Studiu Privind Relatia Dintre Pattern Uri de Personalitate Si Cognitii Irationale la Persoanele Private de Libertate In Penitenciar

Cuprins

CAPITOLUL I. INTRODUCERE.ARGUMENT.IMPORTANȚĂ.SEMNIFICAȚIE

CAPITOLUL II. CONCEPTE UTILIZATE. TEORII ȘI MODELE TEORETICE

2.1 Concepte utilizate

2.1.1 Cogniții iraționale

2.1.2 Fenomen infracțional

2.1.3 Devianță. Comportament infracțional

2.2 Perspectiva psihologică și psihosocială asupra infractorului și infracțiunii

2.3 Dimensiunea juridică a actului infracțional

2.4 Rolul cognițiilor iraționale în comportamentele infracționale

2.5 Profilul psihologic al personalității infractorului

2.6 Conceptul de personalitate criminală

2.7 Teorii ale infracționalității

2.7.1 Teorii premergătoare. Lombroso, Pinatel, Di Tulio, Kretschmer

2.7.2 Teoria rațional-emotiv-comportamentală

2.7.3 Teoria “alegerii”- W. Glasser

2.7.4 Teoria Psihanalitică a lui Sigmund Freud

2.7.5 Teorii psihanalitice post-freudiene

CAPITOLUL III OBIECTIVELE ȘI IPOTEZELE CERCETĂRII

3.1 Obiectivele cercetării

3.2 Ipotezele cercetării

CAPITOLUL IV. Prezentarea eșantionului cercetării

CAPITOLUL V Instrumente folosite în cercetare

CAPITOLUL VI. Designul cercetării

CAPITOLUL VII. Procedura de lucru

CAPITOLUL VIII. PREZENTAREA REZULTATELOR

8.1 Analiza cantitativă- Statistica descriptivă

8.2 Analiza calitativă – Statistica inferențială

CAPITOLUL IX. CONCLUZII

Interpretarea rezultatelor. Concluzii

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

ARGUMENT. IMPORTANȚĂ. SEMNIFICAȚIE

Aprecierea comportamentul membrilor oricărei societăți se face din punctul de vedere al conformării acestora la normele morale și la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage după sine măsuri coercitive sau punitive.

Din cele mai vechi timpuri, una din principalele provocări ale civilizației a fost respectarea legilor și combaterea violenței. Abordarea ineficientă a comportamentelor agresive duce la creșterea sentimentului de insecuritate, la o escaladare a actelor de violență și a celor comise cu violență, care influențează negativ conviețuirea. Datorită acestui fapt, fenomenul infracțional capătă caracteristicele unei probleme sociale de importanță majoră pentru întreaga societate, ale cărui consecințe și moduri de soluționare se resimt la toate nivelurile ei. Cei implicați în studierea fenomenului infracțional sunt interesați în primul rând de explicarea cauzală a acestuia, de evidențierea factorilor determinanți, deoarece concepțiile și teoriile elaborate au un puternic rol reglator asupra diferitelor componente ale sistemului legal și asupra tipurilor de activități corecționale și profilactice. (Swaaninger, 1997).

Căutând o definiție pentru subiecții studiului nostru <persoane private de libertate> am

găsit, într-un studiu de specialitate următoarea descriere: persoane sancționate cu măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, persoane condamnate la pedeapsa închisorii ori la detențiune pe viață, persoane arestate preventiv. Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate rǎspund, potrivit legii, civil, material, disciplinar sau penal, dupǎ caz, pentru faptele sǎvǎrșite.

Creșterea criminalității în societatea modernă și reclamarea unor măsuri eficiente pentru asigurarea siguranței cetățenilor și a colectivității are drept consecință ,obligatorie și necesară, stabilirea unui echilibru între posibilitățile de reacție ale societății împotriva criminalității și protecția drepturilor individuale. În caz contrar, se ajunge ca legea să nu mai reprezinte mijlocul de protecție a celor care o respectă, ci, în principal, al celor care o încalcă sau o ignoră.

În acest sens, Traian Pop menționa: „a priva pe cineva de libertate numai în urma bănuielii, deci înainte de a fi judecat, găsit vinovat și condamnat, este contrar principiului constituțional privind libertatea individuală. Și, totuși justiția nu poate sta cu mâinile încrucișate în fața sfidării pe care i-o aruncă inculpatul prin încercările sale de a compromite aflarea adevărului sau în fața periculozității pe care o prezintă persoana inculpatului, astfel că justiția trebuie să-și ia prompt și energic măsuri de prevenire sau înlăturare a acestor neajunsuri. Ori, pentru ca justiția să-și îndeplinească rolul, este posibil să nu existe altă alegere decât recurgerea la măsura radicală a arestării ” (Traian Pop- Drept procesual penal, vol. I).

Crima și criminalul au suscitat întotdeauna interesul, întrebările care-i framântă pe cei implicați în studierea fenomenului infracțional sunt cât se poate de firești, astfel: – “De ce unele persoane comit acte infracționale, iar altele nu? Există anumite cauze ori anumiți factori care determină un comportament infracțional? Unde trebuie căutați acei factori ? “. Aceleași întrebări ni le-am pus și noi, interesați de ceea ce se petrece în preajma noastră, căutând astfel, prin acest studiu să găsim răspuns la una dintre ele : “De ce doar unele persoane comit acte infracționale?”

Pentru a răspunde la aceste întrebări, “comportamentul a fost, în general, privit ca un răspuns al personalității față de o situație determinată. În aceste condiții, etiologia comportamentului infracțional se poate situa în personalitatea infractorului, în situația preinfracțională sau în îmbinarea celor două” (Gassin, 1990).

“Alte întrebări care se conturează atunci când intenționăm să înțelegem comportamentele deviante ar fi: -“De ce nu toți infractorii comit aceleași infracțiuni? Există factori care favorizează un anumit gen de infracțiuni? Există diferențieri între infractori?” Pentru a răspunde la aceste întrebări au fost elaborate diferite clasificări ale factorilor și au fost realizate diverse tipologii ale infractorului.” ( Buș, 1997)

Nu mai putea fi ignorat, astfel, caracterul uman și social al infracțiunii, cercetarea fenomenului și a comportamentului infracțional devenind inevitabilă în contextul unei amplificări a cercetării științifice în toate domeniile.

Înțelegerea legilor obiective cauzale ale manifestărilor infracționale este favorizată de observarea acțiunii simultane a unor multiple cauze. În etiologia infracțională se îmbină cauzele subiective ce se circumscriu naturii umane, sociale a persoanei și cauzele obiective ce vizează o diversitate de factori economici, culturali, juridici etc. Balanța, in cazul infractiunilor concrete, înclină, însă, spre cauzele subiectiv – interne (bazate pe factorii individuali) care au “greutate specifică” mai mare în raport cu cele obiective – externe. Altfel nu există o explicație la dilema noastră, și anume: de ce o anume persoană, în anumite condiții, comite actul infractional, pe când alta, în circumstanțe similare, nu acționează în același mod. Concluzia pe care o desprindem este că, pe terenul infracțional, cauza internă nu poate fi subordonată nici anulată de cea externă.

O Carte Verde lansată în 2011 de Comisia Europeană privind situația deținuților din UE arată că în penitenciarele din România se află 28.481 deținuți, din care 16,5% în faza pre-procesuală. Comparativ cu situația din alte state precum Italia, Cipru, Olanda, Malta sau Belgia care au procente mai ridicate de deținuți în această situație – 43,6%, 38,4%, 36,3%, 35,2%, respectiv 35%, România are cel mai mic grad de ocupare al penitenciarelor (81,4%), după Letonia, cu 70,4%. La cealaltă extremă se află Bulgaria (155,6%), Italia (153%), Cipru (150,5%) și Spania (136,3%).

Organizația International Center for Prison Studies (ICPS) a publicat un raport în anul 2011, cu statele care au cei mai mulți oameni în închisoare. SUA este țara cu cei mai mulți detinuți din lume: 756 de pușcăriași la 100.000 de cetățeni. România ocupă locul 20 între statele europene cu 124 deținuți la 100.000 de cetățeni, numărul deținuților fiind de 26.551 ( populația fiind de 21,49 milioane)

Figura 1.1 Statistică deținuți

Aceeași statistică arată că la suta de mii de locuitori, România are 133 de deținuți, plasându-se pe o poziție de mijloc. Fruntașe la acest capitol sunt Letonia (cu 314 deținuți la 100.000 locuitori), Lituania (cu 260 deținuți la 100.000 locuitori). Cei mai puțini deținuți la suta de mii de locuitori îi au Finlanda (60), Slovenia (67), Danemarca (71), Suedia (78) și Germania (85)”. ( Comunicat de presă publicat in 16 iulie 2011 pe site-ul MAEur)

Potrivit datelor furnizate Wall-Street.ro de către Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP), la sfârșitul anului 2012 în unitățile subordonate (ANP), se aflau 31.817 persoane private de libertate, în creștere de la 30.694 deținuți în anul anterior .

Temeiul unei “cercetări” psihologice în situațiile care implică omul în calitate de autor al unor infracțiuni pornește din dorința profund umană de a înțelege ceea ce se întâmplă, pentru a înțelege mecanismele cognitive și emoționale care acționează în mintea acestor oameni ducând la conduite antisociale și care este modul de mediere a influenței condițiilor externe asupra comportamentului infracțional, nevoia de a cunoaște motivele care pot aduce persoana în situația comiterii unui act grav de devianță: infracțiunea.

Argumentul rațional cu care motivez alegerea, ceea ce m-a impulsionat să abordez o tematică din spectrul psihologiei judiciare ține, mai cu seamă, de faptul că în acest context oamenii sunt puși în situații limită, indiferent de nivelul lor de vinovăție, sau mai ales nevinovăție. Aici suspecții sunt față în față cu spaima pierderii libertății pentru o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, ceea ce determină o aprigă reacțiune în vederea păstrării libertății, sau, dacă acest lucru pare puțin posibil, pentru o diminuare cât mai convenabilă a pedepsei.

Activitatea judiciară ne oferă prilejul de a coborâ în tenebrele sufletului oamenilor care acționează din lipsă ori din necesitate, acțiuni care “somatizează” efectul unei societăți care îi apreciază numai pe cei puternici, iar zeul suprem este banul. Activitatea infracțională este relevată a fi îmboldită de o obișnuință, sau mai rău, dintr-o dorință patologică de a face rău.

În prezent, este cunoscut faptul că comportamentul nostru este o consecință naturală a interacțiunii dintre personalitate și situație (Mischel, 1968), care de multe ori conduce la dificultăți în estimarea modului în care o persoană se va comporta. Cu toate acestea, indiferent de cat de stupidă ar putea parea o acțiune, oamenii fac uz de raționament încercând să justifice comportamentul lor.

Desemnate ca "semnături comportamentale de genul <dacă-atunci> " aceste decizii sunt serios influențate de gândire, cum ar fi strategiile de codare (modalități de interpretare situații trecute sau prezente)și expectanțele (numărul rezultatelor din viitor).

Această abordare este în întregime susținută de diverse forme de psihoterapia cognitiv- comportamentala (CBTs) (Beck, 1976; Ellis, 1994). De exemplu, un aspect cheie al terapiei rațional-emotiv-comportamentale (REBT), este că “oamenii nu sunt deranjați de evenimente în sine, ci de opiniile și convingerile pe care le au în legătură cu evenimente”(Davies, 2006).

Ellis (1994) a argumentat că menținerea unor idei iraționale, precum și a corolarelor care duc în mod normal la acestea sunt principalele cauze ale tulburărilor emoționale. În mod similar, una dintre principalele ipoteze ale lui Beck (1976), Teoria cognitivă a tulburărilor psihologice, este existența unor scheme maladaptative, care reflectă în esență, modelele de gândire profund înrădăcinate, distorsionate despre lume, sine și relația cu ceilalți.

In ciuda evoluției extreme de promițătoare a diverselor forme de CBT, există foarte puține încercări de a corela trăsăturile de personalitate cu cea a schemelor și credințelor iraționale, în special dacă luăm în considerare doar abordarea cea mai comună a personalității care este modelul celor cinci factori, e va comporta. Cu toate acestea, indiferent de cat de stupidă ar putea parea o acțiune, oamenii fac uz de raționament încercând să justifice comportamentul lor.

Desemnate ca "semnături comportamentale de genul <dacă-atunci> " aceste decizii sunt serios influențate de gândire, cum ar fi strategiile de codare (modalități de interpretare situații trecute sau prezente)și expectanțele (numărul rezultatelor din viitor).

Această abordare este în întregime susținută de diverse forme de psihoterapia cognitiv- comportamentala (CBTs) (Beck, 1976; Ellis, 1994). De exemplu, un aspect cheie al terapiei rațional-emotiv-comportamentale (REBT), este că “oamenii nu sunt deranjați de evenimente în sine, ci de opiniile și convingerile pe care le au în legătură cu evenimente”(Davies, 2006).

Ellis (1994) a argumentat că menținerea unor idei iraționale, precum și a corolarelor care duc în mod normal la acestea sunt principalele cauze ale tulburărilor emoționale. În mod similar, una dintre principalele ipoteze ale lui Beck (1976), Teoria cognitivă a tulburărilor psihologice, este existența unor scheme maladaptative, care reflectă în esență, modelele de gândire profund înrădăcinate, distorsionate despre lume, sine și relația cu ceilalți.

In ciuda evoluției extreme de promițătoare a diverselor forme de CBT, există foarte puține încercări de a corela trăsăturile de personalitate cu cea a schemelor și credințelor iraționale, în special dacă luăm în considerare doar abordarea cea mai comună a personalității care este modelul celor cinci factori, altfel cunoscut sub numele de modelul Big-Five A.

Căutând în literatura de specialitate PsycInfo, “doar modelului cu cinci factori de personalitate ii revin peste 2800 intrări în ultimii 20 de ani, din care 1000 înregistrate în ultimii cinci ani “(Sava, 2008). Cu toate acestea, pe baza datelor la care am avut acces, există doar două încercări anterioare care corelaționează itemii unui model de chestionar de personalitate cu cei ai schemelor și credințelor iraționale.

Davies (2006) a constatat că scorul global al iraționalității (IR) se corelează pozitiv cu nevroza și conștiinciozitatea, și este negativ legat de deschidere. Cu toate acestea, acest rezultat ar trebui să fie interpretat cu precauție, deoarece autorul a utilizat 10 itemi ai versiunii scurte NEO (Gosling, Rentfrow, și Swann, 2003), pentru care a fost raportat indicele alfa Cronbach cu o medie de 0.55. În mod similar, Muris (2006) a constatat că nevroza a fost pozitiv legată de întreaga gamă de scheme maladaptative incluse în setul de bază Young- scheme maladaptative (Young, Klosko, & Weishaar, 2003).

Într-un alt studiu, modelul cu cinci factori a fost relaționat cu capacitatea individului de a se lupta cu convingerile iraționale (Blau & Fuller, 2006). Principalul rezultat sugerează că: convingerile de tipul catastrofării sunt pozitiv corelate cu stabilitatea emoțională (neuroticism scăzut), convingerile împotriva toleranței scazute la frustrare sunt direct legate de stabilitatea emoțională și agreabilitate , și convingerile impotriva deprecierii de sine sunt pozitiv asociate cu stabilitatea emoțională, conștiinciozitatea și extraversiunea.

Astfel de rezultate, confirmă o legătură mult mai generalizată între diferitele trăsături de personalitate și credințele irașionale așa cum este prezentat în concluziile anterioare.

CAPITOLUL II

CONCEPTE UTILIZATE. TEORII ȘI MODELE TEORETICE

2.1 Definirea principalelor concepte utilizate. Teorii și modele teoretice.

2.1.1 Cognițiile iraționale sunt “atitudini, valori, credințe, evaluări, convingeri pe care o persoană le deține puternic, în ciuda dovezilor obiective – în general disponibile – și înțelese în sens contrar “ ( definiție dată pe Psychology Wiki ).

Astfel de convingeri pot fi întreținute prin structuri cognitive intrapersonale, uneori bazate pe apariții specifice și mai puțin frecvente. De exemplu, cineva care a fost implicat într-un accident de mașină poate dezvolta și menține o credință conform căreia o călătorie cu automobilul este catastrofală și periculoasă. Am putea elabora o scală de evaluare progresivă, referitoare la această noțiune – a iraționalității – de la convingerile care sunt doar mici exagerări, ceea ce ar putea fi considerat o "reacție normală" la astfel de evenimente, până la iluzii extinse care par complet iraționale. Acestea pot fi, de asemenea, modelate parțial prin presiuni sociale externe. Studiile de conformitate au arătat felul în care oamenii se vor raporta la credințele lor iraționale sub influența dinamicii și presiunii de grup, în timp ce studiile religioase arată cât de mult pot funcționa aceste efecte.

Așadar cognițiile iraționale sunt reprezentate de evaluările negative, inflexibile și extreme, pe care indivizii le creează despre ei înșiși sau despre situații de viață și care cauzează emoții negative disfuncționale, luând forma diferitelor tulburări psihice. Cognițiile rationale exprimă dorințele și preferințele pe care le nutrim într-un mod care facilitează adaptarea față de evenimentele de viață și ne conduc spre atitudini și comportamente adaptative și funcționale.

"Studiile de inducere a distresului emoțional au dovedit rolul cauzal al cognițiilor raționale și iraționale în emoțiile negative funcționale și disfuncționale (de ex., Cramer, 2005a, 2005b, David et al., 2002), au evidențiat tipurile de cogniții evaluative iraționale specifice emoțiilor negative disfuncționale fundamentale, cu rol în abordarea clinică a tulburărilor emoționale în cadrul interveniilor terapeutice”.( Chereji, S.V. 2011) .

Literatura de specialitate aduce în atenția noastră un număr scăzut de studii amănunțite care să folosească și metode specifice REBT. Așa cum remarcă unii autori ”este nevoie să se deruleze studii care să dovedească necesitatea intervențiilor în tulburările emoționale și cognițile iraționale în populația infractoare și studii de stabilire a eficacității intervențiilor REBT în schimbarea comportamentului infracțional “(Debidin & Dyden ,2010).

2.1.2 Fenomenul infracțional

“Fenomenele psihosociale nu pot fi desprinse de persoană, de purtătorul lor, pentru că ele se manifestă și au la bază concepțiile, normele de conduită pe care le aplică, atitudinile pe care le adoptă, opiniile pe care le formulează. Fenomenele psihosociale iau naștere din interacțiunea persoanei cu mediul social în care trăiește efectiv, din interacțiunea cu situațiile și evenimentele cu care intră în contact”(Buș I, 1997).

Infracționalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor forme de organizare socială. Anterior acestui fapt istoric nu se poate afirma existența ei, deoarece „acolo unde nu există morală și norme nu există crime". Din interacțiunea persoanelor rezultă o multitudine de fenomene psihosociale, care nu sunt altceva decât manifestări de natură spirituală, de conștiință socială, în care se împletesc elementele ideologice, mai mult sau mai puțin sistematizate, cu elementele psihologice.

Fenomenul infracțional, “prin complexitatea factorilor care îl generează și prin diversitatea formelor în care se manifestă, nu poate fi explicat și înțeles fără aportul psihologiei, respectiv al psihologiei judiciare. Factorul determinant al comportamentului infracțional este întotdeauna de natură subiectivă, dar acest aspect nu poate fi izolat de contextul în care se manifestă: social, economic, cultural etc. Ințelegerea apariției fenomenului infracțional și a evoluției sale până când se concretizează în act infracțional, presupune apelarea la unele noțiuni și concepte aparținând principiilor conexiunii și determinismului: posibilitate si realitate; necesitate si intamplare; probabilitate; cauzalitate; finalitate si scop; lege” (Stanca, 1992).

Infracționalitatea , chiar dacă poate fi privită ca un fenomen ce aparține socialului, trebuie investigată ca act individual, ca acțiune comisă de o persoană concretă într-o situație, de asemenea concretă. Este, in cele din urmă, o acțiune umană, determinată de anumite elemente psihologice, motive, scopuri, trebuințe, tendințe etc. O viziune armonioasă asupra forței și interacțiunii elementelor întregului ansamblu de factori care concură la înfăptuirea actului infracțional nu o poate oferi decât o concepție de ansamblu integratoare asupra conduitei și a manifestărilor psihocomportamentale.

„Explicarea și înțelegerea aparitiei fenomenului infracțional și a evoluției sale până când se concretizează în act infracțional, presupune apelarea la unele noțiuni și concepte aparținând principiilor conexiunii și determinismului: posibilitate și realitate; necesitate și întâmplare; probabilitate; cauzalitate; finalitate și scop; lege” (Stanca, 1992)

Infracțiunea, privită ca fenomen, poate fi apreciată ca o desfășurare particulară și obiectivă, direct observabilă la nivelul climatului social. Ideea de fenomen infracțional este complexă, generală și integratoare, cuprinzând ansamblul elementelor componente ale infracționalități umane: acte infracționale, procese infracționale, acțiuni, fenomene infracționale, însușiri infracționale. Fenomenul infracțional se raportează direct la acele tipuri sau modele comportamentale din cadrul legăturilor interumane care aduc prejudicii atât morale cât și materiale instituțiilor dar și persoanelor particulare, și oragnizațiilor publice la nivelul comunității. Infracționismul este socotit a fi forma (de manifestare a devianței comportamentale) cea mai severă, cea mai complexă și cu cele mai subtile consecințe pe plan individual și social. Prin forma, conținutul și consecințele lor, infracțiunile prezintă grade diferite de periculozitate socială.

Delincvența reprezintă un fenomen de o complexitate deosebită, care circumscrie o serie de dimensiuni și aspecte de natură juridică, statistică, psihologică, sociologică, economică și prospectivă (Banciu, 1995 ). Dimensiunile care prezintă interes pentru tema noastră sunt cele psihologice și sociologice.

Dimensiunea psihologică evidențiază structura personalității individului delincvent și individului normal, motivația și mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului față de fapta comisă (răspunderea, discernământul etc.). Dimensiunea sociologică, centrată pe identificarea, explicarea și prevenirea socială a delictelor și crimelor, în raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare și devianță existente în societate și în formele de reacție socială față de diferitele delicte. Chiar dacă, aparent, delictul (crima) apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, el este primordial un fenomen social, care se produce în societate, având consecințe negative și distructive pentru securitatea indivizilor și grupurilor. Actul delincvent reprezintă expresia unui șir de acțiuni și conduite care contrastează puternic cu normele de conviețuire existente în cadrul grupurilor, instituțiilor, societății (Banciu D., Rădulescu S., Sociologia crimei și a criminalității, pag. 66;)

Reprezentarea și evaluarea psihologică – analiza – a comportamentului infracțional oferă date care facilitează și permit înțelegerea atât a fenomenului în ansamblul său, cât și descifrarea fiecărei infracțiuni în parte. Psihologia judiciară are o viziune sistemică în abordarea comportamentului infracțional, analizându-l prin raportarea sa la condițiile și cauzele care îl determină, dar și la manierele funcționale care se manifestă în urma interacțiunii sale cu manifestările altei persoane implicate în drama judiciară: victimă, martor, anchetator, acuzator , apărător, magistrat, etc. Dacă avem în vedere că acesta este un fenomen determinat în principal de contextul socio-cultural, societatea este cea căreia îi revine sarcina de a preveni infracționalitatea.

„Problema pedepsirii a fost și este o problemă mult controversată și discutată. Mult timp pedeapsa a fost considerată, de unii, o acțiune de răzbunare a societății ; alții cred că esența sancțiunii este intimidarea. Ținta pedepsei era corectarea, schimbarea în bine a infractorului. Însă în condițiile unei societăți bazate pe clase antagoniste, represiunea nu poate determina și nici nu poate conduce la „corectare” sau la recuperare. Perioada executării pedepsei în închisoare este chiar și pentru cel mai „blând” infractor o „școală de calificare criminală”, acest lucru facilitând asigurarea recidivei.” (Marius-Florin Mihăilă, 2011)

2.1.3 Devianță . Comportament infracțional

Înțelegerea conduitei unei persoane într-o împrejurare sau alta presupune în mod necesar cunoașterea motivelor care o animă, precum și a scopurilor sale care prefigurează și orientează anticipat comportamentul. Prin mijlocirea motivelor și a scopurilor, comportamentul uman se află în conexiune directă cu conștiința sub al cărei control este.

Devianța este percepută ca o încălcare semnificativă a normelor standard, socotite ca dezirabile, având drept consecință o violare a ansamblului de reguli și valori (scrise și nescrise) apreciate ca definitorii pentru un sistem social anume. Implicând un sistem cauzal complex, devianța include o vastă tipologie, orice tentativă de categorizare se cuvine să aibă în vedere unele criterii sugestive: factura normală sau patologică a actului, caracterul devianței, modurile de manifestare etc. Acest fenomen implică atât factori sociali (contextuali) cât și personali (specifici individului).

Cea mai des întâlnită formă de devianță, și poate și cea mai blamată de oameni, este delincvența (considerată ca o formă de devianță în sfera penală), aceasta lezând semnificativ valorile și relațiile interumane prin încălcarea normelor și regulilor sociale și juridice de bază ale societății. Aceasta se prezintă drept un eșec al adaptării la sistemul moral și juridic al unui macrogrup, având ca și consecințe violente încălcări ale normelor conviețuirii sociale, ale drepturilor și libertății persoanei, uneori chiar integritatea acesteia. “Delincvența, ca fenomenologie, prezintă aspecte și categorii diferite în funcție de înfăptuirea, descoperirea și pedepsirea faptelor penale comise, fiind astfel și extrem de complexă. Specialiștii sunt de părere că în generarea delincvenței concură un trio-conceptual: mediul unde se formează individul (comunitatea, factorii familiali – facilitând dezvoltarea anumitor pattern-uri puternic viciate și deficitate moral), personalitatea delincventă (predispoziția spre agresivitate și impulsivitate, egocentrismul, insensibilitate asociate unor valori negative) și situațiile favorizante pentru comiterea actului infracțional (intoleranță la frustrare, consum de alcool și de droguri, impulsivitate necontrolată, incapacitate de manifestare afectivă, etc). Acestea își doresc să scoată în evidență principalele cauze care pot determina dezvoltarea unor comportamente delincvențiale, modalitatea în care poate fi evaluat în profunzime un astfel de pattern comportamental și care sunt strategiile care pot reduce și suprima această arie indezirabilă a tabloului social” (Buș, I., David, D., 1999)

A nu se identifica devianța cu nonconformismul. Devianța presupune neconformismul față de normele sociale, dar și conformitatea față de normele proprii unui grup social sau unei subculturi. Devianța include ansamblul comportamentelor care violează așteptările instituționalizate, acele așteptări împărtășite sau recunoscute ca legitime în cadrul unui sistem social. Comportamentele deviante generează reacții puternice din partea societății: utilizarea formelor și mecanismelor de control social sau aplicarea unor sancțiuni sociale (de la simpla reprobare până la sancțiuni severe). ( Butoi, T , 2001)

Noțiunea de comportament infracțional este utilizată sub mai multe forme: comportament deviant, delincvent sau aberant (Banciu, Rădulescu & Voicu, 1985). În realitate, comportamentul deviant include abaterile de la normele sociale în general, cel delincvent (infracțional) se referă la abaterile și încălcările normelor juridice penale, în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale, psihiatrice sau psihopatologice.

Infracțiunea, ca act de deviant, antrenează în diferite grade, practic majoritatea covârșitoare a structurilor și funcțiilor psihicului începând cu cele cognitive și motivaționale, finalizând ce cele afective și volitive, primind susținere prin lipsa sentimentului responsabilității și al culpabilității, al incapacității persoanei de a renunța la satisfacerea imediată, în pofida perspectivei unei pedepse, a unor trebuințe. Înfăptuirea actului infracțional constituie, astfel, un moment extrem de critic, nodal chiar. “Cercetarea comportamentului sub toate aspectele, deschide largi perspective explicației științifice a mecanismelor și factorilor cu rol favorizant în actul infracțional, permițând o fundamentare realistă a manifestărilor acestuia. Conturul profilului psiho-comportamental infracțional precum și evidențierea cauzelor care l-au determinat constituie pârghii esențiale în conturarea programelor de prevenire”( Buș, 2000)

2.2 Perspectiva psihologică și psihosocială asupra infractorului și infracțiunii

Cu siguranță că ar putea fi scoase în evidență o seamă de trăsături psihologice particulare pentru diferitele grupe de infractori: tâlharul, hoțul, spărgătorul, escrocul și șantajistul, cerșetorul, infractorul intelectual, violatorul, criminalul”.

Dimensiunea psihologică a comportamentului infracțional pornește de la “profilul personalității infractorului care include, în conformitate cu literatura de specialitate (Buș, 2005), o serie de trăsături specifice:

Inadaptarea socială

Duplicitatea comportamentului

Imaturitatea intelectuală

Imaturitatea afectivă

Instabilitatea emotiv-acțională

Sensibilitatea deosebită ( capacitatea de a răspunde neinhibat la stimuli din mediul social)

Frustrarea

Complexul de inferioritate

Egocentrismul

Labilitatea

Agresivitatea

Indiferența afectivă

Inadaptarea socială, privită de anumiți autori ca un soi de adaptare neautentică sau o imaturizare socială. În fapt, infracțiunea în sine este “o expresie a inadaptării sociale, ca încălcare a unor norme prestabilite, o manifestare improprie a competențeleor sociale ale infractorului. În acest context, ceea ce dobândește greutate este controlul social. În mod obișnuit, copilul își formează personalitatea și își dezvoltă comportamentului prin învățare și prin asimilarea unui model socio-cultural, ca rezultat al procesului de socializare pe care mediul familial și social îl exercită asupra sa” (Zivari M, 2006).

Sunt studii (Dragomirescu, 1980, Pitulescu, 1995) asupra fenomenului delincvenței juvenile care au statuat cauzele “la nivelul mediului familial, al procesului de socializare ineficient, al mediului școlar, al lipsei de îndrumare și susținere din partea adulților, dar și la nivelul dezvoltării psihice a copilului și a caracteristicilor de vârstă ale acestuia care l-ar predispune la infracționalitate (imaturitate psihică, eventuale afecțiuni psihice, teribilism și spirit aventurier)”.

Rezultatele altor studii au stabilit că tipuri specifice de cogniții iraționale, cum ar fi cerințele absolutiste și other-downing (David et. al 2002; Harrington, 2005, 2006), LFT (David et. al 2002; Harrington, 2005, 2006; Martin & Dahlen, 2005), self-downing (Jones &

Trower; Shanahan et al., 2010) sunt relaționate cu furia și comportamentul agresiv.

În literatura de specialitate au fost identificate tipuri de distorsiuni cognitive implicate alături de emoția de furie, în comportamentul violent infracțional general. Cele mai importante dintre acestea sunt atribuirile externe negative (Batancourt & Blair, 1992), atribuiri ostile ale intenționalității celorlalți (de ex., Barriga, Landau, Stinson, Liau, & Gibbs, 2000; Butler & Maruna, 2009), blamarea altora, minimizarea, etichetarea greșită și presupuneri negative despre alții (Chambers, Eccleston, Day, Ward & Howells, 2008), ostilitate, suspiciune, revendicare, răzbunare (Milner & Webster, 2005), negarea responsabilității (Butler & Maruna, 2009).

Luarea hotărârii de a săvârși infracțiunea este rezultanta unor îndelungate și profunde procese psihice, interesând, în special, latura reflexiv-afectivă și motivațională (într-o primă etapă). „Această fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc cât și, mai ales, asupra mizei pusă în joc.” (Buș, 2005)

În faza a doua, primează procesele de sinteză și analiză a informațiilor pe care le deține infractorul despre locul vizat al faptei și de organizare a acestora în variante concrete de acțiune – fază cunoscută de specialiști ca „comportament tranzitiv de alegere a variantei optime”.

Odată definitivată hotărârea de a comite infracțiunea, latura imaginativă a comiterii acesteia este sprijinită de acțiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării comportamentul infractorului este de „ expectativă, după luarea hotărârii acesta este caracterizat prin activism, realizarea actelor preparatorii presupunând procurarea de scule și mijloace ajutătoare, contactarea de complici, culegerea de informații, supravegherea obiectivului, deplasarea în jurul lui, forme de tatonare-experimentare etc”. (Buș, 2005)

Intenția premeditată presupune atenție asupra tuturor activităților care preced începutul de executare și celor care sunt de executarea propriu-zisă, iar declarațiile vor fi, din această cauză, amănunțite. Fac excepție situațiile când, în timpul actelor materiale ale infracțiunii, infractorul se află sub stăpânirea unei emoții suficient de puternice pentru a afecta percepția și memorarea. După comiterea unei infracțiuni, făptuitorul ajunge să fie stăpânit de dominanta defensivă, comportamentul său fiind influențat de o permanentă preocupare de a disimula și de a se ascunde spre a scăpa de consecințele actului săvârșit; componentele acestei defensive, nu apar însă identic și obligatoriu la toți. Infracțiunea provoacă în scoarța cerebrală existența unui focar de excitație maximă, focar care persistă mult, chiar și după comiterea infracțiunii.

2.3 Dimensiunea juridică a actului infracțional

Juriștii, în demersurile făcute în scopul caracterizării/definirii responsabilității, leagă aceasta de vinovăție (culpabilitate). Definesc clar situațiile care înlătură răspunderea penală și se folosesc înclusiv de definirea infracțiunii. Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale. În acest sens, infracțiunea este definită ca fiind fapta antisocială, prevăzută de legea penală și săvârșită cu vinovăție. Temeiul vinovăției este intenția. Criteriul esențial de definire a intenției este discernământul. Astfel, o faptă este săvârșită din culpă, când infractorul prevede rezultatul săvârșirii faptei, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce și când nu prevede rezultatele faptei sale, deși trebuia/putea să-l prevadă. Infracțiunile săvârșite din culpă sunt expres prevăzute în legislația penală (de exemplu: omorul săvârșit din culpă).

Deducem astfel, că responsabilitatea (termen juridic) nu este sinonimă cu discernământul (termen psihiatric). Responsabilitatea este prezumată ca fiind o stare de drept, o calitate juridică generală a persoanelor. Iresponsabilitatea este excepția – ea trebuie demonstrată. Responsabili – tatea este aparent legată de culpabilitate și imputabilitate

Aceasta semnifică faptul că, pentru a putea răspunde juridic pentru actele/faptele sale în situația provocării unui prejudiciu, pe lângă discernământ o persoană trebuie să fi putut acționa cu voință proprie negrevată de nicio constrângere, să fi avut libertate de acțiune .

Concluzia expertizei medico-legale psihiatrice, realizată în vederea aprecierii capacității de discernământ se ia în calcul atunci când este analizată latura subiectivă a unei infracțiuni ceea ce va permite interpretarea formei de vinovăție cu care a fost comisă fapta. Expertiza va aprecia dacă autorul faptei, prin nivelul său de conștiinta a putut prevedea urmările faptei ce urmează a-i fi imputată (intenția directă) sau dacă a acceptat posibilitatea producerii acestor urmări (intenție indirectă) – sau dacă a neglijat efectele posibile (imprudență) sau le-a putut prevedea și fără temei, a crezut că nu se vor produce (ușurința).

Cei care nu au capacitatea de a înțelege semnificația faptelor comise sau nu pot fi stăpâni pe actele lor – nu-si pot exprima voința liber, nu întrunesc condiția vinovăției, faptele nu le pot fi imputate și în consecință nu răspund penal. Discernământul (factor intelectiv) – este o funcție a capacității psihice ce semnifică aptitudinile unei persoane de a înțelege și a aprecia critic conținutul și consecințele social-negative ale actelor/faptelor sale la un moment dat și raportat strict la o situație anume. Vinovăția și implicit, responsabilitatea penală reclamă prezența discernământului în momentul comiterii faptei.

2.4. Rolul cognițiilor iraționale în comportamentele infracționale

Autoarea unei lucrări care vizează această dimensiune – a cognițiilor iraționale – a observat că există “un volum redus de studii de sorginte rațional-emotiv comportamentală (REBT) care și-au propus să identifice cognițiile iraționale specifice infractorilor. Primul studiu realizat din perspectiva REBT a identificat o asociere scăzută între cognițiile iraționale și furie în populația violentă (Ford, 1991). Două studii mai recente au identificat tipuri de cogniții evaluative iraționale asociate cu furia în populația infractoare (Jones &Trower, 2004; Shanahan, Jones, & Thomas-Peter, 2010)”. (Chereji, S.V , 2011 ).

Există studii care au identificat o legătură între furie și agresivitate (Cornell, Peterson & Richards, 1999; Sukhodolsky & Ruchkin, 2004; Novaco & Taylor, 2004) și studii care au pus sub semnul întrebării această relație (Mills & Kroner, 2003; Loza & Loza – Fanous, 1999; Wood & Newton, 2003).

Distorsiunile cognitive implicate în declanșarea și menținerea infracțiunilor sexuale, au fost identificate prin prisma teoriilor implicite (Ward, 2000). Cele mai importante distorsiuni cognitive sunt considerate: negarea acuzațiilor ce li se aduc cu privire la fapta lor; negarea vinei; minimizarea seriozității și gravității comportamentului din timpul comiterii abuzului; atribuirea vinei (alcool, droguri, comportamentul inadecvat al victimei, probleme moționale personale, abuz infantil); gândire de tip „self-serving” (lipsa empatiei, distorsionarea suferinței victimei); raționalizarea acțiunilor de planificare a infracțiunii; gratificare imediată (adaptarea conduitei proprii la modelul intern al sinelui, lipsa considerării consecințelor pe termen lung) (Ward, Hudson & Marshall, 1995).

Rezultatele studiilor au arătat că: “furia (de ex., Dye & Eckhardt, 2000; Lafontaine & Lussier, 2005; Norlander & Eckhardt, 2005) și distorsiunile cognitive de tipul ostilitate (Norlander & Eckhardt, 2005; Parrot & Zeichner, 2003), minimizare, negare și atribuirea vinei infracțiunii unor factori externi (Henning, Jones & Holdford, 2005), precum și cognițiile iraționale (de ex., Dye și Eckhardt, 2000; Eckhardt & Jamison, 2002) sunt factori determinanți ai violenței domestice” (Chereji, S.V , 2011).

Analiza comportamentului criminal “ implică suficiente elemente de ordin individual, strâns legate de personalitatea făptuitorului, pentru ca întreaga paletă de atitudini și acțiuni deviante să poate fi analizată în toată complexitatea și profunzimea lor numai în cadrul conflictului dintre individ și societate, între persoană și autoritatea instituită” (Dragomirescu, T.V. 1976).

Și unde se poate studia mai bine gândirea decât într-un domeniu în care se intră în contact direct începând cu indivizi ce se ocupă cu furtul din buzunare și nu au mai mult de 8 clase primare, și care se termină cu persoane ce au studii superioare dar care au avut printre altele și îndeletniciri de genul: falsificări de acte, evaziuni fiscale, înșelăciuni, etc. Între cele două extreme nu trebuie să uităm nici de cei care acționează prin metode mai "neortodoxe" ca extorcarea, șantajul, violul, omorul, care la rândul lor intră într-o largă arie de exprimare.

O asemenea diversitate de comportamente la care se adaugă diferențierea făcută de pregătirea intelectuală, ne oferă un domeniu vast de studiere a procesului denumit generic COGNIȚIE. Dar cum gândirea în sine nu există și nu se manifestă de una singură în sistemul psihic uman, vom avea la îndemână și motivația (mobilul acțiunii) ce a împins spre acea acțiune și nu spre alta, de ce totuși și-a dus acțiunea la bun sfârșit (voința), cu toate că face o acțiune ilegală (afectivitate) ș.a.m.d. Așa ajungem la alte componente, la personalitate, la om, la un ins care este puțin diferit de cel pe care-l știm de pe stradă, care are părți rele și părți bune și nu numai laturi rele sau numai laturi bune.

Nu trebuie uitat că activitatea infracțională este determinată de o serie mai largă de factori care acționează concertat și nicidecum independent. Tocmai de aceea criminologia depinde și de studiile psihologice ale devianței, și mai recent de modelele economice. Iată încă un motiv pentru a susține cercetările"marginale", adică acele studii de interferență, cu toate că "suntem obișnuiți cu disciplinele tradiționale, în parte din cauza diviziunilor administrative din universități în parte datorită funcțiunilor pe care le îndeplinesc departamentele de învățământ", trebuie să ne obișnuim cu ideea că pe terenul cercetării, în schimb, asemenea diviziuni sunt în mare măsură artificiale.

Conform REBT (Rational Emotive Behavior Therapy) “ stările noastre emoționale (C- consequences) sunt mediate de modul în care interpretăm (B- believe) situațiile în care ne aflăm (A- adversity or activating event). Procesările de la nivel cognitiv apar sub forma cognițiilor raționale și iraționale.” ( Chereji, S.V., 2011)

Lucrările care prezintă studii meta-analitice au scos la lumină faptul că majoritatea programelor care vizează intervenția în populația de infractori sunt de factură cognitiv-comportamentală și și-au dovedit eficiența în reducerea riscului de recidivă la cei identificați cu risc moderat înspre ridicat de recidivă (de ex., Beck & Fernandez, 1998; Lipsey, Chapman & Landenberger, 2001; McGuirre, 2008b).

Comportamentele deviante, în marea lor majoritate se învață prin imitație. Primele “succese” ale unor astfel de comportamente constituie nu numai gratificații, dar și incitații pentru învățare din partea celui care imită.

Imitația este selectivă și ierarhică. Nu imităm orice și oricum. Imităm doar ceea ce ne atrage, impresionează și fascinează de multe ori chiar în pofida nonvalorii sociale evidente pe care respectivul model o reprezintă. Observația este valabilă îndeosebi pentru cei de vârste tinere la care imitarea ierarhică negativă este adesea hotărâtoare în procesul genezei comportamentului infracțional.

Literatura de specialitate privind infracțiunile sexuale este extinsă, mai populare fiind teoriile implicite , care au constituit fundamentul derulării de studii care au identificat prezența diferitelor tipuri de distorsiuni cognitive socotite a fi responsabile în determinarea și menținerea infracțiunilor de tip sexual. O altă arie de cercetare extinsă a vizat violența în cuplu, fiind explorat atât rolul furiei în manifestarea violenței asupra partenerului de cuplu, cât și tipurile de cogniții implicate (de ex. Clements & Holtzworth- Munroe, 2008; Norlander & Eckhardt, 2005). Identificarea cauzelor emoționale și cognitive, în aceste cazuri, au ca țintă dezvoltarea de programe de intervenție eficiente în prevenirea și reducerea infracționalității.

Cogniții iraționale, raționale și afirmații neutre. Cognițiile iraționale și raționale au fost construite pe baza cognițiilor evaluative iraționale și raționale specifice teoriei rațional – emotiv – comportamentale (trebuie absolutist, toleranță scăzută la frustrare, evaluare globală și sine și de altul, respectiv varianta rațională formată din preferințe, toleranță crescută la frustrare, acceptare necondiționată de sine și de altul).

Această lucrare urmărește să explice din perspectivă psihologică, factorii cognitivi și emoționali manifestați în fenomenul infracțional, bazându-se pe principiile teoriei cognitiv comportamentale, care afirmă că emoțiile și comportamentele umane sunt mediate de procesările care au loc la nivel cognitiv.

Modelul ABC(DE) din terapia rațional – emotivă și comportamentală elaborată de Albert Ellis în 1962, ilustrează idea care susține că disconfortul emoțional pe care îl simțim în anumite situații tensionate de viață, este efectul acestor cogniții iraționale. “Dacă ele sunt cele care generează emoții negative disfuncționale, atunci cognițiile raționale sunt răspunzătoare pentru emoțiile negative funcționale. Pentru a se produce o modificare a stării emoționale disfuncționale, cognițiile iraționale trebuie disputate cu scopul de a se dobândi un set de cogniții raționale, care să aibă un impact pozitiv asupra răspunsurilor lor emoționale, cognitive și comportamentale la situații dificile de viață.” (Chereji, S.V, 2011)

Așa cum arată teoriile cognitiv-comportamentale, emoțiile și conduitele dezadaptative sunt rezultatul proceselor cognitive greșite, eronate. REBT susține că procesările cognitive sunt, de fapt, cogniții evaluative, unele raționale și altele iraționale, implicate fiind în distresul la nivel emoțional, determinând emoții și trăiri negative funcționale, respectiv disfuncționale.

2.5 Profilul Personalității Infractorului

Trăsături ale personalității infractorului

Complexitatea cercetării fenomenului infracțional, sub toate înfățișările sale, croiește drum către perspective largi, facilitând explicația științifică a factorilor și mecanismelor cu funcție favorizantă, permițând un temei realist a măsurilor speciale și generale direcționate către combaterea și prevenirea comportamentelor antisociale.

Personalitatea infractorului “ este fondul pe care se intersectează, în cadrul duelului judiciar, funcțiile acuzării și apărării pentru că, în ultimă instanță, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiționate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalității vor putea conduce spre o pedeapsă mai ușoară, pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră. Există și situații în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând, de obicei, fenomenul recidivei sau al obișnuinței infracționale, cărora societatea nu le-a găsit remedii propice.” ( Buș, I. 1997)

Conceptul de personalitate este de importanță crucială justiției care se sprijină pe un fundament clădit, eminamente, din dreptate, adevăr și știință, în care primordială este ideea de reintegrare socială a infractorului. Din această pricină activitatea justiției este mereu racordată la serviciile psihologiei judiciare.

Este necesar să înțelegem că :” factorii externi nu acționează direct, nemijlocit și univoc asupra individului, ci prin filtrul particularităților sale individuale, particularități ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalității și în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală.“ (Buș, I., 2005). Acestea sunt determinante în manifestarea un anumit tip de comportament disfuncțional, o anume manieră de acțiune și mod de a reacționa în aria psihologică, în felul rezolvării situațiilor tensionate, conflictuale ce apar frecvent în această arie.

Infractorul are imaginea unei personalități deformate ceea ce îi înlesnește comiterea de acțiuni antisociale. “Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficiențe de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele sistemului valoric-normativ și cultural al societății în care trăiește. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidență atât personalitatea infractorului, cât și mecanismele interne (mobiluri, motivații, scopuri) care declanșează trecerea la actul infracțional ca atare “ (Banciu, 1992).

Diferite categorii de infractori au fost studiați, sub lupă fiind particularitățile psihologice; în acest fel s-a reușit conturarea anumitor caracteristici comune, caracteristici regăsite la majoritatea celor care, în mod frecvent, încalcă legea:

Inadaptarea Socială. Oricare infractor este, neindoielnic, din punct de vedere social, un inadaptat. “Inadaptații, cei greu educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianții, sunt elemente a căror educație s-a realizat în condiții neprielnice și în mod nesatisfăcător. Anamnezele făcute infractorilor arată că, în majoritatea cazurilor, aceștia provin din familii dezorganizate (părinți decedați, divorțați, infractori, alcoolici etc.) unde nu există condiții, pricepere sau preocupare necesară educării copiilor. Acolo unde nivelul sociocultural al părinților nu este suficient de ridicat, unde nu se dă atenția cuvenită normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale care rezultă din influența necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate, conducând la devianță și apoi la infracțiune.” (Buș, I., 1997)

Duplicitatea comportamentului. Infractorul acționează pe ascuns, conștient fiind de caracterul distructiv, din punct de vedere social, al actului infracțional. El stă la pândă, observă, urzește și acționează – totul bine tăinuit de ochii semenilor în general și ai oamenilor legii, în special. Duplicitatea este, fără îndoială, o a doua natură a infractorului, reprezentând o dominantă puternică a personalității lui, care, trecând dincolo de limitele perioadei în care comite fapta reprobabilă, îl însoțește tot timpul. Ca un actor de mare clasă, el joacă și rolul omului cinstit, corect, al omului care are preocupări de cu totul o altă natură decât cele ale “meseriei” de infractor. Acțiunile și faptele sale cotidiene sunt denaturate de acest “joc” fals și artificial, făcându-l ușor de dibuit de un fin observator. Tăinuirea este imperios necesară, viața dublă îi formează, astfel, infractorului obiceiuri care îl izolează tot mai mult de aspectul normal al vieții, de societate în ansamblul ei.

Imaturitatea intelectuală. Este vizibilă incapacitatea de a întrezări pe termen lung urmările acțiunilor sale profund antisociale. “Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent, acordând o mică importanță viitorului. Arbuthnot (1987) concluzionează faptul că acesta este centrat pe prezent și nu discriminează cert delincvența de nondelincvență. Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligență (Q.I.), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport rațional între pierderi și câștiguri în proiectarea și efectuarea unui act infracțional, trecerea la comiterea infracțiunii efectuându-se în condițiile unei prudențe minime față de pragurile de toleranță a conduitelor în fapt “ (Buș, I. apud Bogdan & colab., 1983).

Imaturitatea afectivă. Între procesele afective și cognitive se instalează un decalaj persistent, în defavoarea celor din urmă. Datorită acestui dezechilibru, imaturitatea afectivă are ca rezultat o rigiditate psihică, reacțiile fiind disproporționate, principiul plăcerii dominând net pe cel al realității. “Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obținerea unor plăceri imediate, minore și uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă față de problemele reale și importante, este lipsit de o poziție critică și autocritică autentică, este nerealist, instabil emoțional.” (Buș, I., 1997). Nu e greu să ne imaginăm ce urmări deosebit de grave are asocierea imaturitatății afective cu imaturitatea intelectuală care predispune infractorul la comportamente și manifestări antisociale .

Instabilitatea emotiv-acțională. Infractorul este caracterizat de instabilitatea emotiv-acțională, trădând discontinuitate în reacțiile sale, deplasări ilogice dintr-o extremă în alta, inconstanță în răspunsurile față de stimuli, toate acestea fiind explicate prin experiențele negative, a deficitului de educație primit în familie, a practicilor și deprinderilor antisociale însușite. Instabilitatea emotiv-acțională este o trăsătură centrală a personalității infractorului adult sau minor, dizarmonic structurată. Instabilitatea emotivă este una dintre stările de dezechilibru a afectivității infractorilor, caracterizată fiind prin: absența unei oarecare autonomii afective, dezvoltarea insuficienta a autocontrolului afectelor, redusa dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor evoluate, îndeosebi a celor morale. Capacitatea de autoevaluare și cea de evaluare adecvată lipsesc din aceste motive, la fel și obiectivitatea față de sine și față de ceilalți.

Sensibilitatea deosebită. Sunt anume excitanți ce vin din mediul ambient și exercită asupra infractorilor o stimulare către a acționa, cu o forță mult mai mare decât asupra omului de rând, conferind un caracter atipic reacțiilor și răspunsurilor acestora. “Pe infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiții elaborat pe linie socială, aceasta ducând la canalizarea trebuințelor și intereselor în direcție antisocială. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecințe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice și psihice”.( Buș, I., 1997)

Frustrarea. Reprezintă starea afectivă negativă care se instalează atunci când o reacție orientată spre un anume scop este contrariată, individul fiind astfel privat de o satisfacție legitimă sau când așteptările depășesc nivelul mijloacelor disponibile pentru înfăptuirea lor, omul simțindu-se înșelat în speranțele sale. Descris ca un fenomen complex care se manifestă prin dezechilibrul afectiv ce apare în aria personalității – tranzitoriu sau aproximativ stabil, din cauza obstrucționării satisfacerii unor anumite nevoi, a deprivării individului de ceva ce poseda anterior. Experiența afectivă a nereușitei, frustrarea ia forma trăirii dramatice – în măsura mai mare sau mai mică – a nereușitei. Raportându-se la aceeași situație, o persoană o poate resimți ca favorabilă însă poate fi o experiență frustrantă pentru o alta. “ Starea de frustrare se manifestă printr-o emoționalitate mărită, și în funcție de temperamentul individului, de structura sa afectiv, de formula echilibrului afectiv (stabilitate – instabilitate emoțională) se poate ajunge la un comportament deviant, individul nemaiținând seama de normele și valorile instituite de societate .”(Bus, I.,David. 1999).

Situațiile conflictuale dezvoltă frustrarea, acestea generând la rândul lor conflictul, mai cu seamă atunci când această stare apare ca urmare a unui act de atribuire – fără justificare- subiectivă a unui plan de acțiune răuvoitor. “Conflictul reprezintă doar o condiție generală care poate duce la instalarea stării de frustrare. Pentru a se produce frustrarea trebuie să aibă loc “priza de conștiință motivațională“ prin care i se atribuie persoanei frustrate o intenție răuvoitoare” (Rudică,T. 1985). La delicvenți aceasta se manifestă ca o proiecție a justificării unor fapte cu caracter antisocial pe care le-au comis. Acțiunea de a pune în acord cerințele interne cu pretențiile mediului social devine, astfel, una imposibilă ducând la apariția de stări de frustrare și conflicte emoționale.

Natura factorului frustrant și personalitatea celui care este supus acestuia face ca reacțiile la frustrare să fie variabile. În cazul particular al infractorului, frustrarea apare, de regulă, atunci când intervine privarea lui de unele recompense, drepturi, satisfacții etc. care le consideră cuvenite sau atunci când în încercarea de a obține aceste drepturi se ridică unele obstacole. În plan afectiv-cognitiv infractorul resimte frustrarea ca pe o stare de criză (o stare tensionată ) care dezorganizează, pentru moment, procesările instanței corticale responsabilă de comanda acțiunilor, determinând simultan surescitarea subcorticală. Frustrarea implică micșorarea câmpului de acțiune. În cadrul grupului, individul este confruntat cu intențiile celorlalți. El poate reacționa la această situație activ, deci agresiv, pentru a-și impune intențiile sau pasiv, când acesta încearcă reprimarea actelor, cu scopul de a limita agresivitatea celorlalți.

Intr-o paletă largă de manifestare infractorii reacționează diferitt la evenimentele frustrante: de la a se abține (toleranță la frustrare) și a amâna satisfacția până la abordarea unui comportament agresiv. Cei care resimt puternic frustrarea au tendința de a-și pierde, pe moment, autocontrolul acționând atipic, inconstant, haotic, agresiv și violent, rezultatul fiind urmările antisociale grave.

Complexul de inferioritate. Desemnează o “totalitate de trăiri și de trăsături personale cu un conținut afectiv foarte intens, favorizate de situații, evenimente, relații umane etc. care au un caracter frustrant. Complexul de inferioritate reprezintă o structură dinamică inconștientă, înzestrată cu mecanisme de autoreglare, reprezentând reacția împotriva existenței, la nivelul întregii structuri a personalității, a unei surse permanente de dezechilibru” (Popescu-Neveanu, 1978). Acesta este un altgoritm, comportamental vorbind, o strategie a individului pusă în aplicare atunci când acesta nu reușește să diminueze tensiunea psihică, ci o fixează.

Infractorul percepe complexul de inferioritate ca o stare de disconfort, pe care acesta o resimte ca un sentiment de incapacitate personală, de insuficiență. Câteodată acest complex de inferioritate se încheagă în jurul unor trăsături personale considerate a fi neplăcute, a unor infirmități ori deficiențe, reale sau imaginare, întărite fiind și de disprețul, dezaprobarea exprimată sau tacită a celorlalți. Complexul de inferioritate instigă adesea și la comportamente considerate compensatorii, iar în cazul specific al infractorilor, la comportamente de tip inferior cu orientare antisocială.

J.Pinatel (1971) arată că “la majoritatea marilor delincvenți există un nucleu al personalității ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă. Alături de aceste trăsături ale nucleului personalității criminale sunt menționate și așa-numitele variabile, care se raportează la aptitudinile fizice, aptitudinile intelectuale și tehnice, la trebuințele nutritive și sexuale ale individului. În timp ce nucleul central de trăsături este răspunzător de trecerea la actul criminal, guvernându-l, variabilele determină direcția generală, gradul reușitei și motivația conduitei criminale.”(Buș, I., 2009)

Egocentrismul. Exprimată ca înclinația individului de a raporta totul la propria persoană, doar ea aflându-se în centrul tuturor situațiilor și lucrurilor. “Atunci când nu-și realizează scopurile propuse devine invidios și susceptibil, dominator și chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorințe, scopuri, interese. Este un individ incapabil să recunoască superioritatea și succesele celorlalți, se crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna și în toate situațiile dreptate”( Buș, I. 2008 ). Își exagerează succesele și calitățile, minimalizându-și insuccesele și defectele, atacând virulent atunci când greșește în loc să-și recunoască eroarea.

Labilitatea. Fluctuația stărilor de emotivitate și capriciozitatea care generează o accentuată receptivitate spre influențe, sunt ceea ce înglobează această trăsătura a personalității. Fără a fi capabil să-și inhibe sau să-și domine dorințele, infractorul este susceptibil de acțiuni imprevizibile. Instabilitatea emoțională denotă o maturizare afectivă insuficientă, individul devenind sclavul sugestiilor și influențelor exterioare, nereușind să-și inhibe dorințele și pornirile nici măcar față de pericolul public sau a sancțiunii penale, nerealizând consecințele actului criminal.

Agresivitatea. Exprimă un comportament destructiv și violent direcționat spre persoane, lucruri sau spre sine. “Agresivitatea se referă la toate acțiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, acțiuni care au drept scop producerea, într-o formă directă sau simbolică, a unei pagube, jigniri sau dureri “ (Ranschburg, 1979). “Agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv, consumate pe plan acțional sau verbal, care în mod obișnuit constituie o reacție disproporționată la o opoziție reală sau imaginară” (Bogdan, 1983). Chiar dacă există și o agresivitate necaracterizată de violență, în majoritatea situațiilor, agresivitatea implică un atac deliberat, o ofensivă țintită, directă, punerea în pericol.

Agresivitatea este “un fenomen de convertire comportamentală spre o acțiune automată, neelaborată, persoana decăzând din nivelul autodeterminării morale” (Pamfil & Ogodescu, 1976 apud Buș, I 2008). Apariția agresivitații la infractor este determinată fie de situații frustrante, fie în comiterea infracțiunilor prin violență.

“Agresivitatea și violența nu pot fi separate de alte trăsături ale personalității infractorului. Astfel agresivitatea este strâns legată nu numai de intoleranța la frustrare, ci și de forța exacerbată a trebuințelor polarizate în plăcerea de a domina“ ( Mucchielli, 1981).

Tendința de a-și considera actele îndreptățite și legitime și absența sentimentului de culpabilitate sunte responsabile, în cazul infractorilor de agresivitate și violență.

Cele mai întâlnite forme ale agresivității sunt: autoagresivitatea și heteroagresivitatea. Autoagresivitatea “constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană, exprimându-se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violenței spre alții, manifestându-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentative de omor, vătămarea corporală etc” ( Buș, I. 1999).

Două forme distincte ale agresivității au fost distinse de J. Pinatel : agresivitatea ocazională și cea profesională. Spontaneitatea și violența caracterizează agresivitatea ocazională , forma cel mai des manifestată în crimele pasionale. Cea profesională este definită de un comportament violent, durabil, care se evidențiază ca o invariabilă a personalității infractorului, manifestarea lui fiind conștientă și în mod deliberat agresivă.

Indiferența afectivă. Are o strânsă legatură cu egocentrismul, caracterizată fiind de lipsa emoțiilor, a empatiei și a sentimentelor, altfel spus, incapacitatea infractorului de a fi mișcat de nevoile și durerile altora, ba mai mult satisfacția față de problemele lor. Stările de dezorganizare și inhibare emoțională sunt extrem de bine redate în indiferența afectivă. Formată de la vârste timpurii, această componentă a personalității infractorului, este una dintre carențele importante ale procesului de socializare, funcționarea improprie a sistemului familial având un rol crucial în acest plan, de asemenea și stilul educational aplicat în cadrul acesteia. În majoritatea cazurilor, infractorul nu este deloc conștient de starea sa de inhibare emotivă, așa ne explicăm atât sângele rece cât și calmul cu care o serie de crime de o violență extremă, sunt comise. Legătura strânsă de care vorbeam mai sus, dintre egocentrism și indiferența afectivă, constă în aceea că infractorului îi este completamente străin sentimentul culpabilității, al vinovăției.

Pinatel spunea că “ aceasta este ordinea intrării în acțiune a trăsăturilor din nucleul personalității criminale atunci când se trece la actul infracțional agresiv”. Dintre toate aceste trăsături, cele care par a avea o importanță decisivă în influențarea pragului delincvențial sunt labilitatea și gradul agresivității.

Chiar dacă aceste componente ale personalității criminale se pot regăsi și la celelalte persoane, la acestea nu apar ca elemente dominante ale personalității și nici nu au consistența sau frecvența pe care o întâlnim la infractori. Diferența dintre infractori și noninfractori o găsim în pragul delincvențial. Astfel, “delincventul format, recidivistul, în opoziție cu nedelincventul sau cu delincventul ocazional, nu așteaptă ivirea unei situații propice, a unei incitații exterioare, ci provoacă el însuși ocaziile în care apoi operează. Cu cât trăsăturile personalității criminale sunt mai intense, cu atât facilitează trecerea la actul infracțional” ( Negreanu, Ghe., 2000 apud Buș, I 2005).

Personalitatea psihică și morală a infractorului este deficientă. Din cauza sistemului de valori pe care îl are, infractorul nu este capabil psihic să presteze o muncă socială consecventă. Acest handicap este dublat de atitudinea disprețuitoare față de muncă și față de aceia care desfășoară o activitate productivă, organizată. Nu se poate afirma despre această atitudine sau despre această incapacitate fizică că ar fi generată de carențe ale voinței. “Procesele volitive funcționează la ei în mod normal, conținutul lor se îndreaptă spre acțiuni conflictuale în raport cu societatea, spre acțiuni antisociale. Atitudinea negativă față de muncă, lipsa unor preocupări susținute care să dea un scop mai consistent vieții, provoacă la ei o stare de continuă neliniște, de nemulțumire de sine, o continuă stare de irascibilitate. Această neliniște alimentează tendința, elaborată în cursul vieții lor, spre vagabondaj și aventuri, ceea ce le convine foarte mult deoarece le favorizează activitatea infracțională” (Petcu, M. 2002). În decursul activității lor, infractorii își construiesc un stil propriu de lucru care poate să sugereze o sărăcie de idei sau o imaginație creatoare săracă, este, insă cel mai probabil, o specializare superioară, ceea ce dezminte teoria care atribuie o inteligență nativă, proprie infractorilor. “Analizând modul lor de lucru, ajungem să recunoștem că este vorba, în cea mai mare parte a cazurilor, de idei simple, cu mici variații pe același motiv fundamental. Cu toate acestea, măiestria lor poate oglindi uneori ingeniozitate, inventivitate, fantezie, precum și o dexteritate deosebită ce se dobândește pe baza unui antrenament îndelungat”(Buș, I. & all 2004).

Trăind într-o perpetuă stare de conflict cu societatea, cu ceilalți și îndreptându-și acțiunile mereu împotriva lor, reușitele repurtate în activitatea infracțională îi fac să devină orgolioși, încrezuți și ajungând la supraapreciere și manifestări de vanitate, adeseori copilărești. “Infractorul se simte mereu în continuă apărare legitimă față de societatea care refuză să îi ofere de bună voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital și în același timp și o trăsătură fundamentală a caracterului său este minciuna. Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrângeri social-morale, lipsa unor valori etice către care să tindă, îl fac pe infractor indiferent față de viitor, îi împrumută o atitudine de totală nepăsare față de propria-i soartă. Din acest motiv aparentul curaj de care dă dovadă, reprezintă de fapt insensibilitate, indiferență în urma tensiunii continue, în urma obișnuinței de a fi mereu în pericol. Buș, I. ( 2008 )

Orice manifestare a compasiunii este eliminată complet de egoism, și în consecință actele de mare cruzime sunt prefigurate. Uneori un sentimentalism ieftin al infractorului, iese la suprafață având o forță mobilizatoare majoră, constituind resortul care îl împinge spre acțiune.

Prezentarea profilului psihocomportamental al infractorului este una generală, încercând să surprindă acele elemente ce se pot detașa din analiza trăsăturilor fundamentale ale unui număr mare de infractori. Imaginea conturată este, mai degrabă, una de factură statistică, permițând un număr nedefinit de excepții, o plajă mare de deplasări pricinuite fie de elemente caracterial-temperamentale, ori de exersarea unei specialități infracționale aparte. Frecvența apariției acestor caracteristici diferă în mare măsură de la un infractor la altul, influențată fiind și de genul de infracțiune pe care îl realizează.

2. 6 Conceptul de personalitate criminală

Criminologia – spre deosebire de alte discipline umaniste – abordează personalitatea umană din perspectiva implicării acesteia în problematica etiologiei și a profilaxiei manifestărilor infracționale, căutând să dea răspuns la întrebări atât de dificile precum: cine e infractorul? cum apare și, spre deosebire de alții, de ce adoptă modelul comportamentului criminal?. Conceptul de personalitatea infractorului a suferit, în evoluția criminologiei, interpretări diferite, aproape fiecare autor având propria sa definiție, propriul lui punct de vedere asupra personalității.

Multiple cercetări asupra infractorului, atât cele din sfera criminologiei generale, cât și cele din aria criminologiei special -psihologie criminală- dar mai cu seamă cele de criminologie clinică, arată că: ” între criminal și noncriminal nu sunt deosebiri de natură, ci de grad. Potrivit acesteia, și unul, și altul sunt împinși la acțiuni și activități de anumite nevoi, mobilul; și unul, și altul sunt ajutați sau nu de anumite capacități, de anumite acte de voință etc. Aceste elemente psihice, fizice și altele la criminali sunt uneori mai puternice, de exemplu, impulsurile, mobilurile – agresivitatea, sexualitatea; și altele mai slabe – de exemplu, voința, stăpânirea de sine și altele” (Scripcaru G., Astărăstoaie V. 2003). S-a mai constatat că unii recidiviști comit deseori aceleași infracțiuni și chiar dovedesc precocitate în manifestări de tip criminal; ei demonstrează un soi de înclinație spre crimă, în mod particular spre un anume tip de crimă; se observă la ei o persistență pe calea infracționalității și evitarea muncii, neintegrare în grupul oamenilor cinstiți, reprezintând un pericol social, având tendințe și porniri criminale. Acestea ar fi o parte a trăsăturilor și manifestărilor care îi caracterizează pe infractori, deosebindu-i de noninfractori. Deosebirea nu este, însă, una de esență. Infractorii nu fac parte dintr-o altă speță de oameni, doar o deosebire de prag sau de grad, este cea care îi caracterizează pe criminali. “Crima – spune Pinatel – este un act omenesc, iar criminalii sunt oameni ca și noncriminalii, dar ei se disting de alții deoarece comiterea crimei este expresia unei diferențe de grad, deci cantitativă, și nu calitativă; există o diferență de grad între psihismul criminalilor și cel al noncriminalilor.”

2. 7 Teorii ale infracționalității

Doctrinele sau teoriile psihologice au tratat aspecte diferite ale psihicului uman sau ale vieții psihice. “Ele se înarmează cu o sumă minimă de cunoștințe privitoare la diferitele resorturi psihice, iar pe de altă parte, analiza lor critică, efectuată în scopul dezvăluirii meritelor și neajunsurilor pe care le prezintă, ne facilitează înțelegerea corectă atât a rolului mediului extern în determinarea vieții psihice, cât și a rolului pe care diferite laturi ale acestei vieți îl au sau îl pot avea în explicarea unor comportamente “(Stancu, E. 1999)..

2.7.1 Teorii premergătoare. Lombroso, Pinatel, Di Tulio, Kinberg, De Greeff, Kretschmer

Încă din cele mai vechi timpuri, controlul manifestărilor periculoase ale mentalului și emoționalului a fost o preocupare pentru mulți învățați ai vremii. În societățile timpurii, când deontologia simboliza un sistem de gândire, acesta a găsit ” o explicație adecvată atât pentru crima făcută, cât și pentru starea de nesănătate a celui care a comis-o : influența spiritelor rele sau a Diavolului “( Dincu, A. 1993). Aceasta a devenit chiar un obiectiv al școlii naturaliste de gândire medicală din Grecia antică a anului 600 î.e.n. Pythagoras împreună cu elevul său Alcmaeon au considerat creierul ca fiind organul minții și, prin deducție logică, au ajuns la concluzia că bolile mintale sunt “disfuncții ale acestui organ”. Empedocles introduce câteva principii cu caracter explicativ ale personalității, care au fost valabile sute de ani și care explicau cum delirul și alte astfel de boli mentale sunt înfățișări ale funcțiilor speciale ale creierului. Melancolia, isteria și nebunia erau explicate științific și le erau asociate modalități de tratament ca și pentru oricare altă afecțiune a omului.

“Studiul psihologic asupra infractorului normal a luat avânt în primele decenii ale secolului XX, o dată cu trecerea treptată în planul secund a școlii antropologic – criminologice”( Nistoreanu, Ghe., C. Păun, 2000 ).

În istoria criminologiei, Lombroso și alții din acele vremuri, au argumentat teza cu privire la criminal, prin aceea că acesta este o tipologie aparte și, în plus criminalii se constituie într-o categorie aparte de oameni, deosebindu-se prin însăși natura lor de noncriminali. Cu trecerea timpului, pe măsura ce au avansat cercetările psihologice, antropologice și sociologice, teoriile emise de Lombroso n-au rămas în picioare, în esența lor. Cercetările intreprinse de Goring, Hooton și alții au demonstrat că multe din trăsăturile- așa zise specifice- criminalului se regăsesc, de asemenea, și la populația noncriminală.

Și din partea lui Garofalo provin dovezi privitoare la existența unor trăsături specifice criminalilor la data aceea el susținând existența unei periculozități („temibilita”) criminale speciale la anumiți criminali. În opinia lui proveniența acestei periculozități ar fi fost, pe de o parte, de la anumite aspecte morale și psihice care nu inspirau încredere și o teamă în comportamentul acestuia ( brutalitate, lipsă de milă, indisciplină gravă) și, pe de altă parte, de la modul de viață care îl aveau după eliberare (lipsă de muncă, parazitism, conflicte cu ceilalți oameni). Potrivit acestor criterii, criminalul este un individ care “prezintă trăsături criminale, care arată o personalitate criminală, deosebită de personalitatea noncriminală”. De data aceasta nu mai este vorba despre o deosebire de natură, ci despre una cantitativă, o deosebire de grad. Astfel s-a ajuns și la teoria personalității criminale, al cărei reprezentant este criminologul francez J. Pinatel.

Pinatel a ținut cont în momentul elaborarării teoriei sale de ceea ce afirmau teoriile psihologice, biologice chiar și cele sociologice din aria criminologiei contemporane, mai cu seamă informațiile reținute de criminologia clinică, unde este limpede că teoria este verificată în practică. În acest domeniu, studiile și cercetările lui Kretschmer Kinberg, De Greef, Di Tulio, care s-au ocupat cu examinarea riguroasă a procesului de criminogeneză și a procesului de criminodinamică, au scos în evidență trăsături de bază ale criminalului. Psihiatrul german Ernest Kretschmer este autorul unui sistem caracterologic complet pornind de la observația existenței unei relații clare între unele categorii morfologice și anumite tulburări psihice;

Kretschmer concluzionează că, luând ca reper constituția corporală, indivizii pot fi clasificați în patru categorii, fiecare categorie manifestând o tendință mai puternică spre săvârșirea unor infracțiuni specifice :

tipul picnicoform (sau picnic)

tipul leptomorf (sau astenic)

tipul atletomorf (sau atletic)

tipul displastic

Teoria inadaptării bio–psihice formulate de Olof Kinberg se regăsește în doctrina criminologică fie sub denumirea „Teoria inadaptării biologice” (R. Gassin) fie sub denumirea „Teoria inadaptării” (J. Pinatel),

Pentru Kinberg, omul este ”o ființă nu doar biologică ci și psihologică și socială, caracterizată prin plasticitate, adică prin facultatea da a-și modifica reacția nu numai în funcție de influențele fizice și chimice, dar și în funcție de factorii psihologici și sociali. Dacă plasticitatea nu se corelează cu influențele mediului, se creează o stare de inadaptare între organism și mediu. Inadaptarea poate avea surse și forme diferite. Toate aceste forme de inadaptare pot, pe căi diferite, să ajungă la o inadaptare socială și, cu sau fără alte simptome, la delict” ( O. Kinberg, „Les problemes fondamentaux de la criminologie”, 1959,pag. 124).

Inadaptarea manifestată sub forma unei nerespectări a legilor reprezintă așadar o reacție individuală la stimuli specifici ai mediului. Individul are reacții, în general- în opinia lui Kinberg – în funcție de structura sa proprie, structură bio – psihică, rezultând necesitatea de a se contura individului structura sa bio – psihică sau, spunând altfel, personalitatea acestuia, pentru a determina cauzele crimei.

O altă teorie cu influență în orientarea psihologică din criminologie este Teoria constituției criminale emisă de Benigno di Tulio. Autorul înțelege prin constituție criminală “o stare de predispoziție specifică spre crimă, altfel spus capacitatea care există în anumiți indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalității oamenilor” (B. di Tulio, „Manuel d’anthropologie criminelle”, pag. 36)

Di Tulio afirmă că studiul crimei nu se poate desfășura exclusiv în aria sa biologică ori exclusiv în cea sociologică, ci totdeauna biosociologic. “În același timp biologicul nu poate fi desprins de psihic, deoarece în realitatea organică a corpului uman nu există nici o funcție, în afară de cele pur vegetative, care să se poată detașa de activitatea psihică. Rezultă că personalitatea individului nu poate fi corect apreciată decât după criterii biopsihologice “ (Mitrofan, N, 1994).

2.7.2 Teoria rațional emotiv-comportamentală.

Această abordare este în întregime susținută de diverse forme de psihoterapie cognitiv comportamentală (CBTs) (Beck, 1976; Ellis, 1994). De exemplu, un aspect cheie al terapiei rațional emotiv comportamentală (REBT), este că oamenii nu sunt deranjați de evenimente în sine, ci de opiniile și convingerile pe care le au în legătură cu evenimentele.(Davies, 2006).

Conform REBT (Rational Emotive Behavior Therapy) stările noastre emoționale (C- consequences) sunt mediate de modul în care interpretăm, credințele noastre (B- believe) despre situațiile în care ne găsim (A- adversity or activating event). Procesările care au loc la nivel cognitiv dau naștere cognițiilor raționale și iraționale.

2.7.3 Teoria “alegerii”

Este proclamată ca fiind psihologia controlului interior. Ea explică de ce și cum luăm hotărârile care ne determină cursul întregii noastre existențe. Teoria alegerii este o schimbare absolută, pornind de la ceea ce era de la sine înțeles și ajungând la ceea ce sper că va deveni cu timpul o chestiune de bun-simț.“ – Dr. William Glasser. Dr. Glasser se desparte astfel de teoria freudiană a exacerbării importanței trecutului, susținând libertatea fiecăruia de a-și alege comportamentul dezirabil.

2.7.4 Teoria Psihanalitică a lui Sigmund Freud

Orientarea psihologică a fost “intens stimulată de apariția lucrărilor lui Sigismund Freud și ale succesorilor săi, lucrări cu un impact remarcabil în domeniul studiului psihologic al infractorului normal. Psihiatria ocupă un loc important în dezvoltarea și evoluția teorii psihanalitice a lui Freud, putând astfel fi considerată un punct de plecare al orientării psihologice” (Scripcaru G., Astărăstoaie V. 2003).

După Freud, organizarea psihică se efectuează din adâncime la suprafață, prin aceasta el delimitează trei instanțe psihice: Sinele, Eul și Supraeul. Sinele reprezintă matricea personalității, fiind conceput ca o instanță a organismului, conținând tendințele sexual-libidinale și cele agresive. Freud consideră că forțele pulsionale fundamentale ale individului sunt „ Erosul – ca sistem pulsional hedonic și vital – și Thanatosul – ca sistem distructiv; sau, altfel descrise, Erosul – ca instinctul vieții sau al dragostei și Thanatosul – ca instinctul urii și al morții. El a fost primul care a operat radical asupra înțelegerii noțiunii de inconștient psihologicîntr-un dublu sens: pe de o parte, circumscriindu-i cu precizie domeniul, pe de altă parte, stabilind modul și finalitatea cunoașterii ei”. Freud afirmă, pentru întâia oară într-un mod categoric, argumentând cu analiza nenumăratelor cazuri, patologice și normale, că în viața psihică nimic nu există în mod arbitrar, nimic nu e întâmplător și nici nedeterminat, totul până la cele mai nesemnificative cuvinte, gesturi, emoții, idei, care fie au o cauză conștientă, fie în cele mai multe cazuri, o cauză tainică în structurile profunde ale inconștientului ( ex. când este vorba de uitarea numelor, pierderea obiectelor, pronunție greșită, greșeli de scris, intervertiri de expresii, substituții de cuvinte, fenomene incluse de el în clasa manifestărilor psihopatologice cotidiene.

"Anumite insuficiențe ale psihicului nostru…- spune el – și anumite acte în aparență neintenționate se dovedesc, dacă le supunem examenului psihanalitic, ca fiind perfect motivate și determinate de factori ce scapă conștiinței".

Freud a încercat să demonstreze prin studiile pe care le-a făcut, realitatea existenței unei personalități antisociale care aparține sferei psihologiei normale și s-a străduit să explice mecanismul prin care se formează aceasta. Se consideră, și pe bună dreptate, că psihanaliza a însemnat punctul de trecere de la criminologia patologică la psihologia criminală.

2.7.5 Teorii psihanalitice post-freudiene

Freud nu a fost, desigur, criminolog. Interesul său față de mecanismele psihologice care declanșează comportamentul infracțional a fost mai degrabă episodic. În schimb, perspectiva sa asupra acestor mecanisme a avut o influență semnificativă asupra cercetărilor criminologice ulterioare, care au avut drept rezutat un număr deloc neglijabil de teorii al căror cadru etiologic este psihanalitic sau psihologic.

Psiholog de orientare psihanalitică, August Aichorn, , susține existența mai multor surse alternative care sunt implicate în declanșarea actului criminal, bazându-se, în această afirmație, pe anii de experiență petercuți în instituțiile pentru delincvenți. În urma studiilor sale, a observat un Supraeu subdezvoltat la mulți copii din instituția sa , astfel că, în viziunea sa, delincvența și criminalitatea erau, în principal, expresia unui Sine dereglat. Aichorn a pus aceasta pe seama faptului că „părinții copiilor respectiviori lipseau din viața lor, ori nu-i iubeau, astfel că aceștia au eșuat în formarea atașamentului intim necesar unei dezvoltări normale a Supraeului”. El a creat un mediu plăcut și fericit în aplicarea tehnicilor de tratament, pentru acești copii, astfel încât să stimuleze tipul de identificare cu adulți, identificare în care copiii eșuaseră mai devreme. În încercarea sa de a clarifica anumite componente antisociale, Aichorn a folosit noțiuni referitoare la nevroze și psihoze. El consideră că, deși mediul social îl influențează, individual va trece la săvârșirea unei faptei penale doar dacă este predispus în această direcție. Această predispoziție a numit-o "delincvență latentă".

Cea mai cunoscută variantă a teoriei criminalului nevrotic a fost elaborată de Fr. Alexander și H. Staub, teorie expusă pe larg în lucrarea acestora "Criminalul și judecătorii săi", publicată în anul 1929 la Viena. În viziunea lor, criminalitatea poate fi clasificată în trei categorii:

1. Criminalitatea imaginară, care transpare doar în vise, uneori în fantezii sau în acte ratate;

2. Criminalitatea ocazională, “specifică persoanelor și situațiilor în care Supraeul suspendă instanța sa morală, în urma unei vătămări sau amenințări iminente pentru Eu -cazurile în care conduita criminală este consecutivă unui șantaj, unei amenințări, ori unei stări apropiate de legitima apărare “( Mitrofan, N. 1996 ).

3. Criminalitatea obișnuită – categorie în care sunt cuprinși trei tipuri de criminali:

a) criminali organici, cei a căror personalitate este vizată de psihiatria clasică (sunt cei care au o alterare a capacității de discernământ sau chiar lipsa acestuia – bolnavii mintal);

b) criminali normali, a căror caracteristică este aceea de sănătate – din punct de vedere psihic – fiind însă, din punct de vedere social, anormali; aceștia aparțin, de regulă, unei colectivități criminale comportându-se conform moralei acesteia; nu prezintă conflict între Eu și Supraeu;

c) criminali nevrotici, categorie formată din cei care acționează dependent de mobiluri inconștiente; “Eul este învins de Sine, care scapă determinării Supraeului; în aceste cazuri se constată existența unui sentiment de vinovăție, însoțit de angoasa pedepsei; criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morală, ca o autorizare a recidivei; doar gândul criminal este suficient pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate și nevoia de pedeapsă” (Mitrofan, N. 1996)

Printre teoriile psihanalitice una din cele mai importante pentru analiza criminologică a manifestărilor în plan infracțional îi aparține lui Alfred Alder (1870-1937), care, în urma descoperirii conceptului de "complex de inferioritate" a devenit cunoscut. În psihologia individuală a lui Alfred Adler, teoria personalității “descrie Eul, eminamente creator, acționând asupra lumii, transformând omul într-o personalitate subiectivă, personală, dinamică și unic stilizată”.

Teoria lui Alder are punctul de plecare în sentimentul de inferioritate care stârnește în individ dorința de a-și depăși condiția proprie, în circumstanțele unor relații de compensare ori supracompensare. Complexul de inferioritate poate avea ca urmare săvârșirea de infracțiuni, aceasta fiind o cale extrem de facilă de atragerea atenției opiniei publice asupra sa , astfel reușește să-și compenseze psihologic propria inferioritate. Fără îndoială că o oarecare influență în sfera criminologiei au avut-o și aceste tipologii constituite pe baze psihanalitice.

Contribuția lui Carl Gustav Jung (1875-1960) este una importantă în acest domeniu, în mod special datorită introducerii “tipului psihologic” și a conceptelor de “introvertit și extrovertit”. Teoria personalității, prin prisma psihologiei analitice a lui Jung, relevă faptul că “personalitatea constituie un tot de energie, parțial închis, relativ stabilizat, suferind continuu influențe și modificări din exterior, având în autoactualizare scopul dezvoltării”. Jung – unul dintre primii discipoli ai lui Freud – pornește de la considerația că Freud “a limitat etiologia nevrozelor la tulburări de ordin sexual, restrângând inconștientul la un conținut refulat care privește sexualitatea”. Chiar daca recunoaște valabilitatea teoriei sexualității, Jung o consideră ca ea exprimă un punct de vedere singular, printre multe altele posibile. Într-adevăr, arată C.G. Jung, A.Alder a demonstrat că “ în ceea ce privește dinamica persoanei și inconștientul, realitatea și explicația acestora pot fi întemeiate și din punctul de vedere al trebuinței de dominare. Tipul introvertit se definește ca un caracter meditativ, rezervat, care nu abandonează ușor valorile intelectuale, morale etc, dimpotrivă, le apără; tipul extravertit este tipul omului deschis, adaptabil la cele mai diverse situații, impetuos etc.” (Butoi, T. 2001).

O altă interpretare, cu influențe din tipologia lui Jung aparține lui H. Eysenck. În încercarea de a demonstra existența unei personalități tipice infractorului, Eysenck “ consideră că principala cauză a criminalității trebuie văzută în eșecul unei anumite componente a personalității de a se comporta acceptabil din punct de vedere moral și social”. Eysenck concluzionează că “tipul extravertit manifestă o mai redusă condiționare și apare mai frecvent printre infractori”.

Tabloul creionat în exprimarea psihologică a cauzelor inclinației antisociale a individului urmărește demonstrarea prezenței unei personalități antisociale care ține de sfera psihologiei normalului și explicarea mecanismul de închegare al acesteia.

Privind și din perspectiva literaturii nu putem decât să recunoaștem importanța remarcabilă, pentru cercetarea psihologiei criminale, pe care au avut-o operele iluștrilor maeștri clasici ai literaturii universale, între care amintesc pe Shakespeare, Schiller, Dostoevski, Balzac, Hugo, Dickens, Stendhal, Gorki, Thomas Mann și mulți alții.

CAPITOLUL III

OBIECTIVELE ȘI IPOTEZELE CERCETĂRII

3.1. Obiectivele cercetării

Demersul inițiat are în vedere două obiective generale din care se desprind trei obiective specifice.

Obiective generale

1. Estimarea gradului de manifestare a credințelor iraționale dezvoltate de infractori.

2. Evidentierea pattern – urilor de personalitate ale infractorilor

Obiective specifice

1. Stabilirea unor trăsături importante în construirea unui profil de personalitate al infractorului care manifestă erori cognitive.

2. Determinarea măsurii în care anumite pattern-uri ale personalității influențează dezvoltarea schemelor dezadaptative ca rezultat al cognițiilor iraționale.

3. Analiza corelațiilor între pattern – urile de personalitate și cognițiile iraționale la infractori.

3.2. Ipotezele cercetării

Pornind de la obiectivele specifice am formulat următoarele ipoteze de lucru:

Există o corelație semnificativă între nivelul convingerilor catastrofice și anxietatea – neuroticismul infractorilor,

Există o corelație semnificativă între nivelul deprecierii și evaluării globale și cel al “căutării impulsive a senzației”,

Există o asociere semnificativ pozitivă între nivelul deprecierii și evaluării globale și cel al agresivității și ostilității.

CAPITOLUL IV

PREZENTAREA EȘANTIONULUI CERCETĂRII

Lotul investigat a fost format din 38 subiecți, toți de sex masculin, selecționați aleatoriu, din rândul celor aflați în detenție la Penitenciarul din Baia Mare și care au comis infracțiuni de drept comun. Vârsta subiectilor variază între 22 si 55 ani având media in jurul valorii 34,89 ani. În funcție de nivelul studiilor avem următoarea distribuție: 5 % au absolvit liceul, 3 % au studii postliceale, 37 % au absolvit școala generală, 3 % școala primară, 42% școala profesională iar 4 % au studii superioare. Lotul este omogen din punct de vedere al genului ( sunt toți de genul masculin) deoarece statisticile infracționalității din România arată că peste 92% din delicvenții majori care comit acest gen de infracțiune sunt bărbați iar în Penitenciarul din Baia Mare, unde am avut acces pentru investigarea deținuților, nu se află femei.

Figura 4.1

Perioada realizării cercetării:

Perioada în care mi-am desfășurat cercetarea a fost: 11.02.2014-25.03.2014, perioadă în care s-a aplicat testul ZKPQ, prin intermediul căruia am putut identifica: sociabilitatea, căutarea impulsivă de senzații, activitate, neuroticism/anxietate și agresivitate/ostilitate; de asemenea s-a aplicat testul ABS II, pentru a identifica imperativul „trebuie”, convingeri catastrofice, toleranța scăzută la frustrare, deprecierea și evaluarea globală și măsura iraționalității.

Aspecte deontologice:

Aspectul de natură deontologică de care am ținut cont în realizarea acestei cercetări, a constat în faptul că am apelat la un psiholog acreditat, angajat al penitenciarului din Tăuții de Sus, care deține licență pentru testele aplicate. Pentru aplicarea testelor s-a ținut cont de drepturile deținuților, mai exact dreptul de a-i informa despre scopul acestei cercetări și dreptul de a nu participa la cercetare, iar în cazul participanților asigurarea confidențialității numelor precum și a rezultatelor cercetării.

CAPITOLUL V

INSTRUMENTE FOLOSITE ÎN CERCETARE

Metoda constituie o modalitate generală și în același timp strategică ajutând la abordarea realității. Instrumentul este un mijloc ce poate îmbrăca o formă care este mai mult sau mai puțin materială, care poate oferi un ajutor în „captarea” informației științifice. ( T. Rotariu, P.Iluț, 1997).

În cadrul cercetării mele am folosit:

①Chestionarul de personalitate ZKPQ – Anexa x

Chestionarul este construit de un grup de autori, condus de M., Zuckerman, Kulman D., Joireman J.,Teta P., Kraft M în 1993. Scalele sunt considerate a măsura dimensiuni de bază a personalității inclusiv a temperamentului.

NORME: Etalonare pe populație românească.

DESCRIERE : Dezvoltarea testului ZKPQ este descrisă  de autori într-un articol publicat în 1993, în care se prezintă modelul celor 5 mari factori apărut din analiza factorială a scalelor considerate a măsura dimensiuni de bază ale personalității inclusiv aspecte de tip temperamental. Autorii îl consideră un model Big Five alternativ la cel derivat psiholingvistic. Majoritatea scalelor utilizate în cercetare au fost utilizate în studii de tip psiho-biologic. Prima selecție de itemi a fost făcută în urma corelațiilor itemilor cu scorurile la 5 factori derivați din analiza factorială a scalelor împreună cu o scală de dezirabilitate socială. Itemii chestionarului au fost selectați pe baza corelațiilor celor mai înalte cu unul dintre factori și, simultan, având încărcături relativ minime cu dezirabilitatea socială.

Itemii preliminari, dintre care mulți au fost rescriși, au fost analizați factorial în cadrul unui nou lot de subiecți normali pentru a determina scalele de baza pentru ZKPQ; din cei 100, 90 de itemi au avut încărcături înalte cu factorul pentru care au fost atribuiți, deși unul care a avut o încărcătură ridicată pe un al doilea factor a fost eliminat. Astfel au rămas 89 de itemi de conținut. Au fost adaugați 10 pentru o scală de 'raritate' menită a semnaliza tendința de a disimula sau de a răspunde neglijent.

Chestionarul are 89 itemi de conținut și 10 adăugați pentru o scală de raritate menită a semnaliza tendința de a disimula sau de răspunde neglijent.

FIDELITATE coeficientul Alpha variază între ,73 si .84

VALIDITATE studii de validitate a diferitelor fațete prin metoda criteriului extern.

SCORARE: Fiecare item este completat printr-un grad de de la 1 → 5 (nimic → maxim). Scorurile sunt însumate prin adunarea scorurilor la toți itemii fiecărei trăsături.

Referința Inițială: M., Zuckerman, Kulman D., Joireman J.,Teta P., Kraft M, 1993.Journal of Personality and Social Psychology, 65,757-768.

②- Scala De Atitudini Și Convingeri II (ABS II) – Anexa z

ABS II evaluează convingerile iraționale și raționale descrise în teoria lui Albert Ellis. Scala este o măsură validă a constructelor centrale în REBT (DiGiuseppe, Robin, Leaf, & Gormon, 1989) și a fost concepută de către DiGiuseppe, Leaf, Exner și Robin în 1988. Eficiența instrumentului este sporită de faptul că permite calcularea unor scoruri separate pe diferite tipuri de credințe iraționale, precum și estimarea unor valori globale de raționalitate / iraționalitate. Mai mult, comparativ cu alte teste clinice, conține un număr relativ mic de itemi (72) formulați într-un limbaj accesibil, fiind ușor de administrat și cotat; în situațiile în care nu este posibilă administrarea integrală, scala permite selectarea itemilor care evaluează doar un anumit tip de credințe iraționale, putându-se calcula un scor individual pentru aceștia.

În concluzie, ABS II este unul dintre cele mai eficiente instrumente de evaluarea a credințelor iraționale / raționale, disponibile la ora actuală.

Prezentarea generala a scalei

Scala cuprinde 72 de itemi (de la 5-76) dispuși într-o matrice (4x3x2) alcatuită din trei factori:

(1)    primul factor se numește "procese cognitive" (cognitive processes) și are patru nivele, reprezentând patru procese de gândire irațională:

–         imperativul "trebuie" (DEM)

–         deprecierea și evaluarea globală (SD/GE)

–         toleranța scazută la frustrare (LFT)

–         gândirea catastrofică (AWF);

(2)    cel de-al doilea factor se numește "arii de conținut" (content / context) și are trei nivele, reprezentând convingeri legate de aprobare, realizare și confort;

(3)    cel de-al treilea factor se numește "mod de frazare" (irrationality / rationality) și are două nivele, reprezentând modul de formulare a itemilor: irațional / rațional.

Fiecare item este structurat în functie de cei trei factori. De exemplu, itemul 6: "Dacă oameni importanți pentru mine nu mă plac, asta îmi arată că sunt o persoană lipsită de valoare" este:

–        frazat irațional (IR);

–        are un conținut care se referă la aprobare;

–        vizează procesul cognitiv de autoevaluare (SD/GE).

Posibilitățile de răspuns ale subiecților sunt:

A – puternic împotrivă

B – parțial împotrivă

C – neutru

D – parțial de acord

E – puternic de acord

Cotarea se face pentru 36 dintre itemi direct și pentru 36 invers.

Cotare directă: A=0, B=1, C=2, D=3, E=4

Cotare inversă: A=4, B=3, C=2, D=1, E=0

Altfel spus, itemii cotați direct sunt cei formulați irațional, pe când cei cotați invers sunt formulați rațional. Rezultă că un scor global (Total) mic înseamnă credințe iraționale puține, iar un scor mare credințe iraționale multe. Scorurile se pot calcula și separat, pentru iraționalitate și raționalitate. În plus, se pot calcula diferite scoruri rezultate din combinații pe scale și subscale.

Scorul pentru fiecare subscală se realizează prin însumarea scorurilor itemilor care o compun. Numărul minim de puncte ce poate fi realizat este zero (adică la toți itemii direcți = frazați irațional s-a răspuns cu "puternic împotriva" și la toți itemii inverși = frazați rațional s-a răspuns cu "puternic de acord"). Numărul maxim de puncte este 288 (72 itemi x 4 puncte).

Utilizând doar factorul "procese cognitive" (ca și factor de varianță), rezultă 4 subscale:

DEM – 18 itemi (9 directi și 9 inverși);

SD/GE – 18 itemi (9 directi și 9 inverși);

LFT – 18 itemi (9 directi și 9 inverși);

AWF – 18 itemi (9 directi și 9 inverși).

În același fel, utilizând ca și factor de varianță "modul de frazare" rezultă 2 subscale:

Raționalitate (RB) – 36 itemi;

Iraționalitate (IB) – 36 itemi.

Așadar, scorurile luate în discutie în această lucrare ca și măsură a credințelor subiecților sunt:

(1)    Total (măsură a iraționalității);

(2)    DEM (imperativul "trebuie");

(3)    SD/GE (autodeprecierea/evaluarea globală)

(4)    LFT (toleranța scazută la frustrare);

(5)    AWF (gândirea catastrofică).

CAPITOLUL VI

DESIGNUL CERCETĂRII

Bibliografie

Ardelean, C.P.(2010 ), Coordonate psihologice ale periculozității în mediul penitenciar, Universitatea „Babeș – Bolyai” Cluj – Napoca

Banciu, D. (1992). Control social și sancțiuni sociale. București: Ed.Hyperion XXI.

Banciu, D., Rădulescu, M.S. & Voicu, M. (1985). Introducere în sociologia devianței. București: Ed.Științifică și Enciclopedică.

Banciu D., Rădulescu S., Sociologia crimei și a criminalității, Editura Lumina Lex, București, 2002,

Banciu, D., Rădulescu, S.-M., Teodorescu, V. (2006). Tendințe actuale ale crimei și criminalității. București: Editura Lumina Lex.

Bodea, R. (1998). Pedeapsa închisorii și a detențiunii pe viață. Oradea: Editura Anotimp.

Bogdan, T. & Sântea, I. (1996). Victime și infractori. București: Editura Niculescu SRL.

Bogdan, T. (1983). Probleme de psihologie judiciară. București: Ed.Științifică.

Buș, I. & David, D. (2003). Psihologie judiciară: Poligraf și Hipnoză. București: Ed. Tritonic

Buș, I. (1997). Psihologie judiciară. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană.

Buș, I., David, D.(1999). Intervenție psihologică în practica judiciară, Cluj-Napoca: Ed. PresaUniversitară Clujeană.

Buș, I. , Miclea, M. , David, D. , Opre, A (2004). Psihologie judiciară – Curs postuniversitar: ClujNapoca.

Buș, I. (2005). Psihologie și infracționalitate. Fundamente teoretice. Cluj-Napoca: Editura ASCR.

Buș, I. ( 2008 ). Curs de Psihologie Judiciară, Universitatea “Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca

Butoi, T. (2001). Psihologie judiciară. București: Editura Fundației România de Mâine.

Butoi-Severin, Tudorel (2009) Criminologie. Comportamente criminale. Studii, analiza, cercetari Editura: SOLARIS PRINT

Chereji Simona-Veronica ( 2011 ). Vulnerabilitatea cognitivă și emoțională a Infractorilor adulți, UBB, Cluj Napoca,

Cioată, E., Ciofu, I., Floru, R.., Gulian, E., Ionescu, S., Sterescu, N. (1968) Psihologia activității de orientare. București: editura Academiei R.S.R

Curșeu, P.L., Buș, I. (2004). Metode de evaluare a personalității. Particularități ale Personalității Infractorilor. În Opre, A. (coord.), Noi Tendințe în Psihologia Personalității. Cluj-Napoca: Editura ASCR, pp. 55-93.

David, D., Schnur, J., & Belloiu, A. (2002). Another search for the ”hot”cognition: Appraisal irrational beliefs, attribution, and their relation to emotion. Journal of Rational –Emotive and Cognitive-Behavior Therapy, 20, 93-131.

Deflem, Mathieu (2006). Sociological Theory and Criminological Research: Views from Europe and the United States. Elsevier

Dicționar de psihologie. (1997) București: editura Babel, coordonator Ursula Șchiopu.

DiGiuseppe, R. (1996). The nature of irrational and rational beliefs: Progress in Rational Emotive Behavior Therapy. Journal of Rational – Emotive & Cognitive Behavior Therapy, 14, 5-28.

Dincu A. ( 1993)„Bazele Criminologiei”, Ed. Proarcadia, București,

Dragomirescu, T.V. (1976). Psihologia comportamentului deviant. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Dryden, W. (2002). Reason to Change. A Rational Emotive Behaviour Therapy (REBT), Workbook, Brunner-Routledge, Sussex.

Ellis, A. & Dryden, W. (1997). The Practice of Rational Emotive Behavior Therapy.London: Springer Publishing Company.

Florian G.(2001), Psihologie penitenciara- studii si cercetari, București, Editura Oscar Print

Florin A. SAVA, Maladaptive schemas, irrational beliefs,and their relationship with the five-factor personality model, Journal of Cognitive and Behavioral Psychotherapies,Vol. 9, No. 2, September 2009, 135-147

Gheorghe Nistoreanu, C. Păun – „Criminologie”, Editura Europa Nova, București 2000, pag. 93

Gheorghe, F., (2003). Fenomenologie penitenciară. București: Editura Oscar Print.

Glasser, William ( 2008), Teoria alegerii- Cum sa alegem fericirea, București: editura Curtea Veche

MACAVEI B(2002 ) Scala De Atitudini Si Convingeri II (ABS II) – Date Preliminare Pentru Populatia De Limba Româna / A Romanian Adaptation Of The Attitudes And Beliefs Scale II (ABS II), Universitatea Babes-Bolyai / Babes-Bolyai University, Cluj-Napoca

Maguire, M. (1982). Infracțiunea, infractorul și victima. Londra: Editura Heinemann.

Miclea, M., (1997). Stres și apărare psihică. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană.

Mihăilă, M. (2003): Psihologie Judiciară: Timișoara: Editura P.U.R.

Mihăilă, M.F (2011). Aspecte Psihologice Ale Eroteticii Judiciare (Cu Privire Specială La Suspecții De Tâlhărie) , Universitatea București -Facultatea de Psihologie, Sociologie, Pedagogie , București 

Minulescu,M.(2005). Psihodiagnoza moderna chestionarele de personalitate, Editura Fundatiei Romania de Maine,Bucuresti.

Mircea, I. (1999). Criminalistica. București: editura Lumina Lux.

Mischel, W. (1968). Personality and assessment. New York: Wiley

Mitrofan, N. (1996 ). Psihologie judiciară. București: Editura Șansa.

Mitrofan, N.,Butoi, T.,Zdrenghea, V. (1994) Psihologie judiciară, Ed. Șansa, București

Moran, M. (2004).pl Antisocial Personality Disorder: When Is It Treatable? în American Psychiatric Association, Psychiatric News January 2, volume 39.

Niculas F. (2000). Relatia convingeri irationale – strategii de coping. Lucrare de diploma/License Dissertation. Oradea State University,Oradea.

Petcu, M. (2002). Delincvența-repere psihosociale. Cluj-Napoca: editura S.C. “ATID” S.R.L..

Popa Marian,(2008), „Statistica pentru psihologie”, Editura Polirom, Iași;

Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicționar de psihologie. București: editura Albatros.

Prună, T. (1994). Psihologie Judiciară. Iași: editura fundației “Chemarea”.

Rădulescu, S. (1999). Devianță, criminalitate și patologie socială. București: Editura Lumina Lex.

Rudică T & all ( 1985). Sinteze de psihologie contemporană, Editura: Academiei R.S.R., București

Rus, I. (1997). Psihologia judiciară. Cluj-Napoca, editura Cluj Napoca.

Samenow, S. (1998). Straight talk about criminals. Northvale, Jason Aronson, Inc.

Sava,F. (2004) Analiza datelor in cercetarea psihologica, Cluj: ASCR

Scripcaru G., Astărăstoaie V. (2003) Criminologie clinică, ed. Polirom, Iași

Stancu, E. (1999). Criminalistica. vol. II, ediția a III-a. București, editura Actami.

Swaaninger, R. van Critical criminology, Sage Publications visions from Europe, New-York, 1997

Tudor Amza, „Criminologie”, Editura Lumina Lex, București, 1998, pag. 147

Vogel, R. (2008). Psihoterapie cognitiv-comportamentală și psihanaliză. București: Editura TREI.

Weinrach, S.G. (1996). Nine experts describe the essence of Rational-Emotive Therapy while standing on one foot. Journal of Counseling and Development, 74, 626-632.

http://www.manager.ro/articole/analize/top-20:-statele-europene-cu-cei-mai-multi-detinuti-in-inchisori-romania-ocupa-locul-20-12444.html – 20.12.2013

http://mirelazivari.ro/minorul-implicat-infractiuni – 20.04.2014

Bibliografie

Ardelean, C.P.(2010 ), Coordonate psihologice ale periculozității în mediul penitenciar, Universitatea „Babeș – Bolyai” Cluj – Napoca

Banciu, D. (1992). Control social și sancțiuni sociale. București: Ed.Hyperion XXI.

Banciu, D., Rădulescu, M.S. & Voicu, M. (1985). Introducere în sociologia devianței. București: Ed.Științifică și Enciclopedică.

Banciu D., Rădulescu S., Sociologia crimei și a criminalității, Editura Lumina Lex, București, 2002,

Banciu, D., Rădulescu, S.-M., Teodorescu, V. (2006). Tendințe actuale ale crimei și criminalității. București: Editura Lumina Lex.

Bodea, R. (1998). Pedeapsa închisorii și a detențiunii pe viață. Oradea: Editura Anotimp.

Bogdan, T. & Sântea, I. (1996). Victime și infractori. București: Editura Niculescu SRL.

Bogdan, T. (1983). Probleme de psihologie judiciară. București: Ed.Științifică.

Buș, I. & David, D. (2003). Psihologie judiciară: Poligraf și Hipnoză. București: Ed. Tritonic

Buș, I. (1997). Psihologie judiciară. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană.

Buș, I., David, D.(1999). Intervenție psihologică în practica judiciară, Cluj-Napoca: Ed. PresaUniversitară Clujeană.

Buș, I. , Miclea, M. , David, D. , Opre, A (2004). Psihologie judiciară – Curs postuniversitar: ClujNapoca.

Buș, I. (2005). Psihologie și infracționalitate. Fundamente teoretice. Cluj-Napoca: Editura ASCR.

Buș, I. ( 2008 ). Curs de Psihologie Judiciară, Universitatea “Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca

Butoi, T. (2001). Psihologie judiciară. București: Editura Fundației România de Mâine.

Butoi-Severin, Tudorel (2009) Criminologie. Comportamente criminale. Studii, analiza, cercetari Editura: SOLARIS PRINT

Chereji Simona-Veronica ( 2011 ). Vulnerabilitatea cognitivă și emoțională a Infractorilor adulți, UBB, Cluj Napoca,

Cioată, E., Ciofu, I., Floru, R.., Gulian, E., Ionescu, S., Sterescu, N. (1968) Psihologia activității de orientare. București: editura Academiei R.S.R

Curșeu, P.L., Buș, I. (2004). Metode de evaluare a personalității. Particularități ale Personalității Infractorilor. În Opre, A. (coord.), Noi Tendințe în Psihologia Personalității. Cluj-Napoca: Editura ASCR, pp. 55-93.

David, D., Schnur, J., & Belloiu, A. (2002). Another search for the ”hot”cognition: Appraisal irrational beliefs, attribution, and their relation to emotion. Journal of Rational –Emotive and Cognitive-Behavior Therapy, 20, 93-131.

Deflem, Mathieu (2006). Sociological Theory and Criminological Research: Views from Europe and the United States. Elsevier

Dicționar de psihologie. (1997) București: editura Babel, coordonator Ursula Șchiopu.

DiGiuseppe, R. (1996). The nature of irrational and rational beliefs: Progress in Rational Emotive Behavior Therapy. Journal of Rational – Emotive & Cognitive Behavior Therapy, 14, 5-28.

Dincu A. ( 1993)„Bazele Criminologiei”, Ed. Proarcadia, București,

Dragomirescu, T.V. (1976). Psihologia comportamentului deviant. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Dryden, W. (2002). Reason to Change. A Rational Emotive Behaviour Therapy (REBT), Workbook, Brunner-Routledge, Sussex.

Ellis, A. & Dryden, W. (1997). The Practice of Rational Emotive Behavior Therapy.London: Springer Publishing Company.

Florian G.(2001), Psihologie penitenciara- studii si cercetari, București, Editura Oscar Print

Florin A. SAVA, Maladaptive schemas, irrational beliefs,and their relationship with the five-factor personality model, Journal of Cognitive and Behavioral Psychotherapies,Vol. 9, No. 2, September 2009, 135-147

Gheorghe Nistoreanu, C. Păun – „Criminologie”, Editura Europa Nova, București 2000, pag. 93

Gheorghe, F., (2003). Fenomenologie penitenciară. București: Editura Oscar Print.

Glasser, William ( 2008), Teoria alegerii- Cum sa alegem fericirea, București: editura Curtea Veche

MACAVEI B(2002 ) Scala De Atitudini Si Convingeri II (ABS II) – Date Preliminare Pentru Populatia De Limba Româna / A Romanian Adaptation Of The Attitudes And Beliefs Scale II (ABS II), Universitatea Babes-Bolyai / Babes-Bolyai University, Cluj-Napoca

Maguire, M. (1982). Infracțiunea, infractorul și victima. Londra: Editura Heinemann.

Miclea, M., (1997). Stres și apărare psihică. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană.

Mihăilă, M. (2003): Psihologie Judiciară: Timișoara: Editura P.U.R.

Mihăilă, M.F (2011). Aspecte Psihologice Ale Eroteticii Judiciare (Cu Privire Specială La Suspecții De Tâlhărie) , Universitatea București -Facultatea de Psihologie, Sociologie, Pedagogie , București 

Minulescu,M.(2005). Psihodiagnoza moderna chestionarele de personalitate, Editura Fundatiei Romania de Maine,Bucuresti.

Mircea, I. (1999). Criminalistica. București: editura Lumina Lux.

Mischel, W. (1968). Personality and assessment. New York: Wiley

Mitrofan, N. (1996 ). Psihologie judiciară. București: Editura Șansa.

Mitrofan, N.,Butoi, T.,Zdrenghea, V. (1994) Psihologie judiciară, Ed. Șansa, București

Moran, M. (2004).pl Antisocial Personality Disorder: When Is It Treatable? în American Psychiatric Association, Psychiatric News January 2, volume 39.

Niculas F. (2000). Relatia convingeri irationale – strategii de coping. Lucrare de diploma/License Dissertation. Oradea State University,Oradea.

Petcu, M. (2002). Delincvența-repere psihosociale. Cluj-Napoca: editura S.C. “ATID” S.R.L..

Popa Marian,(2008), „Statistica pentru psihologie”, Editura Polirom, Iași;

Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicționar de psihologie. București: editura Albatros.

Prună, T. (1994). Psihologie Judiciară. Iași: editura fundației “Chemarea”.

Rădulescu, S. (1999). Devianță, criminalitate și patologie socială. București: Editura Lumina Lex.

Rudică T & all ( 1985). Sinteze de psihologie contemporană, Editura: Academiei R.S.R., București

Rus, I. (1997). Psihologia judiciară. Cluj-Napoca, editura Cluj Napoca.

Samenow, S. (1998). Straight talk about criminals. Northvale, Jason Aronson, Inc.

Sava,F. (2004) Analiza datelor in cercetarea psihologica, Cluj: ASCR

Scripcaru G., Astărăstoaie V. (2003) Criminologie clinică, ed. Polirom, Iași

Stancu, E. (1999). Criminalistica. vol. II, ediția a III-a. București, editura Actami.

Swaaninger, R. van Critical criminology, Sage Publications visions from Europe, New-York, 1997

Tudor Amza, „Criminologie”, Editura Lumina Lex, București, 1998, pag. 147

Vogel, R. (2008). Psihoterapie cognitiv-comportamentală și psihanaliză. București: Editura TREI.

Weinrach, S.G. (1996). Nine experts describe the essence of Rational-Emotive Therapy while standing on one foot. Journal of Counseling and Development, 74, 626-632.

http://www.manager.ro/articole/analize/top-20:-statele-europene-cu-cei-mai-multi-detinuti-in-inchisori-romania-ocupa-locul-20-12444.html – 20.12.2013

http://mirelazivari.ro/minorul-implicat-infractiuni – 20.04.2014