. Studiu Privind Impozitele Si Taxele Locale (primaria Municipiului Xyz)

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

LOCUL PRELEVĂRILOR FISCALE ÎN
ANSAMBLUL RESURSELOR STATULUI

Economia modernă este caracterizată de fenomenul creșterii mai rapide a necesarului de resurse decât a posibilităților de procurare a acestora. Resursele au caracter limitat, în timp ce cererea de resurse are o accentuată tendință de creștere.

Resursele sunt elementele de bogăție ale unei națiuni. Alături de resursele materiale, umane și informaționale, un rol deosebit îl au resursele financiare.

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor bănești necesare realizării obiectivelor economice și sociale într-un interval de timp determinat. La nivel național, resursele financiare cuprind ansamblul resurselor financiare ale autorităților și instituțiilor publice, resursele întreprinderilor publice și private, resursele organismelor fără scop lucrativ, precum și resursele populației. Volumul resurselor financiare ale unei societăți depinde de mărimea produsului intern brut, precum și de posibilitatea apelării la resurse financiare externe.

Resursele financiare publice includ resursele administrației de stat centrale și locale, resursele asigurărilor sociale de stat și resursele instituțiilor publice cu caracter autonom.

Așadar resursele financiare publice împreună cu resursele financiare private constituie resursele financiare ale societății.

Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul și de evoluția cheltuielilor publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat este influențată de un ansamblu de factori printre care putem aminti:

– factori economici, care imprimă o evoluție a produsului intern brut;

factori monetari: dobândă, credit, care își transmit influența prin preț;

factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor în scopul asigurării nevoilor de educație, sănătate, cultură, etc.;

factori demografici, pot influența sporirea numărului de contribuabili;

factori politici și militari, care prin măsurile de natură politică, socială sau financiară pot determina creșterea producției sau a veniturilor, sporirea fiscalității și în același timp nivelul resurselor financiare publice;

factori de natură financiară, ce sintetizează influența celorlalți factori prin dimensiunea cheltuielilor publice.

Existența unei multitudini de factori de influență a condus la apariția unor noi tipuri de resurse publice, având drept efect diversificarea structurii resurselor financiare.

Privite din punct de vedere al conținutului lor economic, principalele categorii de resurse financiare publice sunt: prelevările cu caracter obligatoriu (impozitele, taxele, contribuțiile), resursele de trezorerie, resursele provenind din împrumuturi publice și finanțarea prin emisiune monetară fără acoperire.

Resursele de trezorerie intervin pentru acoperirea temporară a deficitului bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale, al bugetelor locale și a deficitelor temporare ale bugetelor fondurilor speciale. Acestea constau în împrumuturi pe termen scurt prin emisiunea și vânzarea unor titluri de stat (certificate de depozit, bonuri de tezaur, etc.).

Resurse financiare provenind din împrumuturi publice se gestionează tot prin sistemul Trezoreriei Publice.

Emisiunea bănească fără acoperire, ca mijloc de finanțare a deficitului bugetar, este posibilă, dar atrage după sine un nivel ridicat al inflației.

Cea mai mare parte a resurselor financiare publice o constituie veniturile cu caracter fiscal, al căror nivel este însă limitat și de cele mai multe ori insuficient. Măsurile de creștere a nivelului resurselor fiscale se bazează pe modificări ale sistemului fiscal, fie în ceea ce privește nivelul cotelor de impunere folosite, fie vizând introducerea unor noi impozite. Introducerea unor astfel de măsuri care trebuie să primească acordul puterii legislative, nu se poate realiza rapid și ca urmare se apelează la celelalte categorii de resurse pentru a acoperi nevoia de resurse la un moment dat.

În societățile libere bazate pe proprietatea privată și economia de piață, statul este prezent în viața politică, economică și socială, asigurând colectivității bunuri și servicii publice. Finanțarea costurilor acțiunilor sale în domenii devenite tradiționale precum apărarea, ordinea publică, funcționarea organelor administrației publice, educație sănătate, cultură, artă, securitate socială, dar și în domenii economice, respectiv cercetare, comunicații, transporturi, energie, la care se adaugă acțiuni asupra fluctuațiilor conjuncturale ale mediului economic, a determinat creșterea nevoilor sale financiare și o diversificare a surselor de finanțare.

PRELEVĂRILE FISCALE DE NATURA IMPOZITELOR

1.2.1 Conținutul Și rolul impozitelor

Impozitul este o categorie financiară, cu caracter istoric, a cărui apariție este legată de existența statului și a banilor.

De la apariția lor, impozitele au fost concepute și aplicate diferit, în funcție de dezvoltarea economico-socială și de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat. Informații despre impozitele, taxele și cheltuielile publice din Antichitate provin, în special, din istoria statelor antice, grec și roman.

În Grecia Antică erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere ale statului, pentru întreținerea și dotarea forțelor armate și de ordine publică, pentru construirea și înarmarea corăbiilor de război, pentru temple, serbări religioase și distracții publice, pentru construirea de drumuri și lucrări de utilizare comunală.

Pentru acoperirea cheltuielilor publice se foloseau atât resursele domeniale, obținute prin exploatarea unor bogății naturale aflate în patrimoniul statului (cum ar fi, de pildă, minele de argint, carierele de marmură), cât și diferitele impozite ordinare și extraordinare (cum ar fi, de exemplu, impozitul pe terenuri, pe veniturile meseriașilor, taxele pentru vânzarea în piață a produselor agricole, impozitul extraordinar pe veniturile cetățenilor bogați perceput în timp de război, ca o îndatorire de onoare a acestor cetățeni).

În statul roman antic, în toate etapele evolutive, principalul impozit a fost tributum. Inițial, acest impozit era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea pământului stăpânit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut obținut. Ulterior, tributum a fost generalizat și permanentizat, el fiind perceput obligatoriu de la toți cetățenii statului roman care dețineau proprietăți imobiliare și, mai târziu, bunuri mobile. În afara acestui impozit, se mai percepea un impozit asupra vânzărilor de bunuri, un impozit pe meșteșuguri și, temporar, un impozit datorat de celibatari și un impozit pe numărul sclavilor.

În Evul Mediu, datorită dezvoltării organizării statale, impozitul trebuie să finanțeze o administrație tot mai complexă. Astfel, în Anglia, favorizată de conjunctura că era o țară cu puține frământări sociale, prin Magna Charta Libertatum, din 1215, s-a interzis instituirea impozitelor de către monarhi fără aprobarea poporului. Alături de impozitul perceput proprietarilor de pământ în funcție de venitul obținut prin exploatarea proprie și în arendă, în Anglia secolului XIII și în cele următoare se mai percepeau impozite pe venit diferențiat pentru nobili, clerici și țărani, impozite pe clădiri, pe veniturile meșteșugarilor, cât și impozite incluse în prețurile de vânzare ale sării, cărbunilor, pieilor și altor bunuri.

Pe teritoriul actual al României, cele mai vechi surse financiare ale statului au fost dijmele, inițial un impozit fix, în natură, pe produsele pământului înlocuit ulterior prin dări variate pe fiecare produs, devenite aproape insuportabile prin număr și mărime (goștină, desetină, oierit, prisăcărit, vădrărit, pogonărit, fumărit, etc.). Impozitul în bani a fost introdus în secolul al XIV-lea sub numele de bir, adică impozitul personal sau “capitația”. Abia prin Regulamentul Organic începe organizarea unui sistem fiscal ce instituie forme mai înaintate de impozit, cu impozite directe cum ar fi: patenta (plată în sarcina negustorilor și meseriașilor), impozitul mobiliar, pe salarii, pe proprietăți, precum și cu primele impozite indirecte: vămi, monopoluri.

După unire și unificarea administrativă a Moldovei cu Muntenia domnitorul Alexandru Ioan Cuza reformează sistemul fiscal existent folosind modelul apusean, în particular cel francez, introducând impozite caracteristice vremii (impozitul funciar, pe bunuri, taxa de succesiune, taxa de timbru).

În perioada contemporană, parlamentele au dreptul de a institui și modifica impozite. Fenomenul care se înregistrează în zilele noastre este acela de creștere permanentă a cheltuielilor publice în toate statele. De aceea, parlamentele statelor contemporane au fost și sunt nevoite să sporească impozitele și taxele, iar consimțământul cetățenilor la aceste impozite se consideră exprimat prin votarea, de către reprezentanții lor in parlament, a legilor referitoare la impozite și taxe.

Rădăcina etimologică a noțiunii de impozit provine din limba latină de la “impositum”. De la apariție și până în prezent, teoreticieni și practicieni au căutat să definească conceptual impozitul, teoria consemnând preocupările care au existat în acest sens.

Primele definiții au un defect comun, căci autorii acestora nu văd în impozit decât un avans, o primă de asigurare, un schimb, pentru serviciile publice asigurate de stat.

În lucrarea “L’Adresse aux Francais”, Mirabeau afirma că „impozitul nu este decât un avans pentru a obține o protecție de ordin social”, considerând impozitul ”obligația comună a tuturor cetățenilor și prețul avantajelor pe care societatea le-o procură acestora”.

Emile de Girardin emite ideea îndrăzneață că ”impozitul este și nu trebuie să fie decât o primă de asigurare plătită de toți, membrii unei societăți numită națiune, cu scopul de a-și asigura folosirea deplină a drepturilor lor, protejarea eficientă a intereselor lor și exercitarea liberă a libertăților lor”.

Aceste abordări conceptuale sunt în principiu inexacte, întrucât nu există echivalență între serviciile primite de contribuabili și sumele plătite de fiecare în parte, deci în concluzie impozitul nu are la bază un schimb, un avans sau o primă de asigurare.

Idei alambicate și fanteziste, acestea se impun a fi eliminate în favoarea unor idei mai tranșante. Teoria fiscală consemnează concepții care reflectă rolul financiar al impozitului.

Considerarea impozitului ca resursă de acoperire a cheltuielilor publice se regăsește și în perioada de ascensiune a capitalismului, când gândirea economică era dominată de filozofia liberală, astfel Adam Smith afirmă în ”Richesse des nations” că, ”impozitul este contribuția tuturor membrilor societății, sau a unei părți din membrii săi la cheltuielile guvernului”.

Analiza acestor abordări conceptuale relevă o serie de deficiențe. Una dintre ele este aceea de a considera impozitul drept o contribuție, deoarece acesta ar presupune existența unui avantaj real sau presupus direct, pentru care contribuabilul își aduce aportul.

Abordările conceptuale ale lui Rene Stourm și Gaston Jézé pot fi considerate ca stând la bază actualelor definiții date în lucrările de specialitate din țară și străinătate.

Stourm afirmă scurt și concis: ”impozitul este o prelevare operată asupra capacităților individuale ale contribuabililor pentru finanțarea nevoilor serviciilor publice”.

La rândul său Gaston Jézé, a emis o definiție devenită celebră: ”impozitul este o prestație pecuniară, impusă particularilor de către autorități, cu titlu definitiv și fără contraprestație, în vederea acoperirii obligațiilor publice”.

Deși în literatura de specialitate există mai multe definiții date impozitelor, considerăm că “impozitele reprezintă o formă de prelevare silită la dispoziția statului, fără contraprestație directă și cu titlu nerambursabil a unei părți din veniturile și/sau averea persoanelde stat.

În lucrarea “L’Adresse aux Francais”, Mirabeau afirma că „impozitul nu este decât un avans pentru a obține o protecție de ordin social”, considerând impozitul ”obligația comună a tuturor cetățenilor și prețul avantajelor pe care societatea le-o procură acestora”.

Emile de Girardin emite ideea îndrăzneață că ”impozitul este și nu trebuie să fie decât o primă de asigurare plătită de toți, membrii unei societăți numită națiune, cu scopul de a-și asigura folosirea deplină a drepturilor lor, protejarea eficientă a intereselor lor și exercitarea liberă a libertăților lor”.

Aceste abordări conceptuale sunt în principiu inexacte, întrucât nu există echivalență între serviciile primite de contribuabili și sumele plătite de fiecare în parte, deci în concluzie impozitul nu are la bază un schimb, un avans sau o primă de asigurare.

Idei alambicate și fanteziste, acestea se impun a fi eliminate în favoarea unor idei mai tranșante. Teoria fiscală consemnează concepții care reflectă rolul financiar al impozitului.

Considerarea impozitului ca resursă de acoperire a cheltuielilor publice se regăsește și în perioada de ascensiune a capitalismului, când gândirea economică era dominată de filozofia liberală, astfel Adam Smith afirmă în ”Richesse des nations” că, ”impozitul este contribuția tuturor membrilor societății, sau a unei părți din membrii săi la cheltuielile guvernului”.

Analiza acestor abordări conceptuale relevă o serie de deficiențe. Una dintre ele este aceea de a considera impozitul drept o contribuție, deoarece acesta ar presupune existența unui avantaj real sau presupus direct, pentru care contribuabilul își aduce aportul.

Abordările conceptuale ale lui Rene Stourm și Gaston Jézé pot fi considerate ca stând la bază actualelor definiții date în lucrările de specialitate din țară și străinătate.

Stourm afirmă scurt și concis: ”impozitul este o prelevare operată asupra capacităților individuale ale contribuabililor pentru finanțarea nevoilor serviciilor publice”.

La rândul său Gaston Jézé, a emis o definiție devenită celebră: ”impozitul este o prestație pecuniară, impusă particularilor de către autorități, cu titlu definitiv și fără contraprestație, în vederea acoperirii obligațiilor publice”.

Deși în literatura de specialitate există mai multe definiții date impozitelor, considerăm că “impozitele reprezintă o formă de prelevare silită la dispoziția statului, fără contraprestație directă și cu titlu nerambursabil a unei părți din veniturile și/sau averea persoanelor fizice și juridice în scopul acoperirii cheltuielilor publice” (Corduneanu Carmen, 1998).

Din definiție rezultă că impozitele au caracter obligatoriu, iar prelevarea acestora se efectuează cu titlu nerambursabil și fără contraprestație directă din partea statului.

Caracterul obligatoriu al impozitelor rezultă din faptul că plata acestora către stat constituie o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice și/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datorează impozit.

De asemenea, impozitele se prelevă cu titlu nerambursabil și fără contraprestație directă din partea statului, plătitorii acestora neputând solicita statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.

Rolul impozitelor

Instituirea și perceperea de către stat a impozitelor determină o importantă redistribuire a produsului intern brut. Prin aceasta, se manifestă rolul impozitelor pe plan financiar, economic și social, rol ce diferă de la o țară la alta.

Pentru toate societățile, impozitul constituie o instituție necesară. El se colectează pentru acoperirea cheltuielilor publice în folosul tuturor, dar este întrebuințat și ca instrument de intervenție în viața economică precum și ca instrument de politică socială.

Maurice Duverger, referindu-se la statul modern din zilele noastre, scrie că acesta „nu se mai mărginește la sarcinile militare și polițienești tradiționale. El intervine în viața socială pentru a stimula producția, în perioada de criză, pentru a împiedica creșterea prețurilor și a menține puterea de cumpărare a monedei în perioada de inflație, pentru a asigura în tot timpul o cât mai bună utilizare a bogățiilor țări i și repartizarea venitului național. Pentru acest stat modern, finanțele publice nu sunt numai un mijloc de acoperire a cheltuielilor sale de administrație ci în primul rând un mijloc de interveni în viața socială, de a exercita o presiune asupra cetățenilor, pentru a organiza ansamblul națiunii” (I. Văcărel, 2000).

Rolul financiar este cel mai important deoarece acesta constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. Caracteristică pentru evoluția impozitelor și taxelor în perioada postbelică este tendința de creștere continuă a acestora ca mărime, atât absolută cât și relativă. Sporirea volumului încasărilor din impozite s-a realizat prin creșterea numărului plătitorilor, extinderea bazei de impunere, precum și prin majorarea cotelor de impunere. Această din urmă măsură, a vizat în cea mai mare parte, impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice și mai puțin prin veniturile obținute de societățile de capital.

Pentru economiile angajate pe calea tranziției spre economia de piață, schimbările inițiate în sistemele fiscale în concordanță cu cerințele promovării mecanismelor concurențiale au dus, în primul rând, la o redimensionare a funcției financiare a impozitelor. Acestea de acum sunt considerate ca principal alimentator cu resurse financiare a bugetului, și sunt așezate în raport cu principiile de politică financiară și de echitate.

În statele moderne rolul impozitelor a dobândit o semnificație mai cuprinzătoare. Pe lângă funcția lor financiară impozitele sunt folosite ca metodă de conducere a economiei, au devenit pârghii de politică economică în mâna guvernelor. Acest nou rol al impozitelor își are sorgintea în acțiunea lor financiară asupra economiei, a cetățenilor și agenților economici, care astfel pot fi influențați după scopul urmărit.

În lucrarea sa ”Histoire de l’impot”, Gabriel Ardant susține că: ”impozitul a încetat a mai fi grăuntele de nisip care să jeneze mecanismul pieței, cum era considerat în perioada capitalismului premonopolist, devenind unul din regulatoarele și motoarele acestui mecanism. Ca urmare impozitul are atât rolul alimentării cu fonduri a bugetului statului, cât și pe acela al unui factor de echilibru în economie”.

Rolul intervenționist al impozitelor (intervenționismul fiscal) este consacrat prin pârghia impozite, asigurându-se o anumită corectare și o anumită orientare a mecanismelor pieței. Acționând prin impozite, autoritățile publice influențează toate activitățile, inducând în acestea, efecte dorite: provoacă schimbarea ori lichidarea unora din acestea, încurajează producția și consumul descurajează inițiativa de întreprindere, reglează relațiile economice externe.

Modalitățile de intervenție pe calea impozitelor, de folosire a lor sunt diverse, după natura acțiunilor și scopului urmărit. În general când se urmărește încurajarea unor acțiuni, dezvoltarea sau modernizarea de activități se procedează la detaxare (reducere, scutiri sau alte facilități fiscale) dar și prin reducerea numărului de prelevări. Când se urmărește descurajarea unor activități, colectivitățile publice introduc majorări de impozite, multiplică numărul contribuțiilor, modifică structura acestora, folosind ori impozitele pe venituri (directe) ori cele asupra prețurilor(indirecte). Cum în prezent, șansa opririi căderii producțiilor și relansarea lor o constituie expansiunea capitalului privat în economie, facilitățile fiscale acordate sunt o metodă sigură de stimulare, de încurajare a acestuia. Și în țări le cu economii în tranziție, impozitele pot servi ca instrumente de politică economică.

Pierre Lalumiere subliniază cu pregnanță creșterea rolului intervenționist al statului în economie după criza mondială din 1929-1933, în cursul căreia se dovedise că inițiativa privată este incapabilă să asigure echilibrul economic și social necesar. Pentru îndeplinirea acestui rol, au fost folosite pe o scară din ce în ce mai largă, cheltuielile publice, impozitele și alte instrumente financiare. Referindu-se la rolul activ al finanțelor publice, economistul francez scrie: “ Cheltuiala publică a fost concepută ca un mijloc de intervenție pe plan economic și social; dacă ea continuă să finanțeze sarcinile administrative ale statului, ea trebuie să servească în egală măsură la creșterea capacității de producție a economiei (cheltuieli publice de investiții) sau la redistribuirea veniturilor în favoarea categoriilor sociale defavorizate (cheltuieli publice de transfer). Impozitul este, de asemenea, considerat ca un procedeu de intervenție la îndemâna statului; dacă el continuă să asigure acoperirea cheltuielilor publice, el trebuie să permită în aceeași măsură o anumită egalizare a condițiilor sociale (amputarea prin impozit a veniturilor mari, detaxarea categoriilor sociale defavorizate) sau să provoace, prin incitare, dezvoltarea economică (exonerarea activităților rentabile, majorarea impozitelor de la agenții marginali, etc.). Prin utilizarea judicioasă a cheltuielilor și a veniturilor, bugetul de stat devine un imens „filtru”, care prelevă pe calea impozitului o parte din venitul național și care îl distribuie prin intermediul cheltuielilor corespunzătoare pentru obiective economice sau sociale” (I. Văcărel, 2000).

Rolul social al impozitelor se manifestă în mai multe direcții. Înainte de toate, ele servesc ca principal instrument în mâna autorității publice de redistribuire a produsului național între diferitele categorii sociale. Se urmărește corectarea disparităților în venituri ale cetățenilor. Măsurile introduse în acest scop sunt numeroase, frecvent se practică: scutirea de impozit a veniturilor sub un nivel minim considerat, acordarea de facilități fiscale categoriilor defavorizate, reducerea cotelor de impozit la unele produse cu intenția stimulării cererii, impunerea ridicată asupra bunurilor a căror consum trebuie ținut sub control (dăunătoare sănătății, de pildă).

În general intervenționismul social prin impozite urmărește obiective comune: asigurarea bunăstării, a securității și justiției sociale. În general aceste obiective în perioada actuală în România nu pot fi atinse simultan. Criza tranziției produce efecte deosebit de grave nu numai asupra economiei, ci și asupra condițiilor de viață ale oamenilor (șomaj, inflație, prețuri injuste). Este imperativ să se acționeze ferm pentru stabilizarea economiei și concomitent pentru realizarea securității sociale. Prin politica impozitelor, alături de alte măsuri, se pot promova soluții de protecție socială (redistribuirea veniturilor, eliminarea constrângerii fiscale). Totodată perfecționarea sistemului fiscal duce la o mai bună justiție socială, chiar la îmbunătățirea condițiilor de viață.

Unii economiști consideră că rolul financiar al impozitelor n-ar trebui să aibă prioritate, ci întâietatea ar trebui acordată considerentelor economice și sociale ale acțiunii lor, pe motiv că ameliorarea condițiilor și structurilor sociale sunt mai importante decât veniturile fiscale. Fără a subaprecia rolul economic și social al impozitelor, este însă de arătat că nu numai că nu contravine rolului financiar al acestora, dar dimpotrivă este condiționat de acesta din urmă, iar pe de altă parte, guvernele dispun și de alte instrumente nefiscale de intervenție în economie și în structurile sociale, de pildă poate acorda credite avantajoase, poate acționa pe calea cheltuielilor publice, chiar administrativ, nu poate însă prin nimic înlocui impozitele ca principală resursă de alimentare cu venituri a bugetului. Într-o ierarhizare a opțiunilor, primatul obiectivelor financiare se justifică fără îndoială.

1.2.2. ELEMENTELE TEHNICE ALE IMPOZITELOR

Realizarea obiectivelor financiare, economice și sociale urmărite de către stat, când introduce diferite impozite și taxe, este posibilă numai atunci când reglementările fiscale respective sunt cunoscute și respectate atât de contribuabili, cât și de organele fiscale. De aceea, în legile prin care se instituie impozite și taxe se folosesc următoarele elemente tehnice:

subiectul (plătitorul) impozitului;

suportatorul (destinatarul) impozitului;

obiectul impunerii;

sursa impozitului;

unitatea de impunere;

cota impozitului;

asieta fiscală;

termenul de plată.

Figura 1.2.2.

ELEMENTELE TEHNICE ALE IMPOZITULUI

1. Subiectul (plătitorul) impozitului sau contribuabilul este persoana fizică sau juridică obligată prin lege să plătească impozitul. Calitatea de plătitor de impozite presupune îndeplinirea anumitor condiții. Astfel, pentru ca o persoană fizică să fie plătitoare de impozite trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să fie cetățean liber;

să realizeze un anumit venit sau să posede anumite bunuri;

să aibă capacitate de exercițiu, adică să fie în deplinătatea facultăților mintale.

    În cazul anumitor impozite și taxe este necesar ca persoanele fizice să dispună de calificarea corespunzătoare, să posede o autorizație de exercitare a profesiunii și un domiciliu stabil.

2. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul. Astfel, în cazul impozitelor directe suportatorul coincide cu subiectul impozitului, iar în cel al impozitelor indirecte subiectului impozitului îi revine o obligație formală de a plăti impozitul (T.V.A.-ul, de exemplu), căci suportarea efectivă se realizează de către persoana care cumpără mărfurile sau serviciile a căror vânzare este supusă impozitelor.

3. Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. În cazul impozitelor directe, obiect al impunerii poate fi, după caz, profitul, venitul realizat de o persoană bunurile mobile și imobile, anumite acte și fapte juridice etc. În cazul impozitelor indirecte, obiectul impunerii îl constituie încasările din vânzarea mărfurilor produse în țară sau provenite din import, din prestarea anumitor servicii etc.

4. Sursa impozitului indică din ce anume se plătește impozitul, respectiv din venit sau din avere.

Ca sursă a impozitului veniturile apar sub forma salariului, profitului, dividendelor, rentei, în timp ce averea se prezintă sub formă de bunuri mobile, imobile sau de capital (ca expresie a acțiunilor emise de societățile de capital sau a altor hârtii de valoare tranzacționate prin bursele de valori).

    De asemenea, în cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide, întotdeauna, cu sursa. În schimb, în cazul impozitelor pe avere nu întotdeauna există o asemenea coincidență, deoarece, de regulă, impozitul se plătește din venitul realizat de pe urma averii respective și numai acesta diminuează substanța averii propriu-zise. De exemplu, în cazul impozitului pe clădiri, obiectul impozabil îl constituie valoarea clădirilor, procesul economic de utilizare a clădirilor, iar sursa impozitului pe clădiri o constituie alte venituri realizate de proprietarul clădirilor respective.

5. Unitatea de impunere reprezintă unitatea de măsură prin care se exprimă mărimea obiectului impozabil și are fie o expresie monetară (în cazul impozitelor pe venit), fie o expresie fizico-naturală (m2, ha, kg, bucăți, ș.a.) în cazul impozitelor pe avere.

6. Cota impozitului (sau cota de impunere) reprezintă mărimea impozitului stabilită pentru fiecare unitate de impunere. Altfel spus, cota de impunere este suma sau procentul care se aplică asupra bazei impozabile pentru determinarea impozitului.

7. Asieta fiscală exprimă modul de așezare a impozitelor și include totalitatea măsurilor luate de organele fiscale pentru identificarea subiecților impozabili, stabilirea mărimii materiei impozabile și a cuantumului impozitelor datorate statului.

    Asieta constată existența unei creanțe fiscale a statului și creează obligația de plată a impozitelor în sarcina contribuabililor. Stingerea acestei obligații fiscale poartă denumirea de lichidare și se face, de regulă, prin încasarea impozitului.

8. Termenele de plată indică data până la care impozitul trebuie plătit statului. El este precizat în fiecare act normativ instituitor de venituri bugetare .

    De asemenea, precizarea termenelor de plată constituie o condiție importantă în informarea plătitorilor privind cât datorează statului și când trebuie să plătească impozitul.
    Termenele de plată au caracter imperativ, iar neachitarea impozitelor până la termenele stabilite prin lege, atrage după sine obligația contribuabililor de a plăti și majorări de întârziere sau sunt sancționați sub formă de popriri pe salarii, sechestrarea unor bunuri de valoare identică cu suma impozitului datorat statului, vânzarea acestora prin licitație.

1.2.3. CLASIFICAREA IMPOZITELOR

În practica fiscală internațională întâlnim o diversitate de impozite, care se deosebesc ca formă și conținut. De aceea, pentru a identifica ușor efectele diferitelor categorii de impozite în plan economic, financiar, social și politic este necesară gruparea acestora pe bază următoarelor criterii:

trăsăturile de fond și de formă ale impozitelor;

obiectul asupra cărora se așează;

scopul urmărit de stat prin instituirea lor;

frecvența perceperii lor;

instituția care le administrează.

A. În funcție de trăsăturile de fond și de formă, impozitele se grupează în:

1. Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau/și juridice, în funcție de veniturile sau averea acestora, pe bază cotelor legale de impunere și se percep direct de la subiectul impozitului la anumite termene precis stabilite. De regulă, în cazul acestor impozite, subiectul și suportatorul impozitului sunt una și aceeași persoană.

    Pe bază criteriilor care stau la bază așezării impozitelor directe, acestea se grupează în:

    a) Impozite reale (obiective, pe produs), care se stabilesc în legătură cu deținerea unor obiecte materiale (cum sunt pământul, clădirile, magazinele etc.), făcându-se abstracție de situația personală a subiectului impozitului. Au cunoscut o largă aplicabilitate în perioada capitalismului premonopolist, dar ele se practică și în prezent în cazul clădirilor, terenurilor ocupate de clădiri, exploatărilor agricole. În această categorie se includ: impozitul funciar, impozitul pe clădiri, impozitul pe activități industriale, comerciale și profesii libere, impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc.

b)Impozite personale (subiective), care se așează asupra veniturilor sau averii avându-se în vedere și situația personală a subiectului impozitului. În această categorie se includ: impozitele pe veniturile persoanelor fizice, impozitele pe veniturile societăților de capital, impozitele pe averea propriu-zisa, impozitele pe circulația averii, impozitele pe sporul de avere.

2. Impozitele indirecte se percep cu ocazia vânzării unor bunuri și al prestării unor servicii, fiind vărsate la bugetul public de către producători, comercianți sau prestatori de servicii și suportate de către consumatorii bunurilor și serviciilor impozabile. În cazul acestor impozite, prin lege, se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât suportatorului acestora.

În funcție de forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte se grupează în:

taxe de consumație;

venituri care provin de la monopolurile fiscale;

taxe vamale;

taxe de timbru și de înregistrare.

B. Avându-se în vedere obiectul asupra cărora se așează, impozitele se clasifică în:

impozite pe venit;

impozite pe avere;

impozite pe consum (sau pe cheltuieli).

C. În funcție de scopul urmărit de stat prin introducerea lor, impozitele se grupează în:

1. Impozite financiare, instituite de stat în scopul realizării de venituri necesare acoperirii cheltuielilor statului (cum sunt, de exemplu, impozitele pe venit, taxele de consumație etc.).

2. Impozite de ordine, introduse de stat în scopul limitării unei activități anume sau în vederea realizării unor obiective nefiscale cum sunt, de exemplu, introducerea unor accize ridicate asupra consumului de alcool și tutun sau utilizarea unor taxe vamale antidumping în scopul limitării importului anumitor mărfuri ce au preț de dumping.

D. După frecvența cu care se realizează (respectiv, se percep la buget), distingem:

1. Impozite permanente (ordinare), care se percep cu regularitate (de regulă, anual), fiind înscrise în cadrul fiecărui buget public.

2. Impozite incidentale (extraordinare), care se instituie în situații excepționale (cum ar fi, de pildă, în situații de criza și război) și se percep o singură dată, motiv pentru care ele nu sunt înscrise în bugetul public.

E. După instituția care le administrează, impozitele se grupează în funcție de tipul statelor în care se instituie și percep, astfel:

– în statele de tip federal distingem:

impozite federale;

impozite ale statelor, landurilor, cantoanelor, regiunilor sau provinciilor membre ale federațiilor;

impozite locale, ale departamentelor, provinciilor sau județelor, ale municipiilor, orașelor și comunelor.

– în statele de tip unitar distingem:

impozite ale administrației centrale de stat;

impozite locale, ale organelor administrativ-teritoriale.

1.2.4. PRINCIPIILE IMPUNERII

Impunerea reprezintă un complex de măsuri și operațiuni, efectuate în bază unei legi, care au drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice. Impunerea are atât o latură de natură politică cât și una de ordin tehnic (concretizată în metodele și tehnicile utilizate pentru determinarea mărimii obiectului impozabil și a cuantumului impozitului).

Obiectivele social-economice urmărite prin politica fiscală, dimensionarea, așezarea și perceperea impozitelor constituie elemente esențiale ale sistemului fiscal și se întemeiază pe anumite cerințe ce dau raționalitate sistemului fiscal respectiv. Aceste cerințe sunt cunoscute sub denumirea de principii ale impunerii și au fost formulate inițial, de Adam Smith, reprezentant de seamă al economiei politice clasice, ca maxime sau principii fundamentale ale impunerii.

Aceste principii au avut indiscutabil un caracter progresist, fiind îndreptate împotriva arbitrariului ce domnea în materie de impozite în perioada de trecere de la feudalism la capitalism și în primele stadii de dezvoltare ale capitalismului.

Fiecare impozit nou introdus trebuie să corespundă cerințelor principiilor de echitate, de politică financiară, de politică economică și socială.

Principiile de echitate fiscală presupun impunerea diferențiată a veniturilor și a averii în funcție de puterea contributivă a subiectului impozitului.

    Echitatea fiscală reprezintă dreptate socială în materie de impozite, iar respectarea ei presupune îndeplinirea simultană a următoarelor condiții:

stabilirea unui minim neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit minim și a unei averi care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare (această condiție este valabilă numai în cazul impozitelor directe);

sarcina fiscală să fie stabilită în funcție de puterea contributivă a fiecărui contribuabil, adică în funcție de mărimea veniturilor și averilor impozabile, de situația personală a subiectului impozitului (singur, căsătorit, numărul persoanelor aflate in întreținerea sa etc.);

la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită în comparație cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv sarcina fiscală a unei persoane să fie stabilită în comparație cu sarcina altei persoane din aceeași categorie socială;

impunerea să fie generală, adică să cuprindă toți subiecții care realizează venituri dintr-o anumită sursă sau care posedă un anumit gen de avere, excepție făcând doar persoanele care se situează sub un anumit nivel (minimul neimpozabil)

Măsura respectării acestor principii rezultă din felul în care se realizează impunerea care, așa cum am precizat anterior, se poate efectua în cote fixe și cote procentuale.
    Dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscală internațională, cel care permite respectarea, în mare măsură, a cerințelor echității fiscale este sistemul bazat pe utilizarea cotelor progresive compuse.

Principiile de politică financiară cuprind cerințele de ordin financiar ce trebuiesc îndeplinite de orice impozit nou introdus în practică. Astfel, acesta trebuie să aibă un randament fiscal ridicat, să fie stabil și elastic.

    Pentru ca un impozit nou introdus în practică să aibă un randament fiscal ridicat se cer a fi îndeplinite mai multe condiții, și anume:

impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice și juridice care obțin venituri din aceeași sursă sau dețin același gen de avere sau își apropie, prin cumpărare, aceeași categorie de bunuri; universalitatea impozitului presupune, totodată, ca întreaga materie impozabilă să fie supusă impunerii;

să nu existe posibilități, legale sau nelegale, de sustragere de la impunere a unei părți din materia impozabilă;

cheltuielile aferente asietei impozitului să fie cât mai reduse.

Un impozit este considerat stabil atunci când randamentul său nu se modifică de-a lungul întregului ciclu economic. Altfel spus, randamentul unui impozit nu trebuie să crească pe măsura sporirii volumului producției și a veniturilor în perioadele favorabile ale ciclului economic și nici să se micșoreze în perioadele nefavorabile ale acesteia.

Elasticitatea impozitului presupune ca acesta să poată fi adaptat permanent necesităților de venituri ale statului, respectiv dacă se înregistrează o creștere a cheltuielilor bugetare acesta să poată fi majorat și invers. Din practica fiscală internațională rezultă că, de cele mai multe ori, elasticitatea impozitului acționează în sensul majorării acestuia.

O problemă de politică financiară în materie de impozite o reprezintă tipul și numărul de impozite care să fie utilizate pentru procurarea veniturilor necesare statului. În timp s-au conturat două concepții, prima susținând ca un singur impozit reprezentativ este suficient (aceasta a fost promovată de fiziocrați), iar a doua susținând necesitatea instituirii perceperii mai multor impozite. Concepția promovării unui sistem pluralist de impozite este aplicată în practica fiscală a majorității țări lor lumii, însă alegerea numărului și tipului de impozite utilizate diferă de la o țară la alta în funcție de gradul de dezvoltare economică, de tradiții, de rezistența anumitor categorii sociale la introducerea unor impozite noi și de alte criterii luate în considerare de către guvernele și organele legiuitoare aflate în exercițiu.

Principiile de politică economică vizează utilizarea de către stat a impozitelor nu numai pentru procurarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice, ci și pentru încurajarea sau restrângerea activității din unele domenii, ramuri sau regiuni economice, pentru reducerea sau creșterea consumului unei anumite mărfi, pentru extinderea exportului sau restrângerea importului anumitor bunuri, pentru limitarea inflației.

Astfel, pentru stimularea activității unor ramuri sau subramuri economice, se pot adoptă anumite măsuri de ordin fiscal, cum sunt: reducerea sau scutirea de plată impozitelor indirecte a mărfurilor autohtone, stabilirea unor taxe vamale ridicate la import, reducerea impozitelor directe stabilite în sarcina întreprinzătorilor care își plasează capitalurile în ramura sau subramura respectivă, admiterea amortizării accelerate a capitalului fix din aceste domenii etc.

Consumul anumitor bunuri sau servicii poate fi stimulat prin diminuarea sau eliminarea impozitelor indirecte care le grevează sau poate fi restrâns prin majorarea cotelor utilizate pentru calculul impozitelor indirecte aferente.

Extinderea relațiilor comerciale cu străinătatea poate fi stimulat și prin promovarea unor măsuri fiscale cum sunt:

acordarea unor prime pentru export;

restituirea integrală sau parțială a impozitelor indirecte aferente mărfurilor exportate;

reducerea taxelor vamale la importul anumitor mărfuri și servicii utilizate pentru fabricarea de produse destinate exportului;

scutirea de taxe vamale a importului unor mărfuri sau pentru mărfurile provenite din anumite țări .

Restrângerea comerțului exterior se poate realiza fie prin utilizarea unor taxe vamale la import cu caracter protecționist, fie prin limitarea accesului în țară a unor mărfuri prin intermediul unor contingente cantitative. De asemenea, contingentele cantitative se pot stabili și în cazul exportului unor materii prime, încurajându-se exportul de produse finite.

Principiile social-politice ale impunerii se referă la faptul că, prin politica fiscală promovată, statele urmăresc și îndeplinirea unor obiective de natură social-politică. Prin realizarea acestor obiective, guvernele urmăresc să-și mențină încrederea populației în politica pe care o promovează, precum și influența asupra unor categorii sociale. În acest scop sunt promovate:

anumite facilități fiscale în favoarea contribuabililor cu venituri reduse sau care au în întreținere mai multe persoane fără venituri proprii (copii, bătrâni);

impozite speciale în sarcina persoanelor căsătorite care nu au copii și celibatarilor, pentru a stimula natalitatea;

impozitele indirecte care prin mărimea lor limitează influențele negative asupra sănătății oamenilor, a consumului de tutun și băuturi alcoolice etc.

1.2.5. AȘEZAREA ȘI PERCEPEREA IMPOZITELOR

Așezarea impozitelor este precedată de următoarele etape: stabilirea obiectului impozabil, determinarea cuantumului și perceperea impozitului.

1.2.5.1. STABILIREA OBIECTULUI IMPOZABIL

Această operațiune are ca scop constatarea de către organele fiscale a venitului/averii care poate fi supusă impunerii și evaluarea materiei impozabile care își propune să determine dimensiunea acesteia.

Evaluarea materiei impozabile se poate realiza prin două metode:

Metoda evaluării indirecte, care are trei variante de realizare:

Evaluarea pe bază semnelor exterioare ale obiectului impozabil, permite stabilirea doar cu aproximație a mărimii obiectului impozabil fără să se ia în considerație situația persoanei care deține obiectul respectiv. De exemplu, în cazul impozitului pe clădiri erau avute în vedere următoarele criterii: numărul și destinația camerelor, numărul coșurilor de fum, ș.a. această evaluare este simplă și puțin costisitoare, dar nu permite stabilirea exactă a mărimii obiectului impozabil.

Evaluarea forfetară constă în faptul că subiectul impozabil împuternicește organele fiscale pentru a atribui o anumită valoare obiectului impozabil.

Evaluarea administrativă are caracteristic faptul că organele fiscale stabilesc valoarea materiei impozabile pe bază datelor pe care le au la dispoziție. Subiectul impozabil are dreptul să o conteste aducând argumentele de rigoare.

Metoda evaluării directe cunoaște două variante de realizare:

Evaluarea pe bază declarației unei terțe persoane constă în aceea că mărimea obiectului impozabil se determină pe bază declarației scrise de către o terță persoană care cunoaște această mărime și care este obligată prin lege să o depună la organele fiscale. De exemplu, agentul economic își declară salariile pe care le plătește angajaților săi, chiriașii declară chiria plătită proprietarului, etc.

Evaluarea pe bază declarației contribuabilului. Plătitorul este obligat să țină o evidență strictă privind veniturile și cheltuielile ocazionate de desfășurarea activității sale și să depună la organele fiscale o declarație referitoare la venituri și cheltuieli, respectiv averea deținută. Organele fiscale procedează la stabilirea materiei impozabile. Neajunsul acestei metode constă în faptul că face posibilă sustragerea de la impunere a unei părți din materia impozabilă prin imposibilitatea organelor fiscale de a controla realitatea tuturor datelor menționate în declarație.

1.2.5.2. DETERMINAREA CUANTUMULUI IMPOZITULUI

După modul de stabilire se disting impozite de repartiție și impozite de cotitate.

Impozitele de repartiție s-au practicat în feudalism și în primele stadii de dezvoltare a capitalismului și s-au caracterizat prin aceea că statul, în funcție de nevoile sale de venituri, stabilea suma globală a impozitelor ce urma a fi încasată de pe întreg teritoriul țări i.

Impozitele de cotitate se stabilesc pornind de jos în sus, prin aplicarea unei cote procentuale asupra obiectului impozabil, determinat pentru fiecare plătitor în parte. În unele țări se practică reduceri ale dărilor în funcție de numărul persoanelor aflate în întreținerea contribuabilului, starea civilă, etc.

1.2.5.3. PERCEPEREA IMPOZITULUI

După stabilirea mărimii impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoștința plătitorilor cuantumul impozitului datorat statului și termenele de plată ale acestuia, după care se trece la încasarea propriu-zisă. De-a lungul timpului au existat mai multe metode de percepere a impozitelor: strângerea impozitelor de către unul din contribuabilii fiecărei localități, încasarea prin intermediul unor concesionari sau de către aparatul specializat al statului.

Încasarea impozitelor printr-un aparat fiscal propriu se utilizează și în prezent realizându-se prin următoarele modalități:

Direct de către organele fiscale de la plătitori, aceasta având două variante de realizare:

a) impozit portabil-plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru a achita impozitul datorat statului;

b) impozit cherabil – organul fiscal este obligat să se deplaseze la domiciliul plătitorului pentru a încasa impozitul.

Stopaj la sursă se caracterizează prin aceea că impozitul se reține și se varsă la stat de către o terță persoană. Exemple: impozitul pe salarii, impozitul pe dividende, etc.

Aplicarea de timbre fiscale se practică în cazul taxelor datorate statului pentru acțiunile în justiție, pentru taxele privind actele, certificatele și diferitele documente elaborate de notariate publice și de organe ale administrației de stat.

Prelevările fiscale de natura taxelor

Teoria și practica fiscală utilizează noțiunea de taxă alături de cea de impozit. Etimologic cele două cuvinte provin din limba greacă și respectiv latină, ambele având același sens. Influența culturii elene asupra celei latine și a ambelor asupra întregului spațiu european a determinat ca, cuvintele originale ”axis” și ”impositum” să evolueze fonetic și semantic, contribuind la îmbogățirea fondului lexical de cuvinte al altor țări .

De la cuvântul de origine greacă ”axis”, apărea în limba latină verbul ”taxare”, care determină apariția în limba franceză a familiei de cuvinte ”taxe” și ”taxe”. În limba română influența latină vine prin filiera franceză, determinând apariția cuvintelor ”taxă” și ”a taxa”. O altă influență vine din Grecia prin filiera turcă. Deși ieșită din fondul lexical activ, cuvintele taxidar (persoană care strângea dările) și taxidărie (activitatea de încasare a dărilor), provin de la cuvântul ”tahsildar” din limba turcă, influențat la rândul său de ”axis” din limba greacă.

Din punct de vedere semantic noțiunea de taxă are mai multe sensuri:

Sumă de bani care se percepe la anumite mărfuri sub formă de impozit;

Plată efectuată în favoarea bugetului de stat de către diferite persoane fizice sau juridice în cazul când acestea se bucură de anumite servicii sau drepturi;

Sumă de bani care se plătește unor instituții în schimbul unor servicii prestate sau al unor anumite drepturi.

Taxele fiscale care nu se deosebesc de impozite, fiind sinonime conceptual cu acestea sunt stabilite prin lege, au caracter obligatoriu, nu au contrapartidă directă pentru cei care le suportă și nici o destinație specială, constând în fluxuri fiscale care finanțează bugetul de stat și bugetele locale. Legislația fiscală din toate țări le nu face distincție între impozitele indirecte (TVA, taxe vamale, etc.), care sunt de multe ori denumite taxe și taxele fiscale (taxe de publicitate, afișaj și reclamă, taxă pentru folosirea locurilor publice, taxă asupra mijloacelor de transport, etc.). Pentru a distinge această categorie de taxe de cele care constituie impozite se poate propune termenul de taxe cu caracter fiscal.

Unii autori le definesc scoțând în evidență caracteristicile comune cu impozitele: obligativitate, nerambursabilitate, dreptul de urmărire în caz de neplată, dar și trăsăturile distinctive: existența unui serviciu prestat plătitorului și lipsa de echivalență între costul serviciului public și cuantumul taxei plătite.

Plata taxelor cu caracter fiscal este determinată de solicitarea de către plătitorii acestora în beneficiul lor a unor servicii publice, deci, acestea apar ca urmare a existenței unei cereri individuale de servicii publice de care beneficiază în mod direct solicitatorul.

Costul serviciului individualizabil nu este echivalent cu valoarea taxei plătite, ci inferior acesteia. Prin urmare, taxa care depășește costul serviciului solicitat de o persoană statului, pentru partea care depășește acest cost este considerată o taxă cu caracter fiscal. Sumele plătite au legătură cu natura sau specificul serviciului solicitat și nu cu valoarea acestuia.

În același timp, spre deosebire de impozite, taxele cu caracter fiscal presupun existența unor instituții publice care prestează servicii individualizabile, care corespund unor cereri individuale specifice.

Taxele cu caracter fiscal sunt un produs intelectual de natură financiară, care constau în prelevări pecuniare cu caracter special, impuse de puterea publică și efectuate în favoarea bugetului de stat în mod direct și imediat, de la solicitatorii unor servicii publice individualizabile, a căror valoare depășește costul serviciului prestat de organele de drept public.

Clasificarea taxelor:

După natura lor, taxele pot fi clasificate astfel:

Taxele judecătorești se încasează de către instanțele de judecată în legătură cu acțiunile introduse spre judecare de către diferite persoane fizice sau juridice;

Taxele de notariat se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de diferite copii, acte, etc., fiind încasate de către notariate;

Taxele consulare se încasează de către consulate pentru eliberarea de certificate de origine, acordarea de vize, etc.

Taxele de administrație se încasează de către diferite organe ale administrației de stat în legătură cu eliberări de autorizații, permise, legitimații, etc. la cererea anumitor persoane.

După obiectul operațiunii care se efectuează și urmează a fi încasată, taxele pot fi de două feluri: taxe de timbru și taxe de înregistrare.

Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituțiile publice a unor operații, cum sunt: autentificarea de acte, eliberarea de documente (cărți de identitate, pașapoarte, permise de conducere auto), legalizarea de acte, etc. Taxele de timbru poartă această denumire pentru că încasarea lor se face prin aplicarea de timbre fiscale.

Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobile, la constituirea, fuzionarea sau dizolvarea societăților de capital; de asemenea ele se percep asupra fiecărei operații de vânzare, respectiv cumpărare la bursă, etc.

În legislația financiară a unor țări se întâlnește pe lângă impozite și taxe și o categorie intermediară, între acestea cunoscută sub numele de contribuție.

Contribuțiile reprezintă sume încasate de anumite instituții de drept public, de la persoane fizice sau juridice, pentru avantaje reale sau presupuse de care acestea beneficiază. Plata contribuției este obligatorie, iar prin intermediul acesteia se stabilește de le început participarea parțială a persoanei fizice sau juridice la acoperirea cheltuielilor efectuate de stat pentru oferirea avantajului respectiv.

1.2.7. PRESIUINEA FISCALĂ

Societatea nu poate exista în absența impozitelor a căror necesitate este pe de o parte, statuată prin Constituție și, pe de altă parte, demonstrată de realitatea istorică. Urmarea firească a instituirii impozitelor este resimțirea presiunii fiscale de către toți contribuabilii.

Indiferent de termenul utilizat: povară fiscală, presiune fiscală, coeficient fiscal, rata prelevărilor obligatorii etc. (unele încercând chiar să atenueze prin exprimare conotațiile negative), ideea generală este aceea a obligației față de stat și de diminuare a veniturilor particulare.

Contribuabilul onest și cu spirit civic vede în impozit „un rău necesar" și consimte la plata acestuia. Când însă impozitele depășesc anumite limite (suportabile), iar contribuabilii resimt din plin povara fiscală care îi apasă, comportamentul normal, în economie și societate, este paralizat, conducând la inhibarea inițiativei particulare, a motivației de a munci sau, mai grav, la adevărate revolte fiscale.

Pragul fiscalității a fost înălțat mereu de către teoreticieni, iar practica l-a depășit de fiecare dată. Din această cauză se poate spune că existența unui prag maxim pentru presiunea fiscală este dificil de determinat. Presiunea fiscală maximă variază în funcție de consecințele economice și sociale.

Limitele presiunii fiscale

1. Limite de ordin psihologic și politic, care sunt impuse de reacțiile contribuabililor care pot să opună o puternică rezistență creșterii prelevărilor obligatorii, atunci când ei consideră a fi excesive, prin: evaziune, fraudă, reducerea activității productive, mișcări de protest sau greve;

2. Limite de ordin economic, care țin de faptul că prelevările obligatorii pot avea ca efect frânarea înclinației spre muncă, scăderea investițiilor și a dorinței populației de a economisi, precum și reducerea spiritului întreprinzător;

3. Compensațiile induse de presiunea fiscală, care se exprimă prin faptul că aceasta constituie și un avantaj pentru contribuabili prin intermediul cheltuielilor publice pe care le finanțează.

Presiunea fiscală se măsoară ca raport între suma prelevărilor obligatorii către buget (impozite, la care se adaugă și contribuția pentru asigurările sociale de stat) și produsul intern brut.

Formele presiunii fiscale

Având în vedere faptul că impozitul este perceput de contribuabil ca o amputare a veniturilor sale de către autoritatea publică, trebuie să admitem și necesitatea cuantificării acesteia la diferite niveluri.

Presiunea fiscală națională

În general, presiunea fiscală este dată de rata fiscalității, care se calculează ca raport între suma totală a încasărilor fiscale (de la nivel central, local, inclusiv cotizații sociale) percepute pe o anumită perioadă și mărimea produsului intern brut realizat în aceeași perioadă, de obicei un an.

I+T+C

Astfel: R = ———.100 , unde

PIB

R – rata presiunii fiscale la nivel național;

I – volumul impozitelor încasate

T – suma totală a taxelor încasate;

C – contribuții la asigurările sociale de stat.

Presiunea fiscală la nivelul agentului economic

Pentru contribuabilii agenți economici, impozitele pe care le plătesc statului sunt percepute ca elemente de presiune fiscală, cu atât mai accentuată cu cât ponderea lor în valoarea adăugată realizată este mai mare.

, în care

Tf – rata presiunii fiscale la nivelul firmei;

If – totalul diverselor impozite plătite de agentul economic: impozit pe profit contribuția la asigurările sociale, impozite pe clădiri, pe teren etc.;

Vaf- valoarea adăugată de firmă.

Cu cât impozitele cuantificate la numărător se calculează conform unor cote mai mari, cu atât suma totală a impozitelor va fi mai ridicată, ceea ce se va repercuta în mărimea pronunțată a ratei fiscalității la nivelul agentului economic.

Presiunea fiscală individuală

Pe lângă presiunea fiscală măsurată la nivel național și al agentului economic, se poate cuantifica și presiunea fiscală individuală, resimțită sub aspect psihologic și care măsoară pragul toleranței la impozite. Aceasta se calculează ca raport între totalul prelevărilor fiscale suportate de contribuabil (persoană fizică) și suma veniturilor brute obținute de acesta (veniturile înainte de impozitare).

La acest nivel, presiunea fiscală este foarte dificil de cuantificat, atâta timp cât ea rămâne tributară unor elemente aleatorii, cum sunt: diversitatea prelevărilor, caracterul adesea ocult al încorporării impozitelor în prețuri, volumul serviciilor publice de care contribuabilul beneficiază, acțiunea progresivității impozitelor etc.

Totodată, dincolo de aceste estimări matematice, presiunea fiscală individuală trebuie analizată în raport cu puterea de cumpărare a veniturilor nete, pentru a se vedea în ce măsură veniturile rămase după impozitare reușesc să satisfacă nevoile de subzistență, de economisire și petrecere a timpului liber.

Factorii de influență a presiunii fiscale

Mărimea ratei presiunii fiscale este influențată de numeroși factori dintre care menționăm: -mărimea datoriei publice – performanțele economiei;

– structura și formele proprietății;

– necesitățile publice stabilite de politica guvernamentală prin nivelul cheltuielilor publice;

– eficiența cu care se efectuează cheltuielile publice finanțate prin impozite;

– gradul de adeziune a populației la politica guvernului și de consimțire la plata impozitelor;

– stadiul democrației etc.

În viziunea multor specialiști, cauza principală a sporirii presiunii fiscale o constituie creșterea continuă a cheltuielilor publice, a căror evoluție este supusă anumitor „legități'' economice, sociale și politice.

În legătură cu opțiunea pentru împrumuturile publice în vederea finanțării cheltuielilor publice în creștere, pe termen scurt poate fi privită ca un factor de reducere sau menținere a nivelului presiunii fiscale: pe termen lung însă, împrumuturile publice prin serviciul datoriei publice reprezintă un factor de creștere a cheltuielilor publice cu repercusiuni asupra nivelului presiunii fiscale viitoare. În literatura de specialitate, din acest motiv, împrumuturile publice mai sunt denumite (și reprezintă) „impozite amânate''.

1.2.8. EVAZIUNEA ȘI FRAUDA FISCALĂ

Evaziunea fiscală este un fenomen economico-social de mare amploare și importanță, cu care se confruntă numeroase state, într-o măsură mai mare sau mai mică. Date fiind cauzele și proporțiile sale și oricare ar fi măsurile de combatere, nu se poate vorbi, în planul rezultatelor obținute, despre eradicarea acestui fenomen, ci doar despre limitarea sa.

Termenii care desemnează fenomenul evaziunii fiscale sunt numeroși și încercând o demarcare a dimensiunilor și modalităților de manifestare, aceștia sunt: evaziune fiscală, fraudă fiscală, criminalitate economică.

Evaziunea fiscală se poate defini ca: totalitatea procedeelor, licite sau ilicite, prin care cei interesați sustrag, total sau parțial, materia lor impozabilă de la plata obligațiilor ce decurg din legislația fiscală în vigoare.

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, a taxelor și a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor speciale extrabugetare, de către persoane fizice sau juridice, române sau străine.

Formele evaziunii fiscale sunt:

1. Evaziunea fiscală realizată la adăpostul legii, care permite sustragerea unei părți din materia impozabilă, fără ca acest lucru să fie considerat contravenție. Această formă de evaziune este posibilă atunci când legislația țări i permite scoaterea de sub incidența impozitelor a unor venituri, parțial și integral.

2. Evaziunea fiscală frauduloasă, care reprezintă totalitatea practicilor ce urmăresc eludarea, totală sau parțială, a impozitului datorat statului, având bază încălcarea prevederilor legale cu rea credință.

3. Frauda pe termen lung. Aceasta apare atunci când un agent economic, care și-a creat în prealabil (de-a lungul a câțiva ani) o reputație bună prin comportament și rezultate, încetează brusc plățile, declarându-se în stare de faliment, după ce a avut grijă, în prealabil, să-și transfere profitul în altă țară;

4. Frauda pe termen scurt. Aceasta se întâlnește în cazul în care un agent economic nou înființat înaintează organelor fiscale o cerere justificată de rambursare a TVA, iar după rambursare, agentul economic în cauză își încetează activitatea, plătitorul ne mai fiind de găsit;

5. Sindromul "Phonix". Această formă de fraudă apare în cazul în care un agent economic care are obligații fiscale față de stat se declară în stare de faliment sau se lichidează, iar după dizolvarea agentului economic respectiv apare un altul, dar cu același director;

6. Sindromul "companiilor multiple". Această formă de eludare a legii apare în cazul în care sunt înregistrate mai multe firme, printre care și una "fantomă”. Firma "fantomă" solicită rambursarea TVA, fără a fi participat la plata celei colectate, iar după rambursare dispare;

7. Manipulări insignifiante întâlnite sub forma: înregistrarea repetată a unor facturi, raportare greșită, întocmirea de documente de plată fictive etc.

Factorii care au condus la apariția evaziunii fiscale sunt următorii:

incertitudinea legislativă;

introducerea de noi impozite și taxe;

proasta sistematizare și corelare a legislației fiscale cu ansamblul cadrului legislativ din economie;

divizarea economică necontrolată (a condus la apariția unor întreprinderi mici cu activitate temporară);

descentralizarea, divizarea puterii prin distribuirea responsabilităților (a condus la creșterea numărului de indivizi coruptibili);

atitudinea tolerantă a autorităților și a populației față de încălcarea reglementărilor.

CAPITOLUL II

FINANȚELE COLECTIVITĂȚILOR LOCALE

2.1. CONȚINUTUL ȘI ORGANIZAREA FINANȚELOR LOCALE

Inițial, autonomia finanțelor locale n-a acționat pentru că nu existau probleme financiare în sarcina autorităților teritoriale, toate activitățile acestora fiind subordonate statului. Finanțele publice aveau un caracter, prin excelență centralizat. Puterea financiară la nivel local se exercita prin reprezentanții administrației teritoriale, care erau investiți cu puteri derivând din cea centrală, în materie de percepere de venituri și într-o mai mică măsură de efectuare de cheltuieli în numele statului.

Treptat, pe măsura dezvoltării societăților și amplificării problemelor de natură socială, tot mai multe activități administrative cu caracter local se autonomizează, dobândesc o anumită independență față de administrația centrală. În noile condiții, colectivitățile locale stabilesc venituri și fac cheltuieli, astfel că apare necesitatea descentralizării administrative a finanțelor publice, constituindu-se finanțele locale.

Într-o accepțiune cuprinzătoare, finanțele locale reprezintă ansamblul mijloacelor bănești (fonduri) de acoperire a cheltuielilor colectivităților locale. Ca și conținut, constituire și administrare ele reproduc întocmai finanțele statului. Deosebirile dintre finanțele locale și cele centrale sunt sub aspectul nivelului, în cadrul finanțelor publice cele ale administrației centrale dețin cea mai mare parte și sub aspectul efectelor pe care le au, toate conferind o dimensiune mai amplă finanțelor centrale. Prin urmare și finanțele colectivităților teritoriale înseamnă constituirea de fonduri publice și distribuirea lor (în limitele administrațiilor locale), dar și controlul acestor operații, precum și a utilizării lor. Totodată ele au un important rol financiar, o parte însemnată din utilitățile locale se finanțează pe această cale, iar importanța lor financiară a crescut odată cu multiplicarea necesităților în teritoriu și cu expansiunea atribuțiilor colectivităților locale. Nu poate fi vorba de o autofinanțare deplină deoarece statul intervine în teritoriu cu fonduri sub forma transferurilor. Totodată, intervenții ale finanțelor statale sunt și acelea de natura măsurilor financiare care aparțin covârșitor nivelului central administrativ. Prin aceste puncte de intersecție a finanțelor locale și centrale se dovedește coexistența dar și susținerea reciprocă a acestora.

În România, organizarea teritorială a finanțelor publice este așezată pe împărțirea țări i în unități administrativ-teritoriale. Ea apare astfel structurată pe niveluri ierarhice în limitele fiecărei unități administrative: județe, municipii, orașe, comune. Organele financiare locale, care funcționează în aceste structuri acoperă prin activitatea lor întreg teritoriul țări i și îndeplinesc atribuții cu caracter financiar în toate localitățile.

Din punct de vedere juridic, organele financiare teritoriale sunt instituții ale administrației publice, cu administrație și gestiune proprie de instituție. Sfera lor de acțiune diferă, după nivelul organizatoric, astfel:

Direcțiile generale ale finanțelor publice și controlului financiar de stat, la nivel de județ și municipiul București;

administrațiile financiare, la nivelul municipiilor și al sectoarelor municipiului București;

Circumscripțiile financiare la orașe;

Percepțiile rurale și agențiile fiscale, la nivelul comunelor.

Organul financiar teritorial care le subordonează pe toate celelalte este Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat, având competența de a îndruma și controla celelalte organe situate în localități. Structura sa organizatorică cuprinde direcții și servicii, astfel:

direcția de trezorerie cu serviciile: contabilitatea trezoreriei; metodologie, administrativ, verificare și control; buget;

direcția impozite și taxe, cu următoarele servicii: constatare și impunere persoane fizice/juridice; încasare a impozitelor, taxelor și altor venituri, ș.a.

direcția controlului financiar de stat;

secția gărzii financiare, organizată pe divizii.

Numărul administrațiilor financiare, a circumscripțiilor și percepțiilor nu este același pentru toate Direcțiile generale, ci în funcție de întinderea unității administrativ teritoriale respective (județ), de numărul localităților care o compun, precum și de rangul administrativ al acestora (municipii, orașe, comune), care la rându-i este determinat și de dezvoltarea economică a teritoriului. Actuala organizare teritorială a finanțelor publice datează din 1992.

Finanțele publice locale își au originea în autonomizarea autorităților teritoriale în administrarea comunităților respective. Organizarea distinctă a finanțelor locale, pe bază autonomiei financiare a administrațiilor locale, permite degrevarea finanțelor centrale de o seamă de cheltuieli, reducerea numărului și amploarei fluxurilor bănești între cele două niveluri structurale ale finanțelor publice, precum și o mai clară urmărire a modului cum sunt folosite fondurile constituite. Până la urmă, separarea finanțelor locale de cele centrale, ca și în alte domenii, este determinată de rațiuni de eficiență. Finanțele locale satisfac mai bine și mai eficient cerințele de utilități publice în teritoriu. Problema care rămâne deschisă este următoarea: până unde se poate întinde autonomia financiară, cu alte cuvinte, cât ar trebui să reprezinte centralizarea și cât descentralizarea în domeniul finanțelor publice.

Descentralizarea financiară începe să funcționeze dincolo de limita de la care aria utilizării bunurilor și serviciilor publice de interes național începe să se restrângă iar costul comparativ al luării deciziilor la nivel central devine prea ridicat. Este vorba de anumite utilități cum ar fi: construirea de drumuri, poliția, iluminatul public, gospodăria comunală, transporturile locale, școlile, etc.

Indiferent de gradul de autonomie a comunităților locale, se consideră că la descentralizarea financiară trebuie avute în vedere anumite principii ca fiind cerințe ale stabilității finanțelor publice ale țări i, astfel:

principiul diversității, explicat pe seama varietății de forme și a măsurii diferite a solicitărilor de bunuri și servicii publice;

principiul echivalenței în finanțarea serviciilor publice, explicat pe bază beneficiilor geografice pe care acestea le aduc cetățenilor;

principiul acceptării costului descentralizării, determinat de diferențele fiscale regionale, care se interferează cu răspândirea în spațiu a activităților economice;

principiul redistribuirii și stabilizării centralizate, impus de realitatea conform căreia comunitățile locale nu dispun de instrumentele macroeconomice pentru înfăptuirea unor obiective de importanță națională;

principiul compensării fluxurilor financiare dintre colectivități, cauzate de transferurile involuntare de venituri, pe seama deosebirilor economice și care prejudiciază înfăptuirea programelor de cheltuieli pentru unele din acestea;

principiul asigurării serviciilor sociale vitale, conform căruia aceasta sarcina cade în seama autorităților centrale; Guvernul trebuie să ofere minimum de servicii publice esențiale (sănătate, siguranță socială, educație) tuturor cetățenilor țări i;

principiul accesului echitabil la resursele financiare publice, determinat de situația unor colectivități locale a căror balanță de nevoi și capacitate fiscală este deficitară, necesitând compensarea minusului de resurse prin transferuri guvernamentale, pe seama unei scheme prestabilite;

principiul echilibrului financiar, conform căruia repartizarea între nivelurile de autoritate publică ale finanțelor publice trebuie să asigure exercitarea conducerii în limita atribuțiilor și competențelor ce revin fiecăreia (adică, resursele financiare publice trebuie redistribuite, deopotrivă, pentru acoperirea cheltuielilor cu funcționarea sectorului public în administrarea statului și în aceea a colectivității locale).

Efectele obținute în funcționarea finanțelor colectivităților locale se referă mai întâi la preluarea unor atribuții ale finanțelor autorităților publice centrale, apoi la creșterea necesarului de resurse financiare pentru finanțarea cheltuielilor locale, ceea ce a dus în ultima vreme la obținerea dreptului de a se împrumuta pe piața capitalului. De asemenea, finanțele locale au câștigat largi competențe în materie de control juridic și bugetar, autoritățile locale dispun de un sistem contabil propriu.

În România, în bază legii nr. 189 din 14 octombrie 1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, autoritățile administrației publice locale au următoarele competențe și răspunderi în ceea ce privește finanțele publice locale:

elaborarea și aprobarea bugetelor locale la termenele stabilite;

stabilirea, încasarea și urmărirea impozitelor și taxelor locale, în condițiile legii;

urmărirea execuției bugetelor locale și rectificarea acestora, pe parcursul anului bugetar, în condiții de echilibru bugetar;

stabilirea și urmărirea modului de prestare a serviciilor publice locale, inclusiv opțiunea trecerii sau nu a acestor servicii în răspunderea unor agenți economici specializați sau servicii publice locale, urmărindu-se eficientizarea acestora în beneficiul cetățenilor;

administrarea eficientă a bunurilor din proprietatea publică sau privată a unităților administrativ-teritoriale;

angajarea de împrumuturi pe termen scurt, mediu și lung și urmărirea achitării la scadență a obligațiilor de plată rezultate din acestea;

administrarea resurselor financiare pe parcursul execuției bugetare, în condiții de eficiență;

stabilirea opțiunilor și a priorităților în aprobarea și în efectuarea cheltuielilor publice locale;

elaborarea, aprobarea, modificarea și urmărirea realizării programelor de dezvoltare în perspectivă, a unităților administrativ-teritoriale ca bază a gestionării bugetelor locale anuale;

organizarea și urmărirea efectuării controlului financiar de gestiune asupra gestiunilor proprii, gestiunilor instituțiilor și serviciilor publice din subordinea consiliilor locale, consiliilor județene și a Consiliului General al Municipiului București.

2.2. DESCENTRALIZAREA FINANCIARĂ

Dacă în capitalismul timpuriu finanțele publice se identificau cu finanțele statale, după trecerea la intervenționismul economic, apar și se afirmă tot mai mult finanțele administrațiilor locale în toate țări le. În ziua de azi nu se mai pune problema necesității finanțelor locale, ea fiind cvasirecunoscută, disputele n-au încetat, însă ele s-au deplasat asupra relației centralizare- descentralizare financiară.

Reforma administrației publice în Europa reprezintă o problemă mereu actuală. În ultimul sfert de veac, țări le occidentale, într-o manieră sau alta, au încercat o regândire a raporturilor dintre statul central și puterile locale. Pentru fostele țări comuniste această problemă se pune cu mai multă dificultate, atât datorită moștenirii istorice, cât și datorită rigorilor procesului de tranziție la economia de piață și de integrare în noul context internațional.

Un stat democratic trebuie să înlesnească cetățenilor săi participarea la administrarea intereselor publice și accesul la luarea deciziilor în problemele care îi preocupă.

În toate țări le democratice, o parte importantă a activităților economice se desfășoară sub responsabilitatea administrativă, financiară și legală a autorităților locale.

Transferul către comunitățile locale și către reprezentanții lor aleși, a dreptului și răspunderii de a decide asupra unor elemente esențiale care le afectează viața socială și economică este una din pietrele de temelie ale democrației, asigurând implementarea unui nou concept de societate democratică în România.

Administrațiile locale sunt componente ale unei entități mai mari – colectivitatea statală – și orice guvern are răspunderea constituțională de a proteja, în anumite limite, interesele țări i în ansamblul său. Există o mare diversitate de moduri în care sunt concepute responsabilitățile autorităților locale în diferite țări ale lumii și nu există o unică soluție pentru modul în care responsabilitățile sunt atribuite unei categorii sau alta de administrație locală sau rămân în sarcina administrației centrale.

În Franța, la mijlocul secolului al XIX-lea, guvernul își va da seama că dacă se guvernează bine de la distanță, nu se administrează bine decât de aproape și, în consecință, nu este necesar ca toate hotărârile să fie luate la Paris. Transferul de atribuții administrative către colectivitățile locale și autoritățile acestora, numit în acea epocă descentralizare, nu era, în realitate, decât deconcentrare, în sensul dat în zilele noastre acestui termen.

Aceste două expresii, adeseori confundate, desemnează totuși realități diferite.

Deconcentrarea constă, pentru o autoritate administrativă, în a-i delega unei alte autorități, situate în subordinea acesteia, puterea de a decide în locul primeia. Este vorba așadar, de o delegare de putere sau de competențe, de la o autoritate superioară către o autoritate ierarhic subordonată pe care prima o controlează îndeaproape.

Se menține așadar o administrație unitară, dar care nu mai este caracterizată prin uniformitate, autoritățile deconcentrate adaptând la particularitățile locale măsurile și ordinele generale ale autorităților centrale, printr-o formulă celebră am putea spune că „este același ciocan care bate, doar că i s-a scurtat mânerul”.

Descentralizarea constă, dimpotrivă, în a crea sau a recunoaște existența unor colectivități distincte de stat pe plan juridic. Acestea beneficiază de personalitate juridică (morală) și sunt titulare de drepturi și de obligații, cu același titlu ca și persoanele fizice. Fără îndoială, personalitatea juridică nu este suficientă pentru a defini descentralizarea, însă aceasta constituie un element important juridic și politic, în raport cu deconcentrarea, căci colectivitatea încetează să fie o simplă circumscripție administrativă a Statului, pentru a deveni o entitate relativ autonomă. Aceasta posedă organe distincte de cele ale Statului (consiliu ales, autoritate executivă), dispune de competențe proprii, este proprietară de bunuri, recrutează personal, este titulara unui patrimoniu și își stabilește propriul buget: pe scurt, poate să se administreze în mod liber.

Autoritățile administrative ale colectivităților teritoriale locale sunt alese de cetățenii acestora și răspund în fața lor, ele deținând puterea nu de la autoritatea centrală, ci de la corpul electoral local, pe cale de alegere, numai prin alegere fiind asigurată autonomia.

Administrația publică îți pierde caracterul unitar, ea fiind formată din administrația statului și administrația colectivităților teritoriale locale.

Libera administrare nu este sinonimă cu libertatea totală, deoarece colectivitatea descentralizată este supusă unor reguli, stabilite de către stat, prin lege. Un control exercitat de stat și denumit adesea „tutelă", veghează ca, colectivitatea să nu iasă din cadrul normativ care o guvernează.

Incontestabil, conceptul de autonomie locală este sortit să rămână golit de conținut atâta vreme cât autoritățile locale nu dispun de resursele materiale, de competențele legale și de autoritatea politică de care au nevoie pentru a-și asuma efectiv responsabilitățile ce le sunt acordate de această autonomie.

Experiența țărilor democratice occidentale demonstrează că funcționarea eficace a finanțelor și serviciilor publice locale reprezintă condiția unei dezvoltări socio-economice moderne. O veritabilă autonomie locală administrativă presupune în mod necesar o legătură intrinsecă între dimensiunile politice, juridice și economice ale acestui proces.

Descentralizarea serviciilor publice și în mod corespunzător a resurselor financiare necesare producerii acestora nu este un fenomen trecător, impus de curente politico-ideologice, ci o necesitate având la bază rațiuni de eficientă și echitate economică. Experiența istorică a multor țări a demonstrat că autoritățile locale sunt în măsură să mobilizeze și să administreze mai eficient resursele, stabilind priorități, niveluri și criterii pentru producerea și distribuirea bunurilor și serviciilor publice mai apropiate de nevoile și standardele prevalente într-o colectivitate determinată, față de care răspund în mod nemijlocit și cu care sunt în contact permanent. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât ele sunt răspunzătoare politic față de alegătorii lor și în cazul unor nemulțumiri ale acestora, riscă să nu mai fie votate. Până la urmă separarea finanțelor locale de cele centrale este determinată de rațiuni de eficiență. Finanțele locale satisfac mai bine și mai eficient cerințele de utilități publice în teritoriu. Problema este însă până unde se poate întinde autonomia financiară, altfel spus, cât să reprezinte centralismul și cât descentralizarea în domeniul finanțelor publice.

Gradul de centralizare diferă în funcție de concentrarea administrației țări i, de măsura în care organele locale sunt subordonate conducerii centrale. Problemele majore, de interes național, care afectează pe toți cetățenii, aparțin finanțării centrale. În această categorie intră toate utilitățile publice destinate conviețuirii cetățenilor din toată țara: apărare, ordine publică, relații externe, protecția mediului, învățământ, cercetare științifică, etc.

Unele bunuri și servicii au o folosință strict locală, o utilizare restrânsă sub aspect geografic. Este cazul unor utilități precum construirea de drumuri, poliția, iluminatul public, transporturi locale, școli, ș.a.

Descentralizarea asigură totodată condiții pentru o repartizare mai echitabilă a eforturilor fiscale, care pot fi astfel diferențiate în funcție de nivelul și calitatea serviciilor de care beneficiază o anumită colectivitate locală.

Pledoaria contemporană în favoarea descentralizării are la bază și alte motivații:

Descentralizarea este un factor de democrație față de înclinația numeroaselor state de a concentra puterea administrației numai în mâna autorității centrale. Plasând puterea în apropierea cetățeanului, descentralizarea îi permite acestuia să participe în mod real la luarea deciziilor, să urmărească de aproape execuția deciziilor luate și să vadă în aleși mai degrabă reprezentanți decât mandatari.

Descentralizarea este un mijloc de a controla mandatarii, aleși sau numiți, de a evalua și de a corecta în permanență politicile publice puse în practică.

Descentralizarea permite o mai bună înțelegere a nevoilor unui membru local și a răspunderilor date.

Descentralizarea poate fi un factor al dezvoltării într-o economie de piață astfel:

instaurează rețelele de comunicații punând în valoare resurse specifice și permițând realizarea unei producții variate;

facilitează cooperarea ce trebuie să se stabilească între instituții, întreprinderi și colectivitățile teritoriale.

O reală descentralizare administrativă nu poate exista fără asigurarea resurselor financiare necesare colectivităților locale, într-o proporție corespunzătoare competențelor și responsabilităților care le sunt conferite prin lege. Sistemul financiar de care depind aceste resurse trebuie să fie suficient de diversificat și evolutiv pentru a permite colectivităților locale să realizeze în mod concret, obiectivele pe care și le stabilesc.

Descentralizarea nu se realizează numai la nivel administrativ, ci și în alte domenii dintre care se remarcă cel economic.

Din punct de vedere economic, procesul complex al descentralizării presupune nu numai transferul unor atribuții din plan central în plan local, ci realizarea unui transfer de resurse materiale și financiare care să asigure reușita descentralizării.

Într-un context mai larg, descentralizarea cu efectele sale economice este una din căile prin care se caută depășirea crizei economice europene, considerându-se că apropierea conducerii centrale de decizie economică, de întreprinderile și resursele locale implică o mai bună valorificare a potențialului acestora. Autonomia locală scoate în evidență că descentralizarea se fundamentează pe criteriul unităților administrativ teritoriale, cărora li se conferă personalitate juridică, organe reprezentative alese și un patrimoniu propriu care le permite să se organizeze și să se gestioneze ele singure în mod independent.

2.3. Autonomia locală

Constituția României din 1991 reglementează prin articolul 119 principiile de bază ale administrației publice locale în felul următor: ”administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al descentralizării serviciilor publice”.

Autonomia locală este concepută în context european ca un element component al “ principiilor democratice comune tuturor statelor membre ale Consiliului Europei, care prin reglementarea ei legală și aplicarea ei concretă face posibilă descentralizarea puterii”.

Conceptul de autonomie locală este definit prin intermediul Cartei europene pentru autonomia locală, semnată în 1985 la Strasbourg și redactată din inițiativa Conferinței permanente a puterilor locale și regionale din Europa.

Așa cum menționează Carta Europeană, „Prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă a autorităților locale de a decide și conduce, în limitele stabilite de lege, o parte substanțială a treburilor publice, pe propria lor răspundere și în interesul populației din zonă".

În România conform Legii administrației publice nr. 215 din 23 aprilie 2001 legiuitorul a căutat să definească principiul autonomiei locale adoptând următoarea formulare: “prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice”. Autonomia locală privește organizarea, funcționarea, competențele și atribuțiile, precum și gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparțin comunei, orașului sau județului, după caz.

Pentru a exista autonomie locală este necesar să se îndeplinească condiția întrunirii cumulative a tuturor elementelor: organizatoric, funcțional și gestionar.

Din punct de vedere organizatoric, autonomia locală se manifestă prin alegerea autorităților administrației publice locale de către populația cu drept de vot care domiciliază în localitatea respectivă, prin posibilitatea recunoscută a consiliului local de a adopta statutul localității, organigramele și numărul de personal, a organiza serviciile publice locale și a înființa anumite “persoane juridice” de drept public. Autonomia organizatorică, în esență, ține de capacitatea de autoorganizare a autorităților administrației publice locale.

Caracterul eligibil al autorităților locale ca și componentă a autonomiei organizatorice scoate în evidență faptul că, colectivitățile locale desemnează ele însele autoritățile care să le reprezinte interesele, fără intervenția altor organe ale statului.

Statutul oricărei localități este o adevărată carte de vizită a acesteia care pe lângă elementele pur constatatoare, cuprinde și o serie de dispoziții normative referitoare la: modul de organizare a referendumului local, înfrățirea cu alte localități, bunurile și criteriile potrivit cărora acestea pot fi date în administrarea unor regii autonome și instituții publice, sau pot fi închiriate sau concesionate, etc.

Parte a autonomiei organizatorice, organizarea serviciilor publice presupune aprecierea interesului localității în funcționarea unor asemenea servicii și adoptarea regulamentelor de organizare și funcționare a acestora, stabilindu-se atribuțiile și salarizarea personalului, cu respectarea dispozițiilor locale. Legea restrânge domeniile de activitate unde se pot organiza servicii publice și anume: alimentarea cu apă, canalizare și epurarea apelor uzate; producerea, transportul și distribuirea energiei termice; transportul urban în comun de călători; administrarea și întreținerea fondului locativ, a piețelor, oboarelor, târgurilor, a drumurilor și a podurilor de interes județean.

Din punct de vedere funcțional, autonomia locală are la bază ideea că însăși colectivitățile locale sunt cele care pot cunoaște cel mai bine propriile necesități și ca urmare sunt cele mai interesate pentru împlinirea lor. Atât Constituția României cât și Legea administrației publice locale recunosc inițiativa administrației locale în soluționarea problemelor publice din orașe și comune: “Consiliul local are inițiativa și hotărăște cu respectarea legii în problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor autorități publice”.

Elementul care reprezintă conținutul principal al funcționării administrației publice comunale, orășenești și municipale este cel al plenitudinii de competență în soluționarea problemelor de interes local. Modul de funcționare a consiliilor locale este determinat în primul rând de competența recunoscută acestora și de mijloacele procedurale și materiale de care dispun pentru realizarea sarcinilor.

Plenitudinea de competență a consiliilor în satisfacerea interesului local rezultă din:

instituirea regulii în conformitate cu care consiliul local are inițiativa și hotărăște în probleme de interes local;

Determinarea ca excepție de la regula de mai sus, a cazurilor când consiliul comunal, orășenesc, municipal nu are o asemenea competență;

Conformitatea cu dispozițiile legale atât a regulii, cât și a excepției.

Componenta gestionară a autonomiei locale este reglementată prin lege astfel: “Autonomia privește atât organizarea și funcționarea administrației publice locale, cât și gestionarea sub propria responsabilitate a intereselor colectivităților pe care le reprezintă”. Termenul de gestiune are următoarele semnificații: desemnează administrarea unui patrimoniu sau a unor bunuri aparținând unei persoane de către reprezentantul ei; totalitatea operațiilor efectuate de un gestionar privind primirea bunurilor materiale sau valorilor bănești dintr-o societate comercială sau instituție. În ambele cazuri, termenul exprimă existența unui patrimoniu sau a unor bunuri care sunt încredințate.

Astfel, prin noțiunea de gestionare a intereselor colectivităților se desemnează preocuparea autorităților din unitatea administrativ-teritorială respectivă de a obține ceea ce este avantajos, necesar, folositor pentru populația pe care o reprezintă. În cadrul acestei noțiuni se include și administrarea patrimoniului localităților și a finanțelor locale, fără însă a se reduce la acestea. Astfel, noțiunea de gestionare a intereselor colectivităților cuprinde și o serie de elemente nonjuridice care țin de tradiția, comportamentul, modul de viață al colectivității respective: organizarea vieții culturale, științifice și de agrement, înființarea unor servicii publice care să răspundă unor nevoi colective, viața economică specifică determinată de structura producției și a comerțului, de zona geografică în care se află localitatea, etc.

Promovarea interesului local prin activitatea consiliilor comunale, orășenești, municipale și județene nu se poate realiza în afara autonomiei finanțelor locale. Elementele de natură financiară ale autonomiei locale constau în dreptul fiecărei unități administrativ-teritoriale de a avea buget anual propriu și competența consiliilor de conducere ale comunelor, orașelor și județelor de a adopta bugetele locale stabilind cheltuielile în funcție de trebuințele locale, ca și impozitele, taxele și împrumuturile necesare.

Autonomia financiară este coloana vertebrală a oricărei autonomii locale, deoarece elementele de natură financiară sunt cele care fac legătura între necesitățile colectivităților locale și mijloacele puse la dispoziția acestora pentru realizarea lor.

Asigurarea realizării veniturilor bugetelor unităților administrativ-teritoriale are o importanță deosebită în ceea ce privește autonomia locală, iar modul de utilizare a acestei surse constituie cea mai elocventă expresie pentru contribuabili, a eficacității bugetelor localităților.

Menționăm că în conformitate cu Legea 27/1994 privind impozitele și taxele locale, se constituie ca venituri la bugetele unităților administrativ-teritoriale următoarele impozite și taxe: impozitul pe clădiri, impozitul pe teren, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor în domeniul construcțiilor, taxa pentru șederea în stațiunile baneo-climaterice, taxa pentru folosirea mijloacelor de publicitate, afișaj și reclamă, taxa pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice, de arhitectură și arheologice și alte taxe locale.

Pentru ca finanțele publice și bugetul să aibă o localizare geografică este necesară existența unei anumite independențe financiare la nivelul entităților regionale, județene, orășenești și comunale. O astfel de independență constituită sub forma autonomiei locale presupune o zonă care formează o comunitate separată, legal constituită, subordonată statului și învestită cu autoritatea de a decide, total sau parțial asupra problemelor proprii de gestiune, prin intermediul organelor proprii de administrare.

Principiile care stau la bază autonomiei locale sunt:

existența unor organe proprii de administrare reprezentând interesele cetățenilor colectivității respective;

comunitatea poate întreprinde sau antrena pe teritoriul său orice activitate considerată necesară, dorită de comunitate și care nu este în afara legii.

Realizarea principiilor enunțate este posibilă numai dacă există o capacitate de finanțare adecvată la nivel local, metodele de finanțare locală fiind sub influența decisivă a statului. Ca urmare statul deleagă prin legislația fiscală dreptul de a stabili impozite entităților locale, astfel încât să se asigure un echilibru corespunzător între activitățile pe care acestea le pot desfășura și sursele fiscale de care dispun.

Necesitatea autonomiei locale este impusă de următoarele circumstanțe:

ea este conformă cu un principiu propriu economiei de piață conform căruia fiecare inițiativă trebuie susținută în vederea creșterii eficienței;

la un nivel situat către bază societății se cunosc mai bine și mai operativ nevoile sociale ale colectivității respective ;

există o diferențiere regională a nevoilor și preferințelor indivizilor și colectivităților, ceea ce impune adecvarea finanțelor publice locale la condițiile locale pentru a satisface aceste nevoi;

administrarea unui mare număr de proiecte se poate realiza mai eficient dacă se respectă autonomia locală.

Cu toate acestea este greu de identificat în lume vreo țară în care autoritățile locale să se bucure de o libertate totală și neîngrădită în ceea, ce privește strângerea veniturilor sau deciziile asupra cheltuielilor. Într-un sistem unitar de guvernământ, autoritățile locale se bucură de drepturi și de putere decizională numai în măsura în care acestea le-au fost explicit garantate prin lege.

Totalitatea resurselor financiare pe care autoritățile locale le au la dispoziție pentru a-și îndeplini competențele conferite prin legea finanțele publice locale, constituie cel mai important instrument de transpunere în practică a principiului democratic al autonomiei locale, privit ca ansamblu de drepturi, pârghii și mijloace atribuite colectivităților locale și autorităților alese ale acestora pentru a decide în probleme esențiale care le afectează viața socială și economică. În sinteză, finanțele publice locale pot fi considerate suportul și catalizatorul democrației și dezvoltării la nivel local.

Conceptul de autonomie locală și cel de descentralizare pe servicii aparțin sistemului organizării descentralizate a administrației publice existente într-un stat, semnificând modalitățile distincte de diminuare a concentrării puterii executive din mâinile organelor centrale. De aceea ele au atât elemente comune cât și elemente de distincție.

Bază comună este constituită din faptul că ambele concepte reflectă diminuarea concentrării executive existentă la nivelul organelor centrale, prin transferul de atribuții în plan local (descentralizare teritorială) sau prin crearea serviciilor publice autonome (descentralizarea pe servicii și autonomizarea lor). De aceea atât Constituția României cât și Legea administrației publice locale conferă descentralizării înțelesul larg de diminuare a concentrării puterii la nivel central prin transferul de atribuții la nivel local.

Interesul local fiind promovat cu prioritate de autoritățile locale, generează în cadrul competenței materiale a acestora plenitudinea de competență în realizarea a ceea ce este de folos, necesar și util colectivităților pe care le reprezintă.

Autonomia financiară locală nu este un simplu privilegiu, aceasta presupunând de asemenea și anumite costuri. Mărimea acestor costuri depinde de gradul de dependență față de stat în procesul de formare a resurselor. Condiționările sunt evidente. Fie Guvernul deține un rol substanțial în formarea resurselor autorităților locale, oferind astfel protecție autorităților locale față de riscurile financiare majore, caz în care, în mod logic are pretenția de a i se da socoteală de felul în care se cheltuiesc banii, fie autoritățile locale acceptă să-și asume deplin consecințele financiare și politice ale autonomiei și să acționeze în consecință, chiar cu riscul de a se confrunta cu nemulțumirea locuitorilor și pierderea sprijinului celor care le-au ales.

2.4. Economia localĂ dIn RomÂnia

în perspectiva aderĂrii la Uniunea EuropeanĂ

Colectivitățile locale din întreaga lume se străduiesc să construiască și să întrețină o economie locală prosperă. Colectivitățile locale din România, ca de altfel și cele din marea majoritate a țări lor foste socialiste din Europa Centrală și de Est sunt confruntate suplimentar cu o serie de probleme generale:

a) Experiență redusă în probleme de management;

b) Lipsă de experiență în dezvoltarea economică locală;

c) Lipsă de experiență în antrenarea comunității locale în problematica specifică locală;

d) Resurse financiare insuficiente;

e) Sectorul privat puțin dezvoltat care nu permite asigurarea serviciilor necesare către comunitatea locală;

f) Condițiile de operare pe piață locală insuficient de încurajatoare pentru investițiile și tranzacțiile comerciale;

g) Lipsă unei infrastructuri adecvate;

Reforma instituțională în administrația publică centrală și locală este o condiție importantă a integrării țări i noastre în structurile comunitare.

Reforma administrativă necesită schimbări și reorientări de fond în cadrul juridic și instituțional.

Procesul reformei administrative fie la nivel central, fie la nivelul autonomiei locale are la bază următoarele principii:

– principiul separării funcțiilor politice de cele administrative;

– principiul creării și funcționării unor servicii publice profesionale și neutre politic;

– principiul subsidiarității;

– principiul autonomiei decizionale;

– principiul transparenței actului de guvernare și administrativ;

– principiul respectului față de cetățeni;

Reforma administrației publice se conturează în linii mari, într-o primă etapă (1999-2000), prin promulgarea legilor de bază:

– organizarea și funcționarea guvernului și ministerelor;

– statutul funcționarului public;

– organizarea administrației publice locale și regimul general al autonomiei locale;

– regimul concesiunilor;

În perioada imediat următoare (2001-2002) își vor face efectul o serie de alte prevederi privind:

– dezvoltarea regională și zonele defavorizate;

– proprietatea publică și regimul juridic al acesteia;

– finanțele publice locale.

Perfecționarea procesului de reformă în administrația publică locală se fundamentează prin creșterea autonomiei colectivităților locale. Acest deziderat devine viabil prin:

– realizarea autonomiei decizionale;

– realizarea autonomiei financiare;

constituirea și gestionarea patrimoniului local (public și privat);

descentralizarea administrativă;

Programul guvernamental în perioada 2001-2004 abordează frontal accelerarea reformei administrației publice centrale și locale, pornind de la evaluarea critică a Comisiei Europene a situației actuale din acest domeniu. În acest cadru, Programul urmărește realizarea criteriilor de aderare la Uniunea Europeană, demonstrând că România își poate întări treptat capacitatea administrativă de a face față obligațiilor care îi revin în calitate de viitor stat membru. Programul de guvernare privind administrația publică centrală și locală are la bază următoarele obiective fundamentale:

Restructurarea profundă a administrației publice centrale și locale se va realiza, în principal, prin: restructurarea Guvernului în vederea eficientizării actului de guvernare; reorientarea activității unor ministere și reducerea unui număr important de agenții guvernamentale; trecerea unor agenții guvernamentale în subordinea său coordonarea ministerelor în vederea asigurării unei activități coerente și eficiente, a unor relații funcționale normale; înființarea unor ministere noi, pentru a răspunde mai eficient prioritarilor de relansare economică și de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană (Ministerul Integrării Europene, Ministerul Dezvoltării și Prognozei, Ministerul Întreprinderilor Mici și Mijlocii și al Cooperației); unificarea și transformarea unor agenții guvernamentale, dovedite ca ineficiente, în ministere (Ministerul Comunicațiilor și Tehnologia Informației, Ministerul Informațiilor Publice, Ministerul Turismului); înființarea în structura organizatorică a ministerelor a unor oficii, conduse de secretări de stat, pentru: relația cu parlamentul, sindicatele și patronatul; integrare europeană și relații externe; învestitori străini și autohtoni. stabilirea, în conformitate cu reglementările legale, a unor structuri de organizare cadru – suple și eficiente – privind organizarea și funcționarea ministerelor și agențiilor guvernamentale, prefecturilor, consiliilor județene și locale, primăriilor; reducerea numărului departamentelor, direcțiilor generale, direcțiilor, oficiilor, serviciilor și birourilor din administrația publică centrală și locală; reducerea substanțială a numărului persoanelor cu funcții de conducere din administrația publică centrală și locală (secretari generali adjuncți, directori generali, directori generali adjuncți, directori, directori adjuncți, șefi de oficii, șefi de servicii și de birouri); reducerea, pe ansamblu, în mod eșalonat, cu circa 30% a personalului din ministere și agenții guvernamentale, precum și de la autoritățile publice locale. Pentru întărirea capacității administrative a structurilor guvernamentale se vor stabili, prin hotărâri ale guvernului, obiectivele, atribuțiunile și responsabilitățile fiecărui minister și autoritate publică centrală; prefectura și serviciul public descentralizat; pentru funcționării publici se vor stabili criterii precise de performanță care vor sta la bază evaluării anuale a activității acestora.

Schimbarea de fond a raportului dintre administrație și cetățean prin: realizarea unui serviciu public în folosul exclusiv al cetățeanului; creșterea rigurozității în motivarea și formularea răspunsurilor, precum și scurtarea termenelor în care autoritățile și serviciile publice au obligația să răspundă solicitărilor cetățenilor; eliminarea blocajelor birocratice din administrația centrală și locală cu care sunt confruntați cetățenii și agenții economici; consolidarea și lărgirea cadrului de participare a societății civile la procesul decizional; perfecționarea cadrului de funcționare a democrației participative; asigurarea transparenței actelor administrative și comunicarea operativă cu cetățenii.

Descentralizarea serviciilor publice și consolidarea autonomiei locale administrative și financiare, prin: accelerarea procesului de descentralizare a serviciilor publice și preluarea atribuțiilor de administrare și finanțare a unor activități de către autoritățile administrației locale – consilii județene și consilii locale; transferarea către autoritățile publice locale a activităților și resurselor corespunzătoare de la bugetul de stat pentru finanțarea unor servicii publice destinate comunităților locale: învățământ, sănătate, cultură, poliție comunitară, pompieri, apărare civilă etc. așezarea pe baze noi, echitabile a impozitelor și taxelor locale, care trebuie să devină principala sursă de alimentare a bugetelor locale; perfecționarea Legii finanțelor publice locale în scopul asigurării surselor de finanțare pentru funcționarea normala a serviciilor publice ale fiecărei comunități locale; crearea premizelor necesare pentru structurarea și aprobarea unor bugete locale solid fundamentate, capabile să asigure finanțarea lucrărilor de interes comunitar.

Demilitarizarea, treptată, până cel mai târziu în anul 2002, a unor servicii comunitare, prin: preluarea evidenței populației și organizarea acesteia ca serviciu comunitar de către primării și consiliile județene (cartea de identitate, cartea de alegator, întocmirea listelor electorale permanente, permise auto, certificate de înmatriculare etc.); transferarea în subordinea prefecturilor a evidenței paspoartelor, prin organizarea unui serviciu public județean specializat; organizarea unor servicii comunitare pentru situații de urgență (incendii, inundații, grindină, cutremure, îngheț), care vor prelua atribuțiile actuale ale unităților de pompieri și de apărare civilă; înființarea la nivelul fiecărei unități administrative – comună, oraș, municipiu – a poliției comunitare pentru ordinea publică, prin preluarea unor atribuțiuni specifice de la inspectoratele de poliție. Acțiunile prevăzute vor contribui la întărirea măsurilor de siguranță personală, de pază și securitate a fiecărui cetățean și a bunurilor sale, urmărindu-se adoptarea de urgență a unor prevederi legale, în concordanță cu normele din statele europene avansate.

Depolitizarea structurilor administrației publice și eliminarea clientelismului politic, prin: respectarea Legii privind statutul funcționarului public și aplicarea consecventă a principiului angajării funcționarilor publici exclusiv pe criterii de competență profesională; promovarea în funcții publice numai pe criterii de performanta și de moralitate, în spiritul și pe bază legii; gestionarea coerentă și corectă a carierei funcționarului public prin salarizare corespunzătoare, stimularea și asigurarea unor condiții normale de lucru în scopul respectării principiului stabilității și continuității în muncă; crearea unui sistem performant – național și regional – de pregătire a funcționarilor publici și, respectiv, a persoanelor alese în consiliile locale și județene.

Stoparea birocrației administrației publice, prin: raționalizarea procedurilor administrative; stabilirea unor termene precise de soluționare a cererilor; raționalizarea circuitului documentelor; extinderea utilizării în administrația publică a echipamentelor și tehnologiilor informatice; simplificarea procedurilor de emitere a avizelor și acordurilor prin generalizarea sistemului "ghișeului unic".

Coerența actului administrativ; perfecționarea managementului în administrație, prin: eficientizarea raporturilor dintre administrația publică centrală și locală, dintre autoritățile publice județene și cele din comune și orașe; aplicarea unitară și eficientă a sistemului de norme și reglementări în administrația publică centrală și locală; crearea unui sistem informațional integrat al administrației publice centrale și locale; fundamentarea deciziilor privind politicile sociale pe studii și expertize, constituindu-se oficii sociologice de coordonare metodologică la nivel central, precum și în cadrul consiliilor județene.

Aplicarea unor politici raționale de dezvoltare și modernizare a localităților rurale și urbane, prin: acordarea statutului de comună unui număr de peste 1000 de sate, care îndeplinesc criteriile legale, asigurându-se astfel apropierea autorității administrative de cetățean; organizarea ca orașe a unui număr important de comune care, prin dotările tehnico-edilitare (alimentare cu apa și gaze, canalizare, telefonie etc.), se apropie de statutul de localitate urbană; pregătirea condițiilor pentru organizarea administrativ-teritoriala în conformitate cu standardele Uniunii Europene.

Întărirea autorității statului și a răspunderilor acestuia, prin: repunerea în drepturile constituționale și legale a autorităților publice – ministere și agenții guvernamentale, prefecturi, consilii județene, consilii locale, primari; monitorizarea aplicării reformei administrative și a performantelor operaționale ale autorităților publice centrale și locale; întărirea controlului gestiunii banului public și asigurarea transparenței cheltuielilor prin informarea periodică a contribuabililor.

Armonizarea cadrului legislativ cu reglementările din Uniunea Europeană, prin: asigurarea coerenței și a stabilității pe termen lung a cadrului legislativ în domeniul administrației publice centrale și locale; inițierea unei ample acțiuni de îmbunătățire a reglementărilor existente în domeniu și elaborarea unor reglementări noi, bazate pe principiile prevăzute de Constituție și de Carta Europeană a Autonomiei Locale; elaborarea și înaintarea la Parlament, în cursul anului 2001, a următoarelor proiecte pentru asigurarea unității de interpretare și aplicare, pentru evitarea paralelismelor, a excesului de reglementări și a modificărilor repetate ale aceluiași act normativ: Codul administrativ; Codul de procedură administrativă; Codul electoral.

Primirea de noi membri dintre țările centrale și est-europene este un proces complex datorită dificultăților economice, sociale și de sistem cu care se confruntă aceste țări aflate in tranziție, dar mai ales datorită decalajului existent intre nivelul de dezvoltare economică a UE și aceste țări .

România a depus eforturi considerabile în direcția îndeplinirii condițiilor de aderare la Uniunea Europeană în domeniul administrației publice locale prin: instituirea de legi în armonie cu reglementările existente în țări le comunitare, elaborarea de strategii de dezvoltare pentru zonele defavorizate, extinderea utilizării în administrația publică a echipamentelor și tehnologiilor informatice moderne, depolitizarea structurilor administrației publice, ș.a.

Drumul pe care-l are de parcurs țara noastră nu se rezumă la aceasta, ci trebuie continuat pe aceeași linie pentru a îndeplini condițiile de aderare la Uniune.

Capitolele la care țara noastră mai are încă de lucrat sunt cele referitoare la descentralizarea serviciilor publice și consolidarea autonomiei locale administrative și financiare precum și la implicarea societății civile în luarea deciziilor de interes local, altfel spus, asigurarea transparenței actelor administrative și comunicarea operativă cu cetățenii.

În ceea ce privește descentralizarea serviciilor publice și consolidarea autonomiei locale administrative putem afirma că s-au înregistrat progrese importante înființându-se organisme specializate în coordonarea activităților locale precum și instituții care să răspundă de buna desfășurare a serviciilor publice. Referitor la autonomia financiară se poate spune că în calea realizării acesteia sunt piedici din partea statului, care prin lege hotărăște posibilități înguste atât în ceea ce privește stabilirea cotei la impozite, cât și instituirea de noi impozite locale pentru acoperire unor nevoi ale comunității, cât și din partea administrației publice locale care solicită în continuare fonduri de la nivel central pentru completarea fondurilor proprii (cote defalcate din impozitul pe salarii, din taxa pe valoarea adăugată și din impozitul pe venit).

Cel de-al doilea capitol rămas în discuție privește implicarea cetățenilor în procesul decizional local pentru care bugetul pe proiecte ar putea reprezenta o alternativă a remedierii acestei deficiențe.

Sectorul public din România se confruntă în principal cu două mari probleme, pe de o parte o insuficiență a resurselor iar pe de altă parte o extrem de ineficientă utilizare a celor existente, acest tip de buget încercând să atenueze ambele probleme enunțate.

Prin implicarea cetățenilor în procesul luării deciziei aceștia vor fi motivați să participe activ la constituirea veniturilor bugetului local deoarece pot alege programele pe care doresc să le finanțeze și pot urmări în dinamică modul de realizare a acestora.

Bugetul pe programe spre deosebire de bugetul tradițional apare ca o platformă program, ca o punte de comunicare spre cetățeni a modului în care guvernarea locală utilizează resursele financiare ale comunității.

Acest tip de buget detaliază cheltuielile unei direcții pe programe sau activități și nu pe categorii de cheltuieli stabilind astfel o legătură între serviciile oferite și costul acestora. Pe lângă alocarea banilor pentru diverse activități sau programe prin intermediul acestui buget se identifică și necesarul de forță de muncă corespunzător sumei alocate.

Un rol foarte important îl ocupă participarea cetățenilor la procesul de decizie, astfel ei vor alege direct sau indirect dintre programele prezentate pe cele pe care le consideră prioritare urmând ca realizarea acestora să se facă în funcție de disponibilitățile financiare existente, în ordinea stabilită de alegători.

Realizarea acestor programe nu trebuie neapărat să se limiteze la un singur an nefiind necesară asigurarea resurselor financiare în cadrul bugetului anual pentru finalizarea proiectului. Este necesară în schimb proiecția în viitor a cheltuielilor totale ale proiectului și a beneficiilor potențiale.

Participarea cetățenilor poate fi realizată pe mai multe căi dintre care putem aminti:

• întruniri publice axate asupra unui anumit subiect sau pe probleme mai ample care presupun informarea prealabilă a cetățenilor cu privire la principalele aspecte ale obiectivelor puse în discuție;

•forumuri ce se organizează înaintea ședințelor de consiliu local și dau posibilitatea cetățenilor de a ridica probleme pe care le consideră importante aceasta ajutând consiliul să-și formeze o listă de priorități pentru anul următor;

• anunțuri publice care servesc informării cetățenilor cu privire la anumite planuri sau propuneri urmând ca după fiecare astfel de anunț să existe o perioadă minimă de primire în scris a comentariilor publicului;

• sondajele de opinie realizate indirect (prin expediere prin poștă – modalitate mai puțin eficientă) sau direct prin intermediul unor angajați ai primăriei sau a unor firme specializate;

• comisii consultative ale cetățenilor care să poată asigura o legătură durabilă între autoritățile locale și cei pe care îi reprezintă, etc.

Această participare publică prezintă o serie de avantaje și dezavantaje atât pentru autorități cât și pentru cetățeni. Astfel autoritățile pot obține soluții de maximizare a veniturilor și minimizare a cheltuielilor, obțin suportul popular pentru programele promovate, asigură transparența guvernării și stabilirea priorităților dar în schimb trebuie să depună un efort suplimentar pentru a redacta bugetul într-o formă ușor de înțeles pentru nespecialiști și pentru lucrul cu comitetele de cetățeni.

Pentru cetățeni această modalitate de elaborare a bugetului generează un sentiment de siguranță că banii publici sunt cheltuiți în beneficiul comunității și de apartenență la comunitate și realizările ei dar la fel ca și în cazul autorităților locale și la acest nivel necesită un timp și un efort suplimentar.

Odată stabilite programele ce urmează a fi realizate, trebuie determinate alternativele practice pe care autoritatea locală le posedă pentru îndeplinirea obiectivelor urmărite prin acele programe și pe bază unor indicatori de performanță, trebuie identificate resursele folosite și serviciile prestate. Tot pe bază unor indicatori se pot cuantifica după realizarea proiectului rezultatele și costurile efective serviciilor respective.

CAPITOLUL III

IMPOZITELE ȘI TAXELE LOCALE ÎN ROMÂNIA

3.1. Considerații generale privind impozitele și taxele locale în România

Conform legii nr. 215 din 23 aprilie 2001 a administrației publice locale administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se organizează și funcționează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit principii prevăzute, de altfel, și de Constituția României, art. 119.

În virtutea acestor principii, locul și rolul administrației publice, în sistemul statului de drept, au înregistrat modificări profunde, asigurându-se consiliilor locale și județene, o largă competență și responsabilitate în rezolvarea problemelor de interes local. Astfel, consiliile locale și județene trebuie:

să organizeze și execute lucrările edilitare și de gospodărie comunală;

să dezvolte rețeaua de învățământ, sănătate, cultură și artă;

să crească gradul de urbanizare a orașelor și municipiilor etc.

Aceste obiective nu pot fi îndeplinite de către consiliile locale și județene în lipsa unor fonduri bănești. În cadrul politicii economice naționale, comunele, orașele și județele au dreptul la resurse proprii, pe care autoritățile administrației publice locale le gestionează potrivit atribuțiilor ce le revin, în condițiile legii. Resursele financiare ale autorităților publice locale trebuie să fie proporționale cu competențele și cu responsabilitățile prevăzute de lege. Autoritățile administrației publice locale administrează sau, după caz, dispun de resursele financiare, precum și de bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, orașelor și județelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale.

Veniturile locale provin din trei surse majore:

venituri proprii (impozite locale directe și indirecte, venituri nefiscale și din capital);

transferuri de la alte niveluri ale autorității publice;

împrumuturi de la instituțiile bancare sau de pe piețele de capital.

În stabilirea caracterului “local” al unei surse de venit, elementul determinant nu este acela că respectiva sursă este atribuită unei autorități locale, ci că respectiva autoritate are deplină competență sau poate influența stabilirea condițiilor de mobilizare ale acelei resurse și/sau competența de a decide asupra utilizării sale.

Impozitele și taxele locale constituie venituri ale bugetelor locale ale unităților administrativ teritoriale și sunt reglementate prin Legea nr.27/1994 republicată cu modificările și completările de rigoare.

Impozitele locale sunt aplicabile tuturor locuitorilor unei localități, aceștia fiind numiți contribuabili, cu excepția celor scutiți prin diferite norme legale. Prin cel mai nou act normativ în materie de impozite și taxe locale, Ordonanța nr.36 din 30 ianuarie 2002 cei care datorează impozite și taxe locale sunt anumite persoane fizice și juridice. Persoanele fizice asimilate contribuabililor sunt acelea care desfășoară activități economice pe bază liberei inițiative ori exercită în mod individual sau prin asociere orice profesie liberală. Persoanele juridice care datorează impozite și taxe locale sunt acele entități reprezentate de persoanele fizice, înregistrate legal, ce au un patrimoniu distinct, în scopul desfășurării unei activități, cum ar fi:

comercianții, definiți astfel de Codul comercial, inclusiv unitățile economice ale persoanelor juridice de drept public, precum și cele ale organizațiilor politice, sindicale, patronale și cooperatiste, instituțiilor publice, asociațiilor și fundațiilor, cultelor religioase și ale altora asemenea, cu excepția celor menționate la persoane fizice;

cultele religioase și unitățile locale ale acestora, cu personalitate juridică;

filialele, sucursalele și reprezentanțele autorizate să funcționeze pe teritoriul României, aparținând persoanelor fizice sau juridice străine, și altele asemenea;

orice alte entități cu personalitate juridică, cu excepția instituțiilor și unităților care funcționează în subordinea sau în coordonarea Ministerului Educației și Cercetării.

Impozitele și locale sunt acelea pentru care autoritățile locale pot alege bază de impozitare, pot stabili rata impozitului sau volumul taxei, încasa impozitul sau taxa și decide liber asupra folosirii rezultatelor. În realitate, rareori se întâlnește un astfel de grad de libertate. În statele unitare mai ales, autoritatea în materie de impozite rămâne de obicei, din considerente constituționale, o atribuție a Parlamentului. Stabilirea bazei de impozitare precum și încasarea impozitelor rămâne deseori în sarcina administrației centrale, autorităților locale lăsându-li-se libertatea de a stabili ratele impozitelor potrivit nevoilor locale în cadrul unor limite înguste stabilite de lege.

Veniturile nefiscale sunt sub forma dividendelor, chiriilor, vărsămintelor din profitul întreprinderilor publice aflate în subordinea autorităților locale, iar veniturile din capital reprezintă încasări din vânzările de active deținute de primării.

Taxele sunt sume percepute pentru servicii administrative specifice prestate cetățenilor (eliberarea de autorizații de construire, ș.a.) sau pentru autorizarea folosirii domeniului public, fără a exista o relație directă între costul serviciului prestat și suma taxei percepute.

Deși, teoretic ar fi de dorit ca toate cheltuielile locale să fie acoperite din venituri locale, un astfel de obiectiv rămâne o utopie, în practică neexistând vreo țară în care alte niveluri ale autorității publice să nu fi contribuit într-o formă sau alta la formarea veniturilor locale. Transferurile reprezintă resurse primite de bugetele locale din partea altor autorități publice, pe o bază nerambursabilă, care să permită autorităților locale să-și îndeplinească în mod adecvat obligațiile care le sunt atribuite prin lege sau pentru a satisface anumite cerințe de politică generală stabilite de Guvern.

Transferurile bugetare pot deservi o multitudine de scopuri: ajută la acoperirea diferenței dintre cheltuielile impuse de îndeplinirea sarcinilor obligatorii ale autorităților locale și veniturile fiscale atribuite acestora, pot fi folosite pentru reducerea disparităților existente între administrațiile, mai bogate și cele mai sărace garantând astfel tuturor cetățenilor accesul la un nivel minim de servicii vitale, ajută autoritățile să suporte mai ușor costul serviciilor furnizate dincolo de frontierele sale politice și fiscale și de asemenea permite Guvernului să implementeze programe specifice.

Dependența de transferuri ca surse primare de venituri pentru bugetele locale implică o serie de riscuri. În primul rând, există riscuri de natură politică. Dacă recurgerea la venituri provenind din transferuri poate reduce necesitatea ca autoritățile locale să adopte măsuri nepopulare, precum și impunerea de noi taxe, creșteri de tarife, etc., ea poate determina în același timp și o sporire a gradului de intervenție a administrației centrale și o pierdere semnificativă a autonomiei de decizie. În al doilea rând există și consecințe de natură economică. Un sistem de transfer conceput într-un mod prea generos sau inadecvat din alte puncte de vedere este posibil să determine autoritățile locale să-și reducă eforturile proprii pentru exploatarea corespunzătoare a potențialului local și/sau efortul de a folosi resursele publice cu o mai mare eficiență. Drept urmare, administrația centrală a statului, ar putea să fie nevoită, din motive politice, să majoreze transferurile până la un nivel cu mult peste cel normal, deturnând astfel resursele bugetare, și așa deficitare, de la alte destinații potențial mai productive.

Nu poate fi vorba de o autonomie financiară locală deplină în România, dar aceasta există totuși. Acțiunile administrațiilor locale sunt “supuse” legilor în vigoare emanate de la organele centrale, restricțiilor, dar și libertăților stabilite prin acestea. Așa cum sunt reglementate prin cadrul legislativ actual, impozitele și taxele locale vor fi prezentate la punctele următoare.

3.2. Principalele venituri fiscale ale bugetelor locale

Veniturile fiscale ale bugetelor locale vor fi prezentate așa cum apar în ultimul act normativ în materie de impozite și taxe locale, și anume Ordonanța Nr. 36 din 30 ianuarie 2002, cu precizarea că reglementările aduse, cu excepția celor referitoare la impozitul pe spectacole (acestea fiind valabile din momentul publicării ordonanței în Monitorul Oficial) intră în vigoare începând cu 1 ianuarie 2003.

3.2.1. Impozitul pe clădiri

Acest impozit este reglementat prin intermediul Legii nr. 27/1994 privind impozitele și taxele locale, republicată în anul 1998, modificată și completată prin: O.U.G. nr. 62/1998 aprobată prin Legea nr. 149/1999, O.U.G. nr. 15/1999 aprobată prin Legea nr. 122/1999, O.U.G. nr. 16/1999, O.U.G. nr. 27/1999 aprobată prin Legea 123/1999 și Legea nr. 67/2000 și prin Ordonanța Nr.36 din 30 ianuarie 2002.

Obiectul impunerii îl reprezintă toate clădirile indiferent de destinația pentru care sunt utilizate incluzând și dependințele: bucătăria, cămara, baia, pivnița, garajul, magazia, grajdul, remiza și altele, precum și spațiile construite cum sunt: chioșcuri, cabane, barăci, magazine, depozite etc. Conform ultimelor reglementări sunt supuse impozitului pe clădiri și acele clădiri care au fost executate fără autorizație de construire, fără ca acestea sa se considere autorizate.

Plătitorii sunt orice persoane fizice, individuale sau constituite în asociații de orice natură precum și orice persoane juridice, indiferent de modul de organizare, tipul sau forma de proprietate, române sau străine care dețin în proprietate clădiri.

În cazul clădirilor proprietate publică și privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, aflate în administrarea sau în folosința, după caz, a contribuabililor, impozitul pe clădiri se datorează de către cei care le au în administrare sau în folosință.

Bază de impunere este diferită în funcție de tipul de contribuabil: persoană fizică sau juridică. Astfel, în cazul persoanelor fizice, bază de impunere este determinată în funcție de felul, destinația și locul unde sunt situate clădirile, stabilindu-se valori impozabile pe metru pătrat, iar în cazul persoanelor juridice, bază de impunere o constituie valoarea de inventar la care este înregistrată clădirea în contabilitatea persoanei juridice.

Cotele de impunere se situează în cazul persoanelor fizice la nivelul valorii de 0,2% în mediul urban și de 0,1 % în mediul rural asupra valorii impozabile a clădirii așa cum rezultă din Anexa 1.

Impozitul pe clădiri, în cazul contribuabililor persoane juridice se calculează prin aplicarea cotei stabilite de consiliile locale, care poate fi cuprinsă între 0,5% și 1,5% asupra valorii de inventar a clădirii, înregistrată în contabilitatea acestora. Daca persoanele juridice nu au efectuat nici o reevaluare a clădirilor începând cu anul 1998, cota impozitului pe clădiri este între 3% și 5%, aplicată la valoarea de inventar a clădirii.

Pentru persoanele juridice care dețin mai multe clădiri cu destinația de locuință, impozitul pe clădiri se majorează după cum urmează:

cu 25% pentru prima clădire, în afara celei de la adresa de domiciliu;

cu 50% pentru cea de a doua clădire, în afara celei de la adresa de domiciliu;

cu 75% pentru cea de a treia clădire, în afara celei de la adresa de domiciliu;

cu 100% pentru cea de a patra clădire și următoarele, în afara celei de la adresa de domiciliu.

Reducerile sunt legate de valoarea impozabilă, care se diminuează în raport cu perioada în care au fost realizate clădirile, după cum urmează:

• înainte de anul 1950 – reducere 15 %;

• între anii 1951 -1977 – reducere 5 %.

De asemenea, persoanele fizice beneficiază de o bonificație de 5 %, dacă plata impozitului datorat pe întregul an se efectuează până la data de 15 martie a anului fiscal.

Scutirile se referă atât la obiectul impunerii cât și la subiecții impunerii. Astfel nu sunt supuse impozitului următoarele categorii de clădiri:

• clădirile aparținând instituțiilor publice, cu excepția celor folosite în alte scopuri față de cele normale;

• clădirile care potrivit legii sunt considerate monumente istorice, de arhitectură și arheologie precum și muzee și case memoriale cu excepția spațiului acestora folosite în alte scopuri, respectiv activități economice sau comerciale;

• clădirile care prin destinație constituie lăcașuri de cult;

• construcțiile și amenajările funerare din cimitire;

• construcțiile speciale, cum sunt: platformele de foraj marin; centrale hidroelectrice, termoelectrice, nuclearo-electrice; sondele de țiței, gaze; coșurile de fum, barajele și construcțiile accesorii, podurile, viaductele, apeductele, tunelurile, conductele pentru transportul produselor petroliere, a gazelor și a lichidelor industriale; puțurile de mină; galeriile, planurile înclinate subterane și rampele de puț.

Contribuabilii scutiți de la plata impozitului pe clădiri sunt: veteranii de război, văduvele de război, văduvele necăsătorite ale veteranilor de război, eroi martiri și urmași acestora, răniții și alți luptători pentru victoria Revoluției din decembrie 1989.

Așezarea și plata

Stabilirea impozitului datorat se realizează prin declarația de impunere depusă de proprietarul clădirii la organul fiscal teritorial pe raza căruia se află clădirea. Clădirile noi, dobândite în cursul anului se impun cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care acestea au fost dobândite. De asemenea și scăderea de la impunere a clădirilor demolate, distruse sau trecute în administrarea sau proprietatea altor contribuabili are loc tot de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a produs una dintre situațiile menționate.

Impozitul pe clădiri este anual și se plătește trimestrial, în rate egale până la data de 15 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru. Neplata la termen atrage majorări de întârziere în conformitate cu legislația în vigoare.

3.2.2. Impozitul și taxa pe teren

Este supus acelorași acte normative ca și impozitul pe clădiri (Legea 27/1994, republicată cu modificările și completările ulterioare).

Obiectul impunerii

Impozitul pe teren se stabilește anual, în sumă fixă pe metru pătrat de teren, în mod diferențiat, în intravilanul localităților, pe ranguri de localități și zone, iar în extravilanul localităților, pe ranguri de localități și categorii de folosință a terenurilor, pe zone așa cum reiese din Anexa 2 și Anexa 3. Încadrarea terenurilor pe zone și pe categorii de folosința, în intravilan și extravilan, se face de către consiliile locale, în funcție de poziția terenurilor față de centrul localității, de rețelele edilitare, precum și de alte elemente specifice fiecărei unități administrativ-teritoriale, conform documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism, registrelor agricole, evidențelor specifice cadastrului imobiliar-edilitar sau altor evidențe agricole ori cadastrale.

Plătitorii sunt persoanele fizice și juridice care dețin în proprietate terenuri din categoria celor menționate anterior.

Stabilirea impozitului datorat pentru suprafețele de teren ocupate de clădiri și de alte construcții se face pe bază a două elemente: pe bază evidențelor conduse de consiliile locale și pe bază declarațiilor depuse de contribuabili (declarații în care trebuie să se facă încadrarea pe zone conform hotărârilor emise de consiliile locale).

În cazul în care au loc modificări de genul trecerii unor comune în categoria orașelor sau a orașelor la municipii, impozitul pe teren se modifică corespunzător noii încadrări a localității în care sunt situate terenurile, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a survenit această modificare. Contribuabilii care dobândesc dreptul de proprietate pentru unele terenuri proprietate de stat, pe care le-au deținut anterior în administrare sau folosință, datorează impozitul pe teren începând cu 1 a lunii următoare celei în către a survenit această modificare.

Pentru terenurile proprietate publică și privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale aflate în administrarea sau în folosința regiilor autonome, societăților comerciale, societăți și a altor persoane juridice, utilizate în alte scopuri decât pentru agricultură sau silvicultură, acestea datorează taxa pe teren. Pentru terenurile ocupate de drumuri și căi ferate contribuabilii datorează și taxa pe teren ce se stabilește anual, în lei/km, diferențiată după cum urmează:

pentru drumuri 20.000 lei/km;

pentru căi ferate normale 39.000 lei/km;

pentru căi ferate înguste 20.000 lei/km. Taxa se datorează numai pentru liniile ferate și drumurile până la accesul în incinta unității.

Unitățile de transport feroviar sunt scutite de taxa pe teren.

Scutiri

Nu se datorează impozit pe teren pentru: terenurile ocupate de construcții și amenajări funerare din cimitire; terenurile ocupate de clădiri care, potrivit legii, sunt considerate monumente istorice, de arhitectură, arheologie, precum și muzeele, casele memoriale, cu excepția spațiilor acestora folosite pentru activități economice sau comerciale; terenurile pe care sunt amplasate clădirile instituțiilor publice, cu excepția cazului în care clădirile sunt folosite în alte scopuri; terenurile ocupate de clădiri care, prin destinația lor, constituie lăcașuri de cult, aparținând cultelor recunoscute de lege.

Nu se datorează taxa pe teren pentru: terenurile aflate în administrarea sau folosința instituțiilor publice; terenurile care prin natura lor sunt improprii pentru agricultură și silvicultură inclusiv cele ocupate cu islazuri, bălți sau lacuri de acumulare; terenurile utilizate pentru exploatările de subsol în măsura în care nu afectează folosirea suprafeței solului; terenurile folosite ca pășuni, fânețe naturale, plantații de pomi fructiferi, pepiniere și alte terenuri cu destinații similare; terenurile pe care sunt în curs de execuție obiective noi de investiții precum și pentru terenurile scoase definitiv din circuitul agricol și silvic pentru construcții care deservesc activitatea agricolă și silvică, lucrări de îmbunătățiri funciare, regularizarea cursurilor de apă, realizarea de surse de apă potabilă și obiective meteorologice.

Plata se realizează la aceleași termene ca și în cazul impozitului pe clădiri.

3.2.3. Taxa asupra mijloacelor de transport

Această taxă, reglementată prin aceleași acte normative ca și precedentele două, are drept obiect al impunerii mijloacele de transport, atât cele cu tracțiune mecanică cât și cele pe apă.

Subiecții impunerii sunt persoanele fizice sau juridice, române sau străine care posedă mijloace de transport din categoriile prezentate anterior.

Mod de calcul

Pentru determinarea taxei, criteriul folosit este cel al capacității cilindrice a motorului (pentru mijloacele de transport cu tracțiune mecanică) și respectiv al tipului de mijloc de transport pe apă (în cel de-al doilea caz).

Astfel, pentru mijloace de transport cu tracțiune mecanică, taxa se stabilește pentru fiecare 500 cm3 sau fracțiune sub 500 cm3.

Taxa pentru fiecare 500 cm3 este diferențiată pe feluri de autovehicule, pentru remorci, semiremorci și rulote taxele fiind stabilită în funcție de capacitatea acestora , iar pentru mijloacelor de transport pe apă taxa se stabilește anual, în funcție de tipul mijlocului de transport, așa cum reiese din Anexa 4, Anexa 5, Anexa 6, Anexa 7.

Pentru alte mijloace de transport cu tracțiune mecanică precum: autospeciale, autogunoiere, autocisterne, automacarale, motostivuitoare, etc., nivelul taxei este cel prevăzut pentru autobuze, autocare, microbuze și autocamioane de orice fel.

Scutiri

Nu sunt supuse taxei: mijloacele de transport fără tracțiune mecanică; autoturismele, motocicletele cu ataș și triciclurile cu motor care aparțin invalizilor dacă sunt adaptate invalidității lor precum și bărcile și luntrile folosite de localnicii din Delta Dunării și Insula Mare a Brăilei pentru transport de uz personal.

De asemenea, instituțiile publice și persoanele juridice care au ca profil de activitate transportul în comun de călători din interiorul localităților, sunt scutite de plata taxei asupra mijloacelor de transport.

Așezarea impunerii

Această taxă se datorează începând cu data de întâi a lunii în care au fost dobândite iar în cazul înstrăinării sau radierii în timpul anului din evidențele organelor de poliție sau ale căpităniei porturilor, taxa se dă în scădere începând cu data de întâi a lunii în care a apărut una dintre aceste situații.

Stabilirea taxei se face de către organele teritoriale pe raza cărora contribuabilii își au domiciliul sau sediul, pe bază declarației de impunere. Contribuabilii care datorează taxa asupra mijloacelor de transport sunt datori să îndeplinească obligațiile prevăzute de lege, atât referitoare la declararea dobândirii mijlocului de transport cât și în ceea ce privește schimbările intervenite ulterior declarării care conduc la modificarea cuantumului taxei.

În cazul în care contribuabilii proprietari de mijloace de transport supuse taxei au plecat din localitatea de domiciliu sau din sediu, sunt obligați să declare, în termen de 30 de zile, la organul fiscal de la vechiul domiciliu sau sediu, data mutării și noua adresă, în vederea înregistrării debitului la organul fiscal de la noul domiciliu.

Plata taxei

Taxa asupra mijloacelor de transport este anuală dar se plătește trimestrial, până la data de 15 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.

Persoanele fizice și juridice străine, care solicită înmatricularea temporară a mijloacelor de transport trebuie să achite integral taxa datorată, la data luării în evidență de către organele fiscale.

Neplata la termen atrage după sine plata unor majorări de întârziere conform actelor normative în vigoare.

3.2.4. Taxe pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor

Pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor contribuabilii datorează taxe diferențiate în funcție de natura acestora și a mediului rural sau urban în care este situată localitatea respectivă.

Mod de calcul

Cuantumul taxelor prevăzute în Anexa 8 este stabilit de către consiliile locale sau județene după caz în anumite limite. Taxa pentru eliberarea autorizației de construire se calculează pe bază valorii declarate de solicitant în cererea pentru eliberarea autorizației de construire. La terminarea lucrărilor beneficiarii autorizației de construire, în termen de 15 zile de la data expirării termenului de executare stabilit prin aceasta, sunt obligați sa declare structurilor specializate în domeniul amenajării teritoriului și al urbanismului ale autorităților administrației publice locale valoarea reală a lucrărilor, în vederea regularizării taxei pentru autorizația de construire. Structurile specializate vor regulariza taxa pentru autorizația de construire pe bază valorii reale a lucrărilor declarate de către solicitant, în termen de 15 zile de la data expirării termenului de executare stabilit prin autorizația de construire.

Plata taxei

Taxele pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor se plătesc prealabil eliberării sau vizării, după caz, a certificatelor, avizelor și autorizațiilor. Dovada plății taxei se păstrează la structura specializată a autorității administrației publice locale care a eliberat documentele respective.

3.2.5. Taxa pentru folosirea mijloacelor de

reclamă și publicitate

Subiectul impunerii este reprezentat de către următoarele categorii de contribuabili: cei care beneficiază sub diverse forme de serviciul de reclamă și publicitate, cei care folosesc mijloacele de publicitate prin afișaj, panouri și cei care au firme instalate la locul exercitării activității.

Cuantumul taxei și modul de efectuare a plății sunt prezentate mai jos pe categorii de contribuabili.

Contribuabilii care beneficiază sub diverse forme de serviciul de reclamă și publicitate sunt obligați sa încheie contracte în acest sens și datorează bugetelor locale o taxa de reclamă și publicitate care poate fi cuprinsă între 1% și 3% din valoarea contractului, exclusiv taxa pe valoarea adăugată aferentă. Taxa datorata se plătește lunar de către cel care efectuează reclamă și publicitatea la bugetul local al unității administrativ-teritoriale în a cărei raza se realizează serviciul, până la data de 10 a lunii următoare, pe toată perioada desfășurării contractului, începând cu luna în care taxa a devenit exigibilă. Taxa devine exigibila la data intrării în vigoare a contractului de prestare a serviciului de reclamă și publicitate.

Cota procentuala și cuantumul taxei prevăzut în sumă fixă se stabilesc de către consiliile locale în a căror raza teritorială se realizează publicitatea.

Pentru folosirea mijloacelor de publicitate prin afișaj, panouri sau alte asemenea mijloace publicitare beneficiarii datorează o taxă care poate fi cuprinsă între 65.000 lei/an/m2 și 130.000 lei/an/m2 sau fracțiune de m2 și se plătește anticipat de către beneficiarul publicității, proporțional cu numărul de luni de utilizare, la bugetul local al unității administrativ-teritoriale pe a cărei rază este expus afișul publicitar. În situațiile în care mijloacele de reclamă și publicitate au o durată mai mare de un an, taxa se plătește până la data de 31 ianuarie a fiecărui an.

Pentru firmele instalate la locul exercitării activității taxa anuală se stabilește în funcție de dimensiunea acestora și poate fi cuprinsă între 121.000 lei/an/m2 și 194.000 lei/an/m2 sau fracțiune de m2, contribuabilii au obligația sa o achite trimestrial la bugetul local al autorității administrației publice locale în a cărei rază teritorială își desfășoară activitatea, în patru rate egale, astfel: până la 15 martie, până la 15 iunie, până la 15 septembrie și până la 15 noiembrie. Instituțiile publice nu datorează taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate. Această taxă nu se datorează pentru panourile de identificare a instalațiilor energetice.

3.2.6. Impozitul pe spectacole

Acest impozit este introdus prin H.G. nr. 6174/1991 hotărâre abrogată odată cu apariția în 10 iulie 1998 a Legii 147 și este reglementat actualmente prin Ordonanța 36 din 30 ianuarie 2002.

Subiecții impunerii sunt persoanele fizice și juridice care organizează cu plată spectacole, manifestări artistice sau sportive și alte activități de genul celor care sunt organizate de videoteci și discoteci.

Bază impozabilă este reprezentată de încasările din vânzările abonamentelor și biletelor de întrare.

Pentru manifestările artistice și competițiile sportive impozitul pe spectacole se stabilește asupra încasărilor din vânzarea abonamentelor și a biletelor de intrare, prin aplicarea următoarelor cote: a) 2% pentru manifestările artistice de teatru, de operă, de operetă, de filarmonică, cinematografice, muzicale, de circ, precum și pentru competițiile sportive interne și internaționale;

b) 5% pentru manifestările artistice de genul: festivaluri, concursuri, cenacluri, serate, recitaluri sau alte asemenea manifestări artistice ori distractive care au un caracter ocazional.

Pentru activitățile artistice și distractive de videotecă și discotecă impozitul pe spectacole se stabilește în funcție de suprafața incintei în care se desfășoară spectacolul, după cum urmează: a) în cazul videotecilor, de la 500 lei/m2/zi la 1.000 lei/m2/zi;

b) în cazul discotecilor, de la 1.000 lei/m2/zi la 2.000 lei/m2/zi.

Cuantumul taxei prevăzute în sumă fixă se stabilește de către consiliile locale în a căror rază teritorială se realizează activitățile artistice și distractive, în limitele prevăzute mai sus. Pentru determinarea impozitului pe spectacole, asupra nivelurilor menționate în paragraful anterior se aplică coeficienții de corecție pozitivă menționați la nota din Anexa 1.

Plătitorii impozitului pe spectacole sunt, de asemenea, obligați: să respecte normele tehnice privind tipărirea, înregistrarea, vizarea, evidența și gestionarea, după caz, a abonamentelor și a biletelor de intrare la spectacole; sa elibereze bilete de intrare la spectacole pentru toate sumele încasate și să nu practice tarife mai mari decât cele înscrise pe bilete; să pună la dispoziție organelor de control documentele care atesta calculul și plata impozitului pe spectacole; obligația să depună o declarație care va conține suprafața incintei, precum și zilele în care se desfășoară spectacolele, până cel târziu la data de 15 inclusiv, pentru luna următoare.

Plata impozitului

Impozitul pe spectacole se plătește lunar până la data de 15 inclusiv a lunii următoare celei în care se realizează venitul la bugetul local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se desfășoară spectacolul. Plătitorii de impozit pe spectacole răspund de exactitatea calculului și de vărsarea la timp a impozitului.

Nu se datorează impozit pentru sumele cedate din încasările la spectacole cu scopuri umanitare și de asemenea instituțiile publice nu datorează impozitul pe spectacole.

Încălcarea normelor tehnice privind tipărirea, înregistrarea, vizarea, evidența și gestionarea, după caz, a abonamentelor și a biletelor de intrare la spectacole constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 2.000.000 lei la 10.000.000 lei.

3.2.7. Taxa hotelieră

Subiectul impunerii

Taxa hotelieră se datorează de persoanele fizice în vârsta de peste 18 ani pentru șederea în municipii, orașe sau comune, consiliile locale putând să hotărască instituirea acestei taxe.

Modul de calcul

Taxa se determină pe bază cotei stabilite de consiliile locale între 0,5% și 5%, în mod diferențiat, în funcție de categoria unitarii de cazare, la țări fele practicate de aceasta. Pentru șederea în stațiunile turistice, declarate conform legii, taxa se determină pe bază cotei stabilite de consiliile locale între 0,5% și 5%, în funcție de categoria unității de cazare, la țări fele practicate de aceasta pentru o noapte de cazare, indiferent de durata sejurului.

Plata taxei

Încasarea taxei are loc prin intermediul persoanelor juridice prin care se realizează cazarea, o dată cu luarea în evidență a persoanelor cazate, și se varsă la bugetul local în primele 10 zile ale fiecărei luni pentru luna precedentă.

Persoanele care au domiciliul în aceste localități, cele aflate în deplasare în interesul serviciului, turiștii cazați la cabanele turistice aflate în afara stațiunilor turistice, persoanele cu handicap, pensionarii, elevii și studenții sunt scutiți de plata taxei hoteliere.

3.2.8. alte Taxe locale

În exercitarea atribuțiilor ce le revin în administrarea domeniului public și privat al unităților administrativ-teritoriale, consiliile locale sau județene, după caz, pot institui taxe zilnice cuprinse între 1.000 lei și 100.000 lei pentru utilizarea temporară a locurilor publice și vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice, de arhitectură și arheologice.

Între aceleași limite consiliile locale pot institui taxe zilnice pentru deținerea în proprietate sau în folosință, după caz, de utilaje destinate sa funcționeze în scopul obținerii de venit. Categoriile de utilaje se stabilesc de către consiliile locale.

Consiliile locale pot institui taxe pentru vehiculele lente, în sumă fixă, pentru fiecare vehicul, ce pot fi cuprinse între 26.000 lei/an și 260.000 lei/an. Lista care cuprinde vehiculele lente așa cum apare în ordonanța 36 din 30 ianuarie 2002 este următoarea:

1. Autocositoare 2. Autoexcavator (excavator pe autoșasiu) 3. Autogreder 4. Autoscreper 5. Autostivuitor 6. Buldozer pe pneuri 7. Combina agricola pentru recoltat cereale sau furaje 8. Compactor autopropulsat 9. Electrocar cu echipamente: sudură, grup electrogen, pompă etc. 10. Excavator cu racleți pentru săpat șanțuri 11. Excavator cu rotor pentru săpat șanțuri 12. Excavator pe pneuri 13. Freză autopropulsată pentru canale 14. Freza autopropulsată pentru pământ stabilizat 15. Freză rutieră 16. Încărcător cu o cupă pe pneuri 17. Instalație autopropulsată de sortare-concasare 18. Macara cu greifer 19. Macara mobilă pe pneuri 20. Macara turn autopropulsată 21. Mașina autopropulsată multifuncțională pentru lucrări de terasamente 22. Mașina autopropulsată pentru construcția și întreținerea drumurilor 23. Mașină autopropulsată pentru decopertarea îmbrăcămintei asfaltice la drumuri 24. Mașina autopropulsată pentru finisarea drumurilor 25. Mașina autopropulsată pentru forat 26. Mașina autopropulsată pentru turnat asfalt 27. Plug de zăpada autopropulsat 28. Șasiu autopropulsat cu ferăstrău pentru tăiat lemn 29. Tractor pe pneuri 30. Troliu autopropulsat 31. Utilaj multifuncțional pentru întreținerea drumurilor 32. Vehicul de pompieri pentru derularea furtunurilor de apa 33. Vehicul pentru măcinat și compactat deșeuri 34. Vehicul pentru marcarea drumurilor 35. Vehicul pentru tăiat și compactat deșeuri.

Sumele provenite din taxele prezentate mai sus constituie venituri proprii ale bugetelor locale și se plătesc anticipat.

Capitolul IV

STUDIU DE CAZ PRIVIND STRUCTURA IMPOZITELOR ȘI TAXELOR LOCALE LA PRIMĂRIA MUNICIPIULUI ARAD.

Primăria Arad are sediul în Palatul Administrativ din Bulevardul Revoluției, nr. 75, sediu pe care îl mai împarte cu Prefectura și Consiliul Județean Arad. Conform cu Legea Administrației publice locale (municipiul Arad se încadrează în categoria de orașe cu un număr de locuitori cuprins între 150.000 și 200.000) în cadrul Primăriei Arad sunt angajați 200 de funcționari publici, dintre care 31 lucrează în cadrul departamentului de conducere, iar restul în execuție. Din organigrama primăriei rezultă că există patru direcții subordonate două primarului, iar celelalte două viceprimarilor, precum și o serie de servicii și birouri. Direcția Fiscală este cea care se ocupă de colectarea impozitelor și taxelor de la populație, cât și de la persoanele juridice, precum și de ținerea evidenței contribuabililor, iar previzionarea și realizarea efectivă a bugetului local revine Serviciului Buget din cadrul Primăriei Arad.

La începutul studiului privind impozitele și taxele locale la Primăria Arad am realizat o analiză a structurii veniturilor fiscale pe categorii de impozite și taxe, analiză bazătă pe datele reale prelucrate în cadrul Serviciului Buget al primăriei, regăsite în tabelele de mai jos.

În tabelul 4.1. este prezentată ponderea veniturilor fiscale, cu cele două componente ale lor, impozite directe și impozite indirecte, în total venituri la bugetul local Arad în anii 2000 și 2001, relevându-se în același timp structura veniturilor fiscale.

Observăm în anul 2000 că veniturile fiscale reprezintă 86.024.145 mii lei din totalul veniturilor bugetului local de 321.642.101 mii lei, același lucru îl putem exprima sub formă de ponderi astfel: veniturile fiscale reprezintă 26,75% din totalul veniturilor bugetului local. Restul de 73,25% s-au realizat din venituri nefiscale, venituri din capital, venituri cu destinație specială, din prelevări și subvenții primite de la bugetul de stat și încasări din rambursarea împrumuturilor acordate.

În 2001 se observă o reducere a ponderii veniturilor fiscale în favoarea categoriilor menționate mai sus (venituri nefiscale, venituri din capital, venituri cu destinație specială, din prelevări și subvenții primite de la bugetul de stat și încasări din rambursarea împrumuturilor acordate), acestea reprezentând doar 19,78% din total venituri fiind de 134.416.832 mii lei.

Veniturile fiscale, la rândul lor sunt alcătuite din impozite directe și impozite indirecte, acestea participând într-o pondere mai mare sau mai mică la realizarea veniturilor fiscale, așa cum rezultă din tabelul 4.2. În anul 2000, la realizarea veniturilor de natură fiscală participă în proporție de 97,85% impozitele directe și în proporție de 2,15% impozitele indirecte. Foarte lesne se poate observa că impozitele directe dețin ponderea cea mai mare în cadrul veniturilor fiscale, în Bugetul Local Arad pe anul 2000. Și în anul 2001, impozitele directe dețin cea mai mare pondere în realizarea veniturilor cu caracter fiscal, reprezentând 96,98% din acestea, impozitele indirecte regăsindu-se în proporție de 3,02% în veniturile fiscale.

Aceste informații nu sunt relevante pentru a afla amănunte concrete cu privire la cauzele care au determinat o asemenea structură a veniturilor fiscale deoarece în acest sens trebuie făcută o analiză a fiecărui impozit și a fiecărei taxe care sunt în componența impozitelor directe și a celor indirecte.

Impozitele directe au în structura lor trei mari categorii de impozite: impozitul pe profit, impozite și taxe de la populație precum și de la persoane juridice. În tabelul 4.3. este pusă în evidență această structură, precum și proporția în care fiecare componentă participă la realizarea impozitelor directe.

Impozitul pe profit se datorează Primăriei Arad de către Regia Autonomă de Drumuri, fiind calculat prin aplicarea cotei de 25% asupra profitului brut realizat de regia respectivă. Pe anul 2000 impozitul pe profit vărsat la bugetul local a fost de 5.100 mii lei, respectiv 0,01% din cuantumul impozitelor directe. În anul 2001 suma reprezentând impozit pe profit de la Regia Autonomă de Drumuri a fost de 300.000 mii lei, adică 0,23% din total impozite directe. Pe bază acestor date putem spune că participarea impozitului pe profit la realizarea veniturilor bugetului local este foarte mică în cei doi ani supuși analizei.

În tabelul 4.4. sunt prezentate impozitele și taxele de la populație, diferențiate pe impozite și taxe componente, cu sumele și ponderile aferente fiecărei categorii, date pe bază cărora se va face analiza structurală pe cei doi ani în cele ce urmează.

În anul 2000, cea mai importantă categorie de impozite colectate de la populație este reprezentată de impozitul pe clădiri. Consiliul Local Municipal a hotărât ca acest impozit să se calculeze prin aplicarea cotei de 0,2% asupra valorii clădirilor aflate în proprietatea persoanelor fizice, valoare ce se stabilește în funcție de felul și destinația acestora. Pentru anul 2000, la bugetul local Arad s-a colectat suma de 3.711.4550 mii lei aferentă impozitului pe clădiri, reprezentând 60,86% din totalul impozitelor de la populație, respectiv 43,14% din total venituri fiscale. Din ultima constatare se poate trage concluzia că aproape jumătate din veniturile cu caracter fiscal ale primăriei Arad sunt realizate ca urmare a încasării sumelor aferente impozitului pe clădiri de la persoane fizice.

“Alte impozite și taxe de la populație” este a doua categorie de prelevări fiscale ca pondere în total impozite de la persoane fizice, fiind în anul 2000 în sumă de 9.159.836 mii lei, respectiv 15,02% din impozitele colectate de la populație. În cadrul acestei categorii sunt cuprinse taxele pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor în domeniul construcțiilor, diferențiate în funcție de valoarea construcțiilor sau a instalațiilor, de suprafața terenurilor și de natura serviciilor prestate, precum și taxa pentru folosirea temporară a locurilor publice și taxa pentru eliberarea licențelor de taxi, taxa pentru săpături în domeniul public, taxa pentru proprietarii de câini, taxa pentru eliberarea autorizației de funcționare pentru activități lucrative, autorizații sanitare.

Următoarea categorie de impozite de la populație, importantă din punct de vedere al aportului la realizarea veniturilor din impozite directe este impozitul pe teren. Acesta se stabilește de către Consiliul Municipal Arad, anual, în sumă fixă pe metru pătrat de teren, diferențiat pe zone în cadrul municipiului. La sfârșitul anului 2000 s-a înregistrat la bugetul local, încasări din impozitul pe teren în valoare de 4.800.000 mii lei altfel spus, sumele aferente impozitului pe teren de la populație reprezintă 7,87% din total impozite și taxe de la populație.

Taxa asupra mijloacelor de transport deținute de persoane fizice se stabilește în funcție de capacitatea cilindrică a motorului, pentru fiecare 500 cmc și din aceasta s-a încasat la bugetul local pe anul 2000 o sumă în valoare de 3.500.000 mii lei, ceea ce reprezintă 5,74% din totalul încasărilor de la populație.

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice nesalariate, datorat de persoanele angajate pe bază de convenție sunt în sumă de 3.450.000 mii lei ceea ce reprezintă 5,66% din total impozite de la persoane fizice.

Impozitul pe veniturile liber profesioniștilor, meseriașilor și ale altor persoane fizice independente și asociațiilor familiale reprezintă 2.000.000 mii lei , respectiv 3,28% din încasările de la persoane fizice.

În anul 2001, la fel ca în anul precedent, cea mai importantă categorie de impozite colectate de la populație este reprezentată de impozitul pe clădiri. Impozitul datorat de persoanele fizice pentru clădirile aflate în proprietatea acestora se calculează prin aplicarea aceluiași procent asupra valorii impozabile, valoare care de această dată diferă fiind modificată printr-o hotărâre a Consiliului Local. Așadar, impozitul pe clădiri de la persoane fizice este în sumă de 56.219.646 mii lei, reprezentând 64,81% din încasările de impozite de la populație. În acest an, 41,82% din veniturile fiscale sunt reprezentate de sumele încasate din impozite de la populație, situația fiind aproape identică cu cea din anul precedent.

Și în anul 2001, “Alte impozite și taxe de la populație” este a doua categorie de prelevări fiscale ca pondere în total impozite de la persoane fizice, fiind de 13.464.000 mii lei, respectiv 15,52% din impozitele colectate de la populație. În cadrul acestei categorii sunt cuprinse taxele care au fost mai sus menționate pentru anul 2000, neapărând nici o modificare în sensul scoaterii sau introducerii de noi impozite sau taxe.

Ierarhia se schimbă în acest an în privința taxei asupra mijloacelor de transport deținute de persoane fizice care devansează încasările din impozitul pe teren de la populație. Aceasta se stabilește însă în același mod, în funcție de capacitatea cilindrică a motorului, pentru fiecare 500 cmc. Taxa s-a încasat la bugetul local pe anul 2001 în valoare de 8.635.320 mii lei, ceea ce reprezintă 9,96% din totalul încasărilor de la populație.

Următoarea categorie de impozite de la populație, importantă din punct de vedere al aportului la realizarea veniturilor din impozite directe este impozitul pe teren. În urma efectuării plății acestui impozit de către populație, la sfârșitul anului 2001 s-au înregistrat la bugetul local, încasări în valoare de 6.754.150 mii lei, altfel spus, sumele aferente impozitului pe teren de la populație reprezintă 7,79% din total impozite și taxe de la populație.

Celelalte categorii de impozite datorate de populație primăriei, și anume: taxa asupra mijloacelor de transport deținute de persoane fizice, impozitul pe veniturile persoanelor fizice nesalariate, impozitul pe veniturile liber profesioniștilor, meseriașilor și ale altor persoane fizice independente și asociațiilor familiale reprezintă valori infime de acea nu consider necesară explicitarea acestora, socotind suficientă prezentarea din tabelul 4.4. Totuși se impun a fi făcute câteva precizări legate de impozitul pe veniturile persoanelor fizice nesalariate. Acest impozit, începând cu anul 2001 nu se mai datorează primăriei, astfel încasările care se observă în buget nefiind decât restanțe la plată din anul precedent.

Impozitele datorate de persoanele juridice primăriei sunt: impozitul pe clădiri și teren, taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat și alte impozite directe, așa cum rezultă și din tabelul 4.5. care prezintă structura, sumele și ponderile aferente fiecărei componente a acestora.

În anul 2000, în cazul impozitelor de la persoane juridice ponderea cea mai mare o deține tot impozitul pe clădiri, acesta calculându-se prin aplicarea cotei de 1% asupra valorii de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea agenților economici. Sumele aferente impozitului pe clădiri la persoane juridice reprezintă 59,73% din total impozite de la agenții economici, fiind de 24.135.862 mii lei. Impozitul pe clădiri colectat de la persoane fizice după cum constatam mai sus reprezenta 43,14% din total venituri fiscale, spre deosebire de cel încasat de la agenții economici care a contribuit la realizarea a doar 16,10% din veniturile cu caracter fiscal. Aceasta este o situație normală având în vedere diferența dintre numărul de agenți economici și populația care deține o locuință.

Ierarhia se schimbă pentru agenții economici spre deosebire de persoanele fizice în sensul că, locul secund ca și pondere în totalul încasărilor este ocupat de taxa asupra mijloacelor de transport și nu de impozitul pe teren. Astfel sumele din taxa asupra mijloacelor de transport reprezintă 19,15% din încasările de la persoane juridice, fiind de 4.440.774 mii lei, iar încasările rezultate din impozitul pe teren sunt în anul 2000 în sumă de 2.400.000 mii lei, reprezentând 10,35% din total încasări.

La categoria “Alte încasări din impozite directe” intră taxele datorate de către agenții economici pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor în domeniul construcțiilor, diferențiate în funcție de valoarea construcțiilor sau a instalațiilor, de suprafața terenurilor și de natura serviciilor prestate, taxa pentru folosirea mijloacelor de publicitate, afișaj și reclamă și alte impozite directe: taxa pentru eliberarea autorizațiilor sanitare, taxă pentru săpături și alte taxe locale Contribuabilii care beneficiază de serviciul de reclamă și publicitate sub diverse forme au obligația să încheie contracte în acest sens și datorează bugetului local al Municipiului Arad o taxă de reclamă și publicitate de 4.5% din valoarea contractului, exclusiv taxa pe valoarea adăugată aferentă. Pentru firmele instalate la locul exercitării activității, taxa este de 112.950 lei/mp/an. La poziția “Alte încasări din impozite directe” în bugetul local Arad pentru anul 2000 s-au înregistrat încasări în valoare de 1.695.490 mii lei, reprezentând 7,31% din totalul colectate de la persoane juridice.

În ceea ce privește anul 2001 putem spune că situația din anul precedent se menține în ceea ce privește ierarhia ponderilor în total impozite de la persoane juridice.

Astfel, deținând cea mai mare pondere în totalul încasărilor de la agenții economici și anume de 55,72%, impozitul pe teren a adus o contribuție de 24.135.862 mii lei la veniturile locale în anul supus analizei.

Crescând ca și importanță față de anul trecut în ceea ce privește aportul adus la realizarea veniturilor locale, în 2001, mărimea taxei asupra mijloacelor de transport deținute de persoane juridice a atins valoarea de 10.525.305 mii lei, reprezentând 24,30% din sumele încasate de la agenții economici.

Impozitul pe teren plătit de agenții economici în anul 2001 au fost de 4.118.224 mii lei, și anume de 9,51% din totalul impozitelor încasate de la agenții economici.

La categoria “Alte încasări din impozite directe” sunt cuprinse aceleași categorii de impozite ca cele prezentate mai sus pentru anul trecut, în bugetul local Arad pentru anul 2001 înregistrându-se încasări în valoare de 2.652.000 mii lei, reprezentând 6,12% din totalul sumelor colectate de la persoane juridice.

Taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat înregistrată în bugetul anului 2001 deține o pondere de 4,36% în totalul încasărilor de la persoane juridice, având o valoare de 1.887.000 mii lei.

Impozitele indirecte reprezintă alături de impozitele directe anterior explicitate una dintre componentele veniturilor fiscale ale bugetelor locale.

Așa cum reiese din tabelul 4.6., cele mai importante categorii de impozite în cadrul impozitelor indirecte sunt: impozitul pe spectacole și alte impozite indirecte în care sunt cuprinse taxe și tarife pentru eliberarea de licențe și autorizații de funcționare, taxe de timbru pentru contestațiile și plângerile asupra sumelor constatate și aplicate prin acte de control sau impunere și taxe extrajudiciare de timbru.

În bugetul anului 2000, încasările din taxe extrajudiciare de timbru au fost de 1.386.000 mii lei, reprezentând 74,83% din totalul impozitelor indirecte.

Impozitul pe spectacole a adus încasări bugetului pe anul 2000 în valoare de 256.000 mii lei, adică 13,82% din impozitele indirecte.

Taxele și țări fele pentru eliberarea de licențe și autorizații de funcționare au contribuit cu suma de 210.000 mii lei la realizarea veniturilor locale, fiind de 11,34% din sumele aferente impozitelor indirecte.

În anul 2001 taxele extrajudiciare de timbru au reprezentat 74,86% din impozitele indirecte încasate, având o valoare de 3.036.000 mii lei, taxele și țări fele pentru eliberarea de licențe și autorizații de funcționare au contribuit cu suma de 631.700 mii lei la realizarea veniturilor locale (15,58%), impozitul pe spectacole au fost în valoare de 387.600 mii lei , fiind de 9,56% din valoarea impozitelor indirecte încasate.

După ce am analizat structura veniturilor fiscale pe categorii de impozite și taxe, în continuare voi analiza evoluția principalelor venituri fiscale la bugetul local în cei doi ani (2000 și 2001) care fac obiectul prezentei analize, precum și cauzele care au determinat o anumită creștere respectiv descreștere. Analiza se va face pe bază datelor din tabelul 4.7.

În anul 2001 față de 2000 se observă o creștere a veniturilor fiscale cu 56,25%, în mărime relativă, iar în mărime absolută cu 48.392.687 mii lei. Cauzele care au dus la o asemenea creștere vor fi expuse pentru fiecare categorie de impozite (directe și indirecte) aflată în componența veniturilor fiscale.

Creșterea impozitelor directe cu 54,88% în anul curent față de anul de bază (anul curent și anul de bază luați din punctul de vedere al analizei) a fost determinată de modificarea impozitului pe profit, a impozitelor de la populație și a impozitelor datorate primăriei de către agenții economici.

Astfel, creșterea cea mai importantă dintre toate impozitele și taxele înregistrate în bugetul anului 2001 față de anul 2000 a avut-o impozitul pe profit (5782,35%), fiind „cauzată” de sporirea profitului înregistrat de Regia Autonomă de Drumuri de la 20.400 mii lei la 1.200.000 mii lei. Ceea ce este de remarcat este faptul că avem de a face cu sume mici în cazul acestui impozit a cărui creștere nu influențează într-o măsură prea mare totalul veniturilor fiscale.

Creșterea încasărilor din impozitele de la populație cu 42,25% (respectiv 25.762.685 mii lei) în anul 2001 față de anul precedent se repercutează direct asupra veniturilor fiscale deoarece aceste impozite reprezintă 64,53% din total venituri fiscale pe anul 2001.

Influențe pozitive, în sensul creșterii cuantumului acestora de la un an la altul, le-au avut asupra impozitelor și taxelor de la populație următoarele categorii de impozite și taxe:

Taxele asupra mijloacelor de transport deținute de persoane fizice. Acestea au înregistrat cea mai importantă creștere, și anume de 5.135.320 mii lei, adică cu 146,72% în anul 2001 față de anul 2000. Pentru a justifica evoluția crescătoare a taxei am identificat următoarele două cauze majore:

creșterea valorii actualizate în funcție de capacitatea cilindrică a motorului pentru fiecare 500 cmc sau fracțiune de capacitate sub 500 cmc de la un an la altul cu 214,34%;

sporirea numărului de contribuabili cu 21% în anul 2001, de la 22.756 în anul trecut la 27.624 în anul 2001.

Impozitul pe clădiri de la persoane fizice a cunoscut o majorare cu 51,48%, aceasta datorându-se indexării valorii impozabile în lei/mp a clădirilor din municipiul Arad cu indicele de inflație de 42,9%, valoare stabilită prin hotărârea Consiliului Local.

Impozitul pe teren de la persoane fizice a crescut cu 40,71% față de anul 2000, contribuind la creșterea veniturilor fiscale mai mult cu 1.954.150 mii lei față de anul precedent. Această creștere s-a datorat modificării de către Consiliul Local a valorii impozabile pe metru pătrat, aceasta fiind majorată pentru zonele A, B și C, respectiv micșorată pentru zona D. Cu toate acestea creșterea valorii impozabile pe metru pătrat aferentă zonelor A,B,C compensează reducerea acestei valori pentru zona D.

Influențe negative, în sensul diminuării cuantumului impozitelor de la populație de la un an la altul, le-au avut asupra impozitelor și taxelor de la populație următoarele categorii de impozite și taxe:

Impozitul pe veniturile liber profesioniștilor, meseriașilor și ale altor persoane fizice independente și asociațiilor familiale a avut o evoluție descrescătoare, în anul 2001 scăzând cu 75%, adică cu 1.500.000 mii lei.

De asemenea o influență negativă asupra încasărilor din impozite de la populație a avut-o impozitul pe veniturile din închirieri, subînchirieri, locații de gestiune și arendări, care a scăzut cu 600.000 mii lei (67,42%) în anul 2001.

Impozitele de la persoane juridice au crescut cu 186,82% față de anul 2000, aceasta datorându-se principalelor impozite componente.

Impozitul pe clădiri de la persoane juridice a înregistrat o evoluție pozitivă contribuind cu 10.285.617 mii lei mai mult la formarea veniturilor fiscale față de anul trecut, în mărimi relative creșterea a fost de 74,26%.

Impozitul pe teren de la persoane juridice a crescut cu 1.718.224 mii lei adică cu 71,59% față de anul anterior, spre deosebire de taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat care a crescut cu doar 1.087.000 mii lei, însă cuantumul acesteia a crescut cu 135,88% față de anul 2000.

Taxa asupra mijloacelor de transport deținute de persoane juridice a influențat creșterea veniturilor fiscale cu 6.084.531mii lei, respectiv cu 137,02% în comparație cu anul precedent.

Impozitele indirecte au adus bugetului local o sumă de 2.203.220 mii lei în plus față de anul 2000, înregistrând o creștere de 118,96%.

Pentru a putea trage concluzii pertinente cu privire la situația veniturilor de natură fiscală înregistrate în bugetul local al Primăriei Arad vom aborda analiza acestora dintr-un alt punct de vedere și anume prin compararea ponderii în care veniturile fiscale și prelevările de la bugetul statului participă la realizarea veniturilor locale. Analiza va fi efectuată pe bază datelor din tabelul 4.9., figura 4.10. și figura 4.11.

Figura 4.10.

Figura 4.11.

Veniturile Primăriei Arad în ansamblul lor se realizează din: impozite și taxe locale (venituri fiscale), venituri nefiscale (vărsăminte din profitul net al Regiei Autonome de Drumuri, venituri din amenzi, etc.), venituri din capital ( venituri din valorificarea unor bunuri ale instituțiilor publice, venituri din vânzarea unor locuințe construite din fondurile statului, venituri din privatizare), venituri cu destinație specială (taxe speciale, donații și sponsorizări, venituri din fondul pentru drumurile publice, etc.), prelevări din Bugetul de Stat (cote defalcate din impozitul pe salarii, cote și sume defalcate din impozitul pe venit), subvenții de la Bugetul de Stat și alte bugete, încasări din rambursarea împrumuturilor acordate și din împrumuturi temporare sau pentru investiții.

Am ales această pârghie de analiză, prin compararea ponderilor în total venituri ale veniturilor fiscale, respectiv transferuri de la Bugetul de Stat pentru a releva gradul de autonomie financiară a autorităților locale din Arad, altfel spus, pentru a evidenția măsura în care Primăria Arad depinde de transferurile primite de la Stat pentru realizarea programelor sale de cheltuieli.

În anul 2000 transferurile de la Bugetul de Stat au fost în valoare de 174.625.959 mii lei, reprezentând 54,29% din totalul veniturilor înregistrate la bugetul local, acestea fiind în sumă de 321.642.101 mii lei. Veniturile cu caracter fiscal rezultate din încasarea impozitelor și taxelor locale se regăsesc în proporție de doar 26,75% din veniturile locale totale, fiind în valoare de 86.024.145 mii lei. Aceasta relevă o dependență destul de strânsă vis-a-vis de bugetul statului în ceea ce privește formarea resurselor locale, mai mult de jumătate din acestea fiind primite sub formă de transferuri de la stat. Restul de 18,96% din venituri s-au realizat din vărsăminte de la instituțiile publice, taxe speciale și subvenții de la stat.

În anul 2001 se schimbă total proporția în care transferurile de la Bugetul de Stat și veniturile cu caracter fiscal participă la realizarea veniturilor locale în direcția reducerii amândurora, ceea ce rămâne neschimbată fiind ordinea mărimilor acestor ponderi și anume ponderea transferurilor de la Bugetul de Stat mai mare decât cea a veniturile cu caracter fiscal. Astfel, în bugetul local pe anul 2001 s-au înregistrat venituri locale în valoare de 679.691.298 mii lei, dintre care 187.380.926 mii lei au fost transferuri de la bugetul statului și 134.416.832 mii lei venituri cu caracter fiscal. Exprimând sumele în procente vom avea următoarele rezultate: 27,57% din venituri au fost primite de la Bugetul de Stat pe calea transferurilor, iar 19,78% au fost realizate prin plata de către contribuabili a dărilor față de autoritățile locale. Restul de 52,65% a fost realizat pe bază veniturilor nefiscale (în special a vărsămintelor de la instituții publice, veniturilor din concesiuni și închirieri), veniturilor din subvenții, dar cel mai mult pe bază taxelor speciale, fiind introdusă din 2001 taxa specială de salubritate.

În dinamică, remarcăm o evoluție bună bazându-ne pe faptul că a scăzut ponderea transferurilor de la stat către bugetul local de la 54,29% în 2000, la 27,57% în anul 2001. ca urmare autoritățile locale urmăresc o gospodărire proprie cu resurse proprii, pentru aceasta stabilind taxe speciale în afara acelora impuse prin lege, concesionând și vânzând spații publice, prelevând sume de la regii autonome și instituții publice, etc.

Concluzii și propuneri:

În ceea ce privește structura veniturilor fiscale am constatat că este una obișnuită, normală, în care impozitele directe dețin ponderea cea mai mare în cei doi ani de analiză. Astfel în anul 2000 impozitele directe se regăseau în proporție de 97,85 % în totalul veniturilor fiscale, iar în anul 2001 în proporție de 96,98 %.

Impozitele indirecte participă într-o măsură foarte mică la realizarea veniturilor fiscale, fiind de 2,15% în 2000 și de 3,02% în 2001.

De remarcat este și faptul că în cei doi ani impozitele și taxele de la populație au “adus” cea mai mare parte din veniturile fiscale ale bugetului local fiind în proporție de 70,89% în 2000, respective 64,53% în 2001.

Impozitul care a avut cea mai mare contribuție la realizarea veniturilor fiscale, având o pondere de 43,14% în 2000 și de 41,82% în 2001 este impozitul pe clădiri la persoane fizice. Se remarcă da asemenea legat de acest impozit o scădere a ponderii acestuia de la un an la altul, aceasta datorându-se faptului că mai mulți dintre contribuabili nu și-au achitat datoriile către primărie. Imediat următor ca și pondere, impozitul pe clădiri la persoane juridice reprezintă 16,10% în anul 2000 și 17,96% în anul 2001.

Figura 4.13.

După cum se poate observa din tabelul 4.12. și poate mai evident din figura 4.13., impozitul pe clădiri a avut o evoluție ascendentă, atât ca pondere în total venituri fiscale cât și ca mărime absolută din anul 2000 până în anul 2001. Singura cauză care a determinat această evoluție a fost creșterea valorii impozabile pentru clădirile deținute de persoane fizice. Am afirmat „singura cauză” deoarece analizând cealaltă cauză posibilă și anume sporirea numărului de contribuabili am constatat că este opusă evoluției amintite. Astfel, numărul contribuabililor care au achitat impozitul pe clădiri în anul 2000 era de 66.901 persoane, iar în anul 2001 de 63.514 persoane, deci numărul acestora a scăzut de la un an la altul cu 3387 persoane, dintre care cea mai mare parte sunt restanțieri.

O altă categorie de impozite care deține o pondere importantă din veniturile de natură fiscală este reprezentată de “Alte impozite și taxe locale”. În anul 2000 acestea sunt în proporție de 10,65%, iar în 2001 în proporție de 10,02% din veniturile fiscale. Așa cum am arătat mai sus poziția din bugetul local Arad “Alte impozite și taxe locale” cuprinde mai multe impozite și taxe locale (taxele pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor în domeniul construcțiilor, taxa pentru folosirea temporară a locurilor publice, taxa pentru eliberarea licențelor de taxi, taxa pentru săpături în domeniul public, taxa pentru proprietarii de câini, taxa pentru eliberarea autorizației de funcționare pentru activități lucrative, autorizații sanitare), de aceea este foarte greu de evidențiat care dintre ele deține cea mai mare parte din veniturile fiscale, mai ales că în buget nu sunt prezentate și în detaliu ci numai pe ansamblu.

Taxa asupra mijloacelor de transport deținute de persoanele fizice și juridice este a treia ca importanță pentru constituirea veniturilor locale (de natură fiscală), contribuind în cei doi ani la realizarea veniturilor fiscale astfel: în 2000 a fost în proporție de 9,23%, iar în 2001 de 14,25%. Observăm o creștere a taxei atât în mărime relativă cât și absolută ceea ce se datorează majorării valorii actualizate pe centimetru cub (cmc), dar și creșterii numărului de contribuabili de la 25629 persoane în anul 2000, la 31.071 în anul 2001, deci cu 5.442 persoane.

După ce am arătat care sunt principalele impozite și taxe care formează veniturile fiscale ale bugetelor locale în anul 2000 și 2001, pentru aceeași perioadă voi trage câteva concluzii cu privire la evoluția principalelor categorii de impozite și la cauzele care au contribuit la modificarea acestora.

Cea mai semnificativă creștere exprimată în mărimi relative a înregistrat-o taxa asupra mijloacelor de transport, atât pentru persoane fizice, cât și pentru persoane juridice. Taxa a înregistrat o creștere cu 141,29% în anul 2001 față de anul 2000, respectiv cu 11.219.851 mii lei. În mărimi absolute, adică ca și valoare, creșterea cea mai mare a avut-o impozitul pe clădiri (la persoane fizice și juridice) cu 29.390.713 mii lei mai mare decât în anul 2000.

Așa cum se poate observa din tabelul 4.6. veniturile fiscale încasate de Primăria Arad au crescut cu 56.25%, respectiv cu 48.392.687 mii lei în anul 2001 în raport cu anul 2000. Acesta este un lucru bun, chiar excepțional având în vedere nevoia de resurse la bugetul local pentru finanțarea programelor propuse. La prima vedere ar părea că nu poate fi identificat nimic negativ în toate acestea. La o privire mai atentă însă, se remarcă faptul că această creștere nu se datorează unei sporiri a eficienței încasării impozitelor și taxelor locale, ci majorărilor dispuse de Consiliul Local la impozitele și taxele datorate de populație. Consider că acesta este un lucru negativ deoarece odată cu creșterea dărilor față de autoritățile locale a crescut și evaziunea fiscală, mulți dintre contribuabili fiind în incapacitate de a-și plăti datoriile, iar alții preferă să nu le plătească bazându-se pe faptul că efectele inflației vor diminua valoarea datoriei. Chiar dacă mai sunt și anumite aspecte negative, de remarcat este faptul că bugetul local în ambii ani de analiză se închide în echilibru, deci nu există situații de deficit care să trebuiască să fie acoperit prin diverse împrumuturi.

Din punctul de vedere al dependenței față de stat privind formarea veniturilor bugetului local, în 2001 situația se îmbunătățește în sensul că scade ponderea transferurilor de la stat în totalul veniturilor locale, crescând astfel gradul de independență al autorităților locale privind utilizarea fondurilor colectate.

Propunerile care se pot face pentru o îmbunătățire a evoluției impozitelor locale la Primăria Arad privesc următoarele aspecte:

creșterea eficienței încasării impozitelor și taxelor locale de la populație printr-o urmărire mai atentă a acestora, somarea acestora și eventual prin creșterea majorărilor de întârziere;

solicitarea de transferuri de la bugetul statului într-o sumă cât mai mică și creșterea în acest fel a gradului de autonomie financiară; Aceasta se poate realiza prin: introducerea unor impozite și taxe noi sau majorarea celor existente, dar fără a determina creșterea evaziunii fiscale. Este un obiectiv greu de îndeplinit deoarece soluțiile prezentate întotdeauna vor duce la creșterea presiunii fiscale individuale. Totuși consider că atunci când banii plătiți de locuitori sunt folosiți pentru scopuri de interes local cu efecte vizibile în direcția creșterii confortului, modernizării localității respective, oamenii pot totuși accepta anumite majorări.

detalierea grupelor de impozite în cadrul bugetului local, pentru a putea face analize mai amănunțite asupra elementelor componente cu scopul de a determina care dintre ele a influențat apariția unor modificări.

În ultimul rând, nu pot să trec cu vederea legislația română care conține prea multe acte normative și sugerez că ar trebui revizuită și contopită într-o singură lege. De asemenea de remarcat este faptul că prin legislația care reglementează impozitele și taxele locale se acordă posibilități prea restrânse autorităților locale în ceea ce privește stabilirea cotelor de impunere.

Anexe

Anexa 1. Valorile impozabile pe metru pătrat de suprafață construită desfășurată*) la

clădiri și alte construcții aparținând persoanelor fizice

*) Pentru determinarea suprafeței construite desfășurate, în cazul clădirilor care nu pot fi efectiv măsurate pe conturul exterior, asupra suprafeței utile se aplică coeficientul de transformare de 1,20.

**) Valoarea impozabilă se reduce în raport cu perioada în care au fost realizate, după cum urmează: a) înainte de anul 1950 inclusiv, reducere 15%; b) între anii 1951 si 1977 inclusiv, reducere 5%.

***) În cazurile în care nu sunt întrunite cumulativ aceste condiții se vor utiliza valorile impozabile, în lei/m2, prevăzute în col. 3.

NOTA:

1. Pentru determinarea valorilor impozabile, pe ranguri de localități și zone în cadrul acestora, la nivelurile menționate în prezenta anexă se vor aplica următorii coeficienți de corecție pozitivă:

Zonele A, B, C si D din prezenta anexă corespund zonelor A, B, C si D din anexa nr. 3 la prezenta ordonanță.

Pentru clădirile structurate în blocuri cu mai mult de 3 niveluri si 8 apartamente coeficienții de corecție pozitivă menționați la pct. 1 vor fi diminuați cu 0,10.

Anexa 2. Impozitul pe terenurile situate în intravilan – lei/mp –

La nivelurile prevăzute în tabloul de mai sus se vor aplica următorii coeficienți de corecție pozitivă:

Localități urbane de gradul 0: …………….8,00

Localități urbane de gradul I: …………….5,00

Localități urbane de gradul II: ……………4,00

Localități urbane de gradul III: …………..3,00

Localități rurale de gradul IV: ……………1,10

Localități rurale de gradul V: …………….1,10

Anexa 3. Impozitul pe terenurile situate în extravilan – lei/mp –

Anexa 4. Taxa asupra mijloacelor de transport cu tracțiune mecanică

Pentru atașe taxa anuală se stabilește la nivelul a 50% din taxa datorată pentru motociclete, motorete și scutere.

Anexa 5. Taxa asupra mijloacelor de transport marfă cu masa totală maximă autorizată de peste 12 tone:

Anexa 6. Taxa asupra mijloacelor de transport (autovehicule articulare sau trenuri rutiere) marfă cu masa totală maximă autorizată de peste 12 tone:

Anexa 7. Taxa asupra mijloacelor de transport: pentru remorci semiremorci și rulote (cu excepția celor care fac parte din combinațiile de autovehicule)

Anexa 8. Taxa asupra mijloacelor de transport: pentru mijloacele de transport pe apă

Anexa 9. Taxe pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor

A. În domeniul construcțiilor, taxele se stabilesc în funcție de valoarea construcțiilor sau a instalațiilor, de suprafața terenurilor și de natura serviciilor prestate, astfel:

Pentru eliberarea certificatul de urbanism, în funcție de suprafața pentru care se solicită:

În mediul urban

În mediul rural se percepe 50% din taxa prevăzută pentru mediul urban.

2. (1) Autorizația de construire pentru lucrările care se autorizează potrivit legii:

– 1% din valoarea autorizată a lucrării, inclusiv a instalațiilor aferente acesteia. Pentru construcțiile de locuințe taxele de autorizare se reduc cu 50% .

(2) Taxele de autorizare nu se datorează în cazul eliberării de autorizații pentru lăcașuri de cult, inclusiv pentru construcțiile anexe ale acestora, pentru lucrările de dezvoltare, de modernizare sau de reabilitare a infrastructurilor din transporturi care aparțin domeniului public al statului, pentru lucrările de interes public județean sau local, precum și pentru construcțiile ai căror beneficiari sunt instituțiile publice.

3. Autorizația de foraje și excavări, necesare studiilor geotehnice, ridicărilor topografice, exploatărilor de carieră, balastierelor, sondelor de gaze și petrol, precum și altor exploatări taxa datorată pentru fiecare mp este cuprinsă între 37.000 lei și 48.000 lei.

4. Autorizarea construcțiilor provizorii de șantier necesare execuției lucrărilor de bază, dacă nu au fost autorizate o dată cu acestea: taxa este de 3% din valoarea autorizată a construcțiilor.

5. Autorizații de construire pentru organizarea de tabere de corturi, căsuțe sau rulote, campinguri: 2% din valoarea autorizată a lucrării sau a construcției.

6. Autorizarea construcțiilor pentru lucrări cu caracter provizoriu: chioșcuri, tonete, cabine, spații de expunere situate pe căile și în spațiile publice, precum și pentru amplasarea corpurilor și a panourilor de afișaj, a firmelor și reclamelor: pentru fiecare mp 48.000 lei

7. Autorizația de desființare parțială sau totală a construcțiilor și amenajărilor pentru care s-a eliberat autorizația se taxează cu 0,1% din taxa plătită la autorizare.

8. Pentru prelungirea certificatului de urbanism, cât și a autorizațiilor taxa ce se percepe este de 30% din valoarea taxei inițiale.

9. Autorizațiile pentru lucrările de racorduri și branșamente la rețele publice de apă, canalizare, gaze, termice, energie electrică și telefonie: pentru fiecare instalație 48.000-73.000 lei

10. Avizul comisiei de urbanism și amenajare a teritoriului 100.000-364.000 lei

11. Certificat nomenclatură stradală și adresă 48.000-61.000 lei

B. Taxa pentru eliberarea autorizațiilor de orice fel, cu excepția celor din domeniul construcțiilor, precum și viza anuală sau trimestrială a acestora:

1. Autorizații de funcționare pentru activități lucrative și viza anuală a acestora:

2. Autorizații sanitare de funcționare eliberate contribuabililor 83.000-121.000 lei

3. Pentru eliberarea de:

a) copii heliografice de pe planuri cadastrale sau de pe alte asemenea planuri, deținute de consiliile locale, de fiecare mp de plan:

b) eliberarea sau viza anuală a autorizațiilor ce dau dreptul de a executa proiecte 280.000 lei.

4. Pentru eliberarea certificatului de producător și viza trimestrială a acestuia, între 50.000 lei și 500.000 lei.

Bibliografie

1. Barbu V. – Fonduri publice: constituire și utilizare, Editura de Vest, Timișoara, 2001.

2. Bălan E. – Administrarea finanțelor publice locale, Editura Lumina Lex, București, 1999.

Bălănescu Rodica, Bălășescu F., Moldovan Elena – Sistemul de impozite, Editura Economică, București, 1994.

Botea I. – Metode și tehnici fiscale, Editura “Someșul”, Satu Mare, 1999.

Brezeanu P. – Fiscalitate: concepte, modele, mecanisme, politici și practici fiscale, Editura Economică, București, 1999.

Cătineanu F., Șeulean Victoria, Donath Liliana – Finanțe Publice, Editura Mirton, Timișoara, 1995 .

Corduneanu Carmen – Sistemul fiscal în știința finanțelor, Editura Codecs, București, 1998.

Cosma D., Lăbuneț Aurora – Bugetul și trezoreria publică, Editura Augusta, Timișoara, 1998.

Grigore – Lăcrița N. – Probleme și soluții privind impozitele și taxele locale, Editura Tribuna Economică, București, 1999.

Hoanță N. – Economie și finanțe publice, Editura Polirom, Iași, 2000.

Leonte Doina, Cioponea Mariana – Finanțe publice: note de curs, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2001.

Manolescu G. – Buget, abordare economică și financiară, Editura Economică, București, 1997.

Matei G. – Finanțe publice, Editura Universității din Craiova, Craiova, 1998.

Moșteanu Roxana – Impozitele și taxele locale, Editura Economică, București, 2000.

Moșteanu Roxana – Impozite și taxe 200-2001, Editura Economică, București, 2001.

Popa E. – Autonomia locală în România, Editura All Beck, București, 1999.

Popescu C. – Autonomia locală și integrarea europeană, Editura All Beck, București, 1999.

Popovici D., Popovici F. – Buget și trezorerie, Editura Mirton, Timișoara, 2001.

Talpoș I. – Finanțele României, Editura Sedona, Timișoara, 1995.

Văcărel I., Anghelache Gabriela, Bercea F. – Finanțe publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000.

X X X – Constituția României

X X X – Economie și administrație locală, colecție 2001 – 2002

X X X – Legea administrației publice locale, Nr.215 din 23 aprilie 2001

X X X – Legea privind impozitele și taxele locale, Nr. 27 din 17 mai 1994

X X X – Ordonanța de urgență, Nr. 62 din 28 decembrie 1998 pentru modificarea și completarea Legii privind impozitele și taxele locale, Nr. 27 din 17 mai 1994

X X X – Ordonanța Nr. 36 din 30 ianuarie 2002 privind impozitele și taxele locale

X X X – http://www.gov.ro

X X X – http://www.cchr.ro

X X X – http://domino.kappa.ro/guvern/strategia.nsf/Arhiva

X X X – http://www.cjmures.ro