. Studiu Privind Particularitatile Serviciului DE Protocol In Ministerul Apararii

C U P R I N S

INTRODUCERE……………………………………………………………………………….. 5

Capitolul 1: PROTOCOLUL: UN CUVÂNT CU SENSURI MULTIPLE…………………………………………………………………………………..…. 7

Protocol și diplomație………………………………………………………… 7

Protocol și etichetă…………………………………………………………….. 8

Protocol și ceremonial………………………………………………………… 9

Protocolul face ordine dar nu tulbură armonia……………………… 10

Protocolul și crearea de imagine………………………………..…… 11

Importanța protocolului instituțional în cadrul activității instituției militare………………………………………..………………….. 12

Capitolul 2: REGULI CE URMEAZĂ A FI RESPECTATE CU PRILEJUL UNOR ACȚIUNI PROTOCOLARE……………………………. 15

Invitația………………………………………………………………………….. 15

Lista invitaților………………………………………………………………… 19

Conceperea planului de așezare la masă…………………………….. 21

Facilitarea participării invitaților…………………………………..…… 21

Precăderea și plasarea………………………………………………………. 25

Reguli de comportament pe timpul acțiunilor protocolare…….. 29

2.6.1. Titluri și formule de adresare…………………………………… 39

Capitolul 3: PARTICULARITĂȚI ALE ORGANIZĂRII PROTOCOLULUI ÎN MINISTERUL APĂRĂRII……………………….… 44

Atribuțiile secției protocol și relații militare internaționale……. 44

Ordinea protocolară în Ministerul Apărării………………………… 47

Conferințele internaționale………………………….……………….. 53

Protocolul și eticheta dineurilor și recepțiilor……..……..…….. 56

Ceremoniile militare……………………………………..……………… 67

3.5.1. Ceremonii militare la nivel central……………………………. 72

CONCLUZII ȘI PROPUNERI……………………………………………………….. 77

BIBLIOGRAFIE……………………………………….………….……….. 79

ANEXĂ: Cele mai uzuale plasamente la masa…………………..………… 80

INTRODUCERE

Ca sinonim al lui "document" cuvântul protocol îmbracă doua semnificații. El poate fi utilizat pentru a desemna un tratat, o convenție, procesul verbal al unei conferințe. Ne referim atunci la semnificația de bază a termenului. Vom spune astfel că "Danemarca și Suedia au semnat un protocol de înțelegere asupra pescuitului" sau că "Sindicatul funcționarilor publici a semnat un protocol al grilelor de salarizare". Cuvântul, poate, de asemenea, să desemneze un formular utilizat pentru redactarea actelor publice. Este vorba despre un imprimat compus din întrebări sau din elemente de fraze și din spații care urmează să fie completate de cel care redactează documentul.

Utilizat ca adjectiv "protocolar" se aplică la ceea ce se referă la obiceiurile formale, așa cum sunt recomandate ele de protocol.

Vom spune astfel: o vizită protocolara. În egală măsură, despre o persoană care ține la formalismul relațiilor sociale vom spune că este "protocolară"; sensul este în acest caz oarecum peiorativ.

Acest cuvânt este aplicat de asemenea organizării serviciului sau biroului însărcinat cu problemele referitoare la pregătirea și desfășurarea activităților oficiale: "serviciul de Protocol al Ministerului Apărării".

Protocol provine din doua cuvinte din greaca veche prôtos: primul și kollào: adică ceea ce este lipit mai întâi. Termenul se referea inițial la prima foaie lipită pe un sul de papirus, pe care erau scrise datele asupra originii sale. În secolul al VI-lea, cuvântul desemna prima pagina a unui document oficial, care îi autentifica originea. El a definit apoi, succesiv textul original al unui act de notariat, registrul în care sunt înscrise aceste texte și repertoarul modelelor folosite la redactarea textelor administrative.

În cele din urmă la începutul secolului al XVII-lea, prin protocol se înțelegea "o culegere de formule utilizate pentru a stabili corespondența între persoane, în funcție de rangul acestora." Această evoluție explica sensul de astăzi referitor la normele utilizate în activitățile oficiale, în special în ceea ce privește ceremoniile, relațiile riguros stabilite între personalități publice, ordinea protocolară, folosirea simbolurilor țărilor și națiunilor.

Declarațiile dintre instituțiile lumii moderne și publicul larg au impus și consacrat formulele de comunicare, menite să evoce statutul pe care cele dintâi îl au și să asigure respectul necesar funcționării optime a societății.

Protocolul instituțional, deși supus de-a lungul timpului la atacuri ce-l denunțau ca inutil și neadaptat condițiilor de viață prin formalismul său, ca parte componentă a procesului social de comunicare și-a menținut importanța pe care a avut-o din totdeauna în vederea și transmiterea eficientă și adecvată a unor reprezentări. Aceste reprezentări dau valoare limbajului comun iar utilizarea lor servește dezvoltării relațiilor sociale printr-o cunoaștere oportună, pe calea comunicării eficiente.

Toate instituțiile – prin acest cuvânt reunind organizațiile oricât de modeste, oficiale sau nu, legale sau marginale, au în funcționarea lor o latură mai puțin vizibilă, neevidențiată ochiului public și o alta ce se arată și caută să formeze sau după caz să mențină o reprezentare asupra propriei sale existențe și activități.

Prezenta lucrare, pornind de la aceste considerente, conține noțiuni teoretice, dar și practice, referitoare la activitățile de pregătirea și desfășurarea activităților oficiale protocol.

Astfel acesta furnizează noțiuni teoretice referitoare la: conceptul de protocol, regulile ce urmează a fi respectate cu prilejul unor acțiuni protocolare, dar și noțiuni practice privind organizarea protocolului în Ministerul Apărării.

Cu statutul său de instituție menită să formeze și să transmită imagini, protocolul intră în vastul arsenal al mijloacelor de comunicare socială, răspunzând cerințe și exigențe universale, specific umane.

CAPITOLUL 1

PROTOCOLUL: UN CUVÂNT CU SENSURI MULTIPLE

1.1. Protocol și diplomație

Așa cum preciza călugărul francez Mabillon în tratatul său "De re diplomatica", în secolele al XVII-lea și XVIII-lea "diplomatica" era știința diplomelor. Ea se ocupa cu studiul hărților și documentelor oficiale, numite "diploma" în limba latina. Ce se întâmpla când relațiile între domenii, principate sau regate erau afectate de un diferend, de exemplu de o neînțelegere asupra delimitării frontierelor comune? Se făcea apel la persoanele abilitate să cerceteze și să interpreteze actele oficiale, de unde și numele de diplomați care desemnează specialiștii în acest domeniu. Semnificația termenului de diplomație care a rezultat de aici era aceea de știința a relațiilor internaționale, pe care diplomații aveau datoria să o aplice.

Dincolo de originea sa istorică, funcția în sine exista din timpuri imemoriale. Așa cum susține și diplomatul englez Harold Nicolson, obiceiul se pare că a luat naștere, cândva, în epoca preistorică, prin delegarea, de către triburi, a unor membri învestiți cu rolul de parlamentari pentru a pune capăt luptelor atât de frecvente în acea vreme. În Evul Mediu, acest rol de intermediar era destinat heralzilor, purtători ai blazoanelor stăpânilor lor în numele cărora acționau pe parcursul unui conflict. Ei erau nevoiți să traverseze liniile inamice, cu speranța că nu vor fi atacați înainte de a ajunge în tabăra adversă. Atunci, în ciuda ostilităților, acești trimiși învestiți cu imunitate puteau să transmită părții adverse dorința de pace și să discute eventual condițiile cu persoanele abilitate în acest scop.

Această solie, care acționa în perioade de criză, a condus la apariția ambasadei permanente, acreditată pe lângă șeful unei națiuni străine. Pentru a avea certitudinea că agenții săi își vor putea îndeplini permanent misiunea de reprezentare, condițiile exercitării funcției lor sunt garantate printr-un ansamblu de măsuri: aceasta este utilizarea privilegiilor, imunităților și respectului care le sunt atribuite din oficiu.

În activitatea lor cotidiana, diplomații, au relații permanente cu interlocutori învestiți cu puteri diferite sau cu persoane care colaborează la exercitarea puterii. Ei înșiși au o funcție de reprezentare a uneia dintre puterile cele mai încărcate de simboluri: statul care i-a mandat. Datorită exercitării acestei meserii de diplomat, au fost perfecționate manierele de a proceda în situații în care se află în acțiune persoane învestite cu responsabilități publice. Normele s-au definitivat de-a lungul secolelor, fiind aplicabile în totalitatea situațiilor în care sunt implicați reprezentanții sau reprezentantelor diferitelor autorități: puterea politică, în primul rând, dar și puterea juridică, economică, intelectuală, militară, științifică sau culturală.

În relațiile internaționale, protocolul se afla în special în slujba egalității – cel puțin formale – între națiuni și a relațiilor pe care reprezentanții acestora le întrețin între ei. Înțelegem astfel legătura deosebit de strânsă între funcția de diplomat și rolul protocolului, care este un instrument al meseriei de diplomat. De altfel, convențiile elaborate în mediile diplomatice servesc drept modele de referință și în alte circumstanțe ale vieții publice.

1.2. Protocol și etichetă

Domeniul de intervenție al protocolului cuprinde relațiile între puteri suverane a căror expresie desăvârșită este statul, indiferent dacă această suveranitate este atât externă cât și internă, numai internă sau limitată doar la niște scopuri precise pe care statul le urmărește. Tot din domeniul protocolului fac parte normele la care suntem obligați să apelăm în relațiile cu aceste puteri și, în general în sfera afacerilor externe. În afară de aceasta, protocolul privește raporturile ierarhice stabilite între instituții și în cadrul instituțiilor, raporturile dintre cei care dețin puterea și relațiile pe care subordonații le întrețin cu aceștia.

În ce privește eticheta, aceasta se referă la formalismul relațiilor dintre particulari, adică al relațiilor individuale, indiferent dacă acest raport este ierarhic sau nu. De asemenea, eticheta face parte din domeniul comportamentului în societate.

Este o regulă de protocol ca șeful statului să prezideze o masă la care participă, dar a nu-l întrerupe în timp ce vorbește, după cum, atunci când este vorba de un monarh, a aștepta să ți se adreseze pentru a-i vorbi este o chestiune de etichetă. Primul exemplu se referă la exercitarea puterii, celelalte două țin de regulile de comportament care trebuie respectate față de un personaj subiect al unui tratament protocolar.

Cei doi termeni, protocol și etichetă, au totuși tendința de a se confunda. Dacă protocolul se aplică raporturilor instituționale, iar eticheta raporturilor individuale, în amândouă cazurile este vorba de raporturi întreținute în contextul vieții publice. Întrepătrunderea acestor termeni este de altfel atât de mare încât normele stabilite pentru unul sunt utile și celuilalt, cu singura deosebire că, în cazul protocolului, efectele sunt de constrângere. Neaplicarea acestora se poate solda cu consecințe negative care afectează ansamblul colectivității, în timp ce nerespectarea etichetei determină efecte limitate doar la persoanele în cauză.

Un alt motiv al confuziei între cei doi termeni ține de originea cuvântului etichetă. La începutul secolului al XV-lea, acesta desemna activitățile desfășurate la curtea unui suveran, redactate sub formă de listă pe o foaie – o etichetă – azi am spune o "agendă". De la semnificația "ce se petrece la curte" utilizarea cuvântului a evoluat pentru a însemna "cum se petrec lucrurile la curte". Eticheta la curte la curte". Eticheta la curtea lui Carol Quintul a rămas celebră pentru rigiditatea sa și multitudinea regulilor sale.

Să mai adăugăm și că, dacă în sens strict protocolul se aplica relațiilor între state, relațiile internaționale sau, în sens mai larg, activităților din viața oficială, este evident că elaborarea sistemelor democratice a determinat amenajarea unui spațiu public care, pentru a se exprima, are nevoie de aplicarea unui formalism inspirat din protocolul statelor.

În același timp, intensificarea relațiilor internaționale de tot felul, consacrată de sistemul Națiunilor Unite, inclusiv actuala globalizare a piețelor, a antrenat o mulțime de manifestări publice care cer, din partea celor care răspund de organizarea lor, o cunoaștere a normelor respectate din timpuri imemoriale și un mod mai recent de aplicare a acestora, adaptat contextului contemporan.

1.3. Protocol și ceremonial

Care este legătura între protocol și ceremonial? Expresiile familiare "este ceremonios" sau "a primi pe cineva fără ceremonie" ne readuc la prejudecățile manifestate adesea față de protocol și întrețin confuzia între cei doi termeni.

Termenul "ceremonie" a desemnat mai întâi riturile unui cult religios și acest sens s-a păstrat. El s-a extins totuși la domeniul activităților publice profane, care necesită în mod obligatoriu un fast ieșit din comun. În amândouă cazurile, ceremonia apelează la un simbolism evocator de idealuri împărtășite de toți participanții. Cu cât acest formalism este mai vechi, cu atât este mai respectat. Bineînțeles că noțiunile de protocol nu sunt străine acestui fenomen.

La o ceremonie religioasa, episcopul locului va lua loc sub un baldachin, iar șeful statului va îngenunchea pe un scăunel de rugăciune plasat în fața credincioșilor sau în strană. Acestea sunt reguli de protocol. Turnarea vinului în potir este un ritual al ceremonialului religios.

Ceremonialul e inerent practicii religiei. Domeniul sacrului și misterele care îl însoțesc se potrivesc perfect cu solemnitatea. Amploarea lor variază în funcție de importanța misterelor evocate, de caracterul esențial sau accesoriu al practicii. Slujba religioasă de fiecare zi, în acest sens, este exemplul cel mai des întâlnit.

Defilarea militară, de ziua națională, prevede o estradă pentru membrii guvernului, pentru autorități și corpul diplomatic, fiecare fiind plasat după rangul său: aici e vorba de protocol. Defilarea succesivă a diferitelor corpuri de armată, avansând în pas cadențat, într-un ritm uniform, înclinarea drapelelor și salutul, cu capul întors către șeful statului și invitații săi, fac parte din ceremonial. La inaugurarea unui nou edificiu, conform protocolului, invitatul de onoare va fi cel care va tăia panglica – gest ceremonial.

În cazul monarhiei, caracterul de unicat al persoanei suveranului și perenitatea credinței în puterea sa de origine divină, generează un ceremonial înrudit cu cel religios. Chiar și o monarhie constituțională recurge la acest ceremonial, respectul datorat majestății regale fiind manifestarea sa cea mai reprezentativă.

Într-o democrație, în care forma de guvernare este republica, e greu să inventezi o simbolistică specifică. Republica elaborează cu circumspecție un formalism în acord cu principiile care o susțin. "Optând pentru republică, am ales estetica democratică. Aceasta nu e ușor de controlat: când i se dă frâu liber, se prăbușește în demagogie și cade adesea în grotesc; iar dacă este emfatică, seamănă cu o monarhie ieftină și trezește bănuiala vanității personale. Cred că nu-și poate atinge scopul decât dacă este în același timp viguroasă și simplă.

Rolul protocolului contemporan este de a realiza acest echilibru ca instrument de comunicare între reprezentant și reprezentat, semnificativ și semnificat, guvernant și guvernat.

1.4. Protocolul face ordine dar nu tulbură armonia

Protocolul are utilitatea de a putea să asigure de o manieră eficace organizarea unei situații care altfel ar risca să fie amenințată de pericolul dezordinii. Succesul unei activități oficiale, ca orice reușită, este rareori rezultatul întâmplării, deși aceasta din urmă, după cum ne învață André Breton, nu există în sine, ci corespunde unei logici care îi este specifică. Autorul are poate dreptate; cu toate acestea, atunci când suntem gazda unei întâlniri oficiale, ar fi greu sau chiar imposibil să imprimăm evenimentului o semnificație clară și lipsită de echivoc – în cazul în care la acea întâlnire participă două personalități și douăzeci, o sută, sau o mie de invitați, proveniți din medii diferite, de culturi sau din țări diferite – fără o organizare prealabilă sau fără a dispune de mijloacele care să asigure desfășurarea dorită.

Lucrurile sunt atât de adevărate, încât, în Japonia, protocolul are reputația de a fi bazat pe confucianism, conform căruia există un loc anume pentru fiecare om, iar pentru fiecare loc, un comportament anume.

Jean Serres precizează totuși, că, din moment ce protocolul are drept obiect ordinea, e de dorit a se evita tulburarea obiceiurilor legitime care sunt garantate printr-un larg consens. Factor de armonie, mai ales una oficială, va respecta deci echilibrele, adesea delicate, specifice unui anumit mediu.

Ceremonial, etichetă, diplomație, toate acestea pot fi reunite sub termenul de protocol, pentru a defini acel complex normativ de comportamente exprimate într-un limbaj adecvat între instituții și persoane ce reprezintă aceste instituții. și dacă acest lucru nu este pe deplin evident, în ceea ce privește protocolul instituțional intern, în planul vieții internaționale, protocolul ajută la stabilirea unei punți de legătură între culturi, mentalități, obiceiuri, reguli de politețe a căror necunoaștere poate avea efecte grave asupra stabilirii și menținerii relațiilor între țări. Întrucât stabilirea unui contact, menținerea sau întreruperea lui depind de capacitatea de a înțelege semnele, de a le decoda și a le respecta, limbajul protocolului și al etichetei oferă cadrul formal de care participanții se agață ca să nu se piardă în multitudinea de limbaje și feluri de comunicare.

''Protocolul, eticheta, politețea, -așa cum subliniază un specialist în domeniu – fac parte din prețul care trebuie plătit pentru a menține armonia între noi și mediul în care evoluăm''.

Limbajul protocolului evoluează permanent, în ritmul cu care viața socială se modifică. Pentru unii, protocolul nu este decât expresia trecutului perimat și inutil, căruia suntem obligați să ne supunem. Acest lucru este adevărat doar pentru formule ale protocolului care sunt depășite de schimbările sociale și nu mai pot transmite, ceea ce erau menite să transmită.

Cerințele vieții moderne de desfășurare a evenimentelor oficiale nu pot neglija sub nici o formă protocolul. “Este greu sau chiar imposibil să imprimăm evenimentelor oficiale o semnificație clară – în cazul în care la acea întâlnire participă sute de invitați proveniți din medii diferite, de culturi sau țări diferite – fără o organizare prealabilă sau fără mijloacele care să asigure desfășurarea dorită. 'Protocolul asigură mijlocul prin care mesajul este transmis participanților și se constituie într-un factor de armonie”.

1.5. Protocolul și crearea de imagine

''Prin imagine – așa cum susțin unii autori români – se înțelege reprezentarea care s-a format ca o sumă de credite, atitudini, opinii, prejudecăți, experiențe sau presupuneri la grupe de persoane sau în cadrul opiniei publice asupra unei persoane fizice sau juridice, instituții/ organizații sau orice fenomene sau obiecte''.

Dacă pentru o companie comercială este importantă crearea unei imagini pozitive în rândul publicului consumator – aceasta putând afecta în mod serios activitatea sa- în ceea ce privește instituțiile statului, insistența de a crea o imagine bună a activității acestora, nu este în mod evident exprimată. Înlăturând această prejudecată trebuie menționat că instituțiile statului se organizează și funcționează într-o democrație, bazată pe încrederea și respectul cetățenilor care se simt părtași la deciziile politice și economice care le afectează existența. Fiecare instituție a statului are o funcție și o utilitate imediată sau de perspectivă care trebuie cunoscută de către toți membrii ce formează populația acestui stat.

Pe lângă instrumentele conținute în planul de relații publice și comunicare al unei astfel de instituții, protocolul își are importanța sa în a comunica eficient și a menține o imagine favorabilă a instituției în doua direcții: extern și intern. În ceea ce privește comunicarea în exterior a imaginii instituției, trebuie spus că aceasta reflectă, prin efectul ,,Hallo”, o imagine asupra țării. La nivel intern, imaginea pozitivă a unei instituții este pentru cetățeni o reconfirmare a încrederii și respectului pe care le acordă acelei instituții și a simbolisticii sociale pe care o poartă, ceea ce face să-și poată continua activitatea fără probleme.

În societatea modernă, orice organizație care dorește sprijinul publicului trebuie să pună la punct programe care să-i asigure relațiile cu publicul și înțelegerea acestuia. Baza constituțională a sistemului nostru este aceea ca puterea guvernului se sprijină pe consimțământul celor guvernați. Doar o conducere deschisă și sinceră poate asigura cadrul necesar celor guvernați pentru a face o alegere corectă pe baza unor informații concrete și corecte''. Specialiștii în relații publice își ajută comandanții să răspundă în fața publicului, asigurându-se că acesta știe ce și de ce se întâmplă și care sunt probabilele ramificații ale activității.''

Trebuie reținut însă, ca protocolul este mijlocul prin care se transmit informațiile din partea organizațiilor. Acesta nu este un emițător de informații propriu-zis ci se referă la modul în care sunt transmise.

1.6. Importanța protocolului instituțional în cadrul activității instituției militare

Vastitatea câmpului relațiilor externe ale armatei române, în contextul demersurilor concertate de integrare euroatlantică, dar și a relațiilor interne, cu celelalte instituții ale statului – Președinție, Parlament, Guvern, Ministere, Biserică, organe ale puterii și administrației publice, organizații și asociații, partide etc.-reclamă cu necesitate cunoașterea aprofundată a protocolului și ceremonialului, a regulilor de conduită și curtoazie strict necesare în toate ocaziile.

Diplomația militară bilaterală și multilaterală, cu experiența seculară în materie, fondul comun de comportamente diplomatice intrate în cutuma internațională oferă modalitățile concrete de exercitare a activităților protocolare. Regulile și normele respective sunt perfect aplicabile în relația oficială cu diferitele autorități ale puterii politice, juridice, militare, economice, culturale etc. În sfera relațiilor dintre armate și dintre state, încălcarea normelor și regulilor de curtoazie poate fi apreciată ca o ofensă gravă. Deseori, relațiile cu străinii pot fi grevate de erori de comportament aparent inofensive, dar care, în plan mai larg, pot fi interpretate ca atitudini jignitoare la adresa statului pe care aceștia îl reprezintă.

Specialiștii diplomației românești din ultimele decenii percep, în această problemă a protocolului, a necesității și utilității respectării și păstrării în continuare a normelor de profil, două tendințe. Prima recunoaște și susține necesitatea însușirii și respectării normelor și regulilor de protocol. Cea de a doua, cu tot mai puțini aderenți, o combate pe prima, considerând că s-ar îngreuna activitatea diplomatică, prin latura lor formală, cronofagă, a normelor și regulilor și, prin urmare, ar trebui eludate, părăsite. Un reputat ambasador român este de părere însă că totuși ''în spatele normelor și regulilor consacrate și general acceptate ale diplomației se înregistrează o deosebit de mare mobilitate pentru identificarea celor mai potrivite căi de gestionare cât mai eficientă a problemelor care apar în relațiile internaționale'' chiar dacă, prin procedurile folosite, diplomația este un domeniu puternic ancorat în tradiționalitate. Pulverizarea totalitarismului a dat o nouă dimensiune rolului diplomatului român. Impactul ''revoluției mediatice'' asupra definirii conceptului de politica externă, a metodelor diplomatice, este de asemenea, semnificativ.

În context, însăși importanța protocolului va crește, el contribuind la proiectarea unei imagini reale, demne, a României în lume.

Condițiile noi de derulare a activității diplomatice impun continuarea simplificării și armonizării regulilor și normelor ce trasează domeniul, pentru ca acestea să-și amplifice rolul, să-și evidențieze mai pregnant necesitatea și utilitatea practică. Experiența recentă arată ca stăpânirea la perfecție și respectarea riguroasă a regulilor și normelor de protocol nu vor bloca procesul de inovare, de stabilire a noi elemente de curtoazie, identificabile cu realitatea sfârșitului și începutului de mileniu. Efortul specialiștilor din sfera activităților oficiale și în special diplomatice este îndreptat în direcția unor modificări și adaptări care să sporească eficiența normelor și regulilor de curtoazie, să le facă mai suple, mai profitabile, în acord cu amploarea și complexitatea relațiilor internaționale actuale și viitoare.

Din acest motiv se impune necesitatea modernizării și instituționalizării protocolului, a unei mai precise definiri a anticipării în activitatea de profil, dată fiind extinderea amplă a contractelor internaționale în ultimul deceniu. Protocolul, se apreciază, are ca sarcină să furnizeze un cadru cât mai oficial pentru purtarea de discuții, pentru acoperirea unei problematici de substanță. Schimbarea stilului instituțional în activități de protocol răspunde cerinței promovării respectului reciproc pentru specificul național și al religiei fiecăruia, a maximei îngăduințe, a punerii accentului pe valorile naționale și religioase, ca o comoară pentru toată lumea.

Protocolul modern, au relevat specialiștii în materie, este o muncă esențialmente organizatorică, flexibilă și adaptabilă, care îi cere lucrătorului din domeniul să se individualizeze prin disciplină, atenție, stăpânire de sine, rapiditate, fermitate, eficacitate, politețe, neimplicarea politică și modestia de a rămâne mereu în culise. Protocolul este responsabil de organizarea serviciului de translație pe timpul activităților specifice.

Șeful actual al Protocolului SHAPE-NATO a accentuat asupra faptului că realizarea compatibilității practicilor este o componentă nu lipsită de importanță în procesul extinderii Alianței spre est.

CAPITOLUL 2

REGULI CE TREBUIE RESPECTATE CU PRILEJUL

UNOR ACȚIUNI PROTOCOLARE

2.1. Invitația

Capacitatea cuiva de a lansa invitații în cadrul unui anumit mediu, a unei colectivități sau a unui grup decurge din rolul pe care persoana în cauză îl deține în cadrul respectiv. Aceasta reprezintă corolarul unei funcții permanente, temporare sau de circumstanță. A face o invitație este un act marcant al vieții în societate. De aceea, este caracterizat de un anumit formalism ca instrument de comunicare pus în slujba unei activități, a obiectivelor și a reușitei sale. De invitație depinde răspunsul favorabil al persoanelor care se presupune că vor da curs mesajului referitor la evenimentul la care au fost convocate. Ea folosește ca aide-memoire pentru cei care au acceptat. Îi deosebește pe invitați de oaspeții nepoftiți, fără a pune la socoteală faptul că redactarea ei reprezintă o etapă decisivă în planificarea unui eveniment.

Fiind vorba de primul mesaj pe care îl primesc persoanele a căror participare o dorim și care le va permite să-și dea seama dacă prezența lor e bine venită, este important ca reacția pe care o va trezi aceasta să fie influențată favorabil nu numai printr-o prezentare grafică atrăgătoare, ci și prin calitatea informației transmise.

În cazul în care activitatea privește un număr restrâns de persoane sau atunci când acestea și-au dat deja acordul, invitația scrisă este adesea percepută ca un obicei consacrat, de care ar trebui să ne putem lipsi. Dar pe lângă faptul că ea conferă un caracter personal evenimentului, mai are și avantajul de a confirma informațiile deja transmise verbal – adesea prin intermediul unei terțe persoane – și care se referă la motivul, natura, data sau locul întâlnirii. Aceste informații sunt indispensabile pentru a evita erori supărătoare, mult mai frecvente decât am crede, făcute de invitați, care trebuie să-și poată aminti cu ușurință adresa, ora și ziua prevăzute. În cazul unor vizitatori străini, care nu cunosc întotdeauna foarte bine locurile, aceste precizări se dovedesc importante.

Invitația scrisă are de asemenea avantajul de a stabili cu strictețe cine este chemat și cine nu. Ea este semnul prin care invitații se recunosc între ei, permisul de liberă trecere care îi deosebește de ceilalți.

Hotărârea de a da o recepție sau un dineu, de a organiza o ceremonie, este adesea luată pornind de la un sentiment de necesitate: "un anume lucru trebuie făcut", fie că este vorba de anunțarea unei etape importante a unui proiect, de celebrarea unei reușite sau de punerea în valoare a unui eveniment excepțional al vieții colective. Din păcate, între ideile bune și punerea lor în aplicare există uneori o diferență foarte greu de acoperit. Există riscuri determinate de acțiunile impulsive și precipitate, inițiate fără ca motivele să fi fost pe deplin clarificate, fără o asigurare prealabilă că activitatea respectivă este potrivită. Punând pe hârtie intenția pe care o avem, redactând invitația, punem ordine în ideile deja lansate. Această etapă se dovedește a fi cu atât mai salutară, cu cât riscul de confuzie crește atunci când este vorba de ideile mai multor persoane.

Redactarea invitației îi va determina deci pe organizatori să se asigure de pertinența mesajului care trebuie transmis și de acțiunile ce urmează a fi îndeplinite pentru a reuși acest lucru.

Formularea sa este în același timp utilă și din motive de organizare și reprezintă, din acest punct de vedere, o etapă determinantă, căci stabilește elementele esențiale, în timp ce expedierea îi conferă un caracter definitiv. O dată invitația trimisă, activitatea anunțată trebuie să aibă loc! Chiar dacă nu au fost făcute toate verificările utile referitoare la invitații de onoare, la locul și ora desfășurării, este prea târziu! Mai departe va trebui să ne descurcăm cu informația care a fost distribuită. Cu atât mai rău dacă, de exemplu, locul se dovedește inadecvat pentru activitatea prevăzută. Va trebui să facem față situației și, pentru ca locul să corespundă, să acceptăm eventual eforturi și cheltuieli suplimentare, fie că este vorba de acces, de lumină, de sonorizare sau de compatibilitatea cu alte activități ce se desfășoară în apropiere.

Redactarea invitației se situează deci printre primele gesturi ale pregătirii unui eveniment. Ar fi imprudent să o amânăm până la momentul imprimării, deoarece adesea, atunci este prea târziu pentru a modifica o decizie a cărei executare este în curs.

Dacă este vorba de un eveniment de o actualitate arzătoare pe care vrem să-l subliniem, sau de care vrem să profităm, dacă lucrurile sunt într-adevăr urgente – de exemplu decesul unei personalități publice, căreia trebuie să i se organizeze funeraliile – sau când au avut loc întârzieri datorate diferitelor circumstanțe, cum ar fi încetineala luării unei hotărâri, atunci invitația se va face prin telefon. Să ne reamintim totuși că invitațiile lansate în ultima clipă, fără o justificare evidentă, dau persoanei invitate supărătoarea impresie că ne-am gândit la ea în extremis, sau manifestăm față de ea lipsa de considerație ori de curtoazie, deși intenția noastră era tocmai aceea de a-i arăta cât de mult o stimăm.

Folosirea faxului, extrem de răspândită acum, ne permite totuși să recurgem în orice moment la scris, chiar atunci când termenul impus de circumstanțe este scurt. Să nu uităm însă că acesta este un mod de transmitere excepțional, care ne permite să rezolvăm o situație ieșită din comun. Faxul nu se poate substitui oricând unei invitații transmise în buna și cuvenita formă.

Redactarea invitației scrise

Dacă este adevărat că tot ceea ce este scris rămâne, invitațiile au marea utilitate de a ne asigura că mesajul va fi bine înțeles, evident, cu condiția ca el să fie bine redactat. Mesajul în sens strict al termenului, cartonul de invitație trebuie să transmită o informație precisă, corespunzătoare și suficientă, dar cu o mare economie de cuvinte. Invitația cuprinde un rezumat cât se poate de concis al evenimentului anunțat.

Fiind vorba despre un text scurt, scris pe un suport de dimensiuni limitate – nu este nici o scrisoare, nici un pliant publicitar – claritatea și concizia reprezintă reguli de aur. Fiecare cuvânt contează, inutilul este exclus. E normal ca redactarea lui să dureze mult pentru un debutant sau pentru cineva care face acest lucru ocazional; este un gen anume, care face apel la un vocabular specializat. Stilul trebuie să fie curgător, fără repetări. Textul trebuie să fie format dintr-o singură frază, fără punctuație, pentru a putea fi citit dintr-o dată.

Redactarea invitației se limitează la câteva teme, care sunt tot atâtea răspunsuri la întrebările pe care destinatarul său și le poate pune. Cine invită? Conform cărei formule de curtoazie? Cine este invitat? De ce? Când este prevăzută activitatea? În ce loc? Cum putem răspunde? Care este ținuta vestimentară? Cum se ajunge acolo?

De ce a fost lansată invitația? Care este motivul? Cine este sărbătorit? Co ce ocazie specială? Aceasta este însăși esența evenimentului anunțat. Informația e bineînțeles determinată în ceea ce privește hotărârea de a desfășura activitatea și decizia invitaților de a participa. Precizia se impune în mod evident în acest caz, iar formularea exactă va cere adesea un efort de concizie și de imaginație din partea redactorului. „Nu am avut timp să scriu mai pe scurt” se lamenta un ziarist… În cazul unui text de invitație, care ne obligă deja la precizie prin conciziunea lui, menționarea motivului trebuie să fie și mai riguroasă. Căutarea formulei potrivite, a cuvintelor, este adesea pentru cel care invită, pentru gazdă, ocazia de a-și clarifica scopul operației propuse și pertinența sa, ținând seama de mijloacele disponibile sau avute în vedere.

Formulele utilizate în mod curent sunt:

– în onoarea…

– cu ocazia…

– la dejunul în onoarea…

– la dejunul oferit de…

– la cina oferită cu ocazia…

– la cina în onoarea…

– la o recepție în cadrul…

– la ceremonia…

– la semnarea cărții de aur de către…

– la semnarea acordului între…

– la înmânarea…

– la dezvelirea…

– la punerea pietrei de temelie a…

– la inaugurarea pavilionului…

– la lansarea…

– la vernisajul…

– la inaugurarea reamenajării parcului…

– la redeschiderea sălii…

– la inaugurarea…și la dejunul care va urma la…

– la dezvelirea…și la recepția care va urma la…

– la o recepție cu ocazia vizitei delegației…

– la o recepție în onoarea delegației…

– etc.

Alegerea datei și a orei se bazează de obicei pe numeroase verificări prealabile, fără de care, atât organizatorii cât și personalitățile sunt expuși unor inconveniente supărătoare. Să ne reamintim că o dată lansată invitația, exceptând cazul unui impediment deosebit de grav, activitatea nu mai poate fi oprită decât cu riscul unor prejudicii serioase. Determinarea momentului va ține seama atât de disponibilitatea personalităților menționate, cât și de cea a locului ales și a mijloacelor necesare pentru desfășurarea activității. În acest domeniu, lucrurile evidente sunt cel mai mare dușman al organizatorului. Totul trebuie confirmat întotdeauna în scris. Cunoaștem cu toții, din experiență, confuziile care pot lua naștere dintr-o simplă conversație marcată mai degrabă de bune intenții decât de rigoare.

Pe invitație se scrie mai întâi ziua, apoi luna, anul și ora, conform unei logici firești. Cel care primește invitația verifică în această ordine dacă poate să participe:

luni, 30 septembrie 2004, ora 14³º

Pentru fi mai riguroși, redactarea poate fi făcută fără a utiliza cifrele:

luni treizeci septembrie la ora paisprezece treizeci

Locul trebuie menționat cu precizie. Dacă trebuie trimise flori, sau o telegramă, dacă invitații vin cu taxiul sau pentru orice alt motiv, adresa este în majoritatea cazurilor indispensabilă, fie și pentru a te ajuta să ți-o amintești. O adresă cuprinde numele clădirii, dacă are un nume, numele sălii, numărul și strada. Aceste detalii vor evita multe telefoane inutile.

Pentru evenimente importante sau excepționale, pregătite cu mult timp înainte, se poate recurge la răspunsul tipărit, furnizat invitaților împreună cu un plic tipărit. În acest caz, invitația se trimite cu cel puțin patru săptămâni înainte, pentru a putea primi răspunsurile. Această metodă are avantajul de a atrage atenția invitaților asupra grijii cu care e organizat evenimentul, făcând în același timp mai dificile renunțările, întrucât răspunsurile au fost date în scris.

Dacă pentru cel ce vă invită este o onoare și o plăcere să vă aibă drept oaspete, este important ca și dumneavoastră să fiți la înălțime, răspunzând invitației, fie că e vorba de un refuz sau de o acceptare. Pentru a înțelege importanța unui răspuns rapid trebuie să nu uităm cât de mare este efortul organizatorilor pentru a pregăti o ceremonie, o recepție sau un dineu și cât de multă nevoie au să cunoască gradul de interes pe care îl suscită evenimentul – ceea ce se vede din răspunsurile primite.

Acest răspuns este imperativ pentru organizarea unei mese. Într-adevăr, aceasta este o activitate dintre cele mai complexe și costisitoare; privilegiul de care se bucură oaspetele îi cere, în schimb, să fie la înălțime, comunicând dacă va veni sau, dacă nu poate participa, politicos este să se scuze neîntârziat. Trebuie evitată impresia că ezităm sau că am neglijat să răspundem dintr-un motiv obscur. În plus, ar fi contrar interesului persoanei invitate ca impolitețea să se adauge la impresia neplăcută pe care o creează un răspuns negativ.

2.2. Lista invitaților

Stabilirea listei invitaților trebuie făcută la începutul pregătirii evenimentului, căci alegerea poate să se dovedească mai grea decât pare la prima vedere. Pe cât este de ușor să-ți alegi invitații în viața personală, unde opțiunea se bazează pe afinități evidente, pe atât poate fi de delicată această alegere în viața publică, deoarece e necesar să se țină seama de mai multe realități obiective inevitabile. Pericolele care-i pândesc pe organizatori merg de la omisiunea supărătoare a unei persoane de pe lista invitaților până la obligația jenantă de a exclude o alta. Suntem flatați că am fost invitați la un dineu oficial? Vom fi vexați dacă am fost excluși. Întâmplările din viața publică ne pot pune în orice clipă în pericol de a nu fi agreați. Este adesea cazul unui dineu unde locurile sunt numărate: dacă e loc pentru opt, nu e obligatoriu loc și pentru nouă, fie și din cauza dimensiunilor mesei și a rolului delicat de a-l plasa pe fiecare, conform rangului său. O recepție permite mai multă suplețe: să adaugi câțiva invitați înseamnă doar să-i lipsești de câteva locuri pe canapea pe cei două sute, prezenți acolo.

Mijlocul cel mai sigur de a nu-i șoca pe cei excluși sau de a le calma indignarea printr-o explicație obiectivă și incontestabilă, indiferent dacă e vorba de o ceremonie, o recepție sau o cină, este de a stabili anumite categorii și de a-i invita pe toți cei care fac parte din ele. Criteriile pot fi oricât de diverse, cu condiția să aibă toate legătură cu motivul evenimentului.

Am vrea să invităm câțiva deputați, dar nu toată Camera Deputaților, nici tot Parlamentul? Trebuie trasată o linie. De exemplu, pentru un eveniment organizat de Administrația municipală din București ar fi normal să ne limităm la deputații a căror circumscripție cuprinde teritoriul orașului. Un deputat din împrejurimi, care s-ar formaliza că nu a fost invitat, va accepta acest criteriu fără a fi vexat…Șeful de protocol nu va fi nevoit să bâlbâie câteva scuze jalnice, să-și asume responsabilitatea „erorii” sau să încerce să promită că va repara greșeala cu prima ocazie.

Este de dorit prezența liderilor comunităților etnice? Alegerea este extrem de dificilă din mulțimea de organisme de tot felul. Vom opta pentru membrii Comitetului relațiilor interculturale ale orașului. Este vorba de reprezentanții oamenilor de afaceri? Vor fi privilegiați membrii consiliului de administrație ai Camerei de comerț a municipiului București. Mediul internațional? Corpul consular reprezintă o alegere potrivită; vor putea fi adăugați conducătorii organizațiilor internaționale care își au sediul în București, în primul rând – membrii Consiliului relațiilor internaționale, cei de la Centrul internațional de conferințe etc. Mediul artistic? Ne vom putea limita la deținătorii unor premii pentru literatură, născuți în București sau domiciliați acolo, sau, dacă trebuie să limităm numărul, doar cei din ultimul an.

În toate cazurile, referirea la o structură cunoscută este omniprezentă, deoarece e criteriul cel mai sigur datorită căruia cei excluși nu vor avea sentimentul că sunt victimele unui gest arbitrar sau că sunt dezonorați.

Cât despre gazdă, faptul că a recurs la categorii precise și incontestabile, o va scuti de neplăceri inutile.

Criteriile pot să nu fie însă întotdeauna atât de clare. Alegerea invitaților fiind determinată de motivul evenimentului, nu este întotdeauna posibil să desemnezi organisme sau grupări autorizate și perfect corespunzătoare. De exemplu, pentru a primi pe membrii unei delegații străine sau venite dinafară, vom putea face apel la omologii lor locali, invitându-i sau nu pe superiorii lor ierarhici.

La o manifestare internațională, va trebui să ne limităm la invitarea șefilor de misiuni consulare ale țărilor vizate, fără a fi nevoiți să extindem evenimentul la toți membrii corpului diplomatic și consular. Pentru cei care nu sunt invitați și care își pun întrebări, răspunsul e gata pregătit, ușor de spus și de acceptat.

Dacă este bine să stabilim categorii conform cărora vom face lista invitaților, e și mai important să le respectăm. Dacă trebuie să facem anumite derogări, atunci e important să identificăm criteriul unic conform căruia cutare este invitat, dar nu și cutare altul care are același statut, pentru că altfel vom fi nevoiți să reflectăm serios și să lărgim lista la multe alte personalități de același rang.

La un dineu, ca de altfel la o recepție, conversația – și nu meniul, cum am fi tentați să credem – domină evenimentul. Reușita sa ține deci atât de diversitatea cercurilor reprezentate, cât și de afinitățile existente sau potențiale între indivizii înșiși. Aceste calități nu sunt neapărat prezente întotdeauna la apel atunci când sunt invitate doar oficialități. De aceea, poate fi interesant să chemăm și persoane capabile să adauge un element de eterogenitate, favorabil unei comunicări mai bune. Lucrul este cu atât mai admisibil, cu cât, la o masă, sunt implicați în primul rând invitații ca persoane, spre deosebire de o ceremonie unde contează mai mult instituțiile.

Aceste persoane vor fi adeseori selectate dintre acelea care beneficiază de o reputație excelentă în domeniul lor, fie că e vorba de artă, sport, litere, afaceri sau învățământ. Ele vor avea avantajul de a fi bine văzute și ușor acceptate de ceilalți invitați, care sunt obligați să fie acolo datorită caracterului oficiala al activității. De obicei aceste persoane au primit deja o distincție din partea autorităților, ceea ce permite organizatorilor să dispună de un criteriu care justifică invitația.

2.3. Conceperea planului de așezare la masă

Făcând lista invitaților, vom avea în minte viitorul plan de așezare la masă și problemele de natură protocolară pe care le poate pune prezența unor anumiți invitați. Dacă există mulți invitați de onoare, va fi dificil să i se atribuie fiecăruia locul cuvenit. Va fi poate chiar mai bine să nu fie invitate în același timp două oficialități de rang egal, dacă nu poate fi asigurat un echilibru al considerației care trebuie să li se acorde. Gazda va evita astfel o situație delicată pentru sine și dezagreabilă pentru personalitățile care nu ar fi tratate cum se cuvine.

În viața particulară, lipsită de multe din constrângerile vieții publice, ne putem permite să invităm pe cine vrem, amestecându-i pe unii cu ceilalți. Pentru ca un dineu să fie reușit, vom căuta să favorizăm acel climat de armonie care trebuie să domnească la masă evitând să invităm persoane „incompatibile”, dar în același timp oferind invitaților noștri ocazia să facă noi cunoștințe.

2.4. Facilitarea participării invitaților

Într-o activitate publică, mai ales dacă este vorba de o activitate oficială, invitații doresc să adopte un comportament adecvat, să se conformeze așteptărilor. Pentru unii, aceasta va reprezenta o ocazie de a-și arăta cunoștințele, dar pentru mulți alții frecventarea în mod excepțional a unui astfel de mediu determină o atitudine rezervată. Și, cu cât suntem mai timizi, cu atât participarea noastă va fi mai limitată. Aceasta nu este în interesul gazdei, care caută prin toate mijloacele să faciliteze contactul între oaspeți și dorește ca fiecare element al evenimentului respectiv să favorizeze o comunicare decisivă în avantajul obiectivelor pe care le-a urmărit organizându-l.

Invitații încearcă să descopere care ar fi comportamentul adecvat în situația dată, motiv pentru care îi vom surprinde adeseori ezitând înainte de a adopta o atitudine. Pentru ca evenimentul să fie o reușită, iar oaspeții să fie receptivi la mesajul care le este adresat, trebuie să li se ușureze lucrurile prin adoptarea unei atitudini de „coordonare” a transportului lor, a sosirii și a participării. O primire deosebit de atentă nu este întotdeauna posibilă, de cele mai multe ori din lipsă de mijloace, dar vom avea grijă să asigurăm un serviciu minimal.

O primire politicoasă și eficace implică în primul rând preocuparea pentru condițiile care pot facilita deplasarea invitaților.

Cum se ajunge la locul prevăzut? Asta e prima întrebare pe care și-o pun toți invitații înainte de a pleca. Iată de ce, cu excepția cazurilor când locurile sunt foarte bine cunoscute, – cum ar fi d pildă stadioanele, bisericile, parlamentele sau primăriile – este bine ca invitația să fie însoțită de o schemă a itinerariului, care să cuprindă puncte de reper ușor de recunoscut, indicații asupra zonelor de parcare disponibile sau desemnarea intrării care trebuie utilizată. În fața intrării principale spațiul trebuie să fie degajat; o dată cu invitația va fi furnizat și un permis de staționare, dacă accesul în parking e controlat. Parcarea e adesea departe: ar fi de dorit să fie plasate indicatoare de orientare sau chiar să se organizeze un serviciu de ordine pentru a facilita o circulație rapidă. Aceste precauții nu sunt toate absolut necesare; ele depind de loc și de circumstanțe, respectiv de amploarea evenimentului.

Să ne reamintim că toți invitații sunt convocați la aceeași oră și că sosirea lor se face în masă, în interval de aproximativ douăzeci de minute. Oamenilor nu le place în general să se remarce printr-o întârziere, mai ales printr-una involuntară, datorată unei probleme de parcare.

Când evenimentul are loc în sala unui vast edificiu, în hol, alături de un afiș care anunță activitatea, se vor afla persoane care salută invitații și apoi, printr-un gest, le arată direcția pe care trebuie să o urmeze. Dacă e cazul, acestea vor răspunde la întrebări de ordin practic: unde este telefonul? vestiarul?

Persoanele care îndeplinesc acest serviciu nu trebuie să dea mâna cu oaspeții; nu ele primesc. Sunt acolo pentru a facilita deplasarea invitaților și a da un prim indiciu de primire plină de atenție. Iată o funcție care poate fi întotdeauna încredințată unor benevoli. Dacă locul este binecunoscut sau dacă există deja angajați de-ai casei afectați acestei sarcini, primirea invitaților de către gazde se va face oricum, măcar la intrarea în sala unde se desfășoară evenimentele.

Participarea unei personalități de onoare la un eveniment cuprinde, în sine, un mesaj determinant. Dacă lucrurile nu ar sta așa, ce alt motiv ne-ar fi putut determina, în majoritatea cazurilor, să facem numeroase demersuri, care cer uneori intervenția unor terțe persoane și un consum mare de timp, dacă nu pentru a ne asigura de venirea sa? De aceea este logic să îi acordăm o atenție corespunzătoare rolului principal pe care trebuie să și-l asume.

Mai întâi persoana în cauză trebuie informată dinainte de desfășurarea evenimentului prin trimiterea programului. Chiar dacă acesta nu este perfect pus la punct, îi vom transmite o versiune preliminară de îndată ce va fi posibil. Această precauție îi va permite să că rolul său este conform prezentării care i-a fost făcută, chiar dacă va considera necesar să intervină pentru a sugera una sau mai multe modificări. Cu cât acest program va fi cunoscut mai devreme, cu atât ajustările vor fi mai ușor de efectuat, iar corecțiile penibile de ultimă oră mai puțin frecvente.

Acestei versiuni preliminare îi va urma – cu câteva zile înainte de desfășurarea activității, în ajun sau chiar în aceeași zi – versiunea definitivă, având totuși grijă să ne asigurăm că și aceasta i-a parvenit invitatului de onoare. El se va familiariza astfel cu responsabilitățile sale deosebite și vă va ajuta, prin îndeplinirea rolului care îi revine. Dacă vor fi prezente și alte personalități care cer o atenție specială, dar secundară, va fi util să acționați în același mod în ceea ce-i privește, deși în cazul lor versiunea definitivă a scenariului va fi suficientă.

În ziua „Z”, este prudent și politicos ca persoana să fie luată de la birou, de la hotel sau de acasă: în felul acesta vom fi liniștiți în ceea ce privește sosirea sa, prevenind eventuale întârzieri care ar putea avea consecințe supărătoare asupra desfășurării întregii activități.

De îndată ce sosește, invitatul de onoare va fi preluat de cineva ca să nu aștepte, de exemplu, la garderobă, pentru a-și lăsa pălăria sau haina. Să ne reamintim că una din funcțiile protocolului este de a permite oamenilor să acționeze conform rolului ce le-a fost desemnat. Controlând o mulțime de detalii, trebuie să ajutăm personalitățile sau vedetele acelei zile să se comporte conform locului lor în societate sau conform locului pe care îl ocupă provizoriu, pentru că evenimentul se desfășoară în cinstea lor sau pentru că importanța acestuia crește datorită participării lor. Nu ne-am îndeplinit misiunea dacă – după ce am solicitat venirea unui ministru, a unui scriitor sau a unui sportiv celebru, după ce am informat toți invitații despre prezența sa ori a semnalat în invitație că acesta e președintele de onoare al evenimentului – îl lăsăm să aștepte în mulțimea de invitați care sosesc sau să circule, anonim, printre ei. Aceasta ar reprezenta o contradicție între ce a fost anunțat și ce se petrece. Ceilalți invitați ar fi și ei stânjeniți într-o astfel de situație, neștiind ce atitudine să adopte.

Deci, gazda își va conduce invitatul de onoare într-un loc anume – salon ,birou sa orice altă încăpere amenajată în acest scop – pentru ca acesta să-și lase lucrurile, să se odihnească, să-și aranjeze ținuta, cu excepția situației în care, conform scenariului prevăzut, nu trebuie să circule imediat printre oaspeți. În acest caz, vom avea grijă ca o persoană anume desemnată să-i ia lucrurile.

Dacă adunarea este importantă – mai mult de 150 de invitați, de exemplu – și nu există o linie de primire, ar fi indicat ca personalitățile să fie reunite într-o încăpere care le va fi rezervată și unde le va fi prezentat invitatul de onoare. Ne referim în special la persoanele cărora li s-a desemnat un rol în timpul ceremoniei, ca, de pildă, în luările de cuvânt, prezentarea unui premiu sau dezvelirea unei plăci. Astfel, vom putea să ne asigurăm că într-adevăr au sosit toți și că putem trece la oficierea evenimentului, după ce am verificat ultima oară scenariul împreună. Dacă nu vom acționa astfel, riscăm foarte tare să fim obligați să-i căutăm în mulțime, găsindu-i pe unii și pierzându-i pe alții.

În orice caz, fie că se află într-un grup restrâns sau printre invitați, trebuie să ne ocupăm de invitatul de onoare. Să mai reamintim o dată că oamenii adoptă un cu totul alt comportament atunci când sunt implicați într-un eveniment social de anvergură. O mulțime adunată spontan, pe baza acelorași afinități se poate înghesui în jurul unei vedete din domeniul politicii, al artei cinematografice sau muzicii, într-o asemenea măsură, încât să fie nevoie de măsuri de securitate. Însă, aceleași vedete riscă să rămână izolate, în mijlocul a două sute de persoane. De ce? Invitații, tocmai pentru că sunt invitați, adoptă în circumstanțe oficiale un comportament prudent, care le va dicta să nu se apropie de personalitatea zilei fără un semn care să-i autorizeze în acest sens. Bineînțeles că teama de un gest greșit, pe care fiecare vrea să-l evite cu orice preț, având în vedere că se află într-o situație de reprezentare, poate împiedica orice inițiativă chiar din partea unor oameni care, în mod normal sau în alte situații și-o manifestă.

Dacă nu a fost prevăzută o persoană care să aibă grijă în permanență de invitatul de onoare, vom fi puși adesea în situația de a asista la o scenă jenantă pentru toată lumea, în care personalitatea respectivă rămâne singură, ca și cum ar fi izolată de ceilalți printr-un cerc magic. De câte ori nu s-a întâmplat ca, la un dejun organizat pentru discuții, conferențiarul invitat de onoare să fie văzut luându-și aperitivul izolat, într-un mic salon, deoarece nici una dintre persoanele aflate acolo n-a îndrăznit să se apropie de el.

Se poate, de asemenea, întâmpla ca invitatul de onoare să fie înconjurat cu repeziciune și în mod firesc, dar de către cine? De cunoscuți care au și alte ocazii de a-l întâlni sau de persoane inoportune ori prea îndrăznețe. El nu va avea senzația penibilă că nu este respectat atunci când cineva anume desemnat, de preferința gazda sa, îi va ține companie ferindu-l de a fi acaparat de unii, facilitându-i contactele cu cât mai multe persoane.

Aceste gesturi, aceste atenții nu sunt doar o simplă problemă de curtoazie; ele facilitează comunicarea interpersonală și buna înțelegere a mesajului pe care îl implică prezența unei personalități.

2.5. Precăderea și plasarea

A acorda fiecăruia un loc corespunzător, conform precăderii la care are dreptul și rangului ce-i revine, reprezintă – în materie de protocol – unul din lucrurile cele mai delicate. Cine va sta la masa de onoare și pe ce loc? Cum vor fi repartizați invitații în sală? Cine va lua cuvântul primul? … Dar ultimul? … În acest caz, mai mult ca niciodată, improvizația este un sfetnic prost; ea nu poate justifica gafele comise. Bătrânii vorbeau despre cunoașterea ordinii de precădere ca despre o știință, iar despre așezarea oaspeților ca despre o artă, într-atât este de complicată punerea lor în aplicare. Învățarea regulilor de bază ne permite însă să facem față situațiilor celor mai frecvente. Prin practică, vom descoperi destul de repede o varietate de soluții pentru aceeași problemă. Imaginația și logica, care ne permit să inventăm de fiecare dată, joacă în acest caz, un rol extrem de important.

Precăderea și repartizarea locurilor, pe lângă faptul că asigură desfășurarea în bună ordine a unei ceremonii, reflectă totodată motivațiile și obiectivele acesteia. În acest sens, ele reprezintă un mesaj în slujba intenției urmărite. În afară de aceasta, ele sunt cele care, la o conferință sau la un dineu vor contribui la facilitarea comunicării între participanți.

Principiile după care ne ghidăm în atribuirea locurilor se interpretează în funcție de raporturile care se stabilesc între ele, așa cum se interpretează și lectura unui text de lege. Fiecare poate fi adevărat, la modul absolut, dar aplicabilitatea sa se va dovedi relativă atunci când mai multe principii sunt puse în cauză simultan, ceea ce se întâmplă destul de des.

Instrumentele utilizate pentru a stabili precăderea și rangul provin din diferite surse: listele de ordine protocolară oficiale stabilite de state și de marile instituții, regulile diplomatice, șlefuite de-a lungul veacurilor în relațiile internaționale, semnele de deferență practicate într-o societate față de anumiți membri ai săi, sau curtoazia reciprocă manifestată între indivizi sau grupuri de indivizi. Bineînțeles, va trebui să se țină cont de cerințele specifice fiecărei situații și care decurg din motivele și circumstanțele desfășurării activității respective.

Vom găsi de asemenea descrierea măsurilor care trebuie aplicate în organizarea evenimentelor publice. O secțiune precisă prezintă normele suplimentare referitoare la dineuri, la fel cum vom mai întâlni și alte precizări în acest sens, pe tot parcursul lucrării, căci precădere și protocol sunt două noțiuni strâns legate.

Oricare ar fi regimul politic, de la autocrație la democrație, oricare ar fi mediul, de la cel mai elementar până la cel mai complex, oficial sau nu, instituționalizat sau contestatar, public sau particular, persoana considerată a fi cea mai importantă va ocupa întotdeauna locul cel mai bun.

Cercurile oficiale, sau complexe prin numărul personajelor implicate și prin ierarhia responsabilităților, dispun de obicei de o ordonanță scrisă a precăderii care guvernează această ierarhie și a cărei aplicare este imperativă. În majoritatea cazurilor însă, regula nescrisă e suficientă în măsura în care, autoritatea care a emis-o este cea care exercită puterea, indiferent dacă această putere este reală, presupusă sau onorifică. Recunoașterea acestei puteri de către cei asupra cărora se exercită îi asigură punerea în aplicare.

Tradiția și precedentele contează foarte mult în precizarea rangului fiecăruia, deoarece ele definesc ceea ce se cheamă o cutumă. Cu toate acestea, pentru a fi respectată, ordinea protocolară trebuie să corespundă evoluției societății și mutațiilor care îi afectează organizarea. Rolurile și funcțiile fiind într-o permanență mutație, fiecare nouă situație antrenează noi precedente care modifică treptat ordinea protocolară cunoscută și respectată anterior.

Dacă cutuma este o sursă care generează destule constrângeri, vom observa, că, pe de altă parte, ea face schimbările dificile, așa cum demonstrează reacția Academiei Franceze la modificările aduse în 1989 precăderii. Decretul, stabilit de președinția Republicii, îl cobora pe secretarul său perpetuu de la rangul 16 la rangul 24, așa că membrii augustei instituții, fondată de Richelieu, au decis să boicoteze manifestările oficiale!

Regulile impuse de ordinea protocolară nu sunt nici imuabile, nici uniforme. Este adevărat că relațiile tot mai frecvente și mai diverse între țări favorizează nivelarea multor particularități. Totuși, mișcarea aceasta este frânată de forța convențiilor specifice fiecărei societăți. Se pare chiar că internaționalizarea schimburilor convinge națiunile să se limiteze la valorile care le particularizează și a căror expresie o regăsim în normele de protocol și etichetă. Abundența lucrărilor despre datinile și obiceiurile diferitelor țări reprezintă deja o dovadă a importanței și perenității acestor diferențe, care sunt dovada unor valori comune, așa cum le-a făurit istoria și datorită cărora membrii unei aceleiași colectivități se recunosc.

Cea mai înaltă autoritate a unui stat este cea care decide ordinea protocolară a persoanelor care, conform naturii funcției lor și a rolului lor în organizarea unei societăți date, dețin un rang oficial recunoscut în structura instituțională a unei țări.

Ordinea protocolară oficială e completată, în cazul miniștrilor, prin rangul stabilit în cadrul cabinetului din care face parte. Acesta este unul din primele acte care însoțesc preluarea funcției de către un șef de guvern. Accesul la putere obligă un prim ministru, până atunci lider al unui partid, să determine ordinea protocolară a colaboratorilor săi cei mai apropiați, investiți de acum cu o sarcină publică. Ordinea pe care a hotărât-o ține de criterii arbitrare, cu excepția locului al doilea, care este cel al vice-prim ministrului. Uneori, va conta vechimea activității în cadrul unui partid, o funcție anterioară de ministru, amploarea responsabilităților, vârsta, etc. Bineînțeles, miniștrii ce fac parte din cabinetul primului ministru vor avea un rang mai înalt decât ceilalți, iar dintre aceștia, uneori membrii unui cabinet restrâns, sau miniștrii „de sector” se deosebesc de ceilalți. O dată lista stabilită, ea intră în vigoare, în momentul depunerii jurământului în fața Președintelui României. Jurământul îl vor depune mai întâi primul ministru și vice-prim ministrii, urmați de ceilalți miniștri în ordine descrescătoare.

Majoritatea evenimentelor regrupează însă invitați proveniți din diferite cercuri, atât locale cât și străine, a căror funcție nu este repertoriată în ordinele oficiale referitoare la precădere. Asta nu înseamnă că nu au dreptul la manifestări de atenție și respect, de care trebuie să se țină seama.

Când e vorba de o ceremonie trebuie stabilită o ordine conformă cu rolul și statutul instituțiilor, raportate unele față de celelalte. Pentru o conferință, trebuie să ne asigurăm că părțile respective pot să negocieze în mod ordonat și în deplină egalitate. Cazul dineurilor este mai complex: plasarea persoanelor depinde de instituția pe care o reprezintă, de rangul pe care îl ocupă, de importanța statutului lor reprezentativ, de caracterul electiv sau nominativ al postului, de vârsta oaspetelui sau de notorietatea pe care și-a dobândit-o. Vom ține, de asemenea, seama de ordinea protocolară impusă de curtoazia specifică unui mediu anume din care ar putea face parte aceste persoane.

„Un exemplu clasic al „șicanelor de precădere” este „afacerea stranelor”, din 1694, care împarte în două tabere violent opuse pe partizanii Monseniorului de Saint-Vallier și pe cei ai guvernatorului Montréalului, Domnul de Callière. Preoții din ordinul Récollets , dorind să inaugureze solemn noua lor biserică, invită episcopul, guvernatorul, intendentul, ordinul Saint Sulpice și toți notabilii din Montréal. Protocolul menționează că guvernatorul general al țării are dreptul la o strană din biserică, alături de cea a episcopului. Ori Domnul de Callières pretinde să fie tratat ca și guvernatorul general atunci când acesta este absent. Nu asta e însă opinia Monseniorului de Saint-Vallier, care ordonă părintelui superior din ordinul Récollets să deplaseze scaunul domnului de Callière și să-l pună mai în spate. Când chițibușarul guvernator intră în biserică, el constată schimbarea și face semn ofițerilor săi să pună scaunul la loc. Sosește și episcopul. El își dă seama de gestul nesăbuit al guvernatorului care este deja la locul său. Imediat, episcopul se întoarce, se retrage și refuză să mai asiste la ceremoni.”

Statele suverane sunt egale între ele. Acest principiu, respectat ca una din cuceririle cele mai prețioase ale evoluției relațiilor internaționale, își găsește împlinirea în sistemul Națiunilor Unite. În orice caz, importanța acordată țărilor pe criterii economice, culturale sau istorice ar putea fi discutabilă sub un aspect sau altul și deci susceptibilă de a genera situații conflictuale care nu ar predispune la relații calme și fructuoase.

Acest principiu de egalitate implică precizarea unor criterii obiective pentru a stabili rangul șefilor de stat și cel al delegațiilor naționale. Când la un dineu sau la o ceremonie participă mai mulți șefi de stat, criteriul de stabilire a rangului, exceptând-o bineînțeles pe gazdă, va fi acela al datei la care ei și-au preluat prerogativele funcției – este vorba de ordinea de precădere personală – fără a avea importanță dacă șeful celui mai mic stat din lume va fi atunci plasat înaintea conducătorului celei mai mari puteri. Această procedură se dovedește cu atât mai salutară cu cât rivalitățile dintre state sunt mai accentuate.

Soluția aceasta nu este însa singura posibilă; pot fi utilizate și alte criterii. La înmormântarea împăratului Japoniei, s-a acordat prioritate reprezentanților țărilor unde împăratul fusese în vizită, apoi celor care fuseseră în Japonia și apoi celorlalți. Exemplul ilustrează diversitatea posibilităților aplicării principiului egalității între state.

Dacă precăderea înseamnă a stabili în mod ordonat ce personalitate va avea prioritate într-un grup, cine trece înaintea cui, așezarea se referă la loc, la spațiul care va fi ocupat. Cuiva i se atribuie primul loc sau al doilea sau al treilea, în funcție de rangul pe care i-l atribuie protocolul. A hotărî că locul său va fi pe scenă sau în sală, mai în spate, în mijlocul sau printre alte cinci personalități, la dreapta gazdei sau la stânga sa, toate acestea țin de stabilirea locurilor. În acest domeniu posibilitățile sunt infinite. Prin conjugarea principiilor de ordine protocolară și a datelor referitoare la așezarea invitaților se determină locul pe care îl va ocupa o personalitate, fie că este vorba de o ceremonie, un dineu sau o conferință.

Alegerea este greu de făcut, dar asta nu e de mirare. Conform diplomatului Van Veld Hoven, există 3 268 082 de posibilități de a așeza 10 persoane la o masă! Ceea ce e ușor de înțeles, dacă ținem seama de toate variabilele. Este vorba de un dineu unde invitații vin în cuplu, sau nu? Cu oaspeți din afară? Vor sta la o masă rotundă, dreptunghiulară sau pătrată sau vor fi așezați la o masă de onoare cu invitații plasați doar pe o parte? Gaza și invitatul său principal sunt așezați alături sau față în față? Elementele de care trebuie să ținem seama sunt adesea foarte numeroase.

Acesta ne va liniști poate în ce privește posibilitățile, dar reflectă și dificultățile pe care le ridică stabilirea unui plan de așezare la masă. Nu trebuie numai să facem alegeri, uneori dificile, ci trebuie și să fim în măsură de a le susține față de cei care s-ar putea plânge, ceea ce se întâmplă mult mai des decât am dori.

Deși precăderea și stabilirea locurilor se fac simultan, dacă ar trebui să stabilim o succesiune a operațiilor, vom determina, mai întâi ordinea protocolară pe categorii de invitați, rezervând fiecăreia dintre ele rangul celor care o compun, apoi vom stabili locul pe care îl vor ocupa, conform planului de așezare stabilit. Dar aceste lucruri sunt și vor fi întotdeauna relative atâta timp cât nu există, educație și cultură.

2.6. Reguli de comportament pe timpul acțiunilor protocolare

Comportarea omului în societate reprezintă cartea sa de vizită și de aceea Jean Jacques Rousseau are oricând dreptate să spună: ,,Adevărata politețe constă în a manifesta bunăvoință față de oameni”.

Activitățile și evenimentele care cad sub incidența protocolului instituțional, se organizează după reguli de comportament bine stabilite, a căror nerespectare poate aduce uneori ofense grave. Printre aceste reguli de comportament există și cele ''nescrise'', așa zise de politețe și bună cuviință, care sunt prezente în comunicarea interumană, cu menirea de a crea un teren comun și a permite un schimb bazat pe respect reciproc.

Acțiunile protocolare ale Ministerului Apărării și cele la care reprezentanții acestuia participă în afara instituției oferă prilejuri unor contracte cu personalități importante din instituții de stat românești și străine, militare sau civile. Comportamentul pe timpul desfășurării acestor acțiuni oficiale are rolul de a întări relațiile dintre persoane și instituții, a le face agreabile, a facilita comunicarea, buna dispoziție, a stabili între participanți raporturi armonioase și reciproc utile. Participarea la activități oficiale cu reprezentanți străini poate contribui, prin adoptarea și etalarea unui comportament civilizat, unei atmosfere destinse la îmbunătățirea imaginii instituției proprii și a imaginii personale, obținerea unor date și informații folositoare, referitoare la probleme de interes militar și civil, precum și stabilirea de contacte și legarea de prietenii utile, discutarea și punerea bazelor pentru rezolvarea unor chestiuni de interes reciproc.

Punctualitatea este primul element de comportament într-o împrejurare oficială. Întârzierea provoacă enervare, creează probleme serviciului de protocol, agasează gazdele, îi deranjează pe ceilalți participanți, poate stânjeni buna desfășurare a activității. O întârziere mai mare de douăzeci de minute nu e de dorit, dar, dacă ea se petrece, trebuie anunțată.

Orice reuniune presupune comunicarea, schimbul de idei, conversația între participanți, în vederea atingerii obiectivelor urmărite de organizatori și propuse de fiecare dintre cei prezenți. Orice reuniune sau acțiune protocolară, oricât de atent ar fi pregătită, riscă să devină plictisitoare în lipsa unor conversații interesante și utile.

Arta conversației nu poate fi însușită după anumite formule. Pentru desfășurarea unei conversații plăcute și mai ales utile muncii de informare se cer o bună pregătire politică și profesională, cunoștințe variate de cultură generală, tact, atenție, politețe și alte asemenea însușiri pe care diplomații trebuie să le posede și care pot fi obținute printr-o muncă stăruitoare, permanentă de pregătire multilaterală.

Dacă organul de protocol, nu a gândit din timp alegerea invitaților astfel încât între aceștia să existe puncte de contact, afinități intelectuale, profesionale, artistice sau de alta natură, atunci revine participanților sarcina de a găsi subiecte comune de dialog, de conversație.

Specialiștii în arta conversației apreciază că este destul de ușor de găsit formula de pornire a unei discuții. În fond, spun ei, nu trebuie decât să alegem între următoarele trei teme privind: * situația; * cealaltă persoană; * noi înșine, și avem doar trei feluri de a începe: punând o întrebare; exprimându-ne o părere; constatând o stare de fapt.

Pentru a preveni tăcerile stânjenitoare, este recomandabil ca atât gazdele, cât și oaspeții să se pune, în prealabil, la curent cu datele mai importante despre țara de origine a celor prezenți, despre instruirea acestora, titlurile deținute. Pe parcursul conversației se cere să se manifeste cu mult tact, răbdare, atenție, politețe. Propriile opinii trebuie să fie susținute cu argumente viabile, fără superioritate afișată.

În ceea ce privește atitudinea în timpul unei conversații, de obicei se spune că nu este frumos „să pari nici mai inteligent și nici mai instruit decât interlocutorul tău”. În timpul unei conversații, diplomatul trebuie să aibă o atitudine corectă, însă degajată, să fie plăcut în conversație și să o canalizeze în problemele care-l interesează. Desigur, respectul opiniei personale obligă pe oricine să asculte cu politețe tezele interlocutorului său. Aceasta nu înseamnă că nu se poate interveni, ci este chiar recomandabil să se intervină însă într-o formă politicoasă, dar fermă, în explicarea pozițiilor proprii atunci când ele sunt interpretate în mod eronat. Acest lucru trebuie făcut cu calm și tact, astfel încât modul în care se susține o părere contrarie să nu se facă de pe o poziție de superioritate ostentativă sau persiflare. Trebuie evitate întreruperile partenerului cu exclamații de felul: „nu aveți dreptate!”, „ce eroare!” etc.

Un rol important în dezvoltarea unei relații prin conversație îl are, așa cum remarcă Allan Pease și Alan Garner – metalimbajul. Dialogul începe, ca de obicei, cu un schimb ritual de expresii, întrebări clișee și afirmații care permit celor doi parteneri să câștige timp necesar spre a-și da seama dacă pot dezvolta o relație. Prin metalimbaj se poate afla adevărata atitudine a unei persoane, se poate manipula subtil o situație, o persoană, fără a se etala propriile virtuți sau a se exterioriza emoțiile, cei doi rămânând, în același timp, manierați, atenți, curtenitori. Interlocutorul nu trebui întrerupt, iar dacă situația impune, contrazicerea sa, pentru aceasta trebuie folosite formule adecvate, politicoase, neiritante.

La o masă este recomandabil ca diplomatul să se întrețină cu partenerul din dreapta și din stânga sa și să evite, pe cât posibil, discuțiile cu partenerii îndepărtați. Când doi oaspeți plasați la masă unul lângă altul nu se cunosc, unul dintre ei poate arăta celuilalt cartea sa de vizită din dreptul tacâmului, spunându-i:''Numele meu. Al dumneavoastră?'' sau doar ''Numele meu'', în timp ce privește spre cartea de vizită a persoanei necunoscute. De obicei, nu se fumează decât după ce se servește ultimul fel de mâncare (carne) sau după ce gazda face o invitație în acest sens.

Protocolul se bazează pe câteva reguli importante pentru o conversație eficientă: o bună documentare prealabilă, pentru punerea la curent cu principalele știri din lume; ușurință în schimbarea subiectului discuției și adaptarea la persoana cu care se discută; evitarea corectării în public a erorilor de pronunție sau de gramatică ale acesteia; acceptarea cu eleganță a complimentelor și complimentarea la fel de elegantă a interlocutorului, adresarea fiecăruia din grup, nu doar unei singure persoane.

Totodată, cu atenție și tact se cere să fie evitate : subiectele banale, anoste, anecdotele de gust îndoielnic, bârfele, aspectele controversate; referirile la sănătatea proprie sau a altora, la costul diverselor produse; întrebări privitoare la greutate, înălțime, vârstă, religie, operații, boli incurabile, viața sexuală, zvonuri asupra înlocuirii din funcție ș.a.

Semnalul de plecare îl dă invitatul principal, care va părăsi locuința gazdei la o jumătate de oră de la terminarea mesei. Ora însă poate să difere, în funcție de atmosfera existentă, natura discuțiilor, agenda de lucru a respectivului. Dacă unii invitați au obligații care nu le permit să aștepte plecarea invitatului principal, ei pot părăsi locuința după ce și-au cerut scuze acestuia și gazdei.

Salutul este o manifestare de curtoazie față de o altă persoană sau de un grup de persoane. El comportă, în mimică și în ținută, o serie de nuanțe care pot să-i modifice sau să-i completeze sensul, să constituie o expresie de stimă sau o simplă obligație formală.

Câteva reguli de bază în legătură cu salutul:

bărbații salută primii femeile;

persoanele mai tinere salută primele pe cele mai în vârstă;

subalternii salută pe superiorii în grad.

Răspunsul la salut este obligatoriu: un gest contrar poate fi socotit ca lipsă de politețe. Este recomandabil ca bărbatul când salută cu pălăria să o țină de calotă, înclinând ușor capul și privind la persoana salutată. Dacă mâinile îi sunt ocupate, se acceptă salutul printr-o simplă înclinare a capului. în alte cazuri, salutul se face printr-o înclinare a capului. De obicei, femeia răspunde la salut printr-o ușoară înclinare a capului, arborând uneori un surâs. în cazul întâlnirii cu o persoană cunoscută pe care nu dorești, totuși, s-o saluți, eschivarea trebuie făcută cu tact. Când este întâlnită o persoană care pare cunoscută, fără a o putea identifica imediat, este preferabil, să fie salutată. Persoanele care se află intr-o mașina salută primele persoanele cunoscute de pe strada, în cazul în care au fost văzute. Dacă persoana cunoscută este împreună cu mai mulți prieteni, necunoscuți celui care salută, se salută tot grupul. În timpul salutului se folosesc și formulele: „bună dimineața, bună ziua sau bună seara”. La întâlnirile oficiale se pronunță denumirea rangului: „bună ziua domnule director, președinte, ministru etc. Abrevierea formulelor de salut nu este un semn de politețe. La fel folosirea formulelor ''Hallo'', ''Ciao'', ''Adieu'' ș.a.

Strângerea de mână poate interveni fie când persoanele care s-au salutat se opresc pentru a sta de vorbă sau a continua drumul împreună, fie cu ocazia prezentării lor. în cazul strângerii de mână rolurile sunt inversate: femeia este aceea care întinde prima mâna, persoana cea mai în vârstă celei mai tinere și persoana cu grad superior celei sau celor cu grad inferior. Pentru o secundă, cele două persoane se privesc în ochi în momentul strângerii mâinii.

În toate împrejurările, bărbații se scoală pentru a strânge mâna interlocutorului; femeile, în schimb, nu se ridică în picioare decât când este vorba de o persoană mult mai în vârstă sau pe care dorește s-o onoreze în mod special.

Sărutul mâinii continuă încă să fie practicat în numeroase locuri sau împrejurări, fiind considerat ca o formă de curtoazie, mai ales când este vorba de femei în vârstă sau căsătorite, de soții de înalți demnitari etc. Sărutul mâinii se face într-o formă politicoasă, prin aplecarea corpului, iar în anumite împrejurări este recomandabil să se simuleze gestul (în aer liber, de exemplu). Este greșit să se sărute mâna înmănușată. De asemenea, este greșit să se rezerve acest gest numai pentru unele dintre femeile care se află împreună.

Ca particularități trebuie reținut că, în Germania, mâna se scutură în sus și jos, în India când se salută, mâinile se împreunează ca pentru rugăciune, iar în Japonia salutul se exprimă printr-o înclinare a corpului înainte.

Este neindicată strângerea puternică a mâinii, ca și întinderea mâinii cu moliciune. Ordinea în care se dă mâna la o întâlnire este: mai întâi, femeile între ele, apoi, femeile cu bărbații, iar în cele din urmă bărbații între ei. Când grupul este numeros, se salută numai prin înclinarea capului. Bărbatul își scoate mănușa, din mâna dreapta, pe stradă, când salută. Femeia își scoate mănușa doar atunci când întâlnirea este fixată dinainte. Bărbatul nu intră în interior cu mâna dreaptă în mănușă. În restaurant și în sala de dans, bărbații își scot mănușile (femeile pot purta mănuși de bal). Mănușile se pot purta în tren, la sport și la volan. În teatru și la manifestările publice desfășurate în interior, bărbații își scot mănușile, iar femeile pot să le păstreze. La o invitație la masă, nu se intră în sufragerie cu mănușile în mână.

În probleme de etichetă, de o deosebită importanța în activitatea partenerilor este felul în care se fac prezentările.

Prezentările se fac după regulile cunoscute : bărbatul este prezentat femeii, tânărul-celui în vârstă și inferiorul-superiorului. Ca excepție: o tânără va fi prezentată unui bărbat în vârstă și nu invers.

Persoana care face prezentările se adresează cu formula: „îmi permiteți să vă prezint pe…”. Dacă persoana recomandată are mai multe titluri, se pronunță numai titlul cel mai mare. La prezentarea unuia dintre soți de către celălalt se spune simplu: „soțul meu” sau „soția mea”. La prezentarea unei perechi se va spune: domnul și doamna Ionescu sau domnul Ionescu și doamna, începându-se întotdeauna cu soțul. Formule ca „încântat”, „sunt fericit de a vă fi întâlnit / cunoscut” se folosesc în mod curent.

Deși în practica noastră nu se obișnuiește autoprezentarea, în tot mai multe țări ea este cunoscută în rândul oficialităților și în corpul diplomatic. În astfel de ocazii trebuie să se evite ca la autoprezentare să se adauge, în afară de nume, apelative „domnul” sau „doamna …”, adăugându-se, eventual, funcția sau calitatea. În unele situații prezentarea sau autoprezentarea este urmată de schimbul cărților de vizită.

Când este prezentată o personalitate publică cunoscută, nu i se rostește numele, ci numai titlul; persoanele singure sunt prezentate perechilor; cel care intră pe ușă este anunțat celor prezenți și numai dacă acesta este o personalitate cunoscută se procedează invers. Dacă prezentarea e însoțită de schimbul cărților de vizită, primul care oferă cartea sa de vizită este persoana cu grad mai mic sau bărbatul.

Dacă persoana prezentată are mai multe titluri, se pronunță doar titlul cel mai mare. La grade și vârste egale, nu se acordă precădere, ci se spune:''Îmi permiteți să mă prezint : maior George Vasilescu''. În mod curent, prezentările sunt urmate de expresii de genul:''Încântat'', ''Sunt fericit de a vă fi cunoscut'' ș.a.

Ținuta. De obicei, ținuta este precizată în invitație. Pentru militari, ea poate fi: de ceremonie sau de oraș (de serviciu). În cazul când o asemenea precizare nu există, se va îmbrăca un costum adecvat ocaziei respective.

Regula de etichetă vestimentară cere o îmbrăcăminte corectă, în plină armonie cu conformația corpului și împrejurările în care este purtată. În aceasta constă și adevărata eleganță. A fi elegant nu înseamnă preocuparea exclusivă pentru numărul și prețul toaletelor, copierea fidelă a modei lansate de diferite case de specialitate, ci preocuparea pentru alegerea unor materiale de bună calitate și o croială corespunzătoare, capabile să răspundă unor nevoi cât mai variate și fără a se demoda prea repede. La bărbați accesoriile au mare importanță. Se cere: o cămașă curată și bine călcată, o cravată discretă, asortată, ca și încălțămintea sau ciorapii, la culoarea costumului. La femei culorile și desenul materialului ca și croiala rochiei trebuie să fie armonizate cu aspectul fizic. O femeie cu tenul palid nu va face decât să-și evidențieze și mai mult paloarea dacă se va îmbrăca în culori galbene sau verzi. O femeie corpolentă și de statură mică nu va purta o rochie plisată sau cu dungi dispuse orizontal sau cu o croială scurtă, după cum o femeie înaltă nu va purta o rochie cu dungi dispuse vertical. Excesul de bijuterii nu contribuie la obținerea unei note de mai multă eleganță, ci dimpotrivă.

Ținuta de ceremonie, constituită în patru variante, prin combinarea articolelor uniformei de ceremonie, se îmbracă la ordin, cu precizarea accesoriilor ce vor intra în compunerea acesteia. Ea este purtată și facultativ, la Ziua Națională a României, Ziua Armatei, alte sărbători legale, spectacole, recepții, reuniuni, vizite, căsătorii. La ținuta de ceremonie se adaugă, la ordin sau facultativ, eghiletul și centura de ceremonie. Generalii și ofițerii din armata de uscat, aviație și apărare antiaeriană, parașutiști și marină poartă o ținută de ceremonie de culoare bleumarin (alb), cu cămașă albă, pantofi, cravată și mănuși negre. Generalii și amiralii, ofițerii de aviație, marină și justiție folosesc o ținută de ceremonie identică cu cea de oraș și de serviciu cu excepția generalilor și ofițerilor de la aviație, care poartă cămașă albă.

Militarii care nu au prevăzută în normele de echipare ținuta de ceremonie poartă în locul acesteia ținută de oraș. În funcție de anotimp, se poate purta pardesiul sau mantaua bleumarin.

Pentru activitățile de protocol se poate folosi la ordin, și ținuta de oraș (serviciu), constituită în trei (respectiv patru) variante, prin combinarea articolelor incluse în uniforma de oraș (serviciu) a fiecărei categorii de forțe ale armatei sau arme, în funcție de anotimp și condiții climaterice locale, cu prezentarea accesoriilor ce vor intra în compunerea sa. Eghiletul și centura de ceremonie sau doar eghiletul se poartă, la o astfel de ținută, la ordin și numai cu cămașă albă. Ținuta de oraș se îmbracă și facultativ, în oraș, la spectacole, reuniuni, vizite, căsătorii, în locuri publice, sau la serviciu, pentru diverse ceremonialuri, festivități, activități de protocol intern. Militarii care nu au prevăzută în normele de echipare ținuta de oraș poartă ținuta de serviciu.

Ofițerii femei poartă la ținuta de oraș (serviciu) pălăria în loc de șapcă și fustă în loc de pantaloni. De regulă, nu se poartă cămașa bluză la activități protocolare.

Generalii, amiralii și ofițerii în rezervă sau retragere care au aprobare pentru a purta uniforma militară și iau parte la spectacole de gală, recepții sau mese organizate cu prilejul zilelor naționale și ale armatelor, zile festive, adunări, înmânarea unor decorații sau distincții și înaintarea în grad, ceremonia depunerii de coroane de flori și la activități de protocol la care sunt invitați oficial și li se precizează necesitatea portului ținutei militare, la parade militare, primirea unor delegații de veterani din alte țări, depunerea Jurământului de credința, funeraliile unor personalități, generali amirali și ofițeri etc. vor îmbrăca ținuta stabilită prin invitație.

În ținuta civilă de zi, bărbații trebuie să includă, dimineața și după-amiaza: costum (haină și pantaloni) de aceeași culoare (nu prea închisă), de croială obișnuită; cămașă albă sau cu dungi de culoare asortată la costum; cravată, ciorapi și pantofi asortați la culoarea costumului; mănuși numai când se poartă și pălărie; palton sau pardesiu, numai când este cazul. Costumul uni se poartă cu cămașa uni și cravată cu dungi discrete (la cămăși în dungi, numai în timpul zilei, merge și cravată uni).

Femeile vor îmbrăca: rochie scurtă de sezon, deux-piece sau tailleur, din materiale și culori potrivite sezonului (ziua nu se îmbracă rochii din materiale lucioase – lamée sau dantelă); mănuși simple și pălărie, asortate cu îmbrăcămintea; accesorii discrete; poșeta obișnuită de o culoare asortată cu îmbrăcămintea; pantofi de zi, cu tocuri joase, de o culoare asortată cu îmbrăcămintea (nu se recomandă pantofi din piele lucioasă); palton, pardesiu sau haină de blană, după sezon.

Seara, bărbații vor purta: costum de culoare neagră sau închisă, cu pantaloni și vestă de aceeași culoare (stofă uni sau cu dungi discrete din același fir); cămașă albă; cravată argintie sau asortată la culoarea costumului; ciorapi negri; mănuși, când se poartă și pălărie; pantalon sau pardesiu când este cazul (totdeauna cu mănuși). Recepțiile din țările occidentale, premierele teatrale, restaurantele de lux pretind chiar purtarea smochingului.

Femeile poartă: rochie de seară din mătase, lamée, dantelă, lână, jersé etc., de obicei de lungime obișnuită sau dacă moda impune, mai lungă; mănuși din piele sau mătase, scurte (la rochie cu mâneci) sau lungi -3/4 (la rochie fără mâneci); bijuterii de preț, dar discrete și în număr redus; poșetă de dimensiuni mici din piele, mătase sau materiale lucioase (paiete, mărgele etc.), de culoare asortată cu îmbrăcămintea; pantofi din piele lucioasă sau mată și ciorapi din mătase sau dantelă, în culori asortate cu îmbrăcămintea; în sezonul rece, palton, pardesiu sau haină de blană de culoare închisă.

Aceasta este ținuta vestimentară recomandată pentru diferite ocazii oficiale, mese, recepții, gale de film, spectacole teatrale etc., însă în oraș poate fi folosit, cu deplin succes, costumul taior sau deux-piece, confecționat din materiale de bună calitate și cusut cu mult gust. Nu se recomandă folosirea pantofilor cu tocul înalt la ținuta cu pantaloni. La ținută de sărbătoare e obligatorie coafura ''festivă''.

În călătorie, se va purta ținuta sport sau de călătorie. Bărbații: costum sport sau haină sport cu pantaloni uni, cămașă sport, eventual deschisă la gât, încălțăminte solidă. Femeile:fustă largă sau pantalon cu bluză sport, ciorapi de calitate mijlocie, încălțăminte solidă cu toc jos.

În orice caz, pentru ținuta de stradă sunt interzise, la femei: rochiile de mătase grea, cele de seară, tocul înalt, bijuteriile, pantalonii (dacă nu suntem pe litoral sau la munte), treningurile, costumele de tenis sau baschet, iar la bărbați : cravata sport, cămașa răsfrântă peste haină, puloverele fără mâneci, bretelele vizibile, pantofii prea colorați, ciorapii prea desenați. La vizitele protocolare, este recomandat costumul de culoare închisă, în special după-amiaza.

La dejunuri, se poartă, de obicei, costum de culoare deschisă, în special vara. Uneori se poartă și costum de culoare închisă. La dineuri, în aproape toate țările se îmbracă smochingul.

La cocktailuri și recepții, mai ales când au loc după-amiaza, se poartă costum de culoare închisă (sau dacă se indică prin invitație, smoching).

Mențiunile cu privire la ținuta, de pe invitații, pot fi:''tenue de ville'' (ținuta de oraș, pentru acțiuni la prânz),''tenue foncée''(costum de culoare închisă, pentru acțiunile de seară sau manifestările cu caracter strict oficial),''cravatte blanche'' (frac), ''cravatte-noire'' (smoking), ''jaguette'' (jacheta), ''uniforma diplomatică'' (în țările unde se practică).

Prin ''tenue de ville'' se înțelege: costum de culori mai deschise, cravată și ciorapi asortați la culoarea acestuia, pantofi negri sau asortați la culoarea costumului. Este folosită pentru vizite, dejunuri și în celelalte împrejurări mai puțin oficiale din cursul zilei.

''Tenue foncée'' înseamnă: costum de croiala moderna, din stofă bleumarin sau gris (ambele apropiate ca ton de negru), uni sau cu dungi discrete din același fir, pantofi negri, ciorapi negri, cravată argintie, cămașă albă. Este îmbrăcată la solemnități și mese oficiale (în special dineuri).

''Cravatte blanche'' include: frac și pantaloni din stofă neagră cu lampas din atlas negru, cravata albă (argintie) sau papion alb, vestă (neagră la solemnități și albă la mese), joben de mătase, pantofi negri de lac.

''Cravatte noire'' se traduce prin : haina neagră cu reverele îmbrăcate în mătase neagră sau guler ''șal'' îmbrăcat în mătase neagră, pantaloni din același material cu haină, cu lampas de mătase neagră, cravată neagră (sau papion negru), ciorapi negri, pantofi negri de lac. ''Jachette'', jacheta neagră, se poartă cu pantalon reiat, vesta gris, cravata gris, joben de mătase, ciorapi negri, pantofi negri de piele.

Îmbrăcămintea adecvată pe timpul activităților protocolare din străinătate presupune, în primul rând, respectarea celor cinci legi ale eleganței vestimentare: legea culorii, a materialului, a orelor, a împrejurărilor și a vârstei. Potrivit primei legi, din îmbrăcăminte nu este exclusă nici o culoare, dar ansamblul vestimentar trebuie să degaje armonie și liniște. De aceea, culorile prea vii și prea numeroase vor fi evitate, alegerea făcându-se asupra a una la doua culori (niciodată mai mult de trei deodată). De reținut că sunt culori care ''merg'' și culori care ''nu merg'' deloc la o persoană anume. Bărbaților li se cere mai multă sobrietate în ținută decât femeilor, pentru a nu ieși cu tot dinadinsul în evidență. Costumul bărbătesc va avea, deci, o culoare și un desen discrete. Singurele locuri unde se admit culorile pentru bărbat sunt: stadionul, plaja, muntele. Legea materialului exclude imitațiile de prost-gust, textura care nu corespunde intenției, care încearcă să pară altceva decât este. Conform legii orelor, nu se poate veni la o serată în blue-jeans, la restaurant în costumul purtat la antrenament. Legea împrejurărilor nu permite venirea la o înmormântare în pantofi albi, sau la o nuntă, fără cravată. A te îmbrăca potrivit cu anii pe care îi porți tine de legea vârstei, aplicabilă deopotrivă femeilor și bărbaților. Femeia apropiată de vârsta a treia nu se va îmbrăca niciodată ca o adolescentă.

Activitățile protocolare din străinătate pretind, apoi o foarte bună cunoaștere a obiceiurilor. În China, de exemplu, albul este culoare de doliu. În țările arabe, se poartă costume ușoare, închise la culoare, iar la intrarea în lăcașurile de închinăciune sau moschei trebuie să te descalți. Pentru femei, la arabi, se recomandă mânecile lungi și hainele peste genunchi. Tot lor le este interzis portul pantalonilor. La o vizită în Europa de Vest e nevoie de haine de seară. În general, în străinătate, e bine să se evite stridențele coloristice în îmbrăcăminte. Israelienii sunt foarte puțin formaliști cu ținutele. În același timp, în Orientul Îndepărtat, trebuie reținut că se poartă costume închise la culoare și cravată de culoare închisă. Sobrietatea, îmbrăcămintea puțin colorată este agreată în China.

Întregul comportament în străinătate e necesar să fie bine studiat. În China, la aplauze și zâmbete, pe stradă, se răspunde cu zâmbete și aplauze. Comportamentul zgomotos și nedisciplinat se consideră, aici, ofensator. Dacă, pe parcursul unei zile, se oferă de mai multe ori ceai, se acceptă întotdeauna, pentru că face parte din ritual. Când gazda oferă un toast, după câteva momente, se răspunde la fel. Dacă se oferă drept cadou băuturi, se oferă număr par de sticle. Punctualitatea este foarte apreciată, ca peste tot, inclusiv la plecare!. După terminarea mesei, retrage-te.

În Israel, la sabbath (de vineri, de la apusul soarelui, până sâmbăta), se postește. În timpul unei vizite în acest interval, nu se fumează, iar într-un restaurant evreiesc, nu se cere unt, lapte pentru cafea, pâine.

La japonezi, se spune întotdeauna mulțumesc pentru o favoare sau un dar iar cărțile de vizită trebuie mereu tipărite, pe o parte, în japoneză și, pe cealaltă, în engleză. Familiarismele nu sunt agreate aici. Bacșișul, când nu este dat în plic sau învelit, reprezintă o ofensă. Fiind o societate a reverenței, obiceiurile folosirii acesteia trebuie atent studiat, pe perioada șederii în Japonia, pentru ca involuntar se pot aduce ofense. În fața superiorilor se fac reverențe adânci, în fața colegilor sau a persoanelor mai puțin importante, reverențe mai puțin adânci. O reverență respectuoasă înseamnă o aplecare de circa 30ْ în fața. Acasă la un japonez invitații trebui să se descalțe și să-și pună papuci. Când se înmânează un prosop umed răsucit, acesta se folosește pentru mâini. După folosire, se împachetează frumos și se pune la locul lui. Într-o casă nu se stă mai mult de 30-45 minute. După acest timp, invitatul trebui să se scuze că ''trebuie să plece neapărat'' și să se retragă, arătându-și respectul, în primul rând față de persoana mai în vârstă.

La olandezi, a oferi și a primi o băutură face parte din ospitalitatea tipică.

În Grecia, dacă localnicii dau vasele de pământ la petreceri, invitatul nu va proceda și el la fel. De reținut că semnul O.K. (degetul mare și arătătorul unite într-un cerc) este, în această țară, un obicei obscen.

În lumea arabă, se folosește întotdeauna pentru apucat mâna dreapta (stânga este întrebuințată aici doar pentru ținerea hârtiei igienice). Acasă la un arab, invitatul trebuie să-i laude interiorul, în general, pentru ca referirea expresă la un obiect, chiar de mare valoare, o obligă pe gazdă să-l ofere în dar, iar invitatul va trebui să-i ofere un cadou la fel de valoros. Un act de impolitețe este acela de a-l întreba pe un arab despre soția și familia lui, a arăta cu degetul sau a da din cap la el, pentru că acest din urmă gest ei îl folosesc pentru chemat câinii. Arabul va fi foarte încântat dacă va auzi câteva cuvinte în limba lui și dacă invitatul va manifesta foarte multă răbdare.

În afara cadourilor oficiale și primite de o delegație militară aflată în vizită în străinătate, vor fi ocazii, nu puține, în care se primesc și se oferă atenții personale, de valoare mică, dar cu semnificații sentimentale deosebite. În aceste cazuri, grija și preocuparea de a alege cadoul cel mai potrivit și de mai mult bun gust trebuie să primeze. Cel mai apreciat este cadoul adus din țara ta. El nu trebuie să fie confecționat din piele de vacă, dacă este oferit unui indian. De reținut că alcoolul este interzis în țările islamice, iar dacă familia unui arab este foarte bine cunoscută, cadoul poate fi o jucărie pentru copi sau o eșarfă pentru soție. Cel mai nimerit pentru un arab este, însă, a-i dărui un obiect din porțelan, argint, cristal etc. Unui chinez, i se va oferi o carte de artă, o litografie, din partea instituției care este reprezentată. Nu se va oferi o cravată unui englez, pentru că acesta poartă doar cravata organizației sale.

Japonezilor le plac obiectele de artă, lichiorul, gențile pentru femei și cravatele de culoare închisă. Niponii apreciază mult inclusiv ambalajul, care e de dorit să fie din hârtie colorată. În general, se așteaptă ca japonezul să ofere primul cadoul, iar ceea ce i se oferă ar fi bine să nu îl depășească în valoare pe al său.

Cei care se ocupă cu activitatea de protocol la nivel instituțional trebuie să analizeze atent fiecare moment al unei vizite în străinătate, pentru a nu fi luați pe nepregătite și a fi nevoiți să improvizeze în materie de cadouri sau atenții, pentru ca asemenea rezolvări sunt, de regulă, riscante. Cadourile, consideră Louis Dussault, „contribuie la succesul unei operațiuni, de aceea alegerea lor nu va fi lăsată la voia întâmplării, la latitudinea cuiva care nu știe mai nimic despre cei cărora le vor fi înmânate, despre țara și obiceiurilor lor, și nici pentru ultima clipă înainte de plecarea spre aeroport”.

Oaspeților mai numeroși li se pot oferi suveniruri: insigne, brelocuri, rame de fotografii, de obicei obiecte de valoare mai mică și de serie. Cadourile, însă, având caracter de atenție ce se acordă unei persoane anume, sunt limitate ca număr și rezervate șefului de delegație și, uneori, principalilor săi membri. De o valoare apreciabilă, fără a depăși o oarecare limită ce ar putea face să fie luate ca mită, diferite între ele, acestea cuprind obiecte autohtone, potrivite cu gusturile și dorințele destinatarilor, cu pasiunile lor. De reținut că, atunci când înmânarea are loc în public, obiectul oferit nu va fi despachetat, pentru a nu risca producerea, în momentul despachetării, a unor incidente nedorite. Împachetate sau nu, la primirea lor se mulțumește și se adaugă câteva cuvinte de apreciere.

Concluzionând asupra comportamentului pe timpul acțiunilor protocolului, în care am inclus și ținutele, ca element indispensabil de imagine ce poate, prin neglijare, să afecteze profund raporturile interpersonale și interinstituționale, trebuie să spunem că proiectarea unei imagini bune despre noi și instituția pe care o reprezentăm, stabilirea unor contracte personale profitabile, a unei comunicări eficiente cu ceilalți, obținerea popularității și a succesului țin de o anume pregătire, de stăpânirea unor deprinderi, reguli și norme pe care ni le-am însușit în timp și la care ne raportăm permanent.

Comportamentul, aspectul exterior, îmbrăcămintea, gesturile, atitudinea ne arată așa cum suntem, dezvăluie celorlalți cum vedem noi lumea, care ne este sfera de interese, ce valori sunt importante pentru noi, cât suntem de disponibili pentru întâlnirile viitoare. Aceasta autodezvăluire în fața celorlalți, atunci când este în favoarea noastră, conduce la performanțe relaționale remarcabile. O prezență eficace înseamnă a ști să delimiteze ceea ce e adecvat de ceea ce e nepotrivit, a întreține atmosfera, a manifesta inventivitate și bun simț, profesionalism și bună dispoziție, degajare, onestitate și intuiție, sinceritate, entuziasm, amabilitate.

2.6.1. Titluri și formule de adresare

Titlurile și formulele de adresare folosite sunt elemente față de care oamenii, în general, sunt foarte sensibili. Specialiștii domeniului susțin că a te adresa cum trebuie este o chestiune de curtoazie, dar totodată, și de impresie, pentru că nimeni din mediul protocolar militar ori civil nu va pierde nici o ocazie de a încerca să fie agreabil, să lase o impresie cât mai bună interlocutorului. Personalitățile care au, în societate și armată, titluri ce arată că sunt investiți ca demnitari, li se indică funcția, rangul pe care îl dețin.

Deseori, utilizarea incorecta a unui titlu pune în dificultate relația cu o anumită personalitate, militară sau civilă, este considerată lipsă de respect, generând momente delicate. Inexactitatea în folosirea titlurilor demonstrează necunoașterea nivelului ierarhic al persoanei căreia i te adresezi și poate bloca din start o posibilitate de dialog sau de soluționare a unor probleme. Dimpotrivă, comunicarea se realizează firesc, atunci când modul de adresare este corect, iar funcția, titlul sau rangul întrebuințate sunt cele reale. Situațiile în care se impune utilizarea titlului unei persoane sunt foarte diverse: în contactul direct, în corespondență, când este prezentată cuiva sau menționată într-un anume cadru.

Cel mai uzual titlu, ce exprimă statutul comun al oamenilor în societate, este apelativul de domn, doamnă sau domnișoară. Titlul de politețe se așează totdeauna înaintea numelui, profesiei ori gradului militar, științific etc., arătând respectul și considerația noastră față de persoana în cauza.

Unei femei care nu este foarte tânără și despre care nu se știe dacă este căsătorită i se spune ''doamnă'' câtă vreme aceasta nu rectifică. Când se folosește titlul pentru o personalitate politică, administrativă, religioasă, este obiceiul să fie însoțit de apelativul ''domnul'' sau ''doamna'' (ex. domnul ministru), iar pentru scriitorii și artiștii de renume, ca și avocați, se uzează de formula ''maestre''. Pentru cunoștințele apropiate, se însoțește, familiar, apelativul de ''domn'' și ''doamnă'' cu cuvântul (''Dragă domnule''), atât oral, cât și în scris.

Titlul funcției se alătură titlului de politețe și subliniază rolul pe care îl joacă, nivelul pe care îl ocupă o persoană într-o ierarhie (ministru, secretar general, comandant de brigadă). Totdeauna când formula de politețe este cuplată cu titlul funcției, aceasta nu este urmată de nume. Personalitățile pot cumula mai multe responsabilități, care le conferă tot atâtea titluri, dețin grade superioare, universitate sau onorifice.

Titlul de ''Excelență'' se acordă, din curtoazie, șefilor de stat, miniștrilor, ambasadorilor altor state, este legat de funcție și se folosește doar pe durata mandatului respectivilor, în împrejurări oficiale. În general, acest titlu are o întrebuințare limitată, exclusiv la persoana a treia (Excelenta sa), mai ales în momentul prezentărilor sau în adresa, în cazul corespondentelor. Protocolul american, cel francez, elvețian, nu prevăd folosirea lui pentru președinte, ci pentru ambasadorii străini. O extindere largă are peste tot în cercurile diplomatice.

Un titlu de respect în SUA și Canada este cel de ''onorabil'', deținut toată viața de o persoană care are (a avut)o funcție înaltă la nivel federal, statal sau urban. Un asemenea titlu nu se trece pe cărțile de vizită sau invitațiile pe care persoana le trimite și nici nu este folosit în propria prezentare, ci doar de către cei care i se adresează.

În unele state, ca Germania, Italia, țările nordice sau Țările de Jos, titlurile profesionale sunt titluri de care cadrele sunt foarte mândre, pentru că indică pregătirea, evoluția lor, astfel încât utilizarea lui ''Dottore'' (Italia) sau ''Her Doktor;; (Germania) este obligatorie. În statele nordice și Germania, în adresarea către șefi se obișnuiește folosirea titlurilor funcțiilor lor și nu a numelui.

Pentru unele oficialități foarte importante se întrebuințează titlul, iar nu numele. Astfel, se spune ''Domnule Președinte'', ''Domnule Prim-ministru'', ''Domnule Ministru'' celor ocupând aceste înalte demnități de stat, dar tot ''Domule Ministru'' și unui fost ministru sau secretar de stat într-un minister.

Pentru soția unui oficial se folosește numele soțului ei, în viața oficială. Excepția o constituie femeia care deține un rang oficial superior celui al soțului ei. Soției unui ambasador i se va spune ''doamna ambasadoare'', în vreme ce celei care îndeplinește funcția de ambasador, ''doamna ambasador''. Soțiile ambasadorilor sau mareșalilor Franței, de exemplu, au dreptul de a fi chemate ''Doamna ambasadoare'', ''Doamna mareșal'', pentru ca titlul soțului este o demnitate. În toate alte cazuri, s-a convenit ca ele să fie chemate ''Doamna''.

Germanii au un cuvânt anume pentru deținătoarea funcției de ambasador: ''Botschafterin''(la feminin, așa cum, pentru președintă, se spune ''Prasidentin''), cu excepția profesoarei, pe care o numesc ''Frau Professor''.

Cum numeroase funcții-politice, diplomatice, administrative și judiciare etc. – pot fi ocupate de femei, pentru oricare din ele se va folosi apelativul ''Doamnă'', chiar dacă este vorba de o domnișoară, urmat de titlul funcției la masculin.

În cazul familiilor regale, formulele de adresare uzitate sunt : ''Majestate'', ''Majestatea sa'', ''Majestatea Voastră'', ''Alteță'', ''Alteța sa Regală'', Alteța Voastră'', ''Prințe'', ''Prințesă''. Numelor oficialităților britanice li se atașează, după caz, titlul de cavaler(Sir), inițialele unor ordine, onoruri, ranguri. De reținut, pentru orice monarhie, ordinea rangului, după rege, regină, prinț, prințesă – duce, ducesă, marchiz, marchiză, viconte, vicontesă, conte, contesă, baron, baroană.

În mediul bisericesc, se folosesc, ca formule de curtoazie, titlurile de ''Sanctitate'' sau ''Prea Sfânt Părinte''(pentru Papa), ''Prea Fericite''(cardinal), ''monseniore''(episcop, arhiepiscop), ''Înalt Prea Sfinte''(mitropolitul ortodox), ''Prea Sfințite''(episcop ortodox), ''părinte'', ''sfinția voastră''(preot ortodox), ''cuvioase''(călugăr), ''preacucernice'' (arhiepiscop sau episcop anglican) etc.

Pentru mediul militar – spațiul unei ierarhii riguroase – pe gradele și folosirea acestora ca titluri de politețe au o mare importantă. Dacă în interiorul instituției militare utilizarea gradului ca titlu de politețe este obligatorie, în afara acesteia folosirea lui devine facultativă, putând fi substituit cu apelativul ''domn'' și ''doamnă''. În mod frecvent, forma uzitată pentru unele grade este cea generică. Astfel, prin simplificare, generalilor de brigadă, divizie, corp de armata sau armată li se spune ''domnule general'', contraamiralului, viceamiralului și viceamiralului-comandor, din marină – ''domnule amiral'', generalului de flotilă aeriană, de divizie aeriană, generalului-comandor și ''domnule colonel'', căpitanului-comandor, din aviație și marină – ,,domnule comandor''. De reținut că gradul nu trebuie confundat cu funcția militară. Gradul desemnează nivelul ierarhic atins, în raport cu pregătirea militară și de specialitate, în timp ce funcția indică postul ocupat de un militar.

Potrivit gradelor pe care le au, cadrele militare sunt constituite în corpul ofițerilor, corpul subofițerilor și se grupează în : mareșali (grad ce se acordă pentru merite excepționale în timp de război); generali și amirali; ofițeri cu grade superioare; ofițeri cu grade inferioare; subofițeri.

După gradele pe care le au, militarii sunt, unii față de alții, superiori, inferiori sau egali în grad. După funcția lor, militarii sunt, unii față de alții, comandanți și subordonați. Când un militar se prezintă unui comandant sau superior în grad, folosește formula :''Domnule..(gradul), am onoarea să mă prezint :Sunt..(gradul,prenumele și numele, funcția). Regulamentele militare arată, că regula de politețe, ca superiorul în grad i se adresează inferiorului în grad prin ''dumneavoastră'' sau ''dumneata'', iar inferiorului în grad către superior și între grade egale prin ''dumneavoastră''. Când un militar se adresează personal altui militar, își spune gradul și numele, fără a-și arăta arma sau titlul științific.

Cadrele din serviciul medical își preced gradul de particula Med.(medic).În armata belgiană, specialiștii acestui domeniu folosesc particular Med. (pentru medici), particule Pha. (pentru farmaciști, de la francezul ''pharmacier''), Den. (pentru stomatologi, de la fr. ''dentist'') sau Vet. (veterinari, de la fr. ''veterinaire'').

Cadrele militare în rezervă și în retragere își însoțesc titlul ultimului grad avut la trecerea în rezervă sau în retragere de aceste specificații (ex.colonel în rezervă Ionescu, maior în retragere Tudor). Pentru a evita erorile de adresare, este bine de știut că și cadrelor în rezervă și în retragere li se poate acorda gradul superior celui pe care îl au, la propunerea Uniunii a Cadrelor în Rezervă și în Retragere și a Asociației a Veteranilor de Război.

Cât privește titlul de doctor în științe nemedicale (militare, istorie, psihologie ș.a.) obținut de unele cadre ale armatei, acesta se poartă în fața numelui doar atunci când deținătorul elaborează și semnează articole pentru presă, lucrări de specialitate, ia parte la reuniuni științifice ale domeniului. El nu este purtat înaintea numelui nici în Franța, Olanda, Anglia, Germania.

Pentru acțiunile de protocol, să avem în vedere că francezii întrebuințează adesea adjectivul ''Mon'', precedând gradele superioare (general, colonel), dar acesta nu este folosit, nici la ei, nici la belgieni, pentru doamnele demnitare de grad înalt, civili de rang egal sau superior ori pentru cadre din marina. În Franța, ofițerii inferiori din marină și celelalte categorii de forțe armate sunt chemați ''Domnule'', fără grad.

Prefixele ''de'' și ''van'' la un nume reprezintă o dovadă de descendență nobiliară, de regulă la persoanele cu nume compus din trei sau mai multe cuvinte. Această regulă nu se regăsește, însă, mereu sunt și persoane cu un nume dintr-un singur cuvânt, având unul din prefixele respective, care au origine nobilă. În genere, originea nobiliară nu este menționată, atunci când cel în cauză nu uzează de ea, fie în conversație, fie în corespondență. În Belgia, nici o altă calificare complementară sau titlu nobiliar, universitar, onorific etc. nu se asociază, la barou, în mod curent, titlului de avocat.

Comandanții și superiorii în grad, când se adresează subordonaților și inferiorilor în grad în probleme de serviciu, îi numesc după grad și nume sau numai după grad, în ultimul caz adăugând înaintea gradului cuvântul ''domnule''. La rândul lor subordonații și inferiorii în grad, adresându-li-se comandanților sau superiorilor în grad, îi numesc după grad, punând înaintea gradului cuvântul ''domnule''.

Când un militar dorește să se adreseze altui militar în prezența unui comandant sau superior în grad, salută și îi cere permisiunea acestuia, astfel: ''Domnule…(gradul), vă rog să-mi permiteți să mă adresez domnului. (gradul și numele)''.

Soțiile militarilor primesc, în cadrul prezentărilor, gradul profesional al soților, dacă ele însele nu au unul care îi depășește. Când în adresarea către o soție de militar folosim doar titlul ''Doamna'', însoțit de numele soțului, trebuie să avem în atenție că, atât la noi, cât și în alte state, există posibilitatea legală ca soția să-și păstreze și numele de naștere (cu eventual statut sau titlu nobiliar). În Germania, soția ia, în general, numele soțului ei, precedat sau urmat de numele său de naștere, cu liniuța de unire, cu mențiunea ''născută''. La noi, ca și în alte state, femeia poate hotărî că, și după căsătorie, să poarte doar numele său de naștere. După cum soțul poate decide să poarte, după legalizarea căsătoriei, numele de naștere al soției. În Marea Britanie și Statele Unite, de exemplu, soția poate să ia oficial numele soțului său, sau poate să continue a-și purta numele său de naștere. În Spania și America Latină, soția poartă oficial numele său de fată, urmat, cu titlu de curtoazie neoficial, de particula ''de'' și numele soțului. Soțul poartă mereu, oficial, pe locul doi, numele mamei sale.

CAPITOLUL 3

PARTICULARITĂȚI ALE ORGANIZĂRII PROTOCOLULUI ÎN MINISTERUL APĂRĂRII

3.1. Atribuțiile secției protocol și relații militare internaționale

Ministerul Apărării cuprinde în structură o secție instituită cu pregătirea și desfășurarea activităților oficiale: primiri ale omologilor ministrului apărării care întreprind vizite oficiale în România, ale unor delegații sau personalități militare și civile, politice, științifice, culturale etc.; deplasări ale ministrului apărării în străinătate; traducerea și prezentarea corespondenței sosite pe adresa ministrului apărării de la reprezentanții la vârf ai altor armate, redactarea și asigurarea expedierii în țară și peste hotare a corespondenței de natură protocolară a ministrului; organizarea și conducerea ceremonialurilor militare la care acesta ia parte, organizarea de recepții, cocktailuri, dineuri și alte activități de protocol; asigurarea bazei materiale necesare reprezentării protocolare a ministrului apărării.

În atribuțiile Secția Protocol și Relații Militare Internaționale intră: asigurarea cadrului protocolar de participare a președintelui României, președinților celor două camere și ai comisiilor de apărare, ordine publică și siguranță națională ale Parlamentului României, ca și a primului-ministru, ca invitați de onoare, la unele activități importante organizate sau patronate de ministrul apărării; soluționarea unor solicitări din partea Președinției și Guvernului pentru organizarea unor activități de transport și ceremonialuri militare; rezolvarea unor solicitări de participare protocolară a ministrului apărării și a unor demnitari din Ministerul Apărării la activități de protocol ale președintelui României; întocmirea scrisorilor de felicitare adresate de ministrul apărării naționale președintelui României, primului-ministru, unor personalități parlamentare, demnitari NATO și omologi, precum și unor personalități din armată și societăți, cu diverse prilejuri; cooperarea cu Statul Major General pentru asigurarea organizării și desfășurării unor exerciții demonstrative, ceremonialuri militare și activități de protocolul pentru includerea unor obiective militare în programul delegațiilor străine invitate de ministrul apărării.

Secția Protocol și Relații Militare Internaționale are în atribuții, de asemenea: întocmirea și urmărirea îndeplinirii Planului anual de relații internaționale la Cabinetul Ministrului; asigurarea fluxului operativ de informații de natură protocolară între misiunile diplomatice, instituții, personalități străine și ministrul apărării; traducerea corespondenței primite și expediate de titularul Ministerului Apărării ; realizarea unei legături operative și a cooperării cu structuri omoloage din alte instituții ale puterii politice și administrației de stat – Președinției, Parlament, Guvern, ministere, servicii secrete etc.

Îndeplinirea acestui amplu evantai de atribuții implică o strictă organizare și coordonare a măsurilor privind transportul, cazarea, hrănirea, securitatea și asistența medicală a personalităților străine, executarea de recunoașteri în teren și conlucrarea strânsă cu unitățile militare și diverse structuri ale administrației de stat din zonele ce vor fi vizitate de oaspeți străini, însoțirea permanentă a delegațiilor străine, cu îndeplinirea întocmai a programului aprobat pentru acestea, asigurarea documentării necesare primirii demnitarilor străini de către Ministerul Apărării și la Ministerul Afacerilor Externe, Guvern, Președinție, Parlament.

Secția Protocol și Relații Militare Internaționale cooperează cu Secretariatul General al ministerului pentru asigurarea materială, de cazare și masă a activităților de protocol și reprezentare , organizate la nivelul ministrului apărării naționale, organizează participarea și asigură documentarea la nivelul ministrului apărării naționale, organizează participarea și asigură documentarea secretarului general al Ministerului Apărării , a consilierilor ministrului și altor șefi de direcție din minister, pentru a lua parte la activitățile de protocol și relații militare internaționale la nivelul ministrului apărării. Totodată, elaborează memorandumuri pentru activitățile de relații internaționale desfășurate de ministrul apărării și le promovează ca și pe cele înaintate de secretarii de stat, către Ministerul Afacerilor Externe.

Secția expertizează memorandumurile privind participarea unor subunități sau militari din armata română la exerciții și aplicații de parteneriat, acțiuni de menținere a păcii și sprijin umanitar în afara granițelor țării, le pregătește și promovează, după avizare la M.A.E., spre aprobare, la Președinte și primul-ministru, expertizează, de asemenea, memorandumurile privind participarea unor subunități sau militari din alte armate la exerciții și aplicații executate pe teritoriul României, ca și unele memorandumuri privind vizita în portul Constanța a unor nave militare străine, le pregătește și promovează, spre aprobare, la Președinte și primul ministru, după avizarea lor către M.A.E. Tot cadrele Secției Protocol și Relațiilor Militare Internaționale expertizează memorandurile și acordurile militare internaționale dintre Armata României și alte armate și le înaintează șefului Consiliului Suprem de Apărare a Țării, pentru aprobare și semnare; gestionează documentele adresate M.A.E privind obținerea agrementului autorităților competente, în vederea numirii atașaților apărării, militari, aero și navali ai României în diferite țări, consultă M.A.E. privind oportunitatea participării unor reprezentanți ai Ministerului Apărării la diferite activități internaționale sau organizate de misiunile diplomatice străine acreditate la București.

Secția expertizează și gestionează pe de o parte, documentele de relații militare internaționale, trimise ministrului apărării de Statul Major General, secretarii de stat din Ministerul Apărării, Inspectoratul General, Direcția Integrare Europeană și Euro-atlantică, Direcția Relații Publice, Direcția Informații și Reprezentare Militară, Direcția Managementul Resurselor Umane, precum și de către structurile subordonate acestora, iar pe de altă parte, pregătește, expediază și urmărește circulația documentelor trimise de Statul Major General și secretarii de stat pentru a fi promovate pentru avizare și aprobare la primul-ministru sau președintele României, gestionează fluxul de documente între Secretariatul General al ministerului și ministrul apărării.

Secția Protocol cooperează cu Direcția Relații Publice în organizarea conferințelor de presă, susținute de Ministerul Apărării cu ocazia vizitelor în țara noastră a omologilor sau, în organizarea unor spectacole prezentate cu prilejul unor activități de protocol și al unor zile festive de către Ansamblul ''Doina'' al Armatei , a unor vizite întreprinse de invitații ministrului apărării naționale la Muzeul Militar Național, în asigurarea unor lucrări executate de personalul Studioului de Arte Plastice al Armatei pentru activitățile de protocol efectuate la nivelul ministrului apărării.

Prin atașații apărării acreditați în statele respective,- iar acolo unde nu avem atașați militari, prin ambasadele noastre, – secția perfectează vizitele ministrului apărării naționale în străinătate și ale omologilor săi în România, solicită asigurarea protecției și pune la dispoziția cadrelor desemnate de Direcția Protecție și Siguranță Militară datele necesare pregătirii misiunilor înalților demnitari în vizită în țara noastră la invitația ministrului apărării naționale. Secția Protocol și Relațiile Militare Internaționale întocmește și actualizează periodic Lista de protocol și Lista de precădere ale Ministerului Apărării , întocmește, în vederea aprobării de către ministrul apărării, lista cu personalul militar invitat la activitățile protocolar-diplomatice, difuzează invitațiile și furnizează informații utile participanților, instruiește personalul care ia parte la acțiunile protocolare cu privire la specificul acestora și la obligațiile care le revin pentru desfășurarea lor în cele mai optime condiții.

Periodic, Secția Protocol realizează sinteze cu principalele activități de relații internaționale desfășurate de ministrul apărării, conform dinamicii specifice.

Structural, serviciul de protocol al Ministerului Apărării a evoluat în funcție de percepția pe care conducerea armatei a avut-o asupra importanței domeniului, dar și de complexitatea activităților la care acesta a fost angajat în timp, un compartiment ce făcea eforturi foarte mari de acoperire a întregii problematici, ținând de domeniul său de responsabilitate la trei compartimente: unul de protocol intern și altul de protocol extern, care gestionează mult mai complet și mai eficient activitățile de profil, precum și un compartiment de expertizare a documentelor de relații militare internaționale. În prezent, studii de optimizare întreprinse de cadrele Secției Protocol avansează o nouă soluție organizatorică, considerată ca acceptabilă.

Aliniată la rigorile altor servicii similare din străinătate, aceasta, ar putea cuprinde trei compartimente: un Birou Relații Internaționale, Corespondență și Translatori, un Birou Coordonare Programe și Ceremonialuri Militare și un Birou Administrativ. Viitoarea structură așează pe palierul de importanță cuvenită elementele de planificare și logistică, acordând un loc precis, în organica birourilor, ceremonialurilor militare care ocupă spațiul cel mai mare din zona activităților protocolare, translatorilor și corespondențelor, atât de numeroase la nivelul numărului unu al instituției militare.

Mai buna organizare a protocolului Ministerului Apărării și, în general, a protocolului instituțional are menirea de a realiza o anticipare clară în activitatea sa. Totodată, este evident că protocolul, fiind, în primul rând, o muncă organizatorică, nu poate acționa eficace fără a dispune de organizarea proprie corespunzătoare. Dificultățile economice și constrângerile bugetare cu care se confruntă statele Europei Centrale și de Sud-Est, în perioada de tranziție la societatea democratică și la economia de piață, îndreptățesc cel mai puțin o neglijare a domeniului ce sprijină la nivel oficial activizarea procesului de integrare europeană.

3.2. Ordinea protocolară în ministerul apărării

Pentru buna desfășurare a activităților oficiale publice sau private și promovarea comunicării între participanți este extrem de important respectul funcției și rangul fiecărui participant. Regulile impuse de ordinea protocolară nu sunt imuabile ci acestea se schimbă în funcție de mutația rolurilor și funcțiilor.

Cum se vor dispune persoanele la prezidiu sau masa de onoare, cum vor fi repartizați invitații în sală etc., iată întrebări care nu acceptă improvizația, soluțiile ad-hoc. Instrumentele folosite în stabilirea precăderii (ordinii protocolare) și rangului sunt foarte importante, și au ca surse: listele de ordine protocolară oficiale stabilite la nivelul statal și instituțional, regulile de ceremonial și protocol ș.a.

Precăderea asigură ca, întotdeauna, persoana considerată cea mai importantă să ocupe locul cel mai bun la o activitate. Tradițiile în domeniu, cutuma nu pot fi neglijate, însă, pentru a fi respectată, ordinea protocolară se cere aliniată permanent la evoluția societății. Situațiile noi creează alte precedente care schimbă precăderea de până atunci. Pentru personalul care lucrează în sfera protocolului, precăderea este indispensabilă în organizarea evenimentelor oficiale. Aceasta este decisă, la nivel statal, de autoritatea cea mai înaltă. Precăderea diferă în funcție de circumstanțe. Precăderea individuală, cea mai importantă, este atribuită, în raport cu funcția ocupată. Precăderea instituțiilor (corpurilor) este, la fel, atribuită în raport cu funcția, dar nu se ia în considerare decât cu ocazia ceremoniilor oficiale, cortegiilor, atunci când diferitele corpuri constituite de stat defilează pe grupe (Senat, Camera Deputaților etc.). În acest din urmă caz, se va respecta ordinea de precădere individuală în fiecare din diversele categorii prezente, consultându-se, eventual, serviciul de protocol al Parlamentului și Guvernului, al ministerelor implicate. Pentru miniștrii, ordinea protocolară oficială depinde și de rangul avut în cadrul Cabinetului din care fac parte, de decizia primului-ministru, care va ține cont, de exemplu, de vechimea și funcția în partid, importanța ministerului, vârstă etc.

Cel mai concret este etalată ordinea protocolară la ceremonii. Pe timpul negocierilor, ea trebuie să permită un dialog ordonat și pe bază de egalitate deplină. La dineuri, se are în vedere, pentru plasarea persoanelor, instituția pe care o reprezintă fiecare, rangul pe care îl ocupă, importanța statutului sau reprezentativ, caracterul electiv sau nominativ al postului, vârsta și notorietatea dobândită. Totodată, se ține cont de precăderea impusă de curtoazia specifică mediului din care fac parte aceste persoane. Pornind de la considerentul că statele suverane sunt egale între ele, criteriul de stabilire a rangului la nivelul șefilor de stat și al delegațiilor oficiale, exceptând gazda, este acela al datei la care și-au preluat prerogativele funcției (ordinea de precădere personală). La conferințele internaționale se adoptă un criteriu neutru (cel mai ades ordinea alfabetica sau tragerea la sorți). Criteriul ales se respectă pe toată durata activității. Niciodată un superior nu va fi plasat după un subordonat.

Precăderea nu se deleagă. Când o persoană înlocuiește pe alta de același rang, onorurile ce i se acordă sunt identice. Gazda unei ceremonii sau unui dineu, din politețe îi poate ceda, locul personalității care deține un rang mai înalt ca al său. Tot din politețe, primarul unui oraș în care se desfășoară un eveniment militar va fi așezat lângă personalitatea cea mai importantă. Foștii titulari ai unei funcții sunt plasați după cei aflați în funcție. La fel, titularul onorific.

Între străinii provenind din aceeași țară, locul este determinat de autoritatea acelei țări. Dacă rangul protocolar al unei delegații nu este cunoscut, se recomandă să fie lăsată delegația respectivă să-l desemneze pe cel mai mare dintre ei și să indice rangul fiecăruia. În cadrul ceremoniilor, vizitatorii trec înaintea invitaților locali sau li se atribuie un loc privilegiat.

Între bărbați și femei de rang egal, locul de onoare revine femeilor. Cuplurile sunt așezate totdeauna împreună, potrivit rangului titularului funcției care justifică invitația. La stabilirea ordinii protocolare se va ține seama, de asemenea, de prezența titularilor unor ordine, decorații, a deținătorilor unor premii prestigioase, a unor personalități din domeniul literaturii, artei, științei, afacerilor, al căror renume este confirmat și care se bucura de o mare considerație.

Precăderea la comemorarea sau inaugurarea unui monument are reguli stricte ce țin de nivelul și importanța ceremonialului organizat cu acest prilej. Cea mai importantă personalitate prezentă la activitate se plasează la centru, în fața monumentului, având în dreapta sa pe președintele comitetului de organizare. La stânga celei mai înalte personalități și la dreapta președintelui comitetului de organizare iau loc celelalte autorități prezente, ca și membrii comitetului de organizare, ținând cont de rangul lor.

Ordinea protocolară stabilită oficial pentru ceremoniile naționale ține de autoritatea supremă în stat. La orice ceremonie organizată de Ministerul Apărării cu participarea principalelor instituții ale statului, trebuie să se folosească următoarea ordine protocolară:

1. Președintele României

2. Președintele Senatului

3. Președintele Camerei Deputaților

4. Șefii de partide reprezentate în Parlament

5. Primul-ministru al Guvernului, membri ai Guvernului

6. Președintele Curții Constituționale

7. Avocatul Poporului

8. Președintele Curții Supreme de Justiție

9. Președintele Curții de Conturi

10. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

11. Procurorul general financiar al Curții de Conturi

12. Ambasadorii, miniștrii plenipotențiari

13. Atașații militari străini

14. Directorul Serviciului Român de Informații

15. Directorul Serviciului de Protecție și Paza

16. Directorul Serviciului de Telecomunicații Speciale

17. Procurorul general al României

18. Guvernatorul Băncii a României

19. Președintele Academiei Române

20. Președintele Consiliului Legislativ

21. Președintele Academiei Române

22. Șefii cultelor religioase recunoscute de stat

23. Președintele Camerei de Comert și Industrie a Romaniei

24. Secretarii de stat

25. Prefecții, președinții consiliilor județene și primarul general al Capitalei

26. Secretarii generali ai ministerelor

27. Inspectorii generali (șefi) ai Inspectoratelor Generale ale ministerelor

28. Primarii

29. Președintele Consiliului Concurentei

30. Președintele Asociației Patronilor din România

31. Personalități din domeniul culturii și științei

32. Reprezentanții mass-media

În situația în care la manifestare ar lua parte și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul ar sta lângă Președintele României.

În mod frecvent, ordinea de precădere pentru depunerile de coroane este:

1. Președinție

2. Senat

3. Camera Deputaților

4. Guvern

5. Secretariatul General pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989

6. Curtea Constituțională

– Consiliul Legislativ

7. Curtea Supremă de Justiție

8. Curtea de Conturi

9. Avocatul Poporului

10. Corpul Diplomatic

– Atașați militari străini

11. Ministerul Apărării

– Asociația Națională a Veteranilor de Război

– Uniunea Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere

– Asociația Cavalerilor Ordinului ''Mihai Viteazul''

– Uniunea Veteranilor de Război

– Asociația Cultului Eroilor Neamului

12. Ministerul de Interne

13. Serviciul Român de Informații

14. Serviciul de Informații Externe

15. Serviciul pentru Protecție și Pază

16. Serviciul Telecomunicații Speciale

17. Parchetul General

18. Inspectoratul General al Poliției

19. Jandarmii

20. Prefectură

21. Primărie

22. Asociațiile de Revoluționari din Timișoara

23. Asociațiile de Revoluționari

24. Consiliul Concurentei

25. Asociația Patronilor din România

26. Partide:

27. UCECOM

Lista de precădere în cadrul misiunilor diplomatice, necesară a fi cunoscută și respectată de atașatura militară, este următoarea:

1. Șeful misiunii

2. Ministrul plenipotențiar

3. Ministru Consilier

4. Atașatul militar

5. Consilier

6. Prim-ministru

7. Al doilea secretar

8. Al treilea secretar

De regulă, șeful de misiune notifică la M.A.E ordinea de precădere a membrilor misiunii sale.

Lista de precădere a Ministerului Apărării al României cuprindea, la ora redactării lucrării:

1. Ministrul apărării

2. Șeful Statului Major General

3. Secretarii de Stat

6. Secretarul general al ministrului

7. Inspectorul general al Inspectoratului General al ministrului

8. Prim-locțiitor al șefului Statului Major General

9. Consilierul principal al ministrului apărăii naționale

10. Locțiitorii șefului Statului Major General

11. Locțiitorii șefului Departamentului pentru politica de apărare și planificare

12. Consilierii ministrului

13. Șefii statelor majore ale categoriilor de forte ale armatei

14. Comandanții corpurilor de armată

– Șeful Direcției Generale de Informații a Apărării

– Șeful Direcției Managementul Resurse Umane

– Șeful Direcție Protecție și Siguranță Militară

– Inspectorii pentru categoriile de forțe ale armatei de la Inspectoratul General al ministerului

– Inspectorul șef (cu probleme juridice) la Inspectoratul General al ministrului

– Șeful Direcției Financiare

– Șeful Direcție Asistență Medicală

– Șeful Direcției Domenii și Infrastructuri

– Șeful Direcție Legislativă și Contencios

– Președintele Curții Militare de Apel

– Procurorul-șef al Secției Parchetelor Militare din Parchet de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

– Directorul Direcției Instanțelor Militare

15. Șeful Cabinetului Ministrului

– Șeful Direcției Relații Publice

– Șeful Direcției Integrare Europeană și Euro-Atlantică

– Șeful Direcție Relații Militare Internaționale

– Șeful Direcției Personal, Completare Resurse Umane și Mobilizare

– Șeful Direcției de Informații și Reprezentare Militară

– Șeful Direcție Operații

– Șeful Direcției Logistice

– Șeful Direcției Planificare Statistică și Controlul Armamentelor

– Șeful Direcției Comunicații și Informatică

– Șeful Direcției Doctrină și Instrucție

– Șeful Direcției Structuri și Resurse

– Șeful Direcției Managementul Resurse pentru Înzestrare

– Șeful Direcției Management Contracte

– Șeful Direcție Cercetare, Tehnologii și Programe de Înzestrare

– Inspectorul șef la Inspectoratul Control Financiar de Gestiune

16. Comandantul Comandamentului Logistic

– Comandantul (rectorul) Universității de Apărare

– Comandantul (rectorul) Academiei Tehnice Militare

– Comandantul Comandamentului Transmisiunilor

– Comandantul Trupelor de Parașutiști

– Comandantul Comandamentului Militar Teritorial București

– Comandantul Comandamentului Protecției Civile

17. Secretarii generali adjuncți la Secretariatul General al ministrului

– Șeful Colegiului Național de Apărare

– Consilierul șefului Departamentului Înzestrării Armatei

– Locțiitorul șefului Cabinetului ministrului

18. Inspectorul șef pentru Înzestrare și Logistică la Inspectoratul General al ministrului

– Comandantul Spitalului Clinic Militar

– Șeful Centrului Operațional pentru Situații de criză

– Comandantul Comenduirii Garnizoanei București

19. Vicepreședintele Comisiei Superioare pentru Regulamente

– Inspectorul Inspectoratului pentru Protecția Mediului

– Șeful Grupului Mass-media

– Șeful Secției protocol și Relații Militare Internaționale din Cabinetul ministrului

– Directorul Ansamblului Artistic al Armatei

– Directorul Studioului Cinematografic al Armatei

– Directorul Bibliotecii Militare

– Directorul Muzeului Militar Național

– Comandantul Centrului Sportiv al Armatei – Clubul Steaua

– Directorul Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară

– Șeful Secției Asistență Religioasă

– Directorul Cercului Militar Național

– Șeful Secției Secretariat la secretarul de stat

– Comandantul Agenției de Cercetare pentru Tehnica și Tehnologii Militare

– Directorul general al Regiei Autonome ''ARSENALUL ARMATEI''

– Directorul general al Companiei Române de Aviație ''ROMAVIA''

– Directorul general al Regiei Autonome ''ROMTEHNICA''

Indiscutabil, această ordine de precădere suferă modificări periodic, ce se cer cunoscute de cadrele de protocol din fiecare instituție care are raporturi oficiale cu Ministerul Apărării.

3.3. Conferințele internaționale

Modalitatea complexă de realizare a unor schimburi de informații, cadru de discuții referitor la unul sau mai multe subiecte de larg interes politic, economic, științific, istoric, militar etc., conferințele internaționale pretind o amplă angajare de forțe din sfera protocolului, cunoștințe și deprinderi temeinice despre practicile și procedurile domeniului. Reușita conferințelor organizate de Ministerul Apărării depinde, în primul rând, de calitatea activităților pregătitoare și de potențialul implicat în desfășurarea lor.

Serviciile și facilitățile aflate la dispoziția participanților constituie un factor ce nu trebuie subestimat. Este evident că aceștia vor considera organizarea o reușită dacă transportul a funcționat perfect, hrana și cazarea au fost ireproșabile, toate serviciile s-au desfășurat fără cusur.

Comunicarea este foarte importantă pentru distribuția internă a informațiilor și conducerea echipei de planificare. De asemenea, delegațiile trebuie să aibă acces rapid la rapoartele pe care le solicită. De aceea, este necesar să se negocieze din timp cu o rețea de comunicații pentru realizarea contactelor și instalarea legăturilor suplimentare, pentru ca sistemul de comunicații al conferinței să fie pus la punct și să funcționeze foarte bine, dispunând permanent de o echipă operativă de tehnicieni ai acestei rețele care să intervină la nevoie.

În privința securității personalităților se apreciază ca obligatorie colaborarea poliție militară-poliție. Procedura de acces este reglementată prin acorduri premergătoare, dar se reține totuși atenția asupra oportunității efectuării de controale pentru detectarea bombelor în cazul vehiculelor neanunțate, aparținând unor persoane importante care doresc să stea de vorbă cu unele personalități, la sosire, plecare sau în pauzele conferinței. Pentru cei care vin cu propriile gărzi de corp este necesară încheierea de acorduri clare, care să prevină utilizarea neautorizată în țara-gazdă a armamentului individual.

În situația unor riscuri, determinate pe baza unei analize a amenințării, la adresa unor personalități, gărzile respective vor fi sprijinite de gărzi de corp puse la dispoziție de țara-gazdă, se vor folosi pentru pasageri mașini blindate cu șoferi cu pregătire specială etc. Gărzile de corp vor acționa doar defensiv.

Colaborarea protocolului cu mass-media trebui să fie profesionistă și profitabilă. În acest sens, la centrul mass-media, instituit în cadrul conferinței, e bine să ființeze un birou comun, dar în genere, presa, prin specificul activităților sale, este mai independentă. Ziariștilor li se va face doar o bună informare privind planificarea orară a manifestărilor. Modul în care presa va aborda evenimentul sub toate aspectele sale depinde de eficiența activităților de relații publice, printre altele :vizitarea unei cazărmi, a unei expoziții, o paradă etc., acțiuni ce pot atrage un public numeros.

Pentru transport se folosește un personal experimentat, dirijat de la un punct de comandă mobil și utilizând autocare, microbuze și autoturisme. Este important să se pună un accent aparte pe relaționarea ofițerilor de legătură cu serviciul de transport și escortă, cunoscându-se faptul că, la reuniunile internaționale, plecarea și activitățile aferente sunt, adesea, dificil de planificat, întrucât delegațiile își anunță pe neașteptate dorința de a pleca a tuturor membrilor sau doar a unora dintre ei.

Ofițerii de legătură sunt de regulă repartizați câte doi pentru fiecare delegație, asigurându-se, în acest fel, continuitatea sprijinului, dar și informarea Biroului pentru Operații permanente, asupra situației.

O conferință internațională implică un consum substanțial de bani. De aceea, este necesară formularea, într-o etapă inițială a unui buget estimativ, care să fie cunoscut înainte de prezentarea bugetului anual de către minister. Bugetul inițial va fi formulat pe baza ofertelor prezentate. Abia în etapa următoare, ce va cuprinde negocierile concrete pentru formularea de contracte definitive cu diferite firme, vor fi stabilite consecințele financiare ale modificărilor și, în etapa finală, prin controlul facturilor prezentate, costurile finale ale întrunirii vor fi menținute în limitele bugetului disponibil.

În practica conferințelor internaționale, opinează specialiștii români, suportul administrativ al acestora, înainte, pe durata desfășurării și după încheierea lor, îl reprezintă secretariatul. Secretariatul conferinței se ocupă de invitații, recepții, transport, relații cu autoritățile agendei sau a proiectului de agenda și a documentelor adiacente acesteia, împreună cu regulile de procedură. Tot secretariatul asigură interpreții și înregistrarea reuniunilor, tipărirea și distribuirea documentelor. După încheierea conferinței, acesta distribuie procesul verbal al reuniunii și pune în aplicare diverse măsuri stabilite în cadrul conferinței.

Pentru impresia lăsată asupra participanților, contează modul cum aceștia sunt primiți și conduși pe timpul conferinței, cum se respectă programul reuniunii, cum se asigură traducerea la cască etc. Simplele indicații și îndrumări asupra traseului activităților, informări asupra modificărilor din programul zilei sunt apreciate la justa valoare de către invitați, dacă li se oferă prompt, operativ. Un gest aparent neînsemnat-asigurarea pentru participanți a presei naționale care informează despre desfășurarea conferinței, intervențiile oaspeților de peste hotare – produce o bună impresie și nu trebui omis din preocupările organizatorilor.

În fine, importantă, dar deloc mai puțin importantă decât altele, este și chestiunea respectului ordinii de precădere pe tot timpul conferinței. După Emmanuel Coppieters, într-o sală, la un congres, cu ocazia unei conferințe, locul de onoare este la dreapta conferențiarului. Locul de onoare poate să se afle, de asemenea la centru, în fața conferențiarului, și se continuă la dreapta, la stânga. La conferințele internaționale, menționează acesta, delegații țărilor participante sunt plasați după ordinea alfabetică a numelor țărilor, stabilită într-o limbă hotărâtă prin consens sau (ca la CEE) în limba națională a fiecărei țări :Belgia, Germania, Franța etc. Se poate chiar trage la sorti litera cu care să înceapă ordinea alfabetica. Procedându-se astfel se va evita să se rănească susceptibilitatea statelor, pentru ca nu se face nici o discriminare între ele.

Curtoazia interzice, de exemplu, la plasarea în jurul unei mese, să se dea impresia că se acordă unei țări o importanță mai mică decât altora. La dreapta președintelui conferinței se așează delegatul țării al cărei nume începe cu prima literă din alfabet sau cu litera rezultată dintr-o eventuală tragere la sorți ; la stânga se așează delegatul țării al cărei nume începe cu litera următoare și așa mai departe, făcând să alterneze dreapta și stânga. Luând președintele ca punct de plecare, se poate urma egal ordinea alfabetică, fie spre dreapta, fie spre stânga.

Atunci când delegații străini asistă la o conferință alături de delegați români, oaspeții de peste hotare trebuie plasați înaintea gazdelor.

Aceeași regulă se aplică și la o conferință la care iau parte delegații unor organisme oficiale și neoficiale : trebui să se acorde întâietate celor din organismele oficiale. Se poate însă să se și intercaleze participanții, plasându-se mai întâi un oficial, apoi un neoficial ș.a.m.d. De exemplu, la dreapta și la stânga președintelui conferinței se vor plasa delegați oficiali, apoi – la dreapta și la stânga acestora – delegați neoficiali, apoi delegați oficiali și așa mai departe.

Procedându-se astfel, toți participanții vor fi mulțumiți, iar conferința internațională are șanse mari să fie o reușită.

3.4. Protocolul și eticheta dineurilor și recepțiilor

Dineurile și recepțiile sunt acțiuni complexe a căror organizare necesită o amplă angajare de forțe și mijloace. Planificarea logică a unor asemenea evenimente nu se realizează la întâmplare, ci potrivit unei liste de verificare, ce cuprinde:

răspunsuri la întrebările: cine, ce, când, unde și de ce (numărul de musafiri, gazda, ajutoarele sale, timpul de desfășurare, scopul etc.);

bugetul activității (banii aprobați, lista de facilități, repartizarea bugetului alocat, personalul angajat, mâncarea, băuturile, închirieri, taxe ș.a.);

invitații (număr, design, text, expediere);

lista oaspeților (în ordine alfabetică, pe categorii, cu nume, titluri, adresa, telefon, acceptul sau scuza acestora și data primirii răspunsului);

responsabilitatea organizatorului (obligații, ținută, personal);

aranjarea sălii (amplasarea barurilor, meselor, scaunelor, muzicii, florilor, decorațiuni, aranjamente pentru masă etc.);

plasarea la mese (ordinea);

lista de protocol (programe de primire a musafirilor, cărțile de vizită de rezervare, diagramele de ocupare a locurilor, listele de bucate

divertismentul (programe, maestru de ceremonii, formații muzicale, echipamente de sunet și lumina, estrada etc.).

Un aspect deosebit de important este alegerea invitaților și trimiterea invitațiilor.

Alegerea invitaților, ca nivel și număr, este determinată de:

importanța persoanei sau delegației în cinstea căreia este oferită masa;

scopul care se urmărește;

nivelul la care are loc acțiunea respectivă.

Practica a demonstrat că pentru reușita unei acțiuni de acest fel este necesar să existe un echilibru între nivelul și numărul oaspeților străini invitați și cel al reprezentanților gazdei, astfel ca participanții să poată găsi subiecte de discuție de interes comun.

La alegerea invitaților se va avea în vedere ca participanții să se poată înțelege între ei într-o limbă de circulație internațională, accesibilă tuturor. Oaspetele care nu cunoaște nici o limbă de circulație internațională, dar a cărui prezență este dorită în mod deosebit, va fi invitat cu translatorul său.

Transmiterea și primirea invitațiilor reprezintă primul contact al organizatorului mesei cu cel invitat, astfel că modul în care se derulează acest moment va contribui sau nu la reușita acțiunii. Transmiterea invitațiilor se face după ce în prealabil, persoanele care urmează a fi invitate au fost consultate asupra datei și posibilității de participare. Menționarea ocaziei sau scopului pentru care se face invitația este un semn de respect și considerație față de cel invitat.

Textul invitației va fi redactat în numele celui care va oferi masa și va fi adresată persoanei și nu funcției celui invitat. În măsura în care uzanțele locale prevăd, pe invitații va fi indicată și ținuta dorită la acțiune. În cazul protocolului românesc se folosește, în special, „ținuta de oraș”, la dejun și „haina de culoare închisă”, pentru dineu.

Pe invitațiile trimise persoanelor care au acceptat participarea se va scrie, în colțul din dreapta jos, P.M.(pour memoire). Invitațiile transmise fără consultarea celui invitat vor purta mențiunea RSVP (repondez s'il vous plaît).

De obicei, răspunsul la invitație trebuie dat în timp util, pentru a permite gazdei, în caz de neparticipare, să invite o alta persona. Este recomandabil ca răspunsul să fie dat printr-o formulă care să includă mulțumiri pentru invitație și precizarea că se va putea sau nu onora invitația. Nimeni nu poate fi reprezentat la o masă de o altă persoană, fără încunoștințarea și asentimentul prealabil al gazdei.

Este important ca invitația să ajungă la destinatar cu cel puțin 10-14 zile înaintea acțiunii.

Principiile după care se face plasarea oaspeților la masa sunt următoarele:

ordinea de precădere;

alternanța român-străin;

alternanța bărbat-femeie (niciodată soți alături);

locurile de onoare sunt situate în dreapta gazdei (a oaspetelui de onoare) și mai aproape de centrul mesei.

Gazda se așează cu fața spre ușa de acces pentru servire, iar oaspetele de onoare vis-a-vis de aceasta, în timp ce oaspeții ceilalți sunt plasați în ordinea importanței-conferite de grad, de ierarhie politică, socială, de vârstă, în ordine descrescătoare de rang spre capetele mesei. Între militarii de același grad, întâietatea se acordă celui mai vechi în grad. Când oaspetele de onoare își anulează venirea în ultima clipă, întreaga schemă de plasare a persoanelor la masă se cere refăcută.

Pentru a înlesni identificarea locului la masă al fiecărui invitat, se vor folosi cartonașe dreptunghiulare pe care scrie numele persoanei respective. Când numărul invitaților este mare, pentru a se evita circulația în jurul mesei pentru identificarea plasamentului la masă, se folosește al doilea rând de cartonașe pe care este schițat planul general al mesei și este marcat locul invitatului. În funcție de numărul participanților și formatul mesei, poate fi alcătuit un tablou cu plasamentul general, care se expune la loc vizibil pentru orientarea oaspeților. Se pot avea în vedere și soluții combinate, de plasament la masa în formă de potcoavă cu mese rotunde sau dreptunghiulare, în funcție de nivelul participării la acțiuni și numărul invitaților. În situația când la o masă se invită o persoană cu grad mai mare ca cel al gazdei, aceasta din urmă poate ceda locul său acesteia. În caz contrar, persoana cu gradul mai mare va ocupa locul din dreapta oaspetelui principal. Când gazda este un celibatar sau soția este absentă, se obișnuiește ca locul de onoare din fața gazdei să fie oferit soției invitatului cu gradul cel mai mare. Când se dorește să se acorde oaspetelui de onoare (necăsătorit sau a cărei soție este absentă) o atenție deosebită, locul de onoare va fi cel din fața soției gazdei. În acest caz, gazda-bărbat se așează fie la dreapta primei femei, fie pe ultimul loc – ceea ce este mai politicos. În funcție de nivelul la care are loc acțiunea, în situația în care există, locul translatorului poate fi: în spatele gazdei sau la masă, în stânga ei.

De notat că aranjarea invitaților în ordinea importanței lor nu e o treaba deloc simplă. Un diplomat olandez, citat de Louis Dussault, spunea că, pentru așezarea a zece persoane la o masa, există 3.268.082 de posibilități, tocmai pentru ca se poate lua în calcul o mulțime de variabile. Esențial este să se stabilească ordinea protocolară pe categorii de invitați, urmând să se rezerve fiecărei categorii rangul celor care o compun, apoi să fie stabilit locul pe care aceștia îl vor ocupă, potrivit planului de așezare întocmit.

Un aspect care poate isca zâmbete sesizează Louis Dussault este acela când vorbește despre plasarea, în maniera occidentală, a invitatului de onoare totdeauna pe locul din dreapta gazdei. Patru președinți ai SUA, printre care și Clinton, fiind stângaci și având tendința de a se întoarce și a se adresa mai des celui care se afla în stânga lor, pun și această regulă sub semnul întrebării. În asemenea cazuri, invitatul de onoare, din dreapta sa, s-ar simți neglijat, dacă nu jignit. În Scandinavia, în astfel de situație, se face un comunicat discret invitaților interesați și se preferă locul din stânga pentru invitatul de onoare.

Pentru un dineu cu străini, se va avea în vedere ca numărul acestora să nu-l depășească pe cel al comesenilor locali. La 12 străini vor fi invitate cel puțin 20 personalități locale, fără însă ca acestea din urma să aibă prioritate în tratament, în cadrul activității. La un dineu oficial, evident că se va ține cont, în plasare, de statutul personal al invitaților. Elaborarea listei de invitați va avea în atenție și aspectele lingvistice, de afinități etc. Nu se pune un oaspete între două persoane care nu vorbesc limba sa și nici o altă limbă comună.

Aranjarea va fi legată de forma mesei : dreptunghiulară, ovală, rotundă, pătrată sau potcoavă. O vom reține pe cea comandată de circumstanțe, desigur, dar și pe cea care pune cele mai puține probleme repartizării locurilor, conform ordinii protocolare între invitați. Acest lucru face ca, atunci când se comandă un banchet într-un hotel sau o masă pentru mai multe persoane într-un restaurant, între alte precauții trebuie să avem prudența de a afla care sunt tipurile de mese disponibile.

La o masă dreptunghiulară

Cei care prezidează o masă dreptunghiulară, cu locurile ocupate pe ambele părți, se vor așeza fie la mijloc, fie la extremitățile mesei. În primul caz vom spune că planul așezării la masă este alcătuit după maniera franceză,iar în cel de –al doilea după cea engleză.

Conform tipicului francez (fig.1), gazda și invitatul de onoare ocupă locurile din centru, față în față. Primul loc este dreapta gazdei, cel de-al doilea dreapta invitatului de onoare, al treilea stânga gazdei, al patrulea stânga invitatului de onoare. Urmând același principiu, continuăm să-i plasăm pe ceilalți invitați conform rangului care le este atribuit, cel de-al cincilea loc va fi al doilea loc din dreapta gazdei, al șaselea cel de-al doilea din drepta invitatului de onoare etc. Planul așezării la masă se completează astfel conform acestui principiu, al locurilor alternative din dreapta și stânga.

În maniera engleză cei care prezidează masa stau la cele două capete, invitații fiind așezați de o parte și de alta (fig.2 sau fig.3). Așezarea oaspeților urmează aceeași logică ca și pentru planul de așezare după maniera franceză. Avantajul planului conceput după maniera engleză constă în faptul că persoanele care altfel ar fi plasate la extremități se află la mijlocul mesei, ceea ce evită situația neplăcută de a fi ,,la coada mesei”. El permite totodată dezvoltarea a două centre de conversație distincte. Fiecare schemă are avantajele și inconvenientele sale, de aceea este indicat s-o alegem pe cea mai potrivită, în funcție de eveniment și de persoanele în cauză. Soluțiile propuse se aplică și celorlalte forme de mese.

Atunci când la un dineu participă cupluri, este indicat sa se folosească varianta de plasament din fig.4. Pentru a se evita plasarea femeilor la capetele meselor este de preferat atunci când numărul femeilor este egal cu cel al bărbaților, să se folosească varianta de plasament din fig.5.

La o masă rotundă (ovală)

Pentru cei care știu să folosească schemele unei mese dreptunghiulare, plasarea invitaților la o masă rotundă va părea mult mai simplă. Sunt înlăturate astfel mai multe dificultăți : centrele de interes sunt multiple, numai există extremitățile mesei, problemele de limbă și de interpretare se rezolvă mai ușor, toată lumea este în apropierea gazdei. Chinezii, în înțelepciunea și cu rafinamentul lor de patru ori milenar, nu au recurs decât la această formă de masă.

Trei tipuri de prezidare a unei mese rotunde sunt posibile:

(1) Invitatul de onoare și gazda sunt așezați alături; acest plan poate fi aplicat atât în cazul unui număr par cât și în cel al unui număr impar de persoane (fig.6 și fig.7).

(2) Cei doi sunt așezați față în față, ceea ce nu e posibil decât pentru un număr par de persoane (fig.8).

(3) Cele două gazde pot fi așezate față în față, invitații fiind repartizați la dreapta și la stânga fiecăruia. Numărul de comeseni trebuie să fie par (fig.9).

La o masă pătrată (în cadru)

Toate combinațiile pentru mesele dreptunghiulare și rotunde sunt aplicabile; trebuie totuși ca invitații să fie în număr par (fig.10 sau fig.11). Avantajul special al unei mese pătrate este că poate fi prezidată de patru persoane.

În anumite ocazii în care se adună un număr mare de invitați se poate organiza o masă în formă de potcoavă (fig.12 sau fig.13). Mai multe persoane se simt astfel onorate de a fi în preajma celor mai importanți invitați. Uzanțele cer ca ea să fie plasată cu latura mare în fața ușii de intrare sau în fața ferestrelor, dacă ușa este laterală, iar în cazul în care și ușa și ferestrele sunt așezate lateral, astfel încât să ofere perspectiva cea mai largă.

Și în cazul deplasărilor efectuate cu mașina sunt stabilite convenții referitoare la așezare. Este bine ca acestea să fie cunoscute de invitați, de șoferi și de agenții de securitate care-i protejează. Locul invitatului principal este pe bancheta din spate în diagonală față de șofer; cel de-al doilea loc al gazdei, este în spatele șoferului. Deși este preferabil ca pe bancheta din spate să fie așezate doar două persoane, se întâmplă uneori să fie trei; locul din mijloc va fi considerat al treilea ca importanță. Dacă doi din cei trei pasageri sunt soț și soție, ei vor ocupa locurile unu și trei; cel de-al doilea va fi ocupat de o altă persoană, de exemplu un agent de protocol, deși acesta s-ar putea așeza și pe strapontină, când mașina este dotată cu așa ceva, sau în față, lângă șofer. Dacă doi bărbați însoțesc o femeie, cel mai în vârstă sau superior în grad stă pe bancheta din spate, la stânga femeii, iar al doilea bărbat în față.

În realizarea programului unei vizite, rolul șoferilor poate fi determinant, ei sunt cei care trebuie să asigure deplasările dintr-un punct în altul în cele mai bune condiții. Dacă există însă un serviciu de securitate afectat vizitei, această responsabilitate îi va fi încredințată. A considera că pe un traseu foarte cunoscut nu poate exista nici o problemă este un posibil dușman al lucrului bine făcut. Nu putem știi nici o dată dacă nu au început lucrări temporare, care fac impracticabile o stradă, un tronson de autostradă sau, și mai rău, transformă această porțiune de drum într-un impas. De aceea este prudent să facem o vizită prealabilă. Desfășurarea unui program este obiectul unui orar riguros, negociat între mai multe persoane. În fiecare punct, primirea a fost pregătită cu grijă, deci este important ca timpul să nu fie risipit în deplasări prost planificate, care ar da impresia de improvizație. Deschiderea portierelor este responsabilitatea șoferului, cu excepția cazului în care această acțiune este asumată de agenții de securitate. Tot șoferul se ocupă de bagaje, dacă nu a fost desemnată o echipă în acest scop. El se asigură că, la sosire și la plecare, partea mașinii rezervată invitatului este lângă trotuar, pentru a nu-l obliga să ocolească și pentru ca, atât primirea sa cât și despărțirea de personalitățile care-l însoțesc la plecare, să se poată face mai ușor.

În cadrul dineurilor și recepțiilor cu diferite ocazii, nu lipsesc cadourile și suvenirurile oferite invitaților. Ele contribuie la succesul unei operațiuni, de aceea alegerea lor nu va fi lăsată la voia întâmplării, nici în ultima clipă. Maniera în care vor fi înmânate, ca și momentul cel mai potrivit a o face vor fi alese cu grijă.

Suvenirul evocă persoana ori instituția care îl oferă sau evenimentul pe care trebuie să-l reamintească. De aceea are adesea aspectul unei reclame explicite: stilou, servietă, o carte despre orașul sau regiunea respectivă, înregistrări ale orchestrei locale etc. El va fi înmânat în semn de recunoștință, celor care au pregătit sejurul unui vizitator sau al unei delegații. În totdeauna obiectele respective vor fi produse de serie, de folosință curentă și cu un preț rezonabil.

Spre deosebire de acestea, cadoul are un caracter unic. El este destinat unei persoane anume, căreia i se acordă atenție într-un mod relativ original, cu intenția de a o impresiona în mod plăcut. Limitate ca număr, cadourile sunt rezervate șefului delegației și uneori principalilor săi membrii. În acest caz vom avea grijă ca fiecare să primească obiecte de o valoare comparabilă, dar diferite între ele. Oferirea unui cadou necesită o motivație clară să justifice acest mod de evidențiere a unei persoane care ne vizitează sau care este vizitată : în joc sunt interese precise : rațiunea deplasării este excepțională ori statutul destinatarului este deosebit.

Suvenirul reprezintă adesea ocazia de a pune în valoare un artist, o producție locală sau o resursă naturală. Lucrurile stau cu totul altfel cu cadourile. Când dintr-un sentiment de mândrie locală, alegerea se fixează asupra unui obiect autohton, gestul ar putea fi pe placul ofertantului sau al colegilor săi dar comportă riscul de a neglija obiectivul urmărit prin cadou . căci, dacă dorim să captăm interesul vizitatorului sau al gazdei noastre oferindu-i un cadou care să-l impresioneze, mijlocul cel mai sigur fiind de a încerca să-i facem plăcere pornind de la ceea ce știm că l-ar putea măguli sau mulțumi în cel mai mare grad.

Pentru a alege cadoul potrivit, e recomandabil să ne interesăm la colaboratorii destinatarului, la șeful său de cabinet, la ministrul adjunct, la adjunctul sau chiar la secretara sa. Nu este o greșeală să ne facem de la început cunoscută intenția și să cerem un sfat. Surpriza astfel pregătită va fi evident relativă, dar cel puțin ne vom atinge ținta : vom oferi o mărturie materială, durabilă și agreabilă, care nu-l va lăsa indiferent pe destinatar.

Modul cel mai discret de a oferi un cadou este de a-l trimite în semn de bun venit în camera de hotel sau la locul de reședință al vizitatorului înainte de sosirea sa. Acesta, o dată ajuns, va face același lucru, trimițând cadoul destinat gazdei sale. La prima întâlnire, își vor mulțumi reciproc și sobru, în loc să participe la punerea în scenă care însoțește înmânarea unui cadou în fața unui public restrâns sau lărgit. Este de preferabil ca obiectul oferit să nu fie împachetat pentru a evita orice gest neîndemânatic. Într-adevăr dezlegarea panglicii sau despachetarea riscă să se transforme cel puțin în gesturi dizgrațioase, mai ales dacă avem de-aface cu un ambalaj rezistent. Despachetându-l există riscul de a deteriora obiectul, de a-l scăpa pe jos uneori.

Dacă în pofida recomandărilor de mai sus, primim totuși un cadou ambalat, îl deschidem dacă se dorește acest lucru, aruncăm o privire și mulțumim, adăugând câteva cuvinte de apreciere.

La petrecerile foarte mari, se practica organizarea mesei bufet. Mâncărurile vor fi așezate pe mese lungi, în centrul pe una din laturile salonului. Oaspeții se servesc singuri sau ajutați de câțiva ospătari. Se poate mânca în picioare, caz în care este nevoie de mai multă dexteritate, întrucât cu mâna stângă se va ține farfuria și se va mânca cu mâna dreaptă, folosirea cuțitului fiind foarte anevoioasă. Dacă este loc, se mai poate mânca așezând farfuria pe masa de bufet sau pe mese alăturate special amenajate în acest scop.. Nu se face plasament.

Pentru un dineu de 10 sau mai mulți participanți, exista obiceiul de a se indica de către gazdă fiecărui oaspete locul unde se va așeza, când acesta intră în sala de dineuri. La sosire, oaspetele este prezentat celorlalți și servit cu sucuri de fructe sau aperitive: whisky, vin alb, gin, apă minerală s.a., în așteptarea ultimilor invitați. Apoi sunt invitați cu toții la masă. Întâmpinarea oaspeților și prezentările revin gazdei și șotiei sale, dar ei pot fi însoțiți și de 1-2 colaboratori, în funcție de importanța evenimentului, dar și pentru ca aceștia din urmă să conducă oaspeții de seamă la bufet, în sala de recepții.

Sosirea la masă cu punctualitate trebuie respectată cu strictețe, pe de o parte având în vedere că se pot servi unele mâncăruri fixe care se pregătesc „la minut”, pe de altă parte, pentru a evita ca ceilalți invitați să aștepte pe cel întârziat.

O metoda folosită pe larg în ultimul timp este cea a bufetului-dineu, la care invitații se așează la mese de 6-8 locuri după preferință, iar gazdele se mișcă printre invitați. Oaspeții se servesc singuri sau sunt serviți de personalul de serviciul cu mâncăruri pe gustul fiecăruia.

Când pe invitație nu se fac precizări privitoare la ținuta, invitații se vor îmbrăca, în funcție de anotimp și de ora mesei, cu un costum corespunzător, care poate fi de culoare mai deschisă la prânz și în orice caz de culoare închisă seara (gris-fer, bleu-marin etc.). La orice masă, bărbații îmbracă însă cămașă albă, cu pantofi și ciorapi asortați culorii costumului. Se va avea, de asemenea, grijă ca între ciorapi și cravată să nu fie un contrast izbitor. La o masă de prânz, femeile pot îmbrăca o rochie simplă de zi, bine croită și potrivită vârstei – în privința modelului și culorii. La o masa de seară (dineu) se va prefera o rochie de mătase sau lână, mai închisă, cu croială simplă. Rochia de seară (de obicei mai lungă, dintr-un material închis și mai greu) nu se poartă decât atunci când bărbatul este în smoching sau frac. Portul pălăriei la prânz este uzual, chiar la o rochie de stradă. De asemenea, în special la o masă de seară, se obișnuiește să se poarte mănuși. Lungimea și culoarea acestora depind de croiala rochiei și de gustul personal.

Aranjarea corectă și cu gust a mesei creează o ambianță plăcută și ușurează atât serviciul ospătarilor, cât și consumul mâncărurilor pregătite.

Scaunele trebuie aranjate la distanțe potrivite: să nu fie prea aproape pentru ca vecinii să se jeneze reciproc în timpul mânuirii tacâmurilor și nici prea depărtate încât discuțiile să fie stânjenite.

Fața de masă clasică este albă sau cu desene discrete de aceeași culoare (damasc). Înainte de a fi folosită, este indicat să fie controlată dacă este perfect curată și recent călcată, astfel încât pliurile să nu împiedice aranjarea mesei. în cazul când sunt necesare mai multe fețe de masă (ceea ce trebuie evitat în măsura posibilului) se va observa ca suprapunerea lor să se facă pe o linie cât mai puțin perceptibilă. Sub fața de masă se întinde, de obicei, un molton gros, care permite o mai bună fixare a tacâmurilor și, totodată, ferește masa de pete.

În ultimul timp, se folosesc în mod curent fețe mici de masă, individuale, făcute dintr-o pânză fină, de obicei cu broderie, din pai sau rafie în diferite culori. Fețele de masă individuale se folosesc numai când gazda dispune de o masă din lemn de calitate superioară și perfect lustruită.

Șervețelele se aranjează în diferite forme, pliate în formă dreptunghiulară sau triunghiulară, fie direct pe farfurie, fie la stânga acesteia. Cel mai practic este aranjarea lui în formă triunghiulară, cu vârful în sus, la stânga farfuriei, astfel încât să mascheze feliile de pâine sau chifle.

Tacâmurile folosite la o masă oficială trebuie să fie de calitate bună, de preferință din argint sau argintărie. Gazda are obligația să le controleze înaintea fiecărei mese, spre a se încredința că sunt curate și în bună stare. Nu este nimic mai neplăcut decât ca, în timpul unei mese, vreunui invitat să-i cadă, de exemplu, mânerul cuțitului sau ca acesta să nu taie. De regulă, fiecare fel de mâncare se mănâncă cu tacâm separat. De aceea și tacâmurile se aranjează în ordinea servirii meniului, în jurul farfuriei. Iată, de exemplu, aranjamentul pentru un dineu:

– la dreapta farfuriei: lingura de supă, cuțitul de pește, cuțitul de carne;

– la stânga farfuriei: furculița de pește și cea de carne;

– în fața paharelor: furculița, cuțitul și lingurița de desert.

– lamele cuțitelor vor fi întotdeauna îndreptate spre farfurie.

– paharele se aranjează în fața farfuriei, drept, oblic sau în semicerc, numărul lor depinzând de cel al băuturilor servite; fiecare fel de vin se bea dintr-un pahar separat. La un dineu, de exemplu, la care se vor servi două feluri de vin și șampanie se vor pune patru pahare, cel mai mare fiind pentru apă. Dacă aperitivul se servește direct la masă, se pune în plus păhărelul de țuică (sau altă băutură)care, de obicei, se umple înainte de așezarea oaspeților la masă. Paharele de lichior sau coniac se pun pe masă odată cu cafeaua sau puțin mai înainte.

Masa se aranjează, de obicei, cu flori, pe mijloc, între cele două rânduri de tacâmuri. Ornamentul cel mai practic constă într-un aranjament de diferite flori cu tijele tăiate scurt, puse într-o vază joasă, astfel încât oaspeții plasați față în față să se poată vedea cu ușurință. Ca ornament mai pot servi fructierele pe care se aranjează fructe de sezon, bomboniere, precum și diferite bibelouri de calitate superioară. Buchete mai mari de flori se pot pune în vaze speciale pe mobilele din jur.

Ca piese accesorii, la o masă mai pot fi aranjate: servicii pentru sare, piper, muștar sau alte diverse condimente, scrumiere etc. În cazul când la masă se servește pește sau fructe care necesită folosirea degetelor pentru scoaterea oaselor, respectiv a sâmburilor, se obișnuiește ca în dreptul fiecărui invitat să se pună câte un bol cu apă, în care oaspeții își vor putea clăti degetele. În apă se pot pune petale de flori, felii de lămâie etc.

Meniul va fi întocmit în funcție de oaspeți și sezon, preocuparea de bază a gazdei trebuie s-o constituie calitatea mesei și felul în care este servită. Se vor evita mesele prea încărcate sau care presupun un consum exagerat de alcool. Se înțelege ca stabilirea meniului nu va fi lăsată la latitudinea bucătarului sau a personalului de deservire, iar felurile de mâncare alese vor trebui să fie ușor de manevrat, să nu necesite operații complicate din partea invitaților.

La un dineu (dejun) nu este indicat să se servească, în afara desertului, mai mult de două feluri, când sunt suficient de consistente sau trei, când se stabilește un meniu mai ușor. În general, nu se servește decât un singur fel de mâncare din carne. Numai la banchete se poate introduce și al doilea fel. Alegerea desertului se face în funcție de restul meniului: un desert mai ușor (salată de fructe, înghețată), dacă celelalte feluri de mâncare au fost mai grele și un desert mai consistent (tort, plăcintă etc.) în caz contrar. Fructele pot fi servite ca desert (proaspete, compot, salată), fie după acesta, dacă masa nu a fost prea încărcată.

Vinurile se aleg după componența meniului. La o masă nu se vor servi mai mult de două feluri de vin (alb, roșu) și un vin dulce, desert sau șampanie.

Cafeaua cu coniac (lichior etc.) poate fi servită la masă sau într-un salon separat. Dacă se servește separat, după terminarea mesei, gazda-femeie se va ridica prima, invitând oaspeții în salonul respectiv.

Dacă dineul sau recepția se dau în onoare unui șef religios, vor fi respectate interdicțiile impuse de eveniment. În general, nu va fi pus invitatul în situația de a alege între regulile curtoaziei, care îi impun să consume ce i se oferă, și preceptele sale religioase. Pentru orice eventualitate, va fi realizat un meniu cu feluri de mâncare alternative, cu un serviciu flexibil, adaptabil la împrejurări. Oricum, nu e de dorit să fie servită carne vegetarienilor, dulciuri diabeticilor sau mâncăruri să rate hipersensibililor.

Un dineu își reduce din importanță dacă nu etalează, la dispoziția invitaților, un meniu tipărit, care poate fi păstrat de către fiecare, ca amintire, dar folosit și de gazdă pentru a răspunde eventualelor întrebări ale oaspeților. Acesta se așează fie pe șervetul de pe farfuria de serviciu, fie în partea stângă, lângă furculițe. Tipărit pe carton sau pe foaie simplă, reluând grafica invitației și culoarea cărții de vizită (cartonul) ce indică locul la masă, meniul va fi un excelent exercițiu de rafinament și bun gust. Pe cât posibil caligrafiat, acesta va cuprinde numele gazdei, urmat de cel al personalității în onoarea căreia se oferă dineul sau de precizarea ocaziei, la care se adaugă data și locul de desfășurare, iar pe pagina interioară de meniul propriu-zis, cu enumerarea tuturor felurilor de mâncare ce vor fi servite și a băuturilor, cu anul producției lor. La un meniu tipărit sub formă de felicitare, pe pagina din stânga se precizează discursurile importante, partea muzicală, înmânarea unei diplome etc.

Când ospătarul anunță că masa este servită, gazda-bărbat invită pe soția oaspetelui principal și o conduce la locul ei. Gazda-femeie invită pe oaspetele de onoare să intre în sufragerie, dar ea trece după intrarea tuturor oaspeților. La sfârșitul mesei, gazda-femeie se ridică și iese prima din sufragerie.

Înainte de invitarea la masă, gazda va avea grija să recomande între ei pe oaspeții care nu se cunosc.

Servitul mesei începe întotdeauna cu oaspeții-femei, în ordinea de precădere a acestora și continuă apoi cu bărbații, astfel încât gazda-soție va fi servită ultima dintre femei, iar gazda-soț ultimul dintre bărbați.

Se va controla cu grijă îmbrăcămintea ospătarilor, ea trebuind să fie curată și de aceeași croială. De asemenea, ospătarii vor fi instruiți cu privire la ordinea în care vor fi serviți oaspeții și la comportarea în timpul mesei (să nu fie zgomotoși, să nu servească sau să circule în timpul toasturilor, decât dacă este necesar să umple paharele etc.).

Cei ce stau împreună la aceeași masă au obligația de a discuta între ei. A proceda altfel înseamnă o totală lipsă de politețe. în cazul când doi oaspeți plasați unul lângă altul nu se cunosc, bărbatul poate arăta vecinei sale cartea lui de vizită, din dreptul tacâmului, spunând: „Numele meu, al dv.?” sau numai „numele meu”, în timp ce se uită spre cartea de vizită a persoanei necunoscute.

Nu trebuie neglijată nici comportarea pe timpul mesei. Ținuta fizică trebuie să fie degajată, nu forțată. Picioarele se țin normal pentru a nu incomoda vecinii. Coatele nu se țin pe masă. În timpul mesei numai capul poate să fie puțin aplecat deasupra marginii mesei și nicidecum umerii sau întregul bust. În mod normal ducerea mâncării la gură se execută cu antebrațul și mâinile fără a antrena mișcarea brațului și a umerilor.

La începutul mesei, șervetul se pune desfăcut pe genunchi. El nu se va prinde în răscroiala hainei, în decolteu sau de gât. Ștersul gurii cu șervetul se va face în mod cât mai discret posibil. La terminarea mesei, șervetul nu se pliază la loc, ci se strânge și se pune lângă farfurie. Nu se mănâncă în grabă sau nervos. Gestul de a ține degetul mic în sus când se bea sau se mănâncă nu este recomandabil. Lingura și cuțitul se folosesc numai cu mâna dreaptă. Furculița se ține însă cu mâna stângă când, în același timp, se folosește și cuțitul. Dacă se folosește numai furculița, ea poate fi ținută în mâna dreaptă. În cazul stângacilor adaptarea se face discret pe măsura desfășurării mesei, fără schimbarea ostentativă a tacâmurilor. În timp ce se mănâncă, tacâmurile se țin ușor deasupra farfuriei, fără a le ridica cu vârful în sus sau a gesticula cu ele. Când se bea, tacâmurile se pun pe farfurie, încrucișate sau unul lângă altul, cuțitul în partea dreaptă iar furculița cu dinții în sus. După terminarea fiecărui fel de mâncare, furculița și cuțitul se pun în prealabil pe farfurie, în aceeași poziție: furculița va avea însă, de astă dată, dinții în jos. Este nepoliticos să se mănânce direct de pe cuțit. Când se scapă un tacâm pe jos, se ridică, se pune pe marginea mesei și se cere altul. În timpul mesei se vor evita zgomotele inutile și dizgrațioase: sorbirea cu zgomot a supelor sau a ciorbelor, ciocnirea tacâmurilor, scobirea în dinți etc.

De asemenea pieptănatul, pudrarea sau rujarea în timpul mesei nu sunt un semn de bună creștere. Controlul ținutei trebuie făcut înaintea intrării în sufragerie.

Se poate fuma din momentul în care ospătarii servesc oaspeții cu țigări. În cazul când țigările sunt pe masă, de obicei nu se fumează înainte de a se trece la ultimul fel de mâncare (carne) sau până când gazda nu face o invitație în acest sens. O primă regulă de politețe impune ca nefumătorii să nu fie stingheriți de către fumători. Se recomandă ca un bărbat să nu fumeze în apropierea unei femei, un tânăr lângă o persoană mai în vârstă, un funcționar în fața sau lângă superiorul său, dacă știe că toți aceștia nu suportă fumul de țigară. În asemenea împrejurări, întrebarea „îmi permiteți să fumez?”, mai ales când este însoțită de gestul de a scoate țigara din pachet sau a aprinde bricheta, este deplasată, deoarece interlocutorului îi va fi greu să răspundă negativ. Abținerea de a fuma, în asemenea situații, este cea mai bună soluție. De asemenea, trebuie avute în vedere și alte câteva reguli esențiale:

– nu se salută cu țigara în gură;

– nu se vorbește cu țigara sau pipa în colțul gurii și nu se ține țigara permanent în gură pufăind din ea.

Oaspetele principal, care de obicei dă semnalul de plecare, părăsește locuința gazdei, în mod obișnuit, după 1/2-1 oră de la terminarea mesei. Bineînțeles, în această privință nu există o regulă fixă, plecarea oaspetelui principal fiind în funcție și de alte elemente ca: atmosfera existentă și natura discuțiilor care se poartă, anumite interese personale sau angajamente ulterioare etc. în cazul când unii invitați au obligații care nu le permit să aștepte plecarea invitatului principal, vor putea părăsi locuința, scuzându-se atât față de acesta, cât și față de gazdă.

Cocktail-urile și recepțiile se organizează în diferite împrejurări ca: ziua națională, prezența în țară a unei delegații străine, semnarea unui acord etc. În general, cocktailurile se organizează în ocazii mai puțin oficiale și au loc după-amiaza, la orele 17.00 sau 18.00. Recepțiile au un caracter mai oficial, în cinstea unei delegații de înalt nivel etc., ele având loc mai ales seara, în jurul orelor 19.00 sau 20.00. Pe invitații se menționează, de obicei, ocazia cu care se oferă cocktailul sau recepția respectivă. Oaspeții vor fi salutați, la sosire și plecare, de către gazdă și soția sa și, eventual, de unul dintre colaboratori. O preocupare deosebită trebuie să se acorde atenției față de oaspeți, urmărindu-se ca gazdele să se întrețină cu cât mai mulți oaspeți și în special cu personalitățile mai marcante. Este recomandabil ca problemele pe care gazda are interesul să le abordeze în ziua respectivă să fie pregătite cu multă grijă, indicându-se care anume dintre colaboratori va ridica una sau alta dintre ele și cui anume, astfel încât aceleiași persoane să nu i se ridice probleme similare de către diferiți membri ai instituției.

Cocktailurile și recepțiile au loc în picioare. în acest caz serviciul poate fi asigurat, fie de ospătari, care circulă printre invitați, cu platourile de mâncare și băutură, fie prin instalarea unor mese-bufet în centrul sau pe laturile saloanelor, oaspeții servindu-se singuri, sau cu ajutorul câtorva ospătari.

3.5. Ceremoniile militare

Ansamblul regulilor protocolare și a activităților desfășurate de către subunitățile armatei cu prilejul unor solemnități sau festivități proprii instituției apărării-ceremonia militară-stabilește comportarea de grup și individuală a militarilor și persoanelor civile participante la solemnități (festivitate).

Principalele ceremonii militare sunt:

arborarea drapelului (național, ale altor state., ale organismelor internaționale);

intonarea Imnului național al României și, după caz, a imnului național al altui stat, al unui organism internațional;

acordarea onorului militar;

salutul drapelului de luptă și al gărzii de onoare;

serviciul religios;

garda de monument;

dezvelirea de monumente (însemne) comemorative;

depunerea de coroane, jerbe și buchete de flori;

evocări (alocuțiuni, mesaje) prezentate de personalități civile și militare;

parada militară;

defilarea gărzii de onoare și onorul dat de muzica militară;

retragerea cu torte;

salvele;

focurile de artificii etc.

Onorurile militare sunt manifestările prin care se exprimă respectul față de personalitățile civile și militare, române și străine, evenimentele aniversare și de altă natură, ca și față de monumentele (însemnele) comemorative prevăzute cu acest drept. Onorurile militare cuvenite unor funcții se acordă numai titularilor acestora.

De regulă, asemenea onoruri angajează un Detașament de onoare, format din Drapelul de luptă cu garda la drapel, garda de onoare și muzica militară (trompeți).În anumite situații, onorul se completează cu garda la monument (însemn) comemorativ, șir (șiruri) de onoare, gardă la reședința oficială, escorta de onoare, ofițer însoțitor de onoare.

Ceremoniile militare se organizează la nivel central, la nivelul garnizoanei, în unitățile și instituțiile militare, prilejuite de:

Ziua națională a României;

Ziua Independentei de Stat a României;

Ziua drapelului național;

Ziua Imnului național al României;

Ziua Eroilor României;

Ziua Armatei României, precum și a: categoriilor de forte ale armatei; genurilor de arme; specialităților militare; marilor unități și unităților militare;

Investirea în funcție a Președintelui României;

Plecarea (sosirea) din (în) țară sau dintr-o localitate, alta decât reședința permanentă, a Președintelui României;

Participarea Președintelui României la unele ședințe festive (de lucru) ale Parlamentului și Guvernului;

Sosirea (plecarea) personalităților străine în (din) țara sau în vizite de lucru la Președinție, Parlament, Guvern, Ministerul Apărării și sediile unor organisme de securitate internațională din capitala României;

Sosirea (plecarea) personalităților române și străine la (de la activități de pregătire militară desfășurate de trupe în teren (manevre aplicații, trageri etc.), bilanțuri, festivități militare, precum și cu prilejul vizitelor făcute de acestea în unitățile și instituțiile militare ;

Investirea în funcție a ministrului apărării naționale, șefului Statului Major General și a secretarilor de stat;

Înmânarea (decorarea) drapelului de luptă;

Depunerea jurământului de credință;

Acordarea gradului și înaintarea în grad a militarilor;

Absolvirea unor instituții militare de învățământ;

Plecarea (sosirea) Contingentului Roman din serviciul Forțelor de Pace ONU;

Predarea (primirea) comenzii unității;

Desființarea unei unități militare;

Dezvelirea unor monumente (însemne) comemorative;

Depunerea de coroane, jerbe și buchete de flori la Mormântul Ostașului Necunoscut, monumentele și cimitirele eroilor romani sau militarilor străini căzuți pe teritoriul României;

Funeraliile cu onoruri militare;

Competițiile militare internaționale desfășurate în România sub egida Consiliului Internațional al Sportului Militar.

Regulamentul ceremoniilor militare stipulează ca prim principiu de acordare a onorurilor militare faptul că aceasta se acordă: Președintelui României, președinților Senatului și Camerei Deputaților, primului-ministru, ministrului apărării naționale, ministrului de interne, șefului Statului Major General al Armatei Române, directorului Serviciului Român de Informații, precum și șefilor de state, prim-miniștrilor sau șefilor de guverne, președinților de parlamente, miniștrilor apărării și șefilor de State Majore Generale ai altor state, ambasadorilor străini pe timpul prezentării scrisorilor de acreditare, cât și unor personalități civile și militare din organismele de securitate internaționale, în situațiile condițiile și cu conținutul stabilite pentru fiecare caz în parte de către organizatori.

Felul onorului militar acordat personalităților române și străine se stabilesc în raport cu rangul persoanei respective și cu ocaziile ce determină darea onorului, iar acesta poate fi : excepțional, obișnuit, sau simplu și se dă, în primul caz, cu un detașament de onoare tip A, în al doilea, cu un detașament tip B, iar în al treilea, cu un detașament de onoare tip C.

Conținutul activităților de acordare a onorului și modul de desfășurare a acestora se stabilesc pentru fiecare caz în parte, cu participarea și acordul părților implicate în organizarea protocolului.

În principiu, pentru întâmpinarea la sosire a unei personalități oficiale, potrivit Regulamentului ceremoniilor militare, onorul și ceremonia militară include:

semnalele date de către trompet: ''Atențiune'' și ''Prevenirea pentru primirea generalului'';

comanda onorului de către comandantul gărzii de onoare;

intonarea ''Marșului de întâmpinare; de către muzica militară;

prezentarea onorului cu sabia și a raportului, la încetarea ''Marșului de întâmpinare'';

intonarea Imnului național;

reluarea ''Marșului de întâmpinare'' și înclinarea Drapelul de luptă;

salutul acordat de persoana oficială Drapelului de luptă și trecerea în revistă a gărzii de onoare;

încetarea marșului și salutul gărzii de onoare, dat de către persoana oficială la mijlocul formației;

răspunsul la salut și reluarea intonării ''Marșului de întâmpinare'';

terminarea trecerii în revistă a gărzii de onoare, salutul acordat gărzii, răspunsul acesteia și plecarea persoanei oficiale sau defilarea și plecarea persoanei oficiale.

Personalitatea civilă sau militară care primește vizita întâmpină oaspetele, la reciprocitate, la aeroport, la reședință sau la locul unde are loc ceremonia militară. Îl invită apoi să primească onorul și îl însoțește spre locul unde primește raportul. După ascultarea imnurilor naționale, salutul Drapelului de luptă, trecerea în revistă și salutul gărzii de onoare de către oaspete, gazda prezintă oficialitățile române, iar oaspetele, personalitățile care îl însoțesc. Se primesc defilarea gărzii de onoare și onorul prezent de muzica militară, dacă acest lucru s-a stabilit prin protocol.

Protocolul prevede ca personalitățile române și străine să stea la flancul drept al gărzii de onoare, perpendicular pe aceasta sau, în funcție de situație, în fața gărzii de onoare, în ordinea-la sosire, personalitățile române și străine, iar la plecare-cele străine și apoi cele române.

La prima sosire și ultima plecare de la reședința oficială a șefilor de state străine, o gardă de onoare cu trompet prezintă onorul, la ordin. Garda se dispune în curtea clădirii, în apropiere de intrarea principală, comandantul gărzii aflându-se la 1-2 pași în fața gărzii și la mijlocul acesteia, iar trompetul-la flancul drept. La intrarea principală în clădire, în exterior, se dispun, față în față, doi militari, în uniformă de protocol. În momentul apropierii vehiculului oficial, trompetul sună ''Atențiune'' și ''Prevestirea pentru primirea generalului'', garda de onoare prezintă, la comandă, onorul și urmărește cu privirea oaspetele, până când acesta depășește formația. Cei doi militari de la intrarea în clădire salută. După ce persoana oficială a intrat în clădire, garda de onoare se deplasează la locul stabilit, iar cei doi militari de la intrarea principală rămân pe locurile respective. La fel se procedează și la plecarea de la reședința a persoanei oficiale.

La reședințele rezervate temporar șefilor de state străine nu se instalează garda de onoare, dar, la ordin, la intrarea principală în clădire, în exterior, se dispun, fața în fața, doi militari în uniformă de protocol.

Pe timpul protocoalelor la Președintele României, al dineurilor, al semnării documentelor sau al altor activități și convorbiri oficiale, pe traseul de deplasare a delegației, pe scările de la intrarea în clădirea unde are loc ceremonia și în interiorul acesteia se instalează militari în uniformă de protocol.

Ministrul apărării sau șeful Statului Major numește, pe timpul șederii în România a miniștrilor apărării, respectiv a șefilor Statelor Majore Generale ale armatelor altor țări, pe lângă aceștia, un ofițer de onoare.

Compartimentul de protocol al instituției ce beneficiază de onor militar transmite, cu cel puțin zece zile înainte de desfășurarea solemnității, Ministerului Apărării , respectiv Ministerului de Interne și Serviciului Român de Informații, elementele următoare:

data (perioada) desfășurării activității;

pentru cine (ce) se solicita organizarea de onoruri militare (persoana oficială, ocazia, evenimentul etc.), spre a se stabili , în funcție de aceasta, tipul detașamentului de onoare și modul de desfășurare a ceremoniei militare;

dacă se instalează dispozitiv de jalonieri și se organizează escorta de onoare de către Ministerului de Interne;

programul orar de desfășurare a activității;

cu cine se ține legătura pentru coordonarea activităților.

Persoana desemnată de compartimentul de protocol va lua parte la stabilirea în detaliu a activităților și va răspunde de arborarea însemnelor de stat la locurile de desfășurare a ceremoniilor militare.

În raport cu activitatea ce va avea loc și persoana oficială care participă la ea, se vor executa recunoașteri și se va întocmi un plan cu dispunerea elementelor în dispozitiv și desfășurarea activităților. Acesta va cuprinde:

modul de organizare a dispozitivului;

valoarea și compunerea detașamentului de onoare;

locul de oprire (plecarea) a vehiculului oficial;

locul de dispunere și de adunare a detașamentului de onoare;

itinerarele de deplasare și locurile de întâmpinare (oprire) pentru raport, salut, trecere în revista, defilare etc.;

locul de staționare a personalităților române și străine;

locul mass-media;

locul de parcare a mijloacelor de transport;

locul de dispunere a subunității ce va executa salvele de artilerie sau infanterie;

modul de cooperare cu elemente ale Ministerului Apărării sau ale Ministerului de Interne.

Constituirea detașamentului de onoare din subunități ale armatei sau participarea la ceremonii publice se face la ordinul, respectiv cu aprobarea prim-locțiitorului șefului Statului Major General. Chiar și în situația în care detașamentul de onoare este mixt (cuprinzând, pe lângă subunități ale Ministerului Apărării , și subunități ale Ministerului de Interne și ale Serviciului Român de Informații), el va fi însoțit de Drapelul de luptă al unității militare din Ministerul Apărării ce a dat detașamentul, pentru care se destina o gardă a drapelului, compusă din comandant de gardă, portdrapel și cinci militari.

Garda drapelului și garda de onoare se dispun, de regulă, în linie pe două rânduri. Garda de onoare se poate dispune, în funcție de locul de desfășurare, și în linie pe trei rânduri. Militarii din șiruri de onoare se dispun în linie, pe un rând, la intervale și pe porțiuni stabilite în funcție de situație, de o parte și de alta a traseului de deplasare a persoanei căreia i se dă onorul (între mijlocul de transport și intrarea în salonul oficial, la intrarea principală în reședința prezidențială, în cea rezervată oaspetelui și în alte instituții ale statului care sunt vizitate).

Numărul de militari din compunerea gărzii de onoare, al șirurilor de onoare și muzicii de onoare, ca și modul de dispunere, se stabilește, pentru fiecare ocazie în parte, potrivit Regulamentului ceremoniilor militare.

Cadrele militare din compunerea detașamentului de onoare poarta pistol sau sabie, iar gradații și soldații armament individual fără agenți port-încărcătoare (cartușiere), mai puțin cei din muzica militară, trompeții și portdrapelul.

Ținuta pentru cadre include căciula (șapca, basca, bereta, casca, centura cu diagonala, ghetele, mănuși din piele și baretele de decorații, iar pentru militarii în termen: uniformă de oraș cu căciula (șapca, basca, bereta, casca, centura cu bretele sau centura din piele maron, bocanci, mănuși albe).

Detașamentul de onoare organizat de Brigada de Gardă va purta, la ordin, uniforma serviciului de gardă sau mozaic de culori. La activitățile de pregătire militară desfășurate în teren, garda de onoare este echipată în uniforma de instrucție (mozaic).

3.5.1. Ceremonii militare la nivel central

Aniversarea Zilei a României și a altor sărbători naționale

La 1 Decembrie, în fiecare an, de desfășoară, în locuri publice cu tradiție istorică și militară, la mausolee, monumente și cimitire ale eroilor, ceremonii militare în cadrul festivităților prilejuite de Ziua Națională a României. Astfel de ceremonii se organizează și cu ocazia Zilei Independenței de Stat a României, Zilei Drapelului Național și Zilei Imnului Național. Acestea cuprind, după caz:

– prezentarea onorului de către garda de onoare;

– salutul Drapelului de luptă;

– trecerea în revistă a gărzii de onoare;

– intonarea de către muzica militară și interceptarea vocală de către participanți a Imnului Național al României;

– oficierea serviciului religios;

– dezvelirea de monumente (însemne) comemorative;

– depuneri de coroane, jerbe și buchete de flori;

– prezentarea de mesaje, alocuțiuni;

– parada militară;

– defilarea gărzii de onoare și onorul dat de muzica militară;

– retrageri cu torte, salve, focuri de artificii ș.a.

Festivitatea aniversară poate începe cu oficierea serviciului religios în lăcașe de cult, după care participanții se deplasează spre locurile în care urmează să se desfășoare activitățile și ceremoniile militare și religioase dedicate evenimentului.

La festivități organizate de armată participă, ca invitați, personalități civile și militare, reprezentanți ai autorităților publice centrale și locale, ai partidelor politice parlamentare, ai instituțiilor centrale, științifice și religioase, precum și veterani de război, cadre militare în activități, în rezervă și în retragere, cercetași ai României, elevi și studenți, public larg, lista și precăderea acestora fiind stabilite de serviciul de protocol al Ministerului Apărării . Când festivitățile sunt organizate de alte autorități publice decât Ministerul Apărării, participarea și dispunerea invitaților se stabilesc de către compartimentele de protocol ale acestora.

În raport cu semnificația zilei aniversate, armata poate organiza focuri de artificii și retrageri cu torte, iar în unități, apeluri solemne. Cu aceste prilejuri, se emit ordine de zi ale ministrului apărării naționale, șefului Statului Major General și (sau) secretarilor de stat dedicate evenimentului.

Una din activitățile cele mai importante din cadrul ceremoniilor militare prilejuite de aceste evenimente este parada militară, ce se organizează în capitală și în alte garnizoane, cu participarea unităților (subunităților) din structura Forțelor Armate.

Compunerea și organizarea trupelor care iau parte la paradă, ținuta lor, itinerarele de deplasare, formațiile, modul de defilare și salutul prin salve de artilerie se stabilesc, pentru fiecare situație, de Ministerul Apărării. Parada trupelor se primește, în Capitală, de către Președintele României. Onorul, raportul și defilarea trupelor au loc potrivit prevederilor Regulamentului ceremoniilor militare.

Salvele de artilerie și focurile de artificii se execută în situațiile și condițiile reglementate, pentru fiecare caz în parte, prin Dispoziție a șefului Statului Major General. În principiu, salvele de artilerie se trag cu prilejul: investiții în funcție a Președintelui României, sosirii (plecării) în (din) țară a șefilor altor state care efectuează (sau au efectuat) vizite oficiale, sărbătoririi unor zile festive naționale sau cu caracter militar. De regulă, se execută 21 salve, pe timpul intonării Imnului național sau la ora stabilită. Focurile de artificii se execută, de obicei, cu ocazia sărbătoririi unor evenimente naționale cu caracter militar, cultural sau sportiv.

Retragerea cu torte are loc în serile unor zile festive sau, la ordin, în alte ocazii, cu aprobarea șefului Statului Major General al Armatei și se organizează de către comandantul garnizoanei, cu unități (subunități) care aprind facle și, în sunetul marșului ''Retragerea'', intonat de muzica militară, se deplasează pe un anumit itinerar care trece obligatoriu prin fața reședinței comandantului cel mai mare din garnizoană (președintelui României, în Capitală).

Aniversarea Zilei Armatei României

La nivel central, de Ziua Armatei României, se organizează ceremonii militare în Capitală sau într-o garnizoană desemnată de Ministerul Apărării, de comun acord cu autoritățile publice centrale și locale. În același timp, Ziua Armatei se aniversează în toate unitățile militare din țară și străinătate, la ambasadele române de peste hotare.

În cadrul adunărilor solemne desfășurate cu acest prilej, se dă citire ordinului de zi al ministrului apărării naționale, se oficiază slujbe religioase, sunt evidențiate momentele semnificative ale existenței Armatei României, se înmânează plachete jubiliare și medalii comemorative personalități civile și militare, veteranilor de război, militarilor în activitate, în retragere și în rezervă, au loc parade militare, mitinguri aviatice, ceremonii de comemorare a Eroilor României și alte manifestări cultural-artistice și aplicativ-militare.

Investirea în funcție a Președintelui României

Regulamentul ceremoniilor militare (proiect) prevede ca, după citirea actului de validare a rezultatului alegerilor de către președintele Curții Constituționale și depunerea jurământului, Președintele României, la plecarea din sediul Parlamentului, primește onorul potrivit Anexei 1.În detaliu, activitățile se desfășoară astfel:

– trompetul suna ''Atențiune'' și ''Prevestirea pentru primirea '';

– comandantul gărzii de onoare comandă onorul, iar muzica militară intonează ''Marșul de întâmpinare'';

– comandantul gărzii de onoare mânuiește sabia pentru onor (mișcarea întâi), se apropie în pas de defilare de președinte, se oprește la 4-6 pași de acesta, mânuiește sabia pentru onor (mișcarea a doua) și raportează ''Domnule președinte, garda de onoare, constituită cu prilejul investirii dumneavoastră în funcția de Președinte al României, vă prezintă onorul. Sunt comandantul gărzii …(gradul și numele);

– la terminarea raportului, comandantul gărzii, continuând onorul cu sabia, face un pas lateral spre dreapta, întorcându-se în același timp la stânga. Cu fața spre președinte, apoi execută 1-2 pași înapoi;

– muzica intonează Imnul național al României;

– se reia, apoi, ''Marșul de întâmpinare'', iar militarul înclină Drapelul de luptă la orizontală, președintele se deplasează în fața Drapelului, apoi trece în revista garda de onoare;

– se readuce Drapelul în poziția verticală, după ce președintele s-a îndepărtat la 4-6 pași de acesta;

– când președintele se oprește la mijlocul formației pentru a saluta garda de onoare, muzica încetează să mai cânte, iar la cuvintele sale de salut, militarii gărzii răspund ''Să trăiți'', muzica reia ''Marșul de întâmpinare'';

– pe timpul trecerii în revista, militarii gărzii de onoare, cu excepția celor din garda Drapelului și muzica militară, îl urmăresc pe președinte cu privirea, prin întoarcerea capului;

– la trecerea în revistă, comandantul gărzii îl însoțește pe președinte în pas de defilare, mergând în dreapta și înapoi acestuia la doi pași, dând onorul cu sabia;

– după salutul gărzii de onoare și plecarea președintelui către vehiculul oficial, comandantul gărzii îl însoțește până la 15-20 pași de formație, când mașina s-a pus în mișcare, comandantul gărzii mânuiește sabia la umăr, se întoarce la stânga-împrejur, se deplasează la formație și, în momentul când se oprește , muzica încetează să mai cânte, apoi da comanda pentru trecerea armei în poziția la umăr;

– dacă, la plecare, președintele îl saluta pe comandantul gărzii, acesta răspunde prin prezentarea sabiei pentru onor;

– garda de onoare nu defilează, iar muzica militară nu prezintă onorul.

La intrarea în curtea reședinței prezidențiale, președintele este întâmpinat de comandantul gărzii de onoare, care îi prezintă onorul. Președintele salută Drapelul de luptă și, în ritmul ''Marșului de întâmpinare'', se îndreaptă spre intrarea în reședință. Șirurile de onoare prezintă onorul, iar militarii de la intrare saluta. După predarea-primirea funcției prezidențiale, fostul președinte este condus de noul președinte până la ieșirea principala din reședința prezidențială. Comandantul gărzii de onoare prezintă onorul, iar muzica intonează ''Marșul de întâmpinare''.

Investirea în funcție a ministrului apărării naționale

Conducerea Ministerului Apărării se ia în primire în prezența președintelui României (primului ministru), la sediul ministerului. La ceremonia de investitură participă reprezentanți ai instituției prezidențiale, Parlamentul și autorităților publice centrale, șeful Statului Major General, secretarii de stat, secretarul general al Ministerului Apărării , inspectorul general al armatei, șefii statelor majore ale categoriilor de forțe ale armatei, comandantul garnizoanei, comandanții corpurilor de armată și comandamentelor, alți reprezentanți din conducerea Ministerului Apărării .

Regimentul de Gardă și Protocol destină, pentru solemnitate, un detașament de onoare tip B, în uniformă de protocol.

Ceremonia militară cuprinde: întâmpinarea Președintelui României (primului-ministru) de către șeful Statului Major General, prezentarea onorului și darea raportului de către comandantul gărzii de onoare, intonarea Imnului național, salutul Drapelului de luptă, trecerea în revistă a gărzii de onoare și salutul acesteia.

Ceremonia propriu-zisă include următoarele activități:

– prezentarea de către Președintele României (primului ministru) a ministrului apărării și rostirea unei scurte alocuțiuni;

– cuvântul ministrului apărării naționale, eventual al altor invitați;

– adresarea de felicitări celui investit și servirea unei cupe de șampanie;

– realizarea unei fotografii de grup.

La plecarea președintelui (primului ministru) din sediul M.Ap.N., trompetul sună ''Atențiune'', comandantul gărzii prezintă onorul și dă raportul, iar muzica militară intonează ''Marșul de întâmpinare''. Președintele (primul ministru) salută Drapelul de luptă prin înclinarea capului, trece în revistă și salută garda de onoare. La punerea în mișcare a autovehiculului, muzica încetează să mai cânte, iar comandantul gărzii comandă trecerea armei în poziția la picior.

Depunerea de coroane, jerbe și buchete de flori

Depunerea de coroane, jerbe și buchete de flori are loc la Mormântul Ostașului Necunoscut, la monumente (cimitire) ale eroilor romani și ale militarilor străini căzuți pe teritoriul României. La ceremonia consacrată evenimentului, la care participă atât personalități civile, cât și militare, iau parte o gardă de onoare, Drapelul de luptă cu garda la drapel, muzica militară și o gardă la monument. De regulă, cu acest prilej, nu se dă raportul, nu se trece în revistă și nu se salută garda de onoare. La sosirea persoanelor oficiale, trompetul sună ''Atențiune'' și ''Prevestirea pentru primirea generalului'', comandantul gărzii comandă onorul, muzica intonează ''Marșul de întâmpinare'', iar persoanele oficiale salută Drapelul de luptă. Când persoanele oficiale își ocupă locul stabilit, muzica încetează să cânte ''Marșul de întâmpinare'' și intonează Imnul național al României sau, după caz, imnul național al țării oaspetelui și apoi imnul național al României. Comandantul gărzii trece garda în poziția cu arma la picior și apoi comandă descoperirea și trecerea în poziția ''pe loc repaus''.

Urmează, timp de 5-7 minute, serviciul religios, după care, în acordurile ''Imnului eroilor'' (la Mormântul Ostașului Necunoscut) sau ale unui marș funebru (la monumente și cimitire ale militarilor străini), se depun coroane, jerbe, militarii se întorc față în față și salută, o dată cu persoanele oficiale, timp în care se păstrează momentul de reculegere. Militarii se retrag la locurile stabilite după ce persoana oficială pleacă.

La ordin, în funcție de spațiul existent în zona monumentului, garda de onoare și muzica militară defilează, dând onorul la monument. Dacă nu se defilează, la plecarea persoanei oficiale spre vehiculul destinat, muzica reia ''Marșul de întâmpinare'', iar garda de onoare prezintă onorul. Garda la monument se ridică după plecarea autorităților participante la solemnitate. Pe tot timpul depunerilor de coroane, jerbe și buchete de flori, garda de onoare rămâne în poziția ''Pentru onor''.

În celelalte localități unde există monumente (cimitire) ale eroilor români, când nu participă înalte personalități române și străine cărora, de regulă, li se prezintă onoruri militare, ceremoniile militare se desfășoară, în funcție de posibilități. Acolo unde nu se pot asigura garda de onoare și muzica militară, prezenta militară va fi marcată de un grup restrâns de cadre și militari în termen, 1-2 trompeți și o gardă la monument (cimitir), iar ceremonia va cuprinde: semnalul ''Atențiune'', serviciul religios, depunerile de coroane, jerbe și buchete de flori, salutul dat după fiecare depunere de către militarii din asistența și intonarea semnalului specific statului respectiv sau a semnalului ''Stingerea'' de către trompeți, pe tot timpul depunerii coroanelor, jerbelor și buchetelor de flori, păstrarea unui moment de reculegere.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Unii s-ar putea crede autorizați să ignore protocolul, eticheta, sau chiar politețea, argumentând că este vorba de norme perimate cărora suntem în mod inutil obligați să ne supunem. Preocuparea pentru aceste probleme ar echivala cu încercarea de a perpetua un trecut de mult apus, sau cu aceea de a trezi la viață în mod artificial, niște piese de muzeu.

Este totuși semnificativ faptul că, în timpul războiului din Golf, șeful operațiilor militare, generalul Norman Schwarzkopf, a ținut seama cu multă grijă de delicatele probleme religioase specifice liderilor din acea regiune, mai ales în ceea ce-i privea pe saudiți, lângă care își instalase cartierul general. A acordat, de asemenea, cea mai mare grijă relațiilor sale cu șefii contingentelor aliate: "în fiecare zi trebuia să se asigure că această coaliție heteroclită de treizeci de țări nu va exploda pentru că un anume general a fost vexat sau o anume țară nu a fost consultată.

Împăratul Bizanțului punea atelajul său la dispoziția ambasadorilor țărilor vecine sau îndepărtate, prietene sau chiar inamice, de îndată ce aceștia ajungeau la porțile cetății, pentru a fi conduși la palatul unde îi aștepta.

Nu era doar un gest protocolar, ci și un mod de a asigura securitatea oaspeților.

Iezuiții, care au plecat ca și alte comunități religioase în secolul XVI să convertească China, au fost singurii care nu au fost izgoniți. Ei se informaseră cu multă grijă asupra obiceiurilor Imperiului de Mijloc înainte de a se stabili acolo, iar pe parcursul șederii lor au fost foarte atenți să nu-și nemulțumească niciodată gazdele prin lipsa de respect față de normele locale. Membrii acestui ilustru ordin au dat dovadă de un altruism care câștigă spiritele și deschide inimile.

Stabilirea unui contact, menținerea sau întreruperea lui țin de capacitatea de a înțelege semnele, de a le decoda și de a le respecta. Limbajul protocolului și al etichetei evoluează. Ca în orice comunicare, vom avea grijă să evităm un vocabular depășit sau să impunem unul nou, al cărui sens, prea personal, ar fi ermetic și eventual șocant, pentru că ar fi de neînțeles sau, și mai rău, greșit interpretat. Dacă trebuie să știm să distingem ce este util și ce nu, ce este semnificativ și ce nu, trebuie să știm și să propunem formule care să întrunească unanimitatea.

Aceasta lucrare se constituie într-o fascinantă incursiune în secretele acestei activități și încearcă să ne învețe regulile bunelor maniere, elementele de protocol, etichetă, cum să ne comportăm adecvat cu ocazia diferitelor evenimente, regulile întâlnirilor, cum să ne alegem vestimentația potrivită, regulile ospitalității acasă, la birou sau restaurant, regulile organizării diferitelor evenimente: ceremonii, reuniuni naționale și internaționale, conferințe și evenimente desfășurate la nivelul Ministerului Apărării.

Desigur, prezenta lucrare nu epuizează problematica propusă, dar nădăjduiesc că aceasta va fi un prețios instrument de lucru pentru personalul cu atribuții pe linia asigurării protocolului în Ministerului Apărării.

Arta de a stăpâni bunele maniere constă în a trăi bine și a profita în liniște de bucuriile pe care ți le oferă relațiile cu ceilalți, sau, cel puțin, în a beneficia de acestea pe cât se poate. Protocol, etichetă, politețe, fac parte din prețul care trebuie plătit pentru a menține armonia între noi și mediul în care evoluăm. Cu cât sunt mai bine cunoscute și asimilate, cu atât impietează mai puțin asupra libertății noastre. Inerente vieții în societate, ele însoțesc progresul civilizației.

BIBLIOGRAFIE

ANGHEL Ion. Dreptul diplomatic, București, Editura Lumina, 2002.

BONCIOS Aurel. Drept diplomatic, București, Editura Fundației „România de mâine”, 2002.

TOMA Georgescu. Uzanțe diplomatice, protocol și relații internaționale, București, Editura Sylvi, 2002.

NASTASE Adrian. Drept diplomatic și consular, București, Editura All Beck, 2002.

MALIȚA Mircea. Teoria și practica negocierilor, București, Editura Politică, 1972.

MALITA Mircea. Diplomatia, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997

DUSSAULT Louis. Protocol, instrument de comunicare, București, Editura Galaxia, 1996.

BALDRIGE Leticia. Codul bunelor maniere în afaceri, București, Editura Lumina, 2002.

COPPIETERS Emmanuel. Protocoale national et international, Institutul Regal de Relații Internaționale, Bruxelles, ediția a III-a completata, 1989

FRINCU N., DRAGOMIR V. Reguli de protocol și de comportare în societate, Editura Științifică, București,1973

MCLUHAN Marshall. Galaxia Gutenberg, Editura Politică, București,1975

MAXIM Ioan, Manual diplomatic, București, 1997

PEASE Allan, GARNER Alan. Limbajul Vorbirii. Arta conversației, Editura Polimark, Bucuresti 1996.

STANCU Valentin, STOICA Marcela, Adrian Stoica- Relații publice.Succes și credibilitate

SULLIVAN Virginia, ILIES Silvia. Comunicare și transparență instituțională.

SERRES Jean-Manuel. Practique du protocole, Edition ''Bievre'',1982

VISSER J.-H.,locotenent colonel. Organizarea conferinței internaționale, prelegere, ținută la Conferința de la Haga pe probleme de protocol militar NATO-PfP din 25-27 ianuarie 1999.

WOOD J.R., SERRES Jean. Diplomatic Ceremonial and Protocol, London,1970.

YODER Sharon, GROSS Peter, MILO Katherine, NICULESCU-MAIER Ștefan. Introducere în Relații Publice, Editura NIM, București,1998.

Ghid de conduită civilizată, protocolară, Serviciul de Protecție și Pază, București, 1993.

Uzanțele de ceremonial diplomatic practicate în România, Ministerul Afacerilor Externe.

A N E X Ă

Cele mai uzuale plasamente la masă