Studiu Privind Incidenta Si Cauzele Tulburarilor DE Comportament LA Scolarul Mic

ARGUMENTARE

Învățământul românesc trebuie să aibă ca scop nu doar absolvenți bine informați, ci formarea de persoane cu resurse adaptative la solicitările sociale și psihologice ale vieții. În fapt, scopul ultim al educației este pregătirea pentru viață a elevului.

Conceperea școlii ca o instituție socială cu funcții multiple, aptă să răspundă eficient nevoilor psihologice și sociale ale elevului, să asigure cadrul optim pentru starea sa de bine, pentru diminuarea și prevenirea tulburărilor de adaptare specifice vârstei, pentru formarea unor cetățeni responsabili ai societății civile, este vitală.

Creșterea numărului de eșecuri școlare și abandonuri școlare, de comportamente delicvente sau nesănătoase, de tulburări emoționale în rândul elevilor, reprezintă indicatori ai faptului că școala trebuie să facă mai mult în această direcție.

Învățământul modern, centrat pe elev, presupune:

fiecare elev este unic și are o individualitate proprie

fiecare elev dorește să se simtă respectat

nu pretinde atitudini și comportamente similare din partea elevilor

respectă diferențele individuale

încurajează diversitatea

nu generalizează comportamente prin etichete personale

evaluează doar comportamentul specific

exprimă deschis încrederea în capacitatea de schimbare pozitivă

subliniază rolul stimei de sine ca premisă în dezvoltarea personală

recunoaște rolul esențial al sentimentului de valoare personală în sănătatea mentală și emoțională

Acelor elevi care nu obțin rezultatele necesare, care se se încadrează mai greu în ritmul general al clasei și nu se bucură de prestigiu în fața colegilor, cărora li se formează anevoios reprezentări morale, deprinderi comportamentale corespunzătoare este necesar să li se acorde o atenție deosebită, să li se asigure la timp asistență psihologică și educațională. Asfel aceștia pot deveni indiferenți, pot dobândi o atitudine negativă față de școală, colegi, profesori care le afectează capacitatea de autoapreciere și deterioarează starea lo psihică. Devieri comportamentale ca minciuna, falsitatea, înșelătoria, chiulul sunt adesea utilizate ca manifestări prin care încearcă să depășească situația apăsătoare în care se află unii dintr ei, dacă nu se bucură de atenția colectivului, a profesorilor și dacă nu li se acordă posibilitatea de a depăși impasul în care se găsesc.

O mare parte din elevii care prezintă comportament deviant și suferă de acest neajuns, îl capătă deoarece rămân singuri, părinții fiind la serviciu, iar când vin acasă nu au timp și răbdare să vorbească cu copiii. Alături de cea afectivă stă carența educativă, ce riscă să se transforme în deficiență culturală și comportament antisocial. Alți factori ai devianței școlare ce merită amintiți sunt: dragostea părintească excesivă ce-i permite copilului să facă orice, exigența unor părinți față de copii, pretinzând acestora mai mult decât sunt capabili, mediul școlar pozitiv sau negativ, aprecierea obiectivă și comportamentul învățătorului, stilul de comunicare al acestuia cu elevul, conflictele din cadrul clasei, anturajul din timpul liber,etc.

Activitatea de prevenire și profilaxie a comportamentului deviant presupune o bună cunoaștere a cauzelor și a condițiilor care generează tulburările comportamentale,precum și eliminarea lor. Aceasta poate fi primită diferit de la caz.în funcție de vârstă, sex, mediu social. Activitatea de combatere și prevenire a deficiențelor comportamentale este o sarcină ce presupune tact, răbdare și consecventă atât din partea cadrului didactic cât și a elevilor în discuție.

La întrebarea: De ce copii încalcă normele și valorile școlare? s-au formulat răspunsuri diferite. Abordarea pozitivistă susține că motivul conduitelor deviante este dat de tulburările de personalitate care îi fac pe copii devianți, necooperativi cu autoritățile, sau de instabilitatea emoțională. Cazuistica acumulată până în prezent indică faptul că și majoritatea copiilor cu perturbări emoționale și conduite de devianță școlară au primit din partea părinților doar o acceptare condiționată în care adulții au exprimat clar respingerea unor aspecte ale personalității lor. Aceste aspecte ale personalității care nu au fost acceptate pot fi mai târziu negate de copil, proiectate de copil asupra altor persoane sau exprimate în moduri inacceptate.

CAPITOLUL I

ANALIZA PROBLEMEI ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE

1.1. Aspecte generale privind tulburărrile de comportament

ale școlarului mic

Noțiunea de comportament

Comportamentul este o activitate observabilă a unui organism, o interacțiune cu mediul său. Termenul se poate referi la activitate în general sau la o anumită activitate, deci un caz particular. Termenul a început să fie folosit în psihologie de J.B. Watson și H Pieron , în paradigma psihologică numită behaviorism (în engleză de la behaviour = comportament).

Comportamentele constituie unul dintre cele mai importante segmente ale activitãților sociale umane. Evoluția umanã din punct de vedere cultural a fost posibilã pentru cã oamenii au reușit să vorbească, să asculte, să scrie și să citească. Etologia (gr. ethos = morav, obicei, atitudine) este o ramură a stiințelor psihosociale care studiază comportamentul animal (deosbit profund de cel uman) și uman.

Comportamentul (potrivit Dicționarului de Psihologie Larousse 2000) (după Norbert Sillamy, Dictionnaire de la Psychologie, 1995) reprezintă conduita unui subiect luat în considerare într-un anumit mediu și într-o unitate de timp dată. În altă ordine de idei, comportamentul reprezintă ansamblul manifestărilor

obiective ale animalelor și oamenilor prin care se exteriorizează viața psihică. Dacă ar fi să admitem ad literam aceste definiții, atunci s-ar impune ca psihoterapia, ca să nu ne referim la zone mai profunde ale psihologiei, să fie considerată o impostură.

1.1.2. Definirea tulburărilor de comportament

Comportamentul reprezintă ansamblul reacțiilor adaptative, obiectiv-observabile, pe care un organism prevăzut cu sistem nervos le execută ca răspuns la stimulii din ambianță (Verza E, Psihologia vârstelor, Editura Hyperion, Bucuresti, 1993). Comportamentul este, așadar, expresia exterioară a raporturilor dintre individ și mediu, a echilibrului pe care individul îl realizează în procesul dinamic de integrare în viața socială și care este obiectivat, de regulă într-un sistem de fapte sau de acțiuni supuse unei aprecieri morale. Mai putem defini comportamentul ca fiind conduita unui subiect luat în considerare într-un mediu și timp date, având semnificație adaptativă și întotdeauna subordonându-se unui sens (scop). (Verza E, Psihologia vârstelor, Editura Hyperion, Bucuresti, 1993).

Pe fondul interacțiunii copilului cu școala, cu familia, cu grupurile de prieteni, sau de cunoștințe etc, pot apărea comportamente adaptative, sau, dimpotrivă, se pot contura comportamente dezadaptative, aflate în conflict cu normele sociale (unanim acceptate de societate) care cultivă un tip de comportament normal.

Comportamentul copilului este puternic influențat de-a lungul ontogenezei lui de dezvoltarea psihogenetică a individului și de mediul social în care acesta trăiește și muncește.

Tulburările de comportament sau modificările de comportament sunt forme de dezechilibru psihic, ce implică tulburări în sfera emoțional-volitivă, ca urmare a unei leziuni cerebrale pre- sau post-natale, a unor structuri psihice morbide de natură sociogenă (conform lui I. Străchinaru, Psihopedagogia specială. Vol. 1, Editura Trinitos; Iași, 1994). Aceste devieri de conduită sunt, așadar, nu doar abateri de la normele stării de sănătate, ci și de la normele morale, cu daune resimțite în raporturile sociale normale.

Tulburarea de comportament este un pattern repetitiv și persistent de comportament în care drepturile fundamentale ale altora sau normele sociale, corespunzătoare vârstei, sunt lezate, manifestat prin prezența, timp de 12 luni, a unuia din următoarele criterii: agresiune față de oameni și animale, distrugerea proprietății, fraudă sau furt, violări serioase ale regulilor (E. Verza, 1997, Psihopedagogie specială, EDP București).

În fiecare generație de elevi există copii cu deficiențe, adică cu pierdere, insuficiență sau anomalie, tranzitorie sau definitivă, a structurilor de funcționare fiziologică sau psihologică. În relație cu mediul școlar, ei pot dobândi un handicap, ca o consecință posibilă dar nu obligatorie a dezavantajului, dat de funcționarea deficitară. Când incapacitatea sau limitarea, rezultată din deficiențe, se transpune în dezavantaj handicapant, este necesară orientarea spre instituții speciale de învățământ. Dar handicapul poate fi prevenit sau diminuat în multe cazuri.

Soluția preconizată indică răspunsuri educative adecvate la nevoile elevului, formulate ca cerințe speciale. Când aceste răspunsuri sunt adecvate și suficiente pentru susținerea dezvoltării personale și adaptării școlare, atunci se poate vorbi de o posibilă integrare socială și profesională.

Elevul în dificultate comportamentală este cel afectat de tulburări de comportament și tulburări de comportament asociate cu deficiență psihosocială și/sau deficiență mintală ușoară. Evaluarea psihosocială realizată de personal calificat relevă un deficit important al capacităților de adaptare, manifestat prin dificultăți de interacțiune cu unul sau mai multe elemente din mediul familial, școlar și/sau social.

Elevul cu tulburări de comportament asociate cu deficiență psihosocială este cel la care evaluarea funcționalității globale conduce la diagnosticul de delincvență sau dezordine majoră de comportament. Evaluarea este realizată de o echipă multidisciplinară, prin tehnici de observație sistematică, analiză și instrumente psihologice standardizate.

Dificultățile de interacțiune cu mediul sunt considerate semnificative în măsura în care devin vătămătoare pentru dezvoltarea proprie sau a altuia, în pofida măsurilor obișnuite de încadrarea disciplinară.

1.2. Etiologia tulburărilor de comportament

Sunt numeroase asemănările, dar și deosebirile în domeniul etiopatogeniei tulburărilor psihice ale adultului pe de o parte și cele ale copilului și adolescentului pe de altă parte. Foarte multe din manifestările psihopatologice ale adultului își au originea sau debutul în perioada infanto-juvenilă. De asemenea, patologia psihică a copilului cunoaște o cauzalitate predilect multifactorială în cadrul căreia are loc o inepuizabilă gamă de asocieri interactive patogene. (Radu G., Introducere în psihopedagogia școlarilor cu handicap, Editura Pro, București, 2000).

Procesul dezvoltării psihice normale înseamnă confruntarea cu renunțări, frustrări, dificultăți, eșecuri, conflicte, confruntări care sunt necesare având un rol maturativ. Or, toate acestea fac, parte din suita factorilor patogeni, când trebuie făcută evaluarea unor date din anamneză creează dificultăți mari celui chemat să aprecieze rolul lor real. Mai mult, nevoia naturală și necesară de a avea sau a da o explicație pentru tulburările psihice ale copilului face adesea pe aparținători să atribuie cu ușurință false semnificații patogene unor evenimente neutre din viața copilului.

Din perspectiva înțelegerii tulburărilor psihice ca procese dinamice interactive, sub numele de factori etiologici sunt cuprinse asociațiile de circumstanțe (complexe etiologice) care participă la apariția și evoluția fenomenelor patologice – etiologie multifactorială. Un complex etiologic este reprezentat de binomul cu structură antagonică constituit din factori cu acțiune nocivă, patogeni sau etiopatogeni (psihopatogeni în cazul tulburărilor psihice) pe de o parte, și din factorii protectivi care conferă rezistență individului, pe de altă parte.

Tipologia factorilor de risc

1. Rolul determinant pentru apariția unei tulburări este jucat de factorul etiologic sau, asociația obligatorie de factori patogeni fără de care boala nu ar putea apărea.

2. Factori cu rol favorizant, agravant sau de ază dificultăți mari celui chemat să aprecieze rolul lor real. Mai mult, nevoia naturală și necesară de a avea sau a da o explicație pentru tulburările psihice ale copilului face adesea pe aparținători să atribuie cu ușurință false semnificații patogene unor evenimente neutre din viața copilului.

Din perspectiva înțelegerii tulburărilor psihice ca procese dinamice interactive, sub numele de factori etiologici sunt cuprinse asociațiile de circumstanțe (complexe etiologice) care participă la apariția și evoluția fenomenelor patologice – etiologie multifactorială. Un complex etiologic este reprezentat de binomul cu structură antagonică constituit din factori cu acțiune nocivă, patogeni sau etiopatogeni (psihopatogeni în cazul tulburărilor psihice) pe de o parte, și din factorii protectivi care conferă rezistență individului, pe de altă parte.

Tipologia factorilor de risc

1. Rolul determinant pentru apariția unei tulburări este jucat de factorul etiologic sau, asociația obligatorie de factori patogeni fără de care boala nu ar putea apărea.

2. Factori cu rol favorizant, agravant sau de întreținere.

Aplicație 1: alimentație insuficientă, condiții de viață precare, vești proaste, atitudine lipsită deînțelegere, conflicte minore

3. Factori cu rol precipitant sau declanșant. Identificarea lor are o importanță practică deosebită deoarece mai alesaparținătorii îi prezintă adesea, în mod eronat, drept factori cauzali principali.

4. Factorii predispozanți. Sunt reprezentați de tot ceea ce determină predispoziție și vulnerabilitate. Predispoziția și vulnerabilitatea nu sunt în măsură să ducă singure la apariția tulburărilor la geneza cărora se fac părtașe. Ele definesc fiecare în felul lor doar existența unei rezistențe scăzute a capacității de apărare a organismului în față unei agresiuni.

5. Rolul patoplastic subliniază importanța terenului, a particularităților biologice și psihologice ale individului care fac ca aceeași agresiune să determine la indivizi diferiți, forme clinice diferite ale aceleiași afecțiuni

6. Factori cu rol protectiv și reziliența.

Aplicație 2: competențe sociale, capacitate de adaptare relațională și de empatie

Aplicație 3: suportul matern este mai eficient decât cel patern

7. Rol de semnal. Este rolul jucat de acei factorii de risc care nu au sau nu este cunoscută contribuția lor la apariția tulburărilor.

Există numeroase tulburări de comportament (sau numai abateri, mai mari sau mai mici, de la normal). În Manualul de informare medicală, editat de Merck (1999), aceste tulburari sunt definite, simplu, modele de comportare, care fac dificile relațiile dintre copil și cei din jur.

Cauzele apariției unei tulburări de comportament la copil sunt multiple. Între acestea amintim: (Mitrofan, I., Mitrofan I. (coord), Cursa cu obstacole a dezvoltării umane-psihologie, psihopatologie, psihodiagnoză, psihoterapia centrată pe copil și familie, Iași, Editura Polirom 2003).

educația necorespunzătoare a copilului, educație caracterizată prin inconsecvență, libertate exagerată sau, dimpotrivă, o educație prea autoritară, inflexibilă, neunitară sau contradictorie. Această situație este mai frecventă în familiile cu stres marital prelungit, cu dezacorduri evidente între părinți;

tulburările de personalitate a educatorilor. Putem avea de-a face fie cu educatori cu labilitate emoțională, fie cu educatori prea rigizi;

condițiile de mediu extern defavorabile. Cel mai adesea, un astfel de copil trăiește într-un mediu insuficient sub raportul stimulării și corecției pe care el trebuie să le primească prin experiența socială a altora sau într-un mediu care-l solicită prin bogăția stimuluilor peste posibilitățile lui de adaptare. Tulburări generate de astfel de cauze pot să apară la copii cu un fond constituțional normal. Ele sunt în general trecătoare, depedente strict de condițiile de viață ale copilului;

factorii genetici, al căror rol nu este încă prea clar precizat, pe această temă cercetătorii purtând în continuare lungi dezateri. S-a constatat însă că majoritatea copiilor care prezintă de timpuriu tulburări comportamentale s-au manifestat la scurt timp după naștere ca ușor iritabili, fără un program regulat, nerăspunzând adecvat la confort.

     N. Mitrofan, Mitrofan N. (1994) (Elemente de psihologie a cuplului, București, Casa de Editută și Presă „Șansa” S.R.L) realizează o analiză a cauzelor care pot determina comportamentul deviant la copii. Astfel, el vorbește de două categorii de factori ce stau la baza acestor tulburări:

a) Factorii individuali includ:

disfuncțiile cerebrale (cercetările au demonstrat specificitatea traseelor EEG la delincvenții minori);

deficiențele intelectuale;

tulburări ale afectivității (imaturitate afectivă);

tulburări caracteriale (imaturizare caracterologică).

b) Factorii sociali includ:

climatul educațional familial (familii dezorganizate, atmosferă familială conflictuală, climat hiperautoritar sau climat hiperpermisiv);

eșecurile privind integrarea școlară (nivel scăzut atât al randamentului școlar, cât și al satisfacției resimțite de elev în legătură cu activitatea școlară).

   Deși factorii de risc descriși mai sus s-au arătat a fi implicați în dezvoltarea tulburărilor de comportament, este important de menționat faptul că nu toți copiii expuși acestor factori dezvoltă astfel de tulburări.

1.3. Factorii apariției tulburărilor de comportament în școlile de masă

1.3.1. Familia

Inadaptarea comportamentală a unor elevi vizează, în principal, tulburările de relaționare a elevilor în cauză cu părinții, profesorii, colegii și încălcarea regulilor colectivității școlare sau extrașcolare.

Aplicație 4: minciună, inconsecvență comportamentală, violențe verbale, copiatul la ore, fumatul ostentativ, bruscarea de către băieți a fetelor, refuzul de a saluta, diferite atitudini nonconformiste; abaterile grave de la normele morale și legislația penală, cum sunt: furtul repetat, vagabondajul, actele de spargere sau tîlhărie, consumul curent de alcool sau droguri, prostituție etc.

Manifestările cu aspect predelictual și cele infracționale rezultă, de obicei, din interacțiunea unor cauze individuale și sociale cu o serie de condiții favorizante. Cauzele individuale atrag atenția atât asupra unor posibile determinări ereditare (condiții interne predispozante), cât și asupra formării nefavorabile, la un moment dat, a personalității tânărului sub influența unor factori de mediu negativi, fapt ce duce la imprimarea în comportamentul său a unor orientări antisociale.

Cauzele sociale vizează, de regulă, influențele nocive ale situațiilor concrete de viață în care s-a aflat tânărul înainte de comiterea conduitei deviante. Condițiile favorizante cuprind, de fapt, acele împrejurări și

situații externe care facilitează comiterea delictului (producerea faptei propriu-zise).

Aplicație 5: Elevii problemă sub raport comportamental (disciplinar) sunt, de obicei, persoane egoiste în situațiile sociale, sunt persoane dominate de incapacitatea de a se detașa de propriile trăiri și tendințe egocentrice, ceea ce le determină să creadă că au numai drepturi, nu și îndatoriri. Incapacitatea de a accepta o frustrare, un reproș sau sugestie constructivă îi face pe acești elevi să recurgă la încercări de satisfacere a trebuințelor lor egoiste.

Familia, prin tonalitatea și atmosfera sa afectivă, prin dimensiunea sa culturală și gradul ei de integrare socială, constituie un mediu educativ determinant. Orice dezacorduri și tensiuni existente în mediul familial vor genera în conștiința copilului îndoieli, reticențe sau reacții neadaptative.

Dintre factorii familiali care pot genera tulburări comportamentale la copii, menționăm:

deficite de climat familial și de structură familială:

Familia reprezintă personalitatea colectivă, a cărei armonie generală influențează echilibrul psihologic al copilului. Faptele de viață arată că însușirile moral-volitive ale copilului, cum ar fi, de exemplu, inițiativa și fermitatea în acțiuni, curiozitatea epistemică, spiritul obiectiv de autoevaluare depind de o serie de trăsături pe care le are familia în care copilul trăiește.

Familiile reconstituite din persoane divorțate, cu copii rezultați din căsătorii anterioare, vin cu principii și deprinderi de educație total diferite, fapt ce poate favoriza o atmosferă de nesiguranță și neliniște sau apariția unor conflicte și tensiuni fie între părinți, fie între părinți și copii. O situație specială o reprezintă acele familii cu o ambianță a căminului apăsătoare, ca rezultat al unor certuri continue dintre părinții. Aceste familii creează un mediu nefavorabil dezvoltării psihice normale a copilului: o atmosferă familială prea tristă sau prea agitată, caracterizată de certuri, injurii, brutalități, se răsfrînge în sens negativ asupra psihicului copilului, provocându-i tulburări emoționale puternice.

Conflictul conjugal sau lent, începe cu tensiuni emoționale și defecte de comunicare între soți, sfârșind cu atitudini parentale neconsensuale, modele educaționale și morale alterate sau deviate:

Exemplul 1 : comportamente agresive, alcoolismul, adulterul, abuzul sexual al mamei sau al tatălui, patologia psihiatrică a unuia dintre soți, neparticiparea la suportul financiar al familiei, sărăcia endemică favorizează insecuritatea biologică și socială a copilului), toate acestea producând fisuri și răni adânci în structura personalității copiilor, greu corectabile sau niciodată vindecabile.

Aplicație 6: Interviu cu copii ai căror părinți sunt divorțați

… am doar 15 ani, dar părinții mei au divorțat … iar eu am simțit că mi-a cazut ceva în cap. Este groaznic pentru un copil ca părinții lui să se despartă. Aș da orice ca ai mei să se împace. Se certau zilnic din fiece lucru … nu mai suportam să-l aud pe tata cum o certa pe mama din lucruri mărunte. Într-un fel, mă bucur ca acum mama este liberă … și nu mai suferă. (IA, 15 ani).

Tatăl meu a venit acasă, mâncarea nu i se părea destul de caldă. Atunci a început să țipe, să ne jignească pe mine și pe mama și să ne lovească cu pumnii și picioarele. Nu știu ce să mai fac, fratele meu de numai 5 ani se ascunde sub masă sau sub pat atunci când tatăl lui începe scandalul … mă face târfă, deși an doar 13 ani … mama, săraca, este distrusă. O văd mereu plângând. Mi-e frică, mă amenință că dacă spun la cineva, mă va bate și mai rău. Ce pot să fac? (L.C, 13 ani)

Copilul și divergențele educative dintre membrii adulți ai familiei.

Este știut că mediul familial nu se limitează strict la membrii grupului familial nuclear (adică numai la părinți și copii). Cel mai adesea și alți adulți, cum ar fi: bunici, mătuși, unchi, veri, prieteni, vecini iau parte, în mod per-manent sau doar din cînd în când, la viața familiei respective. Aceste persoane pot să joace un rol important influențînd, în unele cazuri, natura relațiilor copilului cu părinții.

Aplicație 7: Copilul gelos, care consideră că alt copil (frate sau soră) i-a luat locul în inima părinților săi, vine la bunici, unde găsește un loc de refugiu. Este adevărat însă că uneori bunicii se arată deosebit de protectori și de îngăduitori cu nepoții, ocrotindu-i și apărându-i de pedepsele părinților lor și atunci când nu ar trebui.

Cel mai bun lucru pe care îl pot face bunicii este de a-i ajuta pe copiii lor și pe nepoți să confrunte schimbările. Și aceasta deoarece ei au trăit cel mai mult din familie trebuind să înfrunte astfel să facă față permanentelor schimbări ale societății. Ei pot să dea sfaturi și povețe nepoților, să facă plimbări cu cei mai tineri din familie, împărtășind cu ei momentele de glorie pe care le-au trăit. Părinții nu au timp pentru toate. Ei pot asculta, chiar și fără să dea sfaturi, pot să povestească experiențele pe care le-au avut și ce au învățat din ele.

grupul fratern

Copilul cel mai mic din familie ocupă și el o poziție aparte și destul de primejdioasă în colectivul familial. El ajunge în situația de a fi răsfățatul familiei, fiind înconjurat de cele mai calde sentimente de duioșie și dragoste din partea părinților, în felul acesta, el își va dezvolta la maximum firea voluntară, devenind impulsiv, revendicativ, obraznic în relațiile cu cei din jur. Frații lui mai mari sau cei intermediari de obicei nu-1 iubesc, asociindu-se pentru a-1 exclude din grupul lor, sau pentru a rezista mai bine în fața presiunilor părinților.

Problemele cele mai mari le ridică însă, pentru viața grupului familial, copilul unic, care este destul de des un "copil-problemă" în școală. Răsfățul continuu îl transformă pe copilul unic într-un mic tiran al familiei, pe cît de irațional și capricios, pe atît de temut și de imprevizibil în reacții, în raport cu ceilalți din jur.

Fratele mai mare, devenind asemenea unui plafon, asemenea unei bariere de netrecut, va determina la cel de-al doilea o stare permanentă de frustrare, izvorâtă din convingerea că nu va fi niciodată primul, că nu va reuși să atingă performanțele și nivelul celui mare. Astfel el se agață de mamă, se comportă ca un copil care nu mai vrea să crească sau se afirmă ca un rival agresiv și gelos, care va încerca toată viața să-i întreacă pe alții; el își maschează această agresivitate prin actul tachineriei, devenind arma lui principală de a atrage atenția celor mari (conf. lui Verza E., Verza, F. E. (2000): Psihologia vârstelor, București, Editura Pro Humanitate).

El va face eforturi mari să se impună, să-l depășească pe predecesor, departe de a deveni pasiv, el se mobilizează, devine ambițios și voluntar; necesitatea aceasta de a se depăși, de a răzbate, se manifestă pe toate planurile, mai ales în afara familiei, în raporturile cu ceilalți copii de vârsta lui. El caută adesea un domeniu propriu în care să se afirme, este adeptul modei noi, fanteziste, declanșează conflicte la școală; își îndreaptă atenția către domenii care-i stimulează înzestrările creatoare, astfel găsindu-se un număr mai mare de frați mai mici în domeniile artistice: desen, decorațiuni, muzicieni, acest lucru reflectând independența lui față de părinți care nu îi acordă întotdeauna atenție.

Aplicație 8: Exercițiu de comunicare

Se formează grupe de 5-6 elevi. Fiecare grupă primește o coală mare albă de hârtie și marker. Se prezintă clasei câteva mesaje și li se cere elevilor să noteze răspunsurile pasive, agresive și asertive la aceste mesaje.

Exemple de mesaje:

Prietenul tău fumează și te roagă și pe tine să fumezi cu el.

Colegul tău îți ia mâncarea din geantă fără să îți ceară voie, dar ție îți este foarte foame.

Ați stabilit să mergeți cu colegii la un film la o anumită oră și zi, dar ei au modificat între timp ziua fără să te anunțe și pe tine. Tu ai fost la data stabilită inițial și ai așteptat degeaba. Ce faci?

Colegii au scris pe banca ta cu vopsea care nu se poate șterge: « Ești un tocilar! ».

Un prieten apropiat îți înșală încrederea spunând lucruri neadevărate despre tine intr-un cerc de prieteni.

Sunteți profesori în locul meu. Cum a-ți critica elevii care întârzie mereu la ore?

Răspunsul pasiv:

Răspunsul agresiv:

Răspunsul asertiv:

1.3.2. Educația

Mediul școlar poate prezenta uneori influențe psiho-pedagogice negative, care să determine fenomene de dezadaptare școlară la elevi, lată cîteva dintre aceste posibile influențe negative.

Un factor deosebit de important al reușitei școlare a elevului îl reprezintă încrederea lui în forțele proprii. Această încredere este însă, în mare măsură, ecoul aprecierii profesorului, al încrederii pe care el o acordă elevului. Când exigențele profesorului față de un elev, considerat submediocru, sunt superficiale și formale, învățarea elevului respectiv devine formală și mecanică. Sarcinile școlare prea ușoare au ca efect slăbirea energiei nervoase și stingerea intereselor de cunoaștere. Nestimulat de către profesor, elevul în cauză va deveni tot mai pasiv și indiferent în timpul orelor, trecînd treptat în rîndul elevilor rămași în urmă la învățătură.

Dezacordul asupra motivațiilor conduitei elevului: în timp ce profesorul atribuie comportamentului elevului un motiv pe care el, ca educator, îl consideră real, elevul în cauză nu se arată de acord cu motivele ce i se atribuie în legătură cu o faptă săvîrșită de el și, în consecință, respinge măsurile luate de profesor împotriva lui.

Aplicație 9: un elev este descurajat de o notă proastă sau de un eșec la un examen; indiferența părinților, care nu numai că nu se interesează de conduita școlară a copilului lor, dar reprezintă ei înșiși exemple de lene și neglijență. el este indiferent la orice; este nedecis și incapabil de a gusta plăcerea care este inspirată de perspectiva scopului de atins.

Criza de originalitate, proprie preadolescenței, se explică prin situația ambiguă a puberului în societate : nici copil, nici adult; el nu are un statut precis și rămâne nesigur în ceea ce privește rolul său: dacă încearcă să-și afirme într-un mod mai ferm independența, atunci va întîmpina rezistența adulților (un fapt similar petrecîndu-se și în împrejurarea în care el refuză să-și asume o serie de responsabilități).

1.3.3. Stresul psihic

Din punct de vedere istorico-lingvistic, prima folosire scrisă a termenului englez stress apare în Oxford English Dictionary, în secolul al XV-lea, desemnând o solicitare sau presiune fizică, sens care s-a păstrat actualmente în limbajul tehnic. Într-un dicționar din 1704, termenul dobândește și sensul de dificultăți, strâmtorări sau adversități adresate unei persoane (nu unui lucru). În secolul al XIX-lea, el desemna o solicitare asupra unui organ al corpului sau unei puteri a minții. Webster’s New Collegiate Dictionary (1981) definește stresul ca fiind un factor fizic, chimic sau emoțional care produce tensiune corporală sau mintală și poate fi un factor în cauzarea bolilor.

Potrivit definiției lui Selye, stresul este definit ca răspunsul nespecific al corpului la orice solicitare făcută asupra sa și că el este o stare manifestată printr-un sindrom (Sindromul general de adaptare).

Termenul de stres psihic, în definiția lui obișnuită, reprezintă stresul psihic primar (rezultat al unei agresiuni recepționate în sfera psihicului (conflicte și suprasolicitări psihice induse de stimuli verbali, dar și realizate prin concentrarea atenției, cu evocarea sau persistența unor imagini, sentimente); în cazul său, agenții stresori psihici sunt posesori ai unei semnificații. Există și stres psihic secundar, care este tot o reacție de stres psihic, dar care survine ca o reacție de însoțire sau chiar de conștientizare a unui stres fizic, biologic, căruia i se acordă o semnificație de amenințare sau de altă natură.

Stresul poate fi pozitiv (eustres) sau negativ (distres).

Eustresul (stresul pozitiv) are efecte benefice asupra organismului uman, apărând în cazul în care agenții stresori au o semnificație favorabilă pentru individ. Aceștia declanșează afecte pozitive (bucurie intensă, extaz, triumf, râsul în hohote), iar aceste afecte se repercutează pozitiv asupra asupra organelor și aparatelor organismului. Eustresul mai apare în cursul unor stări emoționale pozitive cuplate sau nu cu efort fizic moderat (ex. actul sexual sau jogging-ul). Eustressul este prin excelență acut. Repetarea frecventă a eustresurilor contribuie la creșterea imunității antiinfecțioase și antitumorale), devenind o premisă a longevității.

Distresul (stres psihic negativ) este recunoscut unanim ca patologic. El produce, de obicei, suferință și dezadaptare, ca urmare a contactului cu un agent stresor.

Stresul psihic are mai multe caracteristici:

este o interacțiune a subiectului cu situația stresantă, a cărei evaluare este condiționată și de condițiile interne ale subiectului;

contextul social are un rol fundamental în generarea reacțiilor SP;

există diferențe individuale mari în reacțiile la situațiile stresante;

caracterul subiectiv al perceperii de către individ a unor solicitări, evaluate de către acesta ca depășindu-i posibilitățile.

Principalele tipuri de personalitate ce conferă vulnerabilitate la stres:

tendințe interpretative pe un fond de susceptibilitate crescută;

rigiditate, încăpățânare;

tendințe obsesive și fobice, pe un fond psihic anxios;

tendințe pronunțate egocentriste, de autoconformare;

impulsivitate, emotivitate crescute;

agresivitate, înclinație spre violență;

persoanele cu un grad înalt de introversie și/sau neuroticism;

persoanele cu rigiditate psihică;

persoanele cu toleranță scăzută la frustrare;

persoanele cu motivație de afirmare intelectuală sau de afiliere îngrădită de factori psihosociali adverși.

Aplicație 10: Spune NU! Abuzurilor asupra copilului

Scopul: Creșterea gradului de motivare școlară pentru elevii proveniți din familii cu climat tensionat și abuziv pentru copil

Obiectivele:

Prevenirea eșecului școlar prin îmbunătățirea rezultatelor școlare și stimularea dezvoltării unei personalități independente și creatoare pentru un număr de 12 copii;

Descoperirea de fiecare copil a propriei identități și formarea unei imagini de sine pozitive prin implicarea în activități extrașcolare;

Diminuarea neglijării și abuzului fizic în cadrul intrafamilial prin ameliorarea potențialului educativ al părinților în acest sens;

Diminuarea fenomenului de absenteism școlar la nivelul învățământului primar

Grupul țintă este reprezentat de elevii care sunt supuși riscul de eșec școlar, la nivelul ciclului primar. Provin din familii defavorizate din punct de vedere social, și care momentan prezintă un climat abuziv pentru copii.

Metode:

didactice: dezbaterea, problematizarea, explicația, exercițiul, jocul didactic;

psihologice: interviul, analiza de conținut, consilierea

Etapa de consiliere a elevilor și părinților acestora

Obiective operaționale:

identificarea motivelor care îi determină pe elevi să înregistreze un număr mare de absențe;

delimitarea atmosferei familiale a elevilor;

stabilirea soluțiilor care pot determina eliminarea absenteismului,

îmbunătățirea situației școlare, ameliorarea climatului familial

realizarea de discuții deschise, într-un cadru bazat pe încredere și susținere, precum și pe confidențialitate;

completarea unor afișe cu soluții propuse pentru eliminarea absenteismului școlar și îmbunătățirea situației școlare a elevilor;

vizionarea de către copii și părinți a unor filme care au ca temă absenteismul școlar, în vederea analizei de către elevi și părinții acestora a efectelor pe care le determină acest fenomen

Rezultatele scontate:

intercunoașterea reciprocă dintre copii și părinți, a colaborării dintre cadrele didactice

dezvoltarea gândirii creative și motivației intrinseci a copiilor.

dezvoltarea unui climat favorabil care a determinat dezvoltarea încrederii în sine

părinții au conștientizat efectele negative ale climatului familial abuziv

Modificarile psiho-comportamentale ce caracterizează stressul psihic sunt următoarele:

modificări cognitive: scăderea atenției, concentrării, memoriei, blocaj ideațional, dezordine ideativă, scăderea imaginației, vigilenței, supraaprecierea sau subestimarea dificultăților, neîncredere în sine sau stima exageraă de sine;

modificări afective: iritabilitate, enervare, furie, mânie, nerăbdare, neliniște, anxietate, teamă, apatie, nemulțumire, plictiseală, tristețe, sentimentul inutilității (în distress) sau bucurie, râs, satisfacție (în eustress);

modificări comportamentale: ca manifestare sau exteriorizare a modificărilor psihice: închiderea în sine, refuzul de a munci, evitarea responsabilităților, întârzieri la serviciu, neglijarea aspectului fizic, probleme legale (datorii, amenzi, violență necontrolată);

de tip conservator: consum de cafea, alcool, fumatul, exces de medicamente tranchilizante.

1.3.4. Trăsături de specificație la deficientul mintal

Structura personalității copilului deficient mintal prezintă deosebiri fundamentale față de cea a copilului normal. Printre caracteristicile esențiale și evidente ale deficienților mintal, se numără diferite întârzieri în dezvoltare: întârzierea debuturilor specifice micii copilării (apariția gânguritului, a primelor cuvinte, primilor pași), întârzierea în dezvoltarea limbajului și dezvoltarea intelectuală. Pe lânga diferențele cantitative, apar și diferențieri calitative între copiii cu deficiență mintală și copiii normali, cu impact negativ asupra procesului de adaptare și integrare în comunitate a celor cu deficiență mintală.

Elementele de specificitate ale deficienței mintale sunt:

vâscozitate genetică (Termenul a fost introdus de B. Inhelder) Deficientul mintal nu poate recupera întârzierea sa, ceea ce face să rămână centrat, pe o perioadă mai îndelungată de timp decât copilul normal, într-o anumită perioadă evolutivă. Persistența elementelor anterioare cu cele superioare definește vâscozitatea genetică.

heterocronia (introdus de R. Zazzo, 1979) se manifestă prin existența decalajelor între diferite sisteme și funcții psihice ce se dezvoltă neechilibrat, dezvoltarea unora făcându-se în detrimentul altora.

rigiditatea, dupa concepția lui J.I. Kounin, una dintre trăsăturile definitorii ale personalității copilului cu deficiențe intelectuale. Ea se manifestă la nivelul regiunilor psihologice care, fiind rigide, nu permit schimburi funcționale între ele, potrivit vârstei cronologice. sau inerția oligofrenică (după A. R. Luria).

fragilitatea caracterizează personalitatea deficientului mintal și determină dereglări ale comportamentului său: manifestarea ostilității față de cei din jur și refuzul de a coopera cu aceștia;

stări de impulsivitate sau depresie datorate instabilității afective; trăirea unor stări tensionate datorită conștientizării relative a deficienței;

repulsie față de activitatea școlară;

dereglări ale relațiilor familiale. (Păunescu, C., Mușu, I., Psihopedagogie specială integrată. Handicapul mintal. Handicapul intelectual, Editura Pro Humanitate, București, 1997, p. 9)

Structura psihică deficitară poartă germenii dizarmoniei și se traduce clinic prin tulburări de comportament. Acestea sunt estimate la o frecvență de 7-40% din ansamblul oligofrenilor.

Se desting astfel două categorii de deficienți mintal:

armonici: liniștiți, placizi, docili, cu un anumit echilibru comportamental; conformiști: cu un prognostic relative bun din punct de vedere socio – professional

dizarmonici, caracterizați prin instabilitate, irascibilitate, hipobulie, hipoproxexie, intoleranță la frustrare, percepție superficială, egocentrism, labilitate afectivă.

Pe măsură ce copilul crește, comunicarea, afectivitatea, acțiunile voluntare, procesele de cunoaștere, tind să se cristalizeze, să capete formă și o anumită stabilitate definind în ansamblul lor tot ce are omul mai complex, permanent și mai valoros. Pentru a ameliora carențele afective manifestate este necesară intervenția pe mai multe căi, găsirea celor mai potrivite modalități de acțiune și implicarea unui număr mai mare de personae specializate (educatorul, psihopedagogul, asistentul social, psihologul, kinetoterapeutul, logopedul), fiecare cu rolurile sale:

Reglarea relațiilor individuale,

Formarea și educarea pentru viață,

Sprijin, ocrotire și protecție,

Afecțiune și dragoste

1.4. Factorii apariției tulburărilor de comportament în Centrul școlar pentru Educație Incluzivă

Trecerea la societatea contemporană a fost caracterizată de schimbări în atitudinea comunității față de persoanele cu probleme specifice. În cadrul grupurilor și categoriilor de persoane cu nevoi speciale, cei marcați de handicapuri fizice și psihice reprezintă o entitate aparte care necesită servicii sociopsihopedagogice complexe. Din aceste considerente, asistența persoanelor cu cerințe speciale constituie o activitate complexă ce include: prevenția, depistarea, diagnosticul, terapia, recuperarea, educarea, orientarea școlară și profesională, integrarea socială și monitorizarea evoluției ulterioare a persoanei aflate în dificultate. Pentru realizarea acestor scopuri este necesară formarea psihologică, pedagogică, medicală, juridică și socială a profesorilor angajați în educarea copiilor cu nevoi speciale.

Exigențele educației incluzive nu pot fi tratate izolat. Ele trebuie să facă parte dintr-o strategie educativă globală. În ultimul deceniu au devenit vizibile eforturile de angajare a învățământului într-un proces de restructurări profunde, menit a schimba grila de valori a educației în acord cu democratizarea întregii societăți, unde asigurarea respectării dreptului la educație pentru toți copiii (art. 28 din Convenția Drepturilor Copilului) și egalizarea șanselor de succes ale acestora au reprezentat și continuă să reprezinte obiectivele esențiale. Una dintre aceste provocări este și necesitatea schimbării viziunii asupra copiilor cu C.E.S. și încercarea de a le oferi o viață normală prin transformarea reprezentărilor sociale și renunțarea la etichetări și stigmatizări.

Principiile care stau la baza educației speciale sunt:

Copiii au dreptul să învețe împreuna, indiferent de dificultăți și de diferențe.

Fiecare copil este unic și are un anume potențial de învățare și dezvoltare.

Școala și comunitatea asigura șanse egale de acces la educație pentru toți copiii.

Tuburarile de comportament ale copiilor pot fi clasificate in:

1. Tulburări minore: tranzitorii dar cu potential evolutiv

2. Tulburări medii: cu potențial evolutiv si de cronicizare / permanentizare

3. Tulburări severe: cu permanentizare

1.4.1. Deficiența mintală

Analizând situația persoanei cu deficiență în raport cu boala, conform lui Wood, Popovici D. V, Dezvoltarea comunicării la copiii cu deficiențe mintale, Editura Pro Humanitate, București, 1994, propune o terminologie de evoluție a bolii în handicap pe trei paliere, sugerând astfel înlocuirea noțiunii de handicap (pe care o consideră insuficient delimitată) prin termenii: deficiență, incapacitate, handicap. Acești termeni au devenit astfel cel mai frecvent utilizați în literatura de specialitate psihopedagogică.

Deficiența se referă la deficitul stabilit prin metode și mijloace clinice și paraclinice, explorări funcționale sau alte evaluări folosite de serviciile medicale, constând într-o anumită pierdere anatomică, fiziologică sau psihologică, din punct de vedere structural sau funcțional. 2

Conceptul de deficiență mintală se referă la un tablou clinic unitar. Însuși termenul de deficiență mintală desemnează o realitate complexă, un fenomen biopsihosocial; care este determinat de o multitudine de cauze. Există mai multe definiții, puncte de vedere a diferiților specialiști în ceea ce privește termenul de deficiența mintală.

Definiția dată de Asociația Americană a Deficienților Mintali (A.A.D.M.) ține cont de trei criterii:

deficiența mintală se manifestă în cursul perioadei de dezvoltare

deficitul comportamental adaptive se referă la normele de maturizare, învațare la autonomia personală și responsabilitatea socială stabilită pentru grupa sa de varstă și grupul său social

deficiența funcționalității intelectuale generale are comportamentul adaptativ, trebuie să fie prezente în cursul perioadei de dezvoltare adică între momentul nașterii si adolescente.

C. Păunescu (1977, p. 192-215) susține că deficiența mintală, nu reprezintă o etichetă generală, și o noțiune, cu un conținut definit pe baza unei viziuni științifice. Deficiența mintală se manifesta prin dificultăți de adaptare , integrare socială si de autocondiționare în viață printr-o stagnare sau încetinire în dezvoltare determinați de anumiți factori biologici, etiologici.

Deficiența mintală se deosebește de psihozele infantile primitive, de sindroamele de carență (spitalismul) și de deficiențele senzoriale, perceptive sau motorii (surditate, instabilitate psihomotorie, dislexie). Ea grupează ansamblul de afecțiuni care împiedică accesul copilului la autonomie si la adaptare socială.

Ioan Druțiu (1995, p. 46) încearcă o clasificare a acestor deficiențe minmtale:

Deficiența mintală profundă : IQ = 0+- 20

Deficiența mintală severă : IQ= +-20,25 si +- 35

Deficiența mintala moderată: IQ = +-35 si +- 50,55

Deficiența mintală ușoară: Q.I + -50 –55 +-70-75

Intelect liminar: Q.i + -70 -+-85

Particularitățile deficientului mintal:

-Rigiditate

-Vâscozitate genetică

-Heterocronie

-Fragibilitatea construcției personalității

Scopul recuperării constă, pe de o parte în valorificarea posibilităților persoanelor deficiente, iar pe de altă parte, antrenarea funcțiilor psihice nealterate și preluarea funcțiilor afectate în vederea formării unor abilități și comportamente care să-i permită o integrare optimă în viața profesională și socială.

Recuperarea este un proces destinat să dea posibilitatea persoanelor cu deficiențe să ajungă la niveluri funcționale fizice, psihice și sociale corespunzătoare furnizându-le acestoera instrumentele cu ajutorul cărora își pot schimba viața în direcția obținerii unui grad mai mare de independeță.

Principalele forme prin care se face recuperarea sunt:

Recuperarea prin învățare: afectivă și motivațională ; învățarea morală și motrică; învățarea socială; metodele verbale – esențiale în învățarea intelectuală.

Recuperarea prin psihoterapie: acționează pozitiv asupra spiritului personalității, reușește să înlăture stările psihice conflictuale, sentimentele de inferioritate, unele trăsături negative cu motivații superioare pentru activitate. Se folosește cu precădere psihoterapia sugestivă și psihoterapia de relaxare.

Recuperarea prin terapie ocupațională: ludoterapia, artterapia, meloterapia, terapia prin dans și ergoterapia urmărindu-se prin aceste metode înlăturarea unor comportamente aberante, dezvoltarea afectivă, dezvoltarea activității psihomotorii și formarea obișnuințelor de tip adaptativ .

Se constată necesitatea reluării unor anumite activități care să ducă la realizarea obiectivelor propuse se recomandă ca în cadrul tuturor activităților, subiectul să fie stimulat pozitiv pentru dezvoltarea motivației intrinseci privind activitatea de învățare-terapie, periodic să se facă schimburi reciproce de informații in cadrul echipei de caz care să conducă la acțiuni instructiv-educative unitare.

Elevul cu deficiență mintală este cel care, la evaluarea capacităților cognitive realizată cu ajutorul examinării psihologice standardizate, relevă funcționare net inferioară mediei, alături de deficiențe ale comportamentului de adaptare manifestate la începutul perioadelor de creștere. În perioada timpurie a creșterii adaptările deficitare sunt considerate ca întârzieri ale dezvoltării. Când întârzierea persistă și incapacitățile se accentuează, deficiența constituită conduce la handicap pe timp nelimitat.

E. Verza (1990), (Elemente de psihopedagogia handicapaților, Editura Universității, București) clasifică deficiențele morfologice globale în: deficiențe de creștere, de nutriție, de atitudine, deficiențe ale tegumentelor, ale mus-culaturii, oaselor sau articulațiilor. A doua categorie de deficiențe fizice morfologice sunt deficiențele morfologice parțiale în care sunt incluse: deficiențe ale capului, ale feței, deficiențe ale gâtului, trunchiu-lui/toracelui, ale abdomenului etc. A doua mare clasă de deficiențe fizice este reprezentată de deficiențele funcționale în care includem: deficiențe ale aparatului neuromuscular (diferitele forme și grade de paralizii, tulburările de mers, de echilibru, de ritm, de coordonare a mișcărilor) și deficiențe ale marilor aparate și funcțiuni ale organismului (ex. ale aparatului respirator).

Deficiența mintală ușoară (debilitate) este forma cea mai frecventă și reprezintă gradul cel mai ușor al debilității. A fost introdusă de Seguin pentru a-l diferenția de cel de idiot, ajunge până la o vârstă mentală de 7-11 ani, având IQ = 50, 70

A. Binet consideră subiectul ca având capacitate de comunicare orală și scrisă cu cei din jur, dar manifestă o întârziere de 2-3 ani în perioada școlară fără ca aceasta să fie determinată de carențe educative. Debilul poate trece neobservat în perioada preșcolară dacă nu prezintă tulburări de comportament și anomalii fizice evidente.

R. Zazzo (1979) consideră că diferențierea acestor forme apare la vârstă școlară manifestându-se prin dificultăți de învățare și gândire inferioară. Debilul din școală nu va fi la fel în profesie. În școală elevii sunt supuși aceluiași ritm de înaintare, cei cu 2-3 ani întârziere nu fac față, însă în societatea adultă ierarhiile se exprimă altfel prin foarte multe profesii. Deficitul se manifestă numai în cazul solicitării intelectuale, se poate integra în activitate.

Deficiența mintală ușoară este prima zonă a deficienței mintale, exprimându-se printr-o insuficiență relativă la exigențele societății care sunt variabile de la o societate la alta și de la o vârstă la alta determinanții sunt biologici, normali sau patologici și au efect ireversibil.

Aplicație 11: Program de recuperare pentru un copil cu deficiență de limbaj

Date factuale

Nume și prenume: X.Y.

Clasa: I

Tipul de comportament studiat: stigmatism și rotacism

Scopul programului: înlăturarea stigmatismului (omiterea sunetelor r și s din pronunțarea cuvintelor)

Obiectivele programului:

să pronunțe onomatopee din poezii, ghicitori (obținerea sunetelor r, s cu ajutorul onomatopeelor);

să emită sunetul prin demonstrație și prin imitație;

să exerseze exerciții de pronunțare a sunetului r, s prin diferite procedee;

să rostească sunetul în silabe vocalic;

sa-și automatizeze sunetele r, s introducându-l în vorbirea curentă;

Metodologia programului:

Metode logopedice

Educația respirației și a echilibrului dintre expirație și respirație

Dezvoltarea auzului fonematic

Dezvoltarea motricității generale și a mișcărilor fonoarticulatorii

Educarea personalității și înlăturarea negativismului

exerciții de vorbire ritmată (recitarea unor versuri care să imprime fluență vorbirii)

exerciții de imitare a unor modele cu vorbire corectă

exerciții de imitare a poziției corecte a aparatului bucal în timpul emisiei

imitarea a unor fenomene naturale sau a zgomotului făcut de unele ființe și obiecte

citirea imaginilor.

Planul de activități

Notă: evaluarea a fost realizată cu ajutorul psihologulului școlar.

R. Zazzo în Debilitățile mintale, București, E.D.P., 1994 (trad.), evidențiază că: Nu există un caracter specific general al debilității mintale. Trăsăturile specifice variază de la un grad de debilitate la altul, pe întreg conținutul stărilor de înapoiere. Și pentru un același Q.I., trăsăturile specifice se modifică de la o vârstă la alta și pot chiar să dispară.

Pentru unii autori, tulburările emoționale sunt o componentă ce nu lipsește din tabloul întârzierii mintale. Alți autori arată că aceste tulburări apar mai frecvent la deficienții mintal decât la normali, fără a fi însă prezente la toți. Diferențe semnificative între cele două categorii de copii apar sub următoarele aspecte: depresie, ostilitate față de adulți, tensiune emotivă, care sunt mai frecvente la deficienții mintal decât la normali. În cazul manifestărilor de depresie, frecvența mai mare a fost constatată la elevii deficienți mari; la elevii deficienți mintal de vârstă mică, pe primul plan se situează manifestările de agitație și anxietate.

Aplicație 11: Grilă de evaluare pentru elevi cu deficiențe mintale (conform lui Verza)

Legenda:

Aplicație 12: Exercitii pentru dezvoltarea percepției

– exerciții vizuale (Recunoaște obiectul!; Găsește diferențele între obiecte / imagini!);

– exerciții auditive (De unde se aude?, Graiul animalelor, Cine te-a strigat?, Vocea șoptită);

– exerciții olfactive (Ce miroase așa?, Cum miroase …? (plăcut, neplăcut );

– exerciții gustative (Ce gust are …?, Albinuțele adună miere, Salata de fructe);

– exerciții tactil-kinestezice (exerciții de orientare tactilă – identificarea obiectelor prin pipăire, în absența văzului – jocul Trăistuța fermecată, Recunoaște obiectul cu ochii închiși!)

Aplicație 13: Exerciții pentru dezvoltarea memoriei

– exerciții de suprapunere și asociere de imagini reprezentând culori, forme, ființe etc (Loto, Jocul umbrelor; Formează perechea!);

– exerciții de identificare a diferențelor între obiecte și imagini ale obiectelor relativ asemănătoare (Jocul diferențelor);

– exerciții de clasificare, după 1-2 criterii (formă, culoare, mărime, utilitate)

Exerciții de pronunție corectǎ

Aplicație 14: Oglinda fermecatǎ care a supus vorbirea copiilor unui exercițiu fonetic și lexical.

Am numit un copil negustor, care a plecat cu oglinzi fermecate (jetoane introduce într-un sǎculeț) strigând oglinzi fermecate, oglinzi fermecate. Copilul care a solicitat o oglindǎ fermecatǎ nu a putut s-o cumpere pânǎ ce nu a spus tot ce știe despre desenul respective. Copii care au rǎspuns correct au devenit la rândul lor negustori.

Aplicație 15 : Șarpele și albina

Scop : ponunțarea corectǎ a sunetelor s-z

Acest joc l-am desfașurat sub forma teatrului de pǎpuși: albina confecționatǎ și legatǎ cu o sârmǎ, cuibul de pasǎre confecționat și așezat pe o creangǎ de copac, șarpele confecționat din hârtie plisatǎ verde. În introducerea în activitate le-am spus cǎ mama puișorilor este plecatǎ dupa hranǎ, iar șarpele vrea sǎ-i mǎnânce puișorii, iar voi, copii, trebuie sǎ veniți în ajutorul puilor

La apropierea șarpelui de cuib, copii imitau sâsâitul șarpelui, puișorii ciripeau (educatoarea), iar la apropierea albinei copii bâzâiau odatǎ cu aceasta pentru a alunga șarpele.

În activitatea mea am desfǎșurat și alte jocuri care au contribuit la pronunțarea corectǎ a sunetelor și cuvintelor.

1.4.2. Tulburări de comportament

Tulburarea de comportament reprezintă relația dintre dezvoltarea unică a personalității și mediul ambiant, în care trăiește individul. Acesta este confruntat cu o serie de situații cărora trebuie le facă față și adoptă răspunsuri cu caracter adaptativ, să înțeleagă și să anticipeze momentele mai importante, să acționeze asupra mediului și să se integreze în normele de conviețuire socială.

Tulburarea se face prezentă în copilaria mică sau mijlocie, prin episoade care implică cruzime față de animale, bătăi și tendințe agresive, minciuni sau furt. Odată cu adolescența, problemele se agravează și devin mult mai serioase. Unii din acești copii pot chiar să fure în mod organizat sau să violeze.

Tulburările de comportament sau modificările de comportament sunt forme de dezechilibru psihic, ce implică tulburări în sfera emoțional-volitivă, ca urmare a unei leziuni cerebrale pre sau post-natale, a unor structuri psihice morbide de natură sociogenă (I. Străchinaru, 1994).

Manifestarea tulburărilor de comportament de către copii reprezintă un factor declanșator de disstres și agitatie pentru copiii înșiși, colegii lor și profesorii. Profesorii vor aborda aceste probleme și vor interveni eficient, încercând să înțeleagă ce anume se întâmplă și de ce? Prima provocare pentru profesori constă în încercarea de a înțelege ce este tulburarea de comportament? Care este comportamentul dificil și problematic? Toate comportamentele pe care o persoană le manifestă sunt parte importanța a ei și pe care trebuie să le accepte în momentul în care lucrăm cu acești copii.

Elevul în dificultate comportamentală este cel afectat de tulburări de comportament și tulburări de comportament asociate cu deficiență psihosocială și/sau deficiență mintală ușoară. Evaluarea psihosocială realizată de personal calificat relevă un deficit important al capacităților de adaptare, manifestat prin dificultăți de interacțiune cu unul sau mai multe elemente din mediul familial, școlar și/sau social.

Conform lui Verza, adolescentul / tânărul cu tulburări de comportament își dezvoltă anumite trăsături de personalitate specifice, diferite de cele ale individului cu un comportament normal: modificări la nivelul structurilor morale, modificări la nivelul relațiilor afective, scăderea pragului de toleranță la frustrație, egocentrism ridicat, perturbarea sentimentelor de culpabilitate, puternice sentimente de devalorizare, de injustiție, existența contrarietăților Eu-lui, slabă consistență și echilibru intern, alterarea relaționării cu persoanele iubite, tulburări de cunoaștere, perturbările de apărare, deformarea conceptului de libertate, denigrarea sentimentelor umanitare. Imaginea de sine a tinerilor cu tulburări comportamentale este inadecvată și săracă în privința structurării conținutului ei, acest mare și grav deficit de maturizare socială generând la nivelul psihicului disfuncții și chiar diverse forme de dispersie. (Verza, E., Păun, E., Educația integrată a copiilor cu handicap mintal, UNICEF, 1998).

Cauzele incriminatorii pentru apariția tulburărilor de comportament sunt extrem de numeroase, de variate și de complexe. Ele pot fi grupate în mai multe categorii mari: boli organice (epilepsia, traumatismele cranio-cerebrale și oligofreniile), boli psihice ale minorilor (schizofrenia, psihoza maniaco-depresivă și aspectele reactive ale nevrozei), cauze genetice (anumite aberații cromozomiale transmise de la părinți la copii), particularități ale mediului înconjurător (neînțelegerile intrafamiliale, disocierea grupului familial prin boli cronice grave, absența unuia dintre părinți, divorțul), particularități de personalitate (o struc-tură de pesonalitate dezechilibrată, imatură. (Verza, E și Verza, F, 1998).

Tabloul acestor tulburări comportamentale cuprinde succint: minciuna, instabilitatea, irascibilitatea, impulsivitatea, furtul, fuga și vagabondajul, eșecul școlar, incendierile voluntare, alcoolismul și dependența de drog, devierile sexuale, omuciderea, autopuniția (autopedepsirea), suicidul și tentativa de suicid.

1.5. Tulburari de comportament ale școlarului mic

Ca și cadre didactice vem o mare răspundere morală față de copiii care ne sunt încredințați ca elevi. Atitudinea și strădaniile noastre vor avea efecte deosebit de importante asupra procesului maturizării copilului. Unul dintre principalii factori care contribuie la angajarea copilului în activitatea de învățare este exemplul pe care îl poate desprinde din însăți viața și comportarea învățătorului său. Învățătorul este pentru elev modelul pe care îl imită. Nu există elev care să nu caute să își imite învățătorul în atitudini, gesturi, ticuri, îmbrăcăminte.

1.5.1. Eșecul școlar

Eșecul școlar nu este o problemă nouă, de-a lungul timpului au fost realizate multiple cercetări pentru identificarea și prevenirea eșecului școlar. Odată cu trecerea timpului și apariția unor noi factori ce contribuie la acest fenomen negativ în rândul elevilor, schimbarea viziunii educativ – informative și formative, egalitatea de șanse privind educația , suportul psihopedagogic oferit în școli, este necesară o implicare a tuturor factorilor ce contribuie la educația școlară pentru stoparea și eventual eradicarea acestui fenomen.

Eșecul școlar este un fenomen periculos, deoarece el determină efecte negative atât în plan psihologic individual, respectiv o alterare a imaginii de sine a elevului în cauză, care-și va pierde tot mai mult încrederea în propriile posibilități și capacități ajungând să dezvolte o teamă de eșec, cât și pe plan social, pentru că eșecul școlar permanentizat stigmatizează, etichetează și conduce la o marginalizare socială cu un nivel crescut de comportamente deviante și infracționale.

Tema stării de tensiune psihică în care are ca efect eșecul școlar al elevilor urmărește să invite factorii angajați în actul educativ – părinți, profesori, conducerea învățământului, alte autorități – la reflecție și luare de atitudine. Așa cum este și firesc, rezultatele anchetelor recent efectuate privind eșecul școlar, reflectă etapa istorică pe care o străbatem, cu particularitățiile ei specifice de ordin social și economic, cu câștigurile și neajunsurile inerente, care și-au pus amprenta pe problemele cu care se confruntă elevii.

Cauzele eșecului școlar:

cauze de ordin fizio-psihologic.

tulburări somatice, neurologice, endocrine;

tulburări legate de pubertate;

deficiențe sezoriale;

boli specifice vârstei;

insuficiențe ale elaborării intelectuale;

inteligența școlară sub limită;

instabilitate neuromotorie, etc.

cauze de ordin social-familial :

familii dezorganizate;

familii schimbătoare;

atmosfera “încărcată” cu tot felul de excese;

nivelul igenico-sanitar;

nivelul cultural scăzut al familiei (părinți excesiv de grijulii, cei intoleranți, cei indiferenți) ;

părinți navetiști.

cauze de ordin pedagogic:

prezentarea într-un mod ilogic și neatractiv a conținutului lecției;

evaluări injuste;

tratarea unor copii ca pe “paria” clasei;

autoritatea excesivă;

conlucrarea precară cu familia;

pregătirea superficială pentru lecții.

1.5.2. Mitomania

Copilul tău a început să-ți ascundă anumite lucruri sau să te mintă constant? Nu lăsa situația să se agraveze și explică-i cât e de important să spună adevărul. La copil, distincția între adevăr și fals, apoi,între adevăr și minciună este progresivă. Înainte de șase ani, micuțul nu face distincție între minciună, joc și fabulație. Treptat,după vârsta de opt ani, minciuna va dobândi minciuna intenționată. Între aceste două etape, de o parte fiind prevalentă activitatea ludică, fabulația și fantasma, înainte de șase ani, iar, de cealaltă parte, aflându-se minciuna intenționată, după opt ani,se situează o parte în acre adevărul și falsul sunt distincte, dar minciuna se confundă cu greșeala.

În plan clinic, se disting la copii trei tipuri de minciună: minciuna utilitară, minciuna compensatorie și mitomania.

Minciuna utilitară este folosită de copil pentru a obține un avantaj sau pentru a evita o neplăcere și poate să apară ca o conduită la îndemână, al cărei exemplu îl constituie disimularea sau falsificare notei la școală.

Minciuna compensatorie traduce nu căutarea unui beneficiu concret ci căutarea unei imagini pe care subiectul o crede inaccesibilă sau pierdută: își inventează o familie mai bogată, își atribuie merite școlare, sportive sau războinice.

Mitomania este gradul extrem al acestei reverii fabulatorii. A spune adevărul nu vine de la sine ci reprezintă o veritabilă învățare progresivă. Minciuna poate lua la început forma unor fantezii, fără motive rezonabile. La această vârstă copiii pot inventa uneori povești, în care cred doar ei sau le vor spune unor prieteni pentru un beneficiu minor; uneori își pot inventa un alt nume sau chiar un „set familial", total diferit față de cel existent, doar pentru a stârni interesul celor de-o vârstă. Copiii care se angajează în astfel de producții fantastice se pare că sunt deprimați afectiv sau au inabilități în a-și face prieteni.

Spre 6-7 ani minciuna are semnificația pe care în general i-o atribuie adultul. Între 7-14 ani, minciuna apare cel mai frecvent într-un context legat de performanțele școlare, care sunt ascunse de părinți, devine act delictual dacă se însoțește și de alte manifestări. (Pânișoară, Ion Ovidiu (2006), Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iași).

1.5.3. Agresivitatea

Conform definiției din DEX, agresivitatea este un comportament destructivși violent orientat spre persoane, obicte sau spre sine. Există și o agresivitate calmă, nonviolentă dar întotdeauna agresivitatea semnifică atac, ofensivă, ostilitate, punere în primejdie sau chiar distrugere a obiectului ei. Agresivitatea se găsește și la animale dar acestea o fac sub imperiul nevoii de hrană, nu ca omul care o face din tendința competitivă. Agresivității i-a fost acordată o origine ereditară sau instinctivă, dar această teză a fost contrazisă, observându-se atât la animale cât și la om că agresivitatea este un rezultat al învățării, al modelării comportamentului în funcție de mediul de dezvoltare.

Tinerii pot fi agresivi din mai multe motive:

● dorința de a fi cel mai tare, de exmplu cunosc pe cineva care dacă nu se dă el mare și nu se simte superior față de persoana de lângă el, acesta devine agresiv.

● agresivitatea față de lucrurile care nu le sunt pe plac și agresivitatea colectivă , pentru aceste două agresivități citiți exemplul următor: bătăile de pe stadioane, care sunt între tabere diferite, fiind îndreptate asupra lucrurilor care nu le sunt pe plac, echipa adversă; în aceste bătăi sunt implicați mai toți suporterii, aceștia împărtașind agresivitatea și dorința de a sării la bătaie a intregii mulțimi

● agresivitatea datorată frustărilor sexuale sau de altă natură

● agresivitatea legată de băutură sau consum de droguri

Această agresivitate poate duce la bătăi, vătămări corporale foarte grave și chiar până la crime.

De multe ori, agresivitatea copilului este motivată de frică și se amplifică prin crize de furie și nesiguranță. Copiii din acestă categorie nu au încredere în ceilalți , se simt amenințați și încearcă să-și reducă furia printr-un comportament agresiv de prevenție caracterizat prin izbucniri de furie. Când copiii agresivi obțin respect și supunere de la ceilalți copii, agresivitatea lor se întărește și se manifestă în tot mai multe ocazii.

Aplicație 16: Proiect de prevenire a agresivității la copil

Obiective operaționale:

prevenirea și combaterea agresiunilor fizice, verbale sau de altă natură care se pot exercita asupra elevilor, cadrelor didactice și a altor categorii de personal din cadrul unității școlare, provenite din partea unor persoane străine de mediul școlar

prevenirea și combaterea agresiunilor fizice, verbale sau de altă natură

popularizarea nonviolenței

Activități concrete:

Inițierea de programe și proiecte ale consiliului elevilor pe o problematică privind și prevenirea și combaterea violenței la nivelul unității școlare.

Consilierea psihologică a elevilor care prezintă forme accentuate de manifestare violentă.

Consilierea pedagogică a cadrelor didactice pe problematica prevenirii și combaterii violenței în școli

Optimizarea comunicării cu familia

Conștientizarea factorilor educaționali asupra importanței educației pentru formarea personalității armonioase a copilului

Rezultate scontate:

– prevenirea violenței în școală și adoptarea unei educații nonviolente

– o mai bună colaborare cu părinții și cadrele didactice în ceea ce privește prevenirea violenței în rândul copiilor

– colaborarea cu consilierul școlar

1.5.4. Anxietatea

Anxietatea este o mobilizare exagerată a energiei psihice și face parte din reacțiile emoționale fundamentale ale omului, la fel ca și depresia, respectiv suferință. Anxietatea este prezentă între mod firesc în emoțiile copilului alături de frică și tristețe. Aproape tot spectrul trăirilor anxioase de la simptom (a sindrom se poate exprima în copilărie și adolescență.

Anxietatea face parte din existența umană și se caracterizează printr-un sentiment iminent de pericol. Poate fi definită ca neliniște emoționala crescută, cu anticiparea pericolului. Se diferențiază de frică, aceasta fiind un răspuns emoțional la un pericol obiectiv.

Frica și anxietatea sunt trăsături intrinseci condiției umane, cu funcție adaptativă și fac parte din procesul dezvoltării normale. Distincția între frică și anxietate, este dată de calitatea de trăire anticipatorie a anxietății vs. frică, care este axată pe un obiect specific. Caracterul patologic al acestor trăiri este dat de creșterea frecvenței manifestărilor de severitatea și de persistența anormală a lor.

Apare la nivel somatic (tremurături, palpitații), comportamental (evitarea situațiilor care cauzează anxietate), emoțional (hipersensibilitate).

– anxietatea reprezintă baraj, obstacol, conduce la scăderea notelor împiedicând performanța

– în cazul în care copilul este suprasolicitat, acesta este obosit, are stima de sine negativă, se subevaluează

– în cazuri severe este asociat cu simptome somatice: dureri de cap, sentiment de vomă, dureri de stomac, rosul unghiilor

Apariție:
– la familii unde iubirea este condiționată de performanță, de comportament bun (Dacă nu te comporți bine și nu ai note bune, nu te iubesc)

Tipuri de anxietate:

a) Anxietatea de separare

Exemplul 2 : opoziție sau refuz persistent de a pleca de acasă, cu refuzul de a merge la școală sau în altă parte de teamă că va rămâne singur, fără părinți; aversiune, protest și frică de a rămâne singur acasă sau în alt loc; refuzul permanent și teama de a dormi singur, fără unul dintre părinți sau de a dormi departe de casă; vise terifiante, coșmaruri cu teme legate de separare; dureri de cap, de stomac, greață, vărsături

b) anxietatea generalizată

Exemplul 3 : neliniște, fatigabilitate, dificultăți de concentrare a atenției, iritabilitate, tensiune musculară, tulburări de somn

c) fobiile:

Exemplul 4 : frici nejustificate, exagerate, legate de o situație specifică sau un obiect (frica de animale, de injecții)

d) tulburări de panică:

Exemplul 5 : perioade de frică intensă care se asociază cu palpitații, transpirații, teamă, senzație de sufocare, durere în piept, tulburări abdominale, vărsături, greață, leșin, amețeală, senzație de ireal, senzație că-și pierde controlul, senzație de moarte iminentă, parestezii, modificări ale culorii feței

e) tulburări obsesiv-compulsive

Exemplul 6 : gânduri recurente sau imagini resimțite ca neadecvate și care provoacă o stare de disconfort; gânduri, idei sau imagini despre problemele vieții dar care sunt exagerat de înspăimântătoare

f) tulburări de stres post traumatic

Exemplul 7 : copilul/adolescentul a fost expus la un eveniment traumatic, a fost martor sau a fost confruntat cu un eveniment care implica moartea sau vătămarea gravă, efectivă sau amenințătoare sau o amenințare a integrității sale sau a altora o injurie severă care-i amenință viața; trăiește o spaimă intensă, neputință sau oroare

Fobia școlară, specific copilului normal, apare în primii ani de școală sau chiar după primele săptămâni de la începerea cursurilor.

Aplicație 17: Micul școlar se trezește dimineața îngrijorat, neliniștit, palid, începe să acuze dureri abdominale, merge de mai multe ori la baie; uneori tremură și transpiră, privește anxios în jur, tergiversează îmbrăcarea și pregătitul ghiozdanului. Este hrănit și îmbrăcat mai mult împotriva voinței sale, de către mama dornică să-si ducă copilul la școală; în ciuda protestelor copilului și a durerilor de cap și de stomac pe care le acuză, de cele mai multe ori familia nu se lasă și-l duce la școală. Acolo, școlarul cel mic stă ca pe ghimpi, nu se simte bine, anxietatea crește și de cele mai multe ori se întoarce acasă.

Fobia socială reprezintă o formă particulară de fobie și care apare la copilul mare sau adolescent, luând forma spaimei de a nu fi umilit sau batjocorit în public. Adolescentul se simte stânjenit la gândul că va trebui să mănânce alături de alți copii, să vorbească, să scrie de față cu ceilalți. Refuză să meargă la petreceri cu grupul de vârstă.

Posibilități de tratare:

– profesioniști

– exerciții de relaxare

– cazurile mai ușoare se remediează total

Ce poate să facă un părinte?

– să aibă speranțe reale față de copil și de capacitățile sale

– să evalueze corect necesitățile copilului

– atitudine pozitivă față de copil

– să asigure un mediu de siguranță

– să nu descarce tensiunea proprie asupra copilului

– să stabilească și să mențină o relație empatică, de acceptare

1.5.5. ADHD

Copiii diagnosticați cu Tipul Predominant Neatent – ADHD sunt rareori impulsivi sau hiperactivi, totusi, au probleme serioase în a acorda atenție. Par să fie cu capul în nori (visători), confuzi cu ușurință, înceți în mișcări și letargici. E posibil să proceseze informațiile mai încet și mai puțin eficient decît alți copii. Când se dau instrucțiuni orale și uneori chiar și scrise, acești copii cu greu mare înțeleg ce li se cere și fac des greșeli. Cu toate astea ei pot sta liniștiți, fără să deranjeze, par să lucreze chiar dacă nu reușesc să-și îndeplinească sarcina, sau poate fără a înțelege ce au de facut.

Acești copii nu pun probleme semnificative în privința impulsivității sau a reacțiilor exagerate în clasă, în curtea școlii sau acasă. E chiar posibil ca ei să se înțeleagă mai bine cu ceilalți copii decât semenii lor cu tip predominant impulsiv și hiperactiv. În aceeași măsură e posibil ca ei să nu aibă aceleași probleme sociale ca și cei care suferă de tipul combinat de ADHD, cu atât mai mult cu cât există tendința de a trece cu vederea problemele pe care le au în privința neatenției. Și totuși au și ei nevoie de ajutor la fel de mult ca și copiii cu alte tipuri de ADHD care cauzează probleme atât în clasă cât și în afara ei.

Totuși, nu toți cei care sunt hiperactivi, neatenți sau impulsivi suferă de ADHD. Din moment ce mulți sunt cei care lasă să le scape uneori lucuri pe care nu doreau să le spună, sar de la o sarcină la alta fără discernământ, devin dezorganizați și uituci, cum pot specialiștii stabili dacă e vorba sau nu de ADHD?

Pentru a stabili dacă un copil suferă de ADHD specialiștii iau în considerare câteva întrebări decisive: Sunt aceste comportamente excesive, de lungă durată și acute? Adică, se manifestă mai des decât la copii de aceeași vârstă? Constitue o problemă continuă și nu doar o reacție la o situație temporară? Comportamentele se manifestă în diferite situații sau doar într-un singur context/loc cum ar fi la joacă sau în sala de clasă? Modelul de comportament al persoanei este comparat cu un set de criterii și caracteristici ale acestei tulburări mult mai pe larg in literatura de specialitate (manuale, etc).

Unii părinți observă semne de neatenție, hiperactivitate și impulsivitate la preșcolari cu mult timp înainte ca ei să meargă la școală. Copilul își poate pierde interesul în a se juca un joc, în a urmări o emisiune la televizor sau poate să o ia complet razna.

Indiferent de expertiza specialistului, primul pas este cel de a strânge informații suficiente care să excludă orice alte motive care ar putea sta în spatele comportamentului copilului.

În continuare voi prezenta succint etiologia ADHD – ului:

Factorii biologici : factorii genetici, de temperament și factorii constituționali aflați în interacțiune cu factorii sociali adverși pot duce la apariția tulburărilor de opoziție și de conduită (tulburarea hiperkinetică, tulburarea afectivă și consumul de substanțe)

Factorii psihologici: incapacitate de utilizare corectă a resurselor sociale; mecanisme ostile de atribuire; ofereau puține soluții problemelor puse; se așteptau să fie pedepsiți pentru răspunsul lor agresiv, tulburările de învățare, lipsa achizițiilor școlare, problemele de concentrare a atenției

Factorii sociali: sărăcia, proasta funcționare familială și parentală, criminalitatea

Simptomele de inatenție:

ignoră detaliile

greșește din neglijență

își menține cu greutate concentrarea la lucru sau la joacă

pare să nu asculte atunci când cineva i se adresează direct

nu respectă instrucțiunile

nu termină ceea ce a început

are dificultăți în a-și organiza sarcinile și activitățile

evită activitățile care necesită efort intelectual susținut

pierde lucruri de care are nevoie

este distras de zgomote exterioare

este uituc în activitățile lui

Soluții potrivite pentru dezvoltarea unui comportament prosocial la copil:

conștientizarea de către părinți și copil a importanței pe care o au învățarea, autocontrolul și autoorganizarea;

stabilirea unui program clar de activitate

crearea unui spațiu destinat exclusive sarcinilor de lucru;

utilizarea unui sistem de recompense simbolice și sancțiuni pentru comportamente dezirabile sau indezirabile;

implicarea frecventă a copilului în contexte care stimulează comportamente dorite;

favorizarea interacțiunilor positive în echipe

limitarea timpului petrecut în fața televizorului și creșterea timpului petrecut în familie;

valorizarea modelelor de viață pozitive.

CAPITOLUL II:

METODOLOGIA CERCETĂRII

2.1. Scopul cercetării

Obiectul cercetării îl constituie relevarea principalelor aspecte – cauză care stau la baza apariției tulburărilor de comportament la școlarii mici (clasele I-IV) din Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă -elevi cu vârste cuprinse între (7-14 ani), comparativ cu elevii obișnuiți din aceeași grupă de vârstă (7-11 ani )ai unei școli de masă.

Abordarea problematicii vaste a tulburărilor de comportament implică numeroase cercetări parțiale interdisciplinare datorită dificultăților de elucidare izvorâte din condiționarea complexă endo-exogenă a comportamentului copilului și din însăși natura complexă a acestuia. Neexistând încă o metodă obiectivă, simplă pentru analiza experimentală a tulburărilor de comportament s-a apelat în prezenta lucrare, la câteva dintre cele mai cunoscute metode și tehnici de cercetare:

convorbirea

testarea

Tulburările de comportament trebuie urmărite în raport cu personalitatea și cu principalii factori determinanți al acesteia, pentru că, în compararea copilului, își află expresia întreaga sa personalitate.

Astfel, în lucrarea de față ne-am propus folosirea testului Scara de anxietate a lui Cattel (interpretarea va avea în vedere distincția dintre anxietatea situațională, de moment, care este trecătoare și este întâlnită în mod curent la oamenii sănătoși și anxietatea patologică, prezentă ca dezvoltare îmbinată dintre un teren constituțional predispozant și situațiile sociale frustrante și stresante. Această distincție se poate realiza printr-o anamneză și o analiză temeinică a psihicului subiectului. Forma patologică necesită psihoterapie de lungă durată și supravegheată atent) și a chestionarului B.C.S.

Ca instrumente de lucru am folosit teste standardizate și studiul documentelor școlare (dosarele copiilor), iar pentru înregistrarea datelor am întocmit fișe școlare și fișe psihopedagogice. La subiecții mai reprezentativi datele obținute au fost grupate și sintetizate în studii de caz.

Fiecare copil este o personalitate aparte, este unic în felul lui și necesită o muncă educativă individuală. Metodele generale nu sunt întotdeauna cele mai indicate, iar pentru a alege metodele cele mai potrivite este necesară o bună cunoaștere a copilului sub toate aspectele.

Testele sunt probe standardizate, vizând determinarea cât mai exactă a gradului de dezvoltare a unei însușiri psihice sau fizice. Dar , ca orice mijloc de investigație, testul își are limitele sale. Aproape întotdeauna este nevoie să facem apel nu numai la testare ci la mai multe metode din cele descrise, pentru că acestea se completează reciproc.

În această lucrare sunt propuse două asemenea fișe: o fișă psihopedagogică pentru școala de masă și o fișă de caracterizare psihopedagogică pentru Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă. Datele obținute prin intermediul acestor fișe, coroborate cu rezultatele testărilor efectuate au stat baza evidențierii cauzelor tulburărilor de comportament general, pe ciclu de școlarizare și în particular, prin studiile de caz prezentate.

2.2. Ipotezele cercetării

Astfel, scopul nostru a fost de a verifica justețea următoarelor afirmații reprezentând, de fapt, ipotezele cercetării noastre.

Există o relație de cauzalitate între frecvența mare a tulburărilor de comportament și valoarea ridicată a anxietății , atât la copii proveniți din școlile de masă, cât și cei din școala pentru educație incluzivă.

Caracteristicile fiziologice nefuncționale și neglijate de către părinți afectează stressul asupra copiilor și îi determină să aibă tulburări de comportament

Efectele tulburărilor de comportament sunt diferite în funcție de vârsta la care a apărut handicapul, de particularitățile psihice ale individului, de mediul în care trăiește acesta, de atitudinea celor din jur

Lipsa de comunicare din familiile copiilor afectează tulburările de comportament la copii

Existența handicapurilor îi împiedică pe copii să se simtă degajați și să-și exprime gândurile și ideile pe măsura posibilităților lor intelectuale, făcându-i să fie nervoși, deprimați și să treacă ușor de la o stare afectivă la alta

Pentru verificarea acestora un interes deosebit au prezentat următoarele aspecte:

care este frecvența tulburărilor de comportament la începutul și la sfârșitul perioadei școlarității mici (clasa I, respectiv clasa a- IV-a) în cele două categorii de școli;

care factor al personalității avea un rol declanșator în geneza tulburărilor de comportament;

care este relația dintre valoarea ridicată a anxietății copiilor și gradul lor de comunicare;

cum percep climatul școlar copiii cu tulburări de comportament;

în ce măsură copiii cu tulburări de comportament sunt sau nu comunicativi.

2.3. Obiectivele cercetării

Lucrarea de față și-a propus evidențierea cauzelor care duc la apariția tulburărilor de comportament la elevii de vârstă școlară mică (7-11 ani), punând un accent deosebit pe analiza climatului familial și școlar .

De asemenea, ne-am propus evidențierea rolului predispozant pe care îl joacă elementele de specificitate ale handicapului intelectual în geneza acestor tulburări la copiii deficienți mintal.

Stresul psihic (SP), provenit în parte din influențele acestor factori și concretizat prin apariția unor tulburări psihosomatice și, printre altele a anxietății.

Ca o consecință a influenței nefaste pe care o exercită acești factori asupra personalității în formare a copiilor de această vârstă, materializate prin apariția tulburărilor de comportament, s-a studiat și stresul psihic la care sunt supuși copiii. Acesta, la rândul său provine din tensiunile psihice acumulate în urma unor baraje, conflicte, frustrări. Pe lângă o serie de consecințe de ordin fiziologic, stresul psihic generează și numeroase consecințe de ordin psihic. Una din cele mai importante dintre acestea este anxietatea. Astfel, în acest caz, anxietatea apare ca o expresie a stresului psihic (la care sunt supuși copii).

Anxietatea este definită de N.Sillamy, 1995 ca stare afectivă caracterizată printr-un sentiment de insecuritate, de tulburare difuză. Anxietatea este o stare de distimie, de frică fără motiv, de durată variabilă cu un caracter difuz neobiectivat, pe care copilul o simte atât fizic, cât și psihic. Din punct de vedere psihic, copilul trăiește în mod dezagreabil o așteptare penibilă a unui pericol iminent, iar această nesiguranță și panică se traduce prin neliniște, frecarea mâinilor, trecerea dintr-un loc în altul.

Anxietatea se caracterizează printr-o stare permanentă de tensiune psihică, iritabilitate, lipsa de încredere în propria persoană, incapacitate sau rezerve în asumarea unui risc, tremur și alte reacții neurovegetative, diverse semne psihosomatice.

S-a observat, în general, că există o tendință la nevrotici de a avea o notă crescută la anxietate, însă acest fapt nu este suficient pentru a confunda anxietatea cu nevroza, sau pentru a asimila aceste concepte, deoarece nevroticii pot avea o notă foarte ridicată la anxietate într-o anumită situație realmente provocatoare de anxietate. De aceea, ar fi o eroare să se confunde anxietatea cu nevroza.

Anxietatea este deci o emoție penibilă de așteptare, o teamă fără obiect care se produce în așteptarea unui eveniment, est o trăire subiectivă care poate fi supusă controlului voluntar prin dezvoltarea conștiinței de sine.

Pe plan somatic se observă dereglări neuro-vegetative, manifestate prin transpirații, tremurături, dispnee, senzație de sufocare, tahicardie, uscarea mucoaselor, care în timpul nopții se pot accentua, luând forma unor crize paroxistice.

În unele cazuri anxietatea poate avea rolul de factor declanșator al comportamentului copilului și poate duce la apariția tulburărilor comportamentale. Anxietatea apare ca urmare a conflictelor, carențelor afective, autorității exacerbate, în cadrul familiei sau al mediului școlar și poate fi agravată de acumularea tensiunilor psihice a copiilor, de neintegrarea în grupul de copii.

Rezumând, la baza apariției tulburărilor de comportament la copiii deficienți mintal de vârstă școlară mică (7-11 ani) stau în principal:

influențele negative (nocive) din mediul familial și social

vulnerabilitatea psihică a deficientului mintal, explicată prin prisma elementelor de specificitate ale acestui tip de deficiență;

2.4. Universul investigației

Cercetarea s-a efectuat în mod paralel în două tipuri de școli: una de masă cu copii obișnuiți din școli generale și alta cu copii din Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă. Metodele folosite în urmărirea scopului lucrării diferă de la o școală la alta.

Se apreciază astăzi tot mai mult că întârzierile mintale reprezintă o premisă a devianței comportamentale, mai ales atunci când nivelul mintal scăzut se asociază cu tulburări afective și cu condiții defavorabile de mediu. Deficiențele intelectuale exprimă, de regulă, dificultatea sau imposibilitatea celui în cauză de anticipare, pe plan mental, a urmărilor inevitabile ale atitudinilor deviante adoptate. Altfel spus, ele exprimă slaba capacitate de a trăi anticipativ o serie de efecte sau stări emotive, motiv pentru care persoana respectivă trăiește mai mult “în prezent “, sub presiunea tiranică a pulsiunilor și trebuințelor sale primare.

Cercetarea in școala de masă s-a desfășurat la două unități școlare, și anume: Școala Generală nr. 2, respectiv Gimnaziul Liviu Rebreanu din Târgu-Mureș . Copiii sunt aleși din clasele I, respectiv a IV a pentru a vedea diferențele ce apar la nivelul acestor copii, în funcție de vârsa lor.

În funcție de număr, avem:

2.5. Instrumente de lucru

Trebuie realizat în primul rând un parteneriat la nivelul școlii între învățător/diriginte/director de școală/consilier educativ și părinți prin întâlniri frecvente, repetate, prin lectorate, discutarea problemelor și identificarea cauzelor ce determina situațiile conflictuale.

Astfel, pentru Scara de anxietate a lui Cattell, ne propunem:

PARADIGMA

Eul social ideal (Q3) – arată gradul de motivație în integrarea comportamentului individual în jurul unui sentiment de sine acceptat conștient și a standardelor sociale aprobate. Absența unei asemenea integrări a comportamentului în jurul unui concept clar de sine este una dintre cauzele majore ale anxietății. Factorul Q3 arată gradul în care s-a legat anxietatea cu structurile caracteriale și cu obișnuințele sociale acceptate.

Forța Eului – emotivitatea (C) – este capacitatea de a controla imediat și de a exprima tensiunile într-un mod adaptat și realist, deoarece o tensiune anxioasă puternică poate cauza o anumită regresiune și poate împiedica o creștere normală a forței Eului.

Insecuritatea – tendința paranoică (L) – reprezintă cota cu care participă lipsa de securitate socială la creșterea anxietății.

Insecuritatea în direcția culpabilității (O) – culpabilitatea anxioasă depresivă reprezintă o anxietate combinată cu autoacuzare cauzată de presiunile SuperEului care generează sentimentul de anxietate și depresie.

Tensiunea ergică (Q4) – în acest caz anxietatea apare prin presiunea pe care o exercită pulsiunile trezite și nevoile nesatisfăcute de orice fel. Excitarea apetitului sexual, nevoia de considerație, teama de o situație sunt pulsiuni legate de această componentă. Nivelul acestei componente se manifestă în înclinarea către emotivitate, tensiune, iritabilitate și nervozitate.

STABILIREA ACTIVITĂȚILOR (plan de activitate)

Activități pentru dezvoltarea abilităților de relaționare pozitivă cu ceilalți

Modalități de control a atitudinii față de situațiile frustrante

Prevenirea/preîntâmpinarea comportamentului deviant/delicvent în rândul copiilor și activități tematice în cadrul comisiei învățătorilor

Legătura dintre starea familiei și relația acesteia cu copilul (cât de ocupați sunt părinții , cât de important este rolul acestora in educație, cum îl supraveghează, ce informații au despre grupul lui de prieteni și colegi, cât de multe informații știu despre situația la învățătură).

Metode și instrumente pentru fiecare activitate în parte:

Astfel, pentru activitatea nr 1, avem:

– problematizare

– dezbatere cu cadrele didactice

– studiu de caz

Pentru activitatea 2:

– exerciții de învățare

– problematizare

Pentru activitatea 3:

– studiu de caz

– fișe de activitate

– consilieri individuale

Pentru ultima activitate, ne propunem:

– lectorate cu părinții, care au ca scop realizarea de situații ipotetice în care părinții joacă rolul de profesori, și ce ar face aceștia , cum ar proceda dacă ar fi cadre didactice.

2.6. Prelucrarea și interpretarea datelor

Unul dintre marii specialiști care s-a preocupat de problematica personalității umane a fost și psihologul american R. B. Cattel. Acesta s-a născut în Anglia, în anul 1950, trăgându-se dintr-o familie de ingineri cu origini mai vechi în Scoția și cu o linie îndepărtată de rudenie cu Mc. Ken Cattel unul dintre părinții psihologiei americane din secolul trecut, care, între altele, a folosit pentru prima dată termenul de test mental. La 19 ani, R. B. Cattel a obținut la Universitatea din Londra diploma în fizică și chimie. Sperman și Bot I-au deschis gustul pentru psihologie, în special pentru măsurarea capacităților umane.

În anul 1937 se stabilește în SUA ca cercetător în subordinea lui Thorndike la Teachers College (Columbia University). Din 1954 funcționează ca profesor la Universitatea Illinois unde s-a preocupat în special de măsurarea trăsăturilor de personalitate.

Testul poate fi dat individual sau colectiv și va fi anunțat subiecților ca fiind o foaie de autoanaliză.

Consemn: “În aceste foi veți găsi 40 (patruzeci) de întrebări cu privire la greutățile de sine pe care cea mai mare parte dintre oameni le poate întâmpina uneori în viață. Pentru a putea înțelege propriile reacții este absolut necesar să dați un răspuns absolut sincer la fiecare punct, marcând fie Da-ul fie Nu-ul fie răspunsul intermediar, astfel încât să puteți arăta problemele pe care le puteți avea.

Începeți cu cele două exemple de mai jos pentru a vă putea da seama exact de ceea ce trebuie să faceți. După cum puteți observa, fiecare punct este prezentat în realitate sub forma unei fraze. Veți arăta felul în care aceasta se aplică la dumneavoastră, punând o cruce, într-una din cele 3 (trei) căsuțe care se găsesc la dreapta.

Începeți deci să rezolvați primul exemplu (se vor da explicațiile necesare celor cu neclarități astfel încât sarcina să fie bine înțeleasă).

Observați că există o căsuță la mijloc pentru cazul în care nu ați putut să răspundeți în mod categoric prin Da sau Nu. Se recomandă să se utilizeze această căsuță cât mai puțin posibil.

Aproximativ jumătate din problemele pe care le veți găsi duc la alegerea între Da sau Nu, așa ca în exemplul de mai sus. Rețineți ca variantă Nu este la dreapta și aveți grijă să nu faceți confuzii. Țineți minte că nu trebuie să utilizați răspunsul “între cele două” sau “nu știu” decât dacă vă este cu adevărat imposibil să alegeți între Da sau Nu.

Fiți atenți să nu săriți nici o problemă, să nu răspundeți la fiecare problemă printr-un singur răspuns. Răspunsurile dumneavoastră vor fi strict confidențiale, așa încât fiți sinceri în răspunsurile pe care le veți da.

Răspundeți imediat la fiecare întrebare, în funcție de ceea ce gândiți chiar în clipa aceea și nicidecum în funcție de ceea ce ați gândit în săptămâna trecută sau de cum gândiți în mod obișnuit. Este posibil să fi răspuns și altădată la întrebări asemănătoare; acum răspundeți funcție de ceea ce simțiți în momentul de față.

Corectare

După colectarea tuturor foilor de răspuns, se vor aplica grilele transparente și se vor număra 2, 1 sau 0 puncte pentru fiecare item, funcție de căsuța marcată.

Dacă se dorește nota parțială, se vor marca, sub fiecare coloană, notele Q3, C, L, O și Q4 prin adunarea punctelor 2 și 1. Totalizând notele parțiale se poate obține o notă totală pe care o veți marca în rubrica respectivă de pe foaia de răspunsuri. Extrageți separat notele totale din coloana A și B, raportați-le (A/B) și treceți rezultatul pe foaia de răspunsuri în rubrica destinată acestui scop. Adunând aceste două note, A și B, se va obține nota brută totală. Efectuați (dacă este necesar) corecția de vârstă și transformați, utilizând tabelul 2, nota brută în notă standard. Transpuneți această notă standard în coloana destinată acestui scop, nu înainte de a efectua, dacă circumstanțele o cer, corecția de vârstă și sex.

După aceasta, cu ajutorul tabelului 3, etalonați aceste note și indicați sub fiecare notă brută, nota standard corespunzătoare.

Interpretarea notelor

După corectarea testului, sunt posibile 3 (trei) note finale.

O singură notă totală de anxietate – suma punctelor pentru toți cei 40 de itemi. Este practic suma notelor A și B.

O distincție între nota A (anxietatea voalată, acoperită), care este suma punctelor obținute în coloana 1, itemii 1 – 20 și nota B (anxietatea manifestă, simptomatică), suma punctelor obținute în coloana 2, itemii 21 – 40.

O distincție între toate cele 5 note, corespunzătoare structurilor care intervin în anxietate. Este suma punctelor obținute pentru fiecare din cei 5 factori, din ambele coloane (A și B).

Este util a se dispune separat itemii cu “simptome manifeste”, în primul rând ca indice al anxietății reale, iar în al doilea rând pentru a indica în ce măsură este bolnavul conștient de problema sa și în sfârșit, de tentativa sa de a exagera simptomele.

Corectarea primelor 20 de întrebări ne va da nota A (anxietatea voalată), iar corectarea celorlalte 20 de întrebări ne dă nota B (anxietatea manifestă).

O notă standard de la 4 la 6 indică un grad normal de anxietate.

O notă cuprinsă între 0 – 3, indică o persoană liniștită, flegmatică, tenace, placială, distinsă.

În cazul în care nota standard este peste 8, se vor extrage și notele componente (Q3, C, L, O, Q4), obținute din note3le brute totale ale acestor factori, din coloanele A și B.

Aceste note se transformă apoi în note standard utilizând tabelul 4. Limitele normalității se află situate între notele standard 4 și 5. Cota maximă va indica factorul implicat cel mai profund în creșterea anxietății subiectului.

Se pot adăuga comentarii calitative și clinice rezultând din observarea subiectului în momentul aplicării probei, sau date rezultate din anamneză, în scopul creării unei imagini cât mai clare posibil a problemei sale.

În cazul în care notele depășesc valoarea standard de 8, se indică aplicarea unor probe mai performante, cum ar fi de exemplu proba 16 P.F.

Interpretarea psihologică a notelor standard

Una dintre primele obligații ale clinicianului este aceea de a distinge întotdeauna anxietatea normală legată de o situație oarecare, de o anxietate patologică de origine nevrotică. Experiențele arată că Q3 și Q4 sunt mai puternic influențate de mediu decât celelalte și ca anumite influențe constituționale intră în forța Eului. Factorul C variază cel mai puternic cu schimbările de situație pe termen scurt, iar factorii O și L rămân constanți.

Se poate presupune că situațiile de stress nu numai că generează o puternică presiune la pulsiunea Q4, dar în același timp tulbură și slăbește forța Eului, în acest fel putând să apară și boala psihică.

Modul de calcul al indicelui T și efectuarea corecției de vârstă

Se stabilește nota brută totală.

Se calculează diferența în ani dintre vârsta subiectului și vârsta de referință

Se adaugă valoarea acestei diferențe la nota brută totală în cazul în care subiectul are o vârstă mai mare de 11 de ani și se scade în cazul în care vârsta subiectului este mai mică de 11 ani.

Observație:

Aceste operații de adunare sau scădere a valorii diferenței dintre vârsta subiectului și vârsta de referință la nota brută totală se fac în ideea că anxietatea scade odată cu vârsta. În general, diferența este un punct la 5 ani.

Interpretarea va avea în vedere distincția dintre anxietatea situațională, de moment, care este trecătoare și este întâlnită în mod curent la oamenii sănătoși și anxietatea patologică, prezentă ca dezvoltare îmbinată dintre un teren constituțional predispozant și situațiile sociale frustrante și stresante. Această distincție se poate realiza printr-o anamneză și o analiză temeinică a psihicului subiectului. Forma patologică necesită psihoterapie de lungă durată și supravegheată atent.

Raportul A/B = indice asupra tendinței de a masca sau a accentua anxietatea

A > B = anxietatea este voalată, ascunsă, mascată.

A < B = anxietatea este accentuată, manifestă.

A = B = tratarea corectă a probei.

Etalonarea notelor brute pentru componentele personalității

Mărimea și semnificația diferențelor dintre grupele normale și nevrotice

Testul a fost aplicat la clasa a IV a de la școala normală. Interpretarea itemilor a fost realizată în programul Excel. Astfel:

Lista întrebărilor testului: unii itemi au fost adoptați în funcție de vâsta copiilor chestionați.

Interesul meu pentru oameni se schimbă destul de des.

Faptul că unii oameni n-au o bună părere despre mine nu mă împiedică să fiu liniștit.

Este adevărat – 15

Înainte de a-mi da o părere, obișnuiesc să aștept până când sunt sigur că ceea ce spun este corect.

Da – 14

Nu – 1

Am tendința să mă las cuprins de sentimentul gelozie față de colegii mei

Da – 13

Nu – 2

Îmi admir părinții în toate împrejurările importante.

Da – 15

Atunci când părinții (sau cei care m-au crescut) îmi dădeau ordine sau îmi cereau să-i ascult, aceștia

– au fost întotdeauna rezonabili;

– deseori n-au fost rezonabili

– au fost întotdeauna rezonabili – 10

– deseori n-au fost rezonabili – 5

Am mai multă nevoie de prietenii mei decât s-ar părea că au ei nevoie de mine.

Da – 14

Nu știu, nu m-am gândit – 1

Sunt sigur că aș putea să-mi adun forțele pentru a face față unei dificultăți care s-ar ivi pe neașteptat.

Da – 12

Nu – 2

Nu am trecut prin așa ceva, nu știu – 1

Când eram mic, îmi era frică de întuneric.

Da – 15

Mi se spune uneori că îmi trădez prea ușor emoția prin glas și comportament.

Da – 3

Nu – 11

Nu mi s-a întâmplat niciodată – 2

Criticile pe care mi le aduc oamenii reușesc mai curând să mă tulbure decât să mă ajute.

Da – 9

Nu – 4

Criticile mă încurajează să fiu mai ambițios – 2

Mi se întâmplă deseori să mă înfurii cu ușurință împotriva celor din jurul meu.

Da, foarte des – 15

Mă simt neliniștit ca și când aș dori ceva fără să știu ce.

Da – 10

Nu știu – 3

Fără răspuns – 2

Mă întreb uneori dacă oamenii cărora vorbesc sunt într-adevăr interesați de ceea ce le spun.

Nu știu – 13

Da – 1

Nu mă interesează – 1

N-am simțit niciodată vreo indispoziție precisă, ca de pildă: tulburări de digestie, dureri nedefinite, senzația că-mi bate inima etc.

Am foarte des aceste sentimente – 15

Discutând cu anumite persoane, mă simt atât de timid încât abia îndrăznesc să scot o vorbă.

Depinde de circumstanță și de persoană – 14

În general, am încredere în mine și nu mă rușinez – 1

Atunci când am ceva de făcut, cheltuiesc mai multă energie decât majoritatea oamenilor, deoarece fac totul sub tensiune.

Da – 14

Depinde de activitate – 1

Îmi impun să nu fiu distrat și să nu uit amănunte.

Nu, așa sunt eu de felul meu – 12

Câteodată – 2

Depinde de activitate și cine o coordonează – 1

Oricât de grele și de neplăcute ar fi piedicile, întotdeauna perseverez și nu părăsesc intențiile cu care am pornit.

Da – 15

În situațiile grele, am tendința să fiu agitat și dezorientat.

Da – 13

Nu – 2

Din când în când am vise foarte puternice care îmi tulbură somnul.

Da – 15

Când fac o gafă o uit imediat.

Da – 14

Nu mă gândesc la ce am făcut – 1

Mă simt ursuz și nu vreau să văd pe nimeni: – uneori;

– deseori;

– uneori – 13

– deseori – 2

Atunci când îmi merge prost, aproape că îmi vine să plâng.

Da – 10

Nu – 2

Nu știu – 3

Mă trezesc noaptea și mi-e greu să adorm.

Da – 1

Depinde de mine – 14

Mă simt uneori vinovat pentru lucruri fără importanță.

Câteodată – 14

Mereu – 1

În mod obișnuit adorm ușor, în câteva minute, îndată ce mă culc.

Da – 15

Următorul test, chestionarul BCS, a fost aplicat claselor I de la școlile implicate în proiect.

Răspundeți cu da sau nu la următoarele întrebări:

Vă place să mergeți la petreceri?

da 15

Vă faceți ușor prieteni când mergeți în vacanță cu părinții vosștri?

da 14

nu 1

Vă place să fie organizate petreceri acasă la voi?

da 15

Aveți mulți prieteni?

ANEXE

ANEXA I

STUDIU DE CAZ

I. Date personale și familiale:

Numele și prenumele: G. T.

Data nașterii: 11.07.2000

Clasa: a IV a

Instituția: Școala cu clasele I – VIII ……………….

Prenumele tatălui: – (necunoscut)

Vârsta tatălui: –

Profesia tatălui: –

Prenumele mamei: Daniela

Vârsta mamei: 31

Profesia mamei: șomeră

Frați: 1 din căsătoria anterioară a mamei

II. Condiții de locuit: în prezent locuiește cu mama și concubinul acesteia în gazdă, într-o cameră cu un pat (fata doarme între mamă și concubin)

III. Relațiile dintre părinți:

Relațiile interfamiliale sunt agresive, concubinul bătându-le atât pe mamă, cât mai ales pe fata acesteia. La chemarea DPPC – ului, s-a dovedit că acesta întreținea relații sexuale cu fata de numai 10 ani.

Atitudinea părinților față de problemele de educație a copilului: o bate mereu, pentru că nu-i ascultă. Fata manifestă grave probleme la scris – citit – socotit.

IV. Date medicale:

Starea generală a sănătății copilului:

Dezvoltarea fizică:

înălțimea: 165 cm

greutatea: 50 kg

Diagnostic medical:

clinic sănătos

Diagnostic psihologic: conform codului deontologic al psihologului, aceste date sunt confidențiale

Deficiențe asociate: probleme pubertare

Diagnostic educațional:

prezintă C.E..S.

Evaluarea a fost făcută de comisia de la Școala Specială ………………………, cu ajutorul psihologului ……………………..

V. Evoluția copilului:

Memoria – Copilul are o capacitate bună de stocare a informațiilor, dar predomină memoria de scurtă durată. Procesal de reactualizare este afectat de cantitatea de informații redate într-un timp scurt. Necesită un timp mai îndelungat pentru a răspunde corect la o întrebare chiar dacă are informația necesară și din cauza deficiențelor de limbaj și a lipsei capacității de concentrare. Conținutul redării informației este unul particular și de tip narativ.

Gândirea – Are un I.Q.(BS) = 53 și RC = DMV. Nivelul operațiilor gândirii se află la nivelul concret. A reușit să învețe adunarea și scăderea numerelor în concentrul 0 – 100, făra trecere pese ordin, dar operează numai în prezența materialului concret, în special a degetelor. Analiza și sinteza informațiilor este deficitară. Procesarea informațiilor este deficitară și datorită și datorită deficitului de atenție.

Limbajul și comunicarea – Are un vocabular greoi, care este exprimat greoi uneori datorită deficiențelor de limbaj (rotacism și stigmatism). Este agramată. Folosește cuvinte puține și povestiri neconcludente. Nu manifestă dorință de conversație doar dacă i se cere acest lucru.

Atenția – Deficitul atențional grav se manifestă atât la nivelul concentrării atenției cât și la menținerea atenției voluntare. Este neatentă. Se concentrează extrem de greu pe sarcină. Câmpul atențional este redus. Este foarte ușor distrasă de cel mai mic zgomot.

Afectivitatea – Își manifestă afectivitatea mai des decât este necesar. Este puțin rezistentă la frustrări, se sperie de orice, are manifestări exagerate (râde din orice, cu un râs aiurea). Trece relativ ușor de la o stare la alta.

Motivația – Are o motivație mai mult extrinsecă decât intrinsecă.

Temperament – Este un copil nesociabil, introvertit. Comunică doar cu cadrele adulte specializate.

Comportament –stă liniștită acolo unde o așezi, nu se concentrează la activități, Nu s-a integrat bine în clasa de elevi, fiind mereu lovită și umilită de colegii săi. Acceptă ușor frustrările și se manifestă prin punerea mâinii la ochi ca și cum s-ar aștepta să fie lovită.

VI. Recomandări:

– susținerea cea mai eficientă presupune un efort de colaborare între tutore și copil, diriginte – tutore – copil

– folosirea recompensei

– ajutată să se concentreze

– practicarea sportului de echipă

– realizarea unui program intensiv de consiliere școlară

ANEXA II

CHESTIONAR PRIVIND AGRESIVITATEA ÎN ȘCOALĂ

ADRESAT ELEVILOR

Menționați 5 cauze care generează comportamente agresive.

Dintre formele de agresivitate de mai jos alegeți trei care considerați că sunt cel mai des întâlnite la noi în școală:

Lovirea unui coleg;

Lovirea unui obiect;

Intimidarea;

Cuvinte obscene;

Injurii, jigniri;

Amenințarea;

Refuzul îndeplinirii sarcinilor, activităților;

Gălăgie, indisciplină;

– Mișcările neautorizate (intrările și ieșirile din clasă)

Indicați trei tipuri de măsuri ce se pot lua în scopul reducerii comportamentelor agresive.

Expunerea frecventă la violență poate induce la oameni o insensibilitate la violență:

da;

nu.

Credeți că vizionarea frecventă de filme și programe T.V. saturate de agresivitate influențează conduita persoanelor care se comportă agresiv:

da;

nu.

Să presupunem că nu ar exista decât filme cu personaje pozitive și acțiuni bune. Credeți că ar mai exista violență în lumea contemporană?

da;

nu.

Ați asistat în școală la scene de violență? Dacă da în ce au constat acestea?

Ați fost vreodată victima unui comportament agresiv, în școală? Dacă da în ce a constat acesta?

Ați primit vreodată observații din partea profesorilor, colegilor din cauza comportamentului neadecvat pe care l-ați avut?

da;

nu.

Ierarhizați următoarele comportamente agresive ale profesorilor, în funcție de frecvența lor, pe o scală de la 1 la 7 (locul întâi ocupându-l comportamentul cel mai frecvent, iar locul 7 comportamentul cu frecvența cea mai mică):

tonul ridicat;

evaluarea neobiectivă;

intimidarea;

jignirea;

cuvintele amenințătoare;

lovirea;

excluderea de la ore.