Studiu Privind Individualizarea Jucatoarelor de Handbal Specializate la Linia de 6 M

=== 0987c38cf1083e0c5f890c8c96128040384302cc_672620_1 ===

INTRODUCERE

Pregatirea echipei de handbal este un proces unitar, care se desfășoară după legile generale ale dezvoltării performanței în funcție de nivelul aptitudinilor motrice, a capacităților intelectuale și a trăsăturilor psiho-motrice.

În accepțiunea curentă, pregatirea este definit în literatura de specialitate ca fiind “un proces pedagogic desfășurat sistematic și continuu, gradat, de adaptare a organismului omenesc la eforturile fizice și psihice intense, în scopul obținerii de rezultate înalte într-una din formele de practicare competitivă a exercițiilor fizice”, este una din cele mai importante verigi ale macrosistemului sport.

Alte puncte de vedere privesc pregatirea sportiv ca „un proces complex, de transformare și dezvoltare, desfășurat sistemic și continuu gradat, care se bazează pe capacitatea de adaptabilitate a organismului uman la stimuli fizici și psihici de intensitate diferită, în scopul participării la competiții sportive, a ridicării nivelului de pregătire pentru creșterea performanței sportive.”

“Pregatirea este în esență o activitate de solicitare a sistemului psihocomportamental al sportivului, dublat de solicitarea relațiilor psihosociale în cadrul echipelor și grupurilor”.

În accepțiunea mai largă termenul coincide în mare măsură cu conținutul său, cu termenul de ,,pregătire a sportivului care presupune utilizarea orientată a unui întreg ansamblu de mijloace, metode și condiții cu ajutorul cărora se asigură starea de pregătire a sportivului în vederea obținerii performanțelor sportive”.

Hahn E., consideră că ,,pregatirea sportiva este un proces complex și planificat, la capătul căruia se cer atinse obiective de performanță, iar din punct de vedere medical și biologic, repetarea sistemică a exercițiilor trebuie planificată să evolueze crescător, în funcție de obiectivul de adaptare funcțional și morfologic”. Manno R. definește pregatirea sportiva ca ,,un proces complex de intervenție, al cărui scop este învățarea și perfecționarea tehnicii, sub o formă simplă sau înlănțuită, pentru un individ, un grup sau o echipă, și care vizează dezvoltarea calităților fizico-psihice permițând atingerea unor performanțe sportive maxime, ținând cont de potențialitățile subiectului, grupului sau echipei”, iar Bompa T., ,,prefatirea sportiva este o activitate sportivă sistematică de lungă durată, gradualizată în mod progresiv și individual”.

Handbalul, ca sport de performanță, îi solicită pe sportivi să depună o muncă intensă pentru a face față unor sarcini extrem de grele de pregatire, a căror rezolvare presupune concentrarea la maxim a tuturor capacităților fizice, morale, de voință și intelectuale.

Lecțiile de pregatire cu întreg efectivul, desfășurate pentru pregătirea de bază a sportivilor și pentru instruirea de ansamblu a echipei, nu rezolvă integral creșterea continuă a capacității de performanță a handbaliștilor. De aceea, pregătirea handbaliștilor trebuie întregită cu pregatirea individuala. Individualizarea instruirii jucătorilor de handbal este necesară ca urmare a diferențelor existente între particularitățile individuale ale acestora, atât din punctul de vedere a capacității motrice cât și a diferențelor existente în conținutul tehnico-tactic specific fiecărui post în parte.

În Dicționarul explicativ al limbii române (1994), cuvântul individualizare înseamnă, acțiunea de a individualiza și rezultatul ei, iar prin a individualiza se înțelege a scoate în evidență trăsăturile specifice ale unei persoane, ale unui fapt, ale unei situații.

Se poate spune că individualizarea este necesară, pe de o parte pentru a orienta, instrui, dezvolta și perfecționa fiecare sportiv după potențialul acestuia, iar pe de altă parte pentru a ridica nivelul capacității individuale în funcție de cerințele pregatireului și competiției.

CAPITOLUL I

FUNDAMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ ȘI METODOLOGICĂ A LUCRĂRII

Particularitățile de vârstă ale jucătoarelor senioare

Modelul psihic al conducătorului de joc – senioare

Scopul pregătirii psihice pentru concurs constă din ,,formarea la sportiv a unui sistem de atitudini și conduite cu caracter operațional și reglator prin care acesta să se adapteze suplu și creator la situațiile concursului și la acțiunile adversarilor”

Psihologia contribuie la cunoașterea materialului uman, a sportivilor, cunoștințe indispensabile activității antrenorilor în performanța sportivă; ea va permite:

– observarea trăsăturilor de personalitate individuală în cadrul echipei.

– depistarea posibililor lideri ai echipei.

– evaluarea potențialului psihic, în primul rând al celui de luptă, de învingători.

– stabilirea gradului psihic de la care se va declanșa pregătirea psihologică direcționată pe antrenament sau competiție.

– cunoașterea principalilor factori care vor asigura motivația pentru competiție și obținerea victoriilor.

Din punct de vedere psihologic, pregătirea fizică urmărește dezvoltarea calităților motrice și a capacitații de efort, care sunt în esență aptitudini psihomotrice. O bună parte din conținutul exercițiilor fizice generale și speciale vor putea fi folosite de către antrenor pentru dezvoltarea kinesteziei, coordonării generale și segmentare, echilibrului static și dinamic, percepțiilor spațio-temporale, orientării mișcărilor corpului în spațiu, capacității de autoapreciere, încrederii în forțele proprii, capacității mobilizării voluntare și calităților voinței.

Efectele psihologice ale pregătirii tehnice realizate judicios constau din:

– stimularea capacității de învățare.

– dezvoltarea strategiilor de însușire a deprinderilor de tip perceptiv-motric și inteligent-motric.

– utilizarea cu încredere a supraînvățării și învățării prin repetare mentală (antrenament ideo-motric sau mental).

În însușirea tactică, accentul va cădea evident pe formarea capacității de discriminare a informațiilor relevante din câmpul luptei sportive, a capacității decizionale în condiții de criză de timp, a rezolvării euristice a situațiilor problematice, împreună cu dezvoltarea capacității de păstrare a lucidității gândirii, echilibrului afectiv și controlului voluntar a comportamentului în situații de stres și frustrare.

Pe plan psihologic se va urmări realizarea instruirii psihologice a sportivilor, clarificarea unor noțiuni fundamentale de psihologie și aplicarea lor în realizarea autoeducației, autocontrolului, autocunoașterii, autoreglării.

Etapele transpunerii în practică a acestui gen de pregătire sunt:

– studierea de către antrenor a problemelor de psihologie generale și psihologia sportului.

– realizarea progresivă și susținută a cunoașterii științifice, a personalității sportivilor.

– stabilirea cerințelor de ordin psihologic ale jocului de handbal față de sportivi, specifice pe posturi.

– urmărirea consecventă a programului de pregătire psihică a jucătorilor.

– angrenarea jucătorilor și factorilor socio-familiali în susținerea programului pregătirii psihice.

Pregătirea pentru concurs se relizează pe tot parcursul carierei sportive, dar dobândește aspecte deosebite de fiecare dată când se anticipează un anumit concurs. Pregătirea psihică pentru concurs constă din formarea unui sistem de atitudini și conduite cu caracter operațional și reglatoriu, prin care aceștia se adaptează suplu și creator la situațiile competiției și acțiunii adversarilor.

Un lucru foarte important este faptul că în sistemul pregătirii psihice a sportivilor sunt cuprinse și măsurile de asistență curentă, dintre care cele mai importante sunt cele privitoare la refacerea psihică a jucătorilor după antrenamente grele sau jocuri, atât după eșec cât și după succes.

Particularitățile psihologice ale jucătorilor de handbal pot fi sistematizate în trei categorii:

a) Orientare generală prin care se urmărește:

– capacitatea de concentrare a atenției.

– coeficientul de inteligență.

– echilibrul comportamental.

– tendințe spre risc.

– încredere în sine.

– independență.

– dorința de activitate.

b) Abilități specifice prin care se urmărește:

– forța eu-lui.

– agilitatea motrică.

– viteza de reacție.

– rezistența la ritm impus.

– orientare tactică.

– dorința de colectivitate.

c) Tendințe comportamentale:

– tendințe spre introversiune.

– tendințe spre extroversiune.

– spiritul de cooperare.

– tendințe spre ascendență.

– tenacitate.

Modelul cunoștințelor teoretice al conducătorului de joc – senioare

Pregătirea teoretică a jucătorului de handbal s-a impus ca un factor important al antrenamentului devenind pentru mulți o necesitate. Are o importanță deosebită deoarece asigură sportivilor însușirea unor cunoștințe indispensabile legate de practicarea jocului în competiții și de sistemul complex de pregătire pentru realizarea performanțelor înalte.

Pregătirea teoretică se realizează în mod permanent, în tot cursul activității sportive. Cele mai cunoscute și eficiente modalități de relizare sunt: lecțiile sau prelegerile teoretice, referatele, discuțiile individuale și colective purtate de antrenor, analiza lecțiilor, a etapelor de pregătire și a participării în concursuri, explicațiile din timpul antrenamentului, a jocurilor școală și de verificare, indicații date în timpul, în pauza și după terminarea jocurilor, interpretarea materialelor video.

Cunoștințele teoretice ar trebui să urmărească următoarea orientare și eșalonare, în funcție de obiectivele propuse, modelul fiind perfectibil și elastic. Aceste direcții sunt:

– importanța și implicațiile sociale ale pregătirii exercițiului fizic în mod organizat, a unei ramuri de sport.

– date privind dezvoltarea jocului de handbal, a rezultatelor obținute, a tendințelor în joc (evoluția lui).

– organizarea unor lecții de învățare și verificare a cunoștințelor pe probleme de teorie și metodică a antrenamentului sportiv în handbal:

– caracteristicile lecției, a modalităților de pregătire pentru a participa la efortul din timpul lecțiilor.

– caracteristicile efortului și refacerii după efort.

– igiena individuală-colectivă.

– dieta sportivă.

– reguli de joc și modalități de aplicare în mod creator a acestora în joc.

– reguli de comportament în timpul deplasărilor la competiții, cantonamente.

– prezentarea modelului behavioristic competițional.

– prezentarea formelor de pregătire și a competițiilor la care se participă.

– autoanaliza și analiza coechipierilor, precum și a adversarilor pe care urmează să-i întâlnească echipa.

– analiza rezultatelor obținute la norma de control.

Pregătirea teoretică constă în însușirea de către jucători a numeroase probleme:

– de ordin general care se reflectă în cunoașterea principiilor generale ale sistemului nostru de educație fizică și sport, a perspectivelor dezvoltării educației fizice și sportului.

– specifice handbalului prin care să se asigure o fundamentare și o analiză științifică a tacticii și tehnicii, jucătorii să fie familiarizați cu metodica învățării și perfecționării deprinderilor de joc, să se prezinte probleme de bază ale antrenamentului de handbal.

– jucătorului de handbal i se va cere să cunoască sarcinile care îi stau în față, să știe să se orienteze asupra mijloacelor de educare a capacităților motrice, a formelor lecțiilor de antrenament, în periodizarea antrenamentului, conținutul perioadelor, specificul lor.

Cu cât jucătorul va avea mai multe cunoștințe teoretice pe care să le aplice în practică, cu atât își va accelera creșterea măiestriei sportive; factorul cel mai important în cadrul componentei teoretice este dorința de a dobândi cunoștințe, deși scopul principal al antrenamentului este de a forma deprinderi și abilitați practice, trebuie totuși ca jucătorii să dovedească și cunoștințe teoretice.

Modelul somatic al conducătorului de joc – senioare

Jucătoarea specializată pe postul de centru îndeplinește o funcție cheie în atacul echipei pe care o conduce. Atacul echipei trebuie condus, dirijat,elementele de judecată fiind atât de multiple și variate, întotdeauna fiind dependent de numeroși factori, unii chiar perturbatori, ceea ce reclamă și un profil psihologic adecvat a acestui jucător.

Din punct de vedere al calităților motrice nu întâlnim deosebiri mari față de cele ale interului; valorile sunt în general apropiate.

Centrii sunt jucători de mare viteză, mobilitate și îndemânare. Viteza de execuție și îndemânarea sunt două calități indispensabile și nu pot fi compensate în cazul în care lipsesc, prin nici o altă calitate, de orice natură ar fi ea. Îndemânarea îl ajută pe jucătorul de pe centru să execute cu iscusință procedee tehnice grele, complicate, în executarea cărora este de cele mai multe ori stânjenit de prezența sau acțiunea adversarilor.

Viteza de execuție îl favorizează pe jucătorul centru ca după ce a descoperit o posibilitate de aruncare la poartă, sau a unei angajări la semicerc să o poată efectua în timp util.

Timpul pe care îl are la dispoziție centrul atunci când acționează în fața semicercului aglomerat de apărători, de multe ori de proprii coechipieri este din ce în ce mai scăzut, datorită pregătirii speciale pe care o face antrenorul preocupat de perfecționarea jocului în apărare.

Instruirea specială a centrului pentru specificul jocului său trebuie să devină o preocupare deosebită a antrenorului. Centrul acționează în zona centrală a terenului, mai departe sau mai aproape de poartă, în funcție de sistemul de apărare advers. El își dirijează, inițiază și participă activ la circulația mingii, încrucișări, paravane, blocaje. Aceste acțiuni cer centrului o gândire tactică avansată, cunoștințe tehnico-tactice deosebite, implicate în manevrarea mingii precum și probleme de colaborare și sincronizare, bogată experiență de joc și fantezie creatoare. Centrul va amenința permanent poarta prin plasamentul său, va folosi tactic procedee tehnice, va executa rapid și fulgerător aruncările la poartă, pătrunderile hotărâte și depășirile. Acțiunile lui periculoase întreprinse pe centrul terenului constituie elemente hotărâtoare în demarcajul indirect al pivoților. Împreună cu interii asigură ducerea mingii spre poarta adversă; în atacul organizat este jucătorul cheie și tot el trebuie să se replieze primul. Acțiunile lui contribuie la executarea unor îmbinări ale acțiunilor specifice jucătorilor inter-centru, inter-extrema-pivot.

1.2. Calitățile motrice necesare jucătoarelor specializate pe postul de extremă si pivot

Jocul de handbal se caracterizează, ca dealtfel toate jocurile sportive, prin mișcări aciclice, cu participarea tuturor segmentelor corpului, obținându-se astfel o complexitate de mișcări executate cu și fără obiectul de joc, în condiții de luptă cu adversarul.

În timpul jocului sportivii sunt solicitați să depună eforturi caracterizate prin intensitate submaximală și maximală, în rare cazuri de intensitate medie și aceasta numai în cazul unor situații tactice de joc și în momentele fixe ale jocului.

Rezultatele sportive de înaltă performanță se obțin din ce în ce mai greu în condițiile în care, în ultima perioadă de timp, numărul și valoarea echipelor și jucătorilor care aspiră la locuri fruntașe sunt în continuă creștere. Rezultate greu de imaginat nu cu mult timp în urmă, au devenit evenimente obișnuite. Putem spune că în momentul de față, maximizarea performanței și reușitei sportive este rezultatul implicării unei multitudini de factori dinamizatori, pe care echipele de specialiști încearcă să le găsească continuu. Acest lucru a fost posibil în special prin desfășurarea antrenamentelor la intensitatea jocului competițional, precum și prin ,,creșterea numărului orelor de antrenament și prin creșterea duratei de instruire”

Principalul indicator ce caracterizeaza efortul – reacția organismului la volumul și intensitatea acestuia – îl reprezintă frecvența cardiacă. În repaos, pulsul la sportivii bine antrenați este de 50-55 bătăi/minut, iar la fete este mai ridicat. În regimul de antrenament cu efort de viteză-fortă (specific jocului de handbal), frecvența este de 170-180 bătăi/minut. În efortul submaximal se ajunge la 180-200 bătăi/minut, iar frecvența respiratorie la 30-40 respirații/minut. Efortul maximal prezintă o frecvență cardiacă de 200-240 bătăi/minut, iar cea respiratorie de 40-50 respirații/minut.

Din punct de vedere al continuității jocului, efortul este variabil, cu întreruperi voite sau impuse. Variabilitatea efortului nu poate fi controlată, aceasta variind de la un joc la altul și de la o fază la alta.

Rezultă că în anumite perioade de timp valorile intensive cresc sub aspectul efortului de ansamblu. Solicitările maximale sunt prezente în toate perioadele jocului, în rezolvarea individuală a fazelor de joc.

Capacitatea de efort, fiind unul din factorii de bază în obținerea performanței sportive, nu poate lipsi din analiza caracteristicilor efortului. Din punct de vedere al noțiunilor de sistem aerob și sistem anaerob, efortul este caracterizat ca mixt, dominant aerob cu momente de anaerob dublate de un consum psihic ridicat.

Analizând rezistența generală, calitate motrică reprezentativă pentru efortul din antrenamente și competiții, puterea maximă aerobă se situează la valori de 5400-5800 ml O2 la seniori, 2600-4000 ml O2 la senioare; raportat la kg greutate corporală vom avea valori de 62-70 %, respectiv 55-60 %. În ceea ce privește capacitatea anaerobă, acesta se situează la valori cuprinse între 3600-3800 ml O2 la seniori și ~2000 ml O2 la senioare, respectiv 40-46 % și 28-32 %. Aceste valori sunt reprezentative pentru sportivii handbaliști de mare valoare și care constituie elemente ale modelării pregătirii.

Controlul complex al efortului în jocul de handbal este dat de necesitatea păstrării unui ritm ridicat de joc și al unor solicitări cu un grad mare datorat condițiilor de adversitate și contact corporal.

Capacitatea maximă de efort este rareori pe deplin solicitată. Astfel, în relația: solicitare (muncă, activitate) – capacitate maximă de efort, se instalează următoarele raporturi procentuale:

1.3. Caracteristicile efortului de antrenament în handbal

Handbalul este un joc sportiv caracterizat printr-o complexitate de mișcări cu și fără minge. Acestea sunt executate în condiții schimbătoare de viteză și forță, care presupun efort din partea sportivilor.

Efortul este încordare voluntară a puterilor fizice sau psihice ale organismului în vederea realizării unui randament superior celui obișnuit. În handbal efortul presupune trei parametri fundamentali:

a) volumul efortului – este volumul de muncă depus voluntar de jucător

b) intensitatea efortului – constă în forța, puterea, viteză cu care jucătorul execută anumite mișcări

c) complexitatea efortului – îmbinarea tuturor elementelor ce solicită efort din partea jucătorului ce concură la rezolvarea anumitor situații

Dacă volumul efortului depinde de numărul și extinderea în timp a antrenamentelor, meciurilor, se poate aprecia că acesta este influențat dominant de factori externi, impuși. Creșterea în volum a efortului în pregătire, poate conduce la creșterea rezistenței la efort, deci îmbunătățirea rezistenței fizice.

Intensitatea se bazează pe strict pe capacitățile și aptitudinile individului. Factorii de progresie în antrenamentul jucătorilor sunt:

• viteza integrală

• forța și viteza cu care execută anumite mișcări

• densitatea motrică și funcțională a jocurilor/ situațiilor

Una dintre mișcările care necesită viteză și forță deosebite este detenta. Detenta este calitate a unui sportiv prin care reușește să se desprindă de la sol în înălțime sau în lungime (prin combinarea forței și a vitezei). Din perspectiva lucrării prezente detenta este mișcarea care se consideră că poate fi dezvoltată printr-o serie de exerciții specifice care vizează deopotrivă dezvoltarea forței membrelor inferioare.

Complexitatea efortului trebuie apreciată după diagrama efortului făcut de unii jucători în timpul meciurilor și gruparea acestuia pe unități de intensitate, în funcție de ritmul pulsului.

Raportul dintre volum, intensitate și complexitatea mijloacelor variază în funcție de particularitățile etapelor de pregătire și de particularitățile echipelor și jucătorilor, impunând însă respectarea cu strictețe a cerințelor specializării.

În timpul instruirii și desfășurării jocului, sportivii sunt solicitați caracterizate prin intensitate submaximală și maximală. În rare situații efortul este moderat.

– efortul submaximal – presupune o frecvență cardiacă de 180-200 pulsații pe minut, iar frecvența respiratorie ajunge la 30-40 respirații pe minut

– efortul maximal – presupune o frecvență cardiacă de 200-240 pulsații pe minut, iar frecvența respiratorie ajunge la 35-45 respirații pe minut

Capacitatea de efort este unul din factorii de bază în obținerea performanței sportive. Controlul complex al efortului în jocul de handbal este impus de necesitatea păstrării unui ritm ridicat de joc și a unor solicitări cu un grad mare de efort.

1.4. Principiile antrenamentului în jocul de handbal

Handbalul este un joc „tare” din punct de vedere fizic, în care împărțirea spațială, atacul și apărarea aduc mereu în contact corporal pe jucătorii celor două echipe. În timpul jocului, fiecare echipă „luptă”, în principal, pentru posesia mingii. Această luptă solicită din partea jucătorilor un efort fizic, o anumită tactică, cunoașterea unui număr de procedee tehnice, o anumită capacitate psihologică și aptitudini psihomotrice ca: viteză, coordonare, rezistență și forță specifică. Procedeele tehnice înglobează principalele deprinderi motrice de bază: alergare, prinderea – aruncarea mingii, săritură.

Handbalul de performanță solicită o pregătire deosebită și un efort fizic și psihic foarte mare. Pregătirea fizică este baza întregii pregătiri și în orice etapă ea trebuie să aibă un loc bine determinat. Ea înseamnă perfecționarea calităților motrice, stăpânirea unei mari varietăți de priceperi și deprinderi de mișcare, precum și dezvoltarea indicilor morfofuncționali ai organismului, corespunzător cerințelor handbalului de performanță.

Desfășurarea procesului de pregătire fizică în handbalul de performanță este condiționată de o serie de factori determinanți, acești factori asigurând totodată și premisele pregătirii fizice. Aceștia sunt:

 starea de sănătate a sportivilor

 dezvoltarea fizică

 aptitudinile motrice

 calitățile psihice

Principiile care stau la baza pregătirii fizice generale în handbalul de performanță sunt următoarele:

1. Principiul gradării efortului – gradarea efortului este obligatorie și are o mare importanță în pregătirea generală a handbalului de performanță. Efortul depus trebuie să urmeze o curbă ușor ascendentă, aceasta trebuind să se înscrie cât mai aproape de limita superioară a posibilităților funcționale, pentru realizarea unui maxim de eficiență. Trecerea de la ușor la greu, de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex este traiectoria obligatorie care se impune și în gradarea efortului, pentru că numai astfel se poate ajunge în final la depășirea nivelului mediu de pregătire fizică

2. Principiul folosirii efortului maxim – solicitarea la maxim a efortului depus de întregul aparat locomotor (stabilitatea articulară este realizată de calitatea musculaturii și de alte formațiuni anatomice ca: ligamente, capsulă articulară, …etc.) Calitățile de tonicitate și forță a mușchilor se câștigă numai prin solicitarea lor la maxim, pentru că numai excitația nervoasă ajunsă la maxim provoacă contracția mușchiului în totalitate, acesta fiind astfel antrenat pentru a se dezvolta. Efortul de intensitate maximă trebuie repetat zilnic pentru a conduce la dezvoltare și performanță.

3. Principiul asigurării condițiilor de igienă – presupune respectarea condițiilor de igienă atât individuală a sportivilor, cât și igienă a spațiului de antrenament/ joc, ca și a unui regim de viață sănătos. Igiena corporală, igiena vestimentației (echipamentului), alternarea efortului depus în pregătirea fizică cu odihna, alimentația rațională, igiena sălii și a vestiarelor, precum și a materialelor de antrenament, conduc în final la funcționarea în condiții optime a întregului organism al sportivilor.

Pregătire fizică condiționează obținerea rezultatelor sportive. Rezultatele echipelor de handbal în marile competiții sportive se sprijină pe atingerea unor niveluri mereu mai înalte ale pregătirii fizice și a calităților motrice (îndeosebi viteza și forța explozivă), dar și pe o pregătire temeinică tehnico-tactică.

Pregătirea fizică specifică este orientată spre creșterea performanței, cu precădere pe dezvoltarea calităților motrice și a capacității de efort. Performanța presupune rezultate deosebit de bune obținute constant, cu tendințe de autodepășire.

Exercițiile fizice cuprinse în antrenamentul de handbal au o importantă funcție de modelare asupra organismului sportivului, în mod deosebit a elementelor care compun aparatul de sprijin și de locomoție (oase, articulații, mușchi, tendoane, fascii și alte țesuturi moi). Sub influența exercițiilor fizice mușchii, organele active ale mișcării, își măresc volumul și își modifică structura internă, permițând obținerea performanței.

1.5. Bazele fiziologice și biochimice în antrenamentul de handbal la senioare

Legile după care se guvernează acțiunile motrice realizate de sistemul biomecanic biologic uman integrat în mediul exterior pot fi sintetizate astfel:

Legea efortului util – obținerea unui randament maxim în condițiile reducerii la minimum a acțiunii motrice principale

Legea efortului voluntar maxim – intensitatea acțiunii motrice este superioară forței exterioare care trebuie învinsă, în acest context mișcările se stabilesc după efectul lor asupra organismului (este legea după care se dirijează gradat programele de exerciții ce vizează îmbunătățirea condiției fizice a sportivilor, sau corectarea unor deficiențe)

Biomecanica analizează mersul, mișcarea corpului în timpul aplicării unor constrângeri specifice sportului de performanță, articulațiile, precum și deformațiile la nivelul organelor interne. Ea studiază de asemenea, distribuția forțelor și deformațiilor în structuri la solicitări statice sau dinamice.

Analizând biomecanica organismului în handbal se poate afirma că mișcarea jucătorilor are o mare rapiditate și discontinuă, pentru că intervin elementele specifice sportului respectiv. În handbal se utilizează ca mișcări specifice: echilibrare, alergarea, prinderea și aruncarea mingii, aruncarea la poartă, schimbările de direcție, mișcările evitante, și diverse forme de sărituri.

Jocul de handbal antrenează în mișcare întreg organismul, astfel că în timp ce trunchiul și membrele superioare efectuează mișcări variate care solicită puternic toate lanțurile musculare, membrele inferioare îndeplinesc pe lângă activitatea dinamică de alergare și un important rol static de asigurare a echilibrului corpului și de suport pentru mișcările trunchiului și ale membrelor superioare.

În condițiile jocului de handbal există un mare dinamism care impune schimbarea centrului de greutate al corpului (sprijinirea pe un picior, pe două picioare, cu picioarele apropiate, cu picioarele depărtate, săriturile) solicitând astfel musculatura corpului. Variațiile unghiului de stabilitate impune un efort static de echilibrare, în care colaborează absolut toate grupele și lanțurile musculare antagoniste.

Alergarea sportivă se bazează pe mișcarea naturală de alergare, reglementând-o și perfecționând-o în scopul obținerii unui randament optim. Din perspectivă biomecanică alergare este o mișcare de locomoție ciclică, în care deplasarea corpului este asigurată printr-o acțiune alternativă a membrelor inferioare. La alergare, deși sunt solicitate mai mult membrele inferioare, în esență participă întreg aparatul locomotor. Membrele inferioare trebuie să asigure deopotrivă și efortul static și un important efort de mișcare, necesar efectuării alergării în sensuri diferite și des schimbătoare. Acest lucru complică solicitarea lanțurilor musculare, dar și coordonarea nervoasă în vederea reglării fine și de precizie a mișcărilor.

Săriturile specifice handbalului fac parte deopotrivă atât din categoria săriturilor cu elan, cât și din cea a celor fără elan. Dacă la săriturile cu elan viteza inițială se compune din viteza orizontală a elenului la care se adaugă impulsul contracției musculare, la cele fără elan viteza inițială este determinată numai de contracția mușchilor. În ambele cazuri sunt puși în tensiune mușchii triplei extensii la membrele inferioare. Pentru a folosi la maxim forța de impulsie a mușchilor triplei extensii este necesar să existe o coordonare a impulsurilor parțiale, adică să coincidă în timp contracția tuturor grupelor musculare care fac extensia coapsei, genunchiului și flexia plantară. Dacă nu există această coordonare, la nivelul pârghiilor formate de coapsă, gambă sau laba piciorului vor apărea forțe de înfrânare, pentru învingerea cărora se va cheltui o parte din forța de contracție a mușchilor care produc impulsia.

Aruncarea mingii la poartă impune o diversitate foarte mare de mișcări. Pot fi deosebite o serie de aruncări ca:

lovitura de la 7 m.

lovitura la poartă cu elan

lovituri prin surprindere (diferite poziții) cu imprimarea unor traiectorii diferite.

Din analiza biomecanică prezentată se poate desprinde că antrenamentul handbaliștilor trebuie să se axeze pe creșterea vitezei de reacție și pe creșterea forței în mod special, mai ales pe lanțurile musculare implicate în aruncarea la poartă din variate poziții.

Pliometria și influența sa asupra organismului

Derivat din cuvântul grecesc „pleythyein” care înseamnă a crește, sau de la rădăcinile grecești „plio” care înseamnă mai mult și „metric” care înseamnă a măsura, „pliometrie” poate fi definit ca: „a crește valorile măsurătorile”

Pentru o definiție mai detaliată este nevoie de informații de bază despre mecanismul contracției musculare. Musculatura scheletică are trei tipuri de contracție:

Contracția excentrică – se întâlnește atunci când mușchiul se contractă și se alungește în același timp. Un exemplu de contracție excentrică este coborârea din tracțiune. În acest caz bicepsul se contractă și se alungește în timpul coborârii trunchiului din poziția finală a tracțiunii.

Contracția concentrică – se întâlnește atunci când mușchiul se contractă și se scurtează în același timp. Exemplul de contracție concentrică: ridicarea trunchiului în tracțiune. Bicepsul se contractă și se scurtează în timp ce trunchiul se ridică spre poziția finală.

Contracția izometrică – mușchiul se contractă, dar nu își modifică lungimea. Exemplu: în poziția de tracțiune, se realizează un unghi de 90 de grade. Bicepsul se contractă, dar nu își modifică lungimea.

Forța maximă pe care un mușchi o poate dezvolta este obținută în timpul unei contracții excentrice rapide. Trebuie avut în vedere că fibrele musculare efectuează un singur tip de contracție în timpul mișcărilor specifice sportului. Când o contracție concentrică se desfășoară imediat după o contracție excentrică atunci forța generată poate fi crescută foarte mult. Când un mușchi este alungit o mare parte a energiei necesare întinderii este transformată în căldură și poate fi pierdută, însă o parte a ei poate fi stocată în componentele elastice ale mușchiului, devenind disponibilă. Această energie este disponibilă numai în timpul unei contracții dacă o succede. De aceea este foarte important de reținut că surplusul de energie stocată se pierde dacă nu este imediat urmată de o contracție concentrică. Pentru a materializa acest potențial de forță, mușchiul trebuie să se contracte într-un timp cât mai scurt cu putință. Cu cât timpul este mai scurt, cu atât forța explozivă este mai mare. Întregul proces este numit frecvent „ciclul de întindere-scurtare” și este mecanismul principal al antrenamentului pliometric.

Cunoscută, deci, și sub denumirea de ciclul de „întindere-scurtare”, pliometria se referă la exercițiile în care mușchiul se încarcă într-o contracție extrentrică (lungire), după care urmează imediat o contracție concentrică (scurtare). Cercetările în domeniu au demonstrat că un mușchi întins înainte de contracție se va contracta mai energic și mai rapid, așa cum subliniau Bosco și Komi în 1980, iar Schmidtbleicher în 1984.

Dacă ne întoarcem la definiția pliometriei, atunci un exercițiu pliometric este acel exercițiu în care o contracție excentrică este urmată imediat de una concentrică. Acest proces de contracție – alungire, contracție – scurtare este numit așa cum s-a subliniat anterior ciclul de alungire-scurtare, sau „reflex miotatic de întindere”.

Acțiunea pliometrică se bazează pe reflexul de întindere intrinsec mușchiului. Scopul principal al reflexului de întindere este de a monitoriza gradul în care mușchiul se poate întinde, dar și de a preveni, în același timp, întinderea excesivă. Când un sportiv execută o săritură, este nevoie de o cantitate mare de forță pentru a propulsa corpul în sus, de aceea corpul trebuie să aibă capacitatea de flexie-extensie rapidă pentru a se desprinde de sol. Exercițiul pliometric se bazează pe acțiunea rapidă a corpului pentru a ajunge la puterea necesară mișcării.

Mișcarea pliometrică se bazează pe contracția reflexă a fibrelor musculare, rezultată din încărcarea rapidă a acelorași fibre. Când există posibilitatea întinderii excesive și ruperii fibrelor, receptorii întinderii trimit impulsuri nervoase proprioceptive la măduva spinării, impulsuri retransmise ulterior receptorilor întinderii. Prin această acțiune de retransmitere, intervine un efect de frânare, care împiedică fibra musculară să se întindă și mai mult, degajându-se o contracție musculară puternică.

Exercițiile pliometrice dezvoltă viteza fibrelor musculare. Ele sunt bazate pe înțelegerea faptului că o contracție concentrică este mult mai puternică dacă este urmată imediat de una excentrică. Dacă se face o analogie cu mecanica corpurilor, aceasta poate fi comparată cu întinderea la maxim a unui arc și apoi eliberarea lui. Nivele foarte mari de energie se eliberează în fracțiunea de secundă în care se produce reculul arcului. Exercițiile pliometrice dezvoltă acest recul. Fibrele musculare stochează mai multă energie elastică și o transferă mult mai rapid și cu o forță mai mare din faza excentrică în cea concentrică. Exercițiile pliometrice angajează mecanisme neurale complexe, iar antrenamentul pliometric cauzează modificări musculare și nervoase care facilitează și ameliorează execuția mai multor mișcări rapide și puternice.

Fibrele musculare sunt elementele contractile ale mușchilor, însă nu trebuie omis faptul că există și părți necontractile din mușchi care creează tocmai „componenta elastică serială”. Întinderea componentei elastice seriale prin contracția musculară produce o energie elastică potențială (similară celei dintr-un arc comprimat). Această acțiune este vizibilă în mișcările pliometrice.

În antrenamentul pliometric mușchiul se contractă cu mai multă forță și mai rapid decât dintr-o poziție de pre-întindere. Cu cât pre-întinderea este mai rapidă, cu atât mai viguroasă este contracția concentrică. De aceea o tehnică adecvată este esențială.

În esență, exercițiile pliometrice forțează mușchiul să se contracte rapid dintr-o poziție de întindere maximă. Această poziție în care mușchiul este întins la maxim este și cea mai vulnerabilă poziție a lui. Astfel prin antrenarea musculaturii în cea mai vulnerabilă poziție a ei îi conferă o pregătire mai bună pentru a putea face fața stresului conferit de situațiile apărute în timpul competițiilor.

Exercițiile pliometrice sunt manevrele, sau exercițiile care au ca țintă combinarea forței cu viteza de mișcare, pentru a produce putere. Scopul este de a da posibilitatea mușchiului să ajungă la forța maximă în cel mai scurt timp. Ca un exercițiu să fie cu adevărat pliometric trebuie să existe o mișcare precedată de o contracție excentrică. Din aceasta nu rezultă doar o stimulare a propioceptorilor senzitivi pentru o întindere rapidă, ci și pentru încărcarea cu o forță de tensiune a componentelor elastice (tendoanele, fibrele musculare) cu ajutorul cărora ele vor ricoșa. Adaptarea tehnicii de execuție la aceste particularități este esențială și se recomandă ca sportivul să aterizeze într-o poziție de pre-întindere (picioare și brațe flexate), pentru că numai aceasta ar facilita producerea imediată a contracției de scurtare.

Amortizarea în exercițiile pliometrice, este dată de energia stocată în timpul fazei de contracție excentrică a mușchiului și este parțial recuperata in timpul contracției concentrice. Acest potențial de energie este pierdut dacă contracția excentrică nu este urmată de cea concentrică. Conversia dintre lucru mecanic negativ la cel pozitiv se numește faza de amortizare. Atunci când piciorul de desprindere execută bătaia, sportivii trebuie să-și coboare centrul de greutate, creând o viteză orientată în jos, spre sol. Această fază „de amortizare” este o componentă a oricărei activități cu sărituri, deoarece în această fază sportivii pregătesc desprinderea de sol într-o direcție diferită. O fază de amortizare lungă, denumită și „faza de absorbție a șocului” semnifică o pierdere de putere. Sportivii care execută acțiuni implicând sărituri trebuie să lucreze la scurtarea duratei fazei de amortizare. Cu cât este mai scurtă această fază, cu atât este mai puternică, contracția musculară concentrică după ce mușchiul a fost, în prealabil, întins într-o contracție excentrică, în faza de amortizare (Bosco și Komi 1980). Această acțiune este posibilă datorită recuperării și folosirii întregii energii care a fost înmagazinată în componentele elastice ale mușchiului în timpul oricărei acțiuni de întindere.

Cele mai multe programe de recuperare nu țin cont de faptul că o contracție excentrică poate fi până la de trei ori mai puternică decât una concentrică. De aceea exercițiile pliometrice sunt foarte importante în ultimele etape ale recuperării, pentru a condiționa musculatura afectată să facă față forței superioare a contracțiilor excentrice. Neglijând acest aspect al ultimului stadiu al recuperării, poate să conducă la noi accidentări, deoarece musculatura nu a fost forțată/ condiționată să facă față la forța mărită a contracțiilor excentrice.

Gollhofer și colaboratorii săi, au stabilit în 1987 că antrenamentul pliometric determină următoarele:

mobilizarea rapidă a unor activități de inervare crescute

recrutarea majorității, dacă nu a tuturor unităților motorii și fibrelor musculare corespunzătoare

creșterea frecvenței de lansare a impulsurilor de către neuronii motori

transformarea forței musculare în putere explozivă

dezvoltarea sistemului nervos astfel încât acesta să poată să reacționeze cu viteză maximă la lungirea mușchiului, ceea ce dezvoltă capacitate de scurtare (contracție) rapidă cu forță maximă

oboseala indusă prin antrenament reactiv repetat, care afectează capacitatea de lucru excentric și concentric. Oboseala se caracterizează prin creșterea timpului de contact.

Pliometria nu este adresată tuturor. Exercițiile pliometrice nu sunt pentru amatori. Ele sunt o formă avansată a antrenamentului sportivilor de performanță și pot cauza dezechilibrări majore în articulațiile, sistemul osos și în musculatura neantrenată. Exercițiile pliometrice ar trebui folosite doar de sportivii de performanță bine antrenați și, de preferat, doar sub supravegherea antrenorilor.

1.6. Particularitățiile pregătirii individuale în jocul de handbal

În sport, pregătirea trebuie realizată în funcție de particularitățile individuale ale sportivului, dar și de cerințele ramurii pentru care se pregătește. Nivelul calitativ al procesului instructiv-educativ depinde în mare măsură de tratarea diferențiată a sportivului în raport cu calitățile și potențialul acestuia. Așadar, individualizarea este un aspect important al pregătirii sportivilor.

După Bompa T., “individualizarea este o cerință principală a pregătirii sportive, cu ajutorul căreia antrenorul rezolvă pregătirea individuală a sportivului în funcție de potențialul acestuia, de particularitățile de învățare și de specificul jocului”.

Individualizarea este una dintre cerințele principale ale pregătirii sportive, care se referă la faptul că antrenorii trebuie să acorde atenție individual fiecărui sportiv, în funcție de calitățile și potențialul acestuia, de particularitățile de învățare și specificul sportului, indiferent de nivelul de performanță. Intreg conceptul de pregătire, se modelează în funcție de trăsăturile fiziologice și psihologice ale sportivului, pentru a ameliora în mod natural obiectivele pregătirii.

Individualizarea este considerată ca o activitate metodică specială de tratare a sportivilor în funcție de particularitățile individuale și de cerințele specifice ale ramurii de sport și care este caracterizează prin:

– dezvoltarea, instruirea, educarea, perfecționarea, armonizarea particularităților pozitive;

– prevenirea, frânarea, scăderea, înlăturarea sau corectarea unor particularități negative.

Individualizarea nu trebuie înțeleasă ca o metodă ce trebuie utilizată doar în corectarea tehnicii individuale sau în specializarea unui individ pentru un post în echipă, ea trebuie privită mai degrabă ca o modalitate prin care se poate evalua obiectiv și observa subiectiv un sportiv. In acest fel, antrenorul poate înțelege nevoile de pregătire ale sportivului și îi poate maximiza calitățile.

În pregătire, individualizarea impune deasemenea ca antrenorul să planifice programe individuale pentru fiecare sportiv, în funcție de calitățile proprii acestuia. Astfel de planuri sunt necesare pentru fiecare lecție de pregatire. Pregătirea unei lecții de pregatire poate fi organizată și realizată în grup. Pentru partea principală a lecției, antrenorul trebuie să-și îndrepte atenția către nevoile individuale sau ale unui mic grup, dat fiind că grupele mici prezintă calități fizice și tehnice similare.

Individualizarea pregatireului este o activitate metodico-stiințifică specială de tratare a sportivilor, în funcție de particularitățile individuale și de cerințele specifice ramurii sportive.

Pregatireul individualizat se poate realiza în 4 forme de lucru:

1. În cadrul pregatireului colectiv, când se poate lucra concomitent cu 2 sau mai mulți sportivi.

2. În cadrul pregatireului individual, supravegheat de către antrenor.

3. În cadrul pregatireului individual independent, când sportivul lucrează singur, având sau nu sarcini trasate de antrenor.

4. În cadrul pregatireului combinat, când sportivul realizează individualizarea prin combinarea primelor trei forme.

Adevăratul sens al individualizării pregatireului îl reprezintă cunoașterea complexă și completă a particularităților sportivului și antrenarea lui pentru performanță, folosind metode și mijloace adaptate atât particularităților, cât și cerințelor jocului de handbal.

Între obiectivele prevăzute pentru instruirea juniorilor se află acela al aprofundării specializării pe post, până la un nivel de înaltă măiestrie sportivă. Totodată, se prevede însușirea treptată a unor subspecializări, pe alte posturi, în vedera lărgirii zonei de acțiune eficientă în joc de către fiecare jucător. Toate acestea se pot realiza în procesul instruirii prin individualizare.

Orice jucător din eșaloanele de performanță ale handbalului poate să-și însușească una sau mai multe subspecializări pe alte posturi decât acela în care s-a consacrat. Alegerea acestor subspecializări nu este întâmplătoare ci se face în funcție de cerințele concepției de joc ale handbalului modern. În raport de posturi, ordinea subspecializărilor este după cum urmează:

Portar

Pentru postul de portar nu se pune problema unor subspecializări, ci perfecționarea pregătirii pentru atingere celei mai înalte măiestrii.

Extremă stângă

Subspecializarea principală pentru extrema stângă este postul de pivot, iar subspecializarea secundară postul de extremă dreaptă. În anuite cazuri se poate specializa, parțial, pe postul de inter stânga, mai ales pentru acțiunile de învăluire interioară.

Extremă dreaptă

Subspecializarea principală este postul de pivot iar cea secundară postul de extremă dreaptă. În cazul în care jucătorul este stângaci se va specializa în acțiunile de învăluire interioară.

Pivot

Pentru pivot sunt necesare doua subspecializări, fără prioritate una față de cealaltă și anume extremă stânga și extremă dreapta.

Inter stânga și inter dreapta

Fiecare trebuie să-și însușească jocul pe celelalte două posturi din linia de 9 metri; dacă particularitățile jucătorilor specializați pe postul de inter permit, aceștia pot să-și însușească cel puțin o parte din conținutul tehnico-tactic al postului de pivot, în felul acesta putându-se realiza încă una din cerințele concepției de joc și anume de schimbare a sistemelor de atac prin infiltrarea interului la semicerc, ca pivot și revenirea pe postul inițial.

Centru

Subspecializarea principală a centrului este postul de pivot. În secundar el trebuie să-și însușească o subspecializare pe cel puțin unul din posturile de inter.

1.8. Conținutul tehnico-tactic al jucătoarei specializate pe postul de extremă și pivot

Tactica reprezintă un sistem de acțiuni selecționate, planificate și pregătite anticipat spre a fi utilizate în jocul echipei în funcție de adversar, condiții de joc și în limitele regulamentului, cu scopul de a valorifica calitățile și particularitățile propriilor jucători dar și lipsurile în pregătire ale adversarilor.

În desfășurarea jocului de handbal modern, la nivel superior (seniori-senioare; loturile naționale) acolo unde deja s-a format o gândire tactică și o concepție de joc, rolul acesteia poate fi hotărâtor în desemnarea echipei câștigătoare. Există o interdependență între tactică, tehnică, pregătire fizică sau moral-volitivă.

Nu putem vorbi de plan tactic sau concepție tactică de joc până nu formăm jucătorului gândirea tactică, care constă în "capacitatea de a se orienta rapid, de a alege cele mai corespunzătoare mijloace" de anihilare și dominare a adversarului. Gândirea tactică se formează și se dezvoltă în cadrul unui proces metodic bine sistematizat numit pregătire tactică.

Pregătirea tactică a juniorilor are o pondere treptat mai mare. Acest lucru este necesar, întrucât ei trebuie să-și însușească și să-și perfecționeze întreaga sferă a tacticii jocului, sferă deosebit de largă dacă avem în vedere multitudinea formelor de desfășurare a fazelor de joc și a numeroaselor sisteme de atac și apărare. Jocurile școală, jocurile de pregatire, competițiile amicale și chiar cele oficiale formează categoria de mijloace preponderente folosite în perfecționarea componentei tactice la echipele de juniori.

Jocul tactic înseamnă să acționezi gândit, să recunoști situațiile de joc, să cântărești, să anticipezi, să apreciezi corect posibilitățile de acționare a adversarului și în cel mai scurt timp să acționezi cu varianta cea mai bună în situația respectivă. Toate acestea nu sunt posibile dacă jucătorul de handbal nu posedă capacitățile tactice de bază și anume:

capacitatea de observare – jucătorul trebuie să aibă o privire de ansamblu asupra evenimentelor jocului, să recepționeze rapid semnalele acustice și optice;

reactivitatea – constă în transformarea capacității de observare în acțiune în cel mai scurt timp;

simțul spațiului – ocuparea unei poziții sigure atât în atac cât și în apărare, folosirea completă a spațiului de joc iar în plus, jucătorul, trebuie să posede simțul necesar deplasării în spațiul general de mișcare al echipei (orientare în spațiu);

simțul timpului – jucătorii trebuie să aibă un simț temporal al desfășurării acțiunilor de joc;

simțul formației – poziționarea corectă în diferite formații de atac și apărare, recunoașterea schimbărilor de formații și echilibrarea condițiilor concrete de joc;

adaptabilitatea – jucătorii trebuie să prevadă succesiunea fazelor de joc, să le
prelucreze mental, să se pună în situația de atacant dar și de apărător, în funcție
de posesia mingii.

Principalul creator al progresului tactic este antrenorul, care trebuie să colaboreze permanent cu echipa. Cercetările actuale au condus la jocurile sportive colective (care presupun contact direct cu adversarul), la împărțirea tacticii pe trei grupe:

Tactica individuală – cuprinde acțiunile tactice individuale care trebuie să
ducă la creșterea capacității executantului de a "masca" adevăratele intenții,
surprinderea adversarului și folosirea unor procedee variate.

Fiecare jucător trebuie să posede "inteligența operațională" și anume posibilitatea de a face față cu ușurință oricărei situații de joc și pe orice post s-ar afla deoarece acțiunea este finalizată de un singur jucător dar construcția este realizată și de ceilalți șase (inclusiv portarul). Toate acestea se ridică pe un suport tehnic deosebit condus până la măiestrie, calități fizice și psihice, elemente ce au determinat apariția sportivilor de excepție.

Tactica colectivă – în care acțiunile de acest gen au ca scop simplificarea
situațiilor de joc sau a jocului pe ansamblu și se bazează pe abilitățile jucătorilor de a
intra în combinație cu un coechipier sau mai mulți, armonizarea intențiilor proprii cu
cele ale coechipierilor cu care combină.

Tactica colectivă are caracter decisiv mai ales în situațiile de superioritate numerică în atac și inferioritate numerică în apărare. Acțiunile colective au ca scop tranzitarea acțiunilor individuale spre cele de echipă și încadrarea în tactica joc a acesteia.

Tactica de echipă – trebuie să îmbine acțiunile individuale și colective după
concepția tactică de joc într-un sistem general, dar va fi elaborată în funcție de echipă
(alcătuirea ei) și de structura de bază a acesteia (jucătorii).

Tendința nouă este de activare a jucătorilor în teren, lucru care depinde de competența antrenorului, prin reducerea timpilor "morți" de joc (momentele în care jocul este temporizat și fiecare echipă se așează în dispozitivele de apărare și atac). Această acțiune trebuie să fie bazată pe o pregătire fizică excelentă a jucătorilor, dar poate fi ușor contracarată printr-un plan tactic bine alcătuit (ex. stoparea acțiunilor în faza incipientă în vederea reorganizării sistemului).

Autoactivarea este o pricepere pe care puțini jucători și-o însușesc sau reușesc să o materializeze în practică. Este vorba aici de simțul plasamentului, a demarcajelor succesive pe poziții mereu favorabile de primire sau intrare în posesia mingii, de "risipă" conștientă de energie chiar dacă aceste mijloace sunt ordonate de un sistem prestabilit.

Tactica în contraatac

Principiile tacticii în jocul de atac sunt:

– asigurarea mingii;

– variațiile de ritm la deplasarea în teren;

– alternarea acțiunilor tehnico-tactice;

– păstrarea posturilor;

– schimbarea jocului de pe o parte pe alta;

– variația în acțiuni.

Acțiuni tactice de bază în atac:

a) Paravanul: este o acțiune tactică de atac prin care se urmărește favorizarea aruncărilor la poartă din săritură de la distanță, peste apărători. Paravanul s-a format ca acțiune tactică de joc din nevoia de-a proteja jucătorii care execută aruncări libere de la 9 metri.

Paravanul nu se utilizează pentru a favoriza demarcajul unui coechipier, așa cum se petrec lucrurile cu acțiunile de blocaj ale apărătorilor. Paravanul și blocajul sunt acțiuni tactice diferite, care au scopuri și modalități de execuție independente. Paravanul poate fi făcut la momentele fixe de joc în cazul aruncărilor libere de la 9 metri, precum și în timpul fazelor curgătoare de joc, cum ar fi finalizarea fazei a II-a a atacului.

Uneori, în timpul circulației intense a jucătorilor pe semicerc, se pot constitui paravane ocazionale care, folosite promt, duc la înscrierea unor goluri de la distanță prin aruncări surprinzătoare.

b) Încrucișarea: reprezintă acțiunea tactică de bază ce constă în întretăierea traseelor a 2 sau 3 jucători pentru ca unul dintre ei să finalizeze dintr-o poziție cât mai favorabilă. Încrucișarea poate fi:

– simplă: se realizează între doi jucători în care jucătorul cu mingea pătrunde prin fața celui fără minge și apoi o pasează acestuia cu scopul de-a dezechilibra apărătorul.

– dublă: se realizează între 3 jucători și constă într-o succesiune de două încrucișări simple între cei 3 jucători.

c) Blocajul și plecarea din blocaj: inițial erau tratate diferențiat dar aceste 2

acțiuni sunt dependente una fața de alta pentru a reuși să-și atingă scopul. Blocajul are o mare importanță deoarece un apărător agresiv poate domina atacantul. Prin această acțiune, colaborarea dintre cei 2 apărători poate manifesta carențe care trebuie fructificate de atacanți. Blocajele se folosesc în mai multe scopuri: pentru a favoriza demarcajul, pentru formarea unui culoar de pătrundere sau de aruncare la poartă.

Prin blocaj se înțelege acțiunea prin care unul sau doi atacanți limitează acțiunea apărătorilor. Regulile jocului interzic blocarea cu brațele, picioarele sau îmbrâncirea adversarului. Blocajul poate fi: frontal (prin plasamentul frontal față de adversar); lateral (prin așezarea în lateral față de adversar); în spate (prin așezarea în spatele adversarului).

Realizarea lui constă prin interpunerea, prin poziționarea corpului, pe o direcție viitoare a apărătorului, fără ajutorul altor segmente ale corpului. Dacă schimbul de jucători s-a efectuat corect, jucătorul care a venit la blocaj poate pătrunde în spatele celuilalt apărător după care urmează angajarea lui.

Blocajele pot fi: cu minge, fără minge la un jucător cu minge, fără minge la un jucător fără minge.

Clasificarea blocajelor se poate face astfel:

– blocaj efectuat de pivot unuia dintre jucătorii de 9 metri;

– blocaj cu 2 jucători;

– blocaj exterior;

– blocaj pentru formarea unui culoar de pătrundere sau de aruncare la poartă;

– blocaj – plecare din blocaj.

d) Acțiunile tactice de atac în momente fixe de joc: principalele acțiuni tactice în momentele fixe de joc sunt:

– aruncarea de la 9 metri;

– aruncarea de la 6 metri;

– aruncarea de la margine;

– aruncarea de la colț;

– mingea de arbitru;

– aruncarea de începere.

e) Circulații de minge și de jucători în atac: pentru înfrângerea rezistenței apărătorilor echipei adverse jucătorii echipei în atac utilizează circulații de minge și de jucători pentru a determina apărătorii să se deplaseze în teren, ceea ce poate duce la comiterea unor greșeli în apărare. Circulațiile de mingi pun apărătorii în mișcare, impunându-le un efort susținut pentru a se plasa corect față de minge și de posesorul acesteia.

Circulațiile de jucători în atac, care nu pot fi despărțite și de-o anumită circulație a mingii, determină deplasarea apărătorilor pe distanțe mari, efectuând în același timp numeroase predări și preluări de oameni în apărare, ceea ce facilitează apariția unor greșeli. Numai după o bună pregătire a atacului, prin circulații de minge și de jucători, se crează condițiile propice folosirii unor acțiuni tactice de finalizare.

Circulația de minge și de jucători trebuie exersată foarte mult la pregatiree. Pe un astfel de fond de pregătire a atacului, pot fi utilizate cu succes toate mijloacele tacticii individuale și colective. Jocul competițional solicită din partea atacanților capacitatea de-a se orienta rapid în joc și, pe fondul unei pregătiri tehnico-tactice complexe, de-a rezolva situația tactică dată, întrerupând o circulație. Atacanții nu trebuie să rămână tributari unei circulații ordonate sau începute de conducătorul de joc ci, pe baza gândirii tactice creatoare, a capacității de analiză și anticipație, fiecare jucător este dator să modifice circulația în funcție de situația concretă de pe teren.

În continuare sunt denumite principalele acțiuni de circulație a mingii și jucătorilor în atac:

– pasarea mingii în potcoavă;

– pasa peste semicerc;

– pasarea mingii în pătrundere succesivă;

– circulația jucătorilor pe semicerc;

– circulația în opt;

– circulația în șarjă interioară sau exterioară;

– învăluirea.

Tactica în apărare

Principiile tacticii în jocul de apărare sunt:

Asigurarea echilibrului defensiv – acest principiu impune jucătorilor să ia din timp măsuri de prevedere pentru a nu fi surprinși descoperiți în cazul pierderii mingii în atac. Aplicarea echilibrului defensiv revine pe rând tuturor jucătorilor din linia de 9 metri și extremelor. Presupunând că atacanții adverși încearcă o acțiune de finalizare pe aripa stângă, atunci interul drept și extrema dreaptă se retrag spre propria poartă, urmărind evoluția fazei de joc. în acest fel, dacă se pierde mingea, cei doi jucători retrași pot ajunge la propriul semicerc înaintea adversarilor.

Replierea în timp util – jucătorii nu se pot replia întotdeauna în formație completă sau nu pot reveni pe posturile proprii din dispozitivul de apărare, din cauza crizei de timp provocată de viteza cu care adversarii au declanșat contraatacul. De aceea, primii jucători repliați în apărare se așează în zona centrală a apărării, pentru a acoperi zonele cele mai vulnerabile, iar jucătorii următori, de o parte și de alta a dispozitivului astfel format.

Repartizarea adversarilor – acest principiu este valabil în toate fazele apărării, fiind necesar ca toți jucătorii, din moment ce au trecut în apărare, să-și găsească adversarul pe care să-1 marcheze, împiedicându-1 prin mijloace regulamentare să acționeze în teren.

Atacarea permanentă a jucătorului aflat în posesia mingii – atacantul care amenință poarta, trebuie imediat întâmpinat și oprit să desfășoare acțiuni de atac.

PIVOTUL – În fața apărărilor tot mai avansate, sarcinile și mai ales rolul pivotului au devenit tot mai numeroase și complexe în organizarea jocului. Vremea pivotului fixat într-un anumit punct la 6 m a apus.

Raza lor de acțiune s-a mărit considerabil, tot mai frecvent el este un inițiator al combinațiilor de atac, poate chiar un conducător (secund) de joc.

Pivotul de azi iese foarte adesea până la 9-10 m, pentru a intra în combinații pe cupluri (cu interul sau centrul) și apoi revine pe semicerc în alte zone.

În jocul fiecărei echipe de valoare sesizăm apariția în mod sistematic a unui al doilea pivot temporar. El poate fi oricare din jucătorii de la 9 m sau o extremă. Este așa-numitul „pivot mobil” (în traducere directă), iar apariția lui tot mai frecventă la finalizare, a determinat pe specialiști să îi acorde rubrici speciale în graficele statistice.

EXTREMELE – Se remarcă mărimea considerabilă a eficacității pe acest post, acum și din jocul în sistem (pozițional) și aceasta datorită căutărilor neîncetate de perfecționare a aruncărilor și din unghiuri mai mici cu procedee speciale.

Extremele de valoare cunosc și execută foarte bine pe lângă procedeele de aruncare așa –zis clasice și unele specifice:

aruncarea cu mărirea foarte mare a unghiului și aterizarea spre centrul semicercului pe piciorul de bătaie;

aruncarea cu boltă peste portar;

aruncarea cu pământul și efect de ocolire;

aruncarea cu plutire mare și contrafentă (ghicind fenta portarului);

aruncările „liftate” (mișcarea de șut foarte puternic dar mingea se duce relativ ușor);

aruncările aeriene (prinderea și aruncarea din săritură deasupra semicercului).

Mai trebuie subliniat că nu există extremă de valoare care să nu vină în învăluire și să înscrie gol de la 9 m, sau care să nu se infiltreze (uneori) pe semicerc și să acționeze ca un veritabil pivot.

De asemenea, extremele și-au perfecționat în bună măsură jocul fără minge mai ales prin pătrunderi surpriză (fără minge) în spațiul dintre apărătoarea 1 și 2 sau în centru.

Desigur, a rămas ca sarcină prioritară pentru ambele extreme rezolvarea contraatacului direct și participara activă la desfășurarea valului II (faza a II-a) și a valului III.

1.9. Aruncările la poartă specific postului de extremă și pivot

Obiective: Jucătorul să execute aruncarea la poartă cu precizie:

de pe loc, din alergare, din săritură, din plonjon

din diferite poziții de aruncare

Jucătorul să execute aruncarea în condiții variabile:

aruncarea zvârlită de la umăr, e la nivelul șoldului, pe lângă genunchi

variante individuale

Indicații:

În pregătirea jucătorilor avansați și nu numai, în prim-plan nu mai stă însușirea ritmică a succesiunii mișcării, ci execuția individuală a aruncării.

Trebuie dezvoltată dorința jucătorului ca și în condiții de adversitate, aruncările sale să fie executate cu eficiență.

Exercițiu:

Aruncarea la poartă prin evitare cu apărători pe semicerc.

Jucătorii, pe grupe câte doi. Aruncătorul pasează apărătorului, reprimește și execută aruncare la poartă cu evitare.

CAPITOLUL II

DEMERSUL METODOLOGIC AL CERCETĂRII

2.1. SCOPUL CERCETĂRII

Studiul de față își propune să analizeze importanța pregătirii sportivilor în special din punct de vedere fizic și tehnico-tactic.De asemenea își propune să evidențieze câteva din mijloacele de acționare folosite în lecțiile de antrenament șisă analizeze eficiența acestora prin înregistrarea unui numar de acțiuni reușite și nereușite se poate face o apreciere obiectivă a gradului de pregătire fizică, tehnico-tactica a sportivilor.

Prin înregistrarea numarului de acțiuni nereușite și prin repetarea acestora în diferite meciuri,în condiții de adversitate, se poate interveni mai bine și mai eficient în lecțiile de antrenament prin exerciții specifice pentru ameliorarea sau chiar eliminarea acestor carențe.

2.2. IPOTEZA CERCETĂRII

Dacă pregatirea individuală tehnico-tactică a jucatoarelor specializate pe posturile de extremă, corespunde nivelului general de pregătire al echipei.

Dacă prin nivelul de pregătire al jucatorelor specializate pe postul de extremă se poate aprecia capacitatea de performanță a echipei.

2.3. GRADUL DE ACTUALITATE

Tendința dominantă a jocului de handbal este rapiditatea tot mai crescută în executarea acțiunilor individuale de joc.

Contraatacul și faza a doua, au devenit pentru toate echipele de valoare una din principalele soluții de a marca goluri.Creșterea rapiditații jocului a adus la folosirea celui de-al treilea val pe contraatac, astfel că într-un timp foarte scurt toți jucătorii din apărare trec în atac. Scurtarea fazei de organizare este o modalitate de a mări viteza de joc, chiar după o combinație tactică nereușită, în scopul asigurării unei presiuni continue și constante asupra apărării.

Creșterea maiestriei tehnico-tactica individuală a jocatorilui este esențiala și în deplină concordanță și întere determinare cu viteză tot mai crescută a jocului.Urmarind ca efect, o creștere a rapiditații jocului va trebui, ca în cadrul pregătirii sădea o noua orientare pregătirii fizice și tehnice.Tehnica perfectă atât în manevrarea mingi căt și a procedeelor de mișcare în teren asigură și determină mărirea vitezei de joc.

Tehnica de simulare – fenta – ca posibilitatea tehnică a atacului de a-și depași apărătorul,trebuie să asigure în general jucatorilor îndemanarea necesară de a executa fente în mai multe direcții sau fente de aruncare.Executarea fentelor trebuie să se realizeze rapid făra să afecteze ritmul atacului.

Pentru toate posturile din echipă s-a dezvoltat și perfecționat un bagaj tehnico-tactic considerabil.Au apărut procedee și acțiuni specifice, a crescut exigența specializarii pe post.

2.4. MOTIVAȚIA TEMEI

Accelerarea creșterii rezultatelor sportive pe plan mondial, caracteristică esențială a ultimei perioade de timp, determină modificări în cele mai importante domenii ale activității sportive. Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale, competițiile continentale și cele naționale solicită în permanență o pregatire calitativ superioară în deplină concordanță cu modelul competițional. Acest lucru se poate realiza numai printr-o activitate științifică, care înlocuiește spontaneitatea, rutina și îndemânarea în determinarea conținutului procesului de pregătire a sportivului, asigurând o fundamentare riguros științifică. Handbalul de performanță a ajuns, în zilele noastre, pe o treaptă înalta de dezvoltare și de aceea apare tot mai pregnantă necesitatea analizei tuturor aspectelor sale științifice. Dezvoltarea continuă a jocului de handbal determină atât pe teoreticieni, cât și pe practicieni, să studieze și să actualizeze mai ales problemele legate de conținutul jocului. Conținutul jocului competițional determină procesul de pregătire. În cadrul acestui proces de pregătire, accentul cade, din ce în ce mai mult, pe acțiunile de finalizare, iar în cadrul acestora pe transmiterea mingii jucătorului care finalizează prin aruncare la poartă, transmitere pe care noi am numit-o pasă decisivă.

Se insistă tot mai mult pe analiza situațiilor concrete de joc, colaborarea dintre pasator și prinzător, ca unitatea unei gândiri tactice raționale, tocmai de acee am ales această temă, pentru lucarrea de licență. Este cunoscut însă, faptul că aceasta analiză nu se poate realiza fără cunoașterea concretă a cerințelor jocului competițional, a modului în care se desfășoară acțiunile de finalizare în lupta directă dintre partenerii de joc. Ori, această cunoaștere nu se poate realiza decât studiind jocul competițional, motiv care m-a determinat, în primul rând, să aleg această temă, la care se adaugă și faptul că literatura de specialitate nu tratează în mod concret caracteristicile transmiterii mingi către cel care aruncă la poartă, acțiune complexă datorită opoziției adversarului și multitudinii de posibilități existente.

2.4. SARCINILE LUCRĂRII

Analiza datelor cuprinse în literatura de specialitate.

– Observarea unui număr de minimum patru echipe de seniori reprezentative de țări și înregistrarea frecvenței paselor ce preced aruncarea la poartă (pasele decisive).

– Înregistrarea procedeelor tehnice utilizate în pasa decisivă.

– Centralizarea datelor înregistrate și prelucrarea lor statistico-matematică.

– Discutarea datelor obținute.

– Cristalizarea unui model al paselor decisive.

– Formularea concluziilor.

2.5.METODE DE CERCETARE

2.5.1.Metoda studiului bibliografic

Pentru documentare s-a utilizat studiul literaturii de specialitate urmărind:

– abordarea sistemică în analiza jocului de handbal;

– caracteristicile jocului de handbal;

– caracteristicile tehnicii jocului de handbal;

– evoluția și direcțiile de dezvoltare ale jocului de handbal;

– concepția de joc în handbal;

– cercetarea observațională.

2.5.2. Metoda observației

Metoda obserției constă în urmarirea sistematică cu scopul bine precizat,

a actelor,acțiunilor și activitaților motrice ( Dragnea.A.1999 ).

Observația poate fi facută direct și indirect , prin utilizarea unor tehnici, dispozitive, aparențe.Pentru ca observarea să se facă în bune condiții se va stabili clar obiectivele în funcție de care să se elaboreze întregul program de desfășurare .Trebuie să circumscriem precis actele sau acțiunile motrice pe care presupunem că le vom întâlni.Observația se va efectua în condiții reale, normale , în lecțiile de antrenament,competiții, refacere, făcând posibilă compararea acestora cu alte date recoltate în condiții asemanatoare . Când se realizează observația formularele pe care se realizează înregistrarile trebuie să faciliteze consemnarea rapidă a acestora, dar și posibilitatea de prelucrare.

2.5.3. Metoda experimentului

Investigarea capacitatii motrice s-a realizat prin parcurgerea urmatoarelor probe de control:

alergarea de viteză 5x30m

probă tehnică – alergare 3x200m

pentasalt

aruncarea mingii de handbal

2.5.4. Metoda statistico-matematică

Metoda calcului statistico- matematice pentru interpretarea datelor culese și calcularea indicilor urmariți

Metodele de prelucarare și interpretare a datelor cuprind procedee care valorifică rezultatele cercetării.Procedeele statistice permit deschiderea și caracterizarea pe baze obiective a diferitelor date ce reprezintă indicatorii masurați ( timpi,numar de repetări , indicatori fiziologici ).Aceste favorizează extragerea esențialului dintr-un șir de date ,dar și generalizarea la grupul care a fost investigat.Se poate calcula urmatoarele grupe de indicatori :

– parametrii de tendință care evidențiază valorile centrale și tendința acestora de a se deplasa în cadrul șirurilor ( media aritmetică, mediana, modulul )

– parametrii de dispersie sau de împrăștiere, pe baza cărora pot fi apreciat gradul de omogenitate al grupului de subiect ( abaterea medie, abaterea standard , coeficientul de variabilitate )

– evidențierea diferențelor dintre grupuri și dintre variabile prin teste de semnificație .

– procedee multifactoriale care oferă posibilitatea unor multiple analize factoriale și modelarea de structură.

– tehnici nonparametrice care nu implică nici un fel de condiții privind distribuția rezultatelor.Acestea sunt multilaterale deoarece pot fi aplicate și în cazul în care variabilele nu sunt măsurate cu precizie , cum sunt caracteristicile calitative ale mișcarilor.

2.5.5. Metoda grafică

Metoda grafică presupune un sistem de regului ce trebuie respectate pentru a vizualiza și a prezenta mai sugestiv cifre, date sau indicatori calculate.Datele recoltate pot oferi sugestii în interpretare , mai ales în ceea ce privește comparațiile , desfășurarea fenomenelor în timp, analize procentuale.

2.6. ORGANIZAREA CERCETĂRII

Studiul s-a desfășurat în perioada septembrie 2017-martie 2018.Am urmărit echipa SCM Craiova în perioada de pregătire la antrenament, la meciuri amicale și oficiale în trurl Campionatului Național.

Echipa a jucat în tur 12 etape și a obținut urmatoarele rezultate:

2.7. SUBIECȚII CERCETĂRII

Am urmărit echipa SCM Craiova în perioada de pregătire la antrenament, la meciuri amicale și oficiale în trurl Campionatului Național.

2.8. ETAPELE CERCETĂRII

Am urmărit și observat în mod special patru jucatoare pe postul de extremă :două jucatoare stanga,CM si RR;o jucatoare extremă dreapta, BE șipe jucatoarea IA care a jucat pe postul de extremă dreapta și inter drept.

Pentru fiecare jucatoare am întocmit o “fișă” în care am trecut numărul acțiunilor reușite și nereușite și locul în care s-a aruncat la poartă.

Am considerat că cele mai representative acțiuni reușite pentru extremă sunt depașirea, pătrunderea,contraatacul, pasul decisive de angajare,procedeul de aruncare la poartă și ,bineînțeles, numarul de goluri marcate.

Acțunile nereușite pe care le-am reținut și care influențează negativ comportamentul tehnico-tactic al unei extreme sunt:greșala de prindere,pas la adversar,ratarea la semicerc,contraatacul ratat și comiterea pașilor.

Pentru fiecare jucatoare am înregistrat și timpul de joc.

Pentru fiecare jucatoare am întocmit o fișă pentru înregistrarea acțiunilor reușite și nereușite la fiecare din meciurile urmărite.

Acțiuni reușite

Procedeele de aruncare la poartă pe care le-am reținut au fost”

Aruncarea la poartă cu mărirea unghiului de aruncare.

Aruncare la poartă cu bătaie pe piciorul opus brațului de aruncare.

Aruncare la poartă din plonjon.

Aruncare la poartă din aruncare.

Locul de aruncare la poartă

Acțiuni nereușite

La antrenament am urmărit în special încalzirea specifică, pregătirea fizică specifică și mijloacele de acționare pentru antrenarea jucatoarelor pe postul de extremă propuse de antrenor.

CAPITOLUL III

TEHNOLOGIA DE ACȚIONARE

3.1.Prezentarea probelor de control în vederea evaluării nivelului de pregătire la jucătoarele liniei de la 6 m

Cele 4 jucatoare au în cele 12 etape un număr diferit de meciuri și au stat în teren un numar diferit de minute.

Jucatoarea CM a jucat 380 de minute în 10 mecixuri, a marcat 14 goluri , o medie de 1,4 goluri pe meci.

Jucatoarea RR a jucat 230 de minute tot în 10 meciuri ,a marcat 10 goluri, cu o medie de un gol pe meci.

Jucatoarea,BE pe extremă dreaptă , în 10 jocuri ,în 550 de minute a reușit să marcheze numai 5 goluri, media fiind de 0,5 goluri pe meci.

Jucatoarea IA a marcat tot în 10 meciuri jucate 28 de goluri jucând inter dreapta și extremă dreapta .Pe postul de extremă , în 6 jocuri, însemând 120 de minute a marcat de 5 ori, media fiind de sub un gol pe meci ( 0,83 ).

CM-extrema dreaptă

Total 10 jocuri ( 380 min jucate )

Total 14 goluri- media 1,4 goluri pe meci

RR-extrema stangă

Total 10 jocuri ( 320 min jucate );

Total 10 goluri- media 1 gol pe meci.

BE-extrema dreaptă

Total 10 jocuri ( 550 min jucate )

Total 5 goluri-media 0,5 goluri pe meci.

IA-Extrema dreaptă

Total6 jocuri ( 120 min jucate );

Total 5 goluri – media 0,83 goluri pe meci.

Fisa nr.1

CM-extrema stangă

Acțuni reușite

Acțiuni nereușite

Jucatoarea CM, titulară pe postul de extremă, a marcat cele mai multe goluri de pe acest post – 14 folosind numai două procedee de aruncare la poartă. Deși a marcat 14 goluri a ratat în situați clare ( aruncări de la semicerc + 8 contraatacuri ) – de 17 ori,iar la adversar, în cele 12 jocuri urmărite, a pasat de 9 ori.

Numarul mare de depașiri și pătrunderi arată că sportiva are o pregătire tehnică bună din acest punct de vedere,darnu întodeuna acestea sunt urmate și de acțiuni care ar aduce echipa în avantaj ( gol ,pase decisive etc ).

Numarul relative mic de ,, pași “ – 3- facuți în cele 12 etape dovedesc faptul că în condiții de efort și stres greșelile elementare de joc pot să apară

Faptul că a marcat 10 goluri în deplasare față de 9 acasă mă determină să o consider o jucatoare utilă echipei și care are o pregătire fizică și psihică bună.

Media de 1,5 goluri pe meci este media mică de goluri marcate din extremă, în condițiile în care viteza de joc a crescut iar extremele sunt cele care ar trebui să marce mai mult pe contraatac.

Aruncările la poartă, pe spațiul porții,consider că au fost bine plasate.

Numarul acțiunilor reușite este de doua ori mai mare decât cele ale acțiunilor nereușite.

Fisa nr.2

Jucatoarea RR- extremă stangă

Acțiuni reușite

Acțiuni nereușite

Jucatoarea RR a jucat tot pe postul de extremă stangă.În cele 10 meciuri în tur a jucat 320 de minute și a marcat 10 goluri.

La aruncările la poartă a folosit două procedee de aruncare.Numarul contraatacurilor reușite a fost de doua ori mai mare decat al celor ratate.

A pasat decisive de 4 ori, dar a pasat de trei ori la adversar.Numarul ratărilor-14- este mai mare decât cel al golurilor marcate – 10.

Locul de aruncare la poartă a fost bun, din cele 10 goluri marcate numai 4 au fost plasate într-un singur loc – colț lung.

A facut ,,pași” de două ori,a depoșit și a păstruns spre poartă de 38 de ori, reușind să paseze decisive de 8 ori.

Numarul acțiunilor reușite și nereușite este aproximativ egal, atât în jocurile din deplasare cât și acasă.Din acest punct de vedere, putem considera că jucatoarea are un randament constant.

Fișa nr .3

Jucatoarea BE-extremă dreapta

Acțiuni reușite

Acțuni nereușite

Jucatoarea BE a jucat pe postul de extremă dreapta.În cele 10 jocuri a totalizat 550 de minute de joc efectiv, a marcat 5 goluri, 3 în deplasare și 2 acasă.

A depășit adversarul și a pătruns pe lângă el de 22 de ori și a pasat decisive de 5 ori.Pentru a arunca la poartă a folosit 2 procedee de aruncare la poartă.

De 13 ori nu a reușit să prindă mingea iar de 9 ori a pasat la adversar.

Numarul contraatacurilor reușite este aproximativ egal cu cel al celor nereușite.

Ceea ce mă face să consider ca jucatoarea prezintă o mare lipsă în pregătirea sa, este numarul ratărilor ( contraatac + aruncari de la semicerc) care însumează o cifră de aproximativ 4 ori mai mare decât a golurilor marcate.

La jucatoarea BE numarul acțiunilor reușite este aproximativ egal cu cel al acțiunilor nereușite.

Fișa nr.4

Jucatoarea I.A – extremă dreapta

Acțiuni reușite

Acțiuni nereușite

JucatoareaIA joaca titulară pe postul de inter dreapta.

În cele 12 etape din tur, în 10 meciuri jucate și extremă dreapta 120 de minute și a marcat 5 goluri.Numarul acțiunilor reușite a fost aproximativ de 6 ori mai mare decât celor nereușite.

A pasat decisive de 8 ori și a folosit trei procedee de aruncare la poartă.

Are o tehnică bună , este utilă în joc și ca inter dreapta , și ca extremă.A avut 7 acțiuni individuale reușite.

Din extremă preferă să arunce la colțul scurt , sus sau jos.

3.2.Elaborarea unor mijloace de acționare menite să ducă la optimizarea pregătirii jucătoarelor specializate pe postul de extremă și pivot

MIJLOACE DE ACȚIONARE PENTRU ANTRENAREA EXTREMEI

Urmărind antrenamentele echipei SCM, Craiova am reținut opt exerciții pentru antrenarea extremei și care au urmărit trei sarcini principale: rezolvarea situației 1:1; colaborarea cu C;I și E; participarea la contraatac.

1.Extrema stangă primește mingea de la interul stânga și aruncă la poartă prin dreapta aparatorului lateral dreapta și încerca să-și marească cât mai mult unghiul de aruncare la poartă.După aruncare aterizează pe piciorul brațului de aruncare.

2.Extrema primește mingea de la interul stânga executând o schimbare de direcție și patrunde prin stânga apăratorului lateral dreapta și aruncă la poartă.

3.Interul stânga încrucisază cu extrema stângă care primește mingea de la centru și aruncă la poartăpe pătrundere pe culoarul doi.Pivotul blochează aparatorul intermediar dreapta iar centrul atacă pe partea stanga a aparatorului central dreapta.

4.Extrema dreaptă primește mingea de la interul drept, pătrunde la semicerc prin stânga aparatorului lateral dreapta și din săritura pasează la extrema stânga peste semicerc, aceasta aruncăre la poartă prin dreapta aparatorului lateral dreapta mărindu-și cât mai mult unghiul de aruncare.

5.Centrul pasează la interul stânga și patrunde pe direcția aparatorului central dreapta.Interul stânga patrunde în dreapta aparatorului lateral dreapta și paseazăextrema stangă cu care încrucișază și care aruncă la poartă din saritură peste blocajul realizat de pivot și centru.Pivotul blochează apăratorul intermediar dreapta.

6.Din poziția aparatorului lateral dreapta extrema primește mingea de la portar, după acea execută o schimbare de direcție pleacăîn dribling și aruncă la poartă din alergare.

7.Din poziția apăratorului lateral dreapta,extrema stânga pleacă pe contraatac.Centrul cu extrema dreaptă executăpase în doi.Extrema dreapta atrage spre partea dreaptă un aparator central.Centrul după aceapasează la extrema dreaptă blochează pe cel de-al doilea apărator central.Extrema stângă execută o schimbare de direcție, primește mingea de la extrema dreaptă și aruncă la poartă din poziție centrală.

8.Centrul primește mingea de la portar și pasează la extrema dreaptă, după care se îndreaptă spre poarta adversă.Extrema dreaptă care se îndreaptă în mare viteză spre poarta adversă, pasează la extrema stângă și patrunde la semicerc atragând pe unul din cei doi apăratori.Extrema stângă după ce a primit mingea de la extrema dreaptă patrunde în dribling la semicerc atrăgând spre el pe cel de al doilea apărator și pasează la centru care aruncă la poartă.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Analizând cele prezentate pot spune că majoritatea acțiunilor tehnico-tactice reușite sunt depașirile și pătrunderile.Ceea ce consider că pot fi remediat printr-o mai bună pregătire,este ca nu întodeuna aceste acțiuni sunt urmate de un pas decisiv, de o inițiere a unei combinații tehnico-tactice sau de marcarea unui gol.

Acestea sunt acțiuni tehnico-tactice care aduc sportivul în avantaj ( poziție față de adversar , minge etc ), dar așa cum se observăși din înregistrări ele nu sunt valorificate în toate situațiile.Lipsa pregătirii fizice specifice,deficiente de tehnica în mânuirea mingii,neurmărirea fazei de joc etc.Toate aceste sunt lipsuri în pregătirea care împiedică sportivu să continue acțiunea începută, sau să inițieze o alta acțiune individuală sau colectivă.

Greșeli individuale de prindere, pas la adversar sau ,,pași” întalnim la toate cele patru sportive.

Carențele din pregătirea de bază ( ca junioare sau chiar la antremanentele zilnice ) împiedică jucatoarele să participe la un joc rapid,eficient prin care poate să-și surprindă adversarul.

Numarul limitat de procedee de aruncare la poartă , patru regăsite la cele patru jucatoare,limitează jucatoarele în momentul finalizării.Din cele patru procedee descries o singură jucatoare folosește trei în timpul unui meci.

Media de cel mult 1,5 goluri pe meci marcate de către o singură jucatoare este foarte mică.Consider ca o medie de 3-4 goluri pe meci pentru extremă,la acest nivel de performanță, ar fi de preferat.

Numarul mare de contraatacuri ratate, la care se adaugă numarul aruncărilor la poartă de la semicerc ( 55 ), depășește numarul golurilor marcate ( 39 ).

Pregătirea sportivilor pentru aceasta fază a atacului trebuie să se facă cu mai multă atenție, pregătirea orientindu-se mai mult spre tehnica execuției și concentrarea atenției în momentul finalizării.

Locul ocupat de echipă în campionat este un loc care reflectă nivelul actual al pregătirii sportivelor și valoarea individuală a acestora la acest moment.

BIBLIOGRAFIE

1.Achim Ș. (2005), Planificarea în pregătirea sportivă, București, Editura Renaissans.

2.Alexe N.(1993), Antrenamentul sportiv modern, București, Editura Editis. 3.Badiu, Toma și colectiv (2003), ,,Strategii didactice de tip algoritmic si euristic folosite în educație fizica școlara", Editura Fundației Universitare ,,Dunărea de Jos", Galați. 4. Bota I.,(1984), Handbal Modele de joc si pregătire Editura Sport Turism București. 5. Bota M, Bota I.,(1987), Handbal Editura Sport Turism București. 6. Bota M Bota I.,(1990), Handbal, 500 de exerciții pentru învățarea jocului, Editura Sport-Turism, București.

7.Budevici, A. Șufaru, C. (2004), Metodica pregătirii handbaliștilor juniori (modelare,algoritmizare și mijloace de instruire). Editura Valinex S.A., Chișinău.

8.Cârstea Gh.,(2000), Teoria și Metodica educației fizice și sportului, Editura AN-DA, București. 9. Colibaba- Evuleț, D., Bota, I.(1998), Jocuri sportive. Teorie si metodică, Ed. Aldin, București.

10. Coordonator: Constantin Albu (1977), Educația fizică la clasele V- VIII Editura Sport Turism București.

11.Dragnea A., Teoria educației fizice și sportului Ediția a doua revituită

12. Elena Firea (1979), Metodica educației fizice școlare vol. II editura București.

13.Gavrila Csudor (1986), Handbal Instruirea echipelor școlare Editura Sport Turism.

14.Gheorghe Mitra, Alexandru Mogoș – Metodica educației fizice școlare Editura Sport Turism București 15.Ghermănescu I.K., Gogâltan V., Jianu E., Negulescu I.,(1983), Teoria și metodica handbalului, Editura Didactică și Pedagogică, București.

16.Gogâlțan, V.(1974), Instruirea copiilor și juniorilor în handbal, Ed. Stadion, București.

17.Hristache Naum – Handbalul de la A la Z Editura Sport Turism București.

18.http://www.scritub.com/profesor-scoala/Educatia-fizica-in-sistemul-de841623169.php

19. Igorov M.,(2009), Handbal, Metodică, Editura Moroșan, București.

20. Kunst G., (1978), Handbal, Editura Sport-Turism, București.

21. Ministerul educației și cercetării: Programe școlare pentru educație fizică și sport clasele V – IV

22.Negulescu C. Ioan, (2005), Lecția opțională de handbal, Editura Cartea Universitară, București.

23. Popescu, C.(1979) Lecții de handbal, Ed. Stadion, București.

24. Rusu, T., Zamfir, Gh. (1997), Curs de handbal, Cluj-Napoca.

25. Sotiriu, R., (2000), Handbal. De la inițiere la performanță, București.

26. Sufaruconstantin.ub.ro/Texte/Curs_handbal_3.pdf

27. Trofin E., Grigorovici S.,(1967), Handbal, copii și juniori, Editura C.N.E.F.S.

28. Tudor V., Bota A.,- Teoria educației fizice și sportului