Studiu Privind Perceptia Tinerilor Institutionalizati cu Privire la Serviciile Oferite
CUPRINS
Introducere – Motivația alegerii temei
CAPITOLUL I. Noțiuni introductive privind abandonul copiilor
1.1 Definirea conceptului de abandon
1.2 Familia: nucleu de bază pentru creșterea și educarea copilului
1.3. Servicii sociale destinate copiilor abandonați
CAPITOLUL II. Copilul instituționalizat
2.1. Cauze ale instituționalizării
2.2. Efectele instituționalizării asupra copilului
2.3. Abuzul, neglijarea si exploatarea copilului instituționalizat
2.4. Dezvoltarea copilului în înteriorul unei instituții sociale
CAPITOLUL III. Măsuri de protecție pentru copilul instituționalizat
3.1 Măsuri de protecție specială pentru copilul instituționalizat la nivel național
CAPITOLUL IV. Studiu privind percepția tinerilor instituționalizați cu privire la serviciile oferite
4.1 Metode și tehnici
4.2 Participanții la studiu
4.3 Prezentarea rezultatelor și analiza datelor
4.4 Concluzii referitoare la partea de cercetare
Concluzii finale
Bibliografie
Anexe (ghid de interviu)
Introducere –Motivația alegerii temei
Problematica copiilor instutuționalizați reprezintă un subiect complex, interesant și de actualitate din punct de vedere al situației lor, poziției pe care o ocupă în societate și nu numai. Având în vedere toate situațiile dificile cu care aceste persoane se confruntă, putem să afirmăm că această categorie a populației este considerată o categorie defavorizată de către restul populației. Dar pe de altă parte nu putem ignora faptul că comunitatea, instituțiile publice, dar și cele private caută ameliorarea și rezolvarea, acolo unde se poate a problemelor cu care se confruntă acești copii.
Am decis să tratez tema copiilor abandonați și instituționalizați din mai multe considerente. Primul este legat de poziția acestor copii în societate, de ignoranța cu care sunt priviți de unele persoane, de descriminările de care au parte și de neșansele pe care le întâmpină la orice pas. Consider că acest tratament de care au parte cei mai mulți dintre ei este nedrept și este un minus în ceea ce privește dezvoltarea lor personală și stima lor de sine.
Actualitatea acestui fenomen derivă tocmai din acest considerent, și anume din diferențierea care se face între acești copii: între copiii cu familii și între copiii abandonați, de modul în care sunt priviți în societate acești copii și de barierele care există între cele două categorii de populație. Aceștia din urmă sunt marginalizați, trăiesc în instituțiile statului, sau și mai rău pe stradă unde beneficiază de un tratament diferit față de cel de care ar beneficia dacă s-ar afla în sânul familiei sale biologice. Ei, cei ce sunt considerați copiii nimănui au parte în cele mai multe cazuri de o dezvoltare psihică și fizică întârziată, față de copiii care provin din familii și care cresc langă părinții lor naturali. Ei suferă când văd cum sunt priviți de restul copiilor de seama lor, de barierele pe care le pune societatea între cele două categorii de oameni, de inegalitatea șanselor, dar și de slaba împlicare a semenilor noștri în procesul integrării lor în comunitate.
Familia reprezintă mediul necesar pentru creșterea și educarea copiilor. În cadrul familiei, copilul își dezvoltă primele abilități de comunicare, de relaționare cu ceilalți, de adaptare la viața de zi cu zi. Părinții sunt cei care au rolul de a le insufla copiilor norme și valori specifice care să aibă un aport în ceea ce privește dezvoltarea și continuitatea lor, exact ceea ce le lipsește cu desăvârșire copiilor instituționalizați (Chipea, 2001).
Un alt motiv pentru care am ales să tratez acest subiect este faptul că, cunosc destul de bine situația acestor copii instituționalizați deoarece îmi desfășor activitatea de zi cu zi cu aceste persoane. Până să ajung să lucrez cu acești copii auzisem multe despre ceea ce înseamnă un copil instituționlizat și abandonat, atât din cărți cât și din spusele altor persoane implicate. Cu timpul mi-am dat seama că multe dintre lucrurile pe care le auzisem sunt intr-adevăr corecte, dar în același timp mi-am dat seama că sunt multe altele care nu sunt intocmai așa și care nu poți să le știi decât dacă trăiești zilnic cu ei, în mediul lor, acolo unde ei se desfășoară exact așa cum sunt ei de fapt.
Acești copii într-adevăr se confruntă cu multe probleme, suferă mult pentru că nu îi au pe cei dragi alături, simt lipsa afecțiunii părintești și se simt discriminați de către restul persoanelor, chiar și de către colegii lor de la școală, care îi numesc ,,lelențari,,. Consider că nu ai cum să rămâi indiferent când știi cum sunt etichetați acești copii care nu au nici cea mai mică parte de vinovăție pentru ceea ce li se întâmplă.
Lucrarea de față se intitulează ,,Percepția tinerilorr instituționalizați privind serviciile oferite în cadrul Centrului de Plasament nr. 2 Oradea, și se imparte în patru capitole care în mod evident vor dezbate cele mai relevante noțiuni ce privesc acest fenomen al instituționalizării și al abandonului copiilor. Primele trei capitole ale lucrării constituie baza teoretică și fac referire la cele mai elementare noțiuni privind copilul abandonat și instituționalizat, la familia acestuia, la problemele cu care acești copii se confruntă, la cauzele care au făcut ca acești copii să ocupe acest loc marginalizant în societate, și nu în ultimul rând la rolul pe care familia o are pentru semenii ei.
Primul capitol al lucrării ,,Noțiuni introductive privind abandonul copiilor,, cuprinde cele mai relevante și importante noțiuni despre abandonul copiilor: cauze, efecte și nevoile copiilor abandonați. În acest capitol am încercat să surprind necesitățile și dificultățile cu care acești copii se confruntă la orice pas.
Capitolul II intitulat Copilul instituționalizat tratează toate aspectele legate de viața unui copil instituționalizat precum și cele mai evidente lucruri legate despre natura unui copil care se află în sistemul de protecție. Deasemenea acest capitol cuprinde și cauzele care fac ca un copil să fie instituționalizat, ceea ce se intâmplă cu un copil după ce acesta ajunge să fie instituționalizat, cum este tratat în interiorul instituției în care trăiește, dar și modul în care acesta se dezvoltă în mediul instituțional.
Capitolul III numit Măsuri de protecție pentru copilul instituționalizat abordează cadrul legislativ existent în țara noastră, măsurile de protecție a copilului instituționalizat. Este un capitol care vizează copilul instituționalizat și beneficiile de care acesta poate beneficia prin politicile sociale oferite de statul român.
Capitolul IV numit Studiu privind percepția tinerilor instituționalizați cu privire la serviciile oferite își propune să redea o paralelă între partea teoretică a lucrării și partea de cercetare pentru a putea crea o imagine mai clară a ceea ce înseamnă realitatea trăită de această categorie de populație. De asemenea acest capitol arată similitudinile și diferențele dintre cele două mari părți.
Capitolul I
Noțiuni introductive privind abandonul copiilor
Definirea conceptului de abandon
Termenul de abandon provine din limba franceză și „desemnează acțiunea de părăsire (uitare, lepădare) a unei ființe, lipsă de preocupare pentru soarta acesteia” (Chipea-Onica, 2007, p. 37).
Din punct de vedere juridic, abandonul reprezintă „fapta celui care având obligația legală de întreținere față de copil, îl părăsește, îl alungă, sau îl lasă fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale” (Mitrofan și Mitrofan, 1991, p. 3).
Cele mai frecvente forme de abandon cu privire la copil sunt:
Abandon total: are loc de obicei în cadrul relațiilor preconjugale, de către fete tinere, abandonate de parteneri, imediat după nașterea copilului, de către mame prostituate, delincvente sau divorțate;
Semiabandonul: practicat de unul dintre părinți după o situație de divorț;
Abandonul disimulat sau criptic: constă în respingerea afectivă a copilului de către mamă, lipsa de interes a acesteia față de trebuințele elementare a copilului (Vladu et all, 2010).
„Prin Legea nr. 47/1993 a fost introdusă o nouă sancțiune specifică dreptului familiei, care decurge din neexercitarea corespunzătoare a ocrotirii părintești de către părinții firești: declararea judecătorească a abandonului de copii” (Neamțu, 2003, p. 779).
În articolul 1, alineatul 1 din aceeași lege sunt enumerați copiii care pot fi declarați abandonați pe cale judecătorească, și anume:
copilul aflat în îngrijirea unei instituții de ocrotire socială sau medicală, de stat sau privată;
copilul încredințat unei persoane fizice, în condițiile legii (Legea nr. 47/1993).
,,În limbajul curent termenul de abandon are înțelesul de părăsire voită, de obicei definitivă a unei ființe.” Abandonul reprezintă cea mai gravă formă de separarea a unui copil de părinții lui, iar prin conceptul de copil abandonat se poate înțelege orice copil care nu trăiește alături de părinții săi naturali, iar responsabilitatea creșterii și educării copilului revine în exclsuvitate statului sau altei persoane care nu are nici o legătură cu acesta (Vladu et all, 2010, p. 59).
,,Conform datelor statistice, anual sunt abandonați aproximativ 100 de nou-născuți. Numărul cazurilor de abandon s-a redus treptat, astfel în anul 2010 au fost înregistrate 119 cazuri, iar în anul 2011 – 117. Statistica arată că din numărul copiilor abandonați sau lăsați de părinți pînă la vîrsta de 7 ani este de aproape 35% (200 copii pe an) și sunt de vârstă foarte mică, de 0-4 zile, iar 40% (250 copii pe an) au vârsta de până la 3 ani. Majoritatea copiilor, adică 92%, au ambii părinți în viață, deși în peste 60% de cazuri aceștia sunt divorțați. Astfel, povara creșterii și îngrijirii copilului revine Ministerului Muncii, Protecției Sociale, Familiei și Copilului” (Strategia de protecție a copilului și familiei, 2013, pp. 3-4).
Abandonul copilului constituie o formă extremă a separării lui de părinți, când responsabilitatea creșterii, educației și îngrijirii acestuia este transferată unei instituții sau altei persoane. Astfel, părintele neglijează exercitarea drepturilor sale, dar și a îndatoririlor sale față de copil. Abandonul copilului poate apărea oricând, mai ales în acele situații în care familia sa biologică nu îl dorește, familia are prea mulți copii și o situație financiară precară și nu dispune de resurse necesare pentru a-i crește, sau atunci când cuplul marital nu se mai înțelege din diferite motive, și ajung să se separe unul de altul, iar copilul nemaiavând unde rămâne, ajunge să fie instituționalizat (Năstasă, 2007).
Divorțul este unul dintre factorii care fac ca numărul copiilor abandonați să crească continuu și la cote înalte. Cert ar fi ca în urma divorțului unul dintre părinte să rămână cu copilul, dar din nefericire de multe ori divorțul culminează prin faptul că copilul nu este luat în îngrijire de nici unul dintre părinți. Dezorganizarea vieți de familie ca urmare a divorțului, de pildă, reduce capacitatea copilului de formare într-un mediu afectiv familial, lăsând urme negative în viața lor, fiind mai greu adaptabili la viața socială ( Achim, 1970).
Cauzele abandonului copiilor
,,Abandonul provoacă copilului consecințe negative de ordin emotiv, mental și psihologic. Copilul este expus unui neașteptat risc de a rămîne singur fără sprijin patern. Abandonul cauzează copilului un sentiment de șoc că mama lui a decis să-l părăsească pentru totdeauna. Copiii abandonați prezintă capacitate redusă și chiar întârzieri în funcționarea intelectuală și rațională, dificultăți de învățare și dificultăți de comunicare interelațională”
(Strategia de protecție a copilului și familiei, 2013, p. 4).
De asemenea și divorțul face ca numărul copiilor abandonați să crească continuu și la cote înalte. Cert ar fi ca în urma divorțului unul dintre părinte să rămână cu copilul, dar din nefericire de multe ori divorțul culminează prin faptul că copilul nu este luat în îngrijire de nici unul dintre părinți. Dezorganizarea vieți de familie ca urmare a divorțului, de pildă, reduce capacitatea copilului de formare într-un mediu afectiv familial, lăsând urme negative în viața lor, fiind mai greu adaptabili la viața socială (Năstasă, 2007; Achim, 1970).
Cauzele abandonului studiat calitativ sunt: dificultăți materiale (96%), mama solitară (60%), abuz-neglijare (36%), sănătatea copilului (21%), despărțirea părinților (18%), sănătatea părinților (15%), alcoolism (10%), decesul părinților (5%), deprivarea drepturilor (5%), părinții în detenție (2%), mama minoră (1%). Printre alte cauze se numără viciile medicale ale sănătății copilului, îmbolnăvirea gravă a copilului la naștere sau în perioadă următoare, neconștientizarea de către părinți a diagnosticului anterior. Dificultățile de creștere a copiilor cu vicii de sănătate constau în costurile excesive medicale și șansele mici de integrare a copiilor în percepția părinților (Strategia pentru protecția copilului și a familiei, 2013, p.4).
Familia: nucleu de bază pentru creșterea și educarea copilului
Prin termenul de copil, se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu în condițiile legii. În sensul actului normativ, prin copil se înțelege copilul provenit din căsătoria soților, copilul unuia dintre soți, copilul adoptat, copilul dat în plasament, copilul pentru care s-a instituit tutela/curatela potrivit legi (Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului).
Familia reprezintă mediul necesar pentru creșterea și educarea copiilor. În cadrul familiei, copilul își dezvoltă primele abilități de comunicare, de relaționare cu ceilalți, de adaptare la viața de zi cu zi. Părinții sunt cei care au rolul de a le insufla copiilor norme și valori specifice care să aibă un aport în ceea ce privește dezvoltarea și continuitatea lor (Chipea, 2001).
Familia reprezintă o formă specifică în societate, este un fenomen complex, care are o multitudine de roluri, funcții și atribuții. Ca să reușim să înțelegem cu adevărat acest fenomen este necesar să luăm la cunoștință faptul că, cu toții facem parte dintr-o familie, indiferent dacă în momentul de față locuim sau nu cu părinții noștrii. Familia reprezintă baza, stâlpul nostru și un cadru de referință în formarea noastră pe mai departe. Familia este un sistem deschis care ne oferă multe posibilități și prin faptul că aceasta se află într-o strânsă legătură cu structurile economice, social-politice și spirituale ale societăți (Zapodeanu, 2005; Achim, 1970).
Pe de altă parte, familia este unică pentru fiecare dintre noi deoarece legăturile care caracterizează acest grup sunt întru totul naturale, iar aceste legături sunt: legături de ordin biologic care unesc membrii familiei prin relațiile de consangvinitate care există între părinți și copii, copii și bunici și care sunt de o importanță primordială; alte legături existente între membrii familiei care de asemenea au o importanță deosebită față de altele ar fi acelea legate de dragostea și suportul emoțional oferit doar de membrii familiei (Păun, 2001).
Familia este principalul mediu în care un copil ar trebui să crească, deoarece doar în cadrul acesteia și cu ajutorul părinților, copilului îi vor fi asigurate cele necesare încât să dobândească acele abilități care îl vor ajuta să reușească să se adapteze la evoluția lumii în care trăiește. Pe lângă bunurile materiale pe care o familie i le asigură descendenților ei, aceasta trebuie să se preocupe să-i asigure copilului dragostea și afecțiunea de care acesta are nevoie. Familia îl învață să trăiască, îl inițiază pe copil în activitatea fundamentală, îl ajută să descopere nenumărate noțiuni, ea face acest lucru în mod concret și direct. ,,Observăm că familia reprezintă una dintre verigile sociale cele mai vechi și mai specifice în asigurarea continuității și afirmării depline a ființei umane” (Năstasă, 2007, p. 11).
Familia este singurul loc în care copiii se dezvoltă armonios din punct de vedere psihic, fizic și afectiv. Lipsa unuia dintre părinți nu face altceva decât să dezechilibreze întreg sistemul familial, apărând o încărcătură de rol atât a părintelui rămas singur cât și a copiilor (Zivari, 2008).
,,Termenul de părinte provine din latinescul parens, care înseamna a da naștere, dar se mai utlizează și pentru a desemna statutul biologic sau juridic de mama sau de tată al unei persoane în raport cu un copil” (Cojocaru, 2008, p. 49).
Din totdeauna familia a avut și are un rol important în viața copilului, o importanță fundamentală fiind acordată relației mamă-copil.” În viața fiecărui copil, familia reprezintă primul mediu de socializare caracterizat prin securitate afectivă, susținere, sprijin, cooperare, viață comună, aspirații și interese comune” (Gherguț, 2007, p. 316).
Familia este pentru copil mediul cel mai favorabil pentru dezvoltarea, creșterea adecvată, și bunăstarea acestuia. Având în vadere faptul că „familia (restrânsă) este o unitate cu un grad foarte ridicat de integralitate, de regulă orice problemă mai serioasă a unui membru al său devine și problema familiei” (Iluț, 2005, p. 236).
Câteva dintre caracteristicile de bază ale familiei sunt consemnate de către Șoitu Laurențiu în lucrarea sa „Consiliere familială” și anume:
familia este primul grup în care copilul exersează comportamentele sociale și se descoperă pe sine;
oferă climatul de siguranță afectivă, necesar dezvoltării personalității;
este mediul principal de creștere și dezvoltare intelectuală, motivațională, afectivă, estetică, morală etc;
reprezintă cel dintâi model al comportamentelor viitoare;
este legătura bilogică de bază a individului;
este cadrul de dezvoltare și valorizare individuală, prin încărcătura afectivă dintre membrii săi (Șoitu, 2001).
Gherguț consideră că există anumite caracteristici ale familiei care influențează dezvoltarea socială a copilului:
legătura biologică de bază a persoanei care îi conferă identitate și îl susține în dezvoltarea intelectuală, afectivă și morală;
familia constituie primul grup social în care copilul exersează comportamente sociale și se descoperă pe sine;
asigură securitatea afectivă necesară dezvoltării armonioase și echilibrate a personalității;
este un cadru optim de dezvoltare a individualității și de valorizare a potențialului copilului (Gherguț, 2007).
1.3. Servicii sociale destinate copiilor abandonați
,,În toate acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala. Statele părți se obligă să asigure copilului protecția și îngrijirea necesare în vederea asigurării bunăstării sale, ținând seama de drepturile și obligațiile părinților săi, ale reprezentanților săi legali sau ale altor persoane cărora acesta le-a fost încredințat în mod legal, și în acest scop vor lua toate măsurile legislative și administrative corespunzătoare” (Convenția cu privire la drepturile copilului, p. 2).
Protecția socială trebuie focalizată pe copilul în nevoie și / sau familia sa și presupune sprijin pentru integrarea socială și profesională pentru dezvoltarea pe multiple planuri și nu crearea unei stări cronice de dependență. Principala finalitate a procesului de ocrotire socială în cadrul rețelei de servicii sociale destinate copilului și adolescentului este integrarea optimă a acestora în societate, ceea ce implică un intreg complex de acțiuni de educație generală și specială realizate în instituțiile de ocrotire pentru acei minori care au fost crescuți, ocrotiți și educați în sisteme de tip rezidențial. În concepția generală a ocrotirii sociale a copilului se includ și acțiuni speciale de protejare a anumitor categorii de copii defavorizati cum ar fi:
Copilul lipsit sau refuzat de familie- orfan, abandonat de familie, neglijat;
Copilul defavorizat de familie din cauza carențelor materiale și moral- educaționale;
Copilul cu nevoi speciale (idem).
După legea română ori de câte ori copilul este lipsit în mod temporar sau permanent de ocrotirea părintească, fie din culpa acestora, fie din motive independente de voința lor, copilul se află îndificultate și are dreptul la asistență specială. Pentru aceste situații sunt reglementate o serie de instituții menite să asigure în funcție de situația concretă a copilului, protecția drepturilor sale prin asistența altemativă. Printre ele se numără: tutela, curatela, încredințarea copilului, încredințarea în vederea adopției, plasamentul, plasamentul în regim de urgență și adopția (Art. 3 alin.(2) din O.U.G. nr. 26/1997 aprobată prin Legea nr. 108/1998, preluând integral textul art.20 alin.(1) din Convenția cu privire la drepturile copilului).
Opțiunea pentru una din aceste instituții, se face în funcție de circumstanțele concret instituționale ale copilului, ținând cont de interesul superior al acestuia, precum și de necesitatea continuității în creșterea și educația copilului, de originea sa etnică, religioasă, culturală. Unele instituții vizează măsuri temporare de protecție a drepturilor copilului, de asigurare a creșterii și ocrotirii acestuia în mediu familial în scopul reintegrării copilului. Altele reprezintă măsuri cu caracter permanent, în funcție de situația care a generat-o (de ex.decesul unui părinte și părăsirea copilului de către celălalt – în cazul tutelei) sau de natura instițuției (adopția). ,,Relația copil-părinți-stat ar putea fi văzută, metaforic, ca un balansoar care se înclină treptat când în favoarea părinților, când în cea a copiilor. Balansoarul nu poate funcționa decât dacă cele două locuri sunt ocupate – de părinți și de copii. Rolul celui de al treilea, statul, e de a interveni ori de câte ori apar defecțiuni” (Balahur, 2001, p.227).
Serviciile sociale sunt o formă de ajutor, suport activ acordate persoanelor, familiilor și comunităților aflate în stare de risc, care contribuie la prevenirea și depășirea situațiilor de dificultate prin care grupul țintă trece (conform Ordonanței 68/2003 privind serviciile sociale, aprobată prin Legea 515/2003 și modificată și completată prin Ordonanța 86/2004).
Scopul serviciilor sociale este de a promova incluziunea socială, în vederea creșterii calității vieți. Pe de altă parte aceste servicii acționează în vederea îmbunătățirii condițiilor economice și sociale ale persoanelor care la un moment dat întâmpină dificultăți în procesul de adaptare la evoluția societății (Chipea, 2010).
Serviciile sociale pot fi servicii primare și servicii specializate. Serviciile sociale primare sunt măsuri și acțiuni de proximitate și prevenție acordate în comunitate, în scopul identificării și limitării situațiilor de risc în care se poate afla la un moment dat persoana, familia sau grupul. Serviciile sociale specializate sunt măsurile de suport și asistența care au ca scop menținerea, refacerea sau dezvoltarea capacităților persoanei ori familiei, aflată în situații specifice de vulnerabilitate sau de risc de excludere socială, și sunt acordate de personal calificat și specializat (Legea nr. 47/2006).
Furnizarea serviciilor sociale se organizează într-un sistem descentralizat, la nivelul comunităților locale, pentru a răspunde cât mai adecvat nevoilor sociale identificate, tipologiei potențialilor beneficiari și condițiilor particulare în care aceștia se află. Sistemul de servicii sociale se reglementează prin legi speciale. Furnizorii de servicii sociale pot organiza și acorda servicii sociale, cu sau fără găzduire, după cum urmează:
a) în comunitate;
b) la domiciliul beneficiarului;
c) în centre de zi și centre rezidențiale, publice sau private.
Centrele de zi și rezidențiale reprezintă așezăminte în care serviciile sociale sunt acordate de personal calificat și care dispun de infrastructura adecvată furnizării acestora; în centrele rezidențiale persoana este găzduită mai mult de 24 de ore. Serviciile sociale se pot organiza în forme diverse, stabilite prin nomenclatorul serviciilor sociale, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului (idem).
Tipuri de servicii care vizează protecția copilului:
Plasamentul familial: reprezintă o măsură de protecție luată de Comisia pentru Protecția Copilului, prin care unei familii i se acordă dreptul de a lua în îngrijire, crește și educa unul sau mai mulți copii. Conform articolului 58 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, plasamentul copilului constituie o măsură de protecție specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, după caz, la o persoană sau familie, un asistent maternal, un serviciu de tip rezidențial.
Plasamentul copilului la asistentul maternal profesionist: asistentul maternal profesionist reprezintă o persoană fizică atestată de Comisia pentru Protecția Copilului și care desfășoară la domiciliul său o activitate care are drept scop creșterea, îngrijirea și educarea necesară dezvoltării optime a copilului pe care îl primește în plasament sau încredințare. Această măsură de protecție a copilului are o durată de timp limitată, timp în care se încearcă reintegrarea copilului în familia sa biologică, sau după caz, adopția acestuia.
Adopția se face numai pentru protejarea interesului superior al copilului, se urmărește potrivirea dintre copil și familie, iar după efectuarea adopției se efectuează monitorizarea post-adopție a copilului și a familiei adoptatoare care reprezintă un punct cheie în tot acest proces al adopției.
Adopția reprezintă ,,instituția juridică în virtutea căreia o persoană numită adoptator și o altă persoană numită adoptat, se stabilesc raporturi de rudenie asemenea celor dintre părinți și copii„ (Buzducea, 2010 apud Lupșan, 2003, p. 728).
La nivelul țării noastre se constată dezvoltarea unor măsuri de natură socială, psihologică și psihopedagogică care vizează intervenția timpurie, facilitând totodată accesul la servicii educaționale, medicale și sociale, precum și integrarea persoanelor care se află într-o situație de risc social (Oșvat, 2012).
În acest sens asistența socială are un aport în ceea ce privește politica socială din țara noastră prin faptul că contribuie la bunăstarea populației prin acordarea de servicii și prestații sociale pentru dezvoltarea capacităților individuale sau colective în vederea asigurării nevoilor sociale, creșterii calității vieți precum și pentru promovarea principiilor de coeziune și incluziune socială (Legea 47/2006 privind sistemul național de asistență socială).
CAPITOLUL II
Copilul instituționalizat
2.1. Cauze ale instituționalizării
„Copilul instituționalizat este copilul abandonat care a ajuns într-o instituție de ocrotire pe baza unei decizii a Comisiei pentru protecția copilului. «Statul este obligat să-mi crească copilul» sau «vreau să-l dau la stat» sunt expresii pe care asistenții sociali le aud frecvent de la părinții care doresc să-și abandoneze copiii” (Holt România, 2002, p. 33).
Consecința imediată a actului de abandonare este, pentru cei mai mulți copii, intrarea în leagănul sau casa de copii. Mult timp această soluție a fost considerată soluția cea mai eficientă pentru copii, până în momentul în care a fost făcută publică situația nesatisfăcătoare din interiorul acestor instituții. Se cunosc altfel o serie de efecte negative a abandonării copilului în instituții:
Cei mai mici dintre ei, copiii sub trei ani prezintă o lipsă a creșterii în greutate, o expresie de nefericire constantă, precum și tulburări psihiatrice;
Întârzierea limbajului, relațiile personale sunt în mod clar tulburate, copilul este inactiv și dezinteresat, de cele mai multe ori. Este opusul copilului care crește alături de familia sa;
Dispun de o îmbolnăvire timpurie;
Cele mai evidente aspecte ale dezvoltării copilului într-o instituție sunt cele legate de dezvoltarea intelectuală: deficiențe de limbaj, o abilitate verbală scăzută, capacitate redusă de înțelegere a mesajelor verbale, insuficiențe în dezvoltarea vocabularului, tulburări de voce, bâlbâială etc;
Tulburării majore ce țin de dezvoltarea personalității: întârzieri în formarea scheletului, a organismului, în general, și a funcțiilor sale biologice;
Comportamentul social al copilului instituționalizat exprimă apatie, tristețe, neâncredere și dezorientare ( Dumitrana, 1998).
„Legislația actuală din domeniul protecției copilului definește copilul instituționalizat ca fiind acel copil aflat în dificultate care nu a împlinit vârsta de 18 ani, și nu are capacitate deplină de exercițiu, a cărui îngrijire, dezvoltare, integritate fizică, psihică, morală și educațională este periclitată în sânul familiei naturale” (Brătianu, Roșca, 2005, p.76).
De cele mai multe ori, copiii instituționalizați: învață de la o vârstă mică să-și rezolve problemele emoționale singuri, nu reușesc să-și formeze toate deprinderile de viață, nu au modele de roluri parentale, deoarece nu sunt educați pentru viața de familie (Protecția Drepturilor Copiilor Lipsiți de Îngrijire Părintească sau care sunt Expuși Riscului de a fi Separați de Familiile Lor, p. 27).
Conform datelor preluate dintr-un studiu din Chișinău cu privire la copiii instituționalizați, avem următoarele argumente în privința instituționalizării copilului:
Argumente pro instituționalizare:
instituțiile rezidențiale se închid, dar alternative nu s-au creat;
există riscul de a scăpa situația de sub control – copii în stradă, cerșetori, vagabonzi;
există copii „dificili” care nu pot fi reintegrați în familii ori în forme alternative de protecție;
casele de tip internat sunt o soluție pentru copiii cu dizabilități ca: hipoacuzie, deficiențe de văz, retard mintal etc.
în internate, copiii din familiile dificile primesc îngrijire adecvată: hrană, îmbrăcăminte, școlarizare și cei care au crescut în internate au făcut studii și au ajuns departe,
condițiile de trai în internate sunt mai bune decât în stradă sau în familii degradate.
Argumente impotriva instituționalizării:
Numărul mare de copii în internate, deci, imposibilitatea de a acorda grijă și atenția necesară fiecărui copil.
Prezența abuzului de diferite tipuri.
Lipsa unui model de educație pentru întemeierea unei familii și educarea propriilor copii, reproducerea comportamentelor de abandon față de viitorii copii ai celor care cresc în internate.
Plasarea copilului într-un internat este o formă de protecție a copilului și nicidecum a familiei.
Internatul este o soluție simplă de a reduce responsabilitatea părinților față de copiii lor. „A fost – copilul, l-au luat. Nu-i copilul, nu-i problema. Gata, s-a terminat.”
Copiii din internate sunt lipsiți de deprinderile necesare vieții independente.
Copiii din internate nu au un model parental funcțional, nu au reprezentarea unei familii normale (idem ).
Cauzele instituționalizarii:
„Situații de urgență ( mama decedată, mamă în spital, mamă în detenție, imoralitate, cruzime, neglijență, sărăcie);
Condiția grupului familil natural: prezența și capacitatea tatălui prezent dar inapt prin boală fizică, sau psihică, instabilitate, sau deficiență psiho-fizică etc);
Prezența și capacitatea mamei prezente, dar inaptă pentru creșterea copillului;
Ajutorul inexistent din partea celorlalți ( rude, prieteni)” ( Brătianu, Roșca, 2005, p. 91 apud Bowlby, 1975, pp. 13-14).
Cauzele fenomenului instituționalizării pornesc de la nepăsarea părinților care manifestă comportament și atitudine neadecvată față de copii, caracterizându-se prin lipsa deprinderilor de îngrijire a copiilor, venituri insuficiente și dificultăți de reconciliere a priorităților profesionale cu cele familiale. Menținerea stereotipurilor societății favorizează instituționalizarea prin prejudecățile asupra copiilor cu dizabilități și comportamentul altor părinți care instituționalizează copiii. Interesul plasării instituțiilor rezidențiale se manifestă prin costul mare al întreținerii copiilor și prin calitatea materială rezidențială prezumată de către părinții ca mai bună decât cea de acasă (Strategia pentru protecția copilului și familiei, 2013).
Odată intrat în sistemul de protecție socială, se stabilește drept obiectiv reântegrarea copilului în familia sa biologică, dacă această măsură este benefică pentru copil, sau în caz contrar, integrarea într-o altă familie adecvată copilului în cauză. Un factor important în acest sens îl reprezintă timpul șederii lui în instituție. Cu cât timpul este mai scurt, cu atât este mai bine pentru copil. Prin urmare se observă faptul că părinții nu scapă așa de ușor de responsbilitățile lor, ci sunt implicați intr-un proces care trebuie să modifice situația anterioră care a dus copilul într-un centru de protecție socială. Șansele cele mai mari de reântegrare le au copii mai mici de trei ani, sau peste 14 ani (Cojocaru, 2008).
Prevenirea instituționalizării și a abandonului copilului, conform unor studii ar putea fi posibile astfel:
Reducerea numărului de copii protejații în instituții de tip vechi;
Închiderea instituțiilor de tip vechi. Soluțiile identificate în acest scop au fost: reântegrarea copilului în familia naturală, protecția copilului prin alternative de tip familial ( asistent maternal profesionist, rude, alte familii/persoane), protecția copilului în căsuțe de tip familial, sau apartamente protejate;
Dezvoltarea rețelei de asistenți maternali profesioniști;
Dezvoltarea și diversificarea evantaiului de servicii alternative care să prevină separarea copilului de familie, și care să susțină reântegrarea copilului în familia naturală sau lărgită ( centre maternale, centre de consiliere, centre de zi);
Întegrarea copiilor din învățământul special în învățământul de masă;
Întegrarea socioprofesională a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție specială ( creearea unor servicii destinate copilului instituționalizat), aceste servicii speciale sunt reprezentate de apartamentele în care tinerii se autogospodăresc cu un nivel minim de monitorizare din partea personalului angajat;
Reducerea numărului de copii care trăiesc în stradă (Brătianu, Roșca, 2005).
Efectele instituționalizării asupra copilului
Cele mai evidente efecte ale instituționalizării copilului sunt efectele adverse, ce au o mare amploare pentru soarta copiilor. ,,Ei sunt în mare măsură excluși din societate, le este caracteristică subdezvoltarea comunicării emoționale cu adulții, reducerea socializării și comunicării cu alți copii. Drept urmare se constată suferința de anxietate, dificultăți de adaptare, întîrzieri în dezvoltare și învățare, iar uneori manifestări de agresivitate. Studiile de specialitate demonstrează predispoziția mai mare spre sărăcie, violență, trafic sau exploatare printre acești copii când ating vîrsta de 18 ani. Ei își găsesc mai greu un loc de muncă și pot intra mai frecvent în conflict cu legea’’ (Strategia pentru protecția copilului și a familiei, 2013, p. 3).
Nu este greu de remarcat că privarea copiilor de dragostea părinților și plasarea lor în instituțiile de protecție înfluențează într-o oarecare măsură sănătatea socială, fizică și psihică a acestor copii. Cei mai mulți dintre acești copii care trăiesc în instituțiile statului nu beneficiază de tot ceea ce ar beneficia dacă ar trăi alături de părinții lor biologici (atenție personală, stimulare emoțională), necesare dezvoltării lor. Recurg probleme complexe din statutul social al copilului lipsit de grija părintească care se află în instituțiile de ocrotire, în centrele de plasament, ce în societate este văzut ca și copilul nimănui sau copilul problemă. Acești copii primesc ajutor și apărare socială din partea statului și implicit din partea personalului din instituții. Din partea comunității, însă primesc doar atitudini ostile, iar un exemplu în acest sens il constituie protestele unor părinți atunci când se dorește integrarea lor școlară (Ghid de bune practici în lucrul tinerilor voluntari cu copiii din instituții, 2008 ).
Cei mai afectați de separarea de părinți sunt copiii cu vârsta cuprinsă între 0-1 an. Acești copiii de cele mai multe ori sunt abandonați în maternități și apoi preluații de instituțiile sociale. De aici și ideea conform căreia este importantă intervenția asistenților sociali în maternități, pentru ca altfel să evite separarea copilului de părinții lui, precum și a unor servicii de prevenire la nivelul comunității care să ofere servicii gravidelor și tinerelor mame inainte și după naștere, programe de educație pentru părinți în perioada pre și post natală, sprijinirea părinților de către comunitate înainte de instalarea stării de criză etc. (Cojocaru, 2008).
Mai mulți specialiști și directori ai instituțiilor rezidențiale afirmă că în școlile internat și cele auxiliare majoritatea copiilor sunt din familii vulnerabile și sunt copii nedoriți. Ei nu sunt doriți acasă, în familiile lor, în comunitate, la școală etc. Plasarea copiilor în instituții rezidențiale, este o modalitate de a „folosi” statul. Părinții pun pe umerii statului responsabilitatea copiilor, iar aceștia cred că statul este dator să-i îngrijească. În opinia directorilor din instituțiile rezidențiale, cele mai importante lucruri pe care școala internat le face pentru copii sunt: Instruire și educație, Orientarea profesională, Cazare, alimentare și îmbrăcăminte. Majoritatea directorilor de instituții sunt conștienți că ceea ce le lipsește cel mai mult copiilor este dragostea și grija părinților. Unii recunosc că oricât de bune ar fi intențiile lor, nimic nu poate substitui acea dragoste. ,,În consecință, societatea dezvoltă un șir de atitudini pasive față de problema copiilor în dificultate și a instituționalizării:
indiferență – „nu mă deranjează, nu mă privește, nu e problema mea”,
compensare – „decât să umble flămând și dezbrăcat, mai bine e să fie la internat”,
lenea socială (delăsarea) – „dacă e la școala internat, de ce-ar mai trebui să mai facem ceva!?” (Protecția drepturilor copiilor lipsiți de îngrijire părintească sau care sunt expuși riscului de a fi separați de familiile lor, p.38).
Copiii din instituțiile de protecție sunt mai vulnerabili în fața problemelor determinate de lipsa dragostei și afecțiunii din partea părinților, precum și lipsa comunicării cu cei mari. Acest fapt nu face altceva decât să intârzie dezvoltarea personalității lor.
De ce apar dificultăți în integrarea copiilor din centre?
întâmpină atitudini ostile și discriminatorii;
le este frică de persoanele necunoscuțe;
pot avea traume din trecut (violență,abuz etc.);
beneficiază de protecție excesivă din partea personalului;
nu petrec destul timp cu alți copii din afara sistemului de protecție;
nu au suficiente activități în afara centrului (teatru,film, excursii etc.);
nu au deprinderile necesare pentru a se integra în comunitate (Ghid de bune practici în lucrul tinerilor voluntari cu copiii din instituții, 2008, p. 13).
Tabel nr. 1: Atribute pozitive si negative a copiilor care cresc în instituțiile sociale:
Sursa: Protecția Drepturilor Copiilor Lipsiți de Îngrijire Părintească sau care sunt Expuși Riscului de a fi Separați de Familiile Lor, pp. 31-32.
2.3. Abuzul, neglijarea si exploatarea copilului instituționalizați
Numărul de copii victime ale fenomenului de violență nu poate fi estimat cu exactitate, și evoluția acestui fenomen nu este cunoscută în totalitate. Cert este însă că acest fenomen nu diminuează și este prezent semnificativ în societate de mult timp încoace (Strategia pentru Protectia Copilului și a Familiei, 2013).
,,Există mai multe definiții operaționale pentru diferitele forme de violență asupra copilului. Violența asupra copilului reprezintă un concept complex și integrator pentru diversele forme de abuz fizic, verbal, emoțional, sexual, neglijare, exploatare economică/exploatare prin muncă, exploatare sexuală, răpire și/sau dispariție, migrație în situații de risc, trafic, violență prin internet ș.a, raportându-se la toate mediile cu care copilul se află în relație: familie, instituții de învățământ, medicale, de protecție, medii de cercetare a infracțiunilor și de reabilitare/detenție, internet, mass media, locuri de muncă, medii sportive, comunitate etc.” (Abuzul și neglijarea copiilor, 2013, p. 8).
Conform datelor preluate de la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, Bihor în luna martie 2014 s-a înregistrat un număr de 45 sesizări în care au fost implicați un număr de 91 copii asupra cărora s-a suspectat existența unor forme de abuz / neglijare / exploatare, din care: 29 cazuri au fost confirmate, 50 cazuri au fost neconfirmate, iar 12 cazuri sunt în lucru.
Tabel nr. 2: Sesizări cu privire la copii abuzati/neglijati/exploatați prin muncă (perioada ianuarie-martie 2014)
Sursa: Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, Bihor, 2014, p. 5.
Atitudinea față de copiii abuzați este mai degrabă una de compătimire. În timp ce părinții care își abuzează copiii trezesc respingere și ostilitate în rândul majorității, mulți specialiști au constatat indiferența societății față de abuzul copiilor. Foarte rar se întâmplă ca din comunitate să vină semnale privind cazurile de abuz. Sunt însă situații în care persoanele care cunosc astfel de cazuri nu știu la ce instituție să apeleze. Un motiv de inacțiune a comunității față de cazurile de abuz este și neîncrederea în instituțiile statului, multe persoane consideră că reclamația pe care o vor face nu va rezolva situația (Protecția Drepturilor Copiilor Lipsiți de Îngrijire Părintească sau care sunt Expuși Riscului de a fi Separați de Familiile Lor).
,,Exploatarea copiilor este înțeleasă ca fiind constrângerea copilului la muncă sau alte activități care sunt în detrimentul acestuia. Este vorba de muncă, care îl împiedică pe copil să învețe sau pentru care acesta nu este încă pregătit fizic. Unele persoane din publicul general și dintre liderii de opinie consideră că munca moderată „pe lângă casă”, împreună cu părinții, este una benefică în educația copilului. Ei au menționat că uneori această muncă este numită exagerat „exploatare” (idem, p. 45).
Abuzul, exploatarea și neglijarea copiilor instituționalizați are efecte dramatice asupra dezvoltării armonioase a copilului, iar copilul în cauză rămâne cu grave schele în urma acestor comportamente rău intenționate. În cadrul instituției sociale, ei ar trebui să fie atent monitorizați și ingrijiți de către persoanele care îi au în grijă, însă de cele mai multe ori, din nefericire, aceștia sunt cei mai expuși abuzului, neglijări și exploatării datorită stării lor vulnerabile. Copiii instituționalizați pot fi expuși următoarelor forme de abuz:
abuzului fizic- numit și violență fizică, constă în atingeri nedorite sau contacte fizice dureroase, intenționate, în intimidarea fizică asupra copilului (ridicarea mâini asupra unui copil). Acest abuz este reprezentant de traumatisme fizice care încep de la cele mai mici vânătăi la fracturi și ajung chiar până la moartea copilului. Cele mai evidente caracteristi ale abuzului fizic constă în: înțepări, pălmuiri, loviri, mușcări, scuturări, îmbrânciri, aruncări, sufocări aduse la adresa minorului;
abuzului sexual: numit și violență sexuală, constă în comentarii jignitoare la adresa unei persoane, hărțuire sexuală, atingeri sau aluzii neplăcute, nedorite, injurii, propuneri indecente, mangâieri nedorite, obligarea copilului să facă gesturi nedorite și să vizioneze materiale pornografice. Categorii de abuz sexual intâlnite în rândul copiilor sunt: violul- act sexual împotriva voinței copilului, pedofilia- atracția sexuală a unui copil față de copii, și incestul- legătura sexuală între părinți și copii sau între frați și surori.
Abuzului emoțional- numit și abuz psihologic, se poate manifesta prin injurii, amenințări, intimidări, insulte, izolare, ignorare, respingere, indiferență. Se consideră că și amenințarea cu violența fizică este tot un abuz psihologic, precum și orice alt fel de violență fizică sau verbală asupra animalelor dragi ale copilului, cu intenția de ai creea o suferință, sunt tot forme ale abuzului emoțional.
Abuzului alienator- reprezintă instrăinarea copilului, de persoanele, animalele și obiectele dragi ale copilului, de care se simte atașat, și abuzului de substanțe periculoase care constă în vânzarea sau distribuirea gratuită de către copil a substanțelor precum alcool, tutun, droguri, substanțe pseudo-psihotrope, precum și obligarea copilului de a trăi într-un mediu toxic (Vladu et all, 2010).
Abuzul nedepistat și netratat poate avea consecințe grave aspra dezvoltării copilului și produce modificări însemnate asupra personalității lui (Idem).
De asemenea, acești copii instituționalizați, la fel ca și copiii străzi, dar într-o mai mică măsură, spun specialiști, pot fi neglijați intenționat de către cei care au grijă de ei. ,,Neglijarea este definită în Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului (art.89, alin.2). Neglijarea se poate prezenta sub mai multe forme (HG nr 49/2011, anexa 1, cap. II.2.1. Definiții operaționale):
neglijarea alimentară – privarea de hrană, absența mai multor alimente esențiale pentru creștere, mese neregulate, alimente nepotrivite sau administrate necorespunzător cu vârsta copilului;
neglijarea vestimentară – haine nepotrivite pentru anotimp, haine prea mici, haine murdare, lipsa hainelor; • neglijarea igienei – lipsa igienei corporale, mirosuri respingătoare, paraziți;
neglijarea medicală – absența îngrijirilor necesare, omiterea vaccinărilor și a vizitelor de control, neaplicarea tratamentelor prescrise de medic, neprezentarea la programe de recuperare;
neglijarea educațională – substimulare, instabilitatea sistemului de pedepse și recompense, lipsa de urmărire a progreselor școlare;
neglijarea emoțională – lipsa atenției, a contactelor fizice, a semnelor de afecțiune, a cuvintelor de apreciere. Părăsirea copilului/abandonul de familie reprezintă cea mai gravă formă de neglijare” (Abuzul și neglijarea copiilor, 2013, pp. 9-10).
În ceea ce privește exploatarea copiiilor instituționalizați, trebuie să menționăm faptul că în centrele de plasament există o formă de abuz din partea copiilor mai mari asupra celor mai mici, prin faptul că aceștia dintâi îi obligă pe cei mici să presteze diferite activități în afara voinței lor (Brătianu, Roșca, 2005).
,,Abuzul, neglijarea, exploatarea și traficul de copii, precum și celelalte forme de violență asupra copilului, pot fi comise de către părinți, persoane cunoscute de copil sau străine acestuia, precum și de alți copii decât copilul victimă. Astfel, aceste acte se pot produce atât în familie, cât și în instituții publice ori private, adresate copilului și/sau familiei, precum și în afara acestora, de exemplu la locul de muncă” (Abuzul și neglijarea copiilor, 2013, p. 11).
Toate formele de abuz îndrepatate asupra copilului instituționalizat au un impact negativ asupra intregii dezvoltări a acestuia. ,,Indiferent de independența, dependența, multitudinea și complexitatea efectelor derivate din formele de abuz, cert este că toate acestea se răsfrâng pregnant și negativ asupra întregului aparat bio-psiho-socio-cultural al copilului,, (Roșca, Brătianu, 2005, p. 265).
Violența poate avea consecințe imediate și/sau pe termen lungcopilului, ce afectează indeosebi sănătatea, dezvoltarea și bunăstarea acestuia. Pe termen lung consecințele violenței se răsfrâng tot mai mult asupra vieții de adult, fiind concretizându-se în dificultatea de a dezvolta sau menține relații intime cu persoanele de sez opus sau chiar relații sociale în general cu oamenii, prezintă deasemenea dificultăți și în găsirea unui loc de muncă stabil, precum și în dezvoltarea atitudinilor și abilităților necesare unui părinte suficient de bun pentru copii lui (Abuzul și neglijarea copiilor, 2013).
Consecințele se reflectă asupra dezvoltării copilului atât pe plan afectiv, cât și asupra celorlalte aspecte ale dezvoltării și asupra adaptării școlare.
• Pe plan afectiv: atașament atipic (dezorganizat), carențe afective, emoționalitate negative, agresivitate, stima de sine redusă etc.
• Pe planul celorlalte aspecte ale dezvoltării: retard al creșterii, întârzieri în dezvoltarea motorie, cognitivă și de limbaj, competențe sociale reduse ș.a.
• Pe planul adaptării școlare: performanțe școlare reduse, dificultăți de învățare, abandon școlar (idem, p. 14).
Conform unui studiu ce are în vedere identificarea cauzelor care duc la săvârșirea abuzului în centrele de plasament, autorii Cristinel Roșca și Ionel Brătianu, identifică următoarele:
Existența unor relații nocive, negative, dăunătoare, antisociale, contrare bunelor moravuri între copiii istituționalizați mai mari și cei mai mici.
Absența sau slaba monitorizare a instituțiilor abilitate în privința naturii reale a scopului și activităților demarate de unele organizații neguvernamentale de caritate, mai ales străine, în centrele de plasament din România.
Stimularea redusă a exprimării opiniilor sau lipsa de curaj a copiilor cu privire la semnalarea sâvârșirii unor abuzuri din partea adulților în centrele de plasament.
Anumite condiții improprii de locuit, mai ales în centrele de plasament de tip clasic ( dormitoare supradimensionate, grupuri sanitare deficiatare ca spațiu, dotare, igienă, etc).
Dificultăți de ordin socio-economic ale unor angajați din centrul de plasament în sânul propriilor familii și existența unor serioase didfuncționalități în relația cu ceilalți membrii ai familiei etc. ( Brătianu, Roșca, 2005).
2.4. Dezvoltarea copilului în înteriorul instituției
O zi obișnuită din viața unui copil în instituțiile rezidențiale este strict programată. Majoritatea copiilor sunt treziți la ora 6.00, după care urmează igiena personală, înviorarea și micul dejun. La ora 8.00, încep lecțiile la școală. Începând cu ora 14.00 până la 16.00, copiii își fac temele pentru acasă în sălile de clasă, fiind supravegheați de educatori. După aceasta, copiii au „timp liber”, Pe parcursul a 2 ore, aceștia fie sunt implicați în diverse activități împreună cu educatorul, fie sunt încadrați în activități extra-curriculare, în funcție de interese în atelierele de care dispune centrul, fie se ocupă cu ceea ce ei doresc. La ora 19.00 – cina, după care urmează un șir de „măsuri educative”, iarăși organizate și desfășurate de educator. La ora 21.00, copiii merg la culcare. Programul descris mai sus este respectat în fiecare zi lucrătoare din săptămână, iar sâmbăta, duminica și în vacanțe, majoritatea copiilor merg acasă, la părinții sau rudele lor. Unii copii rămân în instituție. Plecarea acasă a celorlalți copii este un moment dureros pentru cei care sunt sortiți să rămână în centru. Aceștia prezintă reacții de furie, tristețe, izolare, agresivitate, gelozie față de cei care pleacă pe de o parte și față de părinții lor care mu vin după ei ( Protecția Drepturilor Copiilor Lipsiți de Îngrijire Părintească sau care sunt Expuși Riscului de a fi Separați de Familiile Lor).
În centrele de protecție destinate copiilor, cum am spus și mai sus, există un regim zilnic, ce presupune organizarea timpului destinat perioadelor de somn, programelor de ingrijire (alimentație, igienă), formarea deprinderilor elementare de alimentație și igienă independente, și programe destinate timpului liber: jocuri, etc. Programul de îngrijire, somn, igienă și alimentație este obligatoriu copiilor de vârstă preșcolară pentru că doar prin respectarea acestui program se vor putea dezvolta armonios, fără mari probleme. Doar sănătoși, alimentați și odihniți corespunzător, copiii vor putea participa cu dăruire la toate activitățile alese și obligatorii. Activitățile alese și distractive, plimbarile și vizitele ocupă și ele un loc distins în programul zilnic al copilului, încât contribuie la lărgirea orizontului de cunoaștere (Macavei, 1989).
Una dintre criticile majore aduse instituționalizării este creșterea unor copii lipsiți de cele mai elementare deprinderi de viață (autoîngrijire, autodeservire etc). De aceea majoritatea instituțiilor caută să implice beneficiari în treburile gospodărești, cum ar fii: masa să fie servită și strânsă de elevii de serviciu, care se schimbă prin rotație. De asemenea, începând cu clasele gimnaziale, copiii sunt încurajați să-și spele singuri cu mâna hainele mici (șosetele, chiloțeii) (Protecția Drepturilor Copiilor Lipsiți de Îngrijire Părintească sau care sunt Expuși Riscului de a fi Separați de Familiile Lor).
În centrele de plasament, cei mai mulți dintre copii suferă de problema cunoașterii de sine. Acest fapt este determinat în mare măsură de condițiile de locuit, relațiile sociale limitate pe care le are cu alte persoane de vârsta lor, și nu numai. În acest fel insecuritatea psihică, lipsa modelelor parantale determină la copiii instituționalizați o diminuare a încrederii în sine, o percepție deficitară a imaginii despre sine, complexe de inferioaritate ce țin de lipsa unei familii, în general. Pe de altă parte copiii instituționalizați în raport cu ceilalții nu reușesc să își exprime corect punctele de vedere și emoțiile trăite. Aceștia nu cunosc măsura cenzurării trăirilor sale (Marin et all, 1997).
Se constată, că copiii instituționalizați prezintă anumite probleme și în gestionarea banilor. Personalul angajat confirmă că le este foarte dificil, aproape imposibil să-i învețe pe copii să gestioneze bani. Mulți copii nu au bani de buzunar, pentru că părinții nu au posibilitatea să-i întrețină. Însă, cei, cărora părinții le dau bani, nu știu să-i folosească „cu rost” și îi cheltuiesc, de regulă, pe dulciuri și jucării (Protecția Drepturilor Copiilor Lipsiți de Îngrijire Părintească sau care sunt Expuși Riscului de a fi Separați de Familiile Lor).
,,Este dovedit de numeroase studii că instituționalizarea reprezintă forma cea mai puțin eficientă și de dorit pentru protecția copiilor, prin efectul negativ pe care îl are asupra dezvoltării copiilor. Cu toate acestea pentru mulți copii formele alternative de protecție, în familiile substitut nu sunt considerate eficiente, sau au eșuat în protejarea lor. Mulți dintre ei nu sunt adoptabili, măsura de protecție definitivă stabilită fiind reântegrarea în familie,, (Bejenaru, pp. 73-74).
Efectele instituționalizării și implicit a comportamentelor preluate dintr-un centru social sunt decisive pentru cei care absolvesc școala și sunt nevoiți să trăiască independent. Activitățile desfășurate și învățate în instituție nu reușesc să acopere toate lipsurile unui copil. De aceea mulți directori și educatori din instituții au precizat că, odată cu intrarea în anul terminal de studiu, fiecare copil este orientat din punct de vedere profesional. Mulți copii sunt direcționați spre a urma o școală profesională sau anumite cursuri de scurtă durată, astfel încât aceștia să-și poată câștiga propria existență cât mai curând posibil (Protecția Drepturilor Copiilor Lipsiți de Îngrijire Părintească sau care sunt Expuși Riscului de a fi Separați de Familiile Lor).
Copiii instituționalizați au nevoie de sprijin în definirea personalității lor, simt nevoia să se identifice cu copiii proveniți din familie. Această nevoie este cu atât mai mare cu cât acești copiii cred că nu o să ajungă niciodată sa fie la fel ca și un copil ce provine dintr-o familie normală. Cei ce pot să ajute acești copii, sunt lucrătorii sociali care au rolul să suplineze lipsa părinților. În cadrul centrelor de plasament, copilul caută totdeauna o persoană de încredere căreia să i se confeseze, să simtă că se poate baza pe cineva atunci când are nevoie. În acest sens asistentul social are un rol important deoarece el este cel care poate sprijinii copiii în înțelegerea și rezolvarea trăirilor lui (Marin et all, 1997).
Nemulțumirile copiilor care trăiesc în aceste instituții sociale sunt multe. Ele încep de la faptul că nu dispun de bani atunci când și-ar dorii, îi primesc doar la ocazii cum ar fii ieșitul în oraș, etc. Prezintă nemulțumiri din punct de vedere al faptului că nu sunt întrebați de ceea ce și-ar dorii să mănance la masă, de faptul că, consideră ei, asistentul medical din centru nu le administrează corect și la sfatul medicului, medicamentele. Cei mai mulți dintre ei se plâng de faptul că nu dispun de o garderobă cât mai bogată, neâvând decât haine de școală, dar de ocazii speciale, nu. Deasemenea, aceștia reclamă foarte des lipsa la intimitate și la spațiu privat. Se plâng deseori că nu au posibilitatea să fie vizitați de colegi sau prieteni, au probleme de nemulțumire deoarece, spun ei sunt agresați atât fizic cât și verbal de diferite persoane. Copiii instituționalizați își doresc tare mult să aibă o famile și să se bazeze pe sprijinul ei necondiționat (Auditul Serviciilor Sociale pentru Copii din România, 2012).
CAPITOLUL III
Măsuri de protecție pentru copilul instituționalizat
Măsuri de protecție specială pentru copilul instituționalizat la nivel național
,,Activitatea de ocrotire socială a copilului în cadrul asistenței și ocrotirii familiei și a dezavantajaților din cauza pauperității, are continuitate și permanență istorică. Din studierea documentelor istorice de drept, rezultă faptul că ocrotirea socială a copilului se realizează prin reglementarea juridică a extinderii relațiilor de familie prin infiere sau adopțiune, sprijinirea natalității, tutela și curatela celor lipsiți de capacitate” (Macavei, 1989, pp. 30-31).
Strategia de protecție socială a copiilor ar trebui să țină cont de realitățile existente, încat sa existe o mai bună adaptare a ofertei serviciilor la nevoile beneficiarilor. Majoritatea copiilor cu nevoi speciale beneficiază de îngrijire într-un centru de plasament. Conform unor date, în toate centrele de plasament, copiii au parte de metode învechite de terapie, precum izolarea de grup, medicația și imobilizarea, pentru cei autoagresivi. ,,În 10% din cazuri, nu există procedură, iar măsurile sunt non-programatice. Din același motiv, într-un an și jumătate, au fost internați în secții de psihiatrie aproximativ 10% dintre copiii aflați în centrele de plasament – 780 de copii” (Auditul Serviciilor Sociale pentru Copii din România, 2012, p. 35).
Principiile care guvernează protecția copilului în România sunt cuprinse în Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, unul dintre reperele legislative fundamentale în domeniu. Această lege presupune: respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului, egalitatea șanselor și nediscriminarea, respectarea demnității copilului, asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil, ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate, asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, asigurarea protecției copilului împotriva abuzului și exploatării, responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești, primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului, descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil, interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din acest domeniu (Buzducea, 2010).
Conform art. 19 din legea 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului se dispun următoarele: „copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia printr-o măsură dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului. instanța judecătorească luând în considerare, cu prioritate interesul superior al copilului, poate limita exercitarea acestiu drept, dacă există motive temeinice de natură de a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului” (legea 272/2004).
În lumina Convenției ONU și a legislației naționale, copiii au drepturi oriunde s-ar afla: acasă la părinții naturali, în familii substitutive, în instituții de îngrijire, la școală ori în orice alt loc. Părinții și familiile, grupurile profesionale care lucrează cu copiii, dar și orice cetățean responsabil trebuie să cunoască și să respecte aceste drepturi. Dacă drepturile îi sunt încălcate, copilul este expus unor mari riscuri, iar sănătatea precară, neînscrierea în sistemul de învățământ, abandonul școlar, lipsa unui adăpost ori afectarea dezvoltării fizice și mentale reprezintă doar câteva exemple în acest sens. De aceea, este de datoria noastră, a tuturor, să prevenim încălcarea drepturilor copilului și să facem posibilă aplicarea acestei legi care își propune să promoveze respectarea drepturilor tuturor copiilor din România (Ghid de bune practici în lucrul tinerilor voluntari cu copiii din instituții, 2008).
În politicile demografice de ocrotire a copilului, un loc distinct îl ocupă protecția copilului lipsit temporar sau definitiv de familie, dezavantajat de familie, având în vedere egalitatea de drepturi între copilul legitim și a celui natural din familie, cu cel din afara căsătoriei. Pentru acei copii a căror părinți sunt morți, necunoscuți, decăzuți din drepturile părintești, puși sub înterdicție ori orice altă situație asemănătoare, copiii respectivi vor fi puși sub tutelă. ,,Tutela minorului este instituția juridică ce reprezintă ansamblul dispozițiior legale care reglementează protecția acestuia de către o altă persoană decât părinții săi, persoană căreia i s-a atribuit funcția de tutore sub supravegherea, controlul și îndrumarea Autorității tutelare” (Macavei, 1989, p. 25).
,,Statul prin politica sa socială de suport pentru copii trebuie să acorde sprijin nediscriminatoriu pentru toți copii, indiferent de rasă, etnie, sex, vârstă și apartenența religioasă a părinților, trebuie să fie un sprijin permanent și universal pentru toți copii. Orice copil are dreptul la sprijin, suport social special din partea comunității, conform principiului solidarității dintre generații” (Pop, 2002, p. 647).
,,Adolescentul fără suport familial ocrotit în instituții trebuie să beneficieze de aceleași drepturi ca și adolescentul din familie:
Dreptul la îngrijire medicală, acordată de către asistența medical din instituție, și medical colaborator al instituției.
Dreptul la o hrană adecvată, calitativă și cantitativă, în funcție de vârstă.
Dreptul la educație, accesul la școli în concordanță cu aptitudinile și dorințele copilului.
Dreptul la timp liber și recreere, organizarea timpului liber într-un mod corespunzător în vederea obținerii unor achiziții de cunoaștere și socializare.
Dreptul la standarte adecvate, respectarea drepturilor copilului la proprietate, intimidate și confidențialitate.
Dreptul la identitate și relații de familie, obținerea actelor de identitate.
Dreptul de a avea contact cu ambii părinți prin facilitarea accesului părinților în instituție și a copiiilor în familie.
Dreptul de a fi protejat împotriva unor pedepse crude și degradante, existența uor relații de comunicare între personalul instituției și copil.
Dreptul de a fi protejat împotriva exploatării, prin sesizarea și aplicarea legilor în situația existenței încălcării acestui drept, etc.,, ( Marin et all, 1997, pp. 55-56).
Ca și o măsură pentru protecția copiilor s-a încercat dezinstituționalizarea acestora, care a fost realizată în special prin adopțiile la nivel internațional și plasamentul familial, în special la asistenții maternali profesioniști. Evitarea abandonului și reântegrarea copiilor în familiile de proveniență a fost considerată o măsură necesară, dar mai puțin reușită. ,,Dintre formele de protecție special, prioritară este protejarea copilului în cadrul unor familii substitute, procentul acestora crescând annual în defavoarea protecției în instituții. Astfel, dacă în 1997, din totalul copiilor protejați în sistemul de protecție, 77% se aflau în centrele de plasament, procentul acestora a scăzut la 35% în 2010,, (Bejenaru, 2011, p. 46).
Se consideră necesară revizuirea și îmbunătățirea prevederilor legislației actuale în domeniul prevenirii separării copilului de familie, cu accent pe legislația în domeniu și pe funcționalizarea metodelor de intervenție în prevenire. Se recomandă realocarea de resurse financiare, în vederea unei monitorizări eficiente pentru intervenția eficace în cazul familiilor în situație de risc și a modalităților privind prevenirea acestora. Orientarea către servicii rezidențiale pe model familial, în interesul copilului (Auditul Serviciilor Sociale pentru Copii din România, 2012 ).
Protecția și ocrotirea drepturilor copilului este apreciată ca fiind indicatorul cel mai sensibil al sănătății unei societăți. Ea se realizează pe baza unui parteneriat între familie și stat. Atunci când părinții din diferite motive nu pot asigura condițiile necesare dezvoltării copilului, statului îi revine obligația de a se ocupa de protecția copilului prin măsuri cu caracter temporar sau permanent (Balahur, 2001).
Tipuri de servicii oferite copiilor de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, Bihor:
Tabel nr. 3: servicii oferite de către DGASPC, Bihor (la 31 martie 2014)
Sursa: Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, Bihor, 2014.
Tot mai multe DGASPC-uri și directori de centre de plasament doresc închiderea centrelor de tip vechi. ,,Perspectivele de acțiune în vederea închiderii instituțiilor de tip vechi prin crearea de servicii de tip familial sunt foarte reduse, datorită lipsei surselor de finanțare pentru dezvoltarea de infrastructură de tip familial. În acest sens, o soluție poate fi crearea unei linii de finanțare, prin fondurile structurale, pentru finalizarea procesului de închidere a instituțiilor de tip vechi din România, prin dezvoltarea unei infrastructuri de tip familial” (Auditul Serviciilor Sociale pentru Copii din România, 2012, p. 35).
CAPITOLUL IV
Studiu privind percepția tinerilor instituționalizați cu privire la serviciile oferite
Acest capitol aduce în prim plan rezultatele unui studiu calitativ realizat întru-un centru de plasament din Oradea, jud. Bihor, și anume Centrul de Plasament nr. 2 ce se află în subordinea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Bihor. Acest studiu a avut ca scop crearea unei viziuni privind serviciile oferite în prezenta instituție din punct de vedere al beneficiarilor. În cadrul acestui studiu au fost urmărite atât aspecte obiective cât și subiective legate de viața de zi cu zi a tinerilor ce trăiesc în centrul menționat anterior. Studiul realizat încearcă să reflecte nevoile reale ale copiilor instituționalizați, modul în care acești tineri fac față situației de a trăi într-o instituție departe de familie și de cei dragi, dar și resursele materiale și emoționale de care dispun. Acest studiu va ajuta la o înțelegere mai aprofundată a ceea ce înseamnă un copil instituționalizat cât și a sferei în care acesta trăiește. Aspectele menționate anterior putând fi evidențiate cu ajutorul beneficiarilor care trăiesc în Centrul de Plasament nr. 2 din Oradea, prin faptul că au acceptat să răspundă la întrebările din cadrul ghidului de interviu.
Prin intermediul acestui studiu, pe lângă identificarea percepției pe care beneficiarii o au asupra serviciilor oferite, am dorit să aduc la cunoștință și efectele pe care instituționalizarea o are asupra copiilor, implicit și abandonul/ lipsa părinților lor.
Obiectivele cercetării
Studiul de față are ca și scop principal identificarea percepției beneficiarilor din Centrul de Plasament nr. 2 din Oradea, privind serviciile oferite (obiectiv general).
Totodată am dorit să evidențiez și alte aspecte rezultate din acest scop principal, care vizează:
Identificarea aspectelor generale privind instituționalizarea;
Identificarea aspectelor specifice din familie care au dus la abandonul copiilor, respectiv la instituționalizarea acestora.
Studiul de față este în măsură să reflecte aspecte privind viața tinerilor instituționalizați, să identifice cauzele instituționalizării lor precum și al abandonului din partea părinților. De asemenea acest studiu pune accent și pe efectele pe care acest fenomen le are asupra copiilor atât pe termen scurt cât și pe termen lung, dezavantajele întâmpinate de acești copii nevinovați, din cauză că părinții lor i-au lăsat de izbeliște în grija statului.
Cei mai mulți dintre copiii instituționalizați, spun specialiști provin din familii dezorganizate. Orice familie se confruntă la un momendat cu o problemă/ dificultate, dar aceasta nu înseamnă neaparat că atunci când din diferite motive părinții trec printr-o perioadă de criză trebuie să renunțe la proprii copii, ci dimpotrivă trebuie să își găsească propriile resurse pentru a face față situației de criză. De multe ori, chiar apariția unui copil poate afecta echilibrul intern și extern al familiei, generând modificări la nivelul familiei, mai ales atunci când acesta prezintă anumite probleme de sănătate (Oșvat apud Gherguț, 2007).
,,Printre cele mai importante cauze ale problemelor cu care se confruntă familiile putem identifica două categorii: pe de o parte, cauzele de natură funcțională – sărăcia și migrația, iar pe de altă parte, cauzele de natură axiologică – mentalitate și atitudine față de familie, lipsa unei educații adecvate privind întemeierea unei familii, creșterea copiilor. Într-o familie aflată în dificultate și copilul se află într-o situație dificilă, fiind de cele mai multe ori lipsit de grija și educația adecvată.” Și așa cei mai mulți dintre copii ajung abandonați, fiind plasați în grija statului (Protecția Drepturilor Copiilor Lipsiți de Îngrijire Părintească sau care sunt Expuși Riscului de a fi Separați de Familiile Lor, p. 10).
Un copil instituționalizat va resimții întotdeauna lipsa părinților lui, și căldura celor dragi. Oricât de mult ar încerca statul prin serviciile oferite copiilor abandonați, nu va putea înlocui niciodată dragostea și grija oferită în sânul familiei. În altă ordine de idei în cele mai multe dintre cazuri este mai bine pentru copii să crească într-o instituție unde i se oferă atenție, decât alături de părinți iresponsabili care îi neglijează și care nu îi doresc.
Referitor la cele spuse anterior, m-am decis să tratez acest subiect al copiilor instituționalizați, al percepției lor vis a vis de ceea ce li se întâmplă, de trăirile și sentimentele lor, deorece îmi permite să îmi creionez o părere despre dorințele lor în ceea ce privește viața alături de părinții lor biologici versus viața într-o instituție a statului.
4.1. Metode si tehnici
Pentru a descoperi care este percepția beneficiarilor cu privire la serviciile oferite în cadrul Centrului de Plasament nr. 2, am utilizat interviul semistructurat prin care putem să culegem informații relevante pentru această lucrare, interviu ce în mod direct este aplicat acestor tineri.
Interviul este una dintre metodele cele mai utilizate în cercetările sociale. El permite culegerea informațiilor de la subiecți cu privire la orice domeniu în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socio-umane și implică întotdeauna obținerea unor informații verbale. ,,Convorbirea reprezintă elementul fundamental în tehnica interviului, în timp ce intrevederea nu constituie decât o condiție care facilitează transmiterea informațiilor unidirecțional: de la persoana intervievată la operatorul de interviu” (Chelcea, 2001, p. 122).
Avantajele și dezavantajele utilizării interviului
Avantaje:
Flexibilitatea este dată de faptul că intervievatorul are posibilitatea de a primii răspunsuri specifice la fiecare întrebare
Rata mai ridicată a răspunsurilor, adică poate să răspundă la întrebări și persoanele care prezintă un impediment în acest sens, prin faptul că le sunt citite întrebările
Observarea comportamentelor nonverbale, fapt care duce la creșterea calității și cantității informațiilor obținute
Asigurarea controlului asupra succesiuni întrebărilor
Colectarea unor răspunsuri spontane, se pune accent pe primele reacții ale celui intervievat
Asigurarea unor răspunsuri personale
Precizarea locului și a datei convorbirii.
Dezavantaje:
Costul ridicat al aplicării ghidului de interviu, precum și al proiectării și realizării lui
Timp îndelungat pentru identificarea persoanelor ce urmează a fii intervievate
Dificultății în accesul la cei care sunt incluși în eșantion
Lipsa de standardizare în formularea întrebărilor etc (Chelcea, 2001).
În cadrul prezentului interviu s-a avut în vedere o serie de dimensiuni. În funcție de aceste dimensiuni au fost formulate întrebările componente ghidului de interviu, ce ulterior au fost aplicate grupului țintă a acestui studiu. În conturarea prezentului studiu s-a avut în vedere acoperirea unei arii cât mai mari a problemelor ce țin de instituționalizare. Acest fapt este benefic deoarece ne da posibilitatea de a ne creea o viziune cât mai clară despre acești copii și despre modul lor de viață.
4.2. Participanții la studiu
Populația vizată pentru realizarea studiului este formată din tineri care momentan din diferite motive sunt instituționalizați în cadrul Centrului de Plasament nr. 2, din Oradea, jud. Bihor.
Din populația de referință a fost selectat un număr 12 tineri care au contribuit la realizarea studiului prin faptul că au răspuns la întrebările din ghidul de interviu. Persoanele incluse în studiu au fost foarte receptive, au răspuns la întrebările adresate, facilitând astfel atingerea obiectivelor propuse. Interviurile propuse au fost realizate în decursul mai multor zile ca urmare a faptului că populația vizată pentru studiu a necesitat de o perioadă mai lungă de timp pentru a putea fi identificată si dispusă să răspundă la întrebările din ghidul de interviu
Distribuția în funcție de vârstă arată că în cuprinsul studiului au fost incluși tineri cu vârsta între 18 și 23 de ani. Am ales această categorie de vârstă din următorul considerent: nu am dorit să includ copii de vârste mai mici ca să nu existe probleme de înțelegere și corectitudine a informațiilor furnizate cât și a celor primite. Prin urmare aceasta este singura alegere făcuta în ceea ce privește populația de referință. Nu au mai existat alte alegeri personale.
4.3. Prezentarea rezultatelor și analiza datelor
Prezenta lucrare redă rezultatele unui studiu calitativ care a avut ca scop identificarea percepției tinerilor instituționalizați în Centrul de Plasament nr. 2 din Oradea, cu privire la serviciile oferite în respectiva instituție.
Informațiile rezultate ca urmare a aplicării ghidului de interviu au fost consemnate în scris. Ghidul de interviu a fost structurat pe patru mari dimensiuni/planuri, după cum urmează: I plan social, II plan psihologic, III plan educațional și plan medical.
În ceea ce privește primul plan conturat în acest ghid de interviu, planul social, am dorit să scot în evidență relațiile pe care acești tineri instituționalizați le au atât cu membrii familiei lor cât și cu colegii lor din instituție, precum și cu specialiștii/personalul instituției. Deasemenea am dorit să cunosc și motivele pentru care au fost abandonați de părinți și au ajuns în această instituție. Tot în acest plan am pus un mare accent pe părerile lor cu privire la viața petrecută în instituție cu tot ce presupune ea: condiții de locuit, accesibilitate la servicii, nevoi, timp liber, avantajele și dezavantajele pe care aceștia le percep cu privire la faptul că sunt instituționalizați. În cel de al doilea plan, planul psihologic, am tratat aspecte ce țin de sentimentele lor cu privire la faptul că trăiesc într-o instituție. M-am axat foarte mult pe tot ceea ce ține de trăirile lor interioare, de problemele cu care ei se confruntă, de libertatea de exprimare, de nemulțumirile și tratamentul de care au parte în prezenta instituție. Mi-am propus ca prin întrebările adresate să reiasă cele mai ascunse și adevărate trăiri ale acestor tineri ce țin de viața trăită într-o instituție. Următorul plan este planul educațional, ce urmărește aspecte ce țin de înscrierea acestor tineri într-o formă de învățământ, situația lor școlară, ajutorul primit în problmele legate de școală, perspectivele cu privire la integrarea profesională, etc. Ultimul plan conturat în acest ghid este planul medical, care s-a focusat pe aspecte legate de: evidența acestor tinerii la un medic de familie, prezența unor afecțiuni și măsura în care sunt tratați corespunzător în cazul în care au nevoie.
Rezultate
În continuare vor fi prezentate rezultatele obținute în urma analizei inteviurilor. Întrebările în baza cărora s-a constituit ghidul de inteviu au făcut referire la aspectele importante ale vieții pentru a descoperi care sunt dificultățile majore la nivelul tinerilor instituținalizați.
Dat fiind faptul că a fost utilizată analiza tematică, în urma realizării interviurilor datele obținute au fost grupate pe dimensiuni distincte. Rezultatele vor fi expuse în concordanță cu interviurile pentru a organiza cât mai bine informațiile și a oferi o reprezentare cât mai preci să asupra analizei întreprinse.
Datorită faptului că ghidul de interviu a fost împărțit pe patru mari planuri, rezultatele studiului vor fi expuse în conformitate cu planurile din ghidul de interviu, pentru a oferi astfel o imagine clară a problematicii studiate. Cum am menționat și anterior în urma analizei interviurilor s-au conturat următoarele planuri relevante: I-planul social, II-planul psihologic, III- planul educațional și IV- planul medical. Astfel, rezultatele vor fi prezentate în cele ce urmează începând cu primul plan: planul social (I).
Planul I- planul social
În ceea ce privește întrebările ce constituie planul social al ghidului de interviu, răspunsurile beneficiarilor au fost diferite. Prima întrebare din acest plan, se referă la relația dintre tânărul instituționalizat și familia sa biologică (părinți, frați, bunici). Astfel, cei mai mulți dintre respondenți au declarat faptul că au o relație bună cu părinții și cu frații lor ( în parte țin legătura cu membri familiei lor, dacă nu cu toți, cel puțin cu un membru al familiei ține legătura).
Există și tineri care au spus că nu au o relație prea bună cu membrii familiei lor, în special cu părinții biologici: ,,am o relație foarte rea cu părinții mei naturali, sunt certată cu ei. Nu am fost un copil dorit. Cu una din surori am o relație foarte buna, o vizitez când am timp” (I.C.- 18 ani); ,, nu țin legătura cu familia mea deloc” (L.I- 23 ani).
O altă persoană a declarat că: ,,nu vorbesc deloc cu părinții mei, iar pe bunici nu îi cunosc. Am doar un singur frate cu care țin legătura care se află aici în centru cu mine. Am înțeles că aș mai avea frați, dar nu îi cunosc” ( M.M- 18 ani). Deasemenea un alt respondent afirmă că: părinții mei au decedat înainte să îi cunosc, dar cu frații mei am o relație destul de bună” ( R.A- 22 ani). Un alt tânăr interviavat spune că: ,, nu dețin nici-un fel de relație nici cu părinți, dar nici cu frații mei” (R.R- 22 ani).
În ceea ce privește întrebarea referitoare la cauzele datorită cărora au ajuns în prezenta instituție, tinerii intervievați au dat răspunsuri scurte și la subiect. Cauzele instituționalizării lor sunt foarte diversificate. Iată ce au declarat: ,,am ajuns aici pentru că tatăl meu a decedat, iar mama s-a confruntat cu lipsa banilor, avea venituri prea mici pentru a ne crește pe toți” (C.M- 22 ani); ,,nu am fost un copil dorit și așa am ajuns aici” (L.I- 23 ani).
O altă persoană a afirmat că: mama mea a decedat, de tatăl meu natural nu știu nimic, și nu a avut cine să aibe grijă de mine” (M.A- 22 ani). Alte răspunsuri obținute la această întrebare sunt: ,,din cauza condițiilor nevaforabile din familie, am ajuns aici” (R.A- 22 ani); ,,am fost abandonat în spital” (M.M-18 ani); ,,ambii părinți au decedat” ( R.A- 18 ani); neințelegeri între tati ș mami, mama ne-a părăsit, iar tatăl meu nu a avut posibilitatea de a ne întreține pe toți” ( C.A- 18 ani); ,, nu am fost dorit de mama mea”, afirmă un alt respondent (R.R- 22 ani).
La întrebarea referitoare la relația lor cu colegii lor din instituție, majoritatea tinerilor apreciază această relație ca fiind una bună. (C.D- 22 ani), spune: am o relație nici proastă, dar nici bună cu colegii din instituție, nu îi consider prietenii mei, ci doar niște colegi”; (R.R- 22 ani), declară faptul că: ,,pot spune ca e o relație suficient de bună, nu îmi fac ușor prieteni, deci nu toți îmi sunt prieteni în acestă instituție”; (A.R- 22 ani), spune următoarele: ,,consider că am o relație bună cu colegii de aici, nu intru în conflicte cu nimeni, cel mai bine mă înțeleg cu fetele de vârsta mea, ele îmi sunt cele mai apropriate persoane de aici, cu care comunic cel mai bine, în rest cu cei mai mici decât mine nu prea am ce să comunic, sunt oarecum distantă de ei”.
În descrierea unei zi din viața lor petrecută în prezenta instituție, tinerii intervievați au răspunsuri diferite. Iată ce au declarat ei: (R.R- 22 de ani), spune că: ,, dacă e să iau prezentul, este oribilă, plictiseală maximă, și pot să-i spun și un fel de "penitenciar", nu poți face multe”; (M.A- 22 ani): ,,în general îmi ocup timpul învățând pentru școală, în rest este plictisitoare, noroc că mai reușesc să stabilesc întâlniri cu prietenii din afara instituției și atunci ies să mă văd cu ei”; (R.A- 22 ani), afirmă că: ,,viața în instituție este una oarecare, merg la scoală, stau acasă și câteodată mai ies și în oraș cu prietenii”; (C.D- 22 ani), spune că : ,, viața aici este una monotonă, mă trezesc, merg la școală câteodată, dar cel mai mult îmi dedic timpul pentru a merge la sală să fac sport, este principala mea prioritate, și binențeles merg la lucru când îmi cade tura. Seara merg în oraș să mă întâlnesc cu surorile mele și cu prietenii”; încerc să îmi ocup timpul cu activități care sunt pe placul meu, sunt norocoasă că am un loc de muncă și nu sunt nevoită să stau permanent aici, iar în rest mă dedic pasiunii mele pentru coafat. Viața aici nu este prea frumoasă” ( L.I- 23 ani). Restul tinerilor intervievați (în nr de 7), apreciază viața din instituție ca fiind una bună.
În ceea ce privește întrebarea referitoare la relația lor cu personalul instituției, cei mai mulți afirmă că au o relație bună cu acesta. Însă sunt alții care spun că: ,,mă înțeleg bine doar cu unii dintre ei, iar cu unii nu prea” ( C. A- 18 ani); ,, încerc să nu îmi fac probleme cu ei, sunt atașată doar de câteva persoane de aici, de cele pe care le cunosc de mai mult timp, cu restul mă înțeleg așa și așa, uneori am impresia că unii educatori nu vor să ne înțeleagă pe noi, mai ales pe cei mai mari” (R.A- 22 ani); ,,cu unii am o relație bună, altii după părerea mea nu ar avea ce căuta aici, mă dezgustă când văd asemenea oameni” (R.R- 22 ani).
Tinerilor intervievați li s-a cerut să descrie condițiile de locuit. Astfel, câteva dintre răspunsurile lor sunt: ,, nu toate condițiile sunt accesibile nevoilor mele, dar încă nu mă plâng” spune (R.R-22 ani); ,, în orice caz este mai bine decât să stau pe stradă, mă mulțumesc cu ce am” (R.A- 22 ani); ,, condițiile de aici din centru nu prea sunt pe placul meu, consider că corespund nevoilor noastre doar într-o mică măsură”, afirmă (C.D- 22 ani); ,, nu prea îmi plac condițiile de aici, nu ai intimitate mai deloc, nu poți să te odihnești când dorești deoarece cei mici fac gălacie, seara dacă vrei să înveți sau să îți faci temele nu poți pentru că se ia curentul, nu prea îmi sunt accesibile condițiile de aici” declară (M.A- 22 ani). Celelalte persoane intervievate au spus că sunt mulțumiți oarecum de condițiile din centru, dar că se poate și mai bine.
La intrebarea: ,, Ați schimba ceva la această instituție? Ce anume?”, unii dintre tinerii instituționalizați au răspuns concis că nu ar avea nimic de schimbat ( 4 tineri), însă alții au alte păreri: ,, aș schimba da, regulile după care suntem tratați, să se pună un mai mare accent pe nevoile noastre” (R.A- 22 ani); ,, eu aș schimba pe unii dintre educatori, mi-aș dorii să avem un teren de fotbal mai mare și mai accesibil” (R.A- 18 ani); ,, aș schimba, foarte multe, dar aș începe mai întâi cu programul de vizită și luarea curentului care este un abuz”, declară (R.R- 22 ani); ,,consider că ar trebui schimbate foarte multe, începând cu întreg sistemul care din păcate nu ne pune pe noi pe primul loc” afirmă (C.D- 22 ani).
Tot în cadrul acestei dimensiuni, s-au luat în considerare și aspecte legate de avantajele și dezavantajale instituționalizării. Am dorit să știu care este părerea acestor tineri vis a vis de acest aspect. Astfel, răspunsurile tinerilor sunt: ,, avantajele mele au fost educația primită de la niște oameni ,,mari” pot să-i numesc, deoarece ei au reușit să mă formeze așa cum sunt acum și m-au educat, un dezavantaj mare constituie venirea fundației aici, deoarece așa a intervenit dezordinea însa am evitat cât mai mult contactul” (R.R- 22 ani); ,, nu consider că am nici un avantaj pentru că sunt instituționalizat doar dezavantaje, oamenii te privesc cu alți ochi, suntem văzuți ca niște oameni slabi” , declară ( C.D- 22 ani); ,,avantajul meu principal este acela că am unde să dorm și să mănânc și nu trebuie să plătesc nimic pentru toate astea” a spus ( M.A- 22 ani); ,, după părerea mea avantajul este că ai unde să locuiești și nu ești nevoit să stai pe străzi, dezavantajul îl voi vedea după ce voi ieși de aici pentru că nu o să mai am nici un ajutor, va trebui să mă descurc singur” ( R.A- 22 ani); consider că am numai dezavantaje locuind aici, nu sunt alături de cei dragi” spune (R.A- 18 ani); ,, sunt doar dezavantaje, nu îmi place să fiu etichetată ca o fată de la casa de copii, unii oamenii nu privesc bine acești copii care provin dintr-un centru, mă rușinez de asta” (R.A- 22 ani); pentru mine avantajul este că ai unde să locuiești, iar dezavantajul faptul că nu crești într-o familie” ( L.I- 23 ani).
La intrebarea: ,,Faptul că sunteți instituționalizat(ă) vă oferă anumite dezavantaje în relația cu profesorii, colegii de la școală, alți oameni? Dar în integrarea profesională?”, avem următoarele date: un număr de 8 persoane consideră că există dezavantaje, iar un număr de 4 persoane spun contrariul. Astfel, răspunsurile lor sunt următoarele: ,,sunt dezavantaje, tocmai deaia am omis să spun colegilor de la școală și lucru acest fapt, nu știe nimeni că vin de la casa de copii, doar dirigintele meu” (C.D- 22 ani); ,, personal nu îmi oferă nici un dezavantaj pentru că nu îmi pasă ce cred restul despre mine” ( M.A- 22 ani); ,, da îmi oferă dezavantaje pentru că ești considerat mai puțin bun sau capabil să faci ceva decât restul” ( L.I- 23 ani); ,,sunt dezavantajat pentru că am crescut într-o casă de copii și sunt privit cu alți ochi de către colegi” (R.A- 18 ani); ,, nu, adică asta vreau eu să cred, nu-mi pasă de ce spune unul și altul despre faptul că eu sunt instituționalizat, nu eu îmi aleg viața pe acest pămînt, sunt om ca ei” ( R.R- 22ani); ,,nu am probleme în acest sens, sunt tratat cu respect de colegii și de profesorii mei” ( M. M- 18 ani).
În ceea ce privește întrebare conform căreia prezenta instituție le oferă acestor tineri posibilitatea de a partcipa la activități de dezvoltare personală, tinerii intervievați spun următoarele: ,,de 3 ani nu mi-a oferit absolut nimic de genul acesta” ( R.R- 22 ani); da, prin faptul că suntem libere să ne alegem drumul pe care vrem să îl urmăm, îmi oferă posibilitatea de a urma o facultate, un post liceeal sau alte cursuri” ( L.I- 23 ani). Restul tinerilor au declarat că din punctul lor de vedere nu există posibilitatea de a te dezvolta într-o instituție.
În urma adresării întrebării referitoare la modul în care aceștia își petrec timpul liber, răspunsurile lor sunt asemănătoare, cu toții declarând faptul că își petrec timpul liber ascultând muzică, făcând sport, ieșiri în oraș cu prietenii, sau dormind.
Se poate deduce cu ușurință din relatările acestor tineri care sunt nevoile lor cele mai reale, precum și faptul că nu sunt tocmai încântați de faptul că locuiesc într-o instituție, care după părerea lor nu le oferă prea multe șanse de a evolua, în afară de faptul că le pune la dispoziție un acoperiș asupra capului și o masă caldă.
Planul II- Planul psihologic
Pe lângă celelalte planuri incluse în ghidul de interviu, avem și planul psihologic care reprezintă o mare importanță în viețile tinerilor instituționalizați. Aspectele psihologice sunt cele care te introduc în lumea acestor tinerii, scopul lor fiind de a identifica sentimentele și trăirile cele mai profunde ale tinerilor instituționalizați.
Întrebând tinerii instituționalizați cât de mulțumiți sunt de viața petrecută în prezenta instituție, avem următoarele răspunsuri: ,,ce pot să spun, sunt mulțumit de faptul că sunt sănătos” (R.R- 22 ani); ,, nu sunt mulțimită, deorece nu îi intereseeză pe nimeni de noi, toată lumea se gândește doar la propriile interese” (R.A- 22 ani); ,,nu sunt mulțumit deloc, nu îmi place să stau aici, aștept să vină ziua în care să plec de aici” (C.D- 22 ani); ,, sunt mulțumită de faptul că am unde sta, în rest nu prea” (I.C- 18 ani). Restul tinerilor, în număr de 8, spun că sunt destul de mulțumiți de viața de zi cu zi petrecută în această instituție.
În urma adresării întrebării referitoare la existența relelor tratamente de care acești tineri au parte în instituție (abuz, exploatare, neglijare), tinerii au declarat: ,, nu știu motivul pentru care suntem neglijați, știu doar că suntem neglijați de către unii membrii ai personalului și există un abuz din partea celor mai mari către cei mai mici” ( L.I- 23 ani); ,, da am suferit, când am fost mai mică, cu mult timp în urmă, de abuz din partea celor mai mari ca mine” ( M.A- 22 ani); ,, da am suferit de abuz de putere, când conducerea credea că poate să facă absolut ce vrea, mai ales în ultimii ani” ( R.R. – 22 ani); ,, am suferit, doar din partea unor educatorii pentru că ne tratează cu dezinteres” ( R.A- 18 ani). Celelalte persoane intervievate, spun că sunt tratate cu respect și nu au avut parte de vre-un astfel de tratament negetiv din partea nimănui. Singurele conflicte care există sunt micile discuții cu educatorii atunci când și ei sunt neascultători și conflictele dintre ei, colegii de instituție, care prin urmare sunt rezolvate tot între ei.
Întrebați fiind care sunt sentimentele lor în ceea ce privește viața petrecută în instituție, tinerii spun: ,, singurul lucru care mă ține aici sunt colegii din instituție, prietenii mei, trăim zi de zi împreună și este greu când cineva dintre noi pleacă” ( R.A- 18 ani); ,, excluzând ultimii 3 ani, mi-a plăcut, am întâlnit oameni extraordinari și mi-am făcut o mulțime de prieteni” ( R.R- 22 ani); ,, asta este casa mea, deoarece nu am alta unde să mă pot duce” ( R.A- 22 ani); ,,am sentimente doar de singurătate” (C.D- 22 ani).
Tot în cadrul acestui plan s-au luat în considerare și nemulțumirile tinerilor în ceea ce privește serviciile oferite în prezenta instituție. Iată câteva dintre răspunsuri: ,,nu prea suntem băgați în seamă de către conducere mai ales cei mai mari dintre noi. Tot timpul vina cade pe noi. Nu suntem ascultați” ( R.A- 18 ani); ,,nemulțumirea mea principală este aceea că nu sunt desemnate persoane capabile să lucreze cu copiii” ( R.R- 22 ani); ,,faptul că seara se oprește curentul” (C.D- 22 ani).
La întrebarea ,,Unde considerați că vă este mei bine, aici în instituție sau în familia proprie”, au fost acordate răspunsuri precum: ,, aici în instituție, știu că nu este cel mai bine, dar măcar am unde să stau, dacă părinții m-au abandonat. Momentan mă conformez situației, mă gândesc la ieșirea mea de aici și la faptul că atunci voi trăi după propriile reguli” ( M.A- 22 ani); ,, nu știu, sincer, cred că nici unde” ( R.A- 18 ani); ,, în familie cu siguranță, dar momentan nu am așa ceva, așa că sunt condamnată să mai stau aici” ( R.A- 22 ani); ,, știu doar cum este aici, într-o familie, nu știu cum este” (M.M- 18 ani); ,, în familia proprie îmi place cel mai mult” (C.A- 18 ani); ,,aici este mai bine, pentru că în familia mea nu aveam ce să învăț nimic bun” (L.I- 23 ani); ,, nu mai am pe nimeni în afara acestei instituții” ( R.A- 22 ani); ,, în familie, nu știu cum e, dar pentru un copil e mai bine tot timpiul să stea lânga familia lui” (R.R- 22 ani); ,, în familie mi-ar fi mai bine, deoarece ași fi alături de frații mei” (C.D- 22 ani).
Întrebați fiind cui solicită ajutorul în cazul în care întâmpină anumite probleme, cei mai mulți dintre tinerii intervievați au spus că solicită ajutorul prietenilor din afara instituției. Pe langă acest răspuns află și altele, cum ar fii: ,,lui Dumnezeu, El este singurul care are grijă de noi” (L.I- 23 ani); ,, tatălui meu” (C.A- 18 ani); ,,unor prieteni” (R.A- 18 ani); ,, educatorilor” (I.C- 18 ani); cer ajutorul persoanelor care știu că mă pot ajuta, în orice caz evit să cer ajutor personalului de aici” (R.R- 22 ani).
Când au fost întrebați care sunt principalele lor probleme, tinerii au răspuns astfel: ,,imposibilitatea de a sta alături de familia mea ,,adoptivă” din Belgia” (M.A- 22 ani); momentan școala este cea mai mare problemă a mea” (R.A- 18 ani); faptul că nu am o familie” (I.C- 18 ani); faptul că stau într-o casă de copii” (C.D- 22 ani). Unii dintre cei intervievați nu au dorit să răspundă la această întrebare din motive personale.
Ultima întrebare din acest plan psihologic face referire la libertatea de exprimare cu privire la o anumită problemă, a tinerilor instituționalizați, precum și luarea acesteia în seamă de către persoanele desemnate. Părerile tinerilor sunt atât negative cât și pozitive. Cei mai mulți spun că da sunt liberi să își spună punctul de vedere, dar nu și faptul că aceasta este luată în considerare: ,,da avem libertatea de exprimare, dar degeaba dacă de cele mai multe ori aceasta nu este luată în considerare” ( M.A- 22 ani); sunt și unii care spun: ,, nu nu este luată în considerare părerea noastră” (L.I- 23 ani); sau ,, nu îi pasă nimănui de problemele noastre” ( R.R- 22 ani).
În urma răspunsurilor obținute în cadrul pshihologic, observăm faptul că cei mai mulți dintre acești tineri instituționalizați se simt singuri și neajutorați, se rușinează cu statutul lor și simt profund lipsa celor dragi.
Planul III- planul educațional
În cadrul planului educațional, scopul propus este acela de a vedea care este nivelul de școlarizare al tinerilor instituționalizați în Centrul de Plasament nr. 2 Oradea. În acest context au fost cuprinse întrebări care să identifice dacă acești tineri sunt incluși într-o formă de învățământ, situația lor școlară, scopul lor în viață din acest punct de vedere și care este meseria pe care ei își doresc să o practice.
De asemenea, scopul acestui studiu este identificarea percepției prezenților beneficiari cu privire la serviciile oferite, am dorit să aflu, rămânând tot în acest context și faptul dacă acești tinerii sunt ajutați să își continue școala precum și dacă sunt sprijiniți în orice problemă legată de școală, orientare profesională, etc.
În ceea ce privește întrebarea conform căreia acești copii sunt încluși într-o formă de învățământ, din răspunsurile lor deducem faptul că toți (12) urmează o formă de învățământ, după cum urmează: (R.R- 22 ani)- Grup Școlar Sanitar "Vasile Voiculescu" Oradea; (R.A- 18 ani)- Liceul cu Program Sportiv, Oradea; (M.A- 23 ani)- Post liceal Vasile Voiculescu, Oradea; (M.A- 22 ani)- Post liceal AMG; ( I.C- 18 ani)- Liceul Dimitrie Cantemir; (R.A- 22 ani)- Colegiul Tehnic Mihai Viteazul; (M.M-18 ani)- Colegiul Tehnic Andrei Șaguna; (A.C- 18 ani)- Liceul Teologic Penticostal Betel; (C.D- 22 ani)- Post Liceal Electromecanică.
Întrebați fiind care este situația lor școlară, toți respondenții s-au limitat la un singur răspuns ,, bună”. La această întrebare nu au mai existat alte răspunsuri nici mai bune nici mai rele, decât acel unul. Trebuie ținut cont în acest context și de școala la care tânărul este inclus, precum și faptul că cei mai mulți dintre ei urmează un post liceal, deci nu este vorba despre o școală cu program zilnic. Deasemenea, cei mai mari dintre ei au și un loc de muncă sau o altă ocupație, lăsând astfel școala pe un loc mai puțin important.
Următoarea întrebare din acest plan face referire la meseria pe care acești tineri își doresc să o urmeze pe viitor, precum și la ajutorul primit în acest sens din partea educatorilor. Unele dintre răspunsurile celor intervievați sunt: ,, aș dorii să devin asistent medical, eu singură îmi plătesc studiile, nu mă ajută nimeni în acest sens” (M.A- 22 ani); mi-ași dori să fiu profesoară de muzică, nu prea am solicitat ajutorul nimănui în acest sens” (I.C. -18 ani); mi-ar plăcea să lucrez ca și ospătar”, spune (R.A- 22 ani); ,,profesez în domeniul cosmeticii momentan, dar doar ocazional când are nevoie cineva să îi tund sau să îi aranjez pentru o anumită ocazie. Mi-ar plăcea și în continuare să fac tot acest lucru deoarece îmi place foarte mult. Nu sunt sprijinită în acest sens” (L.I- 23 ani); ,,antrenor sportiv, vreau să devin” (R.A- 18 ani); ,, în domeniul sănătății, aș vrea să lucrez. Ascultat, nu sunt de nimeni” (R.R- 22 ani); ,,am o diplomă în domeniul manichiură, pedichiură, cu asta vreau să mă ocup în viitor” (R.A- 22 ani).
În ceea ce privește întrebarea referitoare la monitorizarea lor școlară, tinerii au răspuns astfel: ,,nu cred că interesează pe nimeni acest aspect, n-am fost întrebat nimic legat de școală, niciodată” (R.R- 22 ani); ,, nu știu, pentru că nu mă întreabă nimeni nimic” (C.D- 22 ani); Restul celor intervievați susțin ideea pozitivă conform căreia ar fii monitorizați în ceea ce privește situația lor școlară. De asemenea, în afara celor care nu au teme de casă, tinerii întrebați spun că sunt ajutați atunci când întâmpină o problemă în efecuarea temelor, de către educatorii din instituție.
Întrebați despre beneficiile și riscurile pe care le întâmpină atunci când prezintă un comportament mai puțin plăcut la școală și viceversa, avem următoarele răspunsuri: ,, sunt apreciată atunci când îmi fac treaba, și iau note proaste atunci când nu învăț” (L.I- 23 ani); suntem răsplătiți prin faptul că ieșim în oraș să mâncăm atunci avem o situație bună la școală, și suntem pedepsiți de la televizor și calculator atunci când avem probleme la școală” (I.C- 18 ani); ,, eu nu am parte nici de avantaje, dar nici de dezavantaje” ( R.A- 18 ani); ,, nu beneficiez de nimic, nu sunt ascultator pt ciocolata lor, mi-o cumpar singur, nu vreau sa-mi scoata nimeni "ochii",” (R.R- 22 ani).
Observăm în urma răspunsurilor obținute de la acești tinerii, că toți dintre cei intervievați urmează o anumită formă de învățământ, ceea ce este un lucru de lăudat, deoarece este important ca să înveți și să îți urmezi drumul în viață, indiferent dacă te afli acasă cu părinții, sau într-un centru rezidențial.
Planul IV- planul medical
În cadrul prezentului plan, au fost conturate întrebări relevante pentru a afla dacă acești tineri sunt în evidența unui medic de familie, prezența anumitor afecțiuni, precum și faptul dacă sunt tratați corespunzător atunci când întâmpină o anumită problemă de sănătate.
Astfel, prima întrebare din acest plan medical face referire la evidența acestor tinerii la un medic de familie. Toți cei întrebați au răspuns afirmativ la această întrebare, fiind cu toții înscriși la același medic de familie: ,, da suntem în evidența unui medic de familie, acesta ne vizitează o dată pe săptămână pentru a vedea cum ne prezentăm din punct de vedere medical, ne prescrie tratamentele necesare, dacă este cazul și ne face bilete de trimitere la alți specialiști” ( R. A- 22 ani); ,, da suntem, dar eu sincer nu pot să spun că am foarte mult de beneficiat în acest sens, deoarece, tot timpul când am o problemă și îmi propun să merg la el, când acesta este în instituție, nu pot pentru că mai întâi sunt la rând cei micuți, și noi cei mai mari, avem de așteptat mult și bine, așa că prefer să mă tratez singur și pe banii mei” (R.R- 22 ani); ,, da suntem înscriși la un medic de familie, dar când am o problemă, foarte greu poate să se ocupe de noi” (L.I- 23 ani).
Următoarea întrebare se referă la prezența anumitor afecțiuni la acești tineri. Din totalul de 12 persoane intervievate, nici una nu a răspuns negativ la acestă întrebare, toți sunt sănătoși, neavând nici o afecțiune sau boală gravă. Singurele probleme întâmpinate sunt cele uzuale: ,, nu am nici o problemă de sănătate, înafară de cele normale, răceală, gripă, durere de dinți, etc” ( M.M- 18 ani).
Întrebați fiind dacă urmează un anumit tratament, tinerii intervievați au răspuns în număr de 11 că nu urmeză nici un fel de tratament. O singură persoană a răspuns că: ,, da eu urmez un tratament pentru memorie” (I.C-18 ani); ,,nu, nu urmez nici un tratament, doar atunci când sunt răcit, sau mă doare ceva” (R.A- 18 ani). Cam așa s-au prezentat toate răspunsurile celor 11 persoane care au răspuns că nu urmează un tratament specific.
Ultima întrebare din acest plan, face referire la măsura în care sunt tratați corespunzător acești tineri, în cazul în care întâmpină o anumită problemă de sănătate. Răspunsurile lor sunt: ,, sunt tratată foarte bine, nu am probleme din acest punct de vedere” ( L.I- 23 ani); ,, mă declar mulțumită de doctorul de familie pe care îl avem” (M.A- 22 ani); ,, după părerea mea suntem tratați doar într-o mică măsură, bine, deoarece consider că se poate face mai multe din acest punct de vedere” (R.A- 18 ani). Restul persoanelor intervievate în număr de 9 spun că sunt tratate corespunzător atunci când întâmpină o anumită problemă medicală, asistentul medical din instituție fiind prompt și de ajutor mereu.
În urma răspunsurilor primite de la persoanele intervievate, putem concluziona, specificând faptul că toți sunt în evidența unui medic de familie, ceea ce este un lucru foarte bun, deoarece au la cine să apeleze atunci când au nevoie. De asemenea faptul că cei mai mulți dintre respondenți se declară mulțumiți de modul în care sunt tratați de către personalul medical din instituție, iarăși este un lucru bun și pozitiv pentru sănătatea lor.
Concluzii referitoare la partea de cercetare
În urma aplicării interviurilor tinerilor de la Centrul de Plasament nr. 2 Oradea, am constat faptul că prezenta categorie de beneficiari se confruntă cu o serie de probleme cauzate de instituționalizare și respectiv de abandonul părinților lor. Putem afirma faptul că prima problemă care este și cea mai importantă este cea cauzată de abandon, deoarece de aici pornesc toate lipsurile și frustrările lor. Abandonul părinților cum am spus și anterior este prima problemă a acestor tineri, care este urmată inevitabil de faptul că sunt instituționalizați, fapt ce pemtru mulți dintre ei reprezintă dincolo de orice alt sentiment o rușine, și un minus pentru integrarea lor în societate.
Cu ajutorul acestor tineri am reușit să aflăm un surplus de informații relevante ce țin de percepția lor cu privire la serviciile oferite în aceea instituție, precum și relațiile dintre ei și restul colegilor și relația dintre ei și persoanele care se ocupă de educația lor.
Privind planul social al ghidului de interviu ce a fost aplicat acestor tineri, putem constata că deși sunt abandonați de părinții lor, cei mai mulți dintre ei păstreză legătura cu familia lor biologică, sau cel puțin cu un membru al familiei lor naturale. Sunt și cazuri în care acești tineri nu țin legătura cu familia lor din diferite considerente: părinți decedați, nu există dorintă din partea ambelor părți sau au fost abandonați și încă nu își cunosc părinții, rudele etc. Printre cauzele cele mai întâlnite care au dus la abandon, în urma răspunsurilor obținute de la benefeciari, observăm că predomină adesea cauzele de ordin financiar: lipsa banilor, lipsa unui loc de muncă, și cauze ce țin de educația părinților lor, cum ar fii: sarcini nedorite, prea mulți copii, nepăsarea față de copii, cauze ce fac ca abandonul să crească continuu și să fie prioritar pentru acești părinți atunci când întâmpină o anumită problemă.
Rămânând tot în acest plan, observăm din răspunsurile acestor tineri faptul că prezintă o relație bună cu colegii lor din instituție, fiind de multe ori singurii și poate cele mai apropiate persoane ale acestora. La fel, cei mai mulți dintre cei intervievați apreciază viața în prezenta instituție ca fiind una bună, sunt și tineri care din diferite considerente au o altă părere diferită de a colegilor lor, care spun că viața în această instituție este: ,, dacă e să iau prezentul, este oribilă, plictiseală maximă, și pot să-i spun și un fel de "penitenciar", nu poți face multe”; (R.R- 22 ani): sau: ,,viața în instituție este una oarecare, merg la scoală, stau acasă și câteodată mai ies și în oraș cu prietenii” (R.A- 22 ani).
Majoritatea tinerilor intervievați apreciază relația cu personalul instituției ca fiind una bună, normală, însă sunt și unii care menționează faptul că unii dintre cei angajați să lucreze cu ei nu își au locul în domeniul protecției copiilor. În ceea ce privește condițiile de locuit din prezenta instituție, tinerii au păreri proprii din care reiese faptul că sunt doar în parte mulțumiți de aceste condiții, apreciind astfel că au un loc unde să stea, să doarmă și să mănânce, în rest nu sunt prea încântați, menționând cel mai mult lipsa intimității personale. Referitor la intrebarea conform căreia prezenții tineri ar avea ceva de schimbat la instituția în care locuiesc, răspunsurile lor sunt diversificate în funcție de nemulțumirile lor care țin în ansamblu de regulile din instituție, care după părerea unora sunt abuzuri, sau nu sunt prielnice pentru ei.
În ceea ce privește avantajele și dezavantajele instituționalizării din perspectiva lor, cei mai mulți tineri apreciază că singurul avantaj este acela că au unde să stea și să dormă, dar în rest predomină dezavantajele ce țin de: discriminare, lipsa celor dragi, slabe șanse de avansare, de dezvoltare etc. Tot în acest sens, fiind întrebați de avantajele sau dezavantajele pe care le oferă instituționalizarea în relația cu prietenii, colegii de la școală și în integrarea profesională, sunt tineri care spun că nu le pasă de părerea celor din jur, dar totuși cei mai mulți dintre ei spun că există numai dezavantaje fiind considerați altfel decât restul sau mai puțin buni în a progresa. Întrebați fiind dacă prezenta instituție le oferă posibilitatea de a participa la activități de dezvoltare personală, cei mai mulți dintre ei sunt de părere că nu ai cum să te dezvolți fiind într-o instituție. rămânând în aceeși zonă, tinerii declară că își petrec adesea timpul liber cât mai liniștit, optând pentru activități ce le fac plăcere.
Trecând la planul psihologic al prezentei lucrări, am dorit să scot în evidență trăirile subiecților cu privire la viața petrecută în instituție, respectiv și la abandonul, lipsa părinților lor. Astfel, apreciem că cei mai mulți dintre aceștia sunt mulțumiți de viața petrecută în prezenta instituție, deoarece au un acoperiș asupra capului. Unii tinerii se simt neglijați de către unii dintre educatori deoarece nu le acordă atenția necesară, și spun că există un tip de abuz din partea celor mai mari asupra copiilor mai mici, alte forme de abuz neexistând, spun ei, ci doar mici neânțelegeri și supărări între ei, colegii din instituție și educatori, dar care din fericire sunt rezolvabile.
Sentimentele tinerilor cu privire la viața trăită în această instituție țin în general de colegii lor care le sunt cele mai apropiate persoane datorită faptului că trăiesc împreună zi de zi, iar despărțirea, plecare unuia dintre ei este un eveniment destul de dureros ce îi afectează puternic. Ei țin la instituție ca și la casa lor, altă casă neavând.
În altă ordine de idei, întrebați fiind despre nemulțumirile lor cu privire la serviciile oferite în instituția prezentată, părerile tinerilor sunt diverse, dar cele mai des întâlnite sunt cele legate de faptul că nu sunt ascultați și că unii membrii ai personalului nu sunt adecvați să lucreze cu ei. Toți tinerii apreciază faptul că cel mai bine pentru ei ar fii să trăiască într-o familie, dar din cauza faptului că nu au așa ceva se conformează situației și apreciază faptul că deși nu au personale dragi alături, măcar au unde să stea. Deasemenea când se confruntă cu orice fel de probleme, observăm că prezenții tineri, solicită ajutorul diverselor persoane, cum ar fii: unui membru al familiei, cel cu care ține legătura, prietenilor, educatorului de care este mai atașat sau lui Dumnezeu care spun ei, este singurul care le poate rezolva cele mai importante probleme. Rămânând tot în cadrul acestui aspect, atuncii când tinerii au fost întrebați despre principalele lor probleme, cei mai mulți spun că acestea țin de faptul că stau într-o casă de copii și că nu sunt alături de familia lor. Persoanele intervievate declară faptul că au libertatea de exprimare în legătură cu problemele lor, dar degeaba pentru că nimeni nu face nimic pentru soluționarea acestora.
Planul educațional reprezintă de asemenea un aspect relevant în viața tinerilor. De apreciat este faptul că toți subiecți intervievați sunt înscriși într-o formă de învățământ sau urmează un curs profesional. De asemenenea, observăm că toți cei intervievați își doresc să învețe o meserie pentru a devenii cineva în viață.
Majoritatea dintre ei, mărturisesc faptul că sunt monitorizați cu privire la situația lor școlară și ajutați atunci când întampină o problemă legată de școală. În principal, tinerii intervievați spun că atunci când prezintă un comportament mai puțin plăcut la școală sunt pedepsiți în cadrul centrului prin faptul că li se interzice să stea la calculator sau să iasă în oraș, dar că au parte și de recompense atunci când sunt au un comportament adecvat la școală, prin faptul că sunt liberi să iasă în oraș la diferite activități cu restul colegilor lor.
Ultimul plan al acestui ghid de interviu este planul medical, care constituie și el alături de celelalte planuri, un aspect imprortant în viața acestor tineri. Astfel, apreciem faptul că toate persoanele intervievate sunt în evidența unui medic de familie, care îi vizitează o dată pe săptămână pentru ai monitoriza din punct de vedere medical. Dintre tinerii intrvievați doar o singură persoană urmează un tratament, pentru memorie, iar restul, spun că nu urmează un tratament anume ci doar atunci când sunt răciți sau au anumite probleme medicale, au un tratament de luat.
Părerea lor despre ajutorul primit din partea medicului de familie este una nu foarte bună, deoarece ei spun că atunci când au nevoie de ceva, acesta ori este prea ocupat să îi ajute, ori îi amână până când aceștia sunt nevoiți să își facă singuri programări la alți medici de specialitate, programări pe care le plătesc din banii lor. Dar în schimb sunt mulțumiți de asistentul medical de instituție care se ocupă mult mai bine de problemele lor.
Concluzii finale
Instituționalizarea copiilor reprezintă un fenomen amplu și complex pentru societate, dar și pentru cei care trăiesc pe propria piele efectele mai puțin plăcute ale prezentului sistem. Observăm cu stupoare din analiza prezentului studiu, că instituționalizarea are ca punct de plecare lipsa educației populației, în cazul acesta a unor părinții, care din diferite motive își abandonează copii sistemului, ca și când ar fii niște obiecte.
Între partea teoretică și cea practică a acestei lucrări, putem observa faptul că există o similitudine de părți care se aseamănă, dar și unele care nu se suprapun. Spre exemplu, concepte ca: instituționalizare, abandon, nevoile copiilor instituționalizați, cauzele instituționalizării, etc sunt noțiuni ce se aseamănă atât în partea teoretică cât și în cea practică a prezentei lucrării. Referitor, însă la sentimentele copiilor instituționalizați, și la modul lor de gândire vis a vis de abandon și de instituționalizare, observăm din prezentul studiu un surplus de informații, față de cele prezente în literatura de specialitate care abordează mai complex acest subiect.
Lucrarea de față se intitulează ,,Percepția tinerilor instituționlizați cu privire la seviciile oferite”, ce are ca principal obiectiv identificarea percepției tinerilor din Centrul de Plasament nr 2 din Oradea cu privire la serviciile oferite în prezenta instituție. De asemenea prin intermediul studiului de față, am dorit să scot în evidență și alte aspecte ce țin de instituționalizare și de abandon, din punct de vedere al celor în cauză.
Referitor la structura lucrării, observăm că este una foarte logică și se axează strict pe tema lucrării. Lucrarea se împarte în patru mari capitole, dintre care primele trei capitole alcătuiesc partea teoretică a prezentei lucrări, iar cea din urmă, partea a patra reprezintă partea practică a studiului de față.
Partea teoretică a acestui studiu este compusă din cele mai relevante noțiuni ce privesc în primul rând abandonul copiilor, serviciile sociale adresate acestei categorii, și instituționalizarea, cu tot ce presupune ea: nevoi, drepturi, efecte, avantaje, dezavantaje, etc. De asemenea, am dorit să subliniez importanța unui mediu de viață adecvat creșterii și dezvoltării copilului alături de familia lui naturală versus viața în instituție. Lucrarea, conține de astfel și o succintă prezentare asupra măsurilor de protecție acordate persoanelor instituționalizate.
Partea practică a lucrării, este compusă dintr-un studiu calitativ cu privire la percepția beneficiarilor Centrului de Plasament nr 2 din Oradea cu privire la serviciile oferite în acea instituție. Pentru început a fost construit un ghid de interviu semistructurat ce a fost adresat în mod exclusiv beneficiarilor centrului menționat mai sus. Răspunsurile oferite de participanții la studiu au avut ca scop obținerea unui surplus de informații în ceea ce privește instituționalizarea și modul în care ei percep viața de familie și cea din instituție. Pe lângă aspectele ce țin de instituționalizare și serviciile oferite, am dorit să obțin informații ce țin și de sentimentele lor cu privire la ceea ce li se întâmplă.
Ideile care se desprind de aici sunt foarte strâns legate de copilărie. Mulți tineri nu știu cum este să trăiești într-o familie alături de ambii părinții, ei nu cunosc decât un mediu în care trebuie să se supună regulilor și în care trebuie să țină cont mereu de faptul că poate mâine persoana de care este cea mai atașată în instițuție nu îi va mai fi alături. Acești tineri sunt acei ce apreciază ceea ce au într-o instituție: un acoperiș deasupra capului și un loc unde să mănânce. Sunt conștienți de faptul că cel mai bine pentru ei ar fi să trăiască alături de o familie care să îi iubească necondiționat, dar neavând una, se adaptează situației.
Pe de altă parte, îi avem pe acei tineri, care își cunosc părinții naturali, sau cel puțin pe un membru al familiei, cu care obervăm că menține legătura prin prisma vizitelor primite din partea acestora de sărbători sau în vacanțe. Aceștia trăiesc de ani de zile speranța falsă comunicată de părinții lor că în curând îi vor scoate din instituție, doar că din păcate acest lucru nu se mai întâmplă. Astfel, observăm că și cea mai mică speranță de fericire de a trăi alături de cei dragi, după ce odată au fost părăsiți se năruie pentru că părinții lor nu se țin de promisiune. Ei, tinerii aceștia, sunt cei mai revoltați, introvertiți, care spun ei, nu mai au șanse de a devenii cineva în viață, deoarece sunt copiii nimănui, iar restul persoanelor, societatea îi privește cu dispreț, punându-i pe un ultim loc.
Tinerii instituționalizați doresc să ascundă acest lucru când intră în contact cu alte persoane pentru că le este rușine, și astfel, declară ei nu li se va acorda șansa de a se intrega profesional într-un mediu decent, ci vor fi nevoiți să presteze doar munca de jos.
În concluzie, observăm faptul că mediul instituțional, le oferă toate cele necesare dezvoltării fizice, celor instituționalizați, în afară de un cămin cald și de afecțiune. Sunt persoane în cadrul mediului de lucru de care tinerii s-au atașat, dar încearcă să nu mai facă asta deoarece știu că și ei vor pleca, cum au plecat și restul. Prezintă o teamă de a se deschide și de a avea încredere în cineva, singurii lor prieteni sinceri fiind colegii lor de instituție.
Din punct de vedere medical și educațional, tinerii au parte de un tratament corespunzotăr fiind ajutați necondiționat atunci când au nevoie.
Bibliografie:
Achim, Ionel (1970), Cetățean, Societate și Familie, Editura Politica, București;
Balahur, Doina (2001), Protecția Drepturilor Copilului ca Principiu al Asistenței Sociale, Editura Allbeck, București;
Brătianu, Ionel; Roșca, Cristinel, (2005), ,,Copilul Insituționalizat între Protecție și Abuz’’, Editura Lumen, Iași;
Buzducea, Doru (2010), Asistența Socială a Grupurilor de Risc, Editura Polirom, Iași;
Chipea, Floare (2010), Dezvoltare Socială Teritorială, Editura Universității din Oradea;
Chipea, Florica (2001), Familia Contemporană, Tendințe globale și configurații locale, Editura Expert, București;
Dumitrana Magdalena ( 1998), Copilul institutionalizat, Ed Didactica si Pedagogica, Bucuresti;
Gherguț, A., (2007). Sinteze de psihopedagogie specială, Editura Polirom, Iași;
Holt România, (2002). Asistența maternală pentru copilul de vârstă mică. Metodologie, standarde, proceduri, Editura Lumen, București;
Iluț, Petru (2005), Sociopsihologia și Antropologia familiei, Editura Polirom, Iași;
Macavei, Elena (1989), Familia și Casa de Copii, Editura Litera, București;
Năstasă, Adriana ( 2007), Rolul Familiei în Asistența Social-Pastorală a Copiilor Abandonați, Editura Vasiliana`98, Iași;
Neamțu, George., (2003). Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași;
Onica-Chipea, Lavinia (2007), Aspecte Socio-juridice privind protecția drepturilor copilului, Editura Expert București;
Oșvat, Claudia (2012), Aspecte Privind Calitatea Vieții în Familiile Copiilor cu Dizabilități, Editura Presa Universitară Clujeană, , Cluj-Napoca;
Stefan Cojocaru, Daniela Cojocaru (2008), ,,Managementul de Caz in Protectia Copilului”, Editura Polirom, Bucuresti;
Șoitu,Laurențiu, Ecaterina Vrajmaș, Emil Păun (2001), Consiliere Familială, Editura Institutul European, Iași;
Zapodeanu, Monica (2005), Terapii Familiale în Asistența Socială a Familiei, Editura Lumen, Iași, Romania.
Ghid de asistență socială (1997), adolescentul institușionalizat, Editura Per Omnes Artes, București.
Bejenaru Anca ( 2011), adopția copiilor în România, Editura Institutul European, Iași.
Valentin Vladu, coord. (2010), Manual de Bune Practici Sociale, Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
Pop, Luana Miruna Coordonator (2002), Dicționar de Politici Sociale, Editura Expert, București;
www.cnp.md/ro/grupuri-de-lucru/social/item/download/162), accesat la data de 12.03.2015
http://salvaticopiii.ro/upload/p00040000_ghid_bune_practici.pdf, accesat la data de 23. 02.2015
http://www.rasfoiesc.com/sanatate/asistenta-sociala/NEVOI-SI-DREPTURI-ALE-COPILULU42.php, accesat la data de 23. 02. 2015
http://www.mirelazivari.ro/divort-ce-se-intampla-viata-unui-copil, accesat la data de 20. 02.2015
http://particip.gov.md/public/documente/139/ro_572_121118StrategiaProtectiaFamilieCopil-v5-ro.pdf, accesat la data de 03.03.2015
http://www.hhc.ro/fisiere/centrumedia_fisiere/Raport-Executiv_Auditul-Serviciilor-Sociale-pentru-Copii-din-Romania_-2012.pdf, accesat la data de 03.03.2015
http://www.dgaspcbihor.ro/dgaspcbh.ro/informatii_publice/indicatori_2014_martie.pdf
http://www.salvaticopiii.ro/upload/p0002000100000002_Studiu%20-%20abuzul%20si%20neglijarea%20copiilor.pdf, accesat la data de 10.03.2015
LEGEA nr. 47 din 8 martie 2006 privind sistemul national de asistenta socială, accesat la data de 10.03.2015
Ordonanței 68/2003 privind serviciile sociale, aprobată prin Legea 515/2003 și modificată și completată prin Ordonanța 86/2004, accesat la data de 05.03.2015
Legea nr. 108/1998, preluând integral textul art.20 alin.(1) din Convenția cu privire la drepturile copilului, accesat la data de 25.02.2015
Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, accesat la data de 25.02.2015
http://www.unicef.org/moldova/CRC_RO.pdf, accesat la 25.02.2015.
Anexa 1
Ghid de interviu (aplicat beneficiarilor din Centrul de Plasament Nr. 2 din Oradea)
Date personale:
Vârsta dumneavoastră?
De cât timp locuiți în această instituție?
Mai aveți frați sau surori? Câți?
În cazul în care mai aveți, câți dintre aceștia sunt institutionalizați? Și unde?
Plan social
Descrieți relația cu membrii familiei dvs. (părinți, bunici, frați, surori).
Cunoașteți cauza/ cauzele pentru care ați ajuns în această instituție? Care sunt acestea?
Descrieți vă rog relația cu colegii dvs din instituție.
Spuneți-mi cum este o zi din viața dvs petrecută în prezenta instituție?
Care este relația dvs cu personalul instituției?
Descrieți condițiile de locuit. Sunt accesibile nevoilor dvs?
Ați schimba ceva la această instituție? Ce anume?
Care considerați că sunt avantajele instituționalizarii pentru dvs? Dar dezavantajele?
Faptul că sunteți instituționalizat(ă) vă oferă anumite dezavantaje în relația cu profesorii, colegii de la școală, alți oameni? Dar în integrarea profesională? Detailați, vă rog.
Aceasta instituție vă oferă posibilitatea de a participa la activitați de dezvoltare personală? În ce fel?
Cum vă petreceți timpul liber?
Plan psihologic
Cât de mulțumit/ă sunteți de viața de zi cu zi?
Ați suferit până în prezent în această instituție de rele tratamente ( abuz, exploatare, neglijare)? Din partea cui și de ce?
Care sunt sentimentele dvs cu privire la viața petrecută în instituție?
Care sunt nemulțumirile dvs cu privire la serviciile oferite în această instituție?
Unde considerați că vă este mai bine: în famila proprie sau aici în instituție? Argumentați.
Cui solicitati ajutorul in cazul în care aveți o problema?
Care sunt principalele probleme cu care vă confruntați?
Aveți libertatea de exprimare cu privire la o anumită problemă? Este aceasta luată în considerare?
Plan educational
Sunteți înscris într-o forma de invățământ? Care este acesta?
Care este situația dvs școlară?
Ce meserie ați dori să urmați? Sunteti ascultați din acest punct de vedere?
Sunteți ajutați și ascultați atunci când întâmpinați o problemă în efectuarea temelor?
Sunteți monitorizați cu privire la situația și la comportamentul dvs de la școală?
Care sunt beneficiile de care aveți parte în cazul în care sunteți un copil ascultător? Dar dezavantajele, în cazul în care prezentați un comportament mai putin plăcut la școală?
Plan medical
Sunteți în evidența unui medic de familie?
Prezentati anumite afecțiuni? Care sunt acestea?
Urmați un anumit tratament? Care este acesta?
În ce măsură sunteți tratat corespunzator în cazul în care aveți o problemă de sănătate?
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiu Privind Perceptia Tinerilor Institutionalizati cu Privire la Serviciile Oferite (ID: 124251)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.