Studiu Privind Potentialul Melifer din Arealul Ocolului Silvic Ciurea, Judetul Iasi

Diverse2

Studiu Privind Potentialul Melifer din Arealul Ocolului Silvic Ciurea, Judetul Iasi

Byadmin ianuarie 1, 2024

PROIECT DE DIPLOMĂ

TEMA PROIECTULUI :

“STUDIU PRIVIND POTENȚIALUL MELIFER DIN AREALUL OCOLULUI SILVIC CIUREA, JUD. IAȘI”

Anexa nr. 3

INTRODUCERE

PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE

CAPITOLUL 1: CONSIDERAȚII DE ORDIN GENERAL PRIVIND FLORA MELIFERĂ

1.1. Plantele melifere și importanța lor

1. 2. Clasificarea plantelor melifere

1.2.1. Plante melifere agricole cultivate

1.2.1.1. Culturi de câmp

1.2.1.2. Culturi furajere

1.2.1.3. Culturi legumicole

1.2.1.4. Culturi de plante medicinale aromatice

1.2.2. Pomi și arbuști fructiferi

1.2.3. Plante melifere de pădure

1.2.3.1. Arbori si arbuști meliferi

1.2.3.2 Plante melifere erbacee de pădure

1.2.4. Plante melifere din fânețe și pășuni

1.2.5. Plante melifere special cultivate pentru albine

1.3. Căile și mijloacele de îmbunătățire a bazei melifere

1.3.1. Ameliorarea plantelor nectaro-polenifere

1.3.2. Îmbunătățirea compoziției floristice a pajiștilor naturale

1.3.3. Sporirea potențialului nectaro-polenifer al pădurilor

CAPITOLUL 2: DATE MONOGRAFICE PRIVIND COMUNA VICTORIA, JUD. IAȘI

2.1. Localizarea geografică

2.2. Climatologia

2.3. Hidrografía

2.4. Solurile

2.5. Vegetația pădurilor din Ocolul Silvic Ciurea

2.6. Situația teritorial administrativă

PARTEA A II-A – CONtribuții proprii

CAPITOLUL 3: SCOPUL LUCRĂRII

CAPITOLUL 4: MATERIALUL ȘI METODA DE LUCRU

CAPITOLUL 5: REZULTATE OBȚINUTE

5.1. Considerații asupra factorilor meteorologici

5.2. Estimarea potențialului melifer

5.3. Întocmirea conveierului melifer în zona Ocolului Silvic Ciurea

5.4. Calculul necesarului de familii de albine pentru valorificarea potențialului melifer

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Lista figurilor

Fig. 5.1. Evoluția principalilor factori meteorologici în decursul anului (valori medii). 36

Fig. 5.2 Structura de ansamblu a pădurii 37

Fig. 3.3 Ponderea speciilor de interes melifer 38

Fig. 5.4. Cantitățile de miere recoltabilă aferente fiecărei specii 40

Fig. 5.5 Dinamica culesului în perioada mai – iulie 44

Fig. 5.6. Necesarul de familii de albine în timpul culesului. 46

Lista tabelelor

Tabelul 2.1: Datele climaterice medii anuale caracteristice zonei Ocolul Silvic Ciurea 25

Tabelul 2.2: Structura subunităților productive din cadrul Ocolului Silvic Ciurea 28

Tabelul 2.3 Ponderea subunităților productive în cadrul unităților de producție 29

Tabelul 5.1 Valorile medii anuale ale principalilor factori meteorologici care influențează secreția de nectar 34

Tabelul 5.2 Valorile medii ale factorilor meteorologici din perioada culesului, care 35

influențează intensitatea acestuia 35

Tabelul 5.3 Estimarea potențialului melifer la nivelul subunităților productive 38

Tabelul 3.4 Ponderea speciilor de interes melifer și nivelul producțiilor potențiale și recoltabile 38

Tabelul 5.5 Estimarea potențialului melifer la nivelul unităților de producție 40

Tabelul 5.6 Eșalonarea culesului la nivelul subunităților productive 41

Tabelul 5.7 Eșalonarea culesului la nivelul unităților de producție 41

Tabelul 5.8 Eșalonarea culesului la principalele specii de interes melifer din raza Ocolului Silvic Ciurea 42

Tabelul 5.9 Speciile de interes melifer și cantitățile lunare de miere recoltabilă obținute 43

Tabelul 5.10 Calculul numărului de familii de albine necesar pentru valorificarea potențialului melifer din masivul studiat 45

INTRODUCERE

Albinele au constituit încă din antichitate un subiect inepuizabil de cercetare pentru naturaliști, de cugetări pentru filozofi și de inspirație pentru poeți.

În antichitate, mierea era cunoscută, recoltată și consumată de către oameni; vasele de lut și alte vestigii găsite în urma săpăturilor arheologice demonstrează că apicultura era la loc de cinste în epoca fanariotă.

În țara noastră creșterea albinelor este cunoscută din timpuri străvechi, reprezentând, alături de păstorit, una din îndeletnicirile tradiționale ale poporului roman.

Prima informație istorică despre apicultura din Dacia o avem de la istoricul grec Herodot (484-425 î.H.), care a fost uimit de mulțimea de albine de pe malul stâng al Dunării, locuit de geți (Bura, 1996).

Xenofon (430-355 î.H) afirma că „hrana geților constă în primul rând din miere, legume, lapte și preparate din lapte și puțină carne”, iar naturalistul roman Claudius Aelianus (sec.III î.H) menționa exportul de miere în faguri făcut de strămoșii noștri în acele vremuri (Bura, 1996).

Colonia de albine constituie modelul cel mai popular de organizare al vieții animale, dar viața acesteia rămâne plină de mistere caracterizându-se printr-o mare complexitate.

În actualul context internațional de întoarcere la natură, produsele stupului, precum: mierea, polenul, propolisul, lăptișorul de matcă, veninul etc. cât și preparatele obținute prin prelucrarea acestora încep să-și recapete locul cuvenit în hrana și sănătatea omului în competiția cu produsele de sinteză similare.

Mierea este un produs ușor asimilabil întrucât albinele prin procesul de invertire transformă zaharoza în cei doi componenți ai săi -glucoză și fructoză- astfel că ea este practic digerată, motiv pentru care mierea este considerată atât aliment cât și medicament.

Polenul este apreciat pentru însușirile sale terapeutice fapt pentru care reține tot mai mult atenția nutriționiștilor, medicilor și chiar a masei largi de consumatori.

Propolisul este cules de albine de pe mugurii unor arbori: plop, salcie, castan etc.; se folosește sub forma diferitelor preparate, cu eficiență maximă în dermatoze, necroze, în stomatologie, în afecțiuni gastrointestinale și altele.

Pe lângă produsele apicole familiile de albine au un rol deosebit de important în polenizare având efect benefic în menținerea echilibrului ecologic și obținerea unui plus de recoltă.

În ultimele decenii efectivele familiilor de albine au cunoscut o evoluție sinusoidală. Astfel dacă în 1989 România deținea 1418000 familii de albine în anul 2000 numărul acestora a scăzut la 614000; după această perioadă numărul familiilor crește an de an ajungând în 2004 la 840000 de familii, iar în 2007 numărul acestora era de 960000 familii de albine.

Avantajele deosebite pe care le reprezintă creșterea albinelor pentru mediu și societate, tradiția acestei activități în țara noastră și existența unei importante piețe de desfacere externe pe fondul integrării europene, constituie argumente pentru dezvoltarea unei apiculturi intensive și rentabile conform cerințelor economiei de piață.

Lucrarea de față aducându-și astfel, o modestă contribuție în acțiunile de evoluție a acestei activități de tradiție, aducătoare de sănătate și de venituri pentru cei care o practică.

PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE

CAPITOLUL 1: CONSIDERAȚII DE ORDIN GENERAL PRIVIND FLORA MELIFERĂ

1.1. Plantele melifere și importanța lor

Plantele melifere sunt acele specii de plante care asigură albinelor materia primă necesară supraviețuirii și dezvoltării lor.

Între albine și flori exista o interdependență organică, în sensul că albinele, vizitând florile, în scopul culegerii polenului și nectarului, hrana lor de bază, realizează în același timp polenizarea încrucișată a plantelor.

Sunt cunoscute peste o mie de specii de plante melifere din care numai aproximativ 200 prezintă o importanță deosebită pentru apicultură. Flora meliferă a țării noastre este bogată și variată atât în plante entomofile spontane cât și cultivate.

Totalitatea plantelor cercetate de albine formează baza meliferă. Dezvoltarea rațională a familiilor de albine, în vederea obținerii unor recolte rentabile, este condiționată în principal, de existența unei baze melifere adecvate.

O condiție importantă pentru creșterea și întreținerea rentabilă a familiilor de albine o constituie cunoașterea plantelor melifere din zona în care se află stupina, perioada de înflorire a acestora, precum și valoarea lor nectaro-poleniferă.

Importanța plantelor melifere reiese în primul rând din faptul că acestea furnizează albinelor nectarul și polenul din care își prepară hrana.

Majoritatea plantelor melifere au valoare nectaro-poleniferă, dar sunt și specii care furnizează albinelor numai nectar (plante nectarifere) sau numai polen (plante polenifere).

Nectarul este secretat de organe speciale denumite nectarii sau nectarine care au o așezare spațială caracteristică speciei.

În . Falen a pus în evidență 6 elemente florale care pot găzdui aceste glande:

învelișuri florale nectarifere situate la baza acestora (Ranunculus, Asthacea, Fotilaria) sau în pinteni (Orchis, Aconitum, Linaria etc.);

discuri nectarifere pe receptacul (Cucurbitaceae, Campanulaceae, Labiatae,Cruciferae etc.);

stamine nectarifere (Dianthus, Silene, Papilonaceae, Viola etc.);

ovare nectarifere (Gențiana, Liliaceae, Iridaceae, Amarydillaceae etc.);

stile nectarifere (Umbelliferae, Helianthus, Calendula etc.);

nectarii trihomice, pe tubul corolei (Lonicera japonica etc.).

Funcția secretorie a glandelor nectarifere intră în activitate imediat după înflorire și durează până în momentul în care are loc polenizarea.

Funcțiile nectarului în viața plantelor sunt multiple. Ch. Darwin menționa că țesutul nectarifer nu are rolul numai de a atrage insectele în vederea polenizării și încă din 1719 J. Pontedera emisese părerea că nectarul ar servi la hrănirea și dezvoltarea embrionului. J. Burck a descoperit că apariția nectarului favorizează pierderea apei anterelor și deci deschiderea acestora. De asemenea există opinii că secrețiile glandelor nectarifere ajută la creșterea tuburilor polinice și asigură imunitatea florilor.

Există și cazuri când glandele nectarifere sunt localizate în afara florii numindu-se glande nectarifere extraflorale. Acestea sunt dispuse pe nervurile frunzei sau între nervuri (bumbac), stipele (bob, măzăriche), la baza frunzei (piersic, cais etc). pețiol (vișin, cireș).

Glandele nectarifere nu sunt țesuturi pasive prin care se elimină surplusul de sevă ci au o structură glandulară cu metabolism propriu, alcătuite din celule izolate sau aglomerări de celule mici cu nucleu mare și cu un bogat conținut citoplasmatic. Structura glandelor nectarifere prezintă particularități de la o familie la alta, precum și de la o specie de plante la alta. Compoziția chimică a nectarului este destul de complexă: zaharuri, proteine, acizi organici, substanțe minerale, vitaminele Bb B2^ B6, C, acid nicotinic, acid pantotenic, acid folie, substanțe aromate și coloranți. Cantitatea de zahăr din nectarul florilor variază de la o specie la alta, putând ajunge la 108,33 mg zahăr pe floare la dovleacul alb (Cucurbita maxima).

Secreția și producția de nectar variază în funcție de:

plantă (specie, soi, varietate, vârsta plantei, stadiul de înflorire);

soi (compoziția chimică,grad de fertilitate, umiditate, nivelul apei freatice, agrotehnica aplicată etc.);

condițiile meteorologice.

Din punct de vedere al potențialului melifer, resursele melifere din țara noastră au fost grupate în 5 categorii din care doar primele 3 prezintă interes:

plante cu pondere apicolă foarte mare: floarea soarelui, salcâmul alb, teiul, zmeurul;

plante cu pondere apicolă mare: muștarul, coriandrul, zburătoarea, salcia, salcâmul etc.;

plante cu pondere apicolă mijlocie, care asigură culesuri importante de întreținere și dezvoltare : iarba neagră, iarba șarpelui, sulfina, cătina albă, pomii fructiferi, bostănoase;

plante cu pondere apicolă mică, care asigură culesuri de întreținere fără posibilități de asigurare a unor culesuri de producție: anghinarea, trifoi etc.;

plante fără pondere economică apicolă care furnizează numai sporadic și o durată scurtă de întreținere: unele specii din flora spontană, inul, liliacul etc.

În legătură cu vârsta plantelor s-a putut trage concluzia că secreția maximă se înregistrează la arborii de vârstă mijlocie de 20-40 ani, în timp ce pădurile de peste 80 de ani prezintă în general o secreție mai slabă.

Vârsta florii influențează secreția de nectar. Astfel, florile mai bătrâne au o secreție mai mică de nectar decât cele tinere, dar cantitatea de la 108,33 mg zahăr pe floare la dovleacul alb (Cucurbita maxima).

Secreția și producția de nectar variază în funcție de:

plantă (specie, soi, varietate, vârsta plantei, stadiul de înflorire);

soi (compoziția chimică,grad de fertilitate, umiditate, nivelul apei freatice, agrotehnica aplicată etc.);

condițiile meteorologice.

Din punct de vedere al potențialului melifer, resursele melifere din țara noastră au fost grupate în 5 categorii din care doar primele 3 prezintă interes:

plante cu pondere apicolă foarte mare: floarea soarelui, salcâmul alb, teiul, zmeurul;

plante cu pondere apicolă mare: muștarul, coriandrul, zburătoarea, salcia, salcâmul etc.;

plante cu pondere apicolă mijlocie, care asigură culesuri importante de întreținere și dezvoltare : iarba neagră, iarba șarpelui, sulfina, cătina albă, pomii fructiferi, bostănoase;

plante cu pondere apicolă mică, care asigură culesuri de întreținere fără posibilități de asigurare a unor culesuri de producție: anghinarea, trifoi etc.;

plante fără pondere economică apicolă care furnizează numai sporadic și o durată scurtă de întreținere: unele specii din flora spontană, inul, liliacul etc.

În legătură cu vârsta plantelor s-a putut trage concluzia că secreția maximă se înregistrează la arborii de vârstă mijlocie de 20-40 ani, în timp ce pădurile de peste 80 de ani prezintă în general o secreție mai slabă.

Vârsta florii influențează secreția de nectar. Astfel, florile mai bătrâne au o secreție mai mică de nectar decât cele tinere, dar cantitatea de zahăr este aceeași. La murul de câmp secreția de nectar are loc în primele 60 de ore. La trifoiul violet, secreția de nectar este maximă în momentul în care floarea începe să se ofilească.

Talia florii determină dimensiunea nectarinei și deci florile mari vor produce mai mult nectar decât cele mici.

Poziția florii pe plantă influențează secreția, constatându-se că florile de tei de pe ramurile superioare produc mai puțin nectar dar mai concentrat decât cele situate pe ramurile inferioare. La facelia florile de la baza inflorescenței au glandele nectarifere mai mari și secretă mai mult nectar decât cele de la vârful inflorescenței.

Durata înfloririi influențează cantitatea de zahăr secretată în timpul înfloririi. Cu cât durata este mai mare, valoarea melifera este mai mare și crește atractivitatea pentru albine.

Varietatea, mai ales la plantele cultivate, joacă un rol esențial. Există varietăți in cadrul aceleeași specii la care cantitatea de nectar variază. Există preocupări în direcția sporirii cantității de nectar prin selecție, pentru îmbunătățirea potențialului nectarifer la unele specii cultivate, beneficiare ale polenizării entomofile.

Natura fizică a solului, adâncimea, compoziția chimică intervin în secreția de nectar a speciilor melifere și în compoziția chimică a nectarului. Însușirile solului au o acțiune complexă, considerându-se că o plantă este mai bună melifera cu cât crește într-un soi care îi corespunde din punct de vedere al compoziției și structurii sale. Din acest punct de vedere trebuie avută în vedere acțiunea directă asupra dezvoltării plantei și acțiunea asupra înfloririi ei; o plantă care nu se dezvoltă bine va avea mai puține flori și deci mai puțin nectar.

Îngrășămintele administrate influențează secreția de nectar. În cazul rapiței care a beneficiat de îngrășăminte potasice se află mai multe flori, dar producția de zahar a fiecarei flori este aceeași. În cazul unui dezechilibru, când se administrează prea mult azot și prea puțin fosfor și potasiu, plantele produc mai multe frunze și mai puține flori și ca atare productivitatea nectarifera este diminuată.

Umiditatea solului acționează direct asupra secreției nectarifere a plantelor în funcție de cerințele fiziologice specifice. Lipsa de apă din sol pe un timp îndelungat produce o stare de ofilire prematură a plantei care are ca urmare deshidratarea puternică a țesuturilor si oprirea creșterii. Lipsa de apă din țesuturi, combinată cu acțiunea temperaturii ridicate, duce la o supraîncălzire care conduce la intoxicarea plantei. În timpul ofilirii, stomatele se închid și astfel sunt blocate procesele de fotosinteza în transpirație, precum și secreția de nectar.

Se cunoaște deja că lipsa precipitațiilor în toamnă și iarnă influențează negativ secreția de nectar în anul următor la mai multe specii de interes melifer.

Trifoiul alb (Trifolium repens) produce o cantitate mai mare de nectar în

condițiile unui sol cu o umiditate ridicată.

Temperatura reprezintă cel mai important factor care influențează secreția de nectar. În general, secreția nectarului începe la temperaturi de 10-12 , devine optimă între 20-, apoi scade treptat până la , după care secreția încetează (Eftimescu, 1982).

Existența a numeroase plante de interes melifer arată o variație largă a temperaturilor optime privind secreția nectarului. Mai mult, alături de temperatura activează și alți factori: umiditatea atmosferică, precipitațiile, seceta, vântul a căror influență acționează sinergic sau antagonic față de efectul temperaturii. Trebuie precizat că producția de nectar nu este continuă, ea variază în cursul zilei după un ciclu legat de alternanța zi-noapte. În funcție de plantă nivelele maxim și minim se realizează în anumite momente ale zilei. Observațiile efectuate la salcâm în timpul înfloririi acestuia, au arătat că după nopțile reci sub 12° C, secreția nectarului începe după orele 7-7:30 dimineața, iar după nopțile calde cu temperaturi de peste 16-18° C secreția este abundentă, iar culesul albinelor începe devreme, uneori chiar înainte de răsăritul soarelui (Cîrnu, 1972; Eftimescu, 1982).

În cazul teiului, nopțile răcoroase influențează pozitiv secreția de nectar din timpul zilei, iar nopțile friguroase au o acțiune nefastă.

Evoluția zilnică a temperaturii aerului are o influență covârșitoare asupra secreției de nectar. Creșterea diferenței între temperatura maximă și minimă influențează pozitiv secreția nectarului, în timp ce nivelarea acestora are un efect invers.

Existența în timpul nopții a temperaturilor scăzute de 10-12° C în lipsa procesului de fotosinteză determină depunerea zahărului și asimilarea lui în diferite părți ale plantei, mai ales în glandele nectarifere. În aceste condiții, respirația și creșterea sunt atenuate reducându-se consumul bioxidului de carbon. O mare parte a zaharurilor asimilate în cursul zilei rămâne sub formă de rezervă pentru ziua următoare.

Coborârea temperaturii în timpul nopții până la limitele menționate nu influențează negativ culesul, dacă temperaturile maxime din timpul zilei sunt cuprinse între 24- în condițiile unei umidități a aerului cuprinse între 40-80 % (Eftimescu, 1982).

Lumina solară are o influență pozitivă asupra secreției de nectar. Razele solare directe provoacă ofilirea plantelor și diminuarea secreției de nectar. La multe plante care au nectariile adăpostite în profunzime, cum ar fi la trifoiul roșu (Trifoliuni pratense), cantitatea de nectar crește de 2-3 ori, în timp ce la plantele cu nectariile la suprafață ca hrișca (Fagopyrum sagitatum), muștarul (Sinapis alba), secreția de nectar este mult mai bună în zilele cu o nebulozitate mai mare.

Cantitatea de precipitații poate influența favorabil sau negativ secreția de nectar. Astfel, ploile din zilele premergătoare înfloririi plantelor melifere influențează favorabil secreția speciilor forestiere cât și a celor cultivate. La floarea soarelui, în asemenea situații, crește producția de nectar și se prelungește perioada înfloririi, creându-se premisele unei recolte abundente de miere. Ploile intermitente căzute în timpul culesului au în general un efect favorabil. Cele mai abundente culesuri se realizează în zilele senine și călduroase ce alternează cu zile în care cad precipitații modeste.

Ploile torențiale și repetate în timpul înfloritului degradează florile, periclitează culesul și împiedică zborul albinelor. Efectul dăunător al ploilor este și mai accentuat când sunt însoțite de scăderea temperaturii sub pragurile normale, în cazul furtunilor sau al căderilor de grindină. Când ploile sunt abundente și de lungă durată se produce diluarea sau chiar spălarea nectarului.

Lipsa precipitațiilor și arșița influențează negativ secreția de nectar. Datorită arșițelor din timpul înfloririi la tei floarea soarelui, salcâm sau alte plante de interes melifer, culesul se prezintă foarte slab, ca apoi după o ploaie moderată care influențează umiditatea solului și cea atmosferică secreția de nectar sa crească. În timpul arșițelor prelungite, fără precipitații se poate ajunge la ofilirea sau chiar uscarea florilor, mai ales la culesul de la salcâm.

Vântul influențează secreția și concentrația nectarului. Reacția și sensibilitatea plantelor față de acțiunea vântului variază în funcție de specie, gradul de înflorire, structura plantelor, poziționarea glandelor nectarifere. Adierile slabe de vânt influențează favorabil creșterea concentrației în zahăr. La viteze ale vântului de 4 m/s se înregistrează reduceri moderate, iar la 7 m/s reducându-se semnificativ (Cîrnu, 1972).

În zilele toride și secetoase când vântul este uscat secreția de nectar încetează aproape în totalitate.

Polenul este produsul staminelor și reprezintă elementul sexual bărbătesc care asigură fecundarea florilor și formarea semințelor. Numărul, forma și mărimea staminelor variază în funcție de plantă, ca de altfel și producția de polen pe floare, inflorescență sau plantă.

Maturizarea polenului și momentul punerii lui in libertate depind de dezvoltarea plantei și de factorii meteorologici: temperaturi peste 12-16° C, nivelul precipitațiilor, vânt, durata de strălucire a soarelui etc,

În funcție de etapa din zi în care plantele pun în libertate polenul, acestea se grupează în mai multe tipuri:

plante la care polenul se eliberează în mod uniform pe tot parcursul zilei (pomi roditori, zmeur, mur, păducel etc);

plante la care un procent de 60-90 % din polen este pus în libertate în primele ore ale zilei (mac, păpădie, porumb, rapiță, muștar);

plante la care polenul se maturizează și este pus în libertate după amiază (bob, brândușă de primăvară):

plante la care maturizarea și eliberarea polenului are loc în cursul nopții (dovleac, zorele) și care poate fi recoltat de albine în primele ore ale dimineții.

Polenul constituie pentru albine cea mai importantă sursă naturală de proteină, în toate stadiile de viață ale acestora, datorită conținutului ridicat în aminoacizi esențiali și digestibilității lui ridicate (60 %).

Cantitatea și calitatea polenului recoltat de albine influențează producția de lăptișor de matcă și de ceară, activitatea mătcii, ritmul de creștere a puietului și starea de sănătate a familiei de albine.

Albinele depozitează polenul în celulele fagurilor mărginași și în părțile laterale ale fagurilor cu puiet. Consumul de polen este influențat de puterea familiei de albine și de activitatea desfășurată de membrii coloniei. S-a constatat că un kg de albine consumă zilnic de polen când nu crește puiet și nu clădește faguri, atunci când crește puiet și când crește puiet și clădește faguri (Bura, 1996). Pentru creșterea unei larve sunt necesare în medie 150 mg de polen, iar pentru o familie necesarul este de 20- polen/an (Bura, 1996).

Valoarea biologică ridicată a polenului este dată atât de conținutul lui crescut în proteine (13,5-41,9 % P.B.), cât și de conținutul lui în zaharuri (până la 40 %), în acizi grași indispensabili (4 %), în vitamine (A, E, D, C, B, PP, acid folie), în macro-și microelemente (3 %), în enzime (diastaza, invertaza, catalaza, pepsina, tripsina), în substanțe bactericide (fitocide), în substanțe de creștere și de rutină (previn hemoragiile). Polenul conține 12-20 % apă. Cele mai timpurii surse polenifere în primăvară sunt: alunul, răchita, salcia, păpădia, pomii fructiferi, iar cea mai târzie în toamnă o reprezintă topinamburul.

În funcție de proveniență, polenul poate avea o valoare biologică: ridicată (salcie, castan, trifoi alb și roșu, mac, cereale păioase), bună (păpădie, plop, porumb, floarea-soarelui), moderată (alun, arin, mesteacăn, arțar, fag) și redusă (conifere).

În afară de polen și nectar în hrana albinelor mai intră și mană. Mana este o substanță dulce, limpede și vâscoasă, ce se află în anumite perioade ale anului pe frunzele, ramurile sau tulpinile plantelor.

Mana poate fi de origine vegetală, când este secretată direct de plante, frunze, muguri etc, sau de origine animală, când este produsă de către insecte din familia LACHNIDAE și LECANIDAE, ordinul HOMOPTERA, care se hrănesc cu seva plantelor.

Mana vegetală apare primăvara timpuriu pe mugurii de arțar, mesteacăn, salcie, tei, datorită fenomenului de "lăcrimare normală" generată de presiunea radiculară instalată în momentul trecerii plantelor de la perioada de repaos, din timpul iernii, la starea activă de vegetație. Seva abundentă din primăvară poate fi eliminată și prin celulele cu structură specială (hidatode sau stomate acvifere), dispuse pe marginea frunzelor sau la vârful acestora.

În general albinele nu zboară pentru a culege polen sau nectar dacă temperatura aerului este mai mică de 12" C și foarte puțin ies la cules dacă viteza vântului este mai mare de 25 m/secundă (Cîrnu, 1972).

Importanța studierii bazei melifere este de ordin economic și constă în datele pe care furnizează aceste studii referitor la caracteristicile plantelor melifere, precum și la potențialul melifer al diferitelor zone, în scopul exploatării rentabile și raționale a stupinelor.

Studiile privind resursele melifere au permis să se întocmească balanța meliferă din România (Cîrnu, 1961) și a primei hărți melifere realizată în țara noastră (Săndulescu, 1962). S-a întocmit și harta tipurilor de cules pe baza datelor privind răspândirea principalelor masive melifere precum și a evoluției culesurilor pe o perioadă mai mare de ani.

Studiul plantelor melifere a permis alcătuirea conveierului melifer, precum și estimarea posibilităților apiculturii în țara noastră și posibilitățile de creștere a eficienței economice în acest sector.

1. 2. Clasificarea plantelor melifere

Literatura de specialitate consemnează faptul ca se cunosc peste 1000 de specii de plante melifere, din care doar circa 200 reprezintă importanța pentru apicultură.

Pe baza unor criterii diferite au fost realizate mai multe clasificări ale plantelor melifere. Astfel, exista o clasificare botanica a plantelor melifere (plante furajere, plante horticole, plante forestiere, plante leguminoase, plante medicinale și plante decorative), o clasificare apicolă după momentul înfloririi plantelor (primăvara timpuriu, primăvara, vara și toamna) și o clasificare ce prezintă un caracter practic, care împarte plantele melifere în: plante agricole cultivate, pomi și arbuști fructiferi, plante de pădure, plante melifere din fânețe și pășuni, plante special cultivate pentru albine (Cîrnu, 1980, 1986; Lazăr, 2007; Ionel, 2000; Mânișor, 1987; Simionescu, 1973).

1.2.1. Plante melifere agricole cultivate

1.2.1.1. Culturi de câmp

Principalele specii de plante de interes melifer agricole cultivate din culturile de câmp sunt: rapița de toamnă, rapița de primăvară, muștarul alb, coriandrul, floarea soarelui, etc. (tab. 1.1).

Tabelul 1.1

Principalele specii de plante de interes melifer agricole cultivate din culturile de câmp

1.2.1.2. Culturi furajere

Principalele specii de plante de interes melifer agricole cultivate din culturile furajere sunt: sparceta, ghizdeiul, lucerna, trifoiul roșu, trifoiul alb, sulfina albă, măzărichea de primăvară, măzărichea de toamnă, etc. (tab. 1.2).

Tabelul 1.2

Principalele specii de plante de interes melifer agricole cultivate din culturile furajere

1.2.1.3. Culturi legumicole

Principalele specii de plante de interes melifer agricole cultivate din culturile furajere sunt: varza, ceapa, morcovul, dovleacul, pepenele verde, pepenele galben etc. (tab. 1.3).

Tabelul 1.3

Principalele specii de plante de interes melifer agricole cultivate din culturile legumicole.

1.2.1.4. Culturi de plante medicinale aromatice

Principalele specii de plante de interes melifer agricole cultivate din culturile de plante medicinale aromatice sunt: levănțica, salvia, roinița sau iarba stupului, izmă bună, cimbrul, chimenul, anasonul, anghinarea etc. (tab. 1.4).

Tabelul 1.4

Principalele specii de plante de interes melifer agricole cultivate din culturile de plante medicinale aromatice.

1.2.2. Pomi și arbuști fructiferi

Principalele specii de pomi și arbuști fructiferi de interes melifer sunt caisul, piersicul alb, cireșul, vișinul, prunul, mărul, părul (tab. 1.5)

Arbuștii fructiferi constituie o bogată sursă nectariferă, ei producând între 20- miere/ha.

Tabelul 1.5

Principalele specii de pomi și arbuști fructiferi de interes melifer.

1.2.3. Plante melifere de pădure

Aceste plante pot fi grupate în: arbori și arbuști meliferi și plante melifere erbacee.

1.2.3.1. Arbori si arbuști meliferi

Principalele specii plante melifere de pădure respectiv arbori si arbuști meliferi sunt salcâmul alb, teiul cu frunza mare, teiul cu frunza mică, teiul alb, arțarul tătăresc, paltinul de câmp, paltinul de munte, jugastrul, castanul comestibil, castanul sălbatic, salcia, molidul, alunul, cornul, păducelul, zmeurul, murul (tab. 1.6)

Tabelul 16

Principalele specii plante melifere de pădure – arbori si arbuști meliferi.

1.2.3.2 Plante melifere erbacee de pădure

Principalele specii plante melifere de pădure respectiv plante melifere erbacee de pădure sunt: Ghiocelul, Vioreaua, Brebenelul, Urzica moartă, Mierea ursului, Leurda, Cicoarea, Zburătoarea (tab. 1.7)

Tabelul 17

Principalele specii plante melifere de pădure – plante melifere erbacee de pădure

1.2.4. Plante melifere din fânețe și pășuni

Principalele specii plante melifere din fânețe și pășuni sunt: păpădia, salvia de câmp, cimbrișorul, trifoiul roșu, urechea porcului, iarba șarpelui, răchitanul, izma broaștei (tab. 1.8)

Tabelul 18

Principalele specii plante melifere din fânețe și pășuni

1.2.5. Plante melifere special cultivate pentru albine

Principalele specii de plante melifere special cultivate pentru albine sunt: facelia, mătăciunea, hrișcă (tab. 1.9)

Tabelul 19

Principalele specii plante melifere special cultivate pentru albine

1.3. Căile și mijloacele de îmbunătățire a bazei melifere

Creșterea treptată a numărului de familii de albine și introducerea tehnologiilor moderne de creștere si întreținere a acestora necesită o serie de măsuri eficiente pentru îmbunătățirea și extinderea bazei melifere.

În continuare, se descriu principalele căi de îmbunătățire și valorificare superioară a resurselor melifere.

1.3.1. Ameliorarea plantelor nectaro-polenifere

O verigă importantă în cadrul metodelor de îmbunătățire a bazei melifere o constituie ameliorarea plantelor nectaro-polenifere.

Îndeosebi la speciile avizate la polenizarea entomofilă, care se caracterizează printr-un potențial nectarifer ridicat și printr-o mare plasticitate biologică, perspectivele ameliorării sunt deosebit de fructuoase. Eficiența economică a lucrărilor de ameliorare la plantele cultivate, precum și la unele specii forestiere (salcâm, tei) crește simțitor dacă obiectivele economice de bază, ca sporirea producției de semințe și ulei la plantele oleaginoase sau creșterea producției de masă verde și proteine, la plantele furajere sunt îmbinate și cu cerințe apicole. În același timp, mărirea capacității nectarifere la plantele entomofile contribuie la obținerea unor recolte superioare, ca urmare a intensificării procesului de polenizare-fecundare.

Lucrările de ameliorare efectuate la plantele nectaro-polenifere, avându-se în vedere numai obiectivele apicole (producția mare la hectar de polen), nu sunt stupinelor. Lucrările de ameliorare se efectuează de obicei, avându-se în vedere pe primul plan obiectivele economice de bază, ca de exemplu: sporirea producției de masă verde, mărirea conținutului în ulei.

1.3.2. Îmbunătățirea compoziției floristice a pajiștilor naturale

Fânețele și pajiștile naturale ocupă astăzi în țara noastră aproximativ 15 % din suprafața totală de teren agricol, constituind astfel o rezervă importantă în cadrul bazei furajere și totodată, o sursă bogată și valoroasă de nectar și polen pentru familiile de albine.

Producția și calitatea fânului, concentrația nectarului, variază în raport cu compoziția botanică a fânețelor. Astfel, prin îmbunătățirea structurii floristice a fânețelor și a pășunilor naturale, în sensul îmbogățirii lor cu specii furajere ca: sparceta, trifoi, ghizdei, se obțin rezultate pozitive atât în ceea ce privește producția de furaje cât și sporirea bazei melifere.

1.3.3. Sporirea potențialului nectaro-polenifer al pădurilor

În programul de perspectivă privind dezvoltarea și conservarea fondului forestier, adoptat prin lege, se prevede extinderea bazei melifere prin păduri de salcâm și tei. Se vor realiza eșalonat peste , îndeosebi în județele unde există deja masive melifere de interes deosebit. O atenție mare se va acorda plantării terenurilor degradate, improprii culturilor agricole, cu salcâmi și alte specii de arbori și arbuști meliferi, acolo unde condițiile de staționare nu impun instalarea altor specii forestiere mai valoroase.

CAPITOLUL 2: DATE MONOGRAFICE PRIVIND COMUNA CIUREA, JUD. IAȘI

2.1. Localizarea geografică

Geografic, Ocolul Silvic Ciurea, este situat în partea centrală a Moldovei și a județului Iași. Pădurile ocolului sunt situate în bazinul Bahluiului și în partea superioară a bazinului pârâului Bârlad, coordonatele geografice ale zonei fiind: 46° 51 – 47" 20 latitudine nordică si 27°20'- 27" 50' longitudine estică.

2.2. Climatologia

După Monografia Geografică a României, teritoriul Ocolului Silvic Ciurea se încadrează în tipul climatic al Podișului deluros al Moldovei, districtul sudic, aflat mai mult sub influența climei continentale a Stepei Ucrainene, unde amplitudinea termică medie anuală trece de 24° C, iar precipitațiile anuale sunt cuprinse între 450-.

Temperatura medie pe anotimpuri este:

– iarna – 2.2° C:

– vara – 19,2° C;

– toamna – 10,2° C;

– primăvara – 9,7° C;

Temperatura medie în perioada de vegetație (15 IV-16 X) este de 14,5° C. Durata sezonului de vegetație este de 185 zile.

Începutul perioadei bioactive se consideră a fi pe 28 II, iar sfârșitul pe 9 XII, întreaga perioadă bioactivă totalizând 226 zile.

Data medie a primului îngheț este 10 septembrie-15 octombrie. Data medie a ultimului îngheț este 17 aprilie-21 mai. Precipitațiile medii sunt de:

– 33 mm- iarna;

– 78 mm- vara;

– 36 mm- toamna;

– 49 mm- primăvara, în perioada de vegetație fiind de .

Data medie a primei și ultimei ninsori: 20 noiembrie-15 martie. Data medie a primului și ultimului strat de zăpadă: 25 noiembrie-10 martie. În continuare sunt prezentate principalele date climaterice ce caracterizează zona Ocolul Silvic Ciurea (tab. 2.1).

Tabelul 2.1

Datele climaterice medii anuale caracteristice zonei Ocolul Silvic Ciurea

Datele menționate mai sus satisfac exigențele speciilor: gorun, stejar, fag, tei, frasin, paltin etc.

2.3. Hidrografía

Rețeaua hidrografică a ocolului aparține sistemului Prut. Bazinele principale sunt Bahluiul și Bârladul cu afluentul său Văsluieț. Principalii afluenți ai Bahluiului sunt : pâr. Voinești, pâr. Nicolina, Pârâul Mare. La rândul lor acestea primesc ca afluenți pe Comarnic și Stavnic.

După Monografia Geografică a României, rețeaua hidrografică se încadrează în tipul H, specific apelor din podișul și dealurile Moldovei.

Acest tip se caracterizează prin curgeri reduse în timpul iernii, din cauza epuizării apelor subterane. Apele mari de primăvară încep în martie și formează ușoare viituri de scurtă durată.

Alimentarea pluvială superficială este dominată, dar ploiele de vară sunt relativ scurte. Majoritatea văilor au în timpul verii un debit scăzut iar uneori seacă. Aceste caracteristici nu au influență negativă asupra vegetației forestiere.

2.4. Solurile

Tipul de sol cel mai răspândit este solul brun eumezobazic tipic (88%) din clasa cambisolurilor.

Din punct de vedere morfologic se caracterizează prin prezența orizonturilor Ao-Bb-Bt. Humusul este de tipul mull. Textura este mijlocie (lutoasa-luto-argiloasă). Uneori în orizontul Bt se semnalează creșterea procentului de argilă. Textura devenind argiloasă.

Solul este aerat, moderat compact, uneori compact în orizontul Bt.

Regimul de umiditate se caracterizează ca reavăn-jilav în perioada vernală si reavăn în perioada estivală.

Toate aceste calități determină ca solurile respective să ofere condiții bune pentru dezvoltarea vegetației forestiere, constituită din fag, gorun, stejar și specii de șleau.

Din clasa argilovisolurilor s-au identificat solurile brune luvice (8%).

Sunt soluri morfologic profunde cu un volum edafic mijlociu sau mare.

Regimurile de aerație și umiditate rămân bune în orizontul A0 și moderat prin lipsă sau exces de umiditate în orizontul Bt. Sunt mijlociu bogate în azot și humus și bogate în fosfor mobil.

Erodisolurile (4%) au rezultat din solurile brune prin erodarea orizonturilor superficiale din diferite proporții.

2.5. Vegetația pădurilor din Ocolul Silvic Ciurea

Suprafața cu pădure a Ocolului Silvic Ciurea se încadrează în două etaje

de vegetație:

FD3- etajul deluros de gorunete, făgete și goruneto-făgete, care ocupă 61%;

b) FD2- etajul deluros de evercete, șleauri de deal, inclusiv făgete de limită inferioară, cu o pondere de 39 %.

În compoziția ansamblului se regăsesc următoarele specii: gorun și stejar (22 %), tei (16 %), salcâm (8 %), fag (13 %), carpen (21 %), diverse tari (12 %), diverse moi (6 %), diverse rășinoase (2 %).

Cele mai frecvente tipuri de pădure sunt încadrate la șleaurile de deal cu gorun și fag care ocupă 60 % din întindere. În cadrul acestor tipuri de pădure se identifică aproape toate speciile din zona deluroasă, ceea ce-i conferă caracterul reprezentativ pentru dealurile din Moldova.

În afară de gorun și fag, a căror prezență este atestată de însăși denumirea tipului, se mai semnalează teiul și carpenul în proporții destul de importante, cireșul, jugastrul, paltinul și alte specii de amestec.

Prezența teiului este apreciabilă, ea fiind binevenită în raza ocolului din cel puțin trei motive:

– teiul are calități deosebite în sporirea capacității de recreere și agrement a pădurii;

– calitățile melifere sunt de necontestat;

– având o litieră bogată, teiul contribuie la ameliorarea condițiilor de sol.

În viitor se va urmări menținerea teiului, cu atât mai mult cu cât este de productivitate superioară.

2.6. Situația teritorial administrativă

Ocolul Silvic Ciurea are reședința în comuna cu același nume din județul lași. Administrativ este subordonat Ocolului Silvic Județean Iași.

Din totalul de , deținute de Ocolul Silvic Ciurea, sunt reprezentate de păduri; sunt terenuri afectate gospodăririi silvice; sunt neproductive reprezentate de stâncării, nisipuri, sărături, mlaștini; sunt scoase temporar din fondul forestier.

Teritoriul este împărțit în 5 unități productive și anume:

U.P. I – Tomești ();

U.P. II – Poieni (2743.3 ha);

U.P. III – Ciurea ();

U.P. IV – Voinești ();

U.P. V – Cornești ().

Reglementarea procesului de producție s-a făcut la nivel de unitate productivă, în cadrul a 6 subunități de producție și protecție.

S.U.P. "A"- codru regulat ();

S.U.P. "J"- codru de tăieri jardinatorii ();

S.U.P. "M"- păduri de codru cu rol protector și de agrement ();

S.U.P. "N"- păduri de codru cu rol protector și de agrement prin vânătoare ();

S.U.P. "C"- conversiune prin îmbătrânire ();

S.U.P. "C/"- crâng simplu de salcâm ().

La toate acestea se mai adaugă o subunitate productivă specială S.U.P. "H"- reprezentată de păduri supuse unui regim de conservare, constituite din arborete de protecție.

În continuare în tabelul 2.2 va fi prezentată ponderea speciilor forestiere în cadrul fiecărei subunități.

Tabelul 2.2

Structura subunităților productive din cadrul Ocolului Silvic Ciurea

Go.- gorun; St.- stejar; Fa.- fag; Te.- tei; Ju.-jugastru; Ca.- carpen; Sc- salcâm; Fr.-frasin; Ar.- arțar; D.T.- diverse tari; D.M.- diverse moi; D.R.- diverse rășinoase.

Ponderea subunităților productive în cadrul celor cinci unități de producție este diferită (tab. 2.3.)

Tabelul 2.3

Ponderea subunităților productive în cadrul unităților de producție

Datele prezentate în acest capitol încadrează Ocolul Silvic Ciurea în zona bioapicolă a Podișului Moldovei, fiind caracteristice tipului II de cules.

PARTEA A II-A – CONtribuții proprii

CAPITOLUL 3: SCOPUL LUCRĂRII

Datorită diversității și calității produselor pe care le furnizează, a faptului că permite valorificarea superioară și eficientă a florei melifere de pe terenurile improprii pentru agricultură, a consumului redus de muncă vie pe care îl solicită, a faptului că nu este o ramură energofagă, apicultura este una din ramurile de perspectivă ale zootehniei, care poate constitui și o ramura complementara pentru alte activități.

Pe lângă aspectele deja cunoscute și prezentate în literatura de specialitate, privind rolul mierii în alimentația omului, astăzi o serie de cercetări amplifică valoarea produselor apicole, stabilind cele mai diverse și eficiente căi de preparare și utilizare a lor.

În afară de aceste motivații cu caracter general, o motivație cu caracter special care a stat la baza elaborării acestei lucrări, a constituit-o faptul că deși zona Ocolul Silvic Ciurea reprezintă un cadru propice apiculturii, nu s-a întreprins până în prezent nici un studiu în vederea estimării potențialului melifer.

Studierea mijloacelor de investigație specifice potențialului melifer din zonă, constituie o cale de intensivizare a apiculturii zonale și de obținere a unor progrese semnificative.

Având în vedere actualitatea și semnificația temei abordate lucrarea își propune următoarele obiective:

cunoașterea evoluției și acțiunii factorilor meteorologici asupra produselor apicole;

identificarea speciilor melifere din zonă și a ponderii pe care o dețin acestea în structura pădurii;

estimarea valorii economice și apicole a resurselor melifere din zonă;

stabilirea evoluției fenologice a diferitelor specii de plante și efectul acesteia;

optimizarea numărului de familii de albine în vederea realizării unui stupărit pastoral rațional, eficient.

CAPITOLUL 4: MATERIALUL ȘI METODA DE LUCRU

Cercetările au fost efectuate în raza Ocolului Silvic Ciurea.

Zona în care se găsește amplasat Ocolul Silvic Ciurea a constituit un excelent material de studiu pentru această lucrare, atât prin bogăția și diversitatea florei spontane existente, cât și prin condițiile naturale ce o caracterizează.

Arealul forestier studiat se întinde pe o suprafață de circa , din care aproximativ , datorită speciilor pe care le conțin, prezintă un interes apicol deosebit.

Ținând cont de rolul pe care îl joacă condițiile naturale, s-a pus un accent deosebit pe acei factori care prin acțiunea lor pot influența într-un fel sau altul producția de nectar și polen, respectiv intensitatea culesului.

În acest sens a fost studiată evoluția principalilor factori meteorologici în decursul mai multor ani (respectiv ultimii 10 ani), cu accent pe perioada lunilor mai, iunie, iulie, respectiv sezonul de cules la principalele specii de interes melifer spontane din zonă.

Factorii la care s-a făcut referire au fost:

nivelul precipitațiilor anuale și lunare:

umiditatea atmosferică;

regimul termic;

frecvența și intensitatea vânturilor.

Analiza datelor înregistrate în ultimii zece ani privind dinamica factorilor de climă, a dus la concluzia că zona Ocolului Silvic Ciurea oferă condiții bune pentru practicarea activităților apicole. De asemenea și tipurile de sol sunt favorabile dezvoltării unei flore lemnoase melifere foarte valoroase (tei, salcâm etc).

Soluționarea obiectivelor acestei lucrări a necesitat utilizarea unei metodologii complexe și adecvate.

Astfel, pentru cunoașterea speciilor de plante de interes melifer din flora spontană a pădurilor din cadrul Ocolului Silvic Ciurea, precum și a ponderii acestora în suprafața studiată, s-a făcut uz de metoda geo-botanică.

Identificarea speciilor melifere și stabilirea suprafețelor ocupate de acestea s-a făcut folosind documentația existentă la nivelul ocolului silvic, la care s-au adăugat și datele culese din teren.

Spre deosebire de suprafețele cu plante agricole, livezi, vii, care se înregistrează că atare, pădurile cuprind de obicei specii în amestec de importanță meliferă diferită sau lipsite de interes melifer. Pentru stabilirea suprafeței ocupată de fiecare specie în parte se procedează astfel: se traversează pădurea în mai multe direcții în linie dreaptă, notând speciile întâlnite și apoi se calculează suprafața efectivă ocupată de fiecare specie în parte. Speciile fără importanță meliferă nu se înregistrează, suprafața ocupată de acestea reprezintă diferența dintre suprafața totală și cea ocupată de speciile de interes melifer.

Pornind de la structura pădurii și producțiile apicole stabilite de literatura de specialitate pentru fiecare specie, s-a putut estima potențialul melifer al zonei (Cârnu, 1980, 1986; Lazăr, 1997, 1999, 2002, 2003, 2004; Mânișor, 1987; Mârza, 1990; Mărghitaș, 1995).

Pentru determinarea capacității nectarifere a plantelor s-au folosit metode directe și indirecte.

Dintre metodele directe menționăm:

– metoda capilarelor;

– metoda microanalizei chimice;

– metoda microhârtiilor de filtru.

Ca metode indirecte, cel mai des folosite sunt:

– metoda stupului de control;

– metoda determinării după frecvența de cercetare a florilor;

– metoda determinării după zborul albinelor la urdiniș.

Odată cu estimarea potențialului melifer al zonei, studiind caracteristicile fenologice ale fiecărei specii melifere, s-a putut întocmi conveierul melifer, respectiv graficul de cules.

Cunoscând potențialul melifer, s-a putut calcula numărul de familii de albine necesar pentru valorificarea optimă a resurselor melifere.

Numărul familiilor de albine (F) care pot fi întreținute rentabil într-o stupină, localitate, zonă etc, se calculează împărțind cantitatea totală de miere (M) pe care o pot recolta albinele, la cantitatea (m) necesară unei familii de albine pentru consumul propriu, pentru înmulțirea ei, cât și mierea marfa.

F=M/m

Pentru stabilirea necesarului de familii de albine în condițiile stupăritului pastoral la tei și salcâm, s-au folosit prevederile Regulamentului de Organizare a Stupăritului Pastoral în România, care prevede încărcătura la hectar cu familii de albine în raport de condițiile locale, vârsta plantațiilor, densitatea, condițiile de vegetație și sol.

CAPITOLUL 5: REZULTATE OBȚINUTE

5.1. Considerații asupra factorilor meteorologici

Observațiile privind dinamica principalilor factori meteorologici ce influențează secreția de nectar și polen, respectiv intensitatea culesului, au fost făcute în perioada 1989-2010.

Au fost luați în observație următorii factori meteorologici: temperatura, umiditatea aerului, precipitațiile și viteza vântului.

Referitor la valorile medii anuale ale acestor factori, din datele înregistrate în ultimii 10 ani, nu s-au evidențiat variații semnificative de la un an la altul. Studiul valorilor anuale ale factorilor meteorologici din anii studiați (tab. 5.1; fig. 5.1) arată că aceștia favorizează o secreție bună de nectar, respectiv de polen, a plantelor din această zonă.

În ceea ce privește perioada sezonului de cules, respectiv lunile mai, iunie, iulie, valorile medii ale factorilor meteorologici au fost trecute în tabelul 5.2, indicând faptul că zona oferă condiții pentru buna desfășurare a unui cules de o intensitate medie.

Tabelul 5.1

Valorile medii anuale ale principalilor factori meteorologici care influențează secreția de nectar

Fig. 5.1. Evoluția principalilor factori meteorologici în decursul anului (valori medii).

Tabelul 5.2

Valorile medii ale factorilor meteorologici din perioada culesului, care

influențează intensitatea acestuia

Datele prezentate sunt caracteristice tipului II de cules, respectiv zonei bioapicole din Podișul Moldovei, în care se încadrează și zona studiată.

5.2. Estimarea potențialului melifer

Pentru determinarea potențialului melifer al zonei Ocolul Silvic Ciurea, a fost necesară cunoașterea structurii și ponderii speciilor de plante de interes melifer din zonă, conform metodei geo-botanice.

La calcularea potențialului melifer al zonei s-a ținut cont numai de vegetația lemnoasa. Vegetația erbacee, datorită luminozității reduse din interiorul pădurii, nu se poate dezvolta decât într-o fâșie îngustă de-a lungul drumurilor de la marginea pădurii, fiind slab reprezentată atât cantitativ cât și calitativ, motiv pentru care a fost neglijată din calcul. În urma inventarierii speciilor lemnoase din structura pădurii, s-a observat existența atât a unor specii valoroase din punct de vedere apicol (tei, salcâm etc.), precum și a unora lipsite de interes apicol (rășinoase), ponderea acestor specii este diferită (fig. 5.2).

Fig. 5.2 Structura de ansamblu a pădurii

Între speciile de interes melifer ponderea cea mai mare o deține teiul (Tilia sp.) cu (27%), urmat de fag (Fagus silvatica) cu (13%), gorun (Qucrcus lieb) (21%), stejar (Quercus pedunculata) (18%), salcâm (Robinia pseudocacia) (12%). Jugăstrul (Accer campestre), deși are o producție relativ ridicată, deține o suprafața restrânsă de numai (fig. 5.3). Celelalte specii prezintă interes melifer redus, motiv pentru care nu au fost luate în calcul.

Astfel, s-a observat că din suprafața de de pădure, numai prezintă interes apicol prin speciile pe care le dețin (58 %).

Fig. 5.3 Ponderea speciilor de interes melifer

Cunoscând potențialul productiv al fiecărei specii, din datele oferite de literatura de specialitate (Cârnu, 1980, 1986; Lazăr, 2002, 2003, 2004; Mânișor, 1987; Mârza, 1990; Mărghitaș, 1995), precum și suprafața ocupata de aceasta, s-a putut estima potențialul melifer al zonei, care în cazul de față este de 3487665 kg. Estimarea potențialului melifer s-a făcut mai întâi la nivelul subunităților productive (tab. 5.3). apoi datele au fost analizate și centralizate în tabelul 5.4.

Din cantitatea de miere s-a luat în calcul ca potențial melifer real al zonei doar o treime, deoarece numai această cantitate poate fi culeasă efectiv de albine, datorită condițiilor nefavorabile din timpul culesului și al concurenței albinelor de către alte insecte din entomofauna spontană.

Tabelul 5.3

Estimarea potențialului melifer la nivelul subunităților productive

Din studiul datelor de mai sus se observă că cea mai mare productivitate o deține subunitatea productivă de tip "Q" (325 kg/ha), fapt care se explică prin ponderea mare a salcâmului (97%), specie cu un potențial ridicat. În subunitățile productive "A", "J", și "N" productivitatea la hectar este mică, datorită ponderii mici a speciilor valoroase (tei, salcâm), comparativ cu ponderea speciilor mai puțin valoroase (fag, stejar, gorun).

Din cantitatea de miere recoltabilă 67 % s-a obținut de la tei, 30 % de la salcâm, și doar 3 % de la celelalte specii, reieșind clar importanța teiului atât prin pondere, cât și prin potențial melifer (fig 5.4).

Cunoscând productivitatea la hectar a fiecărui tip de subunitate productivă, precum și ponderea acestora în cadrul fiecărei unități de producție, s-a putut estima potențialul melifer al acestora din urmă (tab. 5.5).

Tabelul 5.4

Ponderea speciilor de interes melifer și nivelul producțiilor potențiale și recoltabile

Fig. 5.4. Cantitățile de miere recoltabilă aferente fiecărei specii

Tabelul 5.5

Estimarea potențialului melifer la nivelul unităților de producție

5.3. Întocmirea conveierului melifer în zona Ocolului Silvic Ciurea

Odată cu stabilirea potențialului melifer al zonei, ținând cont de caracteristicile fenologice ale fiecărei specii, s-a întocmit și conveierul melifer (tab. 5.8) precum și graficul culesului (fig.5.5). Întocmirea conveierului melifer a fost făcută mai întâi la nivel de subunitate productivă (tab. 5.6), apoi la nivelul unităților de producție (tab. 5.7).

Astfel, culesul poate începe în prima jumătate a lunii aprilie la speciile frasin și jugăstru, dar având în vedere ponderea mică a acestora în structura pădurii, cantitățile de miere sunt neglijabile.

Începând cu luna mai are loc o înflorire masivă a speciilor de stejar și gorun care asigură un cules de producție. În a treia decadă a acestei luni începe și înfloritul salcâmului.

În luna iunie, în primele două decade, culesul de producție este asigurat în cea mai mare parte de salcâm la care se adaugă stejarul și jugastrul. În ultima decadă a lunii culesul de producție este asigurat de teiul pucios care înflorește în această perioadă.

În luna iulie, culesul de producție este asigurat aproape în totalitate de teiul argintiu care este și mai productiv și ocupă și suprafețe mai mari decât teiul pucios.

Din ultima decadă a lunii iulie, practic, încetează sezonul apicol în zonă, nici o specie nemaiputând asigura stupăritul pastoral de producție, motiv pentru care este necesară mutarea stupilor la alte resurse melifere, spre exemplu floarea soarelui.

Analizând perioada pe care este eșalonat conveierul melifer spontan, se observă că se poate asigura un cules continuu, fără goluri, începând din luna mai și până în a doua decadă a lunii iulie. Culesul de producție este asigurat, practic, de cele două specii melifere valoroase: teiul și respectiv salcâmul, celelalte specii asigurând doar un cules de întreținere.

Cantitățile lunare de miere recoltabilă obținute de la fiecare specie de interes melifer sunt trecute în tabelul 5.9.

Tabelul 5.6

Eșalonarea culesului la nivelul subunităților productive

Tabelul 5.7

Eșalonarea culesului la nivelul unităților de producție

Tabelul 5.8

Eșalonarea culesului la principalele specii de interes melifer din raza Ocolului Silvic Ciurea

Fig. 5.5 Dinamica culesului în perioada mai – iulie

Tabelul 5.9

Speciile de interes melifer și cantitățile lunare de miere recoltabilă obținute

5.4. Calculul necesarului de familii de albine pentru valorificarea potențialului melifer

Odată determinat potențialul melifer al zonei, s-a putut calcula și numărul familiilor de albine care pot fi întreținute în condiții de eficiență economică. Pentru aceasta a fost necesară cunoașterea cantității de miere pe care trebuie să o recolteze o familie de albine pentru consum propriu, pentru înmulțirea ei, cât și mierea marfă.

Se apreciază că o familie de albine, mediu dezvoltată, pe timp de un an consumă pentru nevoile proprii o cantitate de miere, iar pentru un roi se socotește jumătate din această cantitate.

Având în vedere, că de regulă o stupină se mărește anual cu 25 %, cantitatea de miere necesară în plus a fiecărei familii, va fi de aproximativ (90/2 x 25/100 = 2250/200 = 11,2). Adăugând o cantitate de miere-marfă de 25 kg/familia de albine se ajunge la o cantitate de aproximativ miere (m):

m = 90+11,2+25=126,2 kg

Raportând cantitatea totală de miere recoltabilă (M) la cantitatea de miere necesară unei familii de albine (m), s-a putut afla numărul familiilor de albine (F) întreținute rentabil în cursul unui an:

F = M/m = 1162555/126 = 9226

Regulamentul de organizare a stupăritului pastoral în România prevede o încărcătură de 14-18 stupi la hectar pentru culesul intensiv la salcâm și respectiv 6-11 stupi la hectar pentru culesul intensiv la tei, în raport de condițiile locale, vârsta plantațiilor, densitatea, condiții de vegetații și sol.

În condițiile oferite de Ocolul Silvic Ciurea se apreciază ca fiind optimă o încărcătură de 16 stupi la hectar pentru salcâm și 10 stupi la hectar pentru tei, deci numărul familiilor de albine este de 16832 în cazul culesului la salcâm și 23200 pentru culesul la tei.

Cunoscând cantitățile lunare de miere ce se pot recolta, s-a putut determina numărul de familii de albine necesar pentru fiecare lună de cules, raportând aceste cantități la cantitatea de miere-marfă scontată de la fiecare familie (fig 5.6).

Se observă că în luna mai cantitatea de miere poate fi recoltată de 5780 familii de albine, cantitatea de aferentă lunii iunie poate fi recoltată de 20098 familii de albine, iar în luna iulie cantitatea de poate fi recoltată de circa 20623 familii de albine.

Datele privind numărul familiilor de albine ce se pot întreține pe raza Ocolului Silvic Ciurea au fost centralizate în tabelul 5.10.

La stabilirea numărului familiilor de albine s-a ținut cont de asigurarea unui echilibru optim al balanței melifere (corelarea potențialului melifer cu numărul familiilor de albine).

Fig. 5.6. Necesarul de familii de albine în timpul culesului.

Tabelul 5.10

Calculul numărului de familii de albine necesar pentru valorificarea potențialului melifer din masivul studiat

CONCLUZII

Flora spontană precum și condițiile meteorologice din zona Ocolului Silvic Ciurea permit practicarea unor activități apicole rentabile, cu condiția corelării potențialului melifer cu numărul familiilor de albine în diferite perioade.

Din suprafața de pădure, 58 % prezintă interes apicol prin speciile deținute.

Culesurile de întreținere și cele de producție sunt asigurate preponderent de vegetația lemnoasă, cea erbacee fiind neînsemnată ca pondere și importanță apicolă.

Specia cea mai valoroasă este teiul, care furnizează circa 67 % din producția totală de miere, urmată de salcâm (30 %).

Datorită faptului că în structura pădurii intră specii cu perioade de înflorire diferite, se asigură un conveier melifer continuu, fără goluri de cules, începând din luna mai și până în a doua decadă a lunii iulie.

Pentru buna desfășurare a unei activități apicole în zonă, o condiție esențială o reprezintă echilibrarea balanței melifere, în acest sens recomandăm:

numărul familiilor de albine întreținute în decursul unui an să fie de circa 9226;

numărul familiilor de albine în perioada culesului intensiv la salcâm să fie de aproximativ 16832, iar la tei de 23200;

amplasarea și dimensionarea stupinelor să se facă numai după cunoașterea temeinică a bazei melifere, în condițiile respectării zonei economice de zbor a albinelor (1,5- față de stupină);

după data de 20 iulie, în condițiile stupăritul pastoral, deplasarea stupinelor să se facă către culturile de floarea soarelui.

Având în vedere condițiile oferite de arealul forestier al Ocolului Silvic Ciurea, pe viitor este de dorit acordarea unui interes mai mare valorificării acestui potențial melifer.

BIBLIOGRAFIE

Anglel Gh., Nyarady A., 1975 – Botanică, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Bura M., 1996 – Creșterea intensivă a albinelor, Editura Helicon, Timișoara.

Cîrnu I. și colab., 1972 – Cercetări privind corelația dintre factorii meteorologici și producția de nectar la principalele specii melifere din țara noastră, Lucrări științifice, vol. VIII, București.

Cîrnu I., 1980 – Flora meliferă, Editura Ceres, București.

Cîrnu I., 1986 – Plante melifere, Editura Agro-Silvică, București.

Cîrnu I, Roman Gh., 1986 – Din viața albinelor, Editura Ceres, București.

Crane Eva.,1979 – Mierea, Editura Apimondia, București – România.

Eftimcscu Maria., Berbecel O., Cîrnu L, Roman Ana-Maria, 1982 -Influența vremii asupra producției de miere, Editura Ceres, București.

Ionel A. și colab. 2000 – Plante furajere, toxice si medicinale, Editura A.92, Iași – România.

Lazăr Șt., Tănase M., 1991 – Importanța, locul și rolul apiculturii ca alternativă la dezvoltarea agriculturii și păstrarea echilibrului ecologic, Cercetări Agricole în Moldova, Supliment, Iași-România.

Lazăr Șt., 1992 – Apicultură-Sericicultură, Curs, Universitatea Agronomică, Iași.

Lazăr Șt., Oprea-Cuzic Mariana, 1996 – 1997 – Investigații privind potențialul melifer și posibilitățile de valorificare a resurselor melifere dintr-un masiv forestier, Lucrări științifice, U.A.M.V. Iași, seria Zootehnie, vol. 39,40.

Lazăr St.,2002 – Bioecologie si tehnologie apicolă, Editura Alfa, Iași România.

Lazăr St.,2003 – Morfologia si tehnica creșterii albinelor, Editura Terra nostra, Iași România.

Lazăr St.,Doliș M.,2004 – Apicultura practică, Editura Alfa, Iași România.

Lazăr St., Vornicu O.C., 2007 – Apicultura, Edit. Alfa, Iași, România.

Lauveaux J.,1987 – Albinele și creșterea lor, Editura Apimondia, București-România.

Mălaiu A., 1976 – Sporirea producției de miere, Editura Ceres, București.

Mărghitaș L. Al., 1995 – Creșterea albinelor, Editura Ceres, București.

Mărghitaș C.A., 1997 – Albinele și produsele lor, Editura Ceres, București-România.

Mânișor Măria Octavia, Hociotă Elena, 1978 – Baza meliferă, A.C.A., Redacția Publicațiilor Apicole.

Mârza E., Nicolaide N., 1990 – Inițiere și practică în apicultură, Redacția de Propagandă Tehnică Agricolă, București.

Mârza E., Popa A., 1966 – Cartea apicultorului, Editura Agrosilvică, București.

Miloiu I.,1988 – Hrănirea albinelor, A.C.A.Redacția publicațiilor Apicole, București – România.

Opriș T., 1990 – Uimitorii producători ai naturii, Editura Ion Creangă, București.

Philippe J.M. 1994 – Le guiede de l`apiculteur Edisud Aix-en-Pravence, France.

Rusu Cleopatra, 1983 – Influența furajării suplimentare timpurii cu diferite furaje energo-proteice asupra dezvoltării și eficienței productive a familiilor de albine, Simpozion științific, I.A. Iași, Rezumate.

Savu I., 1985 – Creșterea albinelor în gospodărie, Editura Ceres, București.

Stănescu V., 1979 – Dendrologie, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Simionescu I., 1973 – Flora României, Editura Albatros, București.

*** Manualul apicultorului, A.C.A., București, 1996

*** Amenajamentul Ocolului Silvic Ciurea, Studiu general.