Studiu Privind Metodele Si Mijloacele Specifice Atletismului Pentru Dezvoltarea Rezistentei In Ciclul Gimnazial de Invatamant

Studiu privind metodele și mijloacele specifice atletismului pentru dezvoltarea rezistenței în ciclul gimnazial de învățământ

Cuprins

Capitolul I: Introducere

Actualitatea temei

Motivația alegerii temei

Scopul cercetării, ipoteza de lucru, sarcinile cercetării

Capitolul II: Fundamentarea stiințifică și metodică a temei

2.1 Îmbunătățirea eficienței lecției de educație fizică

2.2 Factorii care favorizează dezvoltarea rezistenței

2.3 Forme de manifestare a rezistenței

2.4 Metode și mijloace pentru dezvoltarea rezistenței

2.5 Sisteme de acționare pentru dezvoltarea rezistenței în cadrul activităților școlare

de educație fizică și sport

2.6 Rolul respirației în dezvoltarea rezistenței

2.7 Tehnica alergării

2.8 Tactica alergării

2.9 Particularitățile de vârstă din ciclul gimnazial

2.10 Lecția de educație fizică

Capitolul III: Organizarea și desfășurarea cercetării

3.1 Subiecții și organizarea cercetării

3.2 Metodele și tehnicile de cercetare utilizate

3.3 Indicatorii morfo-funcționali și motrici folosiți în experiment

3.4 Indicatorii matematico-statistici cuprinși în cercetare

Capitolul IV: Rezultatele cercetării și interpretarea lor

4.1 Prelucrarea și interpretarea datelor culese

Capitolul V: Concluzii și propuneri

Bibliografie

Capitolul I

Introducere

Educația fizică este o componentă importantă a formării personalității, prin care se urmărește dezvoltarea armonioasă și sănătoasă a individului din punct de vedere biologic, în conformitate cu sintagma lui Juvenal „Mens sana in corpore sano” .

Rolul educației fizice a fost evidențiat și susținut din antichitate și până în zilele noastre, la fel și sportul ca mijloc de consolidare a personalității umane.

În prezent, educația fizică a devenit o activitate cu fundamentare solidă, dispunând de o metodologie de cercetare proprie.

Educația fizică, ca disciplină în programa școlară, contribuie la întregirea educației permanente (are caracter formativ, asigură dezvoltarea personalității elevului și participării sale la programul societății).

În domeniul educației fizice școlare, cunoașterea elevilor pe baza aprecierii randamentului acestora capătă o semnificație deosebită, specialiștii fiind datori să surprindă caracteristicile individuale în dinamica dezvoltării personalității. Cunoscând capacitățile elevilor, vom ști nivelul îndeplinirii obiectivelor educației fizice, vom aprecia înclinațiile, interesele, aptitudinile, motivația și aspirațiile pentru a practica exercițiile fizice.

Finalitatea procesului de cunoaștere contribuie în bună măsură la optimizarea procesului instructiv-educativ. Cunoașterea randamentului elevilor nu reprezintă o măsură episodică sau o modă, ci este o acțiune ritmică, metodică, dictată de conștiința profesională a cadrului didactic care trebuie să cunoască în orice moment nivelul posibilităților elevilor, distanța acestora față de obiectiv și ce măsuri didactice trebuie să întreprindă în plan metodic.

Evaluarea gradului de realizare a obiectivelor educației fizice școlare capătă un caracter permanent și trebuie să fie obiectivă, condiție obligatorie pentru motivarea și sporirea încrederii în forțele proprii ale elevului.

1.1 Actualitatea temei

Educația fizică nu vizează un scop limitat, intrinsec, respectiv cel al dezvoltării fizice ci, din contră, educația fizică – parte componentă a unui sistem – acționează concomitent cu celelalte laturi asupra dezvoltării integrale a personalității, stimulând și fortificând calitățile psihofizice ale acesteia.

Dezvoltarea fizică multilaterală este rezultatul multiplelor influențe asupra organismului pe plan somatic și funcțional, în cadrul lecțiilor de educație fizică și reprezintă consecința acționării în mod deliberat prin intermediul unor mijloace și structuri analitice precis localizate la nivelul fiecărui segment, lanț muscular, regiune sau articulație. (Gh. Mitrea, 1973; F. Petrovici, 1983; Vl. Simionescu, 1987; L. Teodorescu, 1989).

Educația fizică reprezintă una din cele mai vechi forme de exercitare a acțiunii formative fiind o parte componentã a structurii multiforme a personalității. Această componentă a educației cuprinde un cumul de activități care contribuie la formarea și dezvoltarea ființei umane prin valorificarea dimensiunilor psihofizice ale personalității, stabilirea unui echilibru dintre fizic și psihic, psihomotricitate și potențialul intelectual, emotivitate, afectivitate și voință după aprecierile fãcute de N.I. Ponomariov (1974), B.A. Așmarin (1978); G. Chiriță (1994); M. Epuran (1994); S.N.Danail (1996).

Societatea contemporană impune un învățământ bazat pe formarea unei personalități active, armonioase, sănătoase, fapt care necesită restructurarea, perfecționarea, optimizarea întregului sistem educațional conform autorilor (G. Berger, 1973; V. Bunescu, 1974; M. Duțu, 1989; S. Cristea, 1994; T. Grimalschi, 2000; V. Mândâcanu, 2001).

În etapa actuală de dezvoltare a societații noastre, întâlnim cu regularitate termenul de eficiență în toate sferele activității sociale. Pentru ca un proces să fie eficient trebuie să se realizeze un progres, progres care stă la baza dezvoltării continue a fiecărei științe.

Modernizarea permanentă a activității de educație fizică și sport în școală impune găsirea unor noi metode, procedee și mijloace prin care să se acționeze în practică, precum și perfecționarea continuă a celor existente, a celor clasice, tradiționale, în baza noilor obiective ce stau în fața acestui obiect de învățământ.

De la an la an sunt găsite și dezvoltate nenumărate metode și mijloace pentru perfecționarea multitudinii de exerciții, ramuri sportive și noi metode de antrenament care au ca unic scop perfecționarea și atingerea unui nivel din ce în ce mai înalt de performanță.

Antrenamentul sportiv este un proces instructiv-educativ desfășurat sistematic și continuu, gradat, în vederea adaptării organismului la eforturi fizice și psihice intense pentru atingerea unor performanțe superioare. În același timp, această formă de pregătire contribuie la dezvoltarea personalității celui ce practică o ramură sau o probă sportivă. Atletismul a constituit și constituie, prin conținutul său, un mijloc sigur și eficient de realizare a antrenamentului în cadrul tuturor ramurilor sau probelor sportive, cu aport deosebit în adaptarea treptată a organismului pentru evitarea suprasolicitărilor.

Cine se ocupă de instruirea sportivilor în cadrul lecțiilor de antrenament are la îndemână un număr redus de exerciții fizice comparativ cu cele utilizate în educația fizică școlară, dar cu un nivel mult mai ridicat din punct de vedere tehnic, un volum și o intensitate mult mai mare. Din această perspectivă, succesul în domeniu este asigurat de modul în care profesorul selectează aceste exerciții și le aplică în practică ținând cont de următoarele cerințe: continuitatea în pregătire pe parcursul anului și pe mai mulți ani; optimizarea raportului dintre pregătirea fizică generală și cea specială. Ponderea pregătirii fizice generale este invers proporțională cu nivelul de măiestrie sportivă și cu nivelul de manifestare a calităților motrice de bază. Cu cât nivelul măiestriei este mai ridicat, pregătirea fizică va fi mai redusă, iar mijloacele mai selective.

Organizarea corectă a procesului de învățare a tehnicii exercițiilor atletice presupune folosirea largă a principiilor și metodelor pedagogice generale, precum și a diferitelor procedee ținând seama de specificul fiecărui exercițiu atletic. În această activitate trebuie să ne orientăm după sarcinile principale ale educației și după particularitățile obiectului de învățat. Învățarea tehnicii oricărui exercițiu, ca și procesul perfecționării continue a elevilor se efectuează prin dobândirea cunoștințelor teoretice necesare și prin formarea deprinderilor motrice adecvate.

Dezvoltarea calităților motrice joacă un rol deosebit în realizarea obiectivelor educației fizice școlare, reprezentând o finalitate importantă a acestui proces. Este deci necesar ca această problemă să se bucure din partea profesorilor de o atenție mai mare, acționându-se sistematic și consecvent pentru dezvoltarea calităților la nivelul indicilor programați pentru fiecare an de studiu, pentru fiecare ciclu de învățământ.

Într-o lecție de educație fizică ori de câte ori nu avem temă de educare și dezvoltare a calităților motrice, prin modul în care dozăm efortul ca Volum, Intensitate, Complexitate putem acționa asupra educării calităților motrice și prin utilizarea anumitor deprinderi motrice insistând pe dominanta specifică calității motrice respective.

Calitățile motrice reprezintă însușiri ale organismului care oferă individului posibilitatea executării diferitelor acte motrice, legate atât de activitatea sa zilnică, cât și de cea sportivă.

În procesul de învățământ un loc important în cadrul preocupărilor profesorului de specialitate îl ocupă găsirea și utilizarea în pregătire a celor mai eficiente metode și mijloace care să asigure dezvoltarea acestor calități. Profesorul de educație fizică trebuie să stabilească anumite priorități în educarea calităților. Se recomandă ca programarea dezvoltării lor să se facă cu pondere diferită în funcție de conținutul lecțiilor, materialele sportive existente, condițiile de anotimp, fondul motric al elevilor într-o anumită etapă.

Perfecționarea calităților motrice reprezintă unul din principalele obiective ale procesului de pregătire a tineretului școlar realizată concomitent cu formarea priceperilor și deprinderilor motrice. Alături de deprinderile motrice, calitățile motrice sunt obiective primordiale ale conținutului lecției de educatie fizică. Indiferent de condiții materiale (sală, aparaturi, materiale) sau atmosferice (ploaie, zăpadă, ceață, frig), educarea calităților motrice este primordială, esențială.

Este indicat ca în lecția de educație fizică, calitățile motrice să nu fie așezate la întâmplare. Locul acțiunilor pentru dezvoltarea calităților motrice în lecția de educație fizică trebuie stabilit în funcție de natura efortului respectiv pentru a putea asigura un volum sau o intensitate optimă și asigurarea revenirii organismului.

Dezvoltarea Vitezei și Îndemânării se va plasa după veriga a III-a a lecției (influențarea selectivă a aparatului locomotor), iar forța și rezistența se vor situa înaintea verigii de revenire a organismului după efort.

Privind vârsta optimă de influențare favorabilă a dezvoltării calităților motrice menționăm că viteza poate fi dezvoltată cu rezultate foarte bune la vârsta 10-12 ani, dar activitatea de educare a vitezei sub diferitele ei forme poate începe la 5-6 ani. Îndemânarea se dezvoltă bine între aceeași limită de vârstă ca și viteza. Forța și rezistența, calități motrice mai ușor perfectibile se pot educa sistematic de la 9-10 ani, având o evoluție ascendentă și posibilitate maximă de perfecționare.

În literatura de specialitate precum și în limbajul specialiștilor se folosesc mai mulți termeni precum: calități fizice, calități motrice, calități bio-motrice, calități ale activității motrice, funcții motrice de bază, etc.

Calitățile motrice au un caracter nativ al cărui nivel de manifestare inițială depinde de fondul genetic ereditar. Dezvoltarea lor ulterioară ca de altfel și formarea deprinderilor motrice, se realizează odată cu evoluția procesului de creștere și dezvoltare, ele fiind influențate de specificul activităților desfășurate, condițiile de viață, ereditatea, mediul geografic, climatic și activitățile desfășurate în mediul școlar.

Calitățile motrice condiționează și determină în mare măsură formarea și în special consolidarea deprinderilor motrice. Dezvoltarea calităților motrice favorizează creșterea capacității de efort a organismului. Dezvoltarea calităților motrice se poate realiza și în condiții materiale simple, și în cadrul activității independente a elevilor.

S-a mai amintit că, nu cu mult timp în urmă, dezvoltarea calităților motrice nu figura ca o verigă distinctă a lecției de e de perfecționare.

În literatura de specialitate precum și în limbajul specialiștilor se folosesc mai mulți termeni precum: calități fizice, calități motrice, calități bio-motrice, calități ale activității motrice, funcții motrice de bază, etc.

Calitățile motrice au un caracter nativ al cărui nivel de manifestare inițială depinde de fondul genetic ereditar. Dezvoltarea lor ulterioară ca de altfel și formarea deprinderilor motrice, se realizează odată cu evoluția procesului de creștere și dezvoltare, ele fiind influențate de specificul activităților desfășurate, condițiile de viață, ereditatea, mediul geografic, climatic și activitățile desfășurate în mediul școlar.

Calitățile motrice condiționează și determină în mare măsură formarea și în special consolidarea deprinderilor motrice. Dezvoltarea calităților motrice favorizează creșterea capacității de efort a organismului. Dezvoltarea calităților motrice se poate realiza și în condiții materiale simple, și în cadrul activității independente a elevilor.

S-a mai amintit că, nu cu mult timp în urmă, dezvoltarea calităților motrice nu figura ca o verigă distinctă a lecției de educație fizică, nu se stabileau teme speciale pentru dezvoltarea acestora și în consecință nu se acționa în mod planificat. Odată cu determinarea mai exactă a rolului calităților motrice în pregătirea fizică a elevilor și introducerea sistemului unitar de verificare și apreciere a gradului de pregătire fizică și sportivă a acestora, s-au perfecționat și activitățile destinate educării acestora, sunt tot mai curioși profesorii care acționează în această direcție, mai organizat, planificat. Având în vedere că progresele ce se realizează în dezvoltarea calităților motrice sunt mult mai evidente decât în cazul deprinderilor, că se pot măsura cu mare exactitate, dispunând de criterii obiective și că principala lege care guvernează dezvoltarea acestora o reprezintă continuitatea, planificarea dezvoltării lor pe semestre, an școlar și chiar pe ciclu de școlarizare, devine o necesitate primordială.

De către specialiști, rezistența este definită sub multiple formulări, toate concentrând și exprimând în cuvinte diferite capacitatea organismului de a efectua acte sau acțiuni motrice: „capacitatea organismului de a efectua eforturi de intensitate mare un timp mai îndelungat" (Harre, 1973); „menținerea capacității de lucru în timpul unor eforturi de lungă durată, prin învingerea fenomenului de oboseală și printr-un tempo ridicat al restabilirii organismului după o activitate obositoare" (Demeter, 1981); „rezistența se referă la limita de timp până la care o muncă de intensitate dată poate fi susținută" (Bompa, 2001); „calitatea motrică rezistența, reprezintă capacitatea omului de a face față oboselii fizice" (Ardelean, 1990). Din aceste definiții desprindem câteva elemente care caracterizează această calitate motrică și relația dintre ele: durata efortului – eficacitatea cât mai constantă a activității motrice pe toată durata ei – rapiditatea refacerii organismului după efortul efectuat.

Rezistența, sub aspect fizic, este o calitate motrică care poate fi ușor perfectibilă, ca urmare a efectuării sistematice, continue și după anumite reguli a unor exerciții fizice specifice, păstrându-se, la valoarea atinsă, perioade de timp îndelungate.

Referindu-mă strict la ramura sportivă aleasă de mine și anume „atletismul” pot spune că probele specifice atletismului școlar contribuie la creșterea capacității de efort a organismului, asigură pregătirea motrică multilaterală, fapt ce a determinat rațiunea de a fi folosit ca mijloc de realizare a obiectivelor educației fizice școlare. Prin gama largă de mijloace, atletismul influențează eficiența asupra fortificării oraganismului, dezvoltă calitațile motrice, formează priceperi și deprinderi motrice cu largi valențe aplicative.

Faptul că atletismul școlar este considerat ca o disciplină de bază are ca temei posibilitățile de adaptare a exercițiilor și probelor atletice la particularitățile de vârstă și sex ale elevilor.

Acest adevăr este pus în evidență prin precizia cu care se poate stabili și controla cantitatea și calitatea efortului, cât și prin urmărirea în timp a evoluției rezultatelor. În funcție de posibilitățile colectivului se programează mijloacele și se stabilesc parametrii efortului.

În utilizarea structurilor și exercițiilor pentru dezvoltarea unei anumite calități motrice se pornește de la elementele cele mai simple, urmând ca pe măsură ce elevii dobândesc experiența necesară să se modifice treptat atât conținutul structurii sau chiar structura, cât și parametrii efortului. Indicațiile metodice prezentate fie în cadrul fiecărei structuri, fie la finele unor probe au rolul de a atenționa profesorul asupra elementelor esențiale ce trebuie luate în considerare atunci când utilizează structura respectivă.

1.2 Motivația alegerii temei

Am ales abordarea acestei teme întrucât am avut la îndemână mijloacele și cunoștințele necesare perfecționării cunoștințelor deja dobândite în acest domeniu, atât la nivel teoretic cât și practic. Cunoștințele obținute prin studiile la nivel superior, m-au determinat să încerc și să și reușesc, după cum voi demonstra, să pun în valoare noi însușiri acestei ramuri a atletismului. De altfel, mi-a plăcut și am fost mereu atrasă de sport în general și am încercat diferite sporturi, printre care fotbalul și atletismul, fapt care m-a motivat și m-a determinat să realizez o cercetare în acest sens și să contribui prin mijloacele proprii la dzvoltarea acestui domeniu.

Interacțiunea și lucrul cu colectivele de elevi m-au preocupat din totdeauna și găsesc atractivă această muncă depusă atât în folosul grupului cu care am lucrat, cât și al domeniului educației fizice, în scopul perfecționării lui.

Practica a demonstrat că, datorită caracterului lor natural, exercițiile sub forma unor elemente simple pot fi predate cu succes de la cele mai fragede vârste.

În perioada ciclului gimnazial, la care se referă studiul de față, perioadă care constituie cea mai importantă verigă a educației fizice și sportive, trebuie puse bazele pregătirii fizice și tehnice multilaterale, ceea ce presupune educarea la un anumit nivel a tuturor calităților fizice și înzestrarea elevilor cu un bogat bagaj de deprinderi de mișcare ( V. Farcaș, I. Nicola, 1980).

În această etapă sarcinile pe linia atletismului capătă un caracter mai specializat, mergându-se spre însușirea și consolidarea tehnicii diferitelor probe atletice. Ponderea trebuie să cadă pe însușirea unui număr cât mai mare de exerciții pregătitoare. Aceasta, deoarece, bine însușite, ușurează învățarea probelor respective pe de o parte, iar pe de altă parte, pot fi executate pe grupe și chiar cu întreaga clasă, astefel putând fi repetate de multe ori în cadrul lecției de educație fizică ( G.V. Galicenco, 1964; V. P. Ozerov, 1976).

Pentru a realiza acest studiu, asupra dezvoltării rezistenței prin metode și mijloace specifice atletismului în ciclul gimnazial de învățământ, am efectuat o cercetare la Școala Gimnazială Nr. 40, ,,Iulia Hașdeu” din Galați, având ca motive principale faptul că aici am găsit resursele materiale și umane potrivite și motivante pentru realizarea a ceea ce mi-am propus.

Am dispus de terenul de sport al școlii pentru efectuarea pregătirii practice a subiecților, precum și cronometru pentru efectuarea măsurătorilor, dar și de suportul uman din partea colectivului de elevi, care a fost deosebit de receptiv și interesat, precum și al profesoarei de educație fizică doamna Maria Sîrghi, de care aveam mare nevoie și de al cărei sprijin și îndrumare profesionistă m-am bucurat.

1.3 Scopul cercetării, ipoteza de lucru, sarcinile cercetării

Îl reprezintă, perfecționarea procesului de educație fizică gimnazială în baza folosirii metodelor și mijloacelor atletice în vederea dezvoltării calității motrice „rezistența”.

Prin urmare, pentru îmbunătățirea metodelor și mijloacelor prin care se realizează progrese la nivelul pregătirii elevilor în lecția de educație fizică din gimnaziu, pentru dezvoltarea calității motrice „rezistența” am efectuat un studiu prin care am reușit să demonstrez că metodele folosite de mine au adus un caracter nou și inovator și că aceste metode au îmbunătățit rezultatele elevilor care au luat parte la acesta.

Acționarea în mod deliberat pentru dezvoltarea rezistenței în lecția de educație fizică, conduce în final la creșterea indicilor de dezvoltare a acesteia.

Utilizarea unor exerciții specifice pentru dezvoltarea rezistenței are efecte pozitive și

asupra celorlalte capacități motrice, dar și asupra dezvoltării organismului.

Sarcinile specifice temei care îmi revin în demersul realizării acestei lucrări sunt: de prezentare corectă și clară a părții teoretice, de fixare a unui studiu de lucru necesar pentru derularea activităților propuse. Sunt de părere că este necesară asimilarea în detaliu și transmiterea cu îndemânare a metodelor specifice de lucru, stăpânirea tehnicilor de înregistrare, măsurare, administrare, ordonare, evaluare și prelucrare a datelor experimentului secvențial și în ansamblul lor, cunoașterea tehnicilor de calcul din punct de vedere statistic și matematic și a ordonării datelor în grafice, tabele și scheme clare și logice pentru valorificarea datelor acumulate. La nivel relațional, consider că îmi revine stabilirea cu exactitate, precum și însușirea mijloacelor de comunicare pentru redarea corectă și clară a cerințelor și stabilirea unei relații amiabile de comunicare cu elevii și profesorii colaboratori pentru o înțelegere clară a sarcinilor de lucru și eficientizarea rezultatelor, dar și pentru obținerea unui ambient plăcut de lucru, așa cum cred că este de dorit în cadrul orelor de educație fizică și sport.

Cu privire la metodele de cercetare și tehnicile de lucru specifice și utile lucrării propuse, m-am oprit în special la câteva dintre ele: metoda studiului bibliografic care îmi permite cercetarea în prealabil a literaturii de specialitate existente pentru o prezentare amplă și corectă a conceptelor care vor duce la conturarea fundamentului teoretic științific și metodologic al lucrării. Această metodă mă va ajută și la organizarea planului de cercetare și de desfășurare a sarcinilor și la atingerea obiectivelor propuse. Cea de-a doua metodă este cea a convorbirii, care mă ajută la realizarea comunicării pe parcursul studiului, al orelor de educație fizică și sport, pentru o informare corectă asupra cerințelor exercițiilor sau a experimentului, la corectarea și eficientizarea desfășurării activităților. A treia metodă folosită este cea a observației pedagogice, care constă în monitorizarea conștientă și în prealabil stabilită a evoluției din timpul orelor. Cu ajutorul acestei metode am avut în vedere monitorizarea sistematică a unor indici și factori, urmăriți în mod special în anumite condiții obiective de desfășurare a predării, asimilării și a evaluării programului de instruire.

Experimentul mi-a permis verificarea utilității mijloacelor de instruire prezente în programul de pregătire. Experimentul este o metodă fundamentală de cercetare care generează și permite interpretarea și evaluarea datelor și a informațiilor obținute în urma aplicării acestuia. Pentru prelucrarea datelor astfel obținute, am folosit metoda înregistrării, metoda reprezentării grafice și metoda statistico-matematică. Aceste metode mi-au permis obținerea unor indici obiectivi, verificarea și evaluarea parametrilor care alcătuiesc programele de pregătire, prelucrarea și prezentarea tuturor datelor și a rezultatului obținut, care constă în cifre, indici și interpretări descriptive, mai mult sau mai puțin detaliate, în funcție de sarcinile urmărite. Rezultatul l-am analizat în funcție de indicatorii statistici specifici analizei sportive. Am urmărit obținerea de rezultate comparative sau particularizate pentru verificarea metodelor și mijloacelor consacrate sau a stabilirii de noi tehnici care să ajute la îmbunătățirea metodologiei și a obiectivelor programei de instruire.

Capitolul II

Fundamentarea științifică și metodică a temei

2.1 Îmbunătățirea eficienței lecției de educație fizică

Asigurarea permanentă a conținutului educativ din lecții. Cunoscut fiind faptul că educația fizică este parte integrantă a activității de instruire și educare a tinerilor, contribuind la îndeplinirea cu succes a sarcinilor generale din școală, pe linia realizării educației, cadrele didactice au obligația permanentă de a programa în lecții mijloace și metode care să asigure pe lângă realizarea sarcinilor de instruire și a celor de ordin educativ.

Analizând sarcinile educației fizice ca parte integrantă a educației se constată că eficiența ei nu se poate obține numai prin prisma realizării sarcinilor ce vizează formarea deprinderilor specifice, dezvoltarea fizică armonioasă și întărirea sănătății. Ea trebuie să asigure prin mijloace ce îi sunt la dispoziție o cât mai cuprinzătoare influență educativă asupra întregului colectiv de elevi.

Pentru realizarea acestui obiectiv, este necesar ca profesorul să cunoască care sunt elementele de ordin educativ ce pot fi influențate prin lecție, care sunt mijloacele cele mai eficiente, potrivit vârstei elevilor și în ce moment din lecție pot fi ele programate.

Realizarea unei bune pregătiri fizice a elevilor practicanți ai atletismului presupune în primul rând dezvoltarea și perfecționarea calităților motrice, concomitent cu învațarea și perfecționarea priceperilor și deprinderilor de bază și dezvoltarea indicilor morfologici și funcționali ai organismului.

Calitățile motrice sunt însușiri ale organismului care oferă individului posibilitatea executării diferitelor acte motrice, legate atât de activitatea sa zilnică, cât și de cea sportivă. În procesul de învațământ un loc important în cadrul preocupărilor profesorului de specialitate îl ocupă găsirea și utilizarea în pregătire a celor mai eficiente metode și mijloace care să asigure dezvoltarea acestor calitați. În activitatea de dezvoltare a acestora (este permanentă) profesorul de educație fizică trebuie să stabilească anumite priorități în educarea calitaților. Se recomandă ca programarea dezvoltării lor să se facă cu pondere diferită în funcție de conținutul lecțiilor, materialele sportive existente, condițiile de anotimp, fondul motric al elevilor într-o anumită etapă.

Perfecționarea calităților motrice reprezintă unul din principalele obiective ale procesului de pregătire a tineretului școlar realizată concomitent cu formarea priceperilor și deprinderilor motrice.

Calitățile motrice sunt însușiri ale organismului concretizate în capacitatea de efectuare a acțiunilor de mișcare cu anumiți indici de viteză, fortă, rezistență și îndemânare.

Calitățile motrice au un caracter nativ al cărui nivel de manifestare inițială depinde de fondul genetic ereditar. Dezvoltarea lor ulterioară ca de altfel și formarea deprinderilor motrice, se realizează odată cu evoluția procesului de creștere și dezvoltare, ele fiind influențate de specificul activităților desfașurate, condițiile de viață, ereditatea, mediul geografic și climateric și activitățile desfașurate în mediul școlar.

Alături de deprinderile motrice, calitățile motrice sunt obiective primordiale ale conținutului lecției de educație fizică. Indiferent de condițiile materiale (sală, aparaturi, materiale) sau atmosferice (ploaie, zăpadă, ceață, frig), educarea calităților motrice este primordială, esențială.

Este indicat ca în lecția de educație fizică, calitățile motrice să nu fie așezate la întamplare. Locul acțiunilor pentru dezvoltarea calităților motrice în lecția de educație fizică trebuie stabilit în funcție de natura efortului respectiv pentru a putea asigura un volum sau o intensitate optimă și asigurarea revenirii organismului.

Dezvoltarea Vitezei și Îndemânării se va plasa după veriga a III-a a lecției (influențarea selectivă a aparatului locomotor), iar forța și rezistența se vor situa înaintea verigii de revenire a organismului după efort.

În literatura de specialitate precum și în limbajul specialiștilor se folosesc mai mulți termeni precum: calități fizice, calități motrice, calități bio-motrice, calități ale activității motrice, funcții motrice de bază, etc.

În cadrul procesului instructiv educativ, dezvoltarea calităților motrice trebuie să ocupe un loc prioritar deoarece:

– calitățile motrice condiționează și determină în mare măsură formarea și în special consolidarea deprinderilor motrice;

– dezvoltarea calităților motrice favorizează creșterea capacității de efort a organismului;

– dezvoltarea calităților motrice se poate realiza și în condiții materiale simple;

– dezvoltarea calităților motrice se poate face și în cadrul activității independente a elevilor.

Vom trata, conform temei alese, calitatea motrică „rezistență” sub toate aspectele ei.

În activitatea oricărei persoane, indiferent de specificul profesiei sale, rezistența este o calitate care influențează, în bună măsură, randamentul muncii. Solicitările din ce în ce mai mari, în producție, în activitatea școlară și în viața cotidiană fac din rezistență un factor deosebit de important prin care omul poate învinge apariția timpurie a oboselii atât în domeniul intelectual, senzorial, emoțional cât și în cel fizic.

Principalul factor care limitează manifestarea rezistenței un timp cât mai îndelungat îl constituie oboseala. Fenomenul de oboseală se caracterizează prin scăderea temporară a capacității de lucru a organismului, prin creșterea dificultăților sau prin imposibilitatea de a continua efortul (activitatea motrică) dat, cu aceeași intensitate, în același ritm, cu aceeași amplitudine, precizie și randament. Oboseala este cauzată de slaba adaptare a organismului la efort, de diminuarea activității centrilor nervoși superiori care coordonează capacitatea de lucru a mușchilor și în special a funcțiilor circulatorii și respiratorii. După cum remarcă V. S. Farfel, capacitatea de lucru a aparatului nervos central este veriga principală în lanțul de procese care determină apariția mai devreme sau mai târziu a oboselii. Lupta cu oboseala este în primul rând lupta centrilor nervoși superiori pentru menținerea propriei lor capacități de lucru. În procesul de dezvoltare a rezistenței se perfecționează întregul sistem de legături nervoase necesare efectuării lucrului stabilit, ceea ce are influențe și asupra înbunătățirii coordonării funcțiilor, organelor și sistemelor, reducerii cheltuielilor energetice.

Am arătat mai sus că oboseala reprezintă factorul de bază care are influențe limitative asupra rezistenței. Trebuie să reținem însă că oboseala constituie, în același timp, și factorul hotărâtor de adaptare a organismului la efort. Ca urmare, arăta V. S. Farfel, numai efortul efectuat până la oboseală și încercările de a o învinge pot grăbi procesul de dezvoltare a rezistenței.

2.2 Factorii care favorizează dezvoltarea rezistenței

Dezvoltarea rezistenței și valoarea ei depind de mai mulți factori. Dintre aceștia cei mai importanți sunt:

– posibilitățile sistemelor cardiovascular, respirator, muscular și ale celorlalte funcții ale organismului, care susțin efortul;

– calitatea metabolismului și a surselor energetice. Cele trei grupe de procese metabolice care asigură baza energetică metabolică a rezistenței sunt:

a) metabolismul anaerob alactacid (rezistență de sprint) ce se desfășoară pe durata a 10 -15 secunde;

b) metabolismul anaerob lactacid (rezistența de semifond) desfașurată pe o perioadă până la 1 minut și 30 de secunde;

c) metabolismul aerob (rezistența fondistului).

– un alt factor ar fi nivelul la care sistemul nervos central realizează coordonarea activității aparatului locomotor și a funcției vegetative, a acțiunii musculaturii antagoniste și agoniste, alternanța în contracție a fibrelor musculare, coordonarea respirației cu circulația;

– calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate susține sau relua un efort sau, din contra, abandonarea efectuării efortului;

– relația dintre pauză și efort în cadrul ramurilor și probelor sportive care se desfășoară cu alternarea intensității efortului .

Din cele relatate mai sus, rezultă că valoarea rezistenței este condiționată de anumite posibilități morfofuncționale și psihice ale organismului, perfectibile printr-o pregătire sistematică. Dezvoltarea rezistenței este determinată de stabilirea unor legături, condiționate optim, între exercitarea funcțiilor diferitelor aparate și sisteme în baza cărora se reglează activitatea aparatului locomotor și a funcțiilor vegetative.

2.3 Forme de manifestare a rezistenței

În domeniul educației fizice și sportului, termenul de rezistență, folosit în sensul definirii capacității organismului de a efectua un efort fizic într-un timp cât mai îndelungat, prezintă aspecte particulare față de noțiunea de rezistență proprie altor domenii de activitate.

Practica activității sportive de performanță, domeniu în care rezistența fizică condiționează în mare masură rezultatele înalte, evidențiază două forme principale de manifestare a rezistenței și anume:

Rezistența generală caracterizată prin capacitatea organismului de a executa timp îndelungat acțiuni motrice care angrenează circa 70% din grupele musculare și impune solicitări mari sistemelor nervos central, cardiovascular și respirator. Rezistența generală asigură sportivului posibilitatea de a acționa eficient, mai ales în cadrul probelor de durată. Ea se dezvoltă, cu precădere prin executarea, timp îndelungat, a unor exerciții care angrenează întregul organism, marea majoritate a grupelor musculare și în special sistemele cardiovascular și respirator. Este vorba de un efort predominant aerob, organismul lucrând în condiții de echilibru relativ în privința cheltuielilor energetice și a aprovizionării cu oxigen.

Rezistența specială sau specifică se referă la aspectele particularizate ale rezistenței, necesare în anumite profesii sau ramuri sportive. În sport, rezistența specifică este condiționată de particularitățile cerințelor impuse organismului sportivului de executarea exercițiilor din ramura lui de sport. Rezistența specifică nu trebuie redusă numai la capacitatea organismului de a lupta contra oboselii, ci și de a executa cât mai eficient diferite acțiuni motrice precise sau uneori impuse de prevederile regulamentare și modul de acționare a adversarului.

Aceste două forme principale de manifestare a rezistenței sunt proprii antrenamentului sportiv, activitate deosebit de complexă și dificilă pentru obținerea performanțelor de valoare mondială. Pentru realizarea oricăreia din aceste forme la parametrii marei performanțe, se depun eforturi deosebit de intense, planificate pe perioade destul de lungi.

Deducem cu ușurința că, în condițiile celor 1-2 ore de educație fizică pe săptămână, repartizate în diferite momente ale zilei de școală, desfășurate în condiții diverse și cu un număr mare de elevi, nu se pot realiza valori ale rezistenței generale proprii sportului de performanță și cu atât mai puțin valorile rezistenței specifice.

Cu toate acestea, pentru că rezistența constituie o calitate foarte necesară elevilor în activitatea școlară precum și în cea productivă, în limita timpului afectat educației fizice, trebuie găsite soluții pentru dezvoltarea ei.

Ca noțiunile să fie cât mai în concordanță cu valoarea activității pe care o exprimă și mai ales cu eficiența acesteia, consider că pentru ceea ce se poate realiza la nivelul timpului afectat educației fizice școlare, putem ca alături de rezistența generală (termen specific antrenamentului sportiv) să folosim termenul de rezistență utilă, rezistență dobândită de elev ca urmare a practicării exercițiilor fizice în mod organizat, aceasta fiindu-i necesară în primul rând activității sale profesionale și în al doilea rând celei sportive.

După alte criterii formele de manifestare a rezistenței pot fi grupate astfel:

a) Rezistența de durată lungă, caracterizată printr-un efort care depășește ca durată 8-10 minute, și se desfasoară într-un regim total aerob.

b) Rezistența de durată medie, caracterizată printr-un efort ce nu depășește 8 minute (2-8min.) și care se desfașoară pe fond aerob, dar și cu apariția proceselor anaerobe spre limita superioară a duratei.

c) Rezistența de durată scurtă, caracterizată ca timp între 45s și 2 min și desfașurată prin manifestarea intensă a proceselor anaerobe.

d) Rezistența în regim de forță, caracterizată atât prin manifestarea unei capacități mari de forța, cât și de rezistentă, combinate în cadrul aceleiași probe, ramuri de sport cum ar fi înotul, canotajul și caiac-canoe.

e) Rezistența în regim de viteză, specifică eforturilor scurte și rapide (100m plat, 100m înot). Se lucrează mult în apnee, deci cu un efort predominant anaerob.

În concluzie, putem considera că rezistența este prezentă și necesară în marea majoritate a acțiunilor motrice specifice sau nespecifice ramurilor de sport, sub următoarele forme:

– rezistența în eforturi cu intensitate constantă;

– rezistența în eforturi cu intensitate variabilă;

– rezistența în eforturi variabile,

– rezistența în eforturi combinată cu forța și viteza.

Forme de manifestare a rezistenței în atletism:

– rezistența în regim de viteză, sau în regim de forță explozivă, se mai numește și rezistență neuromusculară, când intensitatea efortului este maximală. Efortul este de tip anaerob fără apariția acidului lactic;

– rezistența cardiovasculară, intensitatea efortului submaximal, efortul este mixt-anaerob lactacid-aerob;

– rezistența cu caracter energic, intensitatea efortului modetat; efortul este aerob și se desfășoară în condițiile echilibrului relativ între necesarul și aportul de oxigen.

Metodica dezvoltării rezistenței:

În toate programele școlare de educație fizică, începând cu ciclul primar și până la cel liceal și profesional, rezistența apare ca obiectiv instructiv-educativ, formulat și concretizat ca cerință în raport cu anul de studiu, deci de vârsta elevilor.

Tratând perioada de studiu pe care m-am hotărât să o abordez și anume învățământul gimnazial, aici sunt prevăzute, în:

• clasa a V-a = dezvoltarea rezistenței în erforturi de durată, în ritm uniform, stimularea dezvoltării capacității respiratorii;

• clasa a VI-a = dezvoltarea rezistenței în eforturi repetate de durată în ritm uniform; dezvoltarea capacității respiratorii cu accent pe formarea ritmului optim și pe dezvoltarea capacității de reținere voluntară a respirației( apnee voluntară).

• clasa a VII-a = dezvoltarea rezistenței în efortul de durată cu ritmuri variate; dezvoltarea capacității respiratorii prin stimularea dezvoltării toracelui și prin marirea amplitudinii mișcărilor diafragmului.

• clasa a VIII-a = dezvoltarea rezistenței la eforturi repetate în tempouri variate.

Probele de control referitoare la rezistență pentru fiecare an de studiu prevăd verificarea stadiului de dezvoltare a acestei calități motrice sub forma unor alergări pe diferite distanțe.

Aceste distanțe sunt clar stabilite și calculate în cadrul sistemului unitar de verificare și apreciere a gradului de pregătire fizică și sportivă a elevilor.

În clasele V-VIII se stabilește diferențiat:

– pentru clasele V-VI fete și băieți distanța de 600 m cu timpi stabiliți pentru note de la 5 la 10;

– pentru clasele VII-VIII fete distanța de 800 m , iar pentru băieți distanța de 1000 m în aceleași condiții de apreciere.

Iată deci posibilități concrete puse la dispoziția profesorului pentru a acționa diferențiat, în raport cu gradul de dezvoltare, vârsta și sexul elevilor, precum și modalități de apreciere a rezultatelor obținute.

Tab. 2.1 Alergare de rezistență (fete: 600 m, 800 m )

Tab. 2.2 Alergare de rezistență (băieți: 600 m, 1000 m )

2.4 Metode și mijloace pentru dezvoltarea rezistenței

Literatura de specialitate și practica antrenamentului sportiv ne pun la dispoziție un număr mare de metode și procedee pentru dezvoltarea rezistenței. În procesul perfecționării acestei calități motrice se folosesc, în general, metode în care predomină eforturile bazate pe contracții musculare izotonice, izometrice și intermediare.

Raportând aceste metode și procedee la specificul activității școlare, reținem ca fiind adaptabile și posibile de aplicat următoarele:

a) Metode bazate pe variația volumului:

• metoda eforturilor uniforme, continue;

• metoda eforturilor repetate.

b) Metode bazate pe variația intensității:

• metoda eforturilor variabile;

• metoda eforturilor progresive.

c) Metode bazate pe variația volumului și intensității:

• metoda antrenamentului pe intervale.

Principalele caracteristici ale acestor metode, prezentate pe scurt:

Metoda eforturilor uniforme este specifică dezvoltării rezistenței generale, a capacității de efort aerob. Metoda se caracterizează prin uniformitatea intensității efortului, prin continuitatea și durata acestuia.

Elementul unic de progresie îl constituie creșterea duratei (timpului de execuție, distanței, numărului de repetări etc.) efortului cu menținerea uniformității intensității.

Ca metodologie de planificare, la început se stabilește volumul efortului, exprimat în distanță, durată sau număr de repetări. În cazul aplicării acestei metode, volumul este stabilit, ca cerință minimă, pentru fiecare clasă, în distanță și timpul prevăzute în sistemul unitar de verificare și apreciere a gradului de pregătire fizică și sportivă a elevilor, cu valorile lor minime (în raport cu nivelul de pregătire al elevilor) și cele maxime, care pot fi atinse la sfârșitul etapei (semestrului, anului școlar) de pregătire.

De exemplu, la clasa a VII-a băieți, ca nivel de dezvoltare a rezistenței se cere parcurgerea distanței de 1000 m în limitele de timp 4: 30- 4:10 minute, echivalând cu note între 5 și 10.

În raport cu valorile obținute la testarea inițială se stabilește tempoul de alergare pe întreaga distanță, lecție de lecție, mărindu-l și deci micșorând timpul de parcurgere a distanței. De reținut că intensitatea trebuie menținută pe tot timpul alergării la valori aproximativ constante.

După părera specialiștilor această metodă este ușor de aplicat în activitatea de

educație fizică școlară, obținându-se rezultate bune. Aplicată lecție de lecție valorile maxime cerute de programă pot fi ușor realizate și chiar depășite.

Metoda eforturilor repetate are ca efect principal dezvoltarea rezistenței generale, a capacității aerobe. Ea constă în repetarea relativ standard a aceluiași efort, parcurgerea repetată a unei anumite distanțe cu aceeași viteză de deplasare. Metoda este indicată și în cazurile dezvoltării rezistenței specifice la o intensitate dinainte stabilită. Spre exemplu, dacă distanța de 1000 m trebuie parcursă într-un timp de 3:20 de minute, valoare care depășește puțin cerințele maxime ale programei, elevii trebuie să efectueze, în primul rând, eforturi cu o viteză de deplasare de 5 m/s, formându-se treptat un stereotip care determină adaptarea proceselor din organism la acest gen de efort.

Metoda eforturilor variabile se bazează pe modificarea vitezei (tempoului) de parcurgere a anumitor porțiuni în cadrul alergărilor de durată. Se folosește o gamă largă de intensități în cadrul aceleiași lecții, fapt care determină solicitări variate ale funcțiilor organismului și are ca urmare o adaptare multilaterală la eforturi.

În practica antrenamentului sportiv metoda este folosită, în principal, sub forma alergărilor de durată cu pregătire în teren variat, cu modificarea repetată a intensității de lucru.

Variația intensității efortului se poate realiza fie folosind acțiunea factorilor externi (profilul terenului, condițiile atmosferice), fie pe cea a factorilor volitivi necesari în schimbarea repetată a intensității efortului.

În activitatea de educație fizică școlară această metodă, sub forma sa clasică, poate fi utilizată în special la clasele mai mari. Regulile sale pot fi adaptate însă și la executarea acțiunilor motrice din cadrul parcursurilor aplicative, a ștafetelor și mai ales a celor din jocurile sportive unde pe lângă variația de intensitate (de ritm, de tempo, de durată) determinată de regulile normale ale desfășurării acestora, profesorul poate stabili momente de accelerare a execuțiilor sau de reducere a tempoului, ceea ce au efect asupra dezvoltării și adaptării biologice, multilaterale la eforturi, a organismului.

Metoda eforturilor progresive bazată în exclusivitate pe variația intensității efortului, mai exact pe variația în sens progresiv a acesteia, metoda se referă la repetarea succesivă a unor eforturi a căror intensitate crește mereu. Spre exemplu, repetarea de 4 ori a distanței de 200 m cu timpii de 25,5 sec., 25 sec., 24,5 sec., 24 sec. Metoda contribuie la dezvoltarea rezistenței specifice eforturilor de intensitate maximală.

Metoda antrenamentului pe intervale, cu intervale sau fracționat. Este o metodă de bază pentru dezvoltarea rezistenței. Antrenamentul cu intervale reprezintă, prin excelență, o metodă de dezvoltare a capacității de efort aerob, o metodă de dezvoltare a posibilității aparatului cardio-vascular de a transporta o cantitate cât mai mare de oxigen.

Antrenamentul cu intervale se folosește de mult timp în pregătirea sportivilor, la început în atletism, având o contribuție deosebită la realizarea unor mari recorduri în alergările de fond, iar mai târziu și în pregătirea altor ramuri de sport. Fundamentarea științifică a antrenamentului pe intervale, posibilitatea și limitele metodei în dezvoltarea rezistenței sunt realizări relativ mai recente, bazele fiziologice fiind precizate mai clar de Reindell și colaboratorii săi în 1962.

Cadrul general de organizare și desfășurare a antrenamentului pe intervale se recomandă a fi următorul:

– încălzirea organismului elevilor cu scopul de a produce, ca element obiectiv de apreciere, o creștere a frecvenței cardiace la circa 120-130 pulsații pe minut, angrenând în activitate majoritatea grupelor musculare;

– executarea efortului stabilit (distanțe de parcurs, repriză de joc, exerciții cu obiecte etc.) până când valorile frecvenței cardiace urcă la 170-180 pulsații. Dacă în timpul stabilit frecvența cardiacă nu atinge aceste valori sau le depășește, trebuie să avem grijă ca efortul următor să se modifice corespunzator ;

– intervalul propriu-zis (pauza), moment foarte important în concepția metodei, care datorită rolului său a determinat și denumirea metodei. Efortul, în timpul intervalului poate continua cu o intensitate scăzută sau poate fi întrerupt complet (mai puțin recomandabil), până când frecvența cardiacă ajunge la valori de 120-130 pulsații pe minut. De aici se reîncepe efortul. În cazul în care frecvența cardiacă nu a atins aceste valori în maximul 90 secunde înseamnă că efortul a fost prea intens și în consecință următorul va fi mai scăzut, iar dacă frecvența cardiacă atinge valori de 120-130 pulsații pe minut mai repede de 45 de secunde înseamnă că intensitatea efortului a fost prea mică;

– efortul (distanța, repriza) se poate repeta de atâtea ori până când frecvența cardiacă nu mai coboară la 120-130 pulsații pe minut într-un interval de maximum 90 de secunde.

Principalul element de progresie îl constituie creșterea numărului de repetări a efortului cu revenirea frecvenței la 120-130 pulsații pe minut în maximum 90 de secunde.

O caracteristică importantă a metodei o constituie faptul că pauza (intervalul) este incompletă, organismul nu este restabilit complet, efortul reluându-se pe acest fond de nerestabilire completă, mai exact în faza de supracompensare.

Ca efecte pozitive ale antrenamentului pe intervale se pot menționa:

– permite profesorilor să adopte un program mai precis, mai științific pentru dezvoltarea, cu precădere, a rezistenței, indiferent de mijloacele folosite (alergare, ștafete, parcursuri aplicative, jocuri de mișcare, jocuri sportive);

– înlătură plictiseala determinată de executarea unor acțiuni motrice de durată, elevii

fiind activi în determinarea frecvenței cardiace, în adaptarea duratei și intensitații efortului la cerințe precise;

– se poate folosi pe orice teren, nesolicitând amenajări speciale;

– îmbunătățește vizibil și destul de repede funcția cardiovasculară, favorizând o sporire a capacității de refacere a organismului după efort;

– dezvoltă și rezistența psihică împotriva oboselii și mărește puterea de concentrare, voința.

O problemă la fel de importantă ca durata și conținutul intervalului o constituie mărimea distanței de alergare, durata reprizei, numărul de repetări a unor acțiuni motrice. În această privință există mai multe opinii ale diverșilor specialiști care au studiat și aplicat această metodă.

Unii recomandă porțiuni scurte, număr de repetări puține, dar mai intense.

Alți specialiști optează pentru porțiuni mai lungi care pot fi alergate, parcurse cu o viteză mai mică decât cea a probei respective, dar care totalizează un volum mare de lucru.

În fine, alți specialiști recomandă îmbinarea porțiunilor lungi cu cele scurte. Putem reține ca orientare generală regula potrivit căreia la stabilirea lungimii bucăților, a duratei reprizelor se recomandă ca acestea să crească paralel cu lungimea sau durata probei ramurei pentru care se pregătesc sportivii. De exemplu, cât mai aproape de 60 metri pentru probele de viteză și de 2000 m pentru cele de fond.

Metoda antrenamentului cu intervale este aplicabilă în cadrul lecțiilor de educație fizică în următoarele situații:

– când se urmărește dezvoltarea rezistenței generale și a unor forme combinate de manifestare a calităților motrice, cum ar fi, rezistența în regim de viteză sau de forță. În acest caz exercițiile stabilite, dacă este vorba de alergare, pot fi efectuate spre mijlocul lecției având în vedere solicitarea la care este expus organismul și timpul necesar pentru revenire sau pe toată durata lecției dacă este vorba de reprize de jocuri, ștafete. Aplicarea metodei pe toată durata lecției se recomandă a fi facută în prima parte a anului școlar când se urmărește asigurarea unei baze de lucru, dezvoltarea capacității generale de efort a organismului, influențarea globală a calităților motrice pe fondul unei rezistențe generale.

– când tema lecției prevede dezvoltarea rezistenței de alergare sau a rezistenței în cadrul unei alte acțiuni motrice, raportul dintre execuție și interval se determină pe baza regulilor menționate la cadrul general de organizare și desfășurare a metodei.

– la repetarea unor procedee tehnice din jocurile sportive (izolate sau combinate în cadrul unor structuri). În acest caz accentul cade mai puțin pe corectitudinea execuției (elemente de amănunt), ci mai mult pe realizarea unei frecvențe a execuției capabile ca într-o unitate de timp să determine o creștere a frecvenței cardiace la 170-180 pulsații pe minut, urmată de o revenire în limitele celor 120-130 pulsații, stare optimă pentru reluarea efortului.

– la aplicarea procedeelor tehnice în condiții de joc sau în jocurile sportive desfășurate cu reguli simplificate, sau cu respectarea integrală a acestora.

În toate cazurile dominanta executării acțiunilor motrice trebuie să fie dezvoltarea rezistenței.

Am prezentat toate metodele prin care se poate influența dezvoltarea rezistenței, cu unele încercari de adaptare la specificul activității de educație fizică școlară. Studierea atentă a acestor metode, folosite frecvent și cu rezultate deosebite în practica antrenamentului sportiv, ne poate sugera modalități noi de acționare. Pe lângă metodele prezentate mai sunt cunoscute și altele, ca de exemplu, metoda maraton, care însă mai greu poate fi adaptată și aplicată la specificul școlii.

Dr. Dietrich Harre prezintă următoarea schemă a metodelor de rezistență :

Fig. 2.1 Indicații metodice privind dezvoltarea rezistenței

Așa cum am mai menționat, rezistența este o calitate motrică perfectibilă și care se păstrează timp îndelungat în apropierea valorilor atinse.

Dezvoltarea acestei calități motrice, având în vedere tocmai aceste particularități,

trebuie realizată respectând câteva reguli de bază. Dintre acestea amintim:

Continuitatea reprezintă un principiu de mare importanță pentru dezvoltarea rezistenței. Aceasta presupune:

– planificarea pe semestre, an școlar și chiar pe ciclu de școlarizare (I- IV, V-VIII, liceu) timp cât mai îndelungat posibil, a acțiunilor care pot contribui la dezvoltarea rezistenței.

Programarea întâmplătoare, sporadică a mijloacelor specifice dezvoltării rezistenței nu poate avea efecte pozitive asupra acesteia;

– utilizarea un timp cât mai mare a acelorași sisteme de acționare pentru a se putea aprecia valoarea lor asupra dezvoltării rezistenței într-o etapă dată.

Variația volumului efortului reprezintă un element principal de progres în dezvoltarea rezistenței generale. Având în vedere cerințele programei școlare, referitoare la dezvoltarea, cu prioritate, a rezistenței generale, utile, se va acționa cu eforturi de valoare moderată, ceea ce presupune ca element de progres volumul în combinație cu intensitatea (distanța, durata).

Creșterea continuă a duratei activității sau a distanței – este de asemenea, un element hotărâtor pentru realizarea progresului în dezvoltarea rezistenței.

Aprecierea continuă a progreselor – principiu care pretinde o evidența strictă a metodelor, procedeelor și mijloacelor utilizate și mai ales a efectelor pe care acestea le au într-o anumită perioadă. Fără a aprecia continuu progresele realizate, planificarea sistemelor de acționare este întâmplătoare neconformă cu posibilitățile de progres ale elevilor.

2.5 Sisteme de acționare pentru dezvoltarea rezistenței în cadrul activităților școlare de educație fizică și sport

Principalele forme de organizare a educației fizice școlare în care profesorul poate acționa asupra dezvoltării rezistenței elevilor sunt:

– lecția de educație fizică;

– orele de activități sportive – pentru elevii selectionați;

– activitățile sportive de la sfarșitul săptămânii;

– excursiile, drumețiile.

Primul grup de mijloace prin care se poate acționa, în cadrul acestor forme, pentru dezvoltarea rezistenței, este constituit din mers și alergare.

Factorii care asigură efectele calitative și cantitative ale exercițiilor și combinațiilor de mers și alergare sunt volumul, exprimat de regulă, prin mărirea distanței pe care se execută deplasarea sau durata ei în timp, și intensitatea, stabilită prin tempoul în care se execută deplasarea.

Tempoul, de obicei, este marcat prin următoarele numere, fracții stabilite convențional: 1/4 = tempo lent, 2/4 = tempo mijlociu, 3/4 = tempo submaximal, 4/4 = tempo maxim. Figura de mai jos prezintă principalii factori și mijloace implicate în dezvoltarea rezistenței, folosind mersul și alergarea.

Fig. 2.2 Factori și mijloace implicate în dezvoltarea rezistenței, folosind mersul și alergarea

– Mersul vioi este indicat a se folosi pentru dezvoltarea rezistenței generale la începători, în special pentru elevii din clasele I-III.

– Mersul vioi se poate utiliza și în pregătirea elevilor mai mari, ca element de legatură între distanțele ce se repetă după metoda intervalelor.

Stabilirea lungimii distanțelor de alternare a mersului și alergării se face de regulă într-o proporție de 1/3 mers și 2/3 alergare.

– Alergarea ușoară se folosește tot la categoriile de începători, clase de început, pentru dezvoltarea rezistenței generale. Tempoul de alergare este 1/4 lent, distanța fiind stabilită în raport cu vârsta elevilor. Acest gen de alergare poate fi utilizată la elevii mai mari, ca element de legatură între repetări sau ca mijloc specific a activității din cadrul intervalelor.

– Alergarea în tempo uniform este un exercițiu caracterizat prin uniformitatea vitezei de deplasare și prin faptul că tempoul și distanța sunt bine stabilite. În funcție de tempoul adoptat, exercițiul poate servi pentru dezvoltarea rezistenței generale și speciale sau a rezistenței în regim de viteză. Pentru dezvoltarea rezistenței generale se recomandă tempouri între 1/4 și 2/4. exercițiul este și un bun mijloc pentru dezvoltarea simțului tempoului.

Atăt distanța cât și tempoul de alergare trebuie să fie stabilite la valori care să corespundă îndeplinirii obiectivului planificat și posibilităților colectivului de elevi. Alergările în tempo uniform se utilizează mai mult pe terenuri plate pentru a se putea păstra uniformitatea tempoului de alergare.

Tempoul de alergare se poate stabili, raportând timpul propus, în care trebuie parcursă o anumită distanță, la distanța respectivă, calculată în metri. De exemplu, 1000 m în clasa a VII-a, băieți, trebuie parcursă pentru nota 5 în 4 minute și 30 s, iar pentru nota 10, în 4 min și 10 s. Timpul de 3 min 40 s, corespunde unei viteze de deplasare de 4,5 m/s, iar cel de 4 min unei viteze de 4m/s.

Deplasarea continuă cu viteza respectivă pe secundă face parte din categoria alergărilor în tempo uniform, foarte eficientă și recomandată în activitatea școlară. Este suficient ca 1, 2 elevi să deprindă tempoul respectiv, întregul grup putând fi ușor ordonat în efectuarea alergării.

Alergarea în tempo variat reprezintă varianta de alergare recomandată, în special, pentru pregătirea elevilor din liceu, și în mod deosebit a elevilor înscriși în selecțiile de atletism. Pe parcursul alergării, la anumite distanțe sau după scurgerea unui anumit timp, se schimbă tempoul de alergare. Variația tempoului poate fi cuprinsă între 1/4 și 4/4 în cadrul aceleiași alergări.

Schimbările de tempo se pot introduce lent (accelerând treptat sau reducând treptat) sau brusc. Alergarea în tempo variat se dovedește eficientă atât în dezvoltarea rezistenței generale, cât și a celei speciale, tempoul adoptat ca dominant fiind hotarâtor. Această alergare se poate desfașura pe orice teren. De obicei, alergarea pe teren variat obligă, datorită configurației terenului, la schimbări de tempo, de regulă neprevăzute dinainte, așa cum se poate realiza pe teren plat .

Iată câteva exemple de administrare a tempoului variat pe anumite distanțe de alergare:

– 400 m Tv (tempo variat) = 100m 3/4 + 200m 1/4 +100m 2/4

– 800 m f Tv = 200m 2/4 +200m 1/4 +200m 2/4 +200m 1/4

– 1000 m b Tv.= 300m 2/4 +200m 1/4 +200m 2/4 + 300m 3/4

Alergarea de durată este o alergare utilizată, în principal, de către sportivii avansați pentru dezvoltarea rezistenței, dar și de începători, durata stabilindu-se în raport de obiectivul urmărit, și nivelul de pregătire a acestora. Caracteristic acestei alergări este distanța mare parcursă într-un tempo uniform , realizându-se dezvoltarea, cu precădere, a rezistenței generale.

În activitatea cu începători, cei doi factori- volumul și intensitatea- sunt reprezentați astfel: la primele lecții (4-6) de la o lecție la alta, distanța de alergare, deci și durata cresc treptat, timp în care tempoul de alergare ramâne constant, nedepășind 2/4 din posibilitățile elevului. În următoarele lecții se poate scade distanța, durata de alergare ajungându-se pană la distanța obiectiv ( 800-1000-m) timp în care, paralel, crește și tempoul.

Alergarea de durată se recomandă a se efectua, de regulă, pe terenuri plate, tempoul având un rol important în eficiența alergării.

Alergarea pe intervale – reprezintă principalul procedeu de alergare pentru dezvoltarea rezistenței. Cu ajutorul ei se poate acționa asupra rezistenței generale, speciale, a vitezei în regim de rezistența sau a tuturor calităților deodată.

Principalele indicații ce se impun a fi respectate, în folosirea acestui gen de alergare sunt:

– alternarea stărilor de solicitare a organismului cu cele de repaus activ sau pasiv;

– efectuarea alergării cu intensități diferite în care tempoul poate fi echivalent cu cel propriu normelor prevăzute în programa școlară, mai scăzut (în etapele de început) sau mai mare (în etapele de perfecționare) ;

– distanțele de alergare sunt de regulă, mai scurte decât distanța pentru care trebuie dobândită rezistența. Sunt preferate distanțele scurte (100 – 400m) , deoarece permit reluarea efortului de mai multe ori. Se recomandă ca bucata de repetat să varieze de la o săptămâna la alta, solicitând astfel în mod diferit organismul;

– componenta care determină realizarea obiectivului stabilit (rezisțenta generală, specială sau rezistența în regim de viteză) o constituie tempoul adoptat pentru parcurgerea distanței.

Numărul repetărilor depinde de:

– lungimea probei;

– lungimea bucăților de repetat;

– tempoul stabilit;

– durata pauzelor;

– nivelul de pregătire.

În realizarea alergării pe intervale apare, în mod evident un aspect important care se referă la stabilirea exactă a distanțelor, tempourilor, pauzelor și ținerea unei evidențe precise a acestora și modificarea lor în raport cu progresele realizate de elevi.

Am prezentat principalele procedee de alergare pentru dezvoltarea rezistenței urmând ca fiecare profesor, în raport cu vârsta elevilor, nivelul lor de pregătire să-și aleagă procedeul cel mai adecvat.

Mulți profesori, consideră, din păcate, că rezistența poate fi dezvoltată exclusiv prin alergare, neglijând din această cauză, educarea ei în perioadele anului școlar în care timpul nu permite utilizarea acestui exercițiu.

În continuare ne vom referi la o a doua grupă de mijloace prin care se poate acționa asupra rezistenței. În prezentarea acestei grupe pornim de la ideea că orice acțiune motrică, chiar și cele prin care se urmărește încălzirea generală sau selectivă a organismului, efectuată pe o durată mai mare de timp, poate contribui la menținerea și dezvoltarea rezistenței.

Principalele categorii de mijloace care fac parte din această grupă sunt:

Acțiuni motrice efectuate de pe loc sau din ușoara deplasare, referindu-ne la:

– exerciții libere fără aparate, utilizate, în special, pentru formarea coordonării mișcărilor și pentru încălzirea generală a aparatului locomotor orientându-le dominanta pe efortul de durată;

– repetarea unor procedee tehnico-tactice din jocurile sportive;

– exerciții acrobatice executate sub formă de torent.

Factorii care pot determina ca aceste exerciții, care la prima vedere și mai ales conform obișnuinței noastre par contrastante cu noțiunea de rezistență, sunt durata de execuție, ritmul în care se repetă și lungimea pauzelor dintre repetări. Manevrând bine acești trei factori, activizăm grupele musculare proprii mișcării respective, dar mai ales aparatele respirator și circulator care, joacă un rol de prim ordin în dezvoltarea rezistenței.

Să exemplificăm:

a) un complex de 10 exerciții stabilite pentru încălzirea generală a organismului și utilizate, de obicei, la începutul lecției, poate fi executat:

– fiecare exercițiu izolat, de un număr de ori (4-8 ori), cu pauză între fiecare. Ritm moderat; durata totală a execuției complexului 8-10 min;

– executarea legată a 2 exerciții, în 12 – 16 timpi, cu pauze normale între fiecare grup de exerciții. Ritm vioi; durata totală a execuției complexului 7-8 minute;

– executarea legată a 3-4 exrciții, în 24-30 timpi cu pauze scurte între fiecare grup de exerciții. Ritm vioi. Durata totală a execuției complexului 6-8 minute;

– executarea legată a 2 exerciții sau a fiecărui exercițiu în mod izolat în 12-14 timpi, cu pauze foarte scurte și într-un timp foarte vioi; durata execuției complexului 8-10 minute;

– executarea legată a 4-5 exerciții, fiecare exercițiu repetat de 8-12 ori, cu pauze foarte scurte

și în ritm accelerat; durata totală a execuției complexului 8-10 minute.

Din aceste exemple desprindem ușor faptul că primele două execuții au ca obiectiv strict încalzirea generală a organismului, în timp ce celelalte și mai ales ultimile două, datorită duratei execuției, a ritmului vioi și chiar accelerat precum și a pauzelor scurte pot avea influență și asupra dezvoltării rezistenței generale.

b) pasarea mingii de baschet, handbal, volei, fotbal între 2-3 elevi, conducerea mingii pe distanțe scurte printre jaloane aruncări repetate la coș sau la poartă din saritură, prin durata stabilită a execuției, a ritmului și a intervalelor dintre execuții pot sau nu influența dezvoltarea rezistenței, aceasta în funcție de dominanta cu care investim aceste procedee tehnice specifice diferitelor jocuri sportive, mult, chiar foarte mult utilizate în lecțiile de educație fizică.

Acțiuni motrice executate din alergare. În această grupă de mijloace se aplică în general, aceleași principii și reguli pe care le-am prezentat la grupa exercițiilor de alergare.

Execuția unor actiuni motrice din alergare trebuie bine dirijată dacă urmărim ca prin aceasta să dezvoltăm rezistența generală și să nu lăsăm desfașurarea ei la întâmplare. În afara regulilor aplicate la alegere trebuie să avem în vedere și efortul suplimentar solicitat de executarea acțiunilor motrice, de gradul sporit de concentrare a atenției impusă de o astfel de execuție.

În același timp, această combinație are și un mare avantaj deoarece elevii fiind mobilizați, în principal, pentru executarea diferitelor acțiuni motrice, stabilite pe toată durata, suportă mai ușor efortul impus de alergare. Ce fel de combinații se pot realiza? Iată câteva exemple:

– alergare în tempouri diferite pe anumite distanțe combinată, la anumite puncte (distanțe), cu pas sărit sau pas săltat;

– alergare în tempouri diferite pe anumite distanțe cu intercalarea unor acțiuni gen catarare, escaladare, aruncare, transport de greutăți;

– sărituri pe și peste aparate executate în torent repetat de n ori;

– pasarea mingii de baschet, handbal, fotbal, rugbi între 2-3 elevi din alergare pe distanțe sau durate diferite;

– conducerea mingii de fotbal, handbal, baschet în diferite direcții, alternând brațul sau piciorul, pe distanțe sau durate diferite;

– executarea unor acțiuni motrice în cadrul unui parcurs aplicativ pe anumite distanțe și repetat de mai multe ori.

În efectuarea acestor combinații, aplicând unele reguli ale metodei cu intervale putem realiza, de exemplu :

– pasarea mingii de baschet cu ambele mâini de la piept, între 2 elevi pe o distanță totală de 200 m, într-un tempo de 2/4. Se repetă de 5 ori, cu pauze de 60-90 secunde între repetări.

Repetarea unor procedee tehnico-tactice în condiții de joc

Combinații de pase, conducerea mingii, aruncări la coș sau poartă, elemente de mișcare în teren executate pe durate determinate, în ritm vioi și cu pauze precise între repetări constituie tot atâtea posibilități pentru a acționa premeditat asupra dezvoltării rezistenței, paralel cu consolidarea unor deprinderi motrice, care la rândul lor, reprezintă numeroase motive de ușurare aparentă a efortului necesar pentru a influența dezvoltarea acestei calități motrice.

2.6 Rolul respirației în dezvoltarea rezistenței

Asigurarea unui înalt nivel al activității aerobe a organismului depinde, în mare masură, de gradul de pregătire a aparatului respirator, de executarea unei respirații corecte, atât în repaus, cât și în timpul efortului.

Este bine cunoscut că aparatul respirator se dezvoltă morfofuncțional sub influența unor exerciții speciale. Concomitent cu această dezvoltare are loc și o perfecționare a proceselor nervoase care acordează respirația la intensitatea activității fizice.

Respirația are un rol deosebit în cazul eforturilor de intensitate moderată, submaximală și mare, intensități care acționează frecvent în timpul dezvoltării rezistenței.

Datorită acestor considerente elevii trebuie învățați să respire corect și ritmic în timpul efortului. În actul respirator foarte importantă este executarea expirației depline și intense, la început forțată în mod conștient. Treptat, ea devenind o componentă a acțiunii motrice, nu va mai necesita acordarea unei atenții deosebite.

Pentru a reliefa importanța respirației în timpul efectuării unui efort prezentăm, în continuare, un experiment realizat de N. G. Ozolin și K. M. Fetisova. Două grupe de atlete începătoare (în total 118 persoane) au alergat distanța de 800 m de două ori, la interval de o săptămână. La cea de a doua repetare uneia din grupe i s-a indicat să alerge cu respirația activă, adâncă, pe parcursul întregii distanțe. La această grupă rezultatul mediu s-a îmbunătățit cu 13,5 secunde, în timp ce la grupa de control numai cu 3 secunde.

În educarea respirației trebuie să avem în vedere că inspirația durează, de obicei, ceva mai mult decât expirația, la începători o inspirație la 3-4 pași, iar o expirație la 2-3 pași.

Inițial, acest fel de a expira pare dificil, pentru că mușchii respiratori obosesc repede, precum și datorită senzației de usturime pe traiectul căilor respiratorii. Datorită repetării exercițiilor de respirație, mușchii respiratori devin mai rezistenți, favorizând o activitate normală timp îndelungat, iar capacitatea plamânilor marindu-se asigură efectuarea respirației necesare realizării actului motric în condiții normale.

O respirație corectă se poate realiza folosind, în principal, exerciții ciclice în timpul cărora trebuie impusă și menținută, la început, o respirație ritmică accentuată.

Atenție deosebită trebuie acordată modului în care respiră elevii în timpul executării unor acțiuni motrice aciclice, în special la jocurile sportive. Aici se recomandă o grijă deosebită exercițiilor de respirație din timpul întreruperilor sau al terminării acțiunii.

2.7 Tehnica alergării

În condițiile actuale, pentru obținerea unor rezultate meritorii devine tot mai importantă tehnica rațională de alergare, care asigură un consum minim de energie. Ca urmare, atleții pot menține un înalt tempo de alergare, fiind capabili să sprinteze pe orice porțiune de traseu. Noile învelișuri sintetice ale pistelor de alergare au impus de asemenea o pregătire tehnică perfecționată. Locul pistelor de zgură și cauciuc-bitum l-au luat cele de tartan și recortan, care au o influență activă asupra alergătorului. De aceea, cele mai mici greșeli în tehnica de alergare duc în prezent la o rapidă oboseală a musculaturii picioarelor, fenomen aproape neobservat pe vechile piste.

În cele ce urmează vom analiza tehnica alergării, o tehnică rațională și care duce la economie de energie și evident la obținerea unor rezultate mult mai bune și astfel de obținere a unor performanțe mult mai crescute.

Trunchiul se ține drept, deși înclinarea acestuia față de verticală atinge 8-10 grade.

Principalele caracteristici ale tehnicii sunt libertatea, degajarea mișcărilor, alternarea neîntreruptă a relaxării și contracției musculaturii, mai ales a membrelor inferioare. De asemenea recomandat este și menținerea unui caracter rectiliniu pronunțat al mișcării : tălpile se așează în linie dreaptă, trunchiul nu se balansează lateral.

De mare însemnătate este corelația dintre faza de zbor și cea de sprijin (de amortizare) în cadrul unui pas. Modificarea acestor parametrii duce la dereglarea tehnicii. În faza de sprijin se nasc eforturile pentru deplasarea înainte, iar în faza de zbor, mușchii care dezvoltă eforturi se relaxeaza. În alergarea de fond, durata fazei de sprijin și a celei de zbor sunt aproximativ egale, iar în alergarea de semifond faza de zbor ocupă ceva mai mult timp decât cea de sprijin.

Unul din principalele elemente ale alergării este impulsia, care se caracterizează prin întinderea piciorului în trei articulații : coxofemurală, genunchi și gleznă; mai importantă este însă întinderea în articulațiile coxofemurală și ale gleznei. Executând impulsia, alergătorul trebuie să tindă să realizeze o extensie completă în articulația cea mai mare – coxofemurală. Întinderea labei piciorului reprezintă de asemenea unul din cele mai importante elemente ale impulsiei. Când întinderea labei este totală, trebuie să se resimtă o solicitare suplimentară a degetelor de la picioare, îndeosebi a celui mare.

După desprinderea piciorului de pe sol începe faza pasului posterior, când este necesar să se relaxeze mușchii gambei. Pentru aceasta, calcâiul trebuie săltat ceva mai sus de nivelul genunchiului. În trecut alergătorii „aruncau” uneori gamba înapoi prea sus, ceea ce mărea durata pasului. în prezent, acest element se execută mai rapid: concomitent cu ducerea calcâiului înapoi, genunchiul este tras înainte, ceea ce mărește tempoul alergării.

Îndoirea piciorului în momentul verticalei este asigurată de mișcarea precedentă de relaxare a mușchilor gambei. În momentul verticalei, laba piciorului este relaxată, fără a retrage vârful. Ducerea piciorului înainte pentru pasul următor se realizează pe seama mișcării coapsei.

În această fază gamba este partea acționată, condusă a corpului, iar coapsa, partea care conduce.

Cu cât mușchii flexori ai coapsei pe bazin sunt mai contractați în momentul impulsiei, cu atât mai repede se execută ducerea coapsei înainte în faza pasului anterior. Mișcarea nu trebuie însa prelungită: coapsa se lasă rapid în jos, moment în care gamba relaxată oscilează înainte.

În tehnica contemporană de alergare, punerea piciorului pe sol amintește mersul pe trepte, când, pe seama coborârii coapsei, gamba se așează printr-o mișcare de sus în jos.

Așezarea elastică a piciorului pe pingea, urmată de rularea labei piciorului pe partea exterioară, iar apoi pe toată talpa, asigură în continuare și o impulsie eficientă.

Dar la punerea piciorului pe pingea, călcâiul trebuie să se afle aproape de sol, ceea ce asigură o bună amortizare, o așezare elastică și totodată lină, ușoară a piciorului pe sol.

Aterizarea cu vârful prea întins, cu călcâiul la prea mare înălțime față de sol reduce viteza alergării. Pentru perfecționarea punerii piciorului pe sol este bine să se recurgă la alergarea pe trepte, zăpadă adâncă, apă. Pentru a obține o alergare elastică este necesar ca în momentul punerii pingelei pe pământ, alergătorul să se opună întrucâtva atingerii solului cu călcâiul. Sub acțiunea forței gravitaționale însa, în momentul verticalei călcâiul este presat către sol. Dacă sportivul sau elevul, după atingerea solului cu pingeaua, nu opune nici o rezistență, lăsându-se imediat pe călcâi, o asemenea așezare a piciorului nu este elastică, iar alergarea pierde din suplețe.

În momentul verticalei, genunchiul trebuie să se îndoaie puțin, dar unghiul acestei flexii este cu atât mai mic cu cât atletul are mai multă forță în picioare.

În alergare, brațele îndeplinesc funcția de echilibrare. Simultan cu ducerea coapsei piciorului oscilant înainte, bazinul alergătorului pivotează în jurul axei verticale. Pentru asigurarea echilibrului, umerii se rotesc în jurul aceleiași axe, dar în sens opus bazinului.

Alergătorii execută mișarea activă cu brațele numai spre înapoi și puțin spre exterior.

Brațele se mișcă inainte, spre înăuntru, până la linia mediană a corpului și mai jos de nivelul bărbiei. Unghiul dintre braț și antebraț se modifică oarecum în timpul alergării, dar poziția nu trebuie menținută in mod activ, pentru că în felul acesta se ajunge la o „încătușare” a brațelor.

Este foarte important ca brațele să fie întotdeauna relaxate. Unii alergători lasă mâinile în jos pentru relaxarea brațelor.

Cu cât alergarea este mai rapidă, cu atât pasul și mișcările brațelor sunt mai ample, și cu atât faza de sprijin este mai scurtă în comparație cu cea de zbor. De aceea, într-o alergare rapidă piciorul se așează mai ferm pe sol. Viteza alergării crește atât pe seama frecvenței pașilor, cât și a lungimii acestora. De exemplu comparând alergarea pe 800 și 1500 m a unui atlet, se poate vedea că, la aproape aceeași frecvență, pasul este mai lung în alergarea pe 800 m. Comparând alergarea de semifond cu cea de fond, se constată că mărirea distanței corespunde cu reducerea frecvenței și lungimii pașilor. Cu cât alergarea este mai rapidă, cu atât forța de impulsie dezvoltată de alergător este mai mare, ca și forțele de reacție ce survin în momentul aterizării.

Bineînțeles, alergătorul trebuie să tindă mereu spre înainte, cu cât mai puține oscilații pe verticală.

Tehnica rațională depinde în multe privințe de o respirație corectă. Lucrul mușchilor respiratori este strâns legat de al celorlalți mușchi, care asigură mișcările în timpul alergării.

Întrucât în alergare survine totdeauna un anumit deficit de oxigen, respirației externe i se impun cerințe uriașe. Organele respiratorii trebuie să furnizeze 120-180 l de aer pe minut.

Pentru a asigura organismului o asemenea cantitate de aer, este necesară o anumită frecvență și profunzime a respirației.

La alergătorii fruntași, frecvența respiratorie atinge valori de 70-100 respirații pe minut, cu o profunzime egală cu aproximativ 1/3 din capacitatea vitală. La o asemenea profunzime, respirația se asigură de către mușhii respiratori. La o profunzime mai mare contribuie atât mușchii respiratori, cât și ceilalți mușchi, situați în regiunea cutieitoracice și a centurii abdominale. Dar acești mușchi suportă în alergare și un alt efort, motiv pentru care obosesc în cazul unei respirații prea profunde.

Ventilația pulmonară necesară trebuie menținută, pe seama frecvenței respiratorii, la profunzimea optimă. Pentru a ventila peste 100 l aer pe minut, respirația se face și pe gură, și pe nas, numai aceasta din urmă neputând asigura ventilația pulmonară necesară.

Ritmul respirației în timpul alergării poate fi următorul:

– la 2 pași inspirație și la 2 pași expirație (un ciclu respirator în 4 pași);

– la 1,5 pași inspirație și la 1,5 pași expirație sau la 2 pași inspirație și la un pas expirație (un ciclu respirator în 3 pași);

– la un pas inspirație și la un pas expirație (un ciclu respirator în 2 pași).

De obicei, la alergarea de semifond și fond tempoul este între 3 și 4 pași pe secundă (180-240 pași pe minut).

Ritmurile de respirație prezentate se formează în cazul unei frecvențe de 70 până la 100 respirații pe minut. În alergarea pe aceste distanțe este important ca ritmul respirației să fie stabil, fără nici un fel de reținere a acesteia la start, pe traseu sau în sprintul final.

Deosebit de activă trebuie să fie a doua fază a ciclului respirator și anume expirația, pentru că expirația forțată, completă asigură o inspirație profundă, pe deplin eficientă.

Tehnica rațională a alergării depinde în multe privințe de dezvoltarea forței și elasticității musculare, precum și de mobilitatea articulară.

2.8 Tactica alergării

În cele ce urmează vom prezenta și câteva aspecte ale tacticii alergării, având în vedere că probele date cu clasa experiment (VIII-a B) a avut și o latură competițională, startul fiind în masă, s-a creat și o stare care a motivat suplimentar subiecții, aceștia dorind să obțină la finalul probei un loc cât mai înalt în clasament.

În ultima perioadă de timp, la marile competiții naționale și internaționale concurența a crescut considerabil. Au apărut mulți alergători care obțin rezultate bune aproximativ de același nivel, astfel încât victoria este condiționată în măsură tot mai mare de tactică.

În primele etape ale perfecționării, atingerea rezultatului planificat pe o anumită distanță constituie, de obicei, scopul propus în majoritatea concursurilor. Odată cu creșterea rezultatelor însa, alergătorul se lovește de necesitatea de a obține victoria sau dreptul de participare la următoarea fază a competiției. Pentru componenții echipelor naționale, în majoritatea concursurilor, țelul este să învingă, obținând un rezultat valoros.

Tactica de alergare în concursuri este determinată de cațiva factori : forma sportivă, dispoziția, componența participanților la cursă, tactica utilizată de principalii adversari.

Cu acest prilej, un rol foarte important îl joacă starea pistei, condițiile climatice și formula de desfașurare a competiției, adică numărul curselor: serii, sferturi de finală, semifinală și finală. La alergările de semifond, căci către ele facem o referire aparte, ele fiind cele mai apropiate specificului alergării de rezistență liceale, în concursurile foarte mari, se programează între 2 și 4 asemenea curse. La Jocurile Olimpice, alergătorii de 800 m au parcurs distanța de 4 ori, iar la probele pe distanțele mai mari cum ar fi 3 000 m ostacole, de 2 ori, chiar și la probele și mai mari cum ar fi cea de 10 000m, de asemenea s-au alergat și calificări și bineînteles finala.

Când concursurile se desfășoară în câteva etape, alergătorul caută, de obicei, să intre în numărul sportivilor care participă în etapa următoare (de exemplu în semifinale sau finala). În felul acesta sunt posibile două tactici de alergare : pentru rezultat și pentru victorie.

De regulă, în cazul alergării pentru rezultat, sportivul preia inițiativa în cursă și impune un tempo ridicat. Folosirea acestei variante tactice este posibilă cu condiția ca sportivul să se simtă bine și să fi atins o bună formă sportivă. Într-o astfel de alergare, atletul se situează în condiții mai puțin favorabile în comparație cu principalii adversari, care ar putea să dispună de un sprint final foarte bun. În acest caz, principalul este menținerea unui tempo ridicat de alergare, lipsindu-i astfel, eventual, pe ceilalți alergători de posibilitatea de a sprinta rapid în final, și totodata păstrarea capacității de a termina parcursul în tempo ridicat.

Cu o asemenea tactică, alergarea se poate desfășura în tempo uniform ridicat (oscilațiile de viteză nu depășesc 3%) sau în tempo variat cu sprinturi pe parcurs.

A doua variantă tactică o constituie alergarea cu scopul de a obține victoria. În ultimii ani, din ce în ce mai mulți alergători aleg tocmai această variantă, așa cum s-a putut observa și la Jocurile Olimpice, aproape pe toate distanțele între 800 și 10 000 m.

În a doua variantă tactică, important este ca atletul să facă față tempoului înalt de alergare propus de adversari și să păstreze forța pentru sprintul hotărâtor. Pentru aceasta sportivul își alege de obicei locul în cursă imediat în urma liderului și îl urmărește cu atenție, atât pe el cât și pe ceilalți concurenți, pregătindu-se să intreprindă o manevră, să mărească tempoul, să iasă din încercuire, etc. în orice moment. Este foarte important ca în dreapta alergătorului să fie loc liber, necesar pentru manevre. Cel mai indicat este să se alerge în urma liderului, dar nu pe bordură, ci puțin mai înspre dreapta.

În funcție de proba de alergare, finișul se desfășoară pe distanțe diferite. La alergarea pe 800 m se începe sprintul final cu 200 – 250 m înainte de sosire. În acest scop, înca de pe linia dreaptă penultimă, alergătorul încearca să ocupe o poziție fruntașă. La 1 500 m, finișul se declansează de obicei cu 300 – 350 m înainte de sosire. Cu cât alergătorul este mai puternic, cu atât începe mai devreme sprintul final. În alergările pe distanțele mai mari sprintul final începe cu 400 m, iar uneori chiar cu 800 m înainte de linia de sosire.

Capacitatea de finiș a celor mai buni alergători crește cu fiecare an, ceea ce demonstrează că trebuie să se acorde o mai mare atenție dezvoltării capacității de finiș de-a lungul tuturor anilor de pregătire.

Împotriva adversarilor cu un sprint final puternic, alergătorii care aplică tactica conducerii cursei sunt nevoiți să țină seama de câteva aspecte. Astfel, de obicei, pe fiecare distanță de alergare există porțiuni mai complicate, mai dificile pe care fiecărui atlet îi vine greu să alerge datorită oboselii în continua creștere. Pe aceste porțiuni de traseu, liderul trebuie să caute să măreasca tempoul alergării și să se desprindă de adversari recurgând la sprinturi urmărind să le reducă posibilitățile de a dezvolta un fisiș rapid. Sunt considerate drept asemenea porțiuni: în alergarea pe 800 m, porțiunea dintre 400 m și 600 m, la 1 500 m între 600 – 1 000 m, la 5 000 m – al patrulea kilometru, la 10 000 m – kilometrul 6 și 8, la 3 000 m obstacole – începutul celui de-al treilea kilometru.

Este posibilă și o altă variantă de modificare a vitezei – pe seama unor sprinturi mai scurte și mai dese, dar aceasta nu este decât la îndemana alergătorilor de elita. Momentul cel mai propice pentru sprint este cel în care adversarul termină accelerarea, în încercarea sa de a-l ajunge pe lider, lichidând distanța intervenită între ei, și deci este de presupus că nu mai are resurse pentru repetarea sprintului.

Majoritatea procedeelor tactice prezentate se referă la variantele alergării în tempo ridicat pe întregul traseu. Dar în cursele de calificare, în serii viteza este relativ redusă. În asemenea cazuri, toți participanții trebuie să se pregătească pentru un finiș pe o distanță mai lungă: la semifind, chiar de la începutul celei de-a doua jumătăți a parcursului, iar la fond – de la ultimul sfert al traseului. Mai există și alte variante, de exemplu aceea în care, pe prima porțiune a traseului, sportivul dezvoltă o viteză foarte mare pentru a se desprinde de grupul mare de alergători apoi tempoul se reduce considerabil și crește din nou spre finiș.

Din start, mai ales pe primii 50 m, alergarea trebuie să înceapă totdeauna în tempo rapid.

Accelerarea pe primii metri permite să se atingă viteza de alergare necesară și apoi să se mențină în continuare. Începerea rapidă a alergării dă posibilitatea de evadare din plutonul mare, de orientare, de evitare a ciocnirilor.

Alegând planul tactic necesar, se întocmește totodată și graficul alergării, mai ales în cazul în care s-a ales varianta tactică de conducere a cursei pentru obținerea unui bun rezultat.

În cazul tacticii „pentru victorie”, graficul alergării nu este supus unor anumite reguli, cu o singură excepție: să se mărească mult viteza pe porțiunea sprintului final.

Pentru obținerea unor rezultate remarcabile, prima și a doua jumătate a traseului trebuie parcursă la fel, iar uneori, a doua chiar mai rapid decât prima. La alergătorii fruntași pe 800 m, diferența dintre prima și a doua porțiune de 400 m reprezintă o secunda. Cea mai „lentă” este de regulă a doua sau a treia portiune de 200 m. În alergarea pe 1500 m, cei mai buni sportivi parcurg primele 3 ture aproape uniform, mărind viteza pe ultimii 300 m. La fondiștii renumiți se remarcă de asemenea viteza mare la începutul alergării și pe ultimul kilometru, partea de mijloc a traseului fiind parcursă mai uniform.

Tactica de alergare pe distanțele de semifond este aproape imposibil de descris în toate variantele ei, de aceea alergătorii trebuie să gândească de-a lungul întregului parcurs și să-și urmărească cu atenție adversarii. Cunoasterea variantelor – tip descrise aici, îmbinată cu propria istețime, il va ajuta pe sportiv să aleagă și să aplice manevra tactică cea mai potrivită.

2.9 Particularitățile de vârstă din ciclul gimnazial

Se știe faptul că, copilul este ,,un adult în miniatură” și ca atare, trebuie tratat diferențiet, mai ales în activitatea sportivă. Fiecare etapă de creștere și dezvoltare a copilului cu reguli specifice particularității lor de vârstă, trebuie bine cunoscute de către profesor.

În timp ce creșterea reprezintă expresia fenomenelor cantitative legate de mărirea dimensiunilor corporale, dezvoltarea semnifică procesele calitative care marchează atingerea unor niveluri superioare de funcționalitate (O. Necraksov, M. Cristescu, 1968; Al. Zota, 1985).

Procesele de creștere și dezvoltare, nu au loc în mod linear, ci în puseuri, cu o viteză care diminuează cu vârsta adultă și cu mari oscilații la nivelul deferitelor segmente(V. Achim, 1976; Al. Zota, V. Melinte, 1980).

Pubertatea este un fenomen fiziologic ce transformă copilul în tânăr, este proprie fiecărui copil și constituie o etapă de durată variabilă. Modificările de ordin anatomic, fiziologic și psihic diferă de la un ccopil la altul. La unii acestea sunt mai pregnante, în timp ce la alții sunt mai lente, înregistrând o perioadă mai lungă. Aceste caracteristici fac ca unii copii să depășească pe colegii lor la toți parametrii dezvoltării.

În perioada pubertății (13-16 ani la fete și 14-17 ani la băieți) se produce o creștere intensificată a întregului organism și o întărire a aparatului locomotor. Între 11-14 ani la fete și 11-17 ani la băieți se efectuează îndeosebi o creștere în lungime (perioada celei de a doua creșteri). Pe la 11 ani se încheie formarea cartilagiului diepifizar sub forma unui strat între terminațiile oaselor și corpul lor; la copil și la adolescent, acest cartilaj atenuează toate șocurile și trepidațiile. În cazul încordărilor mari și al șocurilor puternice, al aterizărilor dure pe un sol tare și al aruncării unor obiecte grele, cartilajul epifizar poate fi vătămat, ceea ce bineînțeles nu are o influența pozitivă asupra creșterii normale a oaselor în lungime. De aceea, când se aleg exercițiile, este necesar sa se țina seama de toate acestea. Exercițiile de forță, care impun o mare încordare, cu caracter static, sunt de asemenea contraindicate pentru această vârstă, deoarece pot provoca osificarea timpurie, adică oprirea înainte de timp a creșterii oaselor în lungime. Totodată aceasta are repercursiuni negative asupra activității aparatului circulator. Profesorul trebuie să fie foarte prudent în ceea ce privește executarea exercițiilor la aparatele de gimnastică, reducând la minimum pozițiile statice, mai ales în cazul exercițiilor în sprijin. Cu cât vârsta copiilor este mai mică, cu atât folosirea acestor exerciții impune mai multă prudență. Datorită creșterii energice în lungime și a reducerii cantității de țesut cartilaginos, la această vârstă se constată o oarecare pierdere a elasticității și supleței în mișcări.

La vârsta de 13-15 ani creșterea musculaturii rămâne în urmă față de creșterea scheletului. De obicei abia la sfarșitul perioadei pubertății musculatura își încheie creșterea, atingând la fete, în medie 36% din greutatea totală a corpului, iar la băieți 40%. Aceasta este una din cauzele pentru care copiii de 13-15 ani sunt slabi, stângaci și obosesc foarte repede.

În acest timp, toate forțele copilului sunt absorbite de creștere.

Mușchii copilului se deosebesc de mușchii adultului nu numai prin volum și structura lor, ci și prin compoziția chimică. Din această cauză, viteza de contractare a mușchilor, forța și rezistența mușchilor copilului sunt mult mai reduse decât la adult.

Mușchii copilului sunt relativ gingași și foarte puțin adaptați la exercițiile de forță și la exercițiile care necesită rezistență. Profesorul trebuie să recurgă cu foarte multă prudență la o activitate de forță la o activitate îndelungată, monotonă, care, necesită o rezistență considerabilă (alergare de rezistență, exercițiile la aparate, aruncarea obiectelor relativ grele etc.). De asemenea trebuie să se țină seama de faptul că mușchii flexori ai copilului se dezvoltă mai repede decât extensorii. De aceea se impune folosirea exercițiilor de întindere a mușchilor și de întărire a grupelor rămase în urmă în dezvoltarea lor, pentru a contribui la formarea unei ținute corecte și la o întindere completă din articulații.

Sistemul cardiovascular și volumul inimii cunosc o dezvoltare progresivă și destul de lentă. Arterele au un diametru proporțional mai mic decât la adult.

La 12 ani volumul inimii se marește considerabil, ea nu are capacitatea de lucru a inimii adultului, deoarece pereții musculari ai inimii continuă să fie slabi. În acest timp, vasele sangvine se întind puternic în lungime și nu reușesc să se lărgească în lumenul lor (diametrul interior), astfel că inima cu pereții ei musculari slabi este nevoită să pompeze sangele în vase sangvine foarte înguste și lungi, care opun o mare rezistență, îngreunând activitatea inimii. La această vârstă este mai bine ca elevii să se antreneze mai des, însă cu efort mic. Acest procedeu contribuie la creșterea și dezvoltarea generală a organismului, în timp ce efortul neîntrerupt, de lungă durată, poate să-i dăuneze.

La vârsta de 12-15 ani, inima poate suferi foarte ușor de pe urma dozărilor mari și a caracterului necorespunzător al exercițiilor: de exemplu, exercițiile care necesită forță și rezistență și mai ales cele care provoacă fenomene de mare încordare. De aceea, profesorul trebuie să fie prudent nu numai atunci când dă exerciții de alergare pentru rezistență, ci și în cazul diferitelor exerciții consecutive (sărituri în serie, exerciții în serie cu mingi grele etc.).

Lecția de atletism în ansamblu, indiferent dacă se desfășoară în aer liber sau în sală, trebuie să aibă un număr suficient de pauze pentru o odihnă relativă.

Pentru vârsta de 11-16 ani este caracteristic fenomenul fiziologic al așa-zisei îngustimi a cutiei toracice (Gruzdev): dezvoltarea cutiei toracice în lățime este mult în urmă în comparație cu înălțimea corpului. Pe la 16-18 ani, cutia toracică capătă prin forma sa toate particularitățile cutiei toracice a adultului. Dimensiunile cutiei toracice influențează și capacitatea vitală a plămânilor. Una din cele mai importante îndatorări a profesorului este de a înlesni dezvoltarea cutiei toracice. Cel mai bun mijloc pentru aceasta sunt exercițiile în aer liber, care implică o activitate destul de energică a sistemului respirator și care contribuie la dezvoltarea cutiei toracice și a mobilității ei. Ne referim în primul rând la mers, alergare, iar în timpul iernii, la mersul pe schiuri. Alte exerciții foarte folositoare sunt și jocurile dinamice în aer liber, cu condiția să se respecte regulile de prudență în dozarea lor.

De asemenea este necesar să se țină seama de o oarecare instabilitate a sistemului nervos al copiilor. Atenția și memoria lor nu trebuie încărcate cu forme de exerciții complicate și abstracte. În fiecare exercițiu, elevul trebuie să aibă în față un scop clar, să-și îndrepte întotdeauna atenția asupra esențialului dintr-o mișcare să treacă la învățarea detaliilor.

Prin indicațiile repetate cu privire la respectarea prudenței, în ceea ce privește eforturile mari și a unei succesiuni precise în mărirea lor, nu trebuie să se înțeleagă, în nici un caz, înlăturarea completă a eforturilor mari în antrenamentele atletice ale copiilor și adolescenților.

Cu toate acestea, ignorarea particularităților dezvoltării fizice a copiilor și a adolescenților, prin compararea posibilităților lor funcționale cu posibilitățile adulților, aceasta este inadmisibilă.

Așadar calitatea motrică „rezistența” la această vârstă a gimnaziului are perspective mari de dezvoltare, toți indicii fizici fiind în creștere, ajungând aproape de valorile lor maxime.

2.10 Lecția de educație fizică

Dezvoltarea fizică armonioasă și corectă, obiectiv de bază al educației fizice școlare are în vedere copilul și tânărul în perioadele de vârstă în care se pot exercita influențe favorabile asupra creșterii și dezvoltării organismului, atât în sfera funcțională, cât și în cea somatică ( J.S. Bruner 1970; N. Alexe, 1971; V. Achim, 1976; L.P. Matveev, 1980; D.Guțiu 1985; C. Atanasiu,1988).

În lecția de educație fizică școlară, pentru a fi realizat pe deplin obiectivul privind dezvoltarea multilaterală a elevilor este necesar, să se utilizeze acele mijloace și metode care să garanteze dezvoltarea armonioasă a tuturor calităților fizice și să creeze un fond suficient de bogat de priceperi și deprinderi motrice de importanță vitală ( I.C.C.P.P.D., 1979; M. Alexe, I. Uțiu 1980; M. Ionescu, 1982).

Lecția de educație fizică reprezintă, ca în orice proces didactic, forma de bază a organizării și desfășurării lui. În afara cadrului temporal egal pentru toate tipurile de lecții, cel spațial și anume conținutul, structura, danamica și metodica sunt proprii ca și cele ale aplicării cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor însușite. Toate aceste elemente caracteristice asigură unitatea funcțională a lecției, repetabile în structura planului de învățământ al anului școlar (Gh. Mitrea, 1973; M. Munteanu, P. Daniel 1989; N. Ceaușescu, 1993; M. Ionescu, I. Radu 1995).

Atletismul contribuie, alături de celelalte mijloace ale educației fizice din școală, la pregătirea fizică a elevilor. Atletismul cuprinde exerciții naturale, necesare în viața de zi cu zi a omului. Alergarea sub diferitele ei aspecte, săriturile sub variatele lor forme și aruncările cu diverse obiecte sunt exerciții fizice plăcute, atractive și utile la vârsta școlară. Natura și conținutul acestor exerciții se adaptează perfect la particularitățile de vârstă și sex ale acestei perioade. Oferind posibilitatea dozării efortului după necesitate, prin micșorarea și mărirea spațiului sau mărirea timpului, prin modificarea greutății, formei sau volumului obiectelor, prin mărirea sau scurtarea perioadei de efort și odihnă, atletismul exercită asupra organismului o mare influență privind igiena.

Materialele sportive necesare practicării atletismului sunt relativ puține și ușor de asigurat; unele dintre ele, ca de exemplu stâlpii pentru sărituri, bețele de ștafetă, etc pot fi confecționate sau improvizații chiar de profesor.

Pentru a da lecțiilor un caracter atractiv, se recomandă ca profesorul să organizeze, în cadrul lecției, jocuri în care elevii să aplice exercițiile atletice în condiții variate.

Metodele folosite în predarea mijloacelor din atletism sunt: explicația, demonstrația, repetarea, analiza și aprecierea rezultatelor.

Selecționarea și sistematizarea mijloacelor reprezintă preocuparea de bază a profesorului pentru asigurarea, conținutului educativ din lecție. Pentru aceasta este necesar ca el să cunoască foarte bine valențele educative ale fiecărui exercițiu fizic utilizat.

În alegerea mijloacelor de acționare trebuie să se aibă în vedere faptul că unele exerciții simple pot avea influență asupra aspectului educativ al lecției chiar în stadiul de învățare, în timp ce alte exerciții trebuie mai întâi consolidate.

De exemplu: aspectul de ordine și disciplină poate fi influențat prin exerciții de ordine și formații în orice etapă, în timp ce elementul curaj nu-1 putem dezvolta decât prin exerciții cu un grad ridicat de dificultate, ceea ce presupune consolidarea unor deprinderi anterioare de mișcare și tehnică sportivă, în caz contrar, creându-se pericolul producerii unor accidentări.

Pentru o mai clară întelegere a problemei, în cele ce urmează exemplific în mod orientativ câteva din elementele educative ce pot influența în cadrul lecției de educație fizică și unele mijloace de acționare:

a) Dezvoltarea spiritului de punctualitate, ordine și disciplină. Acest aspect educativ trebuie asigurat permanent pe întreg parcursul lecției, el având o influență directă și continuă asupra modului de desfășurare și calității acesteia. Încă de la începutul orei, profesorul va dovedi o exigență ridicată pentru punctualitatea elevilor și integrarea rapidă a acestora în dispozitivul stabilit. Exercițiile de ordine și formații (care urmează) vor fi executate cu energie și promptitudine, capătând atenția elevilor și determinându-i să adopte o atitudine corectă și disciplinată. Pe parcursul lecției, profesorul va sesiza toate momentele în care se impune respectarea severă a ordinii și disciplinei, acționând în consecință. Astfel de momente pot fi : respectarea exactă a indicațiilor ce privesc modul de exersare, deplasarea de la un loc de activitate la altul, transportul și instalarea unor aparate, curățenia și ordinea din spațiul de lucru, înlăturarea unor stări conflictuale dintre elevi pe parcursul exersării etc.

Menționăm că adaptarea unei atitudini consecvente și exigente din partea profesorului va crea un adevărat stil de lucru în lecții consolidând această deprindere atât în activitatea sportivă, cât și pentru viață. Acțiunile de moment, exigența profesorului numai în situații grave de indisciplină și dezordine nu pot asigura această cerință decât pentru un scurt timp.

b) Determinarea participării active, perseverente și cu dăruire a tuturor elevilor la lecție: Problema participării active la lecție este o cerință valabilă pentru toate disciplinele de învățământ, spre deosebire însă de celelalte obiecte, la educația fizică se oferă mai multe posibilități pentru realizarea ei în proporție de masă, aceasta depinzând în mare măsură de

cadrul organizatoric creat, existența unui bogat material sportiv și folosirea unor mijloace cât mai atractive.

În stabilirea conținutului anumitor momente din lecție profesorul va avea în vedere fixarea unor cerințe concrete, ușor măsurabile care să-i determine pe elevi în a persevera cu execuțiile până la atingerea unor parametri dinainte stabiliți, dăruindu-se pentru aceasta cu tot potențialul fizic și psihic de care dispun.

Un bun exemplu în această direcție ni-1 oferă sistemul normelor de control, cu fixarea unor cerințe individuale, apreciindu-se progresul înregistrat de fiecare elev.

Un rol important în determinarea elevilor pentru realizarea unei participări active îl are și măsura în care profesorul a reușit să conștientizeze elevii în procesul de predare.

Adoptând o atitudine conștientă, elevul își va lărgi sfera preocupărilor sale, va desfășura o activitate intensă în lecție și în afara programului școlar.

c) Dezvoltarea curajului și încrederii de a acționa în concordanță cu posibilitățile maxime de care dispune fiecare elev: Este binecunoscut faptul că unii elevi, cu precădere fetele (mai ales în situația desfășurării unor lecții cu efective mixte), manifestă rezerve, eschivându-se de la executarea unor exerciții cu un grad mai ridicat de dificultate, ca de exemplu, săriturile la aparatele de gimnastică și unele elemente acrobatice.

Pentru a-și învinge teama de execuții, elevii trebuie să-și cunoască precis posibilitățile de care dispun, iar profesorul să le asigure însușirea corectă a bazelor mișcării respective și să le ofere un sprijin diferențiat care se va diminua treptat, pe măsură ce elevii capătă încrederea necesară, înlăturându-se în acest mod orice pericol de accidentare.

Îndemnând elevii la activități care solicită o atitudine curajoasă, profesorul va combate cu toată fermitatea pe cei care caută să braveze în fața colectivului, prin încercarea unor execuții ce depășesc nivelul de cerințe, posibilitățile lor reale, asumându-și un risc nedorit.

d) Dezvoltarea spiritului colectivist și al întrajutorării reciproce: Prin specificul activității, în lecțiile de educație fizică se întâlnesc numeroase momente, când spiritul de colectiv își găsește un larg câmp de manifestare.

Cu prilejul organizarii diferitelor ștafete, jocuri dinamice și sportive, circuite, lucru pe grupe și alte forme de exersare colectivă, profesorul va insista pe subordenarea intereselor personale celor colective, formarea spiritului de echipă, întrajutorare, corectitudine și stimă reciprocă în relațiile cu adversarii, conjugarea forțelor individuale pentru obținerea unor rezultate superioare ale colectivului.

Un bun moment pentru formarea spiritului colectiv la elevi îl constituie participarea acestora în echipele clasei, anilor de studii sau școlii, care iau parte la întrecerile între școli sau licee. De aici și necesitatea ca în fiecare clasă să existe cât mai multe echipe care să fie angrenate în competiții în mod variat și continuu, întreceri la care copiii să participe cu mult interes.

Realizarea integrală, prin lecție, la un nivel calitativ cât mai ridicat, a tuturor cerințelor programei școlare, exprimate, în principal, prin obținerea unei dezvoltări fizice armonioase și realizarea unor indici calitativi în continuă creștere, la trecerea probelor și normelor de control, care vizează atât nivelul de dezvoltare a calităților motrice de bază, cât și însușirea corectă și temeinică a deprinderilor motrice specifice diferitelor ramuri de sport.

Conținutul lecției de educație fizică reprezintă ,, totalitatea exercițiilor incluse în dimensiunile lecției, în concordanță cu tematica și dotarea ei și cu potențialul mediu al elevilor, iar prin formă se înțelege modul de organizare și de succesiune a părților sau verigilor lecției în care se depozitează și se valorifică conținutul acestora” (N. Alexe, 1993).

Conceperea și desfășurarea lecției conform cerințelor metodice de specialitate, respectându-se structura acesteia pe momente sau verigi.

Strucrura lecției de educație fizică reprezintă o succesiune de momente / faze / secvențe / verigi / părți etc., într-o unitate de timp alocată (de obicei 50 min.), care sunt diferențiate prin obiective, conținut, durată și metodologie. Structura lecției de educație fizică a avut o evoluție permanentă. O vreme aceasta a fost structurată pe părți apoi pe verigi. În decursul timpului lecția structurată pe părți a avut la rândul ei o evoluție: la început lecția a fost structurată pe trei părți, stabilizându-se la această structură o bună perioadă de timp, după care s-a trecut la structura pe patru părți.

Aceste structuri ofereau mai multă libertate profesorului în organizarea lecției, în repartizarea mijloacelor corespunzător gândirii sale metodice. Cu toate acestea, lăsând la latitudinea profesorului conducerea activității pe intervale mari de timp, cu obiective complexe, puteau apare greșeli sau omisiuni.

În prezent, structura lecției de educație fizică este realizată pe „verigi” sau „momente” etc., eșalonând conținutul pe unități mici într-o succesiune cursivă (coerentă) cu caracter constant.

Această structură pe verigi, încadrează profesorul/învățătorul într-un sistem de limitări care îl dirijează, în mod necesar spre realizarea succesivă a tuturor obiectivelor instructiv-educative. Totuși, profesorul/învățătorul are posibilitatea de a alege unele variante structurale, determinate de condițiile în care se desfășoară activitatea și de gândirea sa metodică, precizând că lecțiile de educație fizică se desfășoară pe baza programării (anticipate) conținutului și opțiunii pentru formele structurale adecvate.

Lecția de educație fizică cuprinde un număr de 6 verigi principale:

1. Organizarea colectivului de elevi (durata medie : 2-3 min);

2. Pregatirea organismului pentru efort (durata medie: 6-7 min);

3. Influențarea selectivă a aparatului locomotor (durata medie: 7-8 min);

4. Rezolvarea temelor și obiectivelor propuse (durata medie: 25-30 min);

5. Revenirea organismului după efort (durata medie: 2-3 min);

6. Încheierea lecției – concluzii, aprecieri și propuneri (durata medie: 2 min);

1.ORGANIZAREA COLECTIVULUI DE ELEVI

« Obiective:

– asigurarea unui început organizat;

– captarea atenției;

– cunoașterea variabilelor de moment (efectiv, stare de sanătate, echipament,etc);

– conștientizarea elevilor asupra temelor și obiectivelor din lecției.

« Conținut :

– salutul;

– verificarea prezenței, a stării de sănătate și echipamentul;

– anunțarea temelor și obiectivelor

– jocuri și exerciții de atenție

– exerciții de front și formații ( dacă e cazul)

« Formații de lucru:

– în linie pe 1 rând sau 2 rânduri

– careu , semicerc , etc.

2. PREGĂTIREA ORGANISMULUI PENTRU EFORT ( încălzirea organismului)

« Obiective:

– stimularea treptată a functiilor organismului;

– educarea percepțiilor spațio – temporale.

« Conținut:

– exerciții de front și formații;

– variante de mers și alergare;

– jocuri de atenție, jocuri de mișcare, ștafete, parcursuri aplicative,etc.

« Formații de lucru:

– coloană câte 1 sau 2;

– formații specifice exercițiilor desfășurate.

3. INFLUENȚAREA SELECTIVĂ A APARATULUI LOCOMOTOR

« Obiective :

– stimularea tonicității și troficității musculare;

– educarea atitudinii corporale corecte

– prevenirea sau corectarea unor atitudini sau deficiențe fizice

– educarea marilor funcțiuni ale corpului( mai ales respirația)

« Conținut:

– complexe de exerciții libere, cu obiecte , cu partener ,etc;

– exerciții pentru respirație.

« Formații de lucru:

– coloană de gimnastică (pe 2, 3, 4 ,… rânduri );

– semicerc, cerc .

4. REZOLVAREA TEMELOR ȘI OBIECTIVELOR

« Cuprinde de fapt 2 părți și anume :

A) Dezvoltarea unor Calități motrice (Viteza sau Îndemânarea, Forța sau Rezistența);

B) Învățarea , Consolidarea , Perfecționarea sau Verificarea deprinderilor și/sau priceperilor motrice.

« Obiective:

– îmbunătățirea indicilor de manifestare a calităților motrice;

– pentru deprinderile motrice depinde de ,,faza’’de învățare (sau consolidare )

– formarea reprezentărilor corecte a exercițiilor ;

– inițierea în mecanismul de bază al exercițiului;

– formarea ,,stereotipului dinamic’’;

– automatizarea parțială sau totală a mișcărilor;

– testarea nivelului de execuție a deprinderilor / priceperilor motrice.

Pentru CALITĂȚILE MOTRICE (principalele sisteme de acționare) sunt :

– ștafete , jocuri de mișcare , parcursuri .

« Conținut:

– exerciții specifice unor ramuri de sport ( atletism, jocuri sportive, gimnastică, etc.) efectuate în condiții specifice de dezvoltare a calităților motrice;

– acțiuni motrice sub formă de deprinderi motrice de bază (alergare, săritură, aruncare) și utilitar-

aplicative (târâre, cățărare ,etc);

– exerciții speciale pentru întregul corp sau pe segmente pentru dezvoltarea unor anumite calități motrice;

– exerciții din algoritmul de învățare și desfășurare a anumitor modele operaționale.

« Formații de lucru:

– în linie pe 1, 2 sau mai multe rânduri;

– pe grupe;

– pe echipe;

– pe ateliere;

– formații de lucru adaptate procedeelor metodice folosite.

5. REVENIREA ORGANISMULUI DUPĂ EFORT ( scăderea nivelului de efort)

« Obiective:

– revenirea treptată a marilor funcții ale organismului

« Conținut:

– exerciții de mers sau alergare ușoară;

– exerciții de relaxare musculară;

– exerciții de respirație;

– jocuri ușoare pentru creșterea motivației participării la următoarea oră.

« Formații de lucru:

– coloană câte 1 sau 2;

– deplasare individuală în perimetrul de lucru;

– formații diverse.

6. ÎNCHEIEREA LECȚIEI (aprecieri și recomandări)

« Obiective:

– formarea capacității de apreciere și autoapreciere

– conștientizarea modului de lucru a elevilor la lecție

– creșterea motivației

– stimularea activității independente , în timpul liber

« Conținut:

– aprecieri pozitive ( sau evidențieri negative) privind activitatea la oră;

– recomandări pentru lecția următoare;

-recomandări pentru activitatea independentă;

– salutul.

Verigile lecției au o durată care poate varia în funcție de mulți factori. Nu este obligatorie folosirea tuturor verigilor într-o lecție, unele se pot elimina , în funcție de cerințele lecției, dar orice lecție trebuie să aibă :

– o parte pregătitoare

– o parte fundamentală

– o parte de încheiere.

Dacă au fost atinse obiectivele stabilite pentru lecție, înseamnă că lecția s-a desfășurat în mod corespunzător.

Asigurarea densității, varietății și atractivității lecției:

Pentru ca scopul lecției să fie în întregime atins, iar eficiența acesteia să crească la parametri superiori, se impune cu hotărâre, ca fiind indispensabilă, asigurarea a trei cerințe de bază indiferent de tipul și obiectivele lecției respective, și anume: densitate optimă, varietate și atractivitate. Aceste cerințe se pot realiza prin diferite modalități, exemplificăm o parte dintre acestea:

a) Densitatea optimă este obținută, în principal, prin modul de organizare a activității în lecție, frontal sau pe grupe mici de elevi, care să asigure o participare activă și permanentă a tuturor elevilor, folosindu-se integral și în mod cât mai util, timpul de lucru practic. Pentru aceasta este necesar să se utilizeze un bogat material sportiv, permițând tuturor elevilor realizarea prin exersare a unui număr cât mai mare de repetări.

b) Varietatea conținutului lecției se poate realiza prin utilizarea unui număr mare de mijloace (varietate de conținut) sau, dacă este necesar, menținerea acelorași mijloace la un anumit număr de lecții, varietatea realizându-se prin modificări aduse în forma de organizare, schimbându-se formațiile de lucru și stimuli care pot contribui la creșterea interesului elevilor pentru lecție.

c) Atractivitatea lecției reprezintă problema „cheie" a eficienței acesteia. De modul în care se izbutește realizarea acestui aspect din lecție depinde interesul și participarea efectivă, conștientă și activă a elevilor, aceștia dăruindu-se cu întreaga lor disponibilitate psihică și fizică pentru activitatea programată. Aceste aspecte din lecție contribuie în mare măsură la determinarea elevilor să iubească exercițiul fizic și să manifeste dorința de a-l practica independent. Atractivitatea exercițiilor se poate realiza prin conținutul acestora (care trebuie să aibă un grad emoțional ridicat) sau prin asigurarea permanentă a spiritului de autodepășire și întrecere pe fondul unui climat plăcut, recreativ, realizat cu precădere prin întreceri și jocuri de mișcare.

Pentru a reuși să realizeze toate aceste cerințe, care vizează creșterea eficienței lecției, profesorul are datoria să acorde o deosebită și permanentă atenție studiului de specialitate, selecționând continuu metode și mijloace, ca să le ordoneze pe fișe de lucru pentru toate capitolele programei școlare, căutând să le îmbunătățească permanent, completându-le cu note și exerciții interesante, create pe baza experienței proprii sau preluate din literatura de specialitate.

Realizarea optimă a unor aspecte ce privesc relația profesor – elev în cadrul lecției:

Relația profesor-elev din școala noastra este o relație de tip nou, democratic, în care atât profesorul, cât și elevul sunt angrenați în activitatea comuna, pentru realizarea unui scop comun, fiecare din cei doi factori având sarcini bine conturate, în care manifestarea rolului conducător și al autorității sale, profesorul nu trebuie să uite că atât indulgența, cât și exigența exagerate influențează negativ rezultatul procesului instructiv-educativ. Autoritatea profesorului izvorăște din competența și comportarea sa.

Aceasta trebuie să fie demnă, corectă, exigentă atât cu sine, cât și cu elevii. În sprijinul autorității sale vine pregătirea sa profesională, pe care elevii o analizează și o apreciază în mod permanent.

Relația profesor – elev în activitățile de educație fizică se încadrează în ansamblul sistemului educațional din școală. Spre deosebire însă de celelalte discipline de învățământ, în domeniul educației fizice aceasta este o relație mai complexă ce se manifestă pe multiple și diverse planuri.

Manifestarea relației profesor – elev în cadrul activităților de educație fizică și sportivă poate avea mai multe forme, și anume:

– relația profesor – elev în cadrul lecției de educație fizică;

– relația profesor – elev în cadrul orelor de activități sportive;

– relația profesor – elev în cadrul activității competiționale desfășurate în școală și în afara școlii;

– relația profesor – elev în cadrul excursiilor și taberelor școlare ;

– relația profesor – elev din cadrul cluburilor sportive școlare.

Deși relația profesor – elev are cerințe general valabile pentru întreaga activitate de educație fizică, există totuși și unele norme și cerințe caracteristice fiecăreia din formele mai sus menționate. De modul în care se cunosc și se rezolvă aspectele legate de această relație depinde în mare măsură eficiența procesului instructiv-educativ.

Manifestări ale relației profesor-elev în cadrul lecției de educație fizică:

Activitatea din cadrul acestei relații începe să se manifeste odată cu pregătirea profesorului pentru echiparea elevilor, pregătirea materialelor și instalațiilor sportive, comunicarea locului de desfășurare a activității etc.).

Ținuta profesorului la lecție va fi decentă și curată așa după cum este cerută și elevilor cu care lucrează, în nici un caz profesorului nu îi este îngăduit să se prezinte la lecție în ținută de stradă.

Odată cu începerea lecției, profesorul intră în relație cu elevul în mod foarte variat și continuu, conform cu cerințele diferitelor momente din lecție. Pentru asigurarea unui climat de lucru corespunzător, profesorul trebuie, în permanență, să dea dovadă de mult tact, cautând să creeze condiții egale de activitate pentru întreg colectivul de elevi, să fie obiectiv și exigent atât privind disciplina de lucru, cât și nivelul execuțiilor. O deosebită atenție trebuie acordată elevilor cu lipsuri în pregătire pentru care trebuie luate măsuri organizatorice speciale, fără a-i jigni, stimulându-i și încurajându-i pentru toate progresele realizate. În anumite momente din lecție elevilor trebuie să li se ofere posibilitatea de a-și manifesta personalitatea și creativitatea, înlâturând exersarea rigidă și monotonă, lipsită de interes. Acest lucru nu trebuie confundat însă cu desfășurarea unei activități întâmplătoare așa-zise independente în care profesorului îi revine doar rolul de supraveghetor.

O preocupare continuă se va acorda participării conștiente și active a elevilor pe tot parcursul lecției. În conducerea activităților se recomandă ca profesorul să adopte un ton corespunzător, alternând comenzile prompte și severe din anumite momente ale lecției cu exprimări apropiate, încurajatoare, fapt ce va determina pe elevi să se comporte corespunzător. Observațiile, indicațiile sau aprecierile privind nivelul execuțiilor se recomandă a fi facute, oprind colectivul din activitate, în liniște și foarte clar, tonalitatea vocii nu trebuie să lase impresia unor reproșuri, mai ales când nereușita exercițiilor nu se datorează unor cauze care țin de elev. Pentru asigurarea unei conduceri competente, o deosebită importanță o are folosirea unei terminologii corespunzătoare, pentru a permite o înțelegere clară din partea elevilor. .

O atitudine bine orientată se impune din partea profesorului în situația apariției unor stări conflictuale create între elevi sau între profesor și anumiți elevi, stări generate de cauze multiple. 0 primă măsură ce se impune a fi luată în asemenea situații este soluționarea individuală a cazului respectiv, aceasta presupunând o bună cunoaștere a trasăturilor de caracter și temperamentale ale fiecărui elev. De cele mai multe ori temperarea unor manifestări de moment, mai ales cu ocazia practicării unor jocuri sportive, lichidează fără consecințe abaterea respectivă. Pentru situații mai grave, o eficiență deosebită o au discuțiile individuale sau în fața colectivului, ori cu alți factori educaționali din școală.

O deosebită importanță pentru o conducere eficientă o are preocuparea profesorului pentru a-și stabili permanent locul și spațiul de lucru în funcție de sarcinile diferitelor momente din lecție. Astfel, în primele verigi, când se exersează frontal, profesorul va ocupa o poziție excentrică pe un plan mai ridicat de unde să poată fi văzut și auzit de toți elevii, iar el la rândul său să poată supraveghea execuțiile întregului colectiv. În celelalte momente, profesorul trebuie să îmbine supravegherea frontală cu cea de grup, motiv pentru care poziția lui în lecție va fi diferită.

Atitudinea pasivă, de repaus în șezând este contraindicată, mai ales dacă este vorba de practicarea unui joc sportiv, când profesorul are obligația de a arbitra și de a îndruma elevii, evitând în același timp unele discuții și aprecieri necorespunzătoare.

O atenție permanentă se va acorda modului de organizare a exersării, luându-se măsuri precise de asigurare (ajutorare și sprijin) care să evite orice posibilitate de accidentare a elevilor. Aceeași atenție trebuie acordată învățării transportului și depozitării materialelor și aparatelor folosite pentru lecție.

Sistemul de notare al elevilor constituie un alt moment în care relația profesor-elev poate îmbrăca aspecte diferite. Pentru o rezolvare corectă a acestei probleme, profesorul va acorda toată atenția modului în care mânuiește sistemul de notare, dovedind deplină obiectivitate și realism în apreciere. La stabilirea notelor se va ține seamă atât de rezultatele probelor de control, cât și de interesul și progresul înregistrat de elevi. Trecerea zilnică în catalog a absențelor și notelor constituie o cerință obligatorie care favorizează evoluția unor relații corecte între profesor și elev.

Conștientizarea: – principiu al procesului de învățământ. Creșterea eficienței lecțiilor de educație fizică este influențată pozitiv dacă, profesorul se preocupă, pe lângă luarea măsurilor metodico-organizatorice și de aplicarea principiului de conștientizare a elevilor în procesul de practicare al exercițiilor din lecție.

A conștientiza elevii inseamnă a-i face să înțeleagă scopul învățării și al utilității cunoștințelor însușite. Procesul de conștientizare duce inevitabil la activizarea elevilor, la înțelegerea execuției și conținutului cunoștințelor. În momentul în care elevul va înțelege aceste lucruri el va acționa cu mai multă plăcere, dovedind o mai mare voință pentru perfecționarea execuțiilor sale. Elevul trebuie să înțeleagă scopul practicării exercițiilor fizice și influența lor asupra organismului.

De exemplu, este bine ca elevii să cunoască scopul pentru care se execută, în prima parte a lecției, anumite exerciții:

– care din acestea sunt exercițiile de dezvoltare generală;

– care influențează dezvoltarea armonioasă a organismului;

– care sunt exercițiile corective ce previn apariția unor deficiențe ale coloanei vertebrale, precum și cele care se folosesc în scop compensator în pauzele orelor de curs sau acasă.

Pentru activitatea desfășurată în timpul lecțiilor, elevii trebuie să știe că fiecare exercițiu are un moment „cheie" de care depinde succesul sau insuccesul execuțiilor.

Activitatea practică a demonstrat faptul că pe parcursul procesului de învățare a deprinderilor motrice se pune în evidență unul sau mai multe momente esențiale (părți din exercițiu), de însușirea cărora depinde învățarea corectă a deprinderii motrice respective.

Cunoscând acest lucru, profesorul trebuie să se preocupe pentru a stabili care parte din exercițiu reprezintă „cheia" mișcării și să se pregătească pentru a acționa cu mijloace eficiente asupra ei pe parcursul exersării. De exemplu, pentru execuția corectă a rostogolirii înainte „cheia" constă în tragerea bărbiei cât mai mult spre piept, sau „cheia" plonjonului lateral la volei îl constitute, executarea corectă a fandării cu piciorul din partea în care se execută plonjonul. Deci nu se va exersa plonjonul până nu se însușește execuția corectă a fandărilor.

Acționarea asupra acestor momente face parte integrantă din tehnologia didactică și ca atare ea trebuie însușită și aplicată de fiecare profesor. Foarte important este însă ca profesorul, aplicând principiul conștientizării, să asigure cunoașterea acestor momente de către toți elevii clasei. În felul acesta elevii vor executa mai corect, cu mai multă siguranță exercițiile, iar timpul afectat procesului de instruire se reduce în mod considerabil, deci implicit crește eficiența lecției.

Motivația activității conștiente a elevului pentru practicarea exercițiilor fizice este determinată de motivații imediate, legate de oră și motivații de perspectivă, dintre care enumerăm :

– dorința de a fi printre fruntașii clasei în practicarea sportului;

– dorința de a practica la nivel de performanță o anumită ramură de sport sau o meserie care este condiționată de dezvoltarea anumitor calități fizice, de starea de robustețe etc.

O influență deosebită în amplificarea conștientizării o pot avea explicația, demonstrația, precum și utilizarea cât mai multor materiale intuitive. Așadar, conștientizarea elevilor nu se face la întâmplare: ea trebuie să fie programată cu atenție în diferitele momente ale lecției, chiar când aceasta se impune. Metodele și procedeele folosite pentru conștientizare sunt stabilite în funcție de vârsta și nivelul colectivului cu care se lucrează.

Conștientizarea elevilor în cadrul lecțiilor de educație fizică se recamandă să se realizeze fie prin oprirea colectivului din exerciții și atenționarea elevilor asupra anumitor elemente sau prin recomandări și măsuri ce se iau chiar în timpul execuției (indicații tehnice, expunerea unor materiale intuitive), deoarece acestea trezesc interesul elevilor, determinându-i la exersarea conștientă a exercițiilor respective.

O deosebită importanță pentru asigurarea unei activități conștiente în lecție o are interesul depus de elevi pentru aceasta. El poate fi influențat și de succesul sau insuccesul în executarea diferitelor exerciții. Insuccesele pot avea mai multe cauze:

a) Cauze legate de elevi :

– necunoașterea și neînțelegerea exercițiului respectiv ;

– experiența motrică necorespunzătoare, bagaj sărac de deprinderi motrice comparativ cu complexitatea exercițiului;

– dezvoltarea fizică sub nivelul cerințelor lecției;

– neatenție și dezinteres pentru lecție;

– reprezentări incomplete;

– slaba dezvoltare a calităților motrice.

b) Cauze legate de profesor :

– explicarea exercițiilor insuficient de clară sau greșită;

– demonstrarea incompletă, incorectă, numai global sau numai analitic;

– lipsa organizării activității independente a elevilor;

– lipsa de exigență pentru execuția corectă a elevilor;

– corectarea tardivă a greșelilor ;

– lipsa de varietate și atractivitate ce trebuie asigurate conținutului.

c) Alte cauze :

– colective numeroase și neomogene;

– insuficiența materialului sportiv;

– întreruperi în pregătire.

Pentru trezirea interesului și activizarea elevilor pe lângă lichidarea cauzelor arătate mai sus, profesorul mai poate lua și alte măsuri:

– sporirea numărului de indicații pentru unii elevi sau pentru întregul colectiv al clasei;

– repetarea demonstrației în ritm lent, atrăgând atenția elevilor și subliniind care este „cheia" execuției;

– explicarea suplimentară a exercițiilor cu un grad ridicat de dificultate;

– introducerea unor exerciții pregătitoare;

– obișnuirea elevilor cu autoobservarea, autocontrolul și întrajutorarea ;

– luarea măsurilor necesare pentru crșterea stării emoționale din lecții.

În vederea verificării modului în care s-a reușit conștientizarea elevilor, profesorul trebuie să-i chestioneze periodic pe elevi, prin sondaj, constatându-se astfel dacă aceștia înțeleg utilitatea și scopul exercițiilor pe care le efectuează în lecția respectivă.

Problematizarea – metodă modernă utilizată în lecțiile de educație fizică. În procesul de

învățare și perfecționare a activităților fizice, atât a celor ce au loc în cadrul lecțiilor de curs,

cât și a celor care se organizează în cadrul activităților extra din clasă, o contribuție din ce în ce mai însemnată o au metodele active. Una dintre aceste metode o constituie problematizarea. Ea presupune crearea unor condiții speciale de exersare în care se propun spre rezolvare sarcini legate de situațiile problemă. Elevul este pus să rezolve sarcini, teoretice sau practice, prin efort propriu și experiență personală, să rezolve o dificultate pentru care nu are un răspuns gata elaborat. Pentru a aplica această metodă este necesar să se creeze condiții care oferă elevilor posibilitatea să-și pună în valoare calitățile de „descoperitori". Mijlocul de bază al descoperirii prin exersare se realizează prin organizarea intenționată a unor complexe de exerciții cu unele sarcini care ridică elevului situații problemă. Întâlnind asemenea situație, elevul, pentru că nu are cunoștințe precise despre modul în care urmează să rezolve situația întâlnită, este nevoit să apeleze prin analogie la cunoștințele sale generale care îi ajută și îi permit să rezolve corect situația-problemă respectivă.

De regulă, situațiile – problemă programate, spre exemplu, într-un traseu aplicativ se rezolvă cu mai mare ușurință atunci când traseul respectiv este parcurs a doua oară, sau cei ce urmează să-1 parcurgă au asistat la exercițiile altor colegi.

Unul din importantele avantaje ale folosirii acestei metode îl constituie faptul că ea asigură independența intelectuală în dirijarea execuției, precum și dezvoltarea gândirii creatoare. Din punct de vedere al modului de organizare și a formei de manifestare, problematizarea apare în lecții programate sau neprogramate.

a) problematizarea programată, de către profesor, crează în mod intenționat situațiile-problemă, în acest caz este vorba de o problematizare dirijată (de exemplu cea creată pe parcursurile aplicative).

b) problematizarea neprogramată apare instantaneu. Pe parcursul exersării, elevii caută în mod diferit soluții de rezolvare. În această situație este necesar ca profesorul, observând modul de rezolvare al elevilor, să întreprindă acțiuni suplimentare de demonstrare și explicare a exercițiilor, atunci când este cazul, adoptând și generalizând modalitatea de rezolvare găsită de anumiți elevi sau recomandând el o altă rezolvare (situații des întâlnite în procesul de consolidare a cunoștințelor la jocuri sportive).

Problematizarea programată se face cu ușurință în cadrul diferitelor trasee aplicative utilitare. Ea apare însă în mod instantaneu, frecvent în procesul de învățare și practicare a jocurilor sportive, unde problematizarea nu are un caracter reproductiv, nedecurgând din informații directe, ci dintr-o combinație de informații, prin solicitarea intensă a activității intelectuale.

Ținând cont de toate aceste aspecte ce leagă activitatea profesorului de cea a colectivului cu care lucrează, am aplicat toate cunoștinețele mele în domeniul educației fizice școlare cu grupa experiment cu care am lucrat încercând să aduc la un nivel cât mai înalt acest domeniu și pentru a-mi îndeplini scopul propus.

Capitolul III

ORGANIZAREA ȘI DESFǍȘURAREA CERCETĂRII

Experimentul pedagogic presupune crearea unei situații noi, prin introducerea unei modificări în desfășurarea acțiunii educaționale cu scopul verificării ipotezei de lucru care a declanșat aceste inovații( N. Alexe, 1975).

În acest scop am format două grupe de câte 20 de elevi de aceeași vârstă ( 13-14 ani) aflați în clasa a-VII-a de studiu.

Grupa experiment și cea martor s-au format cu elevi de la Școala Gimnazială Nr. 40 ,,Iulia Hașdeu” din Județul Galați, respectiv clasa a-VII-a A și B.

3.1. Subiecții și organizarea cercetării

Cercetarea s-a desfașurat în cadrul orelor de educație fizică de la Școala Gimnazială Nr. 40 ,,Iulia Hașdeu”, anul școlar 2014-2015. Această școală deține baze materiale bune, suficiente pentru desfășurarea unei activități didactice în condiții optime. Cercetarea s-a făcut cu două clase de elevi, și anume a VII-a A formată din 20 de elevi, dintre care 10 baieți și 10 fete, reprezentând clasa experiment și a VII-a B formată din 20 elevi dintre care 10 baieți și 10 fete, reprezentând clasa martor.

Niciunul dintre elevi nu a practicat sport de performanță, doar cochetând perioade scurte de timp cu anumite sporturi, însă niciunul nu a practicat atletismul, așadar avem de-a face cu elevi care nu au o pregătire specifică, diferența făcând-o bineînțeles calitățile motrice cu care au fost, mai mult sau mai puțin înzestrați.

Experimentul s-a desfășurat începând cu data de joi, 23 octombrie 2014 și încheind pe data de 28 mai 2015, pe perioada a cinci săptămâni câte o oră pe săptamână, în fiecare joi la ora 10:00, deci în total 10 ore, fiecare oră de educație fizică având 50 de minute, în care am introdus propriile mele metode pentru dezvoltarea rezistenței la acest nivel de vârstă, pentru a arăta că ele pot contribui semnificativ în acest domeniu al educației fizice școlare.

Testele au fost eșalonate în trei etape: testarea inițială, testarea de control și testarea finală, plasate în săptămânile 5, 24 și 30 de școală. Prima etapă (23.10.2014), care constituie parametrul primar (constatativ) se bazează pe datele provenite din observația organizată și din compararea rezultatelor obținute la testarea inițială.

Pe baza observației sistematice și a testărilor am putut concluziona că activitatea de educație fizică la elevii din ciclul gimnazial trebuie să se ferească de schematismatizarea rigidă, că uneori structura lecției suferă o serie de modificări fără ca acestea să aducă prejudicii realizării sarcinilor și scopului urmărit.

Promovarea unor forme elastice, variate care să aibă în vedere particularitățile colectivului sporesc eficiența activității. Am urmărit cu precădere modul de manifestare în cadrul lecțiilor, a elevilor, cum răspund la solicitări și care din mijloacele propuse înregistrează cea mai mare atașare din partea lor.

A treia etapă (28.05.2015) a constituit-o finalizarea cercetării noastre, în care au fost prelucrate și interpretate datele statistice, au fost formulate concluziile și aprecierea metodei elaborate.

Pentru formularea concluziilor finale, care să probeze ipoteza anunțată a cercetării, am utilizat rezultatele obținute din prima și ultima etapă.

Rezultatele înregistrate în cea de a doua etapă, le-am folosit doar în scop orientativ pentru celelalte două etape, inițiale și finale.

Cercetarea s-a desfășurat pe terenul școlii, organizat pe un teren cu dimensiunile de 25 m și 45 m, cu pistă de alergare în jurul terenului de 350 de metri. În anotimpul rece, orele s-au desfășurat în sala de sport a școlii, dotată cu tot materialul didactic necesar. Aici am efectuat pregătirea specifică, exercițiile și toate testările pentru a realiza ceea ce mi-am propus: dezvoltarea indicilor de rezistență la clasa a-VII-a.

3.2 Metodele și tehnicile de cercetare utilizate

Ca metode și tehnici specifice, necesare cercetării, le-am ales pe cele care m-au ajutat în elaborarea acestui studiu, atât la partea teoretică cât și la cea practică:

« metoda studiului bibliografic care mi-a permis cercetarea în prealabil a literaturii de specialitate existente pentru o prezentare amplă și corectă a conceptelor care m-au condus la conturarea fundamentului teoretic științific și metodologic al lucrării. Metoda aceasta m-a ajutat și la organizarea și stabilirea planului de cercetare și de desfășurare a sarcinilor și la atingerea obiectivelor propuse.

« metoda observației: în cercetarea pedagogică ca de altfel și în alte domenii, metoda

observației deține un rol esențial. Prin observare se înțelege constatarea lucrurilor și fenomenelor

așa cum ni le oferă natura în mod obișnuit. Observarea științifică în cercetarea pedagogică înseamnă urmărirea atentă și sistematică a fenomenelor și faptelor fără intenția de ale modifica, cu scopul de a degaja relații cauzale referitoare la procesul instructiv – educativ, pe baza cărora se pot formula generalizări predicative.

Metoda observației poate fi clasificată astfel:

după modul de realizare:

– observație directă;

– observație indirectă.

orientarea în timp:

– observație transversală;

– observație longitudinală.

după locul de desfășurare:

– observație în teren;

– observație de laborator.

după modul de organizare:

– observație integrală;

– observație selectivă.

În cercetările realizate cu metoda observației operează câteva limite (de evidență, de timp). Aceste constrângeri sunt însă diminuate prin corelarea informațiilor obținute prin observații cu cele obișnuite prin alte metode ca și prin respectarea riguroasă a cerințelor de organizare a acțiunii.

« metoda convorbirii: am folosit-o pentru realizarea comunicării pe parcursul studiului, a orelor de educație fizică și sport, cu partea colaboratoare, pentru o informare corectă a cerințelor exercițiilor și a experimentului, la corectarea și eficientizarea derulării activităților propuse.

« metoda experimentală: constă în esență, introducerea sau suprimarea unuia sau mai multor factori bine delimitați într-o situație cunoscută în vederea rezultatelor acestei intervenții.

Astfel, în cadrul acestei metode există procedeul grupelor de control sau grupelor paralele. Procedeul antrenează în experiment două sau mai multe grupe de subiecți (clase diferite sau grupe din aceeași clasă) egale sau cât mai aproape sub toate aspectele, cu excepția unui factor care este supus unei modificări deliberate. Performanța fiecărei grupe este urmărită în condiții identice astfel încât diferențele de performanță să poată fi atribuite variabilei independente.

« metoda testelor: am folosit-o la concretizarea obiectivelor propuse de cercetare și la posibilitatea de obținere a unor rezultate care să mă conducă la o concluzionare a studiului.

Testele propuse le-am ales pentru a putea verifica ipoteza anunțată în introducerea lucrări. Am utilizat măsurători antropometrice precum talia și greutatea.

Celelalte teste au vizat direct verificarea utilității probelor alese din programul de pregătire anual: proba de 600 m plat și 1000 m plat băieți pentru rezistență. Am efectuat la grupa experimentală, o testare inițială pentru a verifica nivelul dezvoltării calității motrice: rezistența, pentru a putea stabili la sfârșitul experimentului, după testarea finală, progresul realizat de grupa aleasă, atât la băieți cât și la fete, pentru a putea confirma ipoteza de lucru.

Pentru prelucrarea datelor astfel obținute, am folosit metoda înregistrării, metoda reprezentării grafice și metoda statistico-matematice.

« metoda înregistrării datelor: am folosit-o pentru a aduna și ordona totalul de date adunate pe parcursul studiului, date organizate pe fișe individuale, pe grupe de fete și băieți și în funcție de etapele de defășurare ale studiului. La final, această ordonare mi-a facilitat folosirea lor pentru aplicarea celorlate metode care m-au condus la finalizarea cercetăriiși la alcătuirea raportului final.

« metoda reprezentării grafice se bazează pe un sistem de reguli care sunt stabilite pentru o mai bună vizualizare, reprezentare și conștientizare a datelor. De asemenea, toate cifrele și indicatorii sunt înfățișați mai sugestiv și mai clar, oferind posibilitatea comparării și a interpretării lor. Aanalizele finale, sunt la rândul lor reprezentate grafic pentru sesizarea clară a diferențelor și a formulării unor concluzii.

« metoda statistico – matematică: statistica reprezintă acel domeniu al matematicii aplicate, fundamentat pe teoria probabilităților și pe legea numerelor mari, care permit studiul diferitelor caracteristici ale fenomenelor de masă.

În raport cu variabila supusă atenției și cu metoda adaptată în investigarea ei, intervenția metodelor statistice în cercetarea pedagogică implică câteva momente importante:

– stabilirea eșantioanelor asupra cărora urmează să se efectueze investigația;

– elaborarea instrumentelor de măsură adecvate fenomenelor ce urmează a fi studiate;

– recoltarea metodică a informațiilor brute referitoare la colectivul de subiecți supus investigației, cuantificarea lor și ierarhizarea datelor numerice;

– reducerea mulțimii ordonate de date la un număr mic de rezultate sintetice prin prelucrarea datelor ordonate și construirea curbelor de distribuție;

– interpretarea rezultatelor obținute prin formularea unor ipoteze, verificarea lor, stabilirea unor concluzii cu valoare prognostică, descoperirea raporturilor dintre fenomene.

Prelucrarea statistică a informațiilor reduce și uneori elimină subiectivitatea cercetătorului, contribuind la sporirea obiectivității științifice.

Aceste metode permit obținerea unor indici obiectivi, verificarea și evaluarea parametrilor care alcătuiesc programele de pregătire, prelucrarea și prezentarea tuturor datelor și a materialului obținut care constă în cifre, indici și interpretări descriptive, mai mult sau mai puțin detaliate, în funcție de sarcinile urmărite.

Materialul este analizat în funcție de indicatori statistici specifici analizei sportive. S-a urmărit obținerea de rezultate comparative sau particularizate cu scopul verificării metodelor și mijloacelor consacrate sau a stabilirii de noi tehnici care să ajute la îmbunătățirea metodologiei și a obiectivelor programei de instruire, la modificări și ameliorări ale acestora, așa cum s-a arătat în argumentarea lucrării alese.

Am efectuat atât la grupa martor cât și la grupa experiment, o testare inițială pentru a verifica nivelul dezvoltării calității motrice – rezistență – pentru a putea stabili la sfârșitul experimentului, după testarea finală, progresul realizat de cele două grupe, atât la băieți cât și la fete, pentru a putea confirma ipoteza de lucru.

Probele de control atât la testarea inițială cât și la cea finală pentru stabilirea timpilor și progreselor atinse, au constat în alergarea de rezistență pe distanța de 1 000 m la băieți și 800 m fete pe teren plat cu start în bloc, din picioare, așa cum prevede și programa școlară pentru acest nivel școlar.

La grupa martor s-au efectuat exerciții pentru dezvoltarea acestei calități motrice conform programei școlare.

La grupa experiment (a VII-a A) am implementat propriul sistem de exerciții pentru dezvoltarea rezistenței ținând cont de particularitățile de sex și vârstă ale subiecților. Având la dispoziție zece ore de educație fizică și sport, am împărțit această perioadă în trei părți, fiecare conținând 3 ore, în total 9 ore, a zecea fiind destinată testării finale.

Exercițiile au fost efectuate independent la fete și băieți, cu start în bloc din picioare pe teren plat în jurul terenului de fotbal al școlii.

Așadar la grupa experiment (a-VII-a A), în prima etapă ce a cuprins trei ore, atât la băieți cât și la fete. Am folosit pentru dezvoltarea rezistenței alergarea cu intervale, difereța fiind facută de distanța de alergare, care a fost mai mare cu 100 m la băieți decât la fete din cauza posibilităților pe sexe prezente în această etapă de dezvoltare.

Astfel în prima oră am folosit distanța de 2 x 400 m, a doua oră pe distanța de 3 x 400m iar în cea dea treia oră 4 x 400m, acestă distanță fiind prevăzută pentru fete.

La băieți am folosit următoarele distanțe: în prima oră 2 x 500m; 3 x 500m; 4 x 500m.

În a doua etapă am utilizat metoda alergării de durată, în care, pentru fete am folosit în prima oră, alergare – 10 minute; a doua oră alergare – 15 minute; a treia oră alergare – 20 minute, iar pentru băieți în prima oră alergare – 12 minute, a doua oră – 17 minute și în a treia oră alergare – 22 minute. Astfel, s-a încheiat a doua treime a experimentului, desfășurată în jurul terenului de fotbal al școlii.

Fig. 3.1 Terenul de sport

În ultima etapă formată tot din trei ore am folosit metoda alergării în tempo variat, în care pentru fete în prima oră: 2 x 400m, 2(100 2/4 + 100 3/4 + 100 2/4 + 4/4), a doua oră: 3 x 400m, (100 2/4 + 100 3/4 + 100 2/4 + 100 4/4), a treia oră : 4 x 400m, 4(100 2/4 + 100 3/4 + 100 2/4 + 100 4/4 ).

Tot în această etapă dar pentru băieți am folosit aceeași metodă diferența facând-o și de această dată distanța. Așadar avem următoarele: 2 x 500m, 2(100 2/4 + 2 x 100 + 100 3/4 + 100 2/4 + 100 4/4), a doua oră : 3 x 500m, 3(100 2/4 + 100 x 2/4 + 100 3/4 + 100 2/4 + 100 4/4), a treia oră : 4 x 500m, 4(100 2/4 + 100 2/4 + 100 3/4 + 100 2/4 + 100 4/4 ).

Pauzele dintre repetări au fost stabilite la 3 minute pentru băieți și 4 minute pentru fete, fiind știut faptul că organismul feminin, cere o perioadă mai lungă de timp pentru refacerea organismului după efort întrucât sexul feminin are mai puțini hormoni de creștere regenerativi și de asemenea mai puțin testosteron, acesta fiind un hormon susținător de efort. Pauzele au avut un caracter activ, conținând mers liniștitor, scuturarea mâinilor și a picioarelor și cu o revenire din punct de vedere respirator.

De asemenea la fete și femei, deși pe distanțele de semifond cum ar fi 800 m, probă pe care eu am aplicat-o, conform programei, baza pregătirii o constituie aceleași principii și reguli ca la bărbați, înțelegând prin aceasta alcătuirea pregătirii în diferite cicluri, aplicarea mijloacelor și metodelor de bază ale antrenamentului, tactica alergării.

Dar lucrul cu sexul feminin presupune un plus de cunoștințe în legătură cu particularitățile lor, de care profesorii trebuie să țină seama. Astfel, fetele dispun de o forță musculară redusă, dar de o mai mare suplețe, parametrii activității sistemelor lor cardiovascular și respirator sunt ceva mai mici, pulsul mai ridicat, indicii consumului maxim de oxigen, ai capacității vitale și al volumului respirator mai reduși. De aceea profesorul trebuie să acorde mai multă atenție dezvoltării forței grupelor musculare de bază, îndeosebi ale spatelui, centurii abdominale și membrelor inferioare. Pentru dezvoltarea posibilităților aerobe, mai ales în primele etape ale perfecționării, este necesar ca elevele să fie deprinse să execute un lucru neîntrerupt de lungă durată în alergarea de 800 m. Intensitatea medie a efortului de antrenament pe seama creșterii volumului unui astfel de lucru poate fi ceva mai mică decât la băieți.

În ultima oră și anume a X-a am efectuat proba de control cu grupa experiment constatând în testarea finală unde am notat timpii scoși de fiecare elev în parte, la băieți pe distanța de 1000 m și la fete pe 800 m așa cum am făcut și la testarea inițială.

Acestea au fost, după cum am observat, exercițiile implementate de mine la grupa experiment între testarea inițială și cea finală ce a avut drept scop obținerea unor rezultate superioare la testarea finală față de cele obținute la grupa martor la aceeași testare și în aceleași condiții, diferența facând-o exercițiile efectuate pentru dezvoltarea acestei calități motrice.

În cele ce urmează prezetăm rezultatele probei de control (1000 m băieți / 800 m fete) la testarea inițială (T.I.) și la cea finală (T.F.) obținute atât de clasa martor cât și de cea experiment, urmând ca interpretarea rezultatelor să aibă loc în următorul capitol unde vom prezenta rezultatele complete ale cercetării.

Tabel 3.1

În tabelul de mai sus, Tabel 3.1, sunt prezentate rezultatele probei de control (1000 m băieți / 800 m fete) la testarea inițială (T.I.) și la cea finală (T.F.) obținute de clasa martor.

Tabel 3.2

În tabelul de mai sus, Tabel 3.2, sunt prezentate rezultatele probei de control (1000 m băieți / 800 m fete) la testarea inițială (T.I.) și la cea finală (T.F.) obținute de clasa experiment.

3. 3 Indicatorii morfo-funcționali și motrici folosiți în experiment

Pentru a reliefa cât mai bine nivelul de pregătire al elevilor am efectuat o serie de teste și măsurători. S-au stabilit trei indicatori somatici și anume înălțimea în ortostatism cu ajutorul taliometrului, anvergura brațelor și greutatea corporală, prin cântărire.

Talia reprezintă statura în ortostatism și constituie principalul indicator al creșterii

somatice și așa cum este cunoscut acest indice este condiționat genetic. Înălțimea a fost măsurată cu taliometrul, în poziția stând, fără încălțăminte.

Greutatea este un indice perfectibil și poate influența într-o proporție considerabilă de factorii exogeni, printre care alimentația are un rol însemnat și ea este determinată de posibilitățile materiale ale familiei, la care se adaugă și factorii educativi. Greutatea corporală a fost măsurată cu cântarul medicinal.

În cele ce urmează voi prezenta tabelele (Tabel 3.3, Tabel 3.4, Tabel 3.5, Tabel 3.6) ce conțin toate aceste date, atât la clasa martor (a VII -a B) cât și la cea experiment (a VII -a A) pe sexe calculând și indicatorii statistici compuși din media aritmetică, abaterea standard și coeficientul de variabilitate. De asemenea, vom prezenta și graficele comparative referitoare la indicii somatici ai subiecților ce compun cele două clase.

Tabel 3.3

Tabelul anterior, Tabel 3.3, cuprinde datele cu privire la cei trei indicatori somatici: înălțime, greutate și anvergură pentru băieții din clasa a VII-a A, ce constituie grupa experiment. Pe baza indicatorilor am calculat indicatorii statistici: media aritmetică, abaterea standard și coeficentul de variabilitate.

Tabel 3.4

Tabelul de mai sus, Tabel 3.4, cuprinde datele cu privire la cei trei indicatori somatici: înălțime, greutate și anvergură pentru fetele din clasa a VII-a A, ce constituie grupa experiment. Pe baza indicatorilor am calculat indicatorii statistici: media aritmetică, abaterea standard și coeficentul de variabilitate.

Tabel 3.5

Tabelul de mai sus, Tabel 3.5, cuprinde datele cu privire la cei trei indicatori somatici: înălțime, greutate și anvergură pentru băieții din clasa a VII-a B, ce constituie grupa martor. Pe baza indicatorilor am calculat indicatorii statistici: media aritmetică, abaterea standard și coeficentul de variabilitate.

Tabel 3.6

Tabelul de mai sus, Tabel 3.6, cuprinde datele cu privire la cei trei indicatori somatici: înălțime, greutate și anvergură pentru fetele din clasa a VII-a B, ce constituie grupa martor. Pe baza indicatorilor am calculat indicatorii statistici: media aritmetică, abaterea standard și coeficentul de variabilitate.

Grafic 3.1 Înălțime

În graficul comparativ de mai sus, Grafic 3.1 Înălțime, am folosit datele obținute în tabelele de la paginile anterioare (Tabel 3.3, Tabel 3.4, Tabel 3.5 și Tabel 3.6) respectiv indicatorul statistic Media artimetică a valorilor indicelui somatic – înălțime – ale subiecților ce compun cele două clase.

Grafic 3.2 Greutate

În graficul comparativ de mai sus, Grafic 3.2 Greutate, am folosit datele obținute în tabelele de la paginile anterioare (Tabel 3.3, Tabel 3.4, Tabel 3.5 și Tabel 3.6) respectiv indicatorul statistic Media artimetică a valorilor indicelui somatic – greutate – ale subiecților ce compun cele două clase.

Grafic 3.3 Anvergură

În graficul comparativ de mai sus, Grafic 3.3 Anvergură, am folosit datele obținute în tabelele de la paginile anterioare (Tabel 3.3, Tabel 3.4, Tabel 3.5 și Tabel 3.6) respectiv indicatorul statistic Media artimetică a valorilor indicelui somatic – anvergură – ale subiecților ce compun cele două clase.

3.4 Indicatorii matematico-statistici cuprinși în cercetare

Am folosit în acest studiu, media aritmetică notată cu care reprezintă centrul de greutate al unui șir de date. Media aritmetică este principalul indicator al valorilor centrale de la care se pleacă în calcularea celorlalți coeficienți statistici și este egal cu suma valorilor variabilei x supra n, numărul de cazuri.

De asemenea, am folosit și coeficientul de variabilitate (aflarea omogenității). Pentru calcularea acestui coeficient a trebuit mai întâi să aflu valoarea abaterii standard, un alt indicator folosit de mine în această cercetare, care este notată cu „S” și având formula Sx = √∑d2x/n. În continuare se află valoarea coeficientului de variabilitate după formula Cvx = Sx/x(media aritmetică)*100.

dx – reprezintă diferența fiecărei valoare față de media aritmetică.

dx = Xi-X

Coeficientul de variabilitate este exprimat în procente și va fi interpretat astfel:

– 0% – 10% variabilitate mică rezultă omogenitate mare;

– 10% – 20% variabilitate medie, omogenitate medie;

– peste 20% lipsă de omogenitate.

IV. Rezultatele cercetării și interpretarea lor

4.1. Prelucrarea și interpretarea datelor culese

Am prezentat în continuare rezultatele finale ale cercetării efectuate cu mediile aritmetice la probele de control (800 m fete, 1000 m băieți) atât la grupa martor cât și la cea experiment la testarea inițială și la cea finală, în scopul de a vedea dacă cercetarea și-a atins obiectivul propus.

Tabel 4.1 Băieți

În tabelul de mai sus, Tabel 4.1 Băieți, am calculat în funcție de timpii obținuți la probele de control (timpi cuprinși în Tabelul 3.1 de la pagina 59 și Tabelul 3.2 de la pagina 60 din prezenta lucrare) atât la grupa martor cât și la cea experiment la testarea inițială și la cea finală: media aritmetică, abaterea standard și coeficientul de variabilitate, valori în baza cărora am întocmit Graficul nr. 4.1 Băieți.

Analizând, mediile aritmetice cu timpii obținuți la cele două probe (Tabel 4.1) a rezultat la băieți un coeficient de variabilitate de sub 10%, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o variabilitate scăzută, așadar omogenitate mare.

Tabel 4.2 Fete

În tabelul de mai sus, Tabel 4.2 Fete, am calculat în funcție de timpii obținuți la probele de control atât la grupa martor cât și la cea experiment la testarea inițială și la cea finală (timpi cuprinși în Tabelul 3.1 de la pagina 59 și Tabelul 3.2 de la pagina 60 din prezenta lucrare): media aritmetică, abaterea standard și coeficientul de variabilitate, valori în baza cărora am întocmit Graficul nr. 4.2 Fete.

La fete, clasa martor are coeficientul de variabilitate sub 10%, ceea ce înseamnă că avem variabilitate mică și omogenitate mare. La fete, clasa experiment avem, la fel ca la băieți, variabilitate mică și omogenitate mare, rezultatul fiind de asemenea într-un procent de sub 10%.

Grafic 4.1 Băieți

Conform graficului de mai sus, Grafic 4.1 Băieți, putem concluziona:

a) – Grupa martor = observăm reducerea timpilor la testarea finală față de cea inițială, respectiv de 4 secunde: timp final este de 4′17″ față de timpul inițial de 4′21″;

b) – Grupa experiment = observăm că rezultatele elevilor s-au îmbunătățit cu 9 secunde: timp final este de 4′09″ față de timpul inițial de 4′18″, grupa experimentală a realizat, prin exercițiile implementate de mine, un progres de 8 secunde față de grupa martor.

Grafic 4.2 Fete

Conform graficului de la pagina anterioară, Grafic 4.2 Fete, putem concluziona:

a) – Grupa martor = și-a îmbunătățit timpii la testarea finală cu 3 secunde, timp final este de 4′11″ față de timpul inițial de 4′14″ ;

b) – Grupa experiment = a realizat un progres de 9 secunde la testarea finală față de testarea inițială, timp final este de 4′07″ față de timpul inițial de 4′16″. A realizat, deci, un progres de 4 secunde față de grupa martor.

De asemenea, conform celor două grafice de mai sus (4.1 și 4.2) observăm că la grupa martor băieți, cea mai mare diferență la testarea finală e cu 7 secunde mai bună decât la testarea inițială, iar cea mai mică îmbunătățire la testarea finală față de cea inițială e de 2 secunde, pe când la grupa experiment băieți, situația e cu totul alta, cel mai mare salt de la testarea inițială la cea finală e de 13 secunde, iar cea mai mică e de 6 secunde, acest lucru demonstrează clar în ceea ce privește băieții că metodele de pregătire folosite sunt mai eficiente, obținându-se progrese evidente în ceea ce privește rezistența.

La fete observăm o situație similară, la grupa martor cea mai bună îmbunătățire a timpului inițial fiind de 4 secunde, iar cel mai slab este de 2 secunde. La grupa experiment cel mai important progres e de 10 secunde, iar cel mai slab e de 7 secunde, fapt ce demonstrează încă o dată progresul evident efectuat de clasa experimentală.

Un alt aspect, poate nu la fel de relevant îl reprezintă faptul că la băieții clasei martor cel mai bun timp la testarea finală este de 4 minute și 11 secunde, iar la clasa experiment de 4 minute și 2 secunde. Cel mai slab timp la testarea finală la clasa martor e de 4 minute și 26 secunde, iar la experiment de 4 minute și 19 secunde, lucru ce arată din nou progresele și de această dată mai mari ale clasei experiment.

La fete cel mai bun timp al clasei martor la testarea finală este de 3 minute și 56 secunde, respectiv o îmbunătățire a timpului cu 4 secunde față de testarea inițială, pe când la clasa experiment cel mai bun timp e de 3 minute 55 secunde, însă cu o îmbunătățire față de testarea inițială de 11 secunde, fapt care evident arată calitatea metodelor și mijloacelor folosite. Cel mai slab timp la testarea finală la clasa martor este de 4 minute și 31 de secunde pe când la clasa experiment e de 4 minute și 15 secunde.

Grafic 4.3 Diferență timpi obținuți

În graficul de mai sus, Grafic 4.3 Diferență timpi obținuți, grupa experiment are creșterea evident mai mare decât grupa martor atât la fete cât și la băieți, ceea ce demonstrează că experimentul și-a atins scopul și că am realizat ceea ce mi-am propus, demonstrând rolul experimentului în domeniul dezvoltării calității motrice „rezistență” în ciclul gimnazial de învățământ.

V. Concluzii și propuneri

Analiza teoretică și generalizarea datelor literaturii științifico metodice de specialitate, privind problema instruirii multilaterale a elevilor din ciclul gimnazial, demonstrează că, până în prezent, programele școlare conțin elemente generale și nu au o orientare bine determinată în vederea unei astfel de instruiri, cu foarte puține concretizări care să permită o evoluție progresivă a parametrilor morfofuncționali ai elevilor.

În cadrul experimentului pedagogic a fost elaborată programa specială de pregătire atletică polivalentă, care a fost aplicată clasei experiment, programă ce asigură cunoștințe, priceperi și deprinderi din cele mai semnificative probe sportive atletice, diferite ca tip de efort, tehnică și metodică de învățare și executarea lor cu indici crescuți ai calităților motrice.

Rezistența este o calitate motrică ce reprezintă capacitatea organismului de a face față oboselii, calitate care permite individului să efectueze anumite eforturi timp îndelungat. Factorul ce limitează posibilitățile de a continua efortul este oboseala. Factorii de care depinde, formele de manifestare și mijloacele de dezvoltare (educare) sunt cunoscute. Rezistența este o calitate motrică perfectibilă care se păstrează timp îndelungat. Pentru aceasta trebuie să se respecte câteva cerințe de bază: continuitatea – regulă de mare importanță care presupune planificarea pe semestru, an școlar a acțiunilor ce pot contribui la dezvoltarea rezistenței; creșterea continuă a duratei sau distanței și aprecierea continuă a progreselor; dezvoltarea alergării este indicat să se facă prin alergare de durată, prin alergare pe teren variat, nu este indicat în cadrul școlii (cu clasele), metoda antrenamentului pe intervale, deoarece în această metodă trebuie să se cunoască posibilitățile fiecărui elev în parte.

Principalul scop, pe care l-am avut în această cercetare, a fost acela de a dezvolta (educa) rezistența prin metode și mijloace specifice atletismului cu elevii de clasa a VII-a.

Astfel, am arătat faptul că această calitate motrică este perfectibilă la elevii din gimnaziu și chiar este de dorit a se proceda în acest fel pentru a elimina tentativele de reținere, susținere sau de refuz din partea elevilor. Mijloacele alese de mine, respectiv alergarea cu intervale, alergarea de durată și alergarea în tempo variat sunt eficiente, iar rezultatele obținute după experimentul efectuat au fost satisfăcătoare. Prin folosirea celor trei mijloace am constatat că adaptarea organismului la efortul specific de rezistență se realizează prin oricare dintre acestea cu indici de superioritate; la alergarea în tempo uniform, cu tempouri de 50-75% folosite în cadrul metodei cu intervale.

Datele investigației experimentale efectuate pot constitui puncte de plecare în elaborarea unei concepții unitare privind planificarea dezvoltării calităților motrice în clasele gimnaziale.

Mijloacele specifice atletismului destinate dezvoltării (educării) rezistenței au fost selecționate, cuantificate și apoi aplicate în conformitate cu particularitățile de sex, vârstă și nivelul de pregătire al elevilor.

Probele de control, au arătat faptul că sunt bune pentru că:

– măsurătorile somatice au arătat nivelul de dezvoltare al elevilor din clasa martor (VII-a B) și al celor din clasa experiment (VII-a A). Astfel am observat că media aritmetică a înălțimii, greutății și a anvergurii sunt aproximativ egale, ceea ce înseamnă că am avut parte de două grupe omogene de elevi, cu posibilități fizice aproximativ egale, de asemenea și posibilitățile de dezvoltare a rezistenței, erau cam la același nivel. Coeficientul de variabilitate (Cv.) ne indică date despre omogenitate și variabilitate, acestea fiind calculate, a rezultat că acestea se află la toate măsurătorile somatice în intervalul 0% – 10%, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o variabilitate mică de aici rezultând omogenitate mare.

– probele fizice au demonstrat că rezistența s-a putut dezvolta și cu ajutorul mijloacelor specifice atletismului prin alergarea cu intervale, alergare de lungă durată și alergare în tempo variat, acest lucru a fost evidențiat și de rezultatele la probele de control date ( 1 000 m băieți și 800 m fete).

Rezultatele obținute de către elevii clasei experiment la probele de control au demonstrat că media aritmetică a timpilor obținuți a fost mai bună decât cele ale clasei martor. Ipotezele au fost verificate pentru că indicii de dezvoltare ai rezistenței au fost în creștere față de nivelul inițial precum și faptul că rezultatele elevilor clasei experiment au fost mai bune decât la nivelul inițial. Sarcinile lucrării au fost îndeplinite și astfel lucrarea a putut fi concepută în forma prezentată.

Din cele observate, precum și din discuțiile cu domna profesoară, care predă la cele două clase, se poate trage o concluzie care poate deveni recomandare, și anume aceea că este foarte bună intenția de a dezvolta (educa) calitatea motrică – rezistența, prin mijloacele spercifice atletismului și ea poate deveni o constantă pentru faptul că s-ar evita situațiile de reținere sau de refuz ale elevilor (mai ales ale elevelor).

La alegerea metodelor și a mijloacelor, în acest caz, trebuie să se țină seamă de nivelul de dezvoltare fizică și motrică, de particularitățile de vârstă și de sex ale elevilor.

Intensitatea, volumul de lucru, durata exercițiului și durata pauzelor trebuie să obțină un echilibru perfect astfel încât să nu se creeze situații dificile. În timpul pauzelor, care trebuie să fie active se pot efectua inspirații profunde și expirații forțate, mers cu relaxarea membrelor inferioare și superioare etc.

Pentru rezistența generală se pune accent pe volum. Pentru educația fizică școlară, cum este cazul nostru această situație este binevenită, pentru că în această situație se dezvoltă, cu rezultate foarte bune, rezistența.

Bibliografie

Achim V. Particularitățile biologice ale vârstei de creștere și dezvoltare. Consfătuirea metodico științifică, Cluj Napoca, 1976.

Alexe N. Sinteze și necesități privind structura și metodica lecției de educație fizică, Revista EFS nr. 1/1971.

Alexe, Nicolae. Antrenamentul Sportiv Modern, Ed.Editis, București, 1993.

Badiu Toma, Mereuță Claudiu – Teoria și metodica educației fizice și sportului – Culegere de teste, Editura Evrika, , 1998.

Badiu Toma, Mereuță Claudiu, Talaghir Laurențiu Gabriel – Metodica educației fizice a tinerei generații, Editura Mongabit, Galați, 2000.

Bompa, T.O., Teoria și metodologia antrenamentului sportiv – Periodizarea, Ed. Ex Ponto, Buc. – 2002.

Cârstea Gheorghe – Particularități ale școlarilor și implicațiile acestora în educația fizică și sportivă, M.Î., A.N.E.F.S., București, 1993.

Demeter, A. Bazele fiziologice și biochimice ale calităților motrice, Ed. Sport-Turism, București, 1981.

Dragnea A. și colab., Educație fizică și sport – Teorie și didactică, Ed. Fest, București, 2006.

Farfel V.S. Fiziologia sportului, Ed. Partizan, Belgrad, 1972.

Harre, D.&Colaboratorii, Teoria antrenamentului sportiv, Ed. Stadion, București, 1973.

Mereuță Claudiu, Lucica – Atletism. Caiet de lucrări practice, Editura Academica, Galați, 2004.

MereuțăClaudiu – Educația fizică școlară – abordări metodice, Editura VALINEX, Chișinău, 2008.

Mereuță Claudiu – Atletism. Școala alergării, Editura VALINEX, Chișinău, 2008.

Mitrea, Gh. Mogoș Alex. Metodica predării educației fizice, Ed. Stadion, București, 1972.

Mitrea, Gh., Mogoș Alex. Dezvoltarea calităților motrice în activitatea de educație fizică și sport școlar, Ed. Sport-Turism, București, 1977.

Ozolin, N.G., Metodica antrenamentului sportiv, Ed. Stadion, București, 1972.

Pop, Nicolae. Atletism – pregătirea atletică polivalentă a elevilor din ciclul gimnazial, Ed. Fundației Universitare ,,Dunărea de Jos”, Galați, 2005.

Pop, Nicolae. Teoria și metodica atletismului, Ed. Fundației Universitare ,,Dunărea de Jos”, Galați,2002.

Săvescu Iulian, Educație fizică și sportivă școlară, Ed. Aius, Craiova – 2007.

Bibliografie

Achim V. Particularitățile biologice ale vârstei de creștere și dezvoltare. Consfătuirea metodico științifică, Cluj Napoca, 1976.

Alexe N. Sinteze și necesități privind structura și metodica lecției de educație fizică, Revista EFS nr. 1/1971.

Alexe, Nicolae. Antrenamentul Sportiv Modern, Ed.Editis, București, 1993.

Badiu Toma, Mereuță Claudiu – Teoria și metodica educației fizice și sportului – Culegere de teste, Editura Evrika, , 1998.

Badiu Toma, Mereuță Claudiu, Talaghir Laurențiu Gabriel – Metodica educației fizice a tinerei generații, Editura Mongabit, Galați, 2000.

Bompa, T.O., Teoria și metodologia antrenamentului sportiv – Periodizarea, Ed. Ex Ponto, Buc. – 2002.

Cârstea Gheorghe – Particularități ale școlarilor și implicațiile acestora în educația fizică și sportivă, M.Î., A.N.E.F.S., București, 1993.

Demeter, A. Bazele fiziologice și biochimice ale calităților motrice, Ed. Sport-Turism, București, 1981.

Dragnea A. și colab., Educație fizică și sport – Teorie și didactică, Ed. Fest, București, 2006.

Farfel V.S. Fiziologia sportului, Ed. Partizan, Belgrad, 1972.

Harre, D.&Colaboratorii, Teoria antrenamentului sportiv, Ed. Stadion, București, 1973.

Mereuță Claudiu, Lucica – Atletism. Caiet de lucrări practice, Editura Academica, Galați, 2004.

MereuțăClaudiu – Educația fizică școlară – abordări metodice, Editura VALINEX, Chișinău, 2008.

Mereuță Claudiu – Atletism. Școala alergării, Editura VALINEX, Chișinău, 2008.

Mitrea, Gh. Mogoș Alex. Metodica predării educației fizice, Ed. Stadion, București, 1972.

Mitrea, Gh., Mogoș Alex. Dezvoltarea calităților motrice în activitatea de educație fizică și sport școlar, Ed. Sport-Turism, București, 1977.

Ozolin, N.G., Metodica antrenamentului sportiv, Ed. Stadion, București, 1972.

Pop, Nicolae. Atletism – pregătirea atletică polivalentă a elevilor din ciclul gimnazial, Ed. Fundației Universitare ,,Dunărea de Jos”, Galați, 2005.

Pop, Nicolae. Teoria și metodica atletismului, Ed. Fundației Universitare ,,Dunărea de Jos”, Galați,2002.

Săvescu Iulian, Educație fizică și sportivă școlară, Ed. Aius, Craiova – 2007.