Studiu Privind Reforma Administratiei Publice Locale Xyz In Contextul Integrarii In Uniunea Europeana

INTRODUCERE

Necesitatea de a investi în capacitatea instituțională este recunoscută de Orientările strategice comunitare privind coeziunea (Community Strategic Guidelines for Cohesion), în acele state membre unde performanța socio-economică și buna guvernare constituie câteva din principalele provocări ale următoarei perioade1. Aceste investiții sunt implicit legate de reforma continuă și eficientă a sectorului administrației publice, ceea ce conduce la o performanță administrativă sporită.

Organisation for Economic Co-operation and Developement definește guvernarea ca „aranjamentele formale și informale care determină cum sunt luate deciziile în administrație și cum sunt realizate acțiunile publice, din perspectiva menținerii valorilor consituționale ale unei țări vis-à-vis de problemele, actorii și mediile în schimbare”2.

Autoritățile naționale, regionale și locale reprezintă un set de actori în guvernare. Alți actori variază, în funcție de nivelul de guvernare aflat în discuție și, în general, includ parteneri sociali, societatea civilă, cu organizații non-guvernamentale (ONG-uri), precum și institute de cercetare, instituții financiare, mass-media, grupuri de lobby etc., după caz.

Există multe caracteristici ale bunei guvernări, cum ar fi: implicarea și transparența, orientarea către consens și receptivitatea, responsabilitatea, eficacitatea și eficiența, echitatea și respectarea suveranității legii.

Buna guvernare înseamnă totodată existența unor instituții eficiente, cu personal înalt profesionalizat, relații productive între diferiții actori implicați în procesele de dezvoltare, atitudini pozitive către mediul de afaceri și întreprinderi și un cadru instituțional și administrativ pentru a sprijini dezvoltarea.

Aceste caracteristici sunt indispensabile pentru a promova dezvoltarea. Mai mult, realizarea bunei guvernări poate constitui o provocare importantă, în special

1Întărirea capacității instituționale și a eficienței administrației publice și a serviciilor publice în următoarea perioadă de programare (2007-2013) – DG Ocupare, Afaceri Sociale și Șanse Egale

2 Modernizarea guvernării, căi de urmat, OECD, 2005

pentru regiunile mai puțin dezvoltate din punct de vedere socio-economic.

PROGRAMUL OPERATIONAL “DEZVOLTAREA CAPACITATII ADMINISTRATIVE” pune în evidență faptul că intervențiile pentru întărirea principiilor bunei guvernări sunt perfect compatibile cu reforma instituțională și cu dezvoltarea capitalului uman în administrația publică.

Poziția României

Administrația publică din România se află în al 15-lea an de modernizare și în al 7-lea an de reformă a administrației publice. Această afirmație este o recunoaștere a faptului că reforma nu are efect imediat, ci este un efort continuu care răspunde la schimbările din contextul politicilor.

Reforma Administratiei publice se realizează în contextul tranziției României de la o economie centralizată la o economie de piață și al convergenței acesteia cu standardele și practicile UE. Instituțiile de stat au făcut un progres semnificativ în modernizarea bazei legislative și administrative a activității sectorului public și se pregătesc să preia obligațiile unui stat membru UE.

Necesitatea existenței unui PROGRAM OPERATIONAL “DEZVOLTAREA CAPACITATII ADMINISTRATIVE”rezidă în următoarele:

• eficiența serviciilor publice duce la o productivitate crescută în economie, de exemplu prin proceduri mai rapide, servicii îmbunătățite pentru clienți, value for money etc.;

• instituțiile administrației publice care funcționează bine sunt o precondiție pentru formularea și implementarea eficientă a politicilor, pentru a promova dezvoltarea socio-economică și a contribui la creșterea economică și crearea de locuri de muncă;

• capacitatea instituțională și administrativă eficientă este factorul cheie pentru buna guvernare – un element esențial al Strategiei Lisabona.

În domeniul administrației publice, Guvernul României va aplica în perioada 2004 -2008 o strategie națională care va avea 3 obiective:

· reforma serviciilor publice de bază și a utilităților publice de interes local
· consolidarea procesului de descentralizare administrativă și fiscală
· întărirea capacității instituționale a structurilor din administrația publică centrală și locală.

Aplicarea politicilor de reformă în domeniul administrației publice va ține cont de următoarele condiții:

– definirea în legislația de înființare și organizare a unei autorități publice a principiilor comunicării, transparenței, eficienței, responsabilității, participării, coerenței, proportionalității și subsidiarității și reglementarea mecanismelor de aplicare;

– departajarea de responsabilități între autoritățile publice – în domeniul politicilor publice, finanțării și prestării serviciilor publice;

– introducerea unui mecanism simplu și clar de politici publice în baza căruia să fie elaborate și aplicate programe, proiecte, planuri de acțiune și proiecte de lege;

– separarea nivelului de elaborare a politicilor publice de cel de implementare a acestora;

– fixarea numărului de funcționari publici în raport cu definirea unui serviciu public și a unui standard de calitate aferent acestui serviciu;

– monitorizarea și evaluarea eficienței măsurilor de reformă aplicate.
Continuarea procesului de descentralizare
Procesul de descentralizare început în 1998 va fi relansat și va avea în vedere limitarea sferei de intervenție a guvernului la nivel local numai pentru cazurile în care anumite servicii publice, programe sau proiecte nu pot fi realizate cu resurse locale și de către autoritățile locale, în conformitate cu principiile Cartei Europene al autoguvernării locale.

Procesul de descentralizare se va desfășura după principiul eficacității, economicității, eficienței și cuantificării rezultatelor pe 3 direcții: întărirea autonomiei locale, descentralizare administrativă și descentralizare fiscală, în baza unui plan de acțiune aplicat în mai multe etape, pentru a permite evaluarea eficienței măsurilor de descentralizare astfel introduse.

Întărirea autonomiei puterilor locale
Guvernul României va interveni legislativ pentru:

Delimitarea competențelor și a responsabilităților, prin:

– regândirea sistemului de alegere a membrilor consiliilor regionale și emiterea unei noi reglementări;

redimensionarea rolului consiliilor județene în privința serviciilor publice;
– focalizarea activității consiliilor județene la coordonarea planurilor de dezvoltare la nivel județean, asigurarea corelării acestora cu planurile de dezvoltare regională și planurile operaționale, la realizarea investițiilor în infrastructura de interes județean;

– interzicerea înființării și organizării în subordinea consiliului local a unui aparat propriu, a departamentelor, direcțiilor și serviciilor, precum și a oricăror alte structuri de execuție, cu excepția secretariatului de consiliu, pentru a nu se suprapune cu aparatul propriu al primarului;

– desființarea rolului politic al prefectului și limitarea rolului său la controlul legalității;
– limitarea sferei serviciilor deconcentrate aflate în coordonarea prefectului și reglementarea transferului acestor servicii către autoritățile administrației publice locale pe măsura transferării resurselor financiare;

– stabilirea unei relații de subordonare a viceprimarilor față de primar;
– selectarea pe bază de concurs a secretarilor de consiliu și numirea acestora de către consiliile locale.

Cooperarea cu reprezentanții comunităților locale la actul de guvernare, prin:

– consacrarea legală a mecanismelor de participare publică la elaborarea planificării strategice privind dezvoltarea localității; consultarea publică pentru fixarea standardelor de calitate pentru serviciile publice și evaluarea acestora;

– extinderea sistemului de parteneriat public-privat la furnizarea serviciilor publice, odată cu modificarea legislației în domeniu

Transparența
– consacrarea legală a mecanismelor de participare publică la elaborarea bugetelor locale;
– publicarea tuturor câștigătorilor de licitații publice a căror valoare depășește anual echivalentul a 25.000 de euro;

– modificarea reglementărilor legale în vigoare privind transparența exercitării demnităților și funcțiilor publice în sensul extinderii obligației de declarare a intereselor și la soț și rudele de până la gradul III inclusiv, precum și interzicerea acestora de a încheia, personal sau prin societățile comerciale la care sunt administratori sau acționari, contracte cu autoritățile administrației publice.

Descentralizare administrativă

Guvernul României va interveni în plan legislativ pentru:
– delimitarea funcției politice a președintelui și vicepreședintelui de consiliu județean de cea tehnic managerială, în sensul introducerii funcției de manager/director general al serviciilor publice de interes județean care să preia activitatea președinților și vicepreședinților de consiliu legată de conducerea, coordonarea și controlul serviciilor publice de interes județean;

– posibilitatea delimitării funcției de primar de cea de manager al localității;
– reglementarea statutului juridic al orașului București și al administrației sale printr-o lege distinctă de legea administrației publice locale;

– stabilirea prin lege a raporturilor dintre agențiile de dezvoltare regionale, consiliile regionale și autoritățile de management desemnate pentru programele operaționale;

– numirea secretarului general de consiliu județean de către membrii acestuia, la propunerea managerului/directorului general al serviciilor publice de interes județean;
– clarificarea statutului juridic al primăriei ca persoană juridică de drept public, precum și al patrimoniului acesteia;

– reanalizarea legii cadru privind descentralizarea, pentru a fixa corelațiile necesare cu toate legile în vigoare ce reglementează administrația publică locală, înainte de apariția acesteia;

– armonizarea legii administrației publice locale cu legea finanțelor publice în privința principiilor și mecanismelor decizionale cu privire la aprobarea investițiilor.

– codificarea legislației ce reglementează organizarea și funcționarea autorităților administrației publice locale, statutul aleșilor locali și statutul prefectului, pe măsura asigurării stabilității acestei legislații;

– codificarea legislației care reglementează serviciile și utilitățile publice de interes local.

CAPITOLUL I

NOTIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Conceptul de administrație publică

Termenul de administrație provine din limba latină, „administer" traducându-se prin: agent, ajutător, servitor sau, într-un alt sens, instrument. Verbul „administro" înseamnă a da o mână de ajutor, a conduce sau a dirija. Cuvântul „administer", aproape sinonim cu „minister" – care înseamnă: servitor, îngrijitor, ajutător, s-a format din rădăcina „minus" – „minor", care înseamnă mai puțin și din prefixul „ad", care arată direcția, „sensul" și subliniază starea de inferioritate în raport cu „magister", ce se traduce prin cel care comandă, superiorul, șeful – cuvânt care s-a format din „magis", care înseamnă mai mult.

„Dictionary of American Government and Politics"1 , editat la „The Dorsey Press"- Chicago, Illinois, în anul 1988, sub îngrijirea prof. Jay M. Shafritz de la University of Pittsburgh, reține pentru cuvântul „administration" mai multe sensuri, și anume:

1. Conducerea și îndrumarea afacerilor guvernelor și instituțiilor;

2. Termen colectiv pentru toți oficialii din aparatul guvernamental;

3. Executarea și implementarea politicii publice;

4. Timpul în care se află în funcție un șef executiv, precum președinte, guvernator sau primar;

5. Supravegherea averii unei persoane decedate pentru a se plăti taxele și a se repartiza bunurile și averea către moștenitori.

în limbajul curent, termenul „administrație" este utilizat în mai multe sensuri:

• conținutul principal al activității puterii executive a statului;

•ile necesare cu toate legile în vigoare ce reglementează administrația publică locală, înainte de apariția acesteia;

– armonizarea legii administrației publice locale cu legea finanțelor publice în privința principiilor și mecanismelor decizionale cu privire la aprobarea investițiilor.

– codificarea legislației ce reglementează organizarea și funcționarea autorităților administrației publice locale, statutul aleșilor locali și statutul prefectului, pe măsura asigurării stabilității acestei legislații;

– codificarea legislației care reglementează serviciile și utilitățile publice de interes local.

CAPITOLUL I

NOTIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Conceptul de administrație publică

Termenul de administrație provine din limba latină, „administer" traducându-se prin: agent, ajutător, servitor sau, într-un alt sens, instrument. Verbul „administro" înseamnă a da o mână de ajutor, a conduce sau a dirija. Cuvântul „administer", aproape sinonim cu „minister" – care înseamnă: servitor, îngrijitor, ajutător, s-a format din rădăcina „minus" – „minor", care înseamnă mai puțin și din prefixul „ad", care arată direcția, „sensul" și subliniază starea de inferioritate în raport cu „magister", ce se traduce prin cel care comandă, superiorul, șeful – cuvânt care s-a format din „magis", care înseamnă mai mult.

„Dictionary of American Government and Politics"1 , editat la „The Dorsey Press"- Chicago, Illinois, în anul 1988, sub îngrijirea prof. Jay M. Shafritz de la University of Pittsburgh, reține pentru cuvântul „administration" mai multe sensuri, și anume:

1. Conducerea și îndrumarea afacerilor guvernelor și instituțiilor;

2. Termen colectiv pentru toți oficialii din aparatul guvernamental;

3. Executarea și implementarea politicii publice;

4. Timpul în care se află în funcție un șef executiv, precum președinte, guvernator sau primar;

5. Supravegherea averii unei persoane decedate pentru a se plăti taxele și a se repartiza bunurile și averea către moștenitori.

în limbajul curent, termenul „administrație" este utilizat în mai multe sensuri:

• conținutul principal al activității puterii executive a statului;

• sistemul de autorități publice care înfăptuiesc puterea executivă;

• conducerea unui agent economic sau instituții social-culturale;

• un compartiment (direcție, secție, sector, serviciu, birou) din unitățile direct productive sau instituții social-culturale, care nu desfășoară nemijlocit o activitate direct productivă.

1 – Edital la „The Dorsey Press” – Chicago, Illinois, in anul 1988, sub ingrijirea profesorului Jay Mshafritz de la University of Pittsburg.

Dintre multiplele sensuri ale termenului de administrație, preocupările teoretice s-au axat în principal pe clarificarea noțiunii de administrație publică, luată ca formă de exercitare a puterii executive în stat, mai ales datorită importanței pe care o reprezintă cunoașterea exactă a acestei activități în esența ei; a modului în care trebuie să fie organizată realizarea ei în practică, aspect deosebit de important, de care depinde în mare măsură înfăptuirea rolului statului în organizarea și conducerea societății2.

In „Dictionary of American Government and Politics" se rețin pentru sintagma „public administration" următoarele explicații:

1. Funcția executivă în guvern;

2. Executarea (aplicarea) politicii publice;

3. Organizarea și conducerea poporului și a altor resurse pentru atingerea obiectivelor guvernării;

4. Arta și știința conducerii aplicate la sectorul public. Administrația publică este un termen mai larg decât conducerea publică (managementul public), pentru că nu se limitează la management, ci include și împrejurările politice, sociale, culturale si legale care afectează conducerea instituțiilor publice.

David H. Rosenbloom, în lucrarea sa „Public Administration"3, releva faptul că Administrația publică, ca multe alte strădanii umane, este dificil de definit, dar oamenii au cu toții un sens al acesteia, deși sunt păreri diferite despre cum ar putea fi realizată".

Administrația publică este o categorie atât de abstractă și variată, încât poate fi descrisă în termeni diferiți. Totuși, o definire a administrației publice este necesară. Pentru aceasta, se impune:

• Să se stabilească care sunt granițele generale ale acesteia și să fie exprimate principalele concepte ale disciplinei și practicii administrației publice;

• Definirea administrației publice ajută la încadrarea acestui domeniu într-un larg context politic, economic și social;

• Luarea în considerare a definițiilor majore ale administrației publice relevă faptul că există trei abordări distincte pentru acest domeniu. Din acest punct de vedere, este de menționat că de-a lungul anilor s-a manifestat tendința teoreticienilor și practicienilor de a accentua una sau alta din aceste abordări, fiecare abordare tinzând să reliefeze diferite valori, diferite moduri de organizare, diferite metode de dezvoltare informațională și puncte de vedere.

2 – Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Institutul de Arte Grafice E. Marvan, Bucuresti 1934.

3 – Understanding Management, Politics and Law in the Public Sector, Random House New York, 1989, p. 3-36

Dintr-o mare varietate de definiții menționăm câteva, prezentate de Richard Stillman în „Public Administration: concepts and cases"4, definiții formulate de diferiți autori americani, după cum urmează:

Administrația publică, în mod paradoxal, nu este o disciplină de sine stătătoare, deoarece studiul acesteia se suprapune peste alte discipline, incluzând științele politice, sociologia, economia, psihologia și administrarea afacerilor (business administration). Deși această abordare conține un mare grad de adevăr, în practică se consideră nesatisfăcătoare, pentru că lasă fără posibilitatea de a analiza, în mod coerent, un aspect major al vieții publice americane contemporane, și anume: intensa și puternica birocrație guvernamentală.

Din cele de mai sus se poate trage concluzia că toate definițiile prezentate sunt de ajutor pentru că administrația publică implică activitate, are contingență cu politica, tinde să fie concentrată în ramura executivă a guvernării, diferă de administrația privată și este preocupată de aplicarea legii.

Într-un mod propriu, se poate defini administrația publică în felul următor: Folosirea teoriilor și proceselor manageriale, politice și juridice în vederea realizării mandatelor guvernării legislative, executive și judecătorești, pentru a asigura reglementările și serviciile atât pentru societate în ansamblu, cât și pentru segmentele acesteia.

înțelegând astfel prin administrație publică acea activitate care constă, în principal, în organizarea și asigurarea executării, dar și în executarea nemijlocită a prevederilor Constituției, ale tuturor actelor normative și ale celorlalte acte juridice emise de autoritățile statului de drept în conformitate cu legea, activitate realizată de către autoritățile administrației publice, desprindem, pe de o parte, poziția administrației publice în cadrul diferitelor activități ale autorităților statale sau ale colectivităților locale, iar, pe de altă parte, descifrăm cele două elemente componente esențiale și indispensabile ale administrației publice, și anume elementul structural-organic și elementul funcțional"5 .

Spre deosebire de administrația statului totalitar, unde aceasta este întotdeauna la dispoziția exclusivă a puterii unice, fiind organizată centralizat și unitar la nivelul întregii colectivități naționale și, pe cale de consecință, constituie întotdeauna o „administrație de stat", în condițiile statului de drept, în care separațiunea puterilor, descentralizarea serviciilor administrative și autonomia administrativă constituie coordonate fundamentale, structurile organizatorice și funcționale ale administrației sunt amenajate atât la nivelul statului, deci al

colectivității naționale, situație în care avem administrația publică centrală sau teritorială de

4 – Richard Stillman, Public Administration: concepts and case, Boston, Houghlon Wifflin, 1978

5 – A. Iorgovan, Drept administrativ, Tratat elementar, vol. I, ed. Hercules, 1993, p. 1-3, 80-83.

stat, cât și la nivelul colectivităților locale, unde este organizată și funcționează administrația publică locală.

Subordonată guvernului, administrația posedă o anumită autonomie, al cărei grad este variabil după epoci, națiuni, regimuri. Administrația exercită o anumită influență asupra Guvernului, sugerându-i anumite atitudini. Administrația are putere pentru că ea însăși este o forță, o putere.

într-o formă generală, permanența actuală a funcționarilor, continuitatea administrației, estompează amploarea schimbărilor politice, schimbări care rezultă din deplasări în majoritatea parlamentară, din ascensiunea la putere a unor partide aflate în opoziție sau chiar necunoscute.

în administrație, anumite autorități, anumite servicii exercită în domeniile care le sunt proprii o anumită influență specială.

Diferiți funcționari din ministere și din alte autorități și instituții publice, diferiți lucrători au cuvânt greu asupra voinței oamenilor politici.

Există chiar o tendință a administrației de a deveni independentă față de puterea politică, de a nesocoti, uneori, autoritatea acesteia.

Guvernul, din totdeauna și în toate țările, s-a preocupat de a ține în mână administrația, de a se proteja împotriva nesupunerii și a forței excesive a funcționarilor.

De aceea, și-a rezervat mijloacele de acțiune, el fiind cel care-i numește, avansează și revocă pe funcționarii superiori din administrația de stat, exercită puterea ierarhică și puterea disciplinară.

Uneori, guvernul este slab înarmat pentru aceasta (de ex., prin acordarea dreptului la grevă al funcționarilor în unele țări).

Funcționarii profită de avantajele atașate funcției și doresc ca ele să se reflecte în aceasta. Dar administrația nu poate, de regulă, să exercite activitatea în propriul său interes economic, nici în interesul agenților săi, nici în „interesul prințului", adică al puterii suverane.

Ea este destinată, în toate țările moderne, rezolvării treburilor publice, este legată de sistemul statal și trebuie să acționeze pentru binele comun, fiind investită cu autoritate, dar, în același timp, ea trebuie să colaboreze cu publicul; ea este investită cu mijloacele de constrângere, pe care, în practică, le întrebuințează pe cale de excepție.

Termenul de ,,administrație" se aplică, într-unul dintre sensuri, ansamblului aparatului administrativ, dar în administrație există de fapt mai multe „administrații". Acestea prezintă de la una la alta diferențe, nu au aceleași trăsături, aceleași procedee în cadrul aceleiași țări.

Cu toate acestea, fără să ne oprim la sistemele de relații, administrațiile aceleiași țări sunt animate de spirit identic, au anumite caractere comune, optând pentru aceleași reguli generale, astfel că principalele sisteme administrative constituie, fiecare în parte, un tot.

Instituțiile administrative, sistemul administrativ al unei națiuni, nu formează un ansamblu izolat, o instituție închisă, independentă de mediul în care există.

Din această cauză, în fiecare țară și în fiecare moment al istoriei, regimul administrativ este rezultatul unei serii de cauze, în cea mai mare parte exterioare lui; el reflectă regimul politic, economic, social al poporului în care el se aplică, din epoca în care se plasează; el este marcat de voințe, răspunde la aspirații și nevoi.

Fără îndoială că orice sistem administrativ are în el o anumită parte de moștenire, de tradiție, care-i este inerentă, de aceea nu trebuie să uităm să-l analizăm în funcție de timpul și mediul în care există și din care a ieșit.

Trebuie notat însă că regimul administrativ al unui popor exercită influențe asupra vieții politice, economice și sociale a poporului respectiv.

Astfel, sistemul administrativ englez, în aspectul său clasic, favorabil colectivităților locale și care pune administrația și pe cei administrați pe picior de egalitate în fața puterii judiciare, a contribuit la dezvoltarea în viața locală a unui anumit apetit pentru participare la afacerile publice și a făcut să crească la cetățean sensul libertății.

Alte sisteme, care nu procură astfel de garanții eficace, antrenează toropeala cetățenilor, pasivitatea lor. Aceasta condiționează eșecul în administrația diferitelor națiuni.

Așadar, un regim administrativ într-o țară nu este numai un rezultat, ci este și o cauză.

În aceste unități administrativ-teritoriale sunt constituite autorități ale administrației publice, în a căror organizare și funcționare se întâlnesc multe din trăsăturile specifice regimului administrativ al descentralizării, dar și al regimurilor intermediare: desconcentrarea și tutela administrativă.

1.2. DESCENTRALIZAREA ADMINISTRATIVĂ

Noțiunea de descentralizare administrativă este o noțiune complexă.

Termenul de descentralizare evocă ideea unei colectivități locale care bine ancorată intr-o alta colectivitate mai vasta, se administrează ea însăși, își girează propriile afaceri, idee pe care anumite vocabulare străine o exprimă încă și mai bine prin „dreptul de a se adminitra pe sine însuși”.

Descentralizarea marchează tendința de a apropia dreptul de decizie de la centru la colectivitățile umane locale.

Descentralizarea reprezintă un sistem de organizare administrativă care permite colectivităților umane sau serviciilor publice să se administreze ele însele , sub controlul statului , care le conferă personalitate juridică, le permite constituirea unor autorităti proprii și le dotează cu resursele necesare.

Prin descentrelizare, administrația publică devine mai eficientă și mai operativă, problemele care interesează populația nu se mai îndosariază în birourile ministeriale, ci ele se soluționează la niveluri inferioare în condiții de oportunitate și operativitate sporită.

Fenomenul de descentralizare a administrației publice generează o multitudine de efecte , care constau în :

regruparea relațiilor periferice într-un mediu local, care modifică viziunea despre raționalitatea administrației;

localizarea și intersectarea acestor relații , determinând apariția unui sistem administrativ specific pe care se specifică puterea locală;

dobândirea capacității strategice de acțiune de către agenții locali , care nu mai sunt simplii executanți ai directivelor primite de la administrașia centrală;

transferul de competență către organele administrației publice locale, determinând întărirea activității și dezvoltarea solidarității locale;

Descentralizarea se asigură de către cetățini prin participarea lor la rezolvarea problemelor locale, prin alegerea reprezentanților lor, care vor constitui autoritățile publice locale, ceea ce susține că descentrelizarea este „democrația aplicată în administrație”.

Descentralizarea, din punct de vedere politic, relevă democrația, deoarece dă posibilitatea locuitorilor diferitelor localități să participe la gestiunea publică.

Descentralizarea se exprimă prin două forme:

descentralizarea teritorială(administrativă);

descentralizarea tehnică.

Descentralizarea administrativă teritorială presupune recunoașterea colectivităților locale și dreptul acestora de a-și rezolva ele însele problemele locale.

Pentru ca o colectivitate locală să fie considerată descentralizată este necesar să fie îndeplinite anumite condiții, și anume:

colectivitatea locală să fie dotată cu personalitate juridică;

recunoașterea existenței problemelor locale distincte de problemele naționale;

colectivitatea locală să dispună de autorități administrative proprii, alese;

supravegherea și controlarea colectivităților locale să se realizeze numai în cadrul și formele stabilite prin lege.

Pe de alta parte, descentralizarea administrativă nu înseamnă independență totală a colectivității locale față de statul în care ele sunt organizate. În virtutea acestor dependențe față de stat, autoritățile centrale își rezervă dreptul de a supraveghea activitatea colectivităților locale, exercitând asupra acestora un anumit control, care poartă denumirea de tutelă adminsitrativă.

Descentralizarea tehnică sau funcțională, prin servicii, se realizează prin acordarea unei anumite autonomii unor servicii publice, conferindu-le acestora personalitate juridică.

Descentralizarea tehnică se realizează prin constituirea unor instituții publice sau a unor instituții de utilitate publică care au dobândit personalitate juridică și care au la bază proprietatea privată a statului ori a unor persoane fizice sau juridice.

Descentralizarea serviciilor publice presupune personalitate juridică și existența unui control de tutelă.

Cele două modalități ale descentralizării nu se exclud, ci pot fi aplicate îm mod simultan.

1.3. PARTICULARITĂȚI ALE MANAGEMENTULUI ÎN INSTITUȚII PUBLICE ROMÂNEȘTI.

În perioada dupa decembrie 1989, după trecerea de la pluralismul politic, asistăm

odată la patru ani la influența permanentă a politicului asupra sistemului decizional din instituțiile publice.

Această influență nu se manifestă asupra instituțiilor publice din administrația centrală de stat ci și asupra acelora din administrația locală sau a celor subordonate direct ministerelor.

Clasa politică formată după această perioadă influențează activitatea decizională a conducătorilor acestor instituții canalizând-o spre anumite direcții de acțiune; în același timp ea exercită presiuni acestor conducători pentru a decide în favoarea unei anumite politici în detrimentul alteia.

Trebuie să recunoaștm că sunt mulți conducători de instituții publice care nu cunosc că deciziile pe care le iau zilnic trebuie fundamentate științific, trebuie să aibă caracter realist, să intervină în timp util, să fie integrate în ansamblul deciziilor adoptate anterior sau că trebuie să fie oportune.

Din această perspectivă, indiferent de de stadiul în care ne aflăm, odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, ne așteptăm ca în fruntea instituțiilor publice să fie instalați oameni care, prin deciziile pe care le iau, pot să pună accentul pe valori de eficiență, eficacitate și economie.

Și acest lucru se poate realiza numai atunci când aceștia vor fi capabili să adopte și să folosească în procesul de conducere cunoștiințele din mai multe domenii de activitate .

Gestionarea ineficientă, managementul publica utocrat și birocrația rămân atributele administrației publice.

Ceea ce favorizează acest comportament în instituțiile publice este sistemul din care ele fac parte.

Deși încercări de schimbare a acestuia s-au mai facut și până la aderarea României la Uniunea Europeană rezultatele întârzie să apara.

Printre obiectivele generale ale strategiei de reformă se numără coerența actului administrativ și perfecționarea managementului în administrație, prin aceasta se are în vedere fundamentarea deciziilor privind politicile sociale pe studii și expertize, constituindu-se oficii sociologice de coordonare metodologică la nivel central, precum și în cadrul consiliilor județene.

Printre realizarea obiectivelor strategice se numără și specificarea funcțiilor managementului la nivel politic și administrativ.

Pentru ca reforma administrației publice să aibă succes este necesar ca un numar mare de persoane de la nivelurile de conducere și decizie să sprijine necesitatea schimbărilor și implementarea acestora.

1.4. REFORMA ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ ÎN CONTEXTUL INTEGRARII IN UNIUNEA EUROPEANA

– Reforma în Administrația Publică Locală

În perioada actuală o reformă importantă este necesar să se realizeze și în administrația publică unde este angajat un important număr de persoane .

Acțiunile de reducere a personalului din acest domeniu au fost sporadice, lente și fragmentate deoarece funcționarii publici au avut o pregătire insuficientă pentru a răspunde exigențelor posturilor ocupate, nu au existat reglementari clare privind funcția publică, iar managementul public s-a efectuat empiric.

Diminuarea cheltuielilor cu personalul din administrația publică, necesitatea ca sectorul privat să intre în parteneriat cu administrația publică modernă și flexibilă, extinderea introducerii tehnicii de calcul pentru a răspunde cu operativitate la solicitările cetățenilor sunt deziderate majore care impun reforma administrației publice românești.

Totodată, reforma este necesară să se consolideze pe acțiuni profesionalizate care să utilizeze valori și personal specializat, cu înaltă calificare, capabil să se poată orienta permanent către realizarea obiectivelor in condiții de calitate .

Programul de guvernare referitor la accelerarea reformei in adminitrația publică locală are în vedere următoarele obiective:

restructurarea profundă a administrației centrale și locale;

schimbarea de fond a raporturilor dintre administrație si cetățean;

descentralizarea serviciilor publice și consolidarea autonomiei administrative și teritoriale;

demilitarizarea treptată a unor servicii comunitare;

depolitizarea structurilor administrației publice și eliminarea clientelismului politic;

stoparea birocrației;

coerența actului administrativ și perfecționarea managementului în administrație;

aplicarea unor politici raționale de dezvoltare și modernizarea localităților rurale și urbane;

crearea funcționarului public neimplicat politic, profesionist, bazat pe merite și orientat spre performanțe;

sporirea eficienței administrației publice locale;

creșterea responsabilității și a independenței profesionale;

îmbunătățirea politicilor de resurse umane;

dezvoltarea capacitătii manageriale a personalului din instituțiile sistemului administrativ.

Pentru îndeplinirea acestor obiective se impune adoptarea și aplicarea unei strategii guvernamentale privind accelerarea reformei în administrația publică care este necesar să definească și să îndeplinească profesionalizarea funcționarilor publici, imbunătățirea sistemului de recrutare si selecție și respectiv dezvoltarea mecanismelor care au ca rezultat creșterea mobilității și specializării acestora în cadrul funcției pe care o îndeplinesc .

Funția publică este definită de Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare , privind statutul funcționarilor publici, ca fiind ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de autoritatea sau instituția publică în scopul realizării competențelor sale.

Conceptul de funcție publică se identifică prin raportare la conceptul de autoritate publică și include persoanele investite cu prerogative de putere publică. Totodată, acest concept evocă statutul oricărei persoane care exrcită prerogativele unei funcții publice, independent de tipul organului sau de nivelul la care acestea se manifestă .

În acest context există între funcționarul public și salariat :

funcționarul public este purtător al autorității publice, iar regimul lui juridic este guvernat de normele dreptului public;

salariatul este un exponent al unor activități corespunzătoare profilului și specialității sale, supus normelor dreptului muncii.

Titularul unei funcții publice este funcționarul public. Din punct de vedere al competenței decizionale , funcțiile publice pot fi: de conducere, de excuție și specifice.

Agenția Națională a Funcționarilor Publici asigură gestionarea funcțiilor publice și a funcționarilor publici la nivel național .

Gestiunea funcției publice este activitatea de organizare a carierei funcționarului public, de la debutul acestuia până la încheierea ei .

Cariera reprezintă elementele care concretizează situația juridică a funcționarului public din momentul în care autoriatea investită cu puterea de numire emite actul de numire până în momentul în care, un alt act juridic sau un fapt juridic incheie activitatea sau calitatea de funcționar public.

Managementul funcției publice și al funcționarului public are ca obiect cunoașterea proceselor și relațiilor de management care privesc funcția publică și funcționarii publici, în vederea formulării și aplicării de principii, și acte normative pentru perfecționarea sistematică a gestiunii funcției publice. Aceasta reprezintă condiția indispensabilă pentru îmbunătățirea structurilor organizatorice potrivit obiectivelor și activității instituțiilor publice.

Managementul trebuie să asigure servicii publice eficiente corespunzatoare nevoii sociale și în interesul major al publicului .

Reforma managementului funcției publice și al funcționarilor publici trebuie să urmărească schimbarea mentalităților actuale, a unor procese și structuri complexe.

Fluiditatea procesului de reformă se asigură prin îndepărtarea celor care astăzi ocupă funcții de conducere și se opun schimbării.

Este necesar să se treacă la formarea și dezvoltarea unui corp profesionist de funcționari publici, stabil, care să contribuie la eficientizarea relațiilor sistemului administrativ și îmbunătățirea realațiilor dintre administrație și societatea civilă.

Sistemul de valori pe care se bazează managementul funcției publice și al funcționarilor publici are în vedere :

profesionalismul de care trebuie să dea dovadă orice funcționar public;

performanța funcționarilor publici;

transparența actului administrativ și al activităților din cadrul structurilor administrative;

neutralitatea din punct de vedere politic a funcționarilor publice care impune o abținere de la exprimarea opiniilor lor politice;

comunicarea interna și externă care are un rol important în eficientizarea sistemului administrației publice și în schimbarea de fond a raportului dintre administrație și cetățeni;

etica funcționarilor publici este fundamentală, avându-se în acest sens în vedere și realizarea unui cod etic al funcționarilor publici din România.

Demnitatea comportamentului profesional și extraprofesional , care îl obligă pe funcționarul public să se abțină de la acținui și manifestări care afectează prestigiul funcției publice pe care o ocupă și al autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

Spiritul de echipă este necesar în vederea creșterii funcționalității autorităților si instituțiilor publice.

Resursa strategică este factorul uman, având ca bază orientarea spre schimbare, dorința de perfecționare continuă și imaginea autorității și instituțiilor publice.

Strategia managementului funcției publice și al funcționarilor publici are în vedere, sintetic, următoarele obiective:

întărirea rolului funcției publice;

îmbunătățirea performanțelor funcționarilor publici;

perfecționarea managementului funcției publice și al funcționarilor publici;

crearea și dezvoltarea unui sistem informațional;

perfecționarea pregatirii profesionale a funcționarilor publici;

îmbunătățirea imaginii funcționarilor publici , a autoritaților și instituțiilor publice.

Reforma administrației publice prin utilizarea unui corp de funcționari publici competenți va îmbunătăți colaborarea între administrație și public, corelând astfel îndeplinirea criteriilor aderării la Uniunea Europeană.

– Integrarea în Uniunea Europeană

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare și integrare care a început în anul 1951 între: Belgia, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda.

După 50 de ani și cinci ani de aderare (1973: Danemarca, Irlanda și Regatul Unit, 1981: Grecia, 1986: Spania și Protugalia, 1995: Austria, Finlanda și Suedia, 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria) Uuniunea Europeană are deja 25 de state membe și se pregătește pentru a șasea extindere.

La baza întregii construcții europene stă voința de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condos la convingerea că în unele domenii se pot obține rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel național. Așa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate și adoptate de instituțiile comunitare cu aplicabilitate în întreg teritoriul Uniunii Europene.

Existența politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părți a suveranității statelor membre, către instituțiile europene. Statele membre primesc de la Uniunea Europeană unele atribute ale funcționării instituțiilor și gestionării politicilor comunitarea – cum ar fi, de exemplu, managementul fondurilor europene care provin de la bugetul Uniunii Europene.

– Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relațiile dintre statele membre și între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport principiul solidarității.

– Obiectivele Uniunii Europene sunt:

promovarea progresului economic și social;

afirmarea indentității Uniunii Europene pe scena internațională (prin ajutor umanitar pentru țările membre, o politică externă și de securitate comună, implicare în rezolvarea crizelor internaționale, poziții comune în cadrul organizațiilor internaționale);

instituirea cetățeniei europene (care nu înlocuiește cetățenia națională dar o completează, conferind un număr de drepturi civile și politici cetățenilor europeni);

dezvoltarea unei zone de libertate, securitate și justiție;

existența și consoldarea relațiilor în baza dreptului cumunitar, etc.

– Principalele instituții europene

Instituțiile Uniunii Europene au fost create pentru a realiza o uniune cât mai strânsă între popoarele europene.

Pe măsură ce competențele Uniunii s-au extins, instituțiile s-au dezvoltat și au devenit mai numeroase.

Agențiile, Fundațiile și Centrele au fost înființate pe baza deciziilor adoptate de Comisia Europeană sau de Consiliul Uniunii Europene, dar funcționează ca organisme cu autonomie deplină.

Instituții implicate în conducerea Uniunii Europene:

Parlamentul European (ales de către popoarele statelor membre);

Consiliul (reprezentând guvernele statelor membre);

Comisia (executivul și organismul cu drept de a iniția legislație);

Curtea de Justiție (care asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar);

Curtea de Conturi (responsabilă de controlul folosirii fondurilor comunitare).

Aceste instituții sunt sprijinite de alte organisme: Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor (organisme consultative care acordă sprijin ca pozițiile diferitelr categorii sociale și regiuni ale Uniunii Europene să fie luate în considerare), Avocatul Poporului în Uniunea Europeană (care se ocupă de plângerile cetățenilor cu privire la administrația la nivel european), Banca Europeană de Investiții (instituția financiară a Uniunii Europene) și Banca Centrală Europeană (răspunzătoare de politica monetară în zona euro).

Principalele instituții europene sunt:

– Parlamentul European

Parlamentul European reprezintă, în viziunea Tratatului de la Roma din 1957 „popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene”.

Legitimat prin vot universal direct și ales pentru un mandat de 5 ani, Parlamentul European și-a sporit continuu influența și puterea prin intermediul unei serii de tratate. Acestea, în mod special Tratatul de la Maastricht din 1992 și Tratatul de la Amsterdam din 1997, au condus la transformarea Parlamentului European dintr-un organism pur consultativ într-un parlament cu puteri legislative similare cu cele exercitate de parlamentele naționale.

Parlamentul are trei funcții esențiale:

alături de Consiliul Uniunii Europene, are atribuții legislative, adică adoptă legilsația Uniunii Europene (regulamente, directive, decizii);

împarte autoritatea în domeniul bugetar al Consiliului Uniunii Europene, prin urmare poate modifica cheltuielile bugetare. În ultimă instanță, adoptă bugetul în întregime;

exercită un control democratic asupra Comisiei. Aprobă desemnarea membrilor Comisiei și are dreptul de a cenzura Comisia. De asemenea, exercită un control politic asupra ansamblului instituțiilor.

Sediul Parlamentului European este la Strasbourg, unde au loc ședințe o săptămână în fiecare lună.

Unele ședințe se desfășoară la Bruxelles, iar Secretariatul General se află la Luxemburg.

Conform Tratatului de la Nisa, România va avea în 2007 33 de membri în Parlamentul European.

– Consiliul European

Este termenul folosit pentru a denumi întâlnirile bianuale ale șefilor de stat sau de guvern din statele membre ale Uniunii Europene, lucrări găzduite de statul membru care asigură președenția Consiliului.

Consiliul European joacă un rol esențial în toate domeniile de activitate ale Uniunii Europene, fie dând un impuls Uniunii, sau definind orientările politice generale, fie coordonând, atribuind sau oferind soluții în probleme dificile.

Lucrările Consiliului European sunt găzduite de statul membru care asigură președenția Consiliului și participă la viața politică și evoluția Uniunii Europene prin întâlniri organizate cel puțin de două ori pe an.

Toate întâlnirile Consiliului European au loc la Bruxeless.

– Consiliul Uniunii Europene

Este cunoscut și drept Consiliul de Ministri și este principalul for de decizie al Uniunii Europene.

Consiliul are următoarele atribuții:

este organismul legislativ al Comunității; în rezolvarea unei game largi de probleme comunitare își exercită această putere legilstivă împreună cu Parlamentul European;

coordonează politica economică generală a Statelor Membre;

încheie, în numele Comunității, acordurile internaționale dintre acestea și unul sau mai multe state sau organizații internaționale;

împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară care adoptă bugetul Comunității.

În baza Tratatului privind Uniunea Europeană, Consiliul Uniunii Europene:

adoptă deciziile necesare pentru definirea și punerea în practică a politicii externe și de securitate comună, pe baza orientărilor generale trasate de Consiliul European;

coordonează activitățile statelor membre și adoptă măsurile necesare cu privire la cooperarea polițienească în materie penală;

Președenția Consiliului este asigurată, prin rotație, de fiecare dintre statele membre, pe durata unui mandat de șase luni.

– Comisia Europeană

Comisia Europeană este formată din 25 membri: un președinte și 24 de comisari, din care cinci sunt și vicepreședinți ai Comisiei.

Comisia îndeplinește trei funcții de bază:

dreptul de inițiativă: rolul său de inițiator al politicilor comunitare este nic.

Comisia funcționează ca organ executiv al Uniunii Europene, veghind la respectarea Tratatelor încheiate. Ea reprezintă interesul comun și în mare măsură, semnifcă personlitatea Uniunii.

Principala sa preocupare este aceea de a apăra interesele cetățenilor Europei.

o altă funcție a Comisiei este aceea de a veghea la respectrea Tratatelor Uniunii Europene, astfel încât legislația Uniunii să fie corect aplicată de către Statele Membre, iar toți cetățenii și participanții la Piața Unică să poată beneficia de condițiile unitare asigurate;

cea de-a treia funcție a Comisiei este aceea de organe xecutiv al Uniunii, având responsabilitatea implementării și coordonării politicilor. Una din atribuțiile sale executive constă în gestionarea bugetului anual al Uniunii și a Fondurilor Structurale, al căror principal scop este de a elimina decalajele economice dintre zonele mai bogate și cele mai sărace ale Uniunii.

– Curtea de Justiție a Comunităților Europene

Aceasta are competența de soluționare a litigiilor în care se constituie ca părți statele membre, instituții comunitare, întreprinderi sau persoane fizice.

Curtea are rolul de a menține echilibrul între prerogativele instituțiilor comunitare, pe de o parte, și prerogativele conferite Comunității și cele păstrate de statele membre, pe de altă parte.

Din acest an, România va avea un judecător la Curtea Europenaă de Justiție și cel puțin unul la Curtea de Primă Instanță.

– Comitetul Economic și Social (CES)

Este un organism consultativ european in cadrul căruia sunt reprezentate diverse categorii de activități economice și sociale. Comitetul are rolul unui forum de dezbatere și reflexie, atât la nivel europena cât și la nivelul statelor membre.

CES are trei misiuni fundamentale:

Să ofere consultanță celor trei mari instituții (Parlamentul European, Consiliului Uniunii Europene și Comisiei Europene);

Să asigure o mai mare implicare/contribuție din partea societății civile la inițiativa europeană și de a edifica și consolida o Europă apropiată cetățenilor săi;

Să sporească rolul organizațiilor și asociațiilor societății civile în țările ne-membre (sau grupuri de țări) iar in acest scop de a promova dialogul organizat cu reprezentanții acestora și constituirea unor organisme similare în zonele vizate: Europa Centrala și de Est, Turcia, țările EUROMED, ACP și MERCASUR, etc. („dezvoltare instituțională”).

Din acest an, România va acea 15 membrii în CES.

– Curtea European de Conturi

Are ca principală atribuție verificarea conturilor și a execuției bugetului Uniunii Europene, cu dublu scop de a îmbunătății gestionarea resurselor financiare și informarea cetățenilor Europei cu privire la utilizarea fondurilor publice de către autoritățile cu responabilități de gestiune.

Curtea de Conturi verifică dacă încasările și chetiuielile Uniunii Europene s-au efectuat legal și corect. România, odată cu aderarea la Uniunea Europeană va avea un membru la Curtea Europeanăde Conturi.

– Comitetul Regiunilor (CR)

Este un organism complementar celor trei instituții comunitare (Consiliul, Comisia și Parlamentul). Unul din pricipalele obiective ale CR îl reprezintă consolidarea coeziunii economice și sociale a statelor membre.

Comitetul Regiunilor este un organism independent. Membrii săi nu se supun nici unor intstrucțiuni obligatorii. Ei acționează complet independent pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice, urmărind interesul general al Uniunii Europene. CR reprezintă o „punte” de legătură între instituțiile europene și regiunile, comunele și orașele Uniunii Europene.

România, odată cu aderarea, este reprezentată de 15 membrii în CR.

– Meditatorul European

Investighează plângerile privind funcționarea defectoasă a instituțiilor și a organismelor din cadrul Uniunii Europene.

Meditatorul nu se va ocupa de plângerile care privesc administrația națională, regională sau locală din statele membre. Cei care pot depune plângeri sunt cetățenii statelor membre sau care trăiesc într-un stat membru, firmele, asociațiile sau alte organisme înregistrate oficial în Uniunea Europeană.

– Banca Centrală Europeană (BCE)

Sistemul European de Bănci Centrale este compus din Banca Centrală Europeană și toate celelalte bănci centrale naționale ale statelor membre.

Obiectivele acestui sistem sunt:

definirea și implementarea politicii monetare a zonei euro;

derularea operațiunilor externe;

păstrarea și administrarea rezervelor Statelor Membre;

promovarea unui sistem eficient de plăți.

Din aces an, România va fi reprezentată în Consiliul General de către Guvernatorul Băncii Naționale.

– Banca Europeană de Investiții (BEI)

Rolul Băncii Europene de Investiții este de a contribui la integrarea, dezvoltarea echilibrată și coeziunea economică și socială a statelor membre.

BEI este instituția financiară a Uniunii Europene. Fondurile sale finanțează proiectele prin care se materializează obiectivele Uniunii Europene.

Odată cu aderarea, România va deveni acționar al Băncii și va fi reprezentată în Consiliul Guvernatorilor de un membru și de către un număr adecvat de directori sau adjuncți în Consiliul Director.

– Fondul European de Investiții (FEI)

Este o instituție europeană în a cărei competență intră sprijinirea apariției, creșterii și dezvoltării inteprinderilor mici și mijlocii. Fondul intervine în principal cu capital de risc și instrumente de garantare provenind fie din fonduri proprii, fie de la Bancau Europeană de Investiții sau Uniunea Europeană, în baza mandatelor acordate.

Fondul European de Investiții este un parteneriat public-privat.

– Alte instituții europene:

Agenția Europeană pentru Evaluarea Medicamentelor (EMEA);

Agenția Europeană a Mediului (EEA);

Fundația Europeană pentru Formare Profesională (ETF);

Agenția Europeană pentru Reconstrucție (EAR);

Oficiul European pentru Selecția Personalului (EPSO);

Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene (EUR-OP);

Agenția Europeană pentru Securitate și Sănătate în Muncă (ASHA);

Autoritatea Europeană pentru Securitate Alimentară (EFSA);

Centrul European de Monitorizare a Drogurilor și Dependenței de Droguri (EMCDDA);

Centrul European de Monitorizare a Rasismului si Xenofobiei (EUMC);

Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (CEDEFOP);

Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și Muncă (E.FOUND);

Oficiul pentru Armonizare în Piața Internă (OHIM);

Europol;

Eurojust;

Centrul de Traduceri pentru Instituțiile Uniunii Europene;

Europe Aid Oficiul de Cooperare;

Oficiul European de Luptă contra Fraudei (OLAF);

Institutul European pentru Studii de Securitate (ISS);

Centrul European Pentru Observații din Satelit (EUSC).

Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, țara noastră va fi reprezentată în toate instituțiile comunitare.

CAPITOLUL II

2. ROLUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

2.1. Caracteristici generale ale administrației publice

Administrația publică are ca obiect realizarea valorilor politice care exprimă interesele generale ale societății organizate în stat și care sunt formulate în legi de către organele puterii legiuitoare, precum și executarea hotărârilor judecătorești, date în temeiul legii.

Caracterizând administrația publică drept o activitate în principal organizatorică, desprindem poziția sa de intermediar între planul conducerii politice și planul în care se realizează valorile politice, deciziile politice.

Caracteristicile Administratiei publice sunt:

Administrația constituie un corp intermediar, creat în vederea acțiunii, ea este făcută pentru a acționa și de aceea este subordonată.

In calitate de corp intermediar creat pentru acțiune, administrația este subordonată. Iată prima caracteristică: ea este totdeauna subordonată guvernului, care îi prescrie ce trebuie să facă, îi numește șefii și îi furnizează mijloacele.

într-o societate veritabil civilizată, ea este subordonată dreptului, legii, care îi stabilește obiectivele, îi fixează limitele, îi impune respectul unor garanții.

Ea trăiește sub o autoritate, nefiind un organism independent sau, mai bine spus, administrația nu este în întregime un organism autonom.

Cu toate acestea, chiar subordonată, administrația păstrează, așa după cum am mai spus, o parte din putere, care îi este proprie.

Legile, regulamentele stăvilesc arbitrariul administrației, ea este supusă legilor generale. Peste tot există reguli care stabilesc organizarea și determină principiile de funcționare a serviciilor, peste tot există un drept administrativ descriptiv.

Administrația, instrumentul statului, respectiv al colectivităților locale, posedă totdeauna puteri de care nu dispun particularii: puterea de rechiziție asupra oamenilor și lucrurilor, puterea de a percepe impozite, de a utiliza oamenii pentru serviciul militar, de a lua bunuri imobiliare prin procedura de expropriere.

Astfel de puteri sunt adesea stabilite prin lege, amploarea lor variază, rigoarea controlului este diferită. însă administrația păstrează totdeauna o marjă de libertate, ea are aprecierea oportunității, trebuie să se conformeze legii, dar îi aparține și aprecierea dacă, în circumstanțele care se prezintă, ea trebuie să acționeze sau să se abțină.

Ori de câte ori nu are prescripții imperative și ori de câte ori survin evenimente excepționale, posibilitățile sale se lărgesc.

Administrația se mișcă într-o rețea de legi. Ea are totuși o anumită inițiativă și o competență decizională limitată.

Administrația îndeplinește două mari categorii de sarcini: unele de execuție, altele de elaborare.

Executarea implică interpretarea unor texte, căutarea mijloacelor și executarea, coordonarea între activitățile diverse și procedee diferite, adaptarea mijloacelor și a procedurilor la împrejurări.

Elaborarea comportă pregătirea de către administrație a textelor care devin obligatorii pentru această administrație, o dată ce sunt acceptate de guvern sau de organele legislative. Ea pregătește texte, apoi, în cadrul dispozițiilor în vigoare, stabilește liniile generale față de care își conformează acțiunea, pregătește alegerea unei politici administrative.

În sferele sale superioare, administrația orientează activitatea de executare pe care ansamblul autorităților și agenților săi trebuie să o realizeze. în orice caz, administrația este supusă legii, ea este dependentă de guvern, ea trebuie să se conformeze opțiunilor Parlamentului, posedând totuși o autoritate secundară; nu este numai subordonată, ci și puternică.

Administrația dă un ajutor tehnic șefului statului, Parlamentului, miniștrilor, colaborând cu aceștia; ea face cunoscute nevoile și posibilitățile și poate contracara, în mediul său de acțiune, excesul.

Ea trebuie ținută în mână de puterea politică, prin vigilența cetățenilor și grație jocului contradicțiilor și libertăților publice. Când administrația încetează să servească și vrea să domine, se ajunge la abuz. Astfel, administrația are ca primă caracteristică aceea de a fi subordonată, și nu de a se dovedi puternică.

A doua caracteristică pe care o prezintă administrația este aceea de a fi ierarhizată și ordonată;

Administrația este ierarhizată, adică divizată pe verticală și in tranșe orizontale, în grade sau etaje; organul situat la unul dintre aceste etaje exercită o autoritate asupra organelor situate la etajele inferioare și este, la rândul său, supus autorității organului superior, dacă acesta există.

Ierarhia administrativă, care imită ierarhia militară, este un procedeu pentru a asigura coeziunea și disciplina administrației; ea permite guvernului să conducă administrația, iar, în interiorul administrației, facilitează transmiterea ordinelor prin relee succesive, repartizarea responsabilităților și supravegherea executării.

In acest cadru ierarhic se exercită puterea de comandament, de control și disciplină.

Aceste puteri derivate din ierarhie se manifestă mai energic asupra funcționarilor numiți.

Există și agenți ai administrației care sunt aleși.

Puterile autorităților superioare sunt exercitate uneori asupra personalului, dar de cele mai multe ori puterea autorității superioare se manifestă asupra actelor emise de autoritatea inferioară.

Această putere ierarhică, prin intermediul controalelor, care sunt o consecință și o manifestare a ei, tinde spre asigurarea unității de acțiune a aparatului administrativ.

Controlul care se exercită asupra administrației este de natură diferită; el poate fi pur administrativ, operat din interiorul administrației însăși și direct legat de puterea ierarhică, dar el poate fi executat și de un judecător, caz în care se atașează de ideea puterii suverane de control și justiție, care aparține suveranului sau poporului și este delegată tribunalelor.

În toate țările, administrația nu este numai subordonată și ierarhizată, ea este, de asemenea, remunerată, civilă, laică, egalitară.

Administrația este remunerată. Există doar puțini agenți ai administrației care nu primesc o retribuție, un salariu din bugetul public. Funcțiile publice gratuite sunt o excepție.

Administrația este în mare parte civilă. Există însă în toate țările o armată și o administrație militară, acestea servind sarcinilor speciale pe care le are armata.

Nevoile publice, altele decât cele pe care le implică forțele armate, sunt rezolvate prin administrația civilă. În societățile moderne nu există decât în mod excepțional o confuziune între funcțiile civile și cele militare.

În cazuri excepționale, autoritatea militară intervine legal-mente în materie civilă, în urma unei relații deschise de autoritatea civilă sau după proclamarea stării de urgență.

Unii militari sunt însărcinați cu funcții civile, în special în funcții de autoritate, în perioadele de criză sau de dictatură.

Administrația este laică, pentru că ea folosește un personal care nu este clerical și care nu -intervine direct pentru asigurarea unor nevoi religioase.

Există totuși, încă, țări în care laicitatea nu se manifestă în întregime, unde cultul are un caracter de serviciu public, chiar de învățământ. în Anglia, Biserica Anglicană este recunoscută ca biserică de stat. Italia și Spania au un organ concordiar.

Administrația este egalitară, în sensul că ea furnizează servicii tuturor, fără a face distincție de origine, de rasă, de partide politice, principiu care nu este întotdeauna și pretutindeni aplicabil.

Administrația este în toate țările formalistă, scrisă și birocratică.

Administrația acționează după anumite proceduri, conform unor precedente. Există un tradiționalism administrativ care poate antrena rutina și care duce la un ritm lent.

Administrația este scrisă, ea are la bază documente, fapte, decizii, consemnate în documente conservate în scris.

Administrația acționează din birourile sale, adică din interiorul localurilor unde este instalată și unde personalul său este instalat în mici grupe, denumite birouri. Formalismul și birocratismul sunt proprii, fie că vrem sau nu, oricărei administrații dezvoltate; este variabil numai gradul și trebuie evitate exagerările care au ca rezultat instaurarea unui regim birocratic.

Administrația este permanentă, ea necesită, din ce în ce mai mult, cunoaștere și tehnicitate.

Administrația face loc reprezentanților aleși ai populației, ea folosește auxiliari, agenți temporari, dar folosește, mai ales, funcționari permanenți; prin această permanență a funcționarilor, admininistrația are o continuitate, formează corpuri.

Deoarece sarcinile administrației au devenit din ce în ce mai delicate, necesitatea cunoașterii, a competenței, a tehnicității speciale este imperioasă.

Administrația, cu multiplele sale specialități, trebuie să foloscască veritabili tehnicieni; ingineri, medici, juriști, economiști, psihologi etc, dar chiar personalul pur administrativ trebuie să aibǎ, cel puțin la eșaloanele superioare, o formație extrem de solidă și trebuie să-și însușească în serviciul pe care-1 ocupă o parte din tehnicitate.

Administrația este compartimentată vertical și orizontal. După cum vom vedea în partea de analiză, administrația este divizată în grupe de servicii, astfel: pe ministere, în fiecare minister pe direcții și în cadrul direcțiilor pe birouri; alături de ministere sunt stabilimente publice, agenții independente, societăți naționale sau corporații publice, cu serviciile din cadrul lor, cu birourile lor.

Administrația este împărțită apoi prin tranșe orizontale, administrații centrale, servicii exterioare sau „in-the-field", serviciile colectivităților locale.

Această compartimentare și aceste diviziuni verticale și orizontale fac să se nască mari probleme de coordonare și comunicare, de centralizare și descentralizare, de concentrare și desconcentrare.

Administrația publică este într-o continuă expansiune

Alături de aspectele esențiale ale administrației publice însăși, se produce un fenomen de ordin general: administrația se dilată, ea este în expansiune.

De peste o jumătate de secol, în toate țările lumii, administrația se dezvoltă, se extinde: există o creștere a serviciilor publice. Pretutindeni statul intervine din ce în ce mai mult în viața națiunii.

S-a trecut de la satul-jandarm la statul-providență; corelativ, serviciile publice au crescut în număr și în volum. Vechile servicii publice se lărgesc, se amplifică, așa, de exemplu, apărarea națională, poșta, transporturile.

Anterior secolului XX, nu exista, practic, un serviciu public de învățământ sau de asistență. Acum au apărut servicii publice noi, servicii publice de aviație civilă și militară, servicii de cercetare atomică. Multe alte domenii, care în trecut erau o chestiune particulară, astăzi s-au organizat în servicii publice.

În fine, au apărut noi servicii sociale și servicii economice. Alături de serviciile publice ale statului, există numeroase servicii ale colectivităților locale.

Expansiunea administrativă rezultă dintr-o tendință internă a administrației, o tendință naturală de a se extinde, de a prolifera; este tendința generală pe care o semnala Spinoza: „totul tinde a persevera în eul său și de a mări acest eu".

Orice șef de birou aspiră să devină șef de serviciu, șeful de serviciu să devină director, mărește numărul funcționarilor publici, lărgește câmpul activităților, pentru a justifica mărirea serviciilor, avansarea conducătorilor acestora. Aceasta este însă o cauză accesorie și o explicație, insuficientă.

Cauza vine din tendința statului de a face față unor noi nevoi sociale, de a oferi condiții de viață mai bune membrilor săi, împotriva diferitelor riscuri ale vieții.

Lumea întreagă a parvenit la o „vârstă administrativă".

Această vârstă se caracterizează prin numărul și volumul serviciilor publice și prin complexitatea administrației.

De altminteri, procedeele administrative proprii nu sunt singurele utilizate. Administrația, și mai ales administrația economicǎ, recurge la procedee de drept privat.

Dezvoltarea serviciilor publice are consecințe majore. Numǎrul agenților, numărul funcționarilor a crescut. Cheltuielile pentru servicii au crescut și deci trebuie găsite resurse, trebuie extinse serviciile financiare.

Contactele administrației cu cei administrați s-au multiplicat prin faptul că administrația și-a asumat noi sarcini și intervenții în viața particularilor.

Buna funcționare a administrației, a serviciilor publice a devenit un element de liniște, după cum proasta stare și mersul defectuos al serviciilor publice se află la originea multor crize politice și chiar revolte populare.

Statul trebuie să se preocupe din ce în ce mai mult de numărul mare de agenți și, în același timp, nu trebuie să uite că, atunci când administrația este prea dezvoltată, ea constituie o putere și caută să obțină avantaje.

Statul modern, prevăzut cu un aparat administrativ enorm, trebuie să fie tare, să nu piardă controlul administrației, să nu fie lovit de neputință, în ciuda gigantismului său sau tocmai din cauza acestuia.

Mai mult ca oricând, în lumea actuală, trebuie să fie asigurate caracterul egalitar și neutralitatea administrației.

CAPITOLUL III

REFORMA ADMINISTRATIEI PUBLICE LOCALE IN CONTEXTUL INTEGRARII IN UNIUNEA EUROPEANA

Problema centralizării și descentralizării în administrația publică s-a pus și se pune în orice stat, indiferent de structura sa, de forma de guvernământ și de regimul politic.

Orice stat, fiind o putere publică, organizată pe un teritoriu delimitat și recunoscut de celelalte state, are rolul nu numai de a reprezenta poporul de pe acest teritoriu, ci și de a-i rezolva interesele atât de diferite de la o persoană la alta sau de la un grup de indivizi la altul.

Pentru a-și îndeplini acest rol, statul își împarte teritoriul și populația aflată pe acesta în anumite zone de interese, pe baza diferitelor criterii: geografice, religioase, culturale, etc. Aceste zone mai mici sau mai mari, sunt unitățile administrativ-teritoriale care de-a lungul istoriei au purtat diverse denumiri: județ, ținut, regiune, oraș, comună, etc.

În toate aceste unități administrativ-teritoriale statul a creat autorități publice, care să-l reprezinte și să acționeze în acestea pentru realizarea intereselor sale, dar și ale locuitorilor respectivi. În același scop, statul a creat autorități și la nivel central, care să-l reprezinte și să asigure realizarea intereselor care se pun la acest nivel și care apar ca ceea ce este comun și general tuturor zonelor de interese.

Profesorul Paul Negulescu afirma că în orice țară sunt două categorii de interese: unele care au un carecter cu totul general privind totalitatea cetățenilor, întreaga colectivitate și altele care sunt speciale unei anumite localități.

Pentru armonizarea acestor categorii de interese statul a creat regimuri juridice sau instituții speciale, fiecare dintre ele asigurând o rezolvare mai mult sau mai puțin corespunzătoare situațiilor concrete. În aceste condiții vorbim de centralizare, descentralizare, desconcentrare, tutelă administrativă.

Centralizarea în administrația publică înseamnă în plan organizatoric, subordonarea ierarhică a autorităților locale față de cele centrale și numirea funcționarilor publici din conducerea autorităților locale de către cele centrale, iar în plan funcțional, emiterea actului de decizie de către autoritățile centrale și executarea lui de către cele locale.

Centralizarea asigură o funcționare coordonată, promptă și eficientă a serviciilor publice. Funcționarea pe principiul subordonării ierarhice a serviciilor publice are drept consecință înlăturarea suprapunerilor de același nivel, precum și a paralelismelor.

Conducerea centralizată, în principiul subordonării ierarhice asigură pe planul exercitării dreptului de control, mai multe trepte de efectuare a controlului și de luare a măsurilor legale corespunzătoare, fapt ce se constituie în garanții suplimentare pentru apărarea intereselor celor administrați.

Pe lângă avantajele prezentate mai sus, centralizarea în administrația publică are și unele dezavantaje. În regimul organizării și funcționării centralizate a administrației publice interesele locale nu-și pot găsi o rezolvare optimă, deoarece autoritățile centrale nu pot cunoaște în specificitatea lor aceste interese care diferă de la o localitate la alta.

Concentrarea, la nivel central, a modului de conducere a unor servicii publice de interes local are ca urmare supraaglomerarea autorităților centrale ceea ce duce la rezolvarea cu întârziere și superficialitate a problemelor care s-ar rezolva mai operativ și mai bine de către autoritățile locale.

Într-un regim administrativ centralizat, bazat pe numirea funcționarilor publici de către centru, cetățenii nu mai participă la administrarea treburilor lor, sunt lipsiți de inițiativă.

Descentralizarea în administrația publică este un regim juridic în care rezolvarea problemelor locale nu se mai face de funcționari numiți de la centru ci de către cei aleși de corpul electoral. În acest regim administrativ, statul conferă unor autorități publice și dreptul de exercitare a puterii publice în unele probleme.

Acest regim juridic se fundamentează în plan material pe un patrimoniu propriu al unităților administrativ-teritoriale, distinct de cel al statului, care asigură mijloacele necesare pentru satisfacerea intereselor locale.

Descentralizarea administrativă constă în recunoașterea personalității juridice unităților administrativ-teritoriale, existența autorităților publice care le reprezintă și care nu fac parte dintr-un sistem ierarhic subordonat centrului, precum și transferarea unor servicii publice din competența autorităților centrale către cele locale.

Gradul descentralizării administrative depinde de numărul serviciilor publice date în competența autorităților locale. Cu cât numărul acestora este mai mare cu atât va fi mai mare descentralizarea.

Descentralizarea în administrația publică depinde și de modul cum sunt organizate autoritățile publice locale și raporturile lor cu cele centrale. Autoritățile locale pot fi alese (descentralizarea este mai mare) sau pot fi numite de către autoritățile centrale (caz în care descentralizarea este mai mică). Gradul descentralizării administrative depinde și de forma în care se exercită tutela administrativă (controlul special efectuat de autoritatea centrală).

Într-o descentralizare administrativă se pot rezolva în condiții mai bune interesele locale, serviciile publice locale putând fi conduse mai bine de către autoritățile locale într-un regim în care acestea nu au obligația să se conformeze ordinelor și instrucțiunilor de la centru.

Măsurile și deciziile pot fi luate mai operativ de către autoritățile locale iar resursele materiale și financiare și chiar forța de muncă pot fi folosite cu mai mare eficiență și să răspundă unor nevoi prioritare pe care autoritățile locale le cunosc mai bine decât autoritățile centrale.

Funcționarii publici aleși sau numiți, în regimul descentralizării administrative, pe un termen limitat, înlătură în măsură mai mare fenomenele birocratice în activitatea locală. Participarea locuitorilor prin alegeri la desemnarea autorităților locale accentuează spiritul de responsabilitate și inițiativă pentru viața publică a localității în care ei locuiesc și determină să caute și să găsească ei înșiși soluții la problemele cu care se confruntă.

Profesorul Tarangul afirma că alegerea autorităților descentralizate ,,introduce în administrația locală politica de partid, care acaparează și viciază totul. Lipsa de competență și de răspundere, demagogia și servilismul sunt unele din cele mai mari inconveniente ale acestui mod de recrutare a autorităților descentralizate.”

În localitățile mici este greu de găsit buni specialiști în administrația publică, care să poată gira serviciile publice, pe care descentralizarea le pune pe seama autorităților locale.

Între cele două laturi (centralizare – descentralizare) există și regimuri juridice intermediare ale administrației publice, fiecare din ele apropiindu-se mai mult sau mai puțin de una din laturi. Dintre aceste regimuri intermediare fac parte desconcentrarea administrativă și tutela administrativă.

Desconcentrarea constituie un regim administrativ care se situează între centralizare administrativă și descentralizare administrativă.

Ceea ce o apropie de descentralizare este faptul că titularii puterii locale au competența să rezolve ei problemele locale, fără să le mai înainteze șefului său ierarhic de la centru, dar el este supus controlului acestuia și obligat să se conformeze actelor superiorului său. În cazul desconcentrării, autoritatea publică locală rămâne parte integrantă în sistemul ierarhiei centrale.

Deciziile date în competența autorităților publice locale sunt luate de aceasta sub puterea ierarhică a autorităților centrale.

Tutela administrativă este o instituție a dreptului public în baza căreia autoritatea centrală a administrației publice (Guvernul sau Ministerul de Justiție) și reprezentanții locali ai acesteia, au dreptul de a controla activitatea autorităților aministrației publice locale, autonome, descentralizate.

Problema tutelei administrative se pune numai între acele autorități administrative între care nu există subordonare ierarhică între un subiect din sfera puterii executive și unul din afara acesteia. Nu poate fi vorba de tutelă administrativă între organele centrale ale puterii executive – Guvern, ministere – și cele ce exercită această putere la nivel județean sau local – prefect și serviciile descentralizate ale ministerelor.

Regimul de tutelă administrativă este și mai apropiat de cel de descentralizare. În acest regim, titularii autorității locale nu sunt numiți de centru, ci desemnați de însăși autoritatea locală.

Ei au competența să rezolve problemele locale, emițând ei înșiși acte administrative, însă numai după ce aceste acte au fost aprobate de autoritatea centrală prevăzută de lege. Tutela administrativă constă în dreptul autorităților tutelare de a aproba, anula sau suspenda anumite acte ale autorităților descentralizate, pentru motive de legalitate.

Când numărul actelor administrative supuse regimului de tutelă se menține în limite minime, rezumându-se doar la cele care sunt legate de un interes general, lăsându-se autorităților locale rezolvarea problemelor economice și sociale care le privesc, regimul de tutelă se apropie mult de cel al descentralizării.

Controlul de tutelă este necesar din mai multe puncte de vedere: în primul rând, pentru că autoritățile descentralizate girează servicii publice, care trebuie să funcționeze în mod regulat și continuu, iar statul este direct interesat pentru buna funcționare a acestor servicii publice.

În al doilea rând, în cazul descentralizării, autoritățile centrale sunt obligate să vegheze ca nu cumva interesele locale sau regionale să fie satisfăcute în detrimentul intereselor generale.

În al treilea rând, puterea centrală trebuie să vegheze ca autoritățile locale să satisfacă în condițiile cele mai bune nevoile locale.

În al patrulea rând, autoritatea centrală trebuie să vegheze la menținerea unității statului. O autonomie prea mare, spunea profesorul Tarangul, poate să fie cauza unor orientări politice în contradicție cu politica de stat a autorităților centrale. Acest control trebuie să fie de așa natură încât să îngrădească și să micșoreze autonomia administrațiilor descentralizate, fără ca să o desființeze.

Problematica regimului juridic al instituțiilor (centralizare – descentralizare) în administrația publică din România este legată de modul de organizare și funcționare a autorităților administrației publice centrale și locale și a raporturilor dintre acestea.

În administrația publică a unui stat nu se poate vorbii de existența unui singur regim administrativ, centralizator sau descentralizator, ci de coexistența acestora, predominând unul sau altul în diverse etape de organizare și funcționare a statului.

În ceea ce privește regimul de centralizare administrativă în România, acesta este dat de organizarea și funcționarea autorităților publice centrale – Guvern, ministere și alte organe de specialitate ale administrației centrale – și a serviciilor descentralizate ale acestora, inclusiv instituția prefectului.

Atât la nivel central cât și local, există autorități organizate pe principiul subordonării ierarhice care realizează puterea executivă.

Guvernului i se subordonează direct ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației centrale și prefectul, iar ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației centrale li se subordonează serviciile lor descentralizate în unitățile administrativ – teritoriale.

În acest sens Constituția României prevede că ,,Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice” – art. 101 (1) – ,,Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului.

Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor” – art. 115 – ,,Guvernul numește câte un prefect în fiecare județ și în municipiul București. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, din unitățile administrativ teritoriale” – art. 122 (1) și (2).

Din dispozițiile constituționale rezultă regimul de centralizare administrativă din România, dar numai în segmentul care se referă la realizarea puterii executive a statului nicidecum în administrația publică, în totalitatea ei.

Dacă regimul de centralizare administrativă se caracterizează pe plan organizatoric și funcțional prin existența unui sistem de organe bine structurat, aflat în dependență unul de altul, de jos în sus, și subordonate din treaptă în treaptă pâna la organul de vârf – Guvernul, actualul regim de centralizare administrativă în România prezintă unele trăsături specifice.

În primul rând, la nivel de vârf nu se află numai o singură autoritate – Guvernul, ci, alături de acesta, este și Președintele României, care potrivit Constituției exercită în afara unor atribuții din sfera puterii legislative și atribuții specifice puterii executive.

În al doilea rând, tot la nivel central sunt organizate și alte autorități în sfera puterii executive numite organe autonome, cum este cazul Consiliului Suprem de Apărare a Țării, Serviciului Român de Informații, Curții de Conturi, organizate în probleme care privesc apărarea țării, siguranța națională, administrarea resurselor financiare ale statului și ale sectorului public.

Controlul asupra activității acestor organe nu mai are caracterul unui control administrativ ierarhic deoarece ele prezintă rapoarte în fața Parlamentului, care și desemnează pe membrii acestora.

În unele situații, aceste autorități autonome își organizează în teritoriu servicii desconcentrate care au competența să exercite atribuții de control și asupra activității desfășurată de autoritățile administrației publice autonome descentralizate – consilii locale, primari, consilii județene – în domeniul ce-i constituie obiectul propriu de activitate.

Aceste organe autonome, deși sunt autorități administrative sunt abilitate prin Constituție să exercite și atribuții jurisdicționale.

Fundamentul material și obiectiv al descentralizării administrative îl constituie organizarea teritoriului României în unități administrativ-teritoriale – comune, orașe, județe – în conformitate cu dispozițiile art. 3 (3) din Constituție.

În aceste unități administrativ-teritoriale sunt constituite autorități ale administrației publice, în a căror organizare și funcționare se întâlnesc multe din trăsăturile specifice regimului administrativ al descentralizării, dar și al regimurilor intermediare: desconcentrarea și tutela administrativă.

Constituția României prevede că ,,Administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al descentralizării serviciilor publice” – art. 119 – ,,Autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe, sunt:

– Consiliile locale alese și primarii aleși, în condițiile legii. Consiliile locale și primarii funcționează, în condițiile legii, ca autorități administrative autonome și rezolvă treburile publice din comune și orașe.” – art. 120 (1) și (2).

,,Consiliul județean este autoritatea administrației publice pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean. Consiliul județean este ales și funcționează în condițiile legii” – art 121.

Din prevederile constituționale rezultă elementele specifice descentralizării administrative care caracterizează și în prezent administrația publică din România.

În primul rând, rezolvarea problemelor locale care interesează comuna, orașul sau județul este dată în competența autorităților și funcționarilor publici aleși de corpul electoral. Aceste autorități locale au o competență materială generală, dreptul și obligația de a rezolva toate problemele care interesează unitatea administrativ-teritorială respectivă.

În al doilea rând, persoanele care alcătuiesc aceste autorități (consilierii locali, consilierii județeni, primarii) sunt aleși de către locuitorii localității sau județului respectiv.

În privința raporturilor acestor autorități cu autoritățile centrale, precum și a raporturilor dintre ele este de subliniat faptul că însăși Constituția prevede că administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul ,,autonomiei locale”, deci pe inexistența unei subordonări a acestor autorități față de autoritățile locale.

În ceea ce privește un element specific descentralizării administrative și anume imposibilitatea autorității centrale de a anula actele autorităților locale descentralizate și acesta este prevăzut în actuala legislație a României. Nici o autoritate a administrației publice centrale – Guvern, ministere – nu are competența să emită, să modifice sau să suspende un act adoptat sau emis de consiliul local, consiliul județean sau de primar. În acest sens, Constituția prevede că ,, Prefectul poate ataca, în fața instanței de contencios administrativ, un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal.” – art. 122 (4).

După cum am mai spus, desconcentrarea administrativă este situată între centralizare și descentralizare.

Dacă esența desconcentrării este faptul că titularii puterii locale sunt numiți de autoritatea centrală, dar au competența să rezolve problemele locale fără să ceară aprobarea autorităților centrale, fiind totuși supuși controlului acesteia, într-o astfel de situație sunt în prezent serviciile ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației centrale numite de Constituție ,, servicii descentralizate”, dar care sunt de fapt servicii desconcentrate.

Potrivit reglementărilor în vigoare, conducătorii acestora sunt numiți de către miniștrii, au competența să rezolve problemele din domeniul respectiv care apar în unitatea administrativ-

teritorială, iar actele emise de ei sunt supuse controlului administrativ ierarhic. Pe de altă

parte, aceste servicii desconcentrate fac parte integrantă din sistemul ierarhiei centrale, ca orice serviciu desconcentrat.

Tutela administrativă este mai apropiată de regimul administrativ de descentralizare, întru-cât titularii autorității locale nu mai sunt numiți de autoritatea centrală ( ca în cazul desconcentrării) ci desemnați de însăși autoritatea locală, iar actele lor trebuie să fie aprobate în prealabil de autoritatea centrală abilitată de lege.

În România nici Constituția și nici Legea organică a administrației publice locale nu consacră un asemenea regim administrativ, care este o excepție de la principiile autonomiei și descentralizării, prevăzute de dispozițiile art. 119 din Constituție.

Dacă legiuitorul constituant ar fi avut intenția să institiue un regim de tutelă pentru autoritățile administrației locale ar fi trebuit să prevadă ca autoritățile centrale abilitate să exercite tutela, ar fi trebuit să specifice cazurile pentru care se exercită tutela și actele adoptate sau emise de autoritățile locale descentralizate asupra cărora se exercită tutela.

Tutela administrativă înseamnă un control (între anumite limite) din partea autorităților centrale asupra celor locale, descentralizate, control care să înlăture sau să limiteze tendințele centrifuge ale autorităților locale, aflate în disonanță cu politica statului, să asigure totodată rezolvarea nu numai a intereselor locale ci și a celor generale.

Statul nu are numai dreptul ci și obligația de a exercita controlul asupra autorităților administrației publice, atât asupra celor desconcentrate cât și asupra celor descentralizate.

Controlul asupra autorităților descentralizate este un control special numit ,,control de tutelă”, dar pe care legislația actuală nu-l mai reglementează în mod expres.

Dar aceasta nu înseamnă că el nu există sau nu se realizează. Rațiunea pentru care actuala Constituție nu mai consacră în mod expres controlul de tutelă este fundamentată pe considerente de ordin politic. Profesorul Antonie Iorgovan spunea că ,,a fi propusă această noțiune (tutela administrativă) în Tezele sau Proiectul Constituției ar fi însemnat o greșeală de tact politic; această noțiune ar fi șocat, atunci când se căutau formele care să exprime ideea de ,,autonomie” nu de ,,tutelă”; după zeci de ani de regimuri autoritare se căutau formule pentru o autonomie locală reală”.

Chiar dacă legislația actuală a României nu mai prevede, în mod expres, instituția tutelei administrative aceasta există și funcționează, având unele trăsături specifice care se abat de la modelul clasic al acestei instituții.

Pentru ca tutela administrativă să existe, legislația actuală ar trebui să cuprindă trei elemente: o autoritate centrală sau una locală abilitată de aceasta, în baza legii, sa exercite tutela; precizarea cazurilor pentru care se exercită controlul; precizarea actelor asupra cărora se exercită controlul.

Toate aceste elemente se găsesc în Constituția României și în Legea nr. 69/1991 privind administrația publică locală.

Cu privire la primul element – existența unui organ central sau local abilitat de lege pentru a efectua controlul activității autorităților locale autonome, descentralizate art. 101 (1) din Constituție spune că ,, Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice”.

Controlul exercitat de Guvern este un control general. Pentru realizarea acestui control general Guvernul și-a constituit structuri adecvate – Departamentul de Control, Departamentul pentru Administrația Publică Locală care potrivit competențelor stabilite prin hotărâri ale Guvernului exercită și atribuții de control asupra activității autorităților locale, autonome, descentralizate.

Dar nici Guvernul și nici Departamentul de Control al acestuia nu au competența de a modifica, suspenda sau anula actele autorităților locale, autonome, descentralizate. Pentru că aceste acte care contravin prevederilor legale nu pot rămâne nesancționate, Constituția și Legea administrației publice locale prevăd alte mijloace de a întrerupe sau stopa definitiv efectele actelor ilegale emise de autoritățile autonome descentralizate.

Aceste mijloace speciale sunt puse la îndemâna unei alte autorități locale și care reprezintă Guvernul, acționând în numele acestuia. Este vorba de prefect pe care Constituția îl declară ,,reprezentant al Guvernului”, ,,numit de Guvern” . Art. 122 (4) din Constituție spune că ,,Prefectul poate ataca, în fața instanței de contencios administrativ, un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal”.

Dar natura controlului efectuat de prefect nu este un control ierarhic, deoarece între prefect, pe de o parte și consiliile locale și județene și primari, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.

Tutela administrativă prevede faptul că pentru actele prevăzute de lege, autoritatea locală care urmează să le adopte sau să le emită trebuie să aibă ,,acordul probabil”al organului de tutelă prevăzut de lege. Din dispozițiile art. 101 alin. 2 din Legea nr. 69/1991 rezultă că autoritățile administrației publice locale au obligația să comunice prefectului actele adoptate, în termen de 10 zile de la adoptare, iar prefectul are obligația să se pronunțe asupra legalității acestora în termen de 15 zile de la data comunicării.

Aceste acte nu intră în vigoare până când prefectul nu se pronunță cu privire la legalitatea lor, deci poziția prefectului apare ca un ,,acord probabil”.

Cât privește celelalte două elemente de conținut ale tutelei administrative clasice – precizarea cazurilor în care se exercită controlul, precum și a actelor supuse controlului și acestea se găsesc în actuala legislație din România.

Atât dispozițiile constituționale cât și cele ale Legii administrației publice locale precizează că prefectul controlează numai legalitatea, iar controlul privește numai actele administrative adoptate sau emise de autoritățile administrației publice locale și județene.

Legea îi recunoaște prefectului și dreptul de a putea lua sau de a propune Guvernului al cărui reprezentant este, măsuri corespunzătoare pentru îndeplinirea obligațiilor ce-i revin. Prefectul poate propune Guvernului dizolvarea consiliului local și județean, demiterea unui consilier local sau județean ori a unui primar și poate suspenda din funcție consilierul a cărui demitere a propus-o, sau primarul aflat în cursul unei anchete judiciare.

Tutela administrativă nu este o instituție perimată, mai ales în statele unitare, democratice, bazate pe principiul separației puterilor în stat. Ea se racordează întocmai la principiile autonomiei locale și descentralizării serviciilor publice, consacrate și de actuala Constituție a României asigurând buna funcționare a administrației publice, în ansamblul său.

În ceea ce privește gradul de descentralizare administrativă acest grad este nemijlocit legat de modul de organizare a autorităților autonome descentralizate (dacă sunt sau nu alese, dacă trebuie confirmate de autoritățile centrale), de forma în care se exercită tutela administrativă și de numărul serviciilor publice date în componența autorităților descentralizate.

În legătură cu primul element – modul de formare a autorităților autonome, descentralizate – reglementările în vigoare prevăd că aceste autorități sunt toate alese.

În ce privește tutela administrativă care există și funcționează și în sistemul administrativ din România, sunt de reținut, în legătură cu gradul de descentralizare administrativă, următoarele aspecte: întrucât controlul de tutelă exercitat de prefect privește numai legalitatea actelor administrative rezultă că este vorba de o descentralizare mare.

Tot cu același grad poate fi cotată descentralizarea în România și ca urmare a faptului că organul de tutelă (prefectul) nu poate anula actele ilegale ale autorităților autonome descentralizate, aceasta făcându-se numai de instanța de contencios administrativ.

Descentralizarea poate fi apreciată ca fiind mai îngrădită dacă ținem cont că de la controlul exercitat de prefect sunt exceptate numai actele de gestiune curentă.

La acceași concluzie duce și dreptul recunoscut prefectului de a propune Guvernului dizolvarea unui consiliu local sau județean, demiterea sau suspendarea din funcție a unui consilier sau primar, chiar dacă hotărârea în cauză este luată de Guvern.

În privința celui de-al treilea element care reflectă gradul de descentralizare administrativă – numărul serviciilor publice date în competența autorităților descentralizate – potrivit dispozițiilor cuprinse în Legea administrației publice locale, care stabilesc atribuțiile consiliilor locale, ale primarilor și ale consiliilor județene aceste autorități au competența de a rezolva toate problemele de interes local sau județean, în condițiile stabilite prin prevederile legale. Această competență exprimă un grad mare de descentralizare administrativă.

Legislația română în materie poate fi apreciată ca profund democratică, instituind pentru autoritățile locale, autonome un regim de largă descentralizare, care răspunde pe deplin

exigențelor și principiilor statului de drept și se racordează în total la legislația statelor europene cu administrație publică eficientă.

În domeniul administrației publice centrale – procesul de formulare a politicilor publice

Reforma administrației publice reprezintă o componentă esențială a strategiei generale de întărire a capacității manageriale la nivelul Guvernului necesară pentru a se atinge obiectivele și standardele așteptate în exercitarea actului de guvernare, prioritare pentru procesul de postaderare la UE.

Strategiile politice au nevoie de a identifica prioritățile majore, obiectivele cheie, resursele necesare, indicatorii de progres și responsabilitățile aferente. Astfel se va urmări:

Obiectiv 1: Întărirea capacității de guvernare la nivel central și local pentru susținerea procesului de formulare a politicilor publice

 Definirea clară a statutului, poziției și relațiilor existente între structurile implicate în procesul de reformă și de formulare a politicilor publice;

 Întărirea capacității Unității de Politici Publice.

Obiectiv 2: Creșterea rolului înalților funcționari publici în procesul de formulare a politicilor publice

 Definirea clară a atribuțiilor înalților funcționari publici în procesul de formulare a politicilor publice;

 Asigurarea pregătirii specializate în domeniul formulării politicilor publice a înalților funcționari și a personalului implicat în acest proces.

Obiectiv 3: Îmbunătățirea procesului de formulare a politicilor publice va avea în vedere:

 Elaborarea unui proiect de act normativ care să reglementeze un sistem standard de formulare a politicilor publice la nivel central și local;

 Dezvoltarea unui mecanism privind evaluarea impactului politicilor publice asupra mediului economico-social;

 Crearea unui mecanism de monitorizare unitar privind implementarea politicilor publice la nivel central și local;

 Pregătire specializată a personalului implicat în procesul de formulare a politicilor publice.

Obiectiv 4: Dezvoltarea caracterului transversal în formularea politicilor publice la nivel central și local prin:

 crearea unor mecanisme interministeriale, județene și inter-județene pentru coordonarea elaborării și implementării politicilor publice la nivel central și local;

 definirea clară a rolului prefectului în formularea și aplicarea politicilor publice naționale la nivelul comunităților locale.

Managementul procesului de reformă

Riscurile și condițiile esențiale pentru implementarea strategiei de reformă a administrației publice

Un aspect important al reformei administrației publice îl constituie managementul reformei în procesul de aplicare a acesteia.

Un risc important în realizarea reformei administrației publice este aglomerarea sarcinilor cotidiene, rămânând astfel puțin timp pentru a căuta noi soluții la disfuncționalitățile apărute.

În consecință, pentru ca reforma administrației publice să aibă succes este necesar ca un număr mare de grupuri țintă, (în particular persoane cheie de la nivele de conducere și decizie) să-și exprime sprijinul și angajamentul în recunoașterea necesității schimbărilor și în implementarea acestor schimbări.

Pe baza modelului dezvoltării integrate a organizațiilor, se pot identifica patru factori de blocaj în implementarea strategiei actualizate: strategici (complexitatea decizională), structurali (birocrația specifică oricărui sistem, mijloace umane și financiare limitate, dimensiunea și complexitatea), culturali (teama de risc, tradiția „continuității”, schimbarea mentalității) și comportamentali (absența stimulentelor individuale, neînțelegerea obiectivelor finale, demotivare și frustrări, comportamentele de așteptare).

Administrația publică nu poate fi reformată într-un timp scurt. Este un proces pe termen lung, care trebuie să fie implementat de mai multe guverne consecutive, într-un

mediu dificil, competitiv și în continuă schimbare. De aceea, este nevoie de obținerea unui consens în plan politic în ceea ce privește cerințele necesare realizării întregului proces de reformă, prin:

– Diseminarea pe scară largă a informațiilor privind reforma și încurajarea participării cetățenilor, a societății civile, a mediului de afaceri, a funcționarilor publici la realizarea reformei, printr-un schimb democratic de opinii în legătură cu desfășurarea acestui proces;

– Fundamentarea reformei pe baza unei analize profesioniste a stadiului actual, a activității și performanțelor administrației publice, precum și pe baza evaluării periodice a consecințelor activităților finalizate;

– Folosirea experiențelor în domeniul reformei administrației publice din alte state, în special din statele membre UE și din țările candidate, menținând totodată elementele istorice și culturale ale administrației publice românești;

– Abordarea reformei în mod global: nici o schimbare izolată sau parțială nu trebuie realizată, dacă nu a fost concepută ca parte integrantă și organică a întregii strategii de reformă;

– Abordarea reformei ca un proces deschis: componentele strategiei de reformă vor fi actualizate și adaptate schimbărilor din mediul extern, dar și transformării altor componente ale reformei, pentru a folosi în cel mai bun mod experiența acumulată în timpul implementării;

– Stabilirea priorităților strategice: pentru fiecare etapă este stabilit un număr limitat de obiective prioritare, asupra cărora se va îndrepta întreaga atenție și pentru care vor fi alocate fondurile necesare. Acestea trebuie să fie acele schimbări care determină progresul reformei în ansamblul său și condiționează sau influențează toate celelalte transformări;

– Asigurarea continuității funcționării administrației publice, astfel încât aceasta să își îndeplinească funcțiile în timpul reorganizării, descentralizării, etc.;

– Coordonarea și managementul întregii reforme dintr-un punct unic, la cel mai înalt nivel al Guvernului, pentru a asigura coerența implementării strategiei.

Schema instituțională a procesului de reformă în administrația publică

În cadrul procesului de reformă, principalii actori implicați în coordonarea, implementarea și monitorizarea măsurilor prevăzute sunt:

Primul Ministru va avea rolul de a coordona reforma de ansamblu a Guvernului și a delega sarcinile specifice către toți miniștrii responsabili;

Întregul proces al reformei administrației publice va fi coordonat de ministrul

administrației și internelor;

Fiecare ministru trebuie să prezinte o declarație de intenție privind orientările strategice pentru ministerul pe care îl conduce, care poate fi actualizată periodic;

Consiliul Superior pentru Reforma Administrației Publice, Coordonarea Politicilor Publice și Ajustare Structurală va analiza strategiile sectoriale, pentru fiecare minister în parte sau în ansamblu, și va face sugestii către ministere si recomandări către Primul Ministru;

Trei miniștri au un rol special în procesul de reformă: ministrul administrației și internelor, ministrul finanțelor publice și ministrul pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului. Diferența dintre ministerele conduse de cei trei miniștri în raport cu celelalte ministere este că, acestea au o responsabilitate generală pentru anumite aspecte esențiale ale întregii administrații publice, dar și o responsabilitate specifică pentru sectorul pe care îl reprezintă;

La nivelul Ministerului Administrației și Internelor actori implicați în procesul de reformă sub directa autoritate a ministrului sunt:

 Unitatea Centrală pentru Reforma Administrației Publice, direcție în cadrul Ministerului Administrației și Internelor, asigură suportul tehnic și monitorizarea întregului proces de reformă. De asemenea, această structură asigură împreună cu Unitatea de Politici Publice secretariatul Consiliului Guvernamental, punând în practică deciziile acestuia;

 Institutul Național de Administrație împreună cu centrele regionale este responsabil cu formarea continuă a funcționarilor publici din administrația publică centrală și locală;

 Agenția Națională a Funcționarilor Publici este responsabilă pentru managementul funcției publice.

Grupurile de monitorizare a reformei administrației publice din județe și ministere coordonate de Unitatea Centrală pentru Reforma Administrației Publice.

Aceste grupuri constituie o rețea națională a modernizatorilor, reprezentând o interfață între administrația publică centrală și locală, între nivelul politic și aparatul tehnic din administrația publică.

Ministerul Finanțelor Publice trebuie să elaboreze un nou sistem bugetar orientat către programe și performanțe, care să sprijine un management eficace al performanțelor în întreaga administrație publică, procese de execuție a bugetului mai flexibile și transparente și tehnici contabile care să permită atât contabilizarea activelor, cât și a fluxurilor bugetare.

Secretariatului General al Guvernului trebuie să pregătească reforma sistematică, pe termen lung, a managementului elaborării politicilor, al analizei și evaluării politicilor și al procesului decizional central;

În cadrul Secretariatului General al Guvernului, a fost constituită recent Unitatea de Politici Publice a cărei misiune este de întărire a capacității Guvernului de coordonare a procesului de formulare, implementare și monitorizare a politicilor publice, asigurând rolul de interfață între diferitele instituții cu rol determinant în domeniul formulării politicilor publice.

Mecanismul de monitorizare a implementării strategiei de reformă a administrației publice

Conceptul de Plan de monitorizare a performantelor reprezintă unul din cele mai importante aspecte ale procesului de reformă a politicilor publice, aici fiind incluse de asemenea politicile de descentralizare și cea privind managementul funcției publice.

Acesta este axat pe două direcții importante: eficacitatea administrativă și capacitatea de a elabora și implementa politici consistente și coerente în domeniul administrației publice.

În urma dezbaterilor publice care au avut loc în cadrul Forumului național pe tema procesului de descentralizare și reforma funcției publice, în cazul introducerii și utilizării unui anumit sistem de monitorizare a performanțelor procesului, au fost reliefate următoarele:

– necesitatea utilizării unui sistem dual de monitorizare a performanțelor desfășurării procesului de reformă, unul intern (asigurat de instituțiile administrației publice) și unul extern (implicând societatea civilă, asociațiile autorităților locale și alți beneficiari direcți sau indirecți ai procesului de reformă), care să asigure transparența, neutralitatea și independenta întregului proces;

– monitorizarea internă să fie asigurată de către: Unitatea Centrală pentru Reforma Administrației Publice și grupurile de monitorizare a reformei administrației publice de la nivelul ministerelor și județelor, pe cele trei componente împreună cu Agenția Națională a FuncTionarului Public în domeniul funcției publice și Unitatea de Politici Publice în domeniul

formulării politicilor publice la nivel central și local;

– monitorizarea externă să fie asigurată de organisme independente;

– pentru atingerea scopurilor pentru care au fost create, cele două sisteme de monitorizare trebuie să fie compatibile prin indicatorii utilizați. Se impune astfel necesitatea asigurării unei comunicări permanente între cele două părți.

Argumentele care justifică utilizarea acestui dublu sistem de monitorizare sunt:

1) sistemul intern de monitorizare care asigură feed-back-ul necesar pe tot parcursul derulării procesului de descentralizare, indică Guvernului cine este principalul responsabil, în fața cetățenilor, de calitatea serviciilor oferite acestora și de implementarea procesului de reformă. Acest sistem permite preîntâmpinarea eventualelor disfuncționalități și îmbunătățirea derulării acțiunilor în timpul procesului;

2) sistemul extern de monitorizare asigură independență și neutralitate în monitorizarea procesului de descentralizare, precum și o transparență reală pe parcursul derulării procesului.

În cadrul Programării Multianuale Phare 2004-2006, aflată în procedurile de avizare de către Comisia Europeană, Unitatea Centrală pentru Reforma Administrației Publice a prevăzut activități prin care să se asigure formarea specialiștilor în domeniul monitorizării, atât interne, cât și externe, dar și acțiuni concrete pentru stabilirea celor două sisteme.

STUDIU CE CAZ PRIVIND

Regulament de organizare și funcționare
al aparatului propriu de specialitate
al Consiliului Local al municipiului Tg-Jiu

I. Dispoziții generale

A. Misiune și scop

1. Aparatul propriu de specialitate al Consiliului Local, împreună cu primarul, viceprimarii și secretarul municipiului Tg-Jiu constituie Primăria municipiului Tg-Jiu — structură funcțională cu activitate permanentă care aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului Local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale.

B. Principii:

2. Aducerea la îndeplinire a scopului prevăzut la 1 se realizează cu respectarea următoarelor principii:

Realizarea tuturor activităților, în interesul exclusiv al cetățeanului;

Respectarea legalității;

Asigurarea promptă și eficientă, liberă de prejudecăți, corupție, abuz de putere și presiuni politice a tuturor activităților.

C. Baza legală:

3. Aparatul propriu al Consiliului Local al municipiului Tg-Jiu își desfășoară activitatea în baza prevederilor Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală.

II. Primarul, viceprimarii, secretarul

A. Primarul municipiului Tg-Jiu

4. Primarul municipiului Tg-Jiu, autoritate publică executivă care asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și punerea în aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, conduce aparatul propriu al Consiliului Local al municipiului Tg-Jiu și serviciile publice locale.

Primarul municipiului Tg-Jiu coordonează direct:

Direcția Management, Resurse Umane, Funcții Publice;

Serviciul Financiar, Contabilitate, Buget;

Direcția Tehnică;

Compartimentul Audit Intern.

B. Viceprimarii municipiului Tg-Jiu

5. Viceprimarii municipiului Tg-Jiu exercită atribuții delegate de primarul municipiului Tg-Jiu prin dispoziție, cu respectarea prevederilor legale.

Fiecare viceprimar coordonează direcțiile din cadrul aparatului propriu și serviciile publice locale potrivit competențelor delegate de primar.

C. Secretarul municipiului Tg-Jiu

6. Secretarul municipiului Tg-Jiu, funcționar public de conducere numit de prefect, coordonează Direcția Administrație publică locală – Juridic, serviciile publice locale stabilite de primar, precum și Aparatul permanent al Consiliului Local.

III. Funcțiile aparatului propriu al Consiliului Local

7. Aparatul propriu al Consiliului Local îndeplinește, în principal, următoarele funcții:

de strategie, prin care asigură elaborarea strategiei de dezvoltare locală, a planurilor de acțiune sectorială și a proiectelor prioritare;

de coordonare a serviciilor publice pentru punerea în aplicare a strategiei de dezvoltare locală;

de administrare a bugetului aprobat de Consiliul Local;

de colaborare cu serviciile descentralizate ale statului, autorități ale administrației publice locale, precum și cu societatea civilă;

de execuție, prin care se aduc la îndeplinire hotărârile Consiliului Local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale;

de monitorizare și control privind modul de aplicare a hotărârilor Consiliului Local și dispozițiilor primarului în teritoriu.

IV. Structura organizatorică

8. Structura instituției este realizată pe criterii de maximă flexibilitate menită să garanteze transferul de funcții, programe și obiective.

Structura organizatorică a aparatului propriu de specialitate al Consiliului Local al municipiului Tg-Jiu se împarte în:

a. Structuri permanente:

direcții;

servicii;

birouri;

compartimente.

b. Structuri temporare:

echipe de proiect.

9. Direcțiile reprezintă unități operative de maxim nivel din instituție. La conducerea fiecărei direcții este numit un director.

Direcțiile grupează, de regulă, mai multe servicii, birouri sau compartimente omogene.

10. Serviciile reprezintă un mediu organizatoric de nivel II cărora le este atribuită tratarea unor obiective sau activități specifice, cu responsabilități în consecință.

Serviciile pot funcționa independent sau să aibă în componență birouri și compartimente. Serviciul este condus de un șef de serviciu.

11. Biroul reprezintă mediul organizatoric de bază omogen sub aspect gestional. Biroul este condus de un șef se birou.

12. Compartimentul este un mediu organizatoric de bază căruia îi sunt date în componență un număr restrâns de activități care nu presupun coordonarea unui șef de birou.

13. Echipa de proiect este o structură organizatorică temporară având rolul de îndeplinire a unor obiective complexe, cu relevanță specială și care necesită o maximă integrare între profesionalitatea specifică și competențele transversale.

Responsabilul echipei de proiect este numit prin actul administrativ de constituire a acesteia.

14. Structura organizatorică permanentă se aprobă anual prin hotărâre a Consiliului Local.

15. Domeniile de activitate pentru fiecare structură în parte sunt:

a. Direcția Administrație Publică Locală – Juridic:

Asigurarea adoptării actelor administrative decizionale la nivelul municipiului în vederea soluționării problemelor curente ale colectivității locale cu respectarea principiului legalității și al autonomiei locale;

Susținerea intereselor municipiului, ca persoană juridică de drept public, în fața instanțelor judecătorești și a celorlalte organe jurisdicționale;

Asigurarea informării colectivității locale asupra actelor cu caracter normativ emise de autoritățile administrației publice locale;

Înfăptuirea politicii funciare la nivelul municipiului Tg-Jiu;

Asigurarea exercitării de către persoanele fizice și juridice a dreptului de a se adresa autorității prin petiții.

1. Compartimentul Administrație Publică Locală – Autoritate Tutelară:

Aplicarea măsurilor stabilite de primar în vederea realizării sarcinilor în care acesta acționează și ca reprezentant al statului în materie de:

activitate de autoritate tutelară;

realizarea sarcinilor ce-i revin din actele normative privitoare la recensământ;

organizarea și desfășurarea alegerilor;

organizarea referendumurilor.

Pregătirea lucrărilor supuse dezbaterii Consiliului Local cu respectarea procedurilor prevăzute de Legea administrației publice locale și regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Local;

Asigurarea respectării normelor de tehnică legislativă la elaborarea proiectelor de acte administrative;

Gestionarea actelor administrative, precum și a documentelor ce stau la baza emiterii sau adoptării lor;

Monitorizarea aplicării ordinelor prefectului, hotărârilor Consiliului Județean, dispozițiilor președintelui Consiliului Județean;

Aplicarea regulilor procedurale pentru asigurarea transparenței decizionale în procesul de elaborare a actelor normative.

2. Compartimentul Juridic, Contencios:

Reprezentarea primarului municipiului Tg-Jiu în fața instanțelor de judecată și a celorlalte organe jurisdicționale;

Monitorizarea și evaluarea activității de supraveghere a contravenienților obligați să efectueze muncă în folosul comunității.

3. Compartimentul Relații cu Publicul:

Organizarea activităților de primire, evidențiere și circuit a petițiilor adresate autorității, precum și a activităților de expediere a răspunsurilor formulate acestora;

Asigurarea fluxului informațional între administrația publică locală și structurile guvernamentale, instituții publice și societatea civilă;

Asigurarea accesului liber și neîngrădit la informațiile de interes public;

Organizarea și asigurarea bunei desfășurări a activității de informare și relații publice.

4. Biroul Fond Funciar, Cadastru:

Monitorizarea formelor de stăpânire și a modalităților de folosire a terenurilor;

Asigurarea unei evidențe unitare cu privire la starea terenurilor pe categorii de folosință și utilizatori, cu privire la animale, mașini și utilaje agricole;

Asigurarea unei exploatări eficiente a exploatațiilor agricole;

Elaborează și face propuneri cu privire la strategia locală de dezvoltare în domeniul agricol;

Elaborează și propune Consiliului Local criteriile de evaluare a terenurilor, a altor bunuri din banca de date funciară și a evaluării rezultatelor financiare rezultate din exploatarea acestora în vederea stabilirii beneficiarilor venitului minim garantat;

Întocmește documentația prevăzută de aplicarea legilor fondului funciar;

Participă la acțiunile de recensământ agricol și la realizarea altor sarcini ce cad în sarcina autorităților administrației publice locale în domeniul agricol;

Întocmește dări de seamă statistice;

Asigură eliberarea actelor în baza cărora proprietarii de teren agricol beneficiază de subvenții acordate de stat;

Reprezintă interesele autorității în relațiile cu proprietarii de terenuri și persoane juridice care exploatează terenuri agricole.

b. Direcția Tehnică:

Elaborarea portofoliului de lucrări publice cu finanțare din surse proprii sau atrase, propunerea programului anual de investiții și asigurarea punerii lui în aplicare.

1. Compartimentul Investiții, Lucrări Publice, Licitații:

Identificarea necesității realizării lucrărilor publice de interes local;

Urmărirea realizării lucrărilor publice de interes local cu respectarea documentațiilor tehnico-economice aprobate;

Asigură aplicarea reglementarilor legale în domeniul atribuirii contractelor de achiziție publică;

Asigură elaborarea documentațiilor necesare pentru atribuirea contractelor de achiziție publică;

Asigură elaborarea documentațiilor tehnico-economice necesare pentru realizarea lucrărilor publice de interes local;

Elaborează și coordonează programele de investiții în domeniul infrastructurii locale, monitorizează desfășurarea acestora;

Elaborează programul local pentru realizarea locuințelor.

2. Serviciul Monitorizare Servicii Publice:

Coordonarea, monitorizarea și controlul serviciilor publice locale de gospodărie comunală;

Urmărirea respectării indicatorilor de performanță pentru serviciile publice de gospodărie comunală;

Asigurarea aplicării normelor locale în domeniul serviciilor publice de gospodărie comunală;

Elaborează strategia locală de dezvoltare a serviciilor publice de gospodărie comunală;

Elaborarea programelor locale în domeniul gospodăriei comunale și protecției mediului (regulamentul de salubritate, plan local de gestiune a deșeurilor) etc.;

Monitorizarea și controlul modului de respectare a obligațiilor și responsabilităților asumate de operatori în relațiile cu beneficiarii;

Monitorizarea modului de derulare a contractelor operatorilor care activează în sfera serviciilor de gospodărie comunală, atât a contractelor între Consiliul Local și operatori cât și între operatori și populație;

Inițiază și asigură derularea acțiunilor necesare pentru introducerea parteneriatului public-privat în domeniul serviciilor publice de gospodărie comunală;

Asigurarea evaluării impactului asupra mediului în faza inițială a proiectelor, programelor sau a activităților administrației publice;

Asigurarea elaborării planului local de acțiune pentru protecția mediului și monitorizarea aplicării acestuia;

Corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului și de urbanism;

Controlul igienei și salubrității locurilor publice și produselor alimentare puse în vânzare pentru populație cu sprijinul serviciilor de specialitate;

Controlul activității din târguri, piețe, oboare, locuri și parcuri de distracții și face propuneri pentru buna funcționare a acestora.

c. Arhitect-șef:

Asigurarea respectării Planului Urbanistic General și a Regulamentului de Urbanism al municipiului Tg-Jiu;

Asigură indivizilor și colectivității dreptul de folosire echitabilă și responsabilitatea pentru o utilizare eficientă a teritoriului;

Coordonarea activităților în domeniul urbanismului, amenajării teritoriului și autorizării executării lucrărilor.

1. Compartimentul Autorizări, Acord Unic:

Asigurarea aplicării documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism aprobate, prin eliberarea certificatelor de urbanism;

Eliberarea autorizațiilor de construire numai cu respectarea condițiilor impuse prin certificatele de urbanism.

2. Compartimentul Urbanism, Amenajarea Teritoriului,

Monumente Istorice:

Asigurarea utilizării eficiente a terenurilor în raport cu funcțiunile urbanistice adecvate, extinderea controlată a zonelor construite;

Protejarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural construit și natural;

Asigurarea calității cadrului construit și amenajat;

Elaborarea normelor locale în domeniul urbanismului și amenajării teritoriului;

Elaborarea studiilor de fundamentare a strategiilor, politicilor și documentațiilor de amenajare a teritoriului;

Elaborarea planului urbanistic general și a planurilor urbanistice de zonă și de detaliu.

3. Compartimentul Disciplina în Construcții:

Monitorizarea și controlul modului de transpunere în fapt a strategiilor, politicilor, programelor și operațiunilor de amenajare a teritoriului și de urbanism;

Participă la elaborarea documentațiilor tehnico-economice pentru lucrările de dezvoltare și modernizare a infrastructurii edilitar-urbană;

Asigură aplicarea unitară a prevederilor legale în activitatea de construcții, în domeniul calității construcțiilor, în toate etapele și componentele sistemului calității în construcții, constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege.

d. Direcția Economică:

Constituirea și gestionarea resurselor financiare publice locale prin elaborarea și execuția bugetului local, cu respectarea echilibrului bugetar, în condiții de eficiență și legalitate;

Coordonarea și conducerea activităților financiar-contabile din cadrul aparatului propriu și ale serviciilor publice din subordinea Consiliului Local.

1. Serviciul Stabilire, Urmărire și Încasare Impozite și Taxe Locale:

2. Compartimentul Impozite și Taxe Persoane Juridice:

Stabilirea, încasarea și urmărirea impozitelor și taxelor locale, în condițiile legii și cu aplicarea hotărârilor Consiliului Local.

Gestionarea sistemului informatic privind activitatea de:

impozite și taxe locale;

evidență financiar-contabilă;

buget local.

3. Compartimentul Impozite și Taxe Persoane Fizice:

Stabilirea, încasarea și urmărirea impozitelor și taxelor locale, în condițiile legii și cu aplicarea hotărârilor Consiliului Local.

Gestionarea sistemului informatic privind activitatea de:

impozite și taxe locale;

evidență financiar-contabilă;

buget local.

4. Compartimentul Urmărire, încasare și executare silită:

Realizarea procedurilor de executare silită asupra debitorilor bugetului local.

5. Serviciul Financiar, Contabilitate, Buget:

Conducerea evidenței financiar-contabilă cu respectarea principiului legalității și integrității patrimoniale.

6. Biroul Financiar:

Stabilirea necesității, oportunității și legalității angajării și utilizării creditelor bugetare în limita și cu destinația aprobate.

7. Compartimentul Buget:

Realizarea proiectului de buget local pe baza proiectului bugetului propriu al autorităților locale, ale instituțiilor și serviciilor publice locale.

e. Direcția Management, Resurse Umane, Funcții Publice:

Asigurarea aplicării tehnicilor și metodelor de management adoptat de primarul municipiului Tg-Jiu;

Coordonarea și conducerea activităților de resurse umane din cadrul aparatului propriu și ale serviciilor publice din subordinea Consiliului Local;

Crearea și menținerea unui climat de lucru care să faciliteze formarea unei forțe de muncă stabile și eficiente;

Realizarea și perfecționarea unui sistem informatic care să gestioneze integrat toate categoriile de date și informații existente la nivelul structurilor administrației publice din municipiul Tg-Jiu.

1. Compartimentul Resurse Umane, Funcții Publice, Pregătire Profesională:

Realizarea activităților de resurse umane;

Evidența funcțiilor publice și a funcționarilor publici;

Planificarea pregătirii profesionale în funcție de cerințele instituției și performanțele individuale ale salariaților.

2. Serviciul Integrare europeană și cooperare externă:

Asigurarea participării Consiliului Local în programele de asistență financiară acordate de Uniunea Europeană și alte organisme internaționale sau naționale și coordonarea implementării proiectelor contractate;

Promovarea imaginii municipiului Tg-Jiu și gestionarea relațiilor de cooperare externă ale administrației publice locale;

Identifică, analizează oportunitatea și asigură întocmirea proiectelor bancabile în vederea atragerii de resurse din finanțări externe;

Asigură elaborarea strategiei și programelor locale în concordanță cu obiectivele naționale și de aderare la Uniunea Europeană și monitorizează implementarea acestora;

Asigură participarea Consiliului Local la programele guvernamentale;

Inițierea și realizarea acțiunilor necesare pentru atragerea de investiții străine;

Realizarea și implementarea strategiei de imagine a autorității;

Organizarea evenimentelor mediatice;

Organizarea vizitelor delegațiilor străine și a vizitelor în străinătate a reprezentanților autorității;

Asigurarea relației cu mass-media în conformitate cu Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public;

Realizarea de analize, statistici, rapoarte privind activitatea administrației publice locale Tg-Jiu;

Promovarea programelor de asistență financiară în mediul local de afaceri și societatea civilă;

Crearea paginii WEB și întreținerea ei prin actualizări zilnice a bazelor da date de interes public.

3. Compartimentul Centrul de Informare Europeană

– Asigură culegerea, prelucrarea, furnizarea informațiilor europene și diseminarea lor;

– Organizează, în mod regulat, activități pentru grupurile țintă specifice: instituții publice, copii, tineret, comunitate de afaceri;

– Organizează aniversarea Zilei Europei la nivel local;

– Acționează ca punct de contact în organizarea vizitelor în regiune a persoanelor cu rang înalt din partea Comisiei Europene.

4. Compartimentul Tehnologia Informației:

Elaborează Strategia de informatizare a Primăriei municipiului Tg-Jiu pe baza prevederilor din Strategia Guvernului;

Participă la implementarea strategiei de informatizare a Administrației Publice Locale Tg-Jiu;

Participă la crearea principalelor infrastructuri și servicii necesare pentru implementarea sistemului informațional unitar național;

Asigură interoperabilitatea rețelei din cadrul aparatului propriu al Consiliului Local cu rețeaua Consiliului Județean și serviciilor descentralizate ale Consiliului Local;

Asigură furnizarea de informații și servicii prin intermediul mijloacelor electronice;

Promovează utilizarea internetului și a tehnologiilor de vârf în cadrul aparatului propriu al Consiliului Local;

Asigură asimilarea tehnologiilor informaționale și aplicarea acestora în domeniul Administrației Publice Locale;

Acționează pentru armonizarea formularisticii și documentelor în vederea optimizării fluxului informațional, eliminării birocrației și asigurării coerenței informaționale;

Propune domeniile aplicațiilor informatice care vor fi înglobate în sistemul național integrat;

Dezvoltarea și exploatarea în condiții de performanță a infrastructurii informatice la nivelul administrației publice din municipiul Tg-Jiu;

Analiza sistemului informațional existent și realizarea aplicațiilor informatice;

Asigură pregătirea profesională pentru toți utilizatorii implicați în exploatarea sistemului informatic în cadrul aparatului propriu.

f. Compartimentul Audit Intern:

Asigurarea obiectivă și consilierea destinate să îmbunătățească sistemele și activitățile entității publice;

Sprijinirea îndeplinirii obiectivelor entității publice printr-o abordare sistematică și metodică, prin care se evaluează și se îmbunătățește eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului și a proceselor administrării.

V. Competențe

16. Competențele directorilor:

Stabilesc sarcinile de serviciu pentru personalul din subordine;

Fac propuneri de inițiere de proiecte de hotărâri și întocmesc rapoarte de specialitate;

Decid prioritatea acțiunilor în vederea realizării obiectivelor stabilite;

Coordonează activitatea serviciilor publice locale potrivit domeniilor lor de activitate;

Supun dezbaterii Consiliului director problemele de importanță majoră și propunerile de soluționare a acestora.

VI. Reguli de funcționare

17. Anual, instituția își stabilește obiectivele și termenele de realizare a acestora care se repartizează la nivelul fiecărei direcții în funcție de activitatea specifică a acestora.

Pe baza obiectivelor astfel stabilite, fiecare structură își stabilește planul de activitate, cu dimensionarea necesarului de resurse.

18. Propunerile de resurse umane la nivelul fiecărei direcții se transmit Direcției Management, Resurse Umane, Funcții Publice, pentru elaborarea proiectului organigramei.

Propunerile de resurse materiale și financiare se transmit Direcției Economice, în vederea includerii lor în proiectul de buget.

19. Structurile își pot organiza activitatea în baza unor norme interne aprobate de primar sau, după caz, de Consiliul Local.

20. Îndeplinirea planului de activitate la nivelul fiecărei structuri organizatorice se realizează prin activități menționate ca atribuții în fișa postului.

VII. Sfera relațională

a. Relații ierarhice

21. Funcționarul public este obligat să se conformeze dispozițiilor date de funcționarii cu funcții publice de conducere cărora le sunt subordonați direct, cu excepția cazurilor în care apreciază că aceste dispoziții sunt ilegale. În asemenea cazuri funcționarul public are obligația să motiveze în scris refuzul îndeplinirii dispoziției primite. Dacă funcționarul public care a dat dispoziția stăruie în executarea acesteia, va trebui să o formuleze în scris. În această situație dispoziția va fi executată de cel care a primit-o.

În realizarea sarcinilor de serviciu, funcționarii publici se pot adresa numai șefului ierarhic direct. În situația în care funcționarul public primește sarcini de serviciu de la un șef ierarhic șefului său direct, acesta are obligația de a informa șeful direct despre aceasta.

b. Relații de colaborare

22. Între structurile organizatorice ale aparatului propriu se stabilesc relații de colaborare. Pentru asigurarea unei informări reciproce, structurilor organizatorice le revine obligația să răspundă în termen la diversele solicitări.

23. Pentru realizarea unor obiective complexe, cu relevanță specială și care necesită o abordare intersectorială se constituie echipe de proiect.

Echipele de proiect sunt înființate prin dispoziția primarului, la propunerea directorului APL, Juridic, în urma ședințelor Consiliului director.

VIII. Consiliul director

24. Consiliul director este o structură funcțională cu activitate permanentă în componența căreia intră:

primarul municipiului Tg-Jiu;

viceprimarii municipiului Tg-Jiu;

secretarul municipiului Tg-Jiu;

directorii din aparatul propriu de specialitate al Consiliului local;

arhitectul-șef;

șeful serviciului Integrare europeană și cooperare externă;

coordonatorul compartimentului Audit intern.

25. În cazul abordării problematicii intersectoriale, la întrunirile Consiliului director participă și conducătorii serviciilor publice locale.

26. Consiliul director se întrunește ori de câte ori este nevoie, la convocarea primarului, și analizează:

stadiul realizării obiectivelor stabilire, indicatorii de performanță, stabilind acțiuni prioritare la nivel de instituție;

aspecte sesizate din teritoriu, stabilește măsuri și competențe în vederea rezolvării problemelor curente ale cetățenilor;

identifică problemele de importanță majoră pentru comunitatea locală, care necesită o abordare imediată, intersectorială și stabilește echipele de proiect, atunci când este cazul;

stabilește măsuri în aplicarea actelor normative nou apărute.

IX. Regulamentul de organizare și funcționare

al comisiei de acorduri unice

27. Cadrul legislativ

Legea nr. 453/2001 cu completările și modificările ulterioare.

Ordinul M.L.P.T.L. nr. 1943 din 19 decembrie 2001 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată cu modificările și completările ulterioare.

28. Definiții

Acordul unic este documentul cu valoare de aviz emis de comisia de acorduri unice, necesar pentru eliberarea autorizației de construire/desființare. Acordul unic se emite numai pe baza fișelor tehnice avizate favorabil.

Avizarea se concretizează printr-un act (aviz favorabil sau nefavorabil) cu caracter tehnic de obligativitate.

Aprobarea optimă a forului deliberativ al autorității de însușire a propunerilor din documentațiile prezentate

29. Necesitatea constituirii Comisiei de acorduri unice la nivelul administrației publice locale

Simplificarea procedurii de autorizare prin instituirea obligației emitentului autorizației de construire/desființare, de a obține în numele solicitantului (investitorului) avizele și acordurile uzuale exprimate pe plan local: utilități urbane, prevenirea și stingerea incendiilor, apărare civilă, protecția mediului și sănătate publică.

30. Obiectivul Comisie de acorduri unice

Comisia de acorduri unice se constituie în conformitate cu 8 al normelor metodologice de aplicare, Legea nr. 50/1991, în cadrul structurilor compartimentelor de specialitate, iar plenul acestei comisii este obligat să emită acordul unic.

31. Structură componentă

– Reprezentanții delegați ai furnizorilor de utilități urbane.

– Reprezentanții împuterniciți ai serviciilor descentralizate ai Administrației publice centrale organizate la nivel local.

– Reprezentanți ai structurilor de specialitate din aparatul propriu.

În vederea funcționării corespunzătoare a comisiei, Primarul municipiului Tg-Jiu va încheia acorduri de colaborare cu instituțiile care și-au desemnat reprezentanții în comisie.

32. Funcționarea

Ședințele Comisie de acorduri unice vor avea loc în fiecare zi de miercuri a săptămânii în sala de ședințe a primăriei și vor fi conduse de arhitectul șef sau înlocuitorul de drept al acestuia.

Procesul de avizare în cadrul Comisiei de acorduri unice comportă mai multe etape.

33. Procedura de emitere a acordului unic

Etapa I

Examinarea documentațiilor depuse privitor la:

– datele și condițiile anterioare impuse;

– reglementările cu privire la întocmirea și controlul proiectului supus autorizării conform legii;

– introducerea condițiilor din avizele și acordurile favorabile obținute, altele decât cele necesare obținerii acordului unic.

Etapa II

Avizarea documentației în două etape:

a) Analiza pe specialitate a fișelor tehnice pentru utilitățile urbane și de emitere a avizelor și acordurilor.

Conducătorii unităților furnizoare de utilități publice și ai serviciilor descentralizate ai administrației publice centrale organizate la nivel local, vor împuternici reprezentanții nominalizați din Comisia de acorduri unice, pe bază de semnătură și ștampilă personalizată.

b) Analiza în plen.

Se întocmește acordul unic dacă se întrunesc cumulativ toate exigențele privind:

– avizarea furnizării utilităților urbane potrivit conținutului cadru al proiectului pentru autorizarea executării lucrărilor de construcții;

– cerințele avizelor, acordurilor date de instituțiile descentralizate;

– celelalte avize și acorduri.

În baza acordului unic și a avizelor structurii de specialitate se poate redacta și emite autorizația de construire/desființare.

34. Taxe

Taxele pentru emiterea avizelor și acordurilor cerute prin certificatul de urbanism, atât celor din componența de obținere a emitentului autorizației în vederea emiterii acordului unic (conform fișelor tehnice), cât și a celor care se asigură de solicitant pentru emiterea autorizației de construire, se suportă de acesta anterior depunerii cererii de emitere a autorizației de construire.

Cuantumul taxelor, modalitățile de plată și costurile avizelor vor fi cuprinse în protocolul (convenția) încheiat cu fiecare avizator.

Taxa pentru emiterea acordului unic se instituie în vederea asigurării funcționării comisiei reprezentând indemnizații și cheltuieli materiale și se calculează proporțional cu numărul de avize luându-se în calcul valoarea de 80.000 lei/aviz.

Taxele pentru avizele și acordurile solicitate și taxa pentru acordul unic se plătesc de către solicitant la casieria primăriei.

35. Alte precizări

Lucrările Comisiei de acorduri unice sunt conduse de arhitectul șef sau de înlocuitorul de drept al acestuia.

Formularele fișelor tehnice se pun la dispoziția solicitanților contra cost, odată cu certificatul de urbanism, în situația în care certificatul de urbanism se solicită pentru emiterea autorizației de construire.

Acordul unic se redactează utilizându-se formularul model F12, conform Ordinului
M.L.P.T.L. nr. 1943/2001.

Cuantumul taxelor pentru emiterea avizelor și acordurilor cerute prin certificatul de urbanism, se stabilesc de emitenții avizelor, respectiv de către administratorii/furnizorii de utilități urbane, precum și de către serviciile publice descentralizate, se calculează potrivit reglementărilor legale specifice fiecărui domeniu de avizare, urmând a fi prevăzute în protocol.

CONCLUZII

Existența unei administrații eficiente și democratice reprezintă unul dintre cele mai importante criterii care definesc modernitatea unei țări. În acest moment, România nu

dispune de o astfel de administrație.

De aceea, o prioritate majoră a Guvernului României este realizarea, în câțiva ani, a unei reforme reale prin care administrația publică din țara noastră să se situeze la nivelul standardelor europene și să se caracterizeze prin transparență, predictibilitate, responsabilitate, adaptabilitate și eficacitate.

În fapt, este vorba de o reformă profundă. Este evident că, pentru a reuși, reforma nu poate să se realizeze numai prin efortul și voința politică a actualului Guvern. Este

nevoie de un efort colectiv și structural la nivelul întregii societăți. Pentru a satisface această prioritate, în anul 2001, Guvernul României a adoptat Strategia privind accelerarea reformei în administrația publică.

După trei ani, se recunoaște faptul că, rezultatele obținute nu sunt satisfăcătoare.

Obiectivele fixate atunci au fost prea ambițioase, necesitând mijloace financiare considerabile, la concurență cu alte priorități. Realizarea unor obiective, de o asemenea anvergură, presupune și o schimbare a mentalităților atât în actul de guvernare, cât și la nivelul întregii societăți.

S-au înregistrat progrese reale, prin adoptarea unui pachet complex de legi privind

funcția publică, descentralizarea serviciilor publice, finanțele publice locale, lupta împotriva corupției și prin înființarea unor noi instituții, care să pregătească și să pună în aplicare reformele.

Practica a arătat, însă, că multe din aceste legi nu au fost bine aplicate, iar noile instituții nu și-au îndeplinit în totalitate misiunea. Această constatare generală a fost de mai multe ori exprimata în rapoartele Comisiei Europene.

De aceea, reforma administrației publice rămâne una dintre cele mai importante priorități pentru următorii ani, odată cu aderarea țării noastre la Uniunea Europeană.

În acord cu Comisia Europeană, Guvernul a identificat trei domenii în care trebuie să se facă progrese semnificative în perioada imediat următoare. Acestea sunt: funcția publică, descentralizarea și deconcentrarea serviciilor publice și procesul de formulare a politicilor publice.

Aceste trei domenii au fost abordate de o manieră unitară sub autoritatea directă a

ministrului administrației și internelor. A fost elaborată o strategie coerentă, pe deplin asumată de Guvernul României. În forma sa actualizată, strategia de reformă a administrației publice este rezultatul nu numai al alegerii unei soluții tehnice, ci în egală măsură și al unei decizii și voințe politice.

Noua strategie de reformă se bazează atât pe resurse financiare de la bugetul național, cât și pe fonduri europene.

Pe de altă parte, strategia consfințește transferul de putere de la nivel central la nivel local, ca o componentă a procesului democratic.

Temele reformei, pe care o propune Guvernul, au făcut obiectul unor dezbateri publice în cadrul Forumului Național, desfășurat în perioada septembrie – decembrie

2003, prin nouă reuniuni regionale.

Strategia, astfel definită și asumată, se concentrează, pentru toate cele trei sectoare prioritare, pe următoarele aspecte: analiza diagnostic a situației actuale, stabilirea obiectivelor pe termen mediu, care vizează redresarea aspectelor critice și lansarea de acțiuni concrete în următorii ani.

Prioritățile reformei

În acord cu cerintele impuse de procesul de modernizare al administratiei publice si al integrarii europene, si tinand seama de concluziile desprinse, se au in vedere următoarele prioritati pentru reforma administratiei

publice:

 reforma funcției publice va asigura crearea unui corp profesionist de functionari publici, stabil si neutru din punct de vedere politic prin implementarea unui cadru legislativ unitar si coerent si dezvoltarea coeziunii strategiilor de management al resurselor umane si de instruire profesionala, prin deplinul angajament al ministerelor, agentiilor si al altor organisme guvernamentale.

 reforma administrației publice locale prin continuarea procesului de

descentralizare/deconcentrare a serviciilor publice prin care trebuie sa se asigure :

 îmbunatatirea managementului serviciilor publice la nivel local si cresterea calitatii acestora;

 alocare coerenta a responsabilitatilor, resurselor financiare si drepturilor legate de serviciile oferite.

 îmbunatatirea procesului de formulare a politicilor publice prin crearea sistemelor de coordonare și îmbunatatirea capacității de management a structurilor guvernamentale

În afara celor trei priorități menționate, reforma administrației publice va avea in vedere de asemenea, accelerarea procesului de informatizare la nivelul intregului sistem administrativ, precum si simplificarea procedurilor administrative.

Obiectivele cheie ale reformei

În domeniul funcției publice, calitatea scăzută a serviciilor publice oferite, motivarea insuficientă a funcționarilor publici, manifestările de corupție în sistem, imaginea nefavorabilă în fața opiniei publice, constituie neajunsuri care vor fi reduse prin realizarea următoarelor obiective pe termen mediu:

 Stabilirea procedurilor de recrutare, gestiune și formare a funcționarilor publici,

printr-un pachet de reguli și norme ce pot fi efectiv puse în aplicare;

 Reforma sistemului de salarizare în sensul omogenizării și tratării echitabile a tuturor categoriilor de funcționari publici;

 Ameliorarea imaginii administrației publice, prin creșterea transparenței actului

administrativ și luarea unor măsuri anticorupție ferme, vizibile pentru opinia publică.

Pentru realizarea acestor obiective, în perioada imediat următoare s-au luat următoarele decizii:

 Creșterea mijloacelor financiare și umane ce vor fi alocate Agenției Naționale a Funcționarilor Publici și Institutului Național de Administrație. Acest lucru s-a realizat prin bugetul pe anul 2005, în paralel cu asumarea obținerii de rezultate certe. În același timp, numărul personalului Agenției Naționale a Funcționarilor Publici a fosti crescut in anul 2004 cu 20 de posturi.;

 Lansarea unei licitații internaționale pentru un proiect de elaborare a unei baze de date care să răspundă necesităților reale ale unui management eficient al funcției publice (repartizarea personalului, derularea carierei, masa salarială etc.). Costul estimat al acestui proiect este de 5 milioane euro. Guvernul României se angajează să participe la cofinanțarea acestui proiect;

 Recrutarea, între 2004 și 2005, a unui număr de 600 până la 1000 de înalți funcționari publici, pe baza de merite și performanțe profesionale, care să beneficieze de salarii atractive. Prin intermediul programului „Schema tinerilor profesioniști”, realizat în colaborare cu Uniunea Europeană, va completa corpul funcționarilor de conducere.

Participanții la acest program beneficiază pe timpul formarii de un salariu minim de aproximativ 250 euro. La terminarea programului de pregătire, acești tineri absolvenți vor fi încadrați cu un salariu de aproximativ 500 euro net;

 Repartizarea primei promoții de absolvenți, pregătiți în cadrul Institutului Național de Administrație, se va realiza, pe baza unui acord interministerial, încă din anul

2004;

 Numărul de zile de formare/an alocate pentru fiecare funcționar public (în prezent conform legii fiind de 7) a fosti diminuat la 3 zile, acest obiectiv fiind mult mai apropiat de posibilitățile financiare și materiale de formare existente;

 Înființarea, începând cu anul 2004, a Observatorului Funcției Publice, care a fost format din reprezentanți ai societății civile, ai instituțiilor publice beneficiare, ai sindicatelor și ai partidelor politice, pentru a asigura o transparență sporită a managementului funcției publice și a independenței corpului funcționarilor publici.

În procesul de descentralizare și deconcentrare a serviciilor publice, cu toate că au fost adoptate mai multe legi, repartizarea responsabilităților între administrația publică

centrală și cea locală a rămas confuză. În practică, datorită mijloacelor financiare insuficiente, se înregistrează o oarecare recentralizare la nivelul ministerelor. Prefecții sunt percepuți de opinia publică și de către aleși, doar ca reprezentanți politici ai Guvernului și nu ca autorități care conduc nemijlocit serviciile publice deconcentrate ale ministerelor. Pentru rezolvarea acestor probleme, s-au avut în vedere următoarele obiective pe termen mediu:

 Clarificarea repartizării competențelor între ministere, servicii publice deconcentrate și autorități publice locale, în cadrul unui proces bine structurat și larg participativ. Această clarificare a fosti însoțită de punerea în practică a unui sistem de reglementări care să permită intervențiile Guvernului, în special a celor de natură financiară, bazate pe indicatori obiectivi.

 Creșterea autonomiei financiare a județelor și a celorlalte unități administrativ teritoriale, prin creșterea resurselor financiare proprii și perfecționarea mijloacelor de echilibrare. Obiectivul pe termen mediu este atingerea, din resurse garantate, a unui nivel de 50% din totalul cheltuielilor.

 Transformarea prefecților în înalți funcționari publici, care să asigure aplicarea politicilor Guvernului la nivel local, prin serviciile publice deconcentrate ale ministerelor.

Pentru realizarea acestor obiective, în perioada imediat următoare s-au luat următoarele decizii:

 Supunerea spre aprobarea Parlamentului a două legi organice. Una vizează stabilirea cadrului procesului de descentralizare, iar cealaltă va reglementa noul statut al prefecților in perspectiva profesionalizarii acestei functii incepand cu anul 2006;

 Organizarea și structurarea modului de participare a aleșilor locali și a societății civile la procesul de dezbatere și de punere în aplicare a descentralizării;

 Prevederea, în bugetul pe anul 2005, a unei cote de 45,8% care să rămână la nivelul colectivităților locale (resurse fiscale proprii și din mijloace de echilibrare).

În domeniul formulării politicilor publice, eficiența procesului este micșorată de coordonarea interministerială insuficientă, multă confuzie și improvizație în procesul de formulare și implementare a politicilor publice. Pentru înlaturarea acestor deficiențe, pe termen mediu se au în vedere următoarele obiective:

 Adoptarea unor reglementări standard și crearea, după modelul țărilor europene cu tradiție, a unor instituții capabile să organizeze și să pună în practică legile și politicile publice;

 Creșterea gradului de autonomie a procesului decizional administrativ, în formularea politicilor, fără ingerințe din partea mediului politic;

 Integrarea, de o manieră instituțională, a proceselor participative ale societății civile și ale structurilor asociative ale autorităților publice locale la actul de guvernare.

Pentru realizarea acestor obiective s-au luat următoarele decizii imediate:

 Întărirea capacității de coordonare interministerială. În acest sens, au fost luate deja decizii importante, prin crearea Unității de Politici Publice și prin crearea unui post de ministru însărcinat cu conducerea Cancelariei aflată în subordinea directă a Primului Ministru. Mijloacele juridice, umane și financiare, care vor permite acestor structuri să funcționeze, sunt în curs de alocare. Structurile respective vor avea un rol prioritar în asigurarea coordonării reformei administrației publice.

BIBLIOGRAFIE

Dictionary of American Government and Politics

The Dorsey Press” – Chicago, Illinois, în anul 1988, sub ingrijirea profesorului Jay Mshafritz de la University of Pittsburg

Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Institutul de Arte Grafice E. Marvan, Bucuresti 1934.

David H. Rosenbloom, Understanding Management, Politics and Law in the Public Sector, Random House New York, 1989

Richard Stillman- Public Administration: concepts and cases Boston, Houghlon Wifflin, 1978

Antonie Iorgovan, Drept administrativ, Tratat elementar, vol. I, ed. Hercules, 1993

Întărirea capacității instituționale și a eficienței administrației publice și a serviciilor publice în următoarea perioadă de programare (2007-2013) – DG Ocupare, Afaceri Sociale și Șanse Egale

Modernizarea guvernării, căi de urmat, OECD, 2005

Legea 215/2001 cu modificări și completările ulterioare privind Administrația publică locală

Legea 188/1999, reglementările, modificarile și compensațiile privind statutul funcționarilor publici

Legea 477/2004 privind Codul de conduită a personalului contractual din autoritățile și instituțiile publice

Reviste de specialitate:

Economie și administrație locală din anii 2002-2006

Administrație publica din anii 2002-2006

ABC-ul integrarii in Uniunea Europeană 2004.