma eficienței economice, a rentabilității. De aceea, se pare că o armată de profesie este, prin modul său de organizare și funcționare, mult mai adecvată acestui tip de economie decât una de masă.

Ieșirea dintr-o alianță politico-militară și pregătirea în vederea aderării la alta. Țara noastră, după 1989, a părăsit Tratatul de la Varșovia, alianță politico- militară din care a fost obligată să facă parte, ca urmare a statutului său de stat aliat al URSS. Treptat, regimul politic, instalat după decembrie 1989, a trecut la o altă orientare și în ceea ce privește alianțele politico-militare din care să facă parte. Astfel, România decide, liber și voluntar, să adere la N.A.T.O., alianță politico-militară capabilă să contribuie la apărarea colectivă a membrilor săi. Aspirația legitimă a țării noastre de a dobândi statutul de membru al Alianței nord-atlantice se cerea materializată printr-un set de măsuri adecvate scopului propus. Una dintre aceste măsuri și, poate cea mai importantă, o reprezintă profesionalizarea forțelor sale armate. Într-o alianță de talia și prestigiul N.A.T.O. sunt primite doar statele care îndeplinesc toate criteriile de aderare impuse prin statutul respectivei organizații politico-militare.

Deficitul demografic. Datele recensământului populației efectuat în 2002 arată că în cei 10 ani care s-au scurs de la cel din 1992, România are cu peste un milion de locuitori mai puțini. Scăderea populației se datorează, în principal, următoarelor cauze: creșterea mortalității; scăderea natalității; emigrarea, în special, a tinerilor în căutarea unui loc de viață și de muncă mai bun decât pe meleagurile natale. Aceste cauze conduc, în timp, la diminuarea resursei umane compatibilă cu executarea serviciului militar. Soluția cea mai bună este trecerea la profesionalizarea armatei. În acest mod, necesarul de efective active și de rezervă pentru armată se pot asigura, atât cantitativ (scade numărul celor care trebuie să efectueze serviciul militar), cât și calitativ (se aleg doar cei care doresc să devină militari și care îndeplinesc cumulativ criteriile de recrutare impuse de armată). În plus, voluntariatul asigură efectivele necesare pentru o perioadă mai mare de timp (câțiva ani) decât conscripția, care aduce în armată tinerii pentru o perioadă tot mai redusă de timp (de la un an și patru luni cât era durata serviciului militar obligatoriu în 1989, s-a ajuns acum, în 2003, la un an și se vorbește deja de o diminuarea a sa la opt luni).

Democratizarea societății românești. Reprezintă un alt factor determinant cu un rol semnificativ în profesionalizarea armatei. Specific societăților democratice este acordarea unor drepturi largi populației, inclusiv în ceea ce privește achitarea acesteia de unele obligații sociale. De aceea, executarea serviciului militar nu mai este obligatorie, ci benevolă. Cu alte cuvinte, cetățeanul care îndeplinește condițiile legale de efectuare a serviciului militar are libertatea să aleagă dacă va servi țara sub drapel sau nu. Într-o societate democratică opțiunea liberă a cetățeanului în alegerea profesiei sau a modalității în care își va servi țara este susținută prin lege și încurajată prin modalități specifice. În acest context, profesionalizarea armatei corelează direct și optim cu democratizarea societății românești.

Printre determinările externe se numără următoarele: asumarea conștientă și liberă de către România a unor obligații și responsabilități privind securitatea zonală, regională și globală; semnarea de către țara noastră a unor tratate și convenții internaționale de reducere a efectivelor militare și a unor mijloace de categorii de luptă; participarea activă a unor structuri militare românești la lupta împotriva terorismului internațional; satisfacerea deplină și completă a cerințelor de compatibilitate a armatei țării noastre cu armatele statelor membre ale NATO, organizație politico-militară în care urmează să se integreze în viitorul apropiat și România.

Practic, după 1994, țara noastră a început să-și orienteze, mult mai pregnant decât până atunci, opțiunile către Occident în ceea ce privește alianțele politico-militare. Treptat, prin acceptarea sa de a participa la executarea a diverse misiuni sub egida ONU, în afara granițelor naționale, dar și prin soluționarea unor probleme interne de natură socială, economică, politică, etnică etc. România din consumator de securitate devine generator de securitate în zonă și regiune. În prezent, ea este ferm angajată în executarea de misiuni militare și non militare pe plan internațional, pe de o parte, și își asumă liber și conștient o serie de responsabilități ca un membru de drept al Alianței nord-atlantice, pe de altă parte. Toate acestea nu ar fi fost posibile însă fără o accentuare a procesului de profesionalizare a armatei sale.

România, începând cu 1990, a semnat o serie de tratate și convenții internaționale privind reducerea efectivelor militare și a unor categorii de mijloace de luptă. Maniera concretă în care, în timp, țara noastră a răspuns afirmativ angajamentelor asumate a făcut să-i crească considerabil credibilitatea și fermitatea opțiunilor sale politico-militare. De exemplu, dacă se are în vedere doar reducerea efectivelor militare se poate constata că s-a acționat consecvent în direcția respectării angajamentelor asumate. Astfel, de la circa 220.000 de militari în 1989 s-a ajuns la circa 112.000 în 2003. Într-o manieră asemănătoare s-a procedat și în ceea ce privește reducerea numărului unor categorii de mijloace de luptă.

Structuri militare românești se află, în prezent, în diferite teatre de operațiuni și execută misiunile încredințate de ONU, îndeosebi cele privind lupta împotriva terorismului internațional. Participarea activă la asemenea misiuni este posibilă întrucât armata României a trecut la profesionalizarea sa. Ducerea la bun sfârșit a tuturor misiunilor încredințate acestor detașamente militare românești, fie independent, fie sub comandă internațională a fost și este posibilă pentru că efectivele participante sunt formate din militari profesioniști. Cu alte cuvinte, militarii români: cunosc limba engleză, deci sunt în măsură să comunice cu militari celorlalte state participante la astfel de misiuni; sunt capabili să înțeleagă ordinele și sarcinile încredințate; au o pregătire militară adecvată (este făcută potrivit principiilor, normelor, standardelor și procedurilor NATO); au o pregătire de specialitate corespunzătoare standardelor Alianței nord-atlantice Armata României, prin aderarea țării la NATO, în 2004, a devenit o componentă a acestei alianțe politico-militare. Dobândirea acestei calități s-a făcut prin îndeplinirea unor cerințe și asumarea unor obligații privind apărarea colectivă, caracteristică esențială a Alianței Nord-Atlantice. Prin atitudinea și comportamentul de până acum, țara noastră a dovedit că și-a făcut în mod conștiincios „temele" privind integrarea în structurile Nord-Atlantice. De pildă, s-a implicat activ și fără nici o reținere în acțiunile Alianței în lupta împotriva terorismului internațional, a efectuat o reformă reală în armată, a trecut la profesionalizarea instituției militare și și-a îndeplinit toate angajamentele luate privind mediul de securitate național, zonal etc.

3.2. Etapele procesului de restructurare a armatei române

Între 1990 și 2000, procesul de restructurare a armatei s-a desfășurat în trei etape și a avut ca rezultat reducerea efectivelor Armatei României de la 320.000 de funcții militare, în anul 1990, la 112.000 de funcții militare, la începutul anului 2005.

Prima etapă, 1990-1993, a avut ca obiective prioritare ajustarea structurală, rapidă, a armatei, crearea noului cadru legislativ pentru organizarea și funcționarea acesteia și declanșarea unor programe de modernizare și înzestrare.

Etapa a doua, 1994-1996, declanșată prin semnarea Documentului-Cadru al Parteneriatului pentru Pace și prin adoptarea primului ciclu de evaluare și analiză în cadrul acestui parteneriat – CICLUL I PART – s-a caracterizat prin nominalizarea capabilităților pentru participarea la misiuni NATO- PfP și prin declanșarea procesului de realizare a interoperabilității cu armatele statelor membre ale NATO, prin asumarea a 19 obiective de interoperabilitate.

Etapa a treia, 1997-2000, marcată de conceptul Parteneriatul Operațional Intensificat, lansat la reuniunea de la Sintra și la summit-ul de la Madrid, a corespuns ciclului II part, în care procesul de realizare a interoperabilității a continuat în adoptarea a 84 de obiective de parteneriat și interoperabilitate.

Etapa a patra, 2001-2004, a constituit perioada de recuperare a rămânerilor în urmă și revigorarea procesului de reformă. Din cele 84 de obiective de parteneriat și interoperabilitate, erau îndeplinite 1,5 obiective, iar astăzi sunt îndeplinite 60.

Dacă perioada 1997-2000 poate fi considerată una de început și de tatonări, perioada 2001-2004, se poate aprecia că reprezintă o etapă de revigorare și relansare a scopurilor pentru îndeplinirea obiectivelor propuse, prin rezultatele obținute în înfăptuirea reformei. În continuare are loc o etapă calitativă în derularea reformei Armatei României, și anume transformarea acestei instituții, în consens cu procesul similar din armatele celorlalte state membre NATO. Reforma și transformarea Armatei României reprezintă o necesitate pentru apărarea și securitatea națională. Obiectivul principal al forțelor armate ale României este acela de a deveni un element al stabilității și securității naționale și un aliat credibil, eficient. Participarea în cadrul misiunilor internaționale, în conformitate cu angajamentele politice și militare asumate, reprezintă o prioritate și o garanție pentru promovarea și protejarea intereselor naționale și a valorilor democratice. În acest context, este necesar ca finanțarea altor participări decât cele planificate să se facă separat de bugetul alocat armatei.

Armata României, prin aderarea țării la NATO, în 2004, a devenit o componentă a acestei alianțe politico-militare. Dobândirea acestei calități s-a făcut prin îndeplinirea unor cerințe și asumarea unor obligații privind apărarea colectivă, caracteristică esențială a Alianței Nord-Atlantice. Prin atitudinea și comportamentul de până acum, țara noastră a dovedit că și-a făcut în mod conștiincios „temele" privind integrarea în structurile Nord-Atlantice. De pildă, s-a implicat activ și fără nici o reținere în acțiunile Alianței în lupta împotriva terorismului internațional, a efectuat o reformă reală în armată, a trecut la profesionalizarea instituției militare și și-a îndeplinit toate angajamentele luate privind mediul de securitate național, zonal etc.

3.3. Perspective ale armatei române – 2015

Evoluția sensului valorilor umane și reducerea efectivelor forțelor armate au început să încline în mod sensibil în acceptarea de pierderi în vieți omenești, cerând astfel o mai mare protecție a militarilor, care poate fi obținută prin numeroase echipamente tehnice, cum sunt sistemele de protecție integrată pentru vehiculele de luptă sau elicoptere de exemplu. Armele cu bătaie lungă, trase la distanța de securitate și cu un sprijin terestru și aerian, micșorează riscul căruia sunt expuse persoanele ce le deservesc. Modernizarea elementelor de sprijin (deminaj, conducerea războiului electronic etc.) este un factor suplimentar de reducere a riscului.

Majoritatea forțelor armate europene se adaptează la această evoluție și investesc în extensia capacităților lor în domeniul exploatării, conducerii, preciziei focului și mobilității. Armatele care nu țin ritmul sau nu se adaptează decât parțial pierd nu doar în eficacitate, ci și în capacitatea de colaborare internațională cu armatele altor state. În acest context, înzestrarea armatei, dezvoltarea cercetării științifice românești și achiziția licențelor de fabricație pentru armament modern vor fi priorități în politica de apărare a României în următorii ani, în raport cu necesitatea optimizării capacității de securitate și apărare. În acest sens, organele abilitate vor urmări:

sincronizarea permanentă a politicii de înzestrare cu planificarea apărării;

dezvoltarea sistemului de management al resurselor pentru evaluarea și fixarea fondurilor finanțate în comun (atât cheltuielile de echipament, cât și cheltuielile pentru utilizarea efectivelor militare și civile cerute pentru realizarea oricărei misiuni în cadrul NATO);

planificarea investițiilor în domeniul înzestrării în conformitate cu misiunile fixate Armatei României în cadrul NATO și cu nevoile de securitate internă, în funcție de forța angajată pentru NATO și UE. Planificarea se va face conform sistemului de planificare, programare, bugetare și evaluare (SPPBE). Se va urmări o creștere a cheltuielilor de capital pentru înzestrare în structura bugetului apărării în raport cu cheltuielile pentru operare – mentenanță, personal și infrastructură;

îmbunătățirea sistemului de planificare a înzestrării (SIMAPA – Sistemul Integrat de Management al Achizițiilor pentru Apărare) în concordanță cu misiunile ce îi sunt fixate României în cadrul NATO, precum și cu nevoile de securitate și apărare internă. În acest sens, în baza unei evaluări prealabile pe costuri, se va urmări înzestrarea acelor arme care contribuie la asigurarea securității naționale, securității regionale și la specializarea armatei noastre (capabilitățile) în cadrul NATO, precum și la echiparea forțelor care execută misiuni în străinătate;

achiziția de licențe pentru producția în țară de echipament militar necesar îmbunătățirii înzestrării și standardizării echipamentelor de luptă și comunicație;

participarea la programe NATO și cooperarea cu țările membre ale acestei alianțe pentru dezvoltarea industriei naționale de apărare; producția în comun de echipament militar pentru modernizarea echipamentelor de luptă și comunicație;

testarea armelor noi și modernizate în condiții de luptă și îmbunătățirea tehnologică a armelor existente în condiții reale de luptă;

– armonizarea planurilor de achiziție în domeniul apărării în conformitate cu orientările fixate prin Sistemul de Planificare a Armamentelor Convenționale (SPOAC);

dezvoltarea sistemelor IT și de comunicație, inclusiv prin implementarea sistemelor C4I2 (comandă, control, comunicații, computere, informație și informatică);

continuarea programelor de modernizare a blindatelor, concomitent cu evaluarea posibilității de susținere a cercetării în domeniu și achiziției de licențe pentru îmbunătățirea performanțelor blindatelor;

dezvoltarea sistemelor de simulare pentru pregătirea militarilor din forțele terestre și aeriene;

planificarea, programarea și alocarea fondurilor necesare pentru echiparea forțelor aeriene cu noi aeronave de luptă;

evaluarea, planificarea, programarea și fixarea bugetului pentru fabricarea unor tipuri noi de elicoptere de luptă;

introducerea unor noi sisteme de luptă antiaeriene;

programe de dotare a forțelor navale cu nave de luptă tip fregată și nave mai mici;

stabilirea planificării financiare și a obiectivelor pentru programele de cercetare științifică;

asigurarea stocurilor de muniție și materiale pentru asigurarea instrucției;

modernizarea facilităților pentru Sprijinul Națiunii Gazdă (HNS – Host National Suport).

De asemenea, prin politica de înzestrare și de dezvoltare a logisticii, cei în drept vor avea în vedere creșterea performanței acționale a structurilor, asigurarea interoperabilității în NATO, revitalizarea unor mijloace de luptă mai vechi, păstrarea și dezvoltarea potențialului militar de cercetare, expertiză și consultanță tehnică și tehnologică.

În prezent, România dispune de forțe terestre, de forțe aeriene și de forțe navale. Această structură a forțelor se va menține și în perspectiva anilor 2015.

O altă măsură, ce ține de procesul transformării Armatei României, o reprezintă structura stabilită pe categorii de forțe a fi realizată în 2015. Aceasta structură va arăta astfel: Forțele Terestre vor reprezenta 55,46% din care cele destinate NATO vor avea o pondere de 45%; Forțele Aeriene vor reprezenta 13,88% din care cele destinate NATO vor avea o pondere de 2,5%; Forțele Navale vor reprezenta 8,84% din care cele destinate NATO vor avea o pondere de 9,4%21 . Ponderile diferite ce vor reveni fiecărei structuri de forțe probează importanța ce se va acorda Forțelor Terestre, atât pentru îndeplinirea misiunilor în interiorul țării, cât și în afara statului român. De asemenea, este posibil ca factorii de decizie politico-militară să adopte măsuri de reducere a efectivelor armatei, în 2015, comparativ cu situația din 2006. O astfel de măsură s-ar justifica prin profesionalizarea completă a efectivelor militare, pe de o parte, și printr-o mai bună înzestrare a unităților și marilor unități cu armament și tehnică de luptă moderne, pe de altă parte. Este evident că reducerea de personal va afecta cel mai mult Forțele Terestre, pentru că ele dispun de cele mai numeroase efective, pe de o parte, și tot în cadrul lor, în 2006, erau cei mai mulți militari în termen, adică proveniți din conscripție, pe de altă parte.

3.4. Studiu privind implicațiile evoluției Produsului Intern Brut asupra evoluției cheltuielilor pentru apărare

Sfârșitul războiului rece a marcat în istoria statului român – ca și în cea a tuturor țărilor fostei Europe de Est comunizate -, sfârșitul unui regim politic, economic și social și debutul unei noi etape din evoluția societății românești pusă sub semnul reformei și având drept obiective majore edificarea economiei de piață funcțională, a statului de drept și a unui regim politic democratic.

Bilanțul epocii comuniste a fost, ca și în cazul celorlalte state ex-comuniste angajate în procese de tranziție similare, unul greu de asumat și asanat, unul dintre cele mai grele „dosare" ale acestei moșteniri prin conținutul și consecințele sale fiind cel economic.

Adoptarea de către NATO, spre sfârșitul anilor 1980, a politicii de „creare a păcii cu arme mai puține" a determinat schimbări dramatice la nivelul alocațiilor bugetare pentru apărare, traduse în principal prin necesitatea reducerii forțelor armate și a producției de arme.

În decembrie 1989, după 45 de ani de regim comunist, România se afla la sfârșitul unui ciclu istoric. Țara se afla, practic, într-o situație revoluționară caracterizată prin incapacitatea instituțiilor de a rezolva problemele impuse de societate. Prin vulnerabilitățile create de mediul politic european, în special prin prăbușirea blocului sovietic, dar și datorită celor interne faliment economic și izolarea totală a dictatorului și a clanului său, România era cea mai expusă pentru un deznodământ de natură revoluționară.

Evenimetele care au avut loc în țara noastră în ultimii 17 ani, au determinat și determină schimbări rapide în cele mai importante domenii ale vieții noastre politice, economice și sociale, care la rândul lor atrag mutații cantitative în toate zonele de cuprindere și acțiune ale acestora.

Pe tărâmul economic, obiectivul final îl reprezintă realizarea unei economii libere, de piață, caracterizată de existența pluralismului proprietății și a competiției economice interne și externe, eliminarea monopolului producătorului și o politică de intervenție indirectă a statului, prin pârghii economico – financiare în vederea asigurării echilibrului economic și a unor programe reale de protecție socială.

Economia românească, după 1989 era pur și simplu “aruncată” în avalanșa problemelor legate de trecerea la economia de piață. Izolarea atât financiară, cât și din punct de vedere al piețelor de desfacere ale produselor proprii, precum și stabilirea administrativă a tuturor variabilelor macroeconomice s-au concretizat în tot atâtea cauze care au determinat derapajul economiei românești.

Principalele obiective privind realizarea stabilității economice și monetare după 1989 se referă la:

reducerea ratei inflației prin măsuri în primul rând economice;

reducerea șomajului în condițiile aplicării concrete a programelor de restructurare și privatizare;

retehnologizarea industriei, în special a sectoarelor de înalt nivel tehnic și, de asemenea, a sectoarelor mari consumatoare de energie și a celor cu influență negativă asupra mediului;

ajustări ale politicii fiscale și monetare în vederea sprijinirii domeniilor cu rol esențial în redresarea economică a țării (agricultura, industiile de vârf, turismul, sectorul bancar).

Astfel, căile economice de realizare a stabilității și dezvoltării se pot sistematiza după cum urmează:

Privatizarea

Economia centralizată de tip socialist era caracterizată prin dominanța principiilor centraliste și a planificării sistematice, statul fiind principalul proprietar al mijloacelor de producție. Repartizarea venitului național se realiza, de asemenea, centralizat, în proporții și pe domenii supuse intereselor factorilor politici. Inevitabil, în timp, s-au manifestat din ce în ce mai acut fenomene contrare principiilor eficienței, datorate efectelor pe care conducerea centralizată le-a avut asupra utilizării resurselor economice și financiare la nivel național.

Scopul privatizării îl constituie trecerea drepturilor asupra mijloacelor de producție din proprietatea statului în proprietatea unor indivizi ale căror interese converg spre maximizarea profiturilor în condiții de eficiență sporită. Privatizarea include noile întreprinderi care au apărut din inițiativa unor întreprinzători, întreprinderi finanțate din resursele acestora și care contribuie din ce în ce mai mult la realizarea indicatorilor macroeconomici ce caracterizează nivelul, ritmul și direcțiile de evoluție ale economiei.

Dezvoltarea piețelor financiare și monetare

Banii reprezintă nu numai un instrument de evaluare și de realizare a tranzacțiilor în economie, ci și un obiect al tranzacțiilor economice. Piețele financiare și monetare au rolul de mijlocitor al circulației capitalurilor într-o economie. Aceste structuri de relații asigură prin instrumentele specifice redistribuirea banilor în economie sub forma creditelor (piața monetară) sau sub forma investițiilor de capital (piața financiară).

Dezvoltarea piețelor financiare și monetare reprezintă un element esențial al procesului de restructurare și tranziție la economia de piață. Libera circulație a capitalului, precum și reglementarea instituției economice a creditului determină apariția acelei mobilități a fluxurilor financiare și monetare care să satisfacă, pe de o parte, necesitățile de viteză și accesibilitate a circulației fondurilor în economie impuse de relațiile de piață, iar pe de altă parte, cerințele de eficiență și de protecție ale investitorilor autohtoni și străini.

Piața financiară s-a reglementat în România prin apariția în 1994 a Legii nr.12 privind valorile mobiliare și bursele de valori. În baza acestei legi, Bursa de Valori București funcționează din iunie 1995, iar piața extrabursieră RASDAQ a fost reglementată și funcționează din toamna anului 1996.

Anexa numărul 2 prezintă analiza SWOT a situației economiei românești în perioada de tranziție, conform datelor Documentului consultativ pentru PLANUL NAȚIONAL DE DEZVOLTARE 2007 – 2013”, elaborat de Ministerul Finanțelor Publice în anul 2004.

Cheltuielile pentru apărare au prin excelență un caracter neproductiv, rprezentând un consum final de produs intern brut, pentru întreținerea și funcționarea armatei, desfășurarea activității de cercetare științifică în domeniul militar, desfășurarea de experiențe în scopuri militare, constituirea și modernizarea unor unități militare orin a unor capacități de producție care să asigure dotarea cu armanent și tehnică de luptă etc. Chiar dacă au, în gneral, un impact negativ asupra dezvoltării, ca urmare a sustragerii unei sume importante din PIB, acesta trebuiesc făcute ținându-se cont de necesitatea obiectivă a efectuării acestor cheltuieli, avându-se în vedere principiile de eficiență și raționalitate în folosirea resurselor destinate apărării și alocării bugetare la nivele acceptabile și suportabile de societate.

Evoluția Produsului Intern Brut în prețuri curente, a fondurilor alocate pentru apărare, precum și a Produsului Intern Brut în termeni reali, în perioada 1990-2005 este prezentată în tabelul de mai jos:

Grafice pentru PIB în prețuri curente. Evoluția Produsului Intern Brut și trendul în perioada 1989 – 2005:

Pentru a analiza evoluția produsului intern brut în prețuri constante, este necesară cunoașterea indicelor prețurilor de consum pentru perioada analizată. Acest indice are următoarea evoluție:

Astfel, evoluția produsului intern brut în perioada 1989 – 2005, calculat în prețuri constante, arată în felul următor:

Trendul în aceeași perioadă arată în felul următor:

Rata creșterii anuale a PIB în perioada 1990-2004 nu este deloc încurajatoare, după cum se poate vedea din tabelul și graficul următoar:

Analiza evoluției PIB în termeni reali în perioada 1990–2004 evidențiază existența a două cicluri „clasice“. Primul ciclu, de 7 ani, 1990–1996, cunoaște o perioadă descendentă de 3 ani, 1990–1992 și o perioadă ascendentă de 4 ani, 1993–1996. Al doilea ciclu, de 8 ani, 1997–2004, se caracterizează printr-o fază descendentă de 3 ani, 1997–1999 și o fază ascendentă de 5 ani, 2000–2004.

Fazele descendente din cele două cicluri cuprind fiecare câte 3 ani, cu deosebirea că în prima descreștere în termeni reali se înregistrează cea mai mare amplitudine, de –12,9 la sută în 1991, față de –6,1 la sută în 1997.

Fazele ascendente din cele două cicluri cuprind aproximativ același număr de ani, 4 și respectiv 5, cu deosebirea că în ciclul al doilea creșterea PIB în termeni reali este relativ continuă.

În contextul scăderii PIB, este evident că în perioada analizată și evoluția alocărilor bugetare pentru apărare a fost descendentă, de la 1932,9 milioane USD (4% din PIB) în anul 1989, la 411,6 milioane USD în 1993, înregistrând cel mai mic nivel din perioada post – 1989.

Evoluția bugetului destinat apărării, calculat în termeni reali, pentru perioada 1989 – 2005 este următoarea:

Trendul pentru perioada analizată arată în felul următor:

După un deceniu de scăderi, pe plan internațional, în perioada 1987-1998 – când cheltuielile de apărare au atins cel mai mic nivel – și după o perioadă de creștere moderată în intervalul 1998-2001, după atacurile de la 11 septembrie 2001 SUA au cunoscut o creștere spectaculoasă a cheltuielilor militare, în special în anii 2002 și 2003, tendința menținându-se și pentru anii ce urmează.

Trendul prezintă mai multe etape, prima fiind descendentă, de decădere totală, până în anul 1994, urmând o fază ascendentă de 3 ani, după care anul 1998 a determinat o scadere bruscă a valorii bugetului Apărarii. Din anul 2000 se manifestă a tendință crescătoare a valorii bugetului Apărării, constantă.

Anexa numărul 3 prezintă calcului indicatorilor tendinței centrale.

Coeficientul de corelație dintre valoarea PIB în termeni reali și a Bugetului Apărarii, calculat tot în termeni reali este de -0.32 (calculele sunt prezentate în Anexa numărul 4), de unde rezultă o relație destul de scăzută în ceea ce privește corelația dintre valorile luate în calcul.

Cea mai mare parte a suplimentării alocațiilor bugetare pentru apărare este necesară pentru acoperirea cheltuielilor impuse de operațiunile militare din Afganistan și Irak și pentru susținerea măsurilor de luptă împotriva terorismului, fără aceste cheltuieli creșterea bugetului apărării fiind mult mai mică.

După 1990, ca urmare a proceselor de restructurare și reformă din economia națională, sumele anuale alocate pentru apărare reprezintă numai aproximativ 50% din necesarul solicitat.

Pentru îndeplinirea standardelor NATO și finalizarea reformei, armata se bucură de angajamentul politic al guvernului pentru a sprijini financiar obiectivele armatei printr-un buget de un nivel minim de 2% din PIB.

O altă problemă majoră, pe lângă cea a reducerii cheltuielilor de apărare, este aceea a repartiției pe naturi de cheltuieli. Astfel, dacă în țările membre NATO ponderea cheltuielilor militare este de 40% cheltuieli de personal, 35-40% cheltuieli de înzestrare și 25-20% cheltuieli de operare și mentenanță, în România, în anul 2001 dezechilibrul era mare, cu un deficit de 30%, repartiția cheltuielilor fiind următoarea: 46% personal, 19% operare și mentenanță, 27% înzestrare și 13% regie. Începând cu anul 2006, în ceea ce privește repartiția bugetului pe naturi de cheltuieli, acesta arată astfel:

Personal Înzestrare Operare și Regie

întreținere

Dacă până în 2003, în prima etapă a procesului de restructurare, prioritatea a fost accea de asigurare a protecției sociale a personalului disponibilizat, începând cu anul 2003 prioritatea reformei armatei este aceea de asigurare a înzestrării necesare unei forțe profesionalizate, compatibile cu armatele țărilor membre NATO. Cheltuielile pentru înzestrare s-au axat, în perioada 2000-2003, pe continuarea programelor aflate în derulare, cu implicații majore în modernizarea înzestrării în etapa a doua. Începând cu anul 2004, vor fi asigurate posibilitățile financiare pentru trecerea la modernizarea înzestrării forțelor armate prin finalizarea programelor aflate în derulare și inițierea unor programe noi.

Mai mult, creșterea costului echipamentelor determină reducerea achizițiilor, cu consecințe majore asupra politicii de apărare a unei țări. Costurile echipamentelor, în termeni reali, au crescut cu aproximativ 10% pe an, ceea ce înseamnă o dublare a costurilor acestora la circa 7 ani. În aceste condiții, forțele armate ale unei țări ajung să achiziționeze din ce în ce mai puține echipamente noi.

Reforma în ansamblu a sistemului economic național a însemnat, în primul rând, o drastică prăbușire a PIB-ului. În acest context, încercarea de evitare a unor convulsii sociale a determinat conducerea politică să adopte o linie de acțiune neeficientă, respectiv alimentarea de la bugetul de stat a „găurilor negre" ale economiei naționale (sectoarele industriale consumatoare mari de resurse și cu o producție nevandabilă). Această conduită de acțiune nu doar că a întârziat privatizarea, dar a prelungit și perioada tranziției de la sistemul economic centralizat la cel de piață cu efecte negative pe termen lung asupra evoluției economice generale. Mai mult, s-a consolidat și orientarea către achiziționarea din import a unor produse necesare, orientare accentuată o dată cu deschiderea largă a economiei românești către exterior. Alocațiile bugetare destinate forțelor armate s-au restrâns continuu, în procent din PIB și în valoare absolută, în condițiile recesiunii economice profunde care a afectat toate sectoarele de activitate economică și care s-a reflectat într-o evoluție negativă a PIB și, implicit, a bugetului guvernamental.

CONCLUZII

Lumea de astăzi este într-un continuu proces de globalizare, ce se desfășoară cu o accelerație crescândă.sporirea vitezei de reacție la stimulii interni și internaționali se datorează atât interconectării din ce în ce mai accentuate a economiilor naționale la sistemele economice regionale și a celui global, cât și înlocuirii erei nucleare cu era informațională, specifică societății post-industriale. Această tendință generează modificări substanțiale în planul percepției stării de securitate națională și internațională de către liderii politici, opinia publică și mass-media din diverse state ale lumii.

Evoluția fenomenului militar contemporan relevă că, în general, capacitatea de apărare a unei țări nu se mai întemeiază în mod exclusiv numai pe tăria organismului militar – cantitate, calitate etc. – deoarece, dintre factorii care determină capacitatea de luptă și de apărare, rolul hotărâtor îl joacă potențialul economic al acelui stat, resursele economice pe care le deține el.

În stadiul actual al globalizării mondiale, războiul este mult mai mult decât o simplă chestine de strategie, aprovizionări și armament, el rezumă o întreagă epocă istorică: toată știința, toată economia, toată cultura, toată tehnica unui timp se odihnesc într-însul”, subliniind ideea că succesul sau insuccesul unui război este produsul simultan al unor nenumărate forțe materiale, morale, intelectuale și economice.

România își poate crea o armată de profesioniști suplă, dinamică și de o mărime corespunzătoare posibilităților economiei naționale, pe de o parte, și naturii misiunilor pe care le va îndeplini ca stat membru al N.A.T.O., pe de altă parte.

Alături de potențialul economic, științific și tehnic, potențialul militar este în prezent și va fi și în viitor un mijloc esențial pentru atingerea scopurilor politice fundamentale, strategice ale oricărui stat. Se justifică, astfel, preocuparea statelor lumii, la începutul mileniului trei, pentru prezentul și viitorul industriei lor de armament, pentru creșterea parametrilor de eficiență ai tehnologiilor militare, pentru dezvoltarea componentelor de bază ale războiului modern și modernizarea sistemelor de luptă la nivel tactic, operativ și strategic.

Costurile tot mai ridicate ale proceselor de modernizare și de asigurare a operaționalității armatei vor impune mărirea eficienței în acțiuni și operații ale categoriilor de forțe ale armatei, cât și ale unor structuri întrunite aparținând acestora. Flexibilitatea organizațională va întări substanțial capacitatea de reacție a armatei, iar modularitatea va conduce la creșterea interoperabilității și mobilității, precum și la optimizarea efortului logistic al structurilor militare ale acesteia.

Folosirea tehnologiilor înalte va determina creșteri substanțiale ale mobilității trupelor, a vitezei de reacție și a potențialelor defensive, sporirea capacității structurilor militare de a lărgi gama misiunilor accesibile, diversificarea procedeelor de ducere a acțiunilor de luptă și operațiilor și va impune soluții noi pentru protecția multidimensională a trupelor/obiectivelor. Focalizarea alocării resurselor pe domeniile prioritare va crea premisele realizării capacităților militare esențiale ale armatei, care să-i permită adaptarea rapidă la cerințele impuse statelor membre NATO.

Războaiele viitorului nu vor mai fi motivate atât de ideologii sau de conflicte identitare, ci mai degrabă de accesul la resurse" afirma fostul președinte al României, dl. Ion Iliescu. Epuizarea resurselor de către națiunile sărace, în condițiile menținerii unor ritmuri ridicate de creștere demografică și a unor creșteri economice modeste va determina mari fluxuri migratoare, generatoare de noi surse de tensiuni și stări conflictuale, de pericole mari la adresa stabilității și păcii la nivel global.

Drumul din fața noastră nu este ușor. Pentru a face față provocărilor secolului al XXI-lea este nevoie de voință politică, cât și de eforturi financiare și militare semnificative din partea tuturor. Mai mult, este nevoie de cooperare și solidaritate din partea tuturor membrilor comunității euro-atlantice pentru protejarea valorilor comune.

BIBLIOGRAFIE:

-AN-1. Regulamentul general al acțiunilor militare, București, Tipografia militară a Ministerului Apărării Naționale, 1996.

-ADAMS, James, Următorul- ultimul război mondial, Arme inteligente și front pretutindeni, Editura Antet, Oradea, 1998

-Andreescu Anghel, Stăncilă Lucian, Toma Gheorghe, Țenu Costică, Arta operativă, încotro?, București, 2002.

-Armaș Iosif, Purcărea Cornel, Duță Paul Dănuț, Acțiune militară la granița dintre milenii, București, Editura Militară, 2001.

-Atanasiu Mirela, ROMÂNIA – ÎNTRE EST ȘI VEST. INFLUENȚE GEOPOLITICE, Sesiunea de comunicări științifice “STRATEGII XXI/2007”, București, Editura Universității Naționale de Apărare, , 2007

-Bari Ioan, Probleme globale contemporane.

-Bari Ioan, Globalizarea economiei.

-Gl. Lt. Dr. Bădălan Eugen (coordonator), Concepte strategice și operative de actualitate, București, Centrul Tehnic Editorial al Armatei, 2004.

-Gl. Lt. Dr. Bădălan Eugen, Înțelegerea transformării, București, Centrul Tehnic Editorial al Armatei, 2006.

-Bondrea Aurelian, Starea națiunii 2000 România încotro, vol. I, București, Editura Fundației România de Mâine, 2000.

-Buletinul AISM nr. 3/2002.

-Buletin Științific AFT, Nr. 1/13, Iulie 2002.

-Carl Von Clausewitz, Despre război, București, Editura Militară, 1982.

-Carta Albă a Guvernului. Armata României-2005-2010

-Chirot Daniel, Societăți în schimbare, București, Editura Athena, 1996.

-Colocviu Strategic Nr. 6, (XXXVII), Iulie 2005.

-Dinicu Anca, Dimensiunea militară a globalizării. În: Revista „Euroeconomia” XXI, nr.38/2005.

-Doctrina Operațiilor Forțelor Terestre, București, 2004.

-Drucker Peter F., Societatea postcapitalistă, București, Editura Image, 1999.

-Gl.bg.(r) dr. Dumitrescu Octavian, Fenomenul militar. Evoluții în perspective, București, 2004.

-Dr.Duțu, Petre, Dr. Moștoflei, C., Sarcinschi, A., Profesionalizarea Armatei României în contextul integrării în N.A.T.O., București, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, 2003

-Euroeconomia XXI, nr.38/2005.

-FM-100-5 Regulamentul operațiilor trupelor de uscat ale SUA, Ediția 1993.

-FM-1-508th-Tactical Standard Operation Procedures, Nov., 1995.

-FM-100-23 Headquarters, Departament of The Army, Washington DC, 1994.

-Giplin R., Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global.

-Gingrich Newt, Cuvânt Înainte, Toffler Alvin și Toffler Heidi, A crea o nouă civilizație, Politica în Al Treilea Val, București, Editura Antet, 1995.

-Gusti, Dimitrie, Sociologia războiului, București, 1915

-Held David, Transformări globale, Iași, Editura Polirom, 2004.

-Hirst Paul, Război și putere în secolul XXI, București, Editura Antet, 2001.

-Huntington Samuil, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Oradea, Editura Antet, 1998.

-Huntington Samuil, Ordinea politică a societăților în schimbare.

-Iosipescu Vasile, Războaiele locale și panoplia zeului Marte, București, Editura Militară, 1985.

-Manole, Viorel, Oportunități și provocări ale globalizării București, ICOMIL, 2001.

-Moștoflei, Constantin (coord), România-NATO, 1990-2002, București, Editura AISM, 2002

-Gl. dr. Mureșan Mircea, Gl.br. (r) dr. Văduva Gheorghe, Războiul Viitorului – Viitorul Războiului, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2004.

-Gl. dr. Mureșan Mircea, Dr. Moștoflei Constantin, Raporturile dintre armată și societate în contextul integrării României în NATO și aderării la Uniunea Europeană, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I" București, 2007

-„NATO Review", No. 4, Vol. 42, august 1994

-Năstase Adrian, Bătălia pentru viitor, București, Editura New Open Media, 2000.

-Gl. Dr. Neagoe Visarion, dr. Dinicu Anca, Relații internaționale, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2006.

-Observatorul Militar.

-Ocasional Papers, nr. 2/2003.

-Col. prof. univ. dr. Onișor Constantin, Strategia militară (compendiu), București, 1997.

-Gl. Dr. Popescu Mihail, Gl. Lt.(r) Arsenie Valentin, Gl. Bg.(r) Văduva , Gheorghe, Arta militară de-a lungul mileniilor, vol. I-II, București, Centrul Tehnic Editorial al Armatei, 2004.

-Revista Forțelor Terestre nr. 5-6/2003.

-Sarcinschi, Alexandra Impactul profesionalizării armatei României asupra raporturilor sale cu societatea în care ființează, București, Editura Universității Naționale de Apărare, Carol I", , 2005

-Sava Ioan, Tibil G., Armata și societatea, București, Editura Info-Team, 1998.

-Sesiunea de comunicări științifice “STRATEGII XXI/2007”.

-Gl. lt. ing. Spiroiu Nicolae, Gl. mr. dr. Arsenie Valentin, Prof. dr. Anghel Gheorghe, Revoluțiile industriale și potențialul militar al statelor, Bucuresti, Editura Militară.

-Strategia de securitate națională a României, București 2001.

-Strategia de transformare a Armatei României până în 2015 (proiect), București, Statul Major General, 2005

-Sun Tzî, Arta Războiului, București, Editura Aurelia, 1996.

-ȘOVĂIALĂ Constantin, Războaiele economice. Implicațiile lor economico-militare, Editura A.I.S.M., București, 2000

-Toffler Alvin, Al Treilea Val, București, Editura Antet, 1995.

-Toffler Alvin și Toffler Heidi, Război și antirăzboi. Supraviețuirea în zorii secolului XXI, București, Editura Antet, 1995.

-Tratat de Știință militară, București, Editura Militară, 2004.

-Gl. Br. Dr. Vasile Paul, Conflictele secolului XXI – Proiecții, în spațiul strategic, București, Editura Militară, 1999.

-Văduva Gheorghe, Strategie militară pentru viitor, București, Editura Paideia, 2003.

-Viziunea 2010 Armata României, București, Editura Militară, 2001.

-http://www.man.ro

-http://www.aism.ro

-http://www.geo.strategies.ro

-http://www. presamil.ro/2004/43

-http://www.army.call.com

-http:// www.inss.ro

www.cdi.org/2004/world-military-spending.cfm

ANEXE

Anexa 1 – Elementele caracteristice ale războiului

Anexa 2 – Analiza SWOT privind situația economiei românești

Anexa 3 – Indicatorii tendinței centrale

Anexa 4 – Determinarea coeficientului de corelație dintre valoarea Bugetului Apărarii și a Produsului Intern Brut în termeni reali

ANEXA NR. 1

ANEXA NR. 3

INDICATORII TENDINȚEI CENTRALE

ANEXA NR. 4

DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE CORELAȚIE DINTRE VALOAREA BUGETULUI APĂRARII ȘI A PRODUSULUI INTERN BRUT IN TERMENI REALI