Studiu Privind Gestiunea Ciclului de Exploatare la S.c. Vio Razvy Shoes S.r.l

Capitolul 1. Gestiunea financiară a întreprinderii

1.1.Conținutul și structura gestiunii financiare

În contextul situației economice din România de azi, funcționarea eficientă a întreprinderilor fără o gestiune sănătoasă a resurselor financiare și a utilizărilor acestora nu poate fi concepută.

În cadrul gestiunii finanțelor întreprinderii pot fi distinse patru faze: analiza economico-financiară, decizia financiară, gestiunea financiară și planificarea bugetară. Cele patru faze, aparent distincte, funcționează însă în intercondiționalitate.

Gestiune financiară, în sens larg, înseamnă ansamblul acțiunilor cu privire la conservarea, administrarea și dreptul de dispoziție asupra patrimoniului.

Gestiunea financiară, ca parte a gestiunii de ansamblu reprezintă totalitatea acțiunilor de administrare a resurselor bănești al firmei în vederea maximizării valorii acesteia sau maximizarea bogăției proprietarilor săi.

Gestiunea financiară a întreprinderii influențează în mod direct situația economică a întreprinderii, punând la dispoziție o serie de metode și tehnici de obținere de capitaluri la costuri reduse și de alocare a acestora în condiții de eficiență maximă. Numai astfel poate fi îndeplinit obiectivul fundamental al întreprinderii, acela de creștere a patrimoniului acționarilor. Distingem a gestiune financiară pe termen scurt și una pe termen mediu și lung.

Gestiunea pe termen scurt urmărește în principal gestiunea ciclului de exploatare, gestiunea trezoreriei și gestiunea riscurilor, iar gestiunea financiară pe termen lung urmărește alegerea unei strategii finaciare de creștere și consolidare a valorii întreprinderii.

Obiectivul principal al gestiunii financiare este maximizarea valorii întreprinderii sau maximizarea bogăției proprietarilor săi, având rolul de a asigura mijloacele și instrumentele necesare pentru atingerea acestui obiectiv. Prin atingerea obiectivului, gestiunea financiară își propune asigurarea unui nivel al performanțelor întreprinderii care să asigure obținerea unei rentabilități dorite, formulările teoretice ale finanțelor întreprinderii enunțând chiar principiul maximizării rezultatelor.

Oportunitățile și restricțiile generate de mediul financiar permit definirea obiectului finanțelor și al gestiunii financiare a întreprinderilor.

Între finanțele și gestiunea financiară a întreprinderii există o strânsă interdependență, având în vedere faptul că teoria financiară este preponderentă în cadrul finanțelor întreprinderii, iar practica financiară concretă dă conținut gestiunii financiare. Gestiunea financiară oferă tehnicile și metodele privind practica financiară pentru procurarea capitalului necesar și alocarea lui eficientă.

Practica financiară la nivelul agenților economici se concretizează în: analiza financiară, planificarea financiară, gestiunea financiară pe termen scurt, strategia financiară, evaluarea patrimonială și financiară a întreprinderii.

Finanțele întreprinderii se corelează tot mai strâns cu comportamentele și operativitatea pieței financiare, considerată ca o structură instituțională de sprijin în vederea asigurării capitalului întreprinderii. De aceea, tematica gestiunii financiare și conținutul său tehnic sunt strâns legate de contextul intern și mediul extern al întreprinderii.

Gestiunea finaciară prognozează, controleaza, analizează și reglează, sub aspect financiar, activitățile desfașurate la nivelul societății comerciale. Aceasta asigură desfășurarea normală a activităților și urmărește consecințele financiare ale complexului decizional (acționari, manageri, decidenți publici și monetari), asupra evoluției structurale și poziției pe piată a societății comerciale.

Din cele expuse reiese că, gestiunea financiară asigură în mod permanent resursele necesare derulării ăn condiții optime a activităților de expoatare și de investiții, controlând modul de utilizare a acestora, în veredea asigurării rentabilității și consolidării poziției pe piață a societății comerciale. În acest scop optimizează fluxurile de capital (propriu și împrumutat), fluxurile de investiții, fluctuațiile stocurilor, fluxul datoriilor financiare, soldurile de trezorerie. Aceasta contribuie la utilizarea eficientă, în condiții de performanță, a potențialului financiar, uman, tehnic de care dispune societatea comercială.

Rezultă că, în practică, sfera gestiunii finaciare este vastă, iar activitățile care trebuie previzionate, analizate, controlate și reglate sunt eterogene. Se impune, prin urmare, o abordare conceptuală cu caracter integrator, care să refiefeze dinamica actului decizional, prin care trebuie să se atingă finalitatea prestabilită. În concluzie, gestiunea cuprinde:

sistemul deciziilor financiare, destinate aplicării în practică a strategiilor de exploatare, investiții, finanțare și distribuire a fluxurilor de beneficii (profit), în scopul consolidării și maximizării valorii societății comerciale;

ansamblul activităților prin care gestionează fluxurile capitalurilor proprii și împrumutate (credite bancare, împrumuturi obligatare, leasing), fluxurile de dezinvestire (cesiuni de active fixe și circulante), fluxurile de beneficii, se asigură echilibrul financiar dinamic și durabil între fluxurile de utilizări și resurse, în scopul maximizării rentabilității financiare în condiții de risc (economic, financiar, de faliment).

Conținutul și condițiile problemelor financiare la care trebuie sa facă față întreprinderea, precum și soluțiile care pot fi găsite, sunt legate în mod evident de caracteristicile mediului său financiar, precum și de propriile sale caracteristici. Gestiunea finaciară va trebui să fie adaptată, sau cel puțin nuanțată, în funcție de situațiile în care se aplică.

Astfel, problemele puse gestiunii finaciare apar extreme de diferențiate, de exemplu:

de tratarea problemelor unei microîntreprinderi dintr-o țară în curs de dezvoltare, aproape lipsită de orice suprastructură financiară;

de problemele de finanțare a unei întreprinderi multinaționale, care are acces la piețele international de capital;

de problemele de investiții ale unei întreprinderi industriale mijlocii aflată pe o piață bogată în lichidități și în instituții care o pot finanța.

O firmă, trebuie să trateze probleme de gestiune financiară întotdeauna când desfășoară o operațiune care necesită achiziționarea, posedarea sau cesionarea de bani sau de titluri financiare, drept urmare, toate întreprinderile care face parte dintr-o economie unde se află o mișcare a banilor sau a altor creanțe, e confruntată cu oportunități și constrângeri financiare și se cuvine să-și pună la punct proceduri corespunzătoare gestiunii financiare.

Factorii de influență ai gestiunii financiare ai unei firme sunt:

stadiul și formele de dezvoltare ale sistemului financiar național sau internațional;

natura și diversitatea instrumentelor, instituțiilor și mecanismelor;

caracteristicile proprii ale întreprinderii și caracteristicile inerente ale sistemului financiar.

Conținutul gestiunii financiare poate fi tratat într-un mod mai minuțios făcând referire la obiectul gestiunii financiare, la sarcinile fundamentale și la responsabilitățile operaționale încredințate diferiților specialiști din domeniul finanțelor.

Fig. 1.1. Conținutul gestiunii financiare a întreprinderii

1.2 Obiectul și sarcinile gestiunii financiare

La o primă analiză, spatial financiar în care își desfășoară activitatea întreprinderile constituie un ansamblu de procese legate de crearea, conservarea și circulația banilor și a altor active financiare. Cu toate acestea, banii și celelalte active financiare nu constituie decât una din formele de manifestare ale sistemelor financiare complexe care pun în mișcare, într-un plan mai amplu, cinci ansambluri de component, clar definite.

Putem spune că obiectul finanțelor întreprinderii poate fi definit mai bine făcându-se referire la componentele sistemului financiar. Ajungem astfel la o reprezentare a celor cinci ramuri ale gestiunii financiare, prezentate in fig. 1.2.

Fig. 1.2. Întreprinderea și mediul său financiar

Această reprezentare arată că, în cazul oricărei organizații sau întreprinderi, gestiunea financiară trebuie să asigure cunoașterea instrumentelor sau activelor financiare (1), a variabilelor (2) și procedeelor de reglare (3), să coordoneze operațiunile financiare și să stăpâneasca relațiile cu partenerii financiari (4) și cu piețele (5) care au implicații ăîn activitatea întreprinderii.

Autoritatea și responsabilitatea la ultimul nivel (vârful piramidei) în firmă revin acționarilor. Cum cei mai mulți investitori cumpără acțiuni la purtător în special pentru a-și mări averea, și cum managerii firmei lucrează pentru acționari, obiectivul managementului ar trebui să fie maximizarea bogăției proprietarilor. Directorii executive ai companiilor, în general, fac declarații care confirmă acest obiectiv ca fiind obiectivul principal.

Maximizarea valorii necesită ca patrimoniul să fie angajat în proiecte de investiții, care să-l valorifice, grație rentabilității lor viitoare. În acest sens, gestiunea financiară trebuie să asigure calitatea și nivelul performanțelor realizate de întreprindere în diversele sale proiecte și activități. În plus, maximizarea valorii implică protejarea și conservarea sa. De aceea, gestiunea financiară are ca scop să evite risipirea patrimoniului cauzată de un faliment și trebuie deci să vegheze la menținerea solvabilității sau a echilibrului financiar al întreprinderii. Dar riscul falimentului nu constituie decât o formă particulară a riscului financiar. Întreprinderea e supusă unor riscuri multiple legate de instabilitatea mediului său finaciar. Este deci sarcina gestiunii financiară să pună la punct instrumentele de acoperire adecvate, pentru a asigura protecția necesară contra acestor riscuri.

Ne putem întreba dacă nu ar trebui ca principalul scop al firmei să fie atingerea unor obiective cum ar fi: îmbunătățirea vieții angajaților, a clienților, a comunității, a societății în general. Cu alte cuvinte, nu ar trebui ca responsabilitatea socială să fie obiectivul principal? Pentru a pune aceste întrebări considerăm o firmă care ignoră un număr de activități sociale. Costul acestora trebuie suportat de către cineva. El ar putea fi suportat de clienții firmei prin intermediul unor prețuri mai mari la produsele oferite de firmă.

Într-un mediu competițional firmele ce ridică prețurile se pot confrunta cu o scădere a vânzărilor și o micșorare a numărului angajaților firmei, o consecință socială inacceptabilă, consecință ce poate avea ca efect falimentul dacă vânzările sunt afectate în mod serios.

Deși publicul este generos în susținerea organizațiilor de caritate, cei mai mulți oameni caută să investească în firme cu profituri mari și riscuri scăzute. Într-adevar, goana după profit face să funcționeze economia capitalistă atât de bine.

Maximizarea valorii întreprinderii

Gestiunea financiară se ocupă în primul rând de maximizarea valorii întreprinderii. Această valoare nu poate fi apreciată numai în raport cu patrimoniul său, cu bogățiile acumulate de întreprindere până la un anumit moment. Ea trebuie analizată și în raport cu proiectele și activitățile viitoare în care va fi angajat patrimoniul.

Bogăția acumulată de întreprindere la un moment dat nu constituie decât unul din elementele care permit aprecierea valorii sale. Aceasta trebuie să țină seama și de rezultatele așteptate în viitor, ca urmare a folosirii patrimoniului acumulat. Cu alte cuvinte, valoarea întreprinderii este o valoare anticipată; ea ține seama de valoarea actuală, pe care o corelăm cu veniturile viitoare preconizate, provenite din activitățile ăntreprinderii. Acesta este motivul pentru care valoarea întreprinderii nu poate fi separată de calitatea proiectelor în care este angajat patrimoniul acesteia.

Valoarea unei întreprinderi nu poate fi asimilată valorii patrimoniului ei prezent. Chiar dacă valoare patrimoniului în prezent are o oarecare importanță, trebuie luate în considerare alte trei aspecte:

Valoarea întreprinderii este o valoare actualizată, adica echivalentul prezent al rezultatelor viitoare preconizate.

Valoarea nu este o mărime „fixată” într-o bogăție statică, ci o mărime dinamică, inseparabilă de procesul de valorificare a patrimoniului.

Evaluarea este sensibilă la toate riscurile percepute ca susceptibile să afecteze nivelul și stabilitatea viitoare a rezultatelor preconizate.

Putem spune că maximizarea valorii întreprinderii apare ca fiind dependentă de nivelul

performanțelor asigurate de activitățile întreprinderii și de stăpânirea riscului de faliment și a riscurilor financiare în general.

La firmele mici managerii și proprietarii sunt aceeși. La firmele de dimensiuni medii sau mari, managerii se vor comporta, în general, ca „agenți” ai proprietarilor firmei (ai acționarilor). Cu cât acțiunile firmei sunt deținute de mai mulți acționari, cu atât contactul dintre manageri și proprietari este mai slab. Cu cât proprietarii sunt mai îndepărtați de conducerea firmei, cu atât potențialul conflict de interese cu managerii este mai mare.

Acest conflict poate fi concretizat în luarea unor decizii manageriale care să avantajeze managerii în detrimentul acționarilor. Asemenea decizii pot intra în conflict direct cu obiectivul de maximizare a bogăției proprietarilor.

Un alt conflict de interese poate apărea atunci când managerii firmei împrumută bani pentru a cumpăra toate acțiunile deținute de firmă pe stoc, și din manageri devin proprietari ai firmei. Expresia „compania este preluată privat” înseamnă că acțiunile nu se mai tranzacționează în mod public. Obiectivul este obținerea unui profit din tranzacționarea acțiunilor firmei la prețul curent de piață, acționând pentru a îmbunătăți perspectivele de profitabilitateale firmei și apoi revânzând acțiunile public la un preț mai mare, pentru a obține un profit mai mare ei înșiși. Cum managerii vor să obțină un profit din diferența dintre prețul plătit pe acținile din stocul comun al firmei și prețul obținut din vănzarea acestor acțiuni, apare tentația ca managerii să încerce să cumpere stocul comun de acțiuni la cel mai mic preț posibil. Drept rezultat, managerii pot fi tentați să ia decizii care să reducă prețul stocului de acțiuni înainte de inițializarea procedurii de vânzare a acestor acțiuni.

Responsabilitatile gestiunii financiare sunt de doua tipuri:

–          operationale;

–          functionale.

Responsabilitatile operationale ale gestiunii financiare cuprind sarcinile specifice cu privire la asigurarea relatiilor de buna functionare a componentelor subsistemului financiar al intreprinderii si sunt exprimate prin ansamblul activitatilor financiare desfasurate la nivel de intreprindere: aplicarea corecta a politicii investitorilor, adoptarea si aplicarea deciziilor financiare la nivel tactic, indeplinirea indicatorilor de plan, asigurarea unui nivel corespunzator al lichiditatii si solvabilitatii, asigurarea capacitatii de autofinantare, performanta investitiilor realizate, realizarea controlului financiar, conducerea structurii financiar-contabile etc.

Responsabilitatile functionale cuprind ansamblul de roluri, sarcini pe care gestiunea financiara le indeplineste in legatura cu buna functionare a intreprinderii economice si sunt exprimate in fapt prin obiectivele activitatii economice. Din responsabilitatile functionale amintim: maximizarea profitului, sporirea valorii intreprinderii, mentinerea echilibrului financiar si stapanirea riscurilor financiare.

1.3. Responsabilitățile operaționale ale gestiunii financiare

Studiul obiectului gestiunii financiare a condus la a i se recunoaște acesteia anumite competențe specific. Acest domeniu al competențelor gestiunii financiare privește ansamblul problemelor ridicate de relațiile dintre întreprindere și mediul său financiar. Acest studio a permis și enunțarea sarcinilor fundamentale care revin finanțelor întreprinderii. Sarcinile respective privesc menținerea valorii întreprinderii, a performanțelor sale financiare, stăpânirea riscurilor cu care întreprinderea e confruntată și menținerea solvabilității.

1.3.1. Principalele sarcini operaționale ale gestiunii financiare

Responsabilitățile operaționale ale gestiunii financiare sunt distribuite pe cele trei faye ale unui ciclu fundamental al gestiunii financiare.

Acest ciclu cuprinde, în primul rând, o fază de diagnosticare sau analiza financiară care are în principal ca obiect aprecierea situației și a activității financiare a întreprinderii, pentru a pregăti adoptarea de măsuri concrete care să permită depășirea lacunelor și valorificarea avantajelor.

În al doilea rând, acest ciclu cuprinde o fază de formulare și de aplicare a deciziilor financiare. Aceste decizii se înscriu în perspectiva proiectelor pe termen lung și mediu și pun în mișcare operațiuni de investiții și de finanțare. Ele urmăresc însă și efecte pe termen scurt care definesc domeniul gestiunii trezoreriei. Pe de altă parte, anumite măsuri trebuie oprite pentru a proteja întreprinderea împotriva riscurilor financiare cărora trebuie să le facă față în diverse situații.

A treia fază a ciclului gestiunii financiare constă în urmărirea și controlul proiectelor a căror aplicare a fost hotărâtă de întreprindere. Această fază permite, cel mai adesea, constatarea "diferențelor" între realizările efective și proiectele inițiale. Ea ar trebui să ducă la declanșarea unor măsuri de corecție, care ar însemna fie o rectificare a traiectoriei și apropierea de proiectele inițiale, fie adaptarea sau revizuirea proiectelor inițiale.

Într-o firmă, în general, responsabilul financiar este ajutat de două persoane: trezorierul (casierul) și revizorul. Revizorul este, în general, responsabil de calculația costurilor, contabilitatea financiară, contabilitatea taxelor și impozitelor. Aceste funcții ajută la furnizarea de informații managementului cu privire la activitățile trecute și situația curentă a firmei, ajutând la proiectarea unor planuri viitoare. Celelalte funcții financiare sunt subordonate casierului (trezorierului). Aceste funcții sunt: managementul capitalului circulant, bugetarea capitalului, managementul structurii capitalului, analiza financiară și planificarea.

Managementul capitalului circulant implică atât managementul activelor curente ale firmei (cash, inventar, valori imobiliare, etc.) cât și managementul pasivelor (taxe, facturi de plată). Aceste activități solicită o mare parte din timpul managerului financiar.

Bugetarea capitalului implică achiziția și vânzarea activelor fixe ale firmei. Această activitate este deosebit de importantă deoarece implică cheltuieli mari și irevocabile.

Managementul structurii capitalului determină luarea deciziilor privind proporția fondurilor pe termen lung, decizie bazată pe volumul datoriilor și mărimea veniturilor.

Analiza financiară și planificarea (planning) implică evaluarea situației curente a firmei, determinarea situației financiare a firmei și stabilirea modalităților prin care pot fi atinse obiectivele.

1.3.2. Locul gestiunii financiare în sistemul de gestiune al întreprinderii

În calitate de proprietari ai firmei, acționarii dețin autoritatea supremă și controlul activității firmei. Imediat sub acționari se află consiliul de administrație, care este ales de către acționari. Acționarii au dreptul (puterea) de a înlocui membrii consiliului de administrație ale căror rezultate sunt considerate nesatisfăcătoare. Consiliul de administrație numește președintele firmei și trasează liniile directoare în ceea ce privește managementul firmei. Dacă responsabilii numiți de către consiliu nu-și îndeplinesc corespunzător datoria, aceștia pot fi înlocuiți.

Managementul financiar este doar unul dintre aspectele ce privesc activitatea firmei, marketingul și producția fiind alte două aspecte. Împreună ele trebuie să coopereze eficient pentru ca firma în ansamblu să fie eficientă.

Între domeniile marketing, finanțe, producție există numeroase interdependențe. De exemplu, pentru a determina nivelul producției, managerul producției trebuie să primească informații de la departamentul marketing privind nivelul așteptat al vânzărilor. Iar pentru a determina nivelul vânzărilor, directorul comercial trebuie să colaboreze cu managerul financiar pentru a determina cea mai potrivită politică comercială a firmei. Numeroase aspecte ale activităților interdepartamentale necesită ca managerii din diferite arii funcționale să fie familiarizați cu activitățile din alte departamente și arii funcționale.

Pe de o parte, gestiunea financiară are o tehnică proprie, ceea ce face să i se recunoască o anumită autonomie de decizie. Pe de altă parte, deciziile luate de celelalte domenii de gestiune atrag consecințe în plan financiar, deoarece ele presupun resurse și necesități financiare, presupun încasări și plăți. în consecință, gestiunea financiară este sub influența ansamblului deciziilor privind gestiunea, ea reacționează la măsurile de tot felul luate în întreprindere, pentru că aceste măsuri au consecințe în plan financiar. Dar ea trebuie în plus să se angajeze în acțiuni de adaptare, corelându-se cu proiectele celorlalte funcții de gestiune, pentru a asigura respectarea de către întreprindere a constrângerilor financiare majore.

Modurile de încadrare a gestiunii financiare în cadrul organizării întreprinderii sunt multiple și exprimă, în același timp, caracteristici istorice (competențele inițiale ale fondatorilor și ale înalților responsabili) și exigențe proprii ale întreprinderii. Reușita încadrării gestiunii financiare în structura organizatorică a întreprinderii depinde de respectarea a trei condiții fundamentale:

structura organizatorică trebuie să exprime recunoașterea autonomiei și a competențelor tehnice proprii finanțelor întreprinderii

structura organizatorică trebuie să comporte procedee sau mecanisme intime de coordonare, de negociere și de arbitraj între gestiunea financiară și celelalte funcțiuni, consumatoare de resurse sau generatoare de resurse pentru întreprindere

structura organizatorică trebuie să aibă grijă ca relațiile cu partenerii financiari externi (bancheri, operatori bursieri, acționari) să fie întreținute de responsabili a căror competență, autonomie și nivel ierarhic să fie adaptate situației întreprinderii.

Se poate spune că gestiunea financiară constituie un ansamblu de metode de analiză și de instrumente de lucru care permit întreprinderilor și altor organizații să își asigure o încadrare eficientă în mediul lor financiar.

Capitolul 2. Considerații teoretice privind gestiunea financiară a ciclului de expoatare

2.1. Gestiunea financiară a ciclului de exploatare

În cadrul gestiunii financiare a întreprinderii, gestionarea ciclului de exploatare este secvența cea mai importantă datorită ponderii semnificative pe care o dețin activele și pasivele circulante în totalul bilanțului unităților economice. Acest capitol continuă planificarea financiară în domeniul necesarului de capitaluri pentru ciclul de exploatare și finanțarea acestui necesar, inclusiv costurile și riscurile aferente. Se fundamentează astfel un bilanț previzional (în partea de jos a acestuia) privind echilibrul financiar planificat, pe termen scurt, între activele și pasivele circulante și de trezorerie ale întreprinderii.

Derularea ciclului de exploatare a unui produs, ținând seama de întârzierile de plată poate fi reprezentată grafic astfel:

Fig. 2.1. Derularea ciclului de exploatare a unui produs

Se constată astfel că ciclul de exploatare generează un dublu decalaj al încasărilor și plăților:

un decalaj legat de durata ciclului de exploatare;

un decalaj legat de întârzierile de plată.

Acest dublu decalaj se menține permanent ca urmare a continuității activității și generează un necesar de finanțare care este acoperit în special, prin întârzierile de plată pe care furnizorii întreprinderilor le acceptă. Necesarul de finanțare este constituit dintr-un:

anumit volum al stocurilor;

nivel al creanțelor care se reînnoiește.

Ciclul de exploatare al unei entități reprezintă perioada de timp dintre achiziționarea materiilor prime care intră într-un process de transformare și finalizarea acstora în trezorerie sau sub forma unui echivalent de trezorerie.

Echivalentele de trezorerie reprezintă investițiile financiare pe termen scurt, extrem de lichide, care sunt supuse unui risc nesemnificativ de schimbare a valorii.

Ciclul de exploatare cuprinde ansamblul activităților și operațiunilor desfășurate începând cu aprovizionarea materiilor prime, materialelor consumabile și se termină odată cu încasarea creanțelor de la clienți, beneficiari ai bunurilor livrate, serviciilor prestate și lucrărilor executate.

Gestiunea ciclului de exploatare este cea mai importantă secțiune a gestiunii financiare a întreprinderii. Relevanța gestiunii ciclului de exploatare este determinată, în primul rând, de ponderea ridicată (de peste 50%) a activelor (și pasivelor) circulante în totalul bilanțului întreprinderilor. În al doilea rând, operațiile ciclului de exploatare sunt cotidiene, cu un mare grad de repetabilitate și cu o reflectare imediată asupra situației financiare, asupra rentabilității întreprinderii. În sfârșit, problematica datoriilor pe termen scurt preocupă din ce în ce mai mult gestiunea financiară a întreprinderilor, îndeosebi a celor de mărime mică și mijlocie (care au cele mai ridicate rate de dobândă).

2.1.1 Conținutul gestiunii ciclului de exploatare

 Scopul urmărit de gestiunea ciclului de exploatare este cel al oricărei investiții de capital: cea mai eficientă alocare a capitalului în stocuri și creanțe, în condițiile corelației rentabilitate-risc. Armonizarea relației rentabilitate-risc se realizează, în cea mai mare parte, în cadrul echilibrului dintre necesarul de active circulante și sursele mobilizabile pentru finanțarea acestuia.

Răspunzând nevoii de rentabilitate, gestiunea activelor curente vizează realizarea ciclului de exploatare cu un nivel minim de active circulante, iar gestiunea pasivelor circulante urmărește cel mai mic cost al achiziționării capitalurilor necesare. Pentru a răspunde nevoii de reducere a riscului, gestiunea activelor circulante urmărește eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichidități, activitate însoțită de majorarea costurilor de exploatare și de diminuarea rentabilității. Privitor pasivelor circulante se urmăresc: autonomia financiară a ciclului de exploatare, permanența surselor de finanțare, preocupări însoțite de creșteri ale costului procurării capitalurilor necesare.

Având în vedere aceste cerințe contradictorii ale optimizării relației rentabilitate – risc, gestiunea ciclului de exploatare conține doua domenii complementare de activitate:

determinarea necesarului de active circulante (stocuri, creanțe și lichidități)

determinarea modului de finanțare a necesarului de active circulante ( fondul de rulment, datorii de exploatare: furnizori, creditori; concursuri bancare, credite de scont credite de trezorerie).

Cea mai importantă caracteristică a activelor circulante reprezintă lichiditatea ridicată a acestora și, deci, posibilitatea acoperirii operative din încasări a datoriilor, a efectuării unor plasamente de trezorerie și a păstrării unei rezerve lichide în cont și în casă. Există un raport specific fiecărei întreprinderi între vânzări (cifra de afaceri) și nivelul activelor necesare pentru realizarea acestora. Pornind de la acest raport, se pot identifica trei politici de gestiunea ciclului de exploatare, cu efecte diferite asupra rentabilității și riscului.

 O politică ofensivă (agresivă) (1), ce își preconizează realizarea unei cifre de afaceri scontate cu stocuri minime. Rentabilitatea ridicată, intenționată prin această politică, este însoțită de riscuri mari legate de lipsa de stoc, de lipsa de lichidități și de insolvabilitatea întreprinderii.

O politică prudentă (defensivă) (2), care își propune realizarea unei cifre de afaceri scontate cu stocuri și lichidități ridicate. Rentabilitatea va fi, în acest caz, afectată de costurile suplimentare ale prudenței în asigurarea cu stocuri a continuității activității de exploatare, recuperarea mai mult relaxată a creanțelor, menținerea unui sold al disponibilităților bănești în conturile curente, pentru care dobânzile la vedere sunt foarte mici.

 O politică echilibrată (intermediară) (3), care armonizează relația contradictorie dintre rentabilitate și risc.

În ceea ce privește finanțarea activelor circulante, într-o politică agresivă (1) accentul cade, adesea, pe pasivele pe termen scurt (datorii de exploatare, credite bancare etc.), acestea având cele mai mici costuri de procurare, dar care stabilește și o preocupare stresantă de a reînnoi creditele pe termen scurt, la dobânzi mai mari sau chiar riscul unei lipse de capital. Politica defensivă (2) are în vedere finanțarea activelor circulante, în principal, din surse permanente (fondul de rulment), care au costuri de procurare mult mai mari, dar și o acoperire suficientă împotriva riscului de reînnoire a creditelor și a creșterii ratei dobânzii. O politică neutră (3) constă în sincronizarea dintre scadențele activelor și pasivelor pe termen scurt. Rentabilitatea și riscul, ce ar însoți formarea activelor și pasivelor circulante, au sensuri contrare și se neutralizează într-o oarecare măsură. Fondul de rulment ar reprezenta, cum s-a mai menționat, marja de siguranță pentru finanțarea activelor circulante și pentru autonomia financiară a întreprinderii.

Active circulante (2) politica defensivă

(3) politica intermediară

politica agresivă

Cifra de afaceri

Fig. 2.2. Relațiile dintre activele circulante și cifra de afaceri

2.1.2. Conținutul, structura și clasificarea activelor circulante

Deciziile financiare pe termen lung, care fixează cadrul general al dezvoltării, sunt esențial fundamentate și în multe cazuri ireversibile. Deciziile pe termen scurt sunt dependente de deciziilor pe termen lung, care sunt decizii de corelare. Chiar dacă sunt subordonate, deciziile pe termen scurt, au și ele o importanță deosebită: o greșeală a deciziilor pe termen scurt poate cauza pierderi semnificative sau sistarea plăților.

În categoria activelor circulante sunt incluse stocuri, valori realizabile pe termen scurt și valori disponibile. Criteriul de deosebire între activele circulante, și mijloacele fixe este un criteriu de durată.

În structura activelor circulante cea mai mare importanță o au stocurile. De aceea stocul nu trebuie să fie nici prea mic, nici prea mare: stocul fiind prea mic va conduce la rupturi de producție, iar cel exagerat de mare va necesita un număr excesiv de capitaluri. Valorile realizabile pe termen scurt sunt alcătuite din creanțe ce se nasc din operațiuni de exploatare, valorile disponibile reprezintă mijloace bănești.

Activele circulante pot fi clasificate din punct de vedere al fazelor procesului de exploatare, astfel:

activele circulante care aparțin sferei aprovizionării (de exemplu: materii prime, materiale, combustibil);

activele circulante care aparțin sferei producției propriu-zise (producția neterminată);

activele circulante care aparțin sferei comercializării (producția finită).

Activele circulante pot fi clasificate din punct de vedere al surselor financiare de formare sau de acoperire cu fonduri, astfel:

active circulante procurate din fonduri proprii și atrase;

active circulante procurate din fonduri împrumutate.

Activele circulante pot fi clasificate din punct de vedere al formei lor, astfel:

active circulante sub formă bănească;

active circulante sub formă naturală.

Volumul activelor circulante depinde de mai mulți factori:

nivelul aprovizionării;

producției și desfacerii;

cheltuielile de producție;

viteza de rotație.

Gestionarea eficace a resurselor necesită ca sporul activelor circulante să fie mai mic decît cel al aprovizionării, producției și desfacerii. Micșorarea cheltuielilor are un efect dublu asupra creșterii rentabilității cît și micșorării volumului activelor circulante. Accelerarea vitezei de rotație influențează în sensul reducerii activele circulante existând o eliberare de fonduri care se pot utiliza în alte sensuri. Încetinirea vitezei de rotație determină majorarea activelor circulante, o închidere de fonduri, diminuând eficiența folosirii capitalului.

La fel ca și celelalte elemente de active circulante, stocurile reprezintă o investire. Posedarea stocurilor necesită să fie exprimată prin cîștiguri sau economii pentru deținător, unica motivație de a imobiliza fonduri în stocuri diverse. Constituirea stocurilor reprezintă rezultatul unei decizii de investire. Investirea în stocuri trebuie analizată pe baza disponibilităților bănești, luându-se în considerație durata imobilizării, fluxurile de lichidități, deoarece la final să se evalueze pierderea sau cîștigul din posedarea stocurilor respective.

Formarea de stocuri necesită asigurarea ritmică a procesul economic specific, de producție sau desfacere. Constituirea de stocuri la nivelul agentului economic poate avea influențe diverse: pozitive – cînd există modificări nefavorabile a prețului materiilor prime sau a obținerii unor condiții mai favorabile din partea furnizorilor pentru avansarea unor comenzi mari, și negative – în cazul în care prețurile la materia primă scade, modificarea tehnologiilor de prelucrare a materiei prime, apariția unor înlocuitori calitativi etc.

2.1.3. Gestiunea stocurilor

Stocurile cuprind cantitățile fizice de materiale, de produse sau de mărfuri necesare fiecărei faze a ciclului de exploatare (aprovizionare, producție, desfacere) pentru a asigura desfășurarea continuă și ritmică a activității de exploatare.

În cadrul stocurilor se cuprind: mărfurile, materiile prime, materialele consumabile, materiale de natura obiectelor de inventar, produsele (semifabricatele, produsele finite, produsele reziduale), animalele și păsările, ambalajele, producția în curs de execuție.

Tot în cadrul stocurilor se includ și bunurile aflate în custodie, pentru prelucrare sau consignație la terți, care se înregistrează distinct în contabilitate pe categorii de stocuri.

Funcționarea normală și continuă a ciclului de exploatare necesită existența unor stocuri de mijloace circulante în toate fazele activității economice din întreprindere. Stocurile de mijloace circulante înglobează materii prime și material aflate în diferite faze ale prelucrării, precum și sub forma produselor finite, a mijloacelor în decontare (creanțe asupra clienților și debitorilor) și disponibilitățile bănești în casă sau bancă.

Importanța deosebită a mijloacelor circulante în structura economică a întreprinderii constă în faptul că acestea devin, pe parcursul procesului de producție, depozitarul valorii cedate de celelalte elemente ale structurii cum ar fi: personalul, mijloacele fixe, informațiile, mediul.

Stocurile se exprimă fizic și valoric dar pot fi determinate și în număr de zile.

Din punct de vedere fizic, stocurile reprezintă cantitățile de materiale, de produse sau de mărfuri necesare fiecărei faze a ciclului de exploatare pentru a asigura desfășurarea continua și ritmică a acesteia. Necesitatea constituirii stocurilor derive din caraterul continuu al producției în raport cu caracterul discontinuu al aprovizionărilor.

Mărimea financiară a stocurilor este data de mărimea capitalurilor necesare pentru constituirea și păstrarea lor. Capitalurile alocate nu pot fi recuperate decât după ce stocurile respective parcurg întreg ciclul de exploatare și sunt valorificate prin vânzarea și încasarea produselor sau seviciilor realizate de întreprindere. Pe toată această durată de imobilizare capitalurile rămân blocate fără bosibilitatea de a fi utilizate în alte plasamente rentabile. S-ar desprinde de aici ideea, cel puțin la prima vedere, că procesul de exploatare cel mai economic ar fi acela care s-ar desfașura fără stocuri sau cu stocuri foarte mici. Însă o activitate de exploatare fără stocuri, cu aprovizionare în timp real determină o creștere considerabilă a cheltuielilor de aprovizionare. Cheltuielile cu aprovizionarea continua pot fi atât de mari, încât este mai economică organizarea aprovizionării în mod discontinuu. Automat va apare necesitatea constituirii de stocuri care să asigure alimentarea producției între cele două reaprovizionări succesive.

Există și alternative de a constitui stocuri suficient de mari pentru a reduce numărul aprovizionărilor. Organizarea activității de exploatare cu stocuri excesive antrenează stocuri ridicate de depozitare și păstrare, dar mai ales, de oportunitate a capitalurilor imobilizate pe durata de staționare a acestor stocuri. Deci, cheltuielile suplimentare inutile în gestiunea stocurilor sunt generate, atât de stocurile insuficiente, cât și de cele excesive.

Tabelul nr. 2.1.

Avantaje și dezavantaje cu privire la un nivel minim de stocuri

Tabelul nr. 2.2.

Avantaje și dezavantaje ale achiziționării unui nivel foarte mare de stocuri

Deci, mărimea optimă a stocurilor este cea care armonizează relația contradictorie dintre cheltuielile de aprovizionare (Ca), care variază în funcție de numărul de aprovizionări, și cele de depozitare (Cd), variabile în raport cu mărimea stocurilor. Se demonstrează ușor că această mărime optimă a stocurilor este cea care minimizează cheltuielile totale (CT) cu formarea stocurilor și maximizează rentabilitatea activității de exploatare.

Optimizarea mărimii stocurilor

Cheltuielile (Ca), determinate de declanșarea unei noi aprovizionări (a unei noi comenzi), sunt cele ocazionate de studiul pieței, de deplasare a salariaților pentru aprovizionări, de întocmirea documentelor de aprovizionare, de control al mărfurilor și de analiză a eșantioanelor etc. Cheltuielile totale de pregătire a comenzilor într-un exercițiu financiar vor fi cu atât mai mici, cu cât mărimea comenzilor va fi mai mare. La nivelul unei comenzi se poate stabili însă un cost unitar fix (ca). Cheltuielile de depozitare (cd, numite și de oantrepozitare), variabile în funcție de mărimea stocurilor, sunt ocazionate de transportul, manipularea, depozitarea, degradarea și deteriorarea stacurilor, precum și de costul capitalului necesar pentru procurarea lor. Cum stocurile sunt epuizabile prin darea lor în consum sau prin vânzare, cheltuielile de antrepozitare sunt o medie a cheltuielilor din prima zi a constituirii stocului și a celor din ultima zi de existență a acestuia.

Cele mai importante metode de control a stocurilor

O întreprindere este asigurată în orice moment cu necesarul optim de stocuri, pentru aceasta este necesară o gestiune eficientă a acestora, facându-se adesea un control asupra lor. Exista mai multe metode de gestiune a stocurilor, în funcție de condițiile stabilite luate în considerație.

Metoda clasică sau Modelul Wilson – Whitin de optimizare a stocurilor

Modelul respectiv reprezintă un instrument de optimizare a mărimii stocurilor și pornește de la determinarea costului total de formare a stocurilor, care se dorește a fi minim în condițiile maximizării rentabilității activității de exploatare.

Metoda clasică poate fi folosită doar într-un mediu economic cert, unde:

costurile de comandă și de depozitare sunt cunoscute cu certitudine;

consumul de materii prime, producția sau cererea de produse finite este, de asemenea, cunoscută cu siguranță, astfel că rupturile pot fi perfect înlăturate și că costurile de ruptură (stocurile de siguranță) sunt inexistente.

Este un model de gestiune având cerere constantă și perioadă fixă de aprovizionare, fără posibilitatea apariției lipsei de stoc.

;

în care: S = mărimea optimă a stocului;

N = necesarul anual de aprovizionat;

Ca = costul fix unitar pentru pregătirea unei noi aprovizionări;

T = intervalul de timp considerat pentru reglementarea stocului;

Cd = costul de depozitare pe unitatea de stoc în unitatea de timp;

Punctul în care derivata întâi a costului total în raport cu mărimea stocului este egală cu zero, reflectă minimul costului total.

Cunoscând stocul optim se pot determina, în continuare, numărul comenzilor de aprovizionare (Nr. aprov.) și nivelul mediu între două aprovizionări (i):

în care: T = numărul de zile calendaristice din perioada considerată (Tanual =360 zile).

Acest model poate fi extins și pentru optimizarea stocurilor de produse în curs de fabricație și a celor de produse finite. Variabilele Ca și Cd au semnificații apropiate:

Ca = cheltuielile de aprovizionare cu loturi de produse în curs și de pregătire a fabricației acestora și, respectiv, cheltuielile de lansare a unei noi comenzi de livrare de produse finite;

Cd = cheltuielile de păstrare a stocurilor de produse în curs și finite, și costul de oportunitate al capitalurilor imobilizate, pe durata de staționare a acestor stocuri. Prin aplicarea modelului, se obțin mărimi optime ale loturilor de fabricat și ale celor de livrare, precum și intervale optime ale ciclurilor de fabricație și de expediere a produselor, în condiții de minimizare a costurilor ce însoțesc formarea și păstrarea stocurilor de produse în curs și a celor de produse finite.

Metoda de gestiune ABC

Metoda de gestiune ABC permite împărțirea stocurilor de mărfuri și materiale pe categorii de importanță a acestora pentru întreprindere. La utilizarea acestui model, pentru controlul stocurilor, privind nivelul de achiziții, tipurile de materii prime se divizează în următoarele categorii ținând seama de:

valoarea stocului față de nivelul total de achiziționare a acestora;

valoarea stocurilor incluse în procesul de producție;

influențele negative a inexistenței stocurilor pentru realizarea ciclului operațional, etc.

Datorită importanței lor pentru procesul de fabricație și datorită influenței asupra volumului de mijloace circulante, fiecare grupă se va aborda diferențiat, atât din punct de vedere a metodologiei de stabilire a stocurilor cât și din punct de vedere al conducerii și desfășurării procesului de stocare ca atare. Deci, metoda A.B.C., pe lângă că oferă o politică diferită pentru articolele din categoria mai scumpă, permite și utilizarea unor metode de gospodărire diferită.

Categoria „A” cuprinde cele mai scumpe tipuri de stocuri, care au o perioadă mai mare de aprovizionare. În practică, s-a constatat că ponderea acestor stocuri din totalul stocurilor existente este de circa 10%, iar valoarea lor constituie circa 70% din valoarea totală a stocurilor.

Categoria „B” cuprinde elementele mai puțin importante din punct de vedere numeric, dar și valoric, ponderea acestor stocuri din totalul stocurilor de materii prime și materiale este de 20%. Stocul din această clasă se supune controlului lunar.

Categoria „C” cuprinde restul elementelor din sfera stocurilor de mărfuri și materiale, ce au o valoare mai mică și care nu au rol important la formarea rezultatelor financiare și la realizarea ciclului operațional. Ponderea stocurilor respective din totalul stocurilor existente este de circa 70%, iar valoarea lor alcatuiesc aproximativ 10% din valoarea totală a stocurilor.

Analizat din aceste puncte de vedere sistemul A.B.C. răspunde în mare măsură cerințelor. Acest sistem aplicat la gestiunea stocurilor are în vedere, în primul rând reducerea imobilizărilor la materialele de bază și care se consumă în cantități mari, aspect asigurat prin exigența metodologică de dimensionare a stocurilor și de urmărire a derulării proceselor de stocare.

2.2. Determinarea necesarului de finanțare a ciclului de exploatare (NFCE)

Necesarul de finanțare a cicului de exploatare exprimă nevoia totală de capitaluri pentru procurarea stocurilor și asigurarea unui sold normal de creanțe care să determine desfașurarea eficiantă a ciclului de exploatare.

Fundamentarea NFCE este o etapă importantă în planificarea echilibrului financiar pe termen scurt, întrucât ne furnizează informații privind mărimea investițiilor de capiatal în activele circulante.

Determinarea NFCE urmărește realizarea aceluiași obiectiv de creștere a rentabilității întreprinderii și de diminuare a riscului. Astfel, necesarul va fi mai mare sau mai mic, în funcție de politica financiară pe termen scurt promovată de conducerea întreprinderii (politica defensivă sau agresivă). Există doua mari categorii de metode pentru determinarea NFCE: metode analitice șimetode sintetice. Ambele categorii au ca indicatori de fundamentare, fie costurile expoatării, fie cifra de afaceri.

Metodele analitice presupun determinarea mărimii NFCE pe elemente de stocuri (materii prime și materiale, produse în curs de fabricație, produse finite), iar în cadrul elementelor de stocuri calculul analitic se desfășoară pe fiecare meterial sau produs nominalizat și pe fiecare de stoc. Datorită complexității calculelor și al costului ridicat al operațiilor de fundamentare, folosirea metodelor analitice se recomandă numai în anumite cazuri, și anume:

în situații de modificări structurale considerabile ale activității întreprinderii;

numai pentru determinarea nevoii de finanțare medii anuale a stocurilor.

Metodele sintetice presupun determinarea nevoii de capitaluri circulante pentru totalul acestora, în funcție de volumul planificat al activității de exploatare și de viteza de rotație înregistrată în exercițiul anterior. Metodele sintetice se folosesc, cu foarte bune rezultate, în perioadele de stabilitate economică. Cel mai adesea se folosesc modelele liniare, de proporționalitate directă a mărimii financiare a stocurilor, în raport cu volumul de activitate (producția marfă în cost de producție sau cifra de afaceri). Pentru a corecta această liniaritate se introduc în calcul anumiți coeficienți de degresivitate a evoluției activelor circulante, în raport cu producția, determinați la nivelul realizărilor anterioare privind accelerarea rotației capitalurilor circulante, sau la nivelul unei mărimi dorite (scontate) a acestei accelerări. O alternativă la această proporționalitate directă o reprezintă utilizarea metodelor neliniare (probabiliste), pe baza legilor statistice ce s-au manifestat în evoluția activelor circulante, în corelație cu volumul de activitate.

2.2.1. Metodele analitice de determinare a NFCE

metode analitice bazate pe costurile expoatării

Fundamentarea necesarului de finanțare în baza acestor metode are în vedere elemente de cheltuieli care caracterizează fiecare fază a ciclului de exploatare precum și timpul între două reconstituiri consecutive ale stocurilor.

Cheltuielile exploatării sunt previzionate pentru perioada de gestiune prin bugetele specifice: bugetul producției, bugetul aprovizionării, bugetul vânzărilor.

Cheltuielile materiale pentru stocurile curente se corectează cu un coefficient de 0,5 datorită recuperării treptate a capitalurilor avansate de la nivelul maxim din prima zi a intervalului și până la nivelul minim din ultima zi.

Cheltuielile de fabricație sunt corectate cu un coefficient cuprins între 0,5 – 1 în funcție de ritmul de alocare a capitalurilor bănești în formarea stocurilor în curs de fabricație.

Timpul între două reconstituiri succesive ale stocurilor se determină pe baza vitezelor de rotație înregistrate în perioadele precedente, luându-se în considerare duratele prevăzute în contractele de aprovizionare și desfacere pentru perioada de gestiune și în fișele tehnologice de fabricație a produselor.

Metodele analitice se folosesc pentru determinarea necesarului de finanțare mediu anual pentru fiecare element de pondere semnificativă din categoria stocurilor de materii prime, materiale, produse în curs de execuție, produse finite, produse livrate și neîncasate astfel:

necesarul de finanțare mediu anual pentru elemente semnificative din categoria materiilor prime și a materialelor consumabile (NFCEm):

Unde:

N = necesarul annual de aprovizionat în unități fizice;

Pa = prețul de aprovizionare unitar;

I = intervalul mediu între două aprovizionări succesive;

s = intervalul pentru stocul de siguranță;

c = intervalul pentru stocul de condiționare;

t = stocul pentru transport.

Stocul curent reprezintă cantitatea de materii prime și materiale necesară pentru a asigura desfășurarea procesului de producție între două aprovivionări succesive.

Stocul de siguranță se constituie peste stocul curent, cu scopul de a asigura desfașurarea procesului de producție în cazul unor dereglări în fluxurile normale de aprovizionare.

Stocul de condiționare sau de pregătire cuprinde cantitatea de materii prime și materiale necesară pentru asigurarea continuității procesului de producție în scopul efectuării unor operații de condiționare impuse de procesul tehnologic.

Stocul pentru transport intern reprezintă cantitatea de materii prime și materiale necesare pentru asigurarea continuității procesului de producție în cazul în care sunt necesare pentru transporturi de la un depozit central la punctele de consum.

necesarul de finanțare mediu anual pentru fiecare element semnificativ din categoria produselor în curs de fabricație (NFCEpc):

Q = producția previzionată exprimată în unități fizice;

Cuz = costul de uzină unitar antecalculat;

K = coeficient de corecție specific ritmului de avansare a cheltuielilor de fabricație cuprins între 0,5 – 1;

Dpc = durata ciclului de fabricație.

Producție în curs de execuție reprezintă producția care nu a trecut prin toate fazele de prelucrare, prevazute în procesul tehnologic, precum și produsele nesupuse probelor și recepției tehnice sau necompletate în întregime. În cadrul producției în curs de execuție se cuprind lucrările și serviciile, precum și studiile în curs de execuție sau neterminate.

necesarul de finanțare mediu anual pentru fiecare element cu pondere semnificativă din categoria produselor finite:

Cc = costul complet unitar antecalculat;

Dpf = durata de stocare a producției finite;

Costul complet cuprinde costul de uzină la care se adaugă cheltuielile aferente desfacerii produselor.

necesarul de finanțare mediu anual pentru fiecare element cu pondere semnificativă din categoria produselor livrate și neîncasate:

Qliv = producția previzionată livrată și neîncasată, exprimată în unități fizice;

Dliv = durata de încasare a producție livrate.

Pentru determinarea necesarului de finanțare aferent elementelor cu pondere semnificativă din categoria stocurilor și creanțelor (NFCEes), se însumează necesarul de finanțare pentru fiecare element cu pondere semnificativă din cadrul fiecărei categorii: stocuri de materii prime și materiale, stocuri de producție în curs de fabricație, stocuri de produse finite și produse livrate și neîncasate.

Prin aproximare se poate determina și necesarul mediu anual pentru elementele nesemnificative din categoria stocurilor și creanțelor (NFCEen), astfel:

CHes = cheltuieli cu elemente semnificative;

CHen = cheltuieli cu elemente nesemnificative.

metode analitice bazate pe cifra de afaceri

Elementele de fundamentare sunt:

cifra de afaceri previzionată prin bugetul vânzărilor;

duratele de rotație ale celor trei categorii de stocuri și ale creanțelor previzionate pentru anul de gestiune, fundamentate pe baza bilanțului și a contului de rezultate din exercițiile anterioare, corelate cu alte elemente de previziune bugetară.

Necesarul de finanțare anual se determină astfel:

CA = cifra de afaceri anuală previzionată;

Rc = rata cinetică pentru fiecare element semnificativ din categoria stocurilor și creanțelor.

2.2.2. Metode sintetice de determinare a NFCE

Aceste metode se folosesc pentru determinarea necesarului de finanțare trimestrial. Fundamentările sunt efectuate prin calcule sintetice pe total active circulante, iar elementele de fundamentare au la bază relația de echivalență dintre activele circulante și costurile exploatării sau cifra de afaceri.

Distingem metode fundamentate pe baza costurilor exploatării și metode fundamentate pe baza cifrei de afaceri.

Determinarea necesarului de finanțare având ca bază de calcul viteza de rotație în funcție de costuri reprezintă o sinteză a metodelor analitice bazate pe costuri.

Necesarul de finanțare trimestrial este determinat pe total active circulante, după relația următoare:

Q = producția fizică trimestrială previzionată;

Cc = costul complet mediu unitar antecalculat;

Dr = durata de rotație pe total active circulante realizată în perioada anterioară.

Necesarul trimestrial de active circulante se poate determina, în funcție de cifra de afaceri astfel:

CA = cifra de afaceri trimestrială previzionată;

Rc = rata cinetică pe total active circulante.

AC = total active circulante din anul precedent;

CA = cifra de afaceri realizată în anul precedent.

2.3. Decizia de finanțare a ciclului de exploatare

Finanțarea ciclului de exploatare constituie ansamblul finanțărilor pe termen scurt, cu durata de cel mult un an. Astfel, finanțarea ciclului de exploatare asigură surse de finanțare pentru alocările pe termen scurt denumite active circulante sau active curente.

Un activ este considerat activ circulant atunci când:

este achiziționat sau produs pentru consum propriu sau în scopul comercializării și se asteaptă să fie realizat în termen de 12 luni de la data bilanțului;

este reprezentat de creanțe aferente ciclului de exploatare;

este reprezentat de trezorerie sau echivalente de trezorerie a căror utilizare nu este resticționată.

Echivalentele de trezorerie reprezintă investițiile financiare pe termen scurt, care sunt ușor convertibile în numerar și sunt supuse unui risc nesemnificativ de schimbare a valorii.

Pentru fundamentare deciziei de finanțare se pleacă de la princiupiul că activele circulante sunt finanțate din surse pe termen scurt, iar activele imobilizate din surse pe termen lung. În practică acest principiu nu poate fi aplicat în mod strict deoarece întreprinderea nu poate prevedea foarte precis evoluția activelor circulante, iar o parte a surselor de finanțare pot fi asigurate de surplusul surselor de finanțare pe termen lung comparativ cu activele imobilizate.

Astfel, sursele de finanțare a ciclului de exploatare pot fi împărțite, în funcție de modul de constituire, în trei categorii: surse proprii; surse atrase; surse împrumutate. Obiectivul deciziei de finanțare îl constituie selecția și mobilizarea operativă a surselor de capital circulant la costul cel mai redus al procurării acestora și în condiții de reducere a riscului. Decizia de finanțare a ciclului de exploatare dă finalitate întregii gestiuni a capitalului circulant, respectiv echilibrul ce trebuie asigurat între nevoia de finanțare a activelor circulante și sursele de finanțare a acesteia.

Mijloacele de procurare a capitalurilor circulante sunt sursele proprii, atrase și împrumutate. Decizia de fnanțare a ciclului de exploatare dă finalitate întregii gestiuni a capitalurilor circulante, respectiv echilibrul ce trebuie asigurat între nevoia de finanțare a ciclului de exploatare (NFCE) și sursele de finanțare a acesteia (SFCE). În sinteză este vorba despre rezolvarea ecuației NFCE = SFCE, în condițiile de eficiență economico – financiară.

NFCE SFCE

NFR FR

Fig. 2.3. Relația de echilibru funcțional al ciclului de exploatare

Gestiunea financiară își propune armonizarea relației rentabilitate – risc, iar decizia de finanțare a ciclului de exploatare trebuie să asigure realizarea echilibrului financiar.

O decizie optimă de finanțare a ciclului de exploatare trebuie să echilibreze relația contradictorie dintre creșterea autonomiei financiare prin folosirea surselor proprii și necestiatea apelării la surse de capitaluri pe termen scurt, în completarea capitarulilor proprii, care să acopere nevoile ciclice.

Astfel, cea mai mare parte a activelor circulante sunt finanțate prin surse atrase, denumite și datorii de exploatare. Dacă sursele proprii de capitaluri și sursele atrase nu sunt suficiente pentru asigurarea necesarului de finanțare a ciclului de exploatare, înreprinderea este nevoită să apeleze la surse împrumutate. Având în vedere cele menționate, rezultă că decizia de finanțare a ciclului de exploatare este complexă, iar gestiunea financiară trebuie să ia în considerare un ansamblu de criterii, referitoare la realizarea obiectivelor financiare de rentabilitate, lichiditate și diminuare a riscului.

2.3.1. Sursele proprii

Costul finanțării este în raport cu rezultatele așteptate din operațiunile pe care le desfășoară întreprinderea. Remunerarea capitalului poate fi câteodată mai mare decât ar trebui ducând astfel la micșorarea surselor pentru finanțarea investițiilor. Se vor obține pe termen scurt pentru acționari rezultate mai bune dar pe termen lung este nevoie de investiții.

Sursele de finanțare pot fi clasificate după mai multe criterii. Un prim criteriu este după durată (maturitate, scadență). Astfel putem avea împrumuturi pe termen scurt, mediu și lung.

Termenul scurt caracterizează de regulă o perioadă de până la 1 an. Există unele domenii (finanțarea exporturilor) unde perioada de creditare se poate extinde până la 2 ani.

Termenul mediu corespunde unei perioade care se întinde de la 1 sau 2 ani la 5-7 ani. Această modalitate de finanțare este specifică achizițiilor de instalații, utilaje, mașini. De fapt perioada de finanțare este apropiată sau corespunde în multe cazuri cu durata amortizării imobilizărilor achiziționate.

Termenul lung este specific împrumuturilor care au o scadență mai mare de 5-7 ani. Sursele proprii (fondul de rulment) constituie cea mai sigura sursă de finanțare, determină autonomia financiară și elimină riscul retragerii forțate a capitalului.

Autofinanțarea reprezintă o resursă importantă însă ea se obține doar dacă rezultatele financiare sunt pozitive (există profit brut și nu pierdere). Mai exact putem afirma că avem autofinanțare dacă există un surplus monetar degajat de întreprindere din activitățile sale și care poate fi utilizat pentru finanțarea dezvoltării viitoare.

Reînnoirea permanentă a stocurilor și creanțelor pentru asigurarea continuității producției și ritmicității vânzărilor determină o nevoie de capital cvasipermanentă. În acest context, se pune problema existenței unor surse permanente pentru finanțarea acestor nevoi. Această sursă este fondul de rulment.

Fondul de rulment reprezintă surplusul de resurse permanente degajat din finanțarea pe termne lung a nevoilor permanente, pentru realizarea echilibrului financiar al ciclului de exploatare și al trezoreriei. Acest surplus reprezintă o marjă de siguranță pentru activitatea de exploatare care beneficiază de o sursă sigură de capital mobilizat pe un termen lung, și pentru care nu există preocupare de a fi reînnoită.

Fond de rulment global (FRG) = (Capitaluri proprii + Datorii financiare) – Imobilizări;

Fond de rulment propriu (FRP) = Capitaluri proprii – Imobilizări;

Fond de rulment împrumutat (FRÎ) = Fond de rulment global – Fond de rulmet propriu.

Întrucât toți termenii părții a doua a ecuației de mai sus sunt variabili, mărimea fondului de rulment înregistrează variații pe toată perioada viitoare. Aceste variații sunt determinate de diferența dintre fluxurile de venituri și cele de cheltuieli din partea de sus a bilanțului: creșteri de capital, contractări de noi împrumuturi pe termen lung, rambursări împrumuturi anterioare, profituri și amortizări nerepartizate, provizioane constituie, rezerve reglementate etc. În aceste condiții, previziunea fondului de rulment va face apel la rezultatele tabloului de finanțare. În funcție de previziunile bugetului investișiilor, ale bugetelor exploatării, se poate aprecia mărimea fondului de rulment viitor. Afectarea unei părți a capitalurilor permanente pentru acoperirea nevoilor ciclice este motivată de caracterul continuu reînnoibil al stocurilor și creanțelor, care fac, din aceste active temporare, o necesitate cvasipermanentă de capitaluri bănești.

Fiind o sursă permanentă, este recomandabil că mărimea FR să fie egală cu o nevoie cvasipermanentă din domeniul exploatării sau să se știe că în cadrul ciclului de exploatare, stocurile și creanțele sunt reînnoibile. Pentru reînnoire, întreprinderea are permanent nevoie de capitaluri ca să-și constituie un stoc optim de materiale și de produse. Deci caracterul reînnoibil al stocului face că, și în ciclul de exploatare, sa se manifeste o nevoie permanentă de capotaluri. Odată cu reînnoirea stocurilor și a creanțelor în pasivul bilanțului se reînnoiesc, în aceeași proporție, si datoriile către furnizori.

În domeniul ciclului de exploatare există o nevoie netă de capitaluri (NFR) și acestea ar fi contrapartida fondului de rulment (FR) ca sursă de finanțare.

NFR = Active circulante – Pasive circulante

(Stocuri + Creanțe – (Dat. De exploatare

Reînnoibile continuu) Reînnoibile continuu)

FR optim ar fi cel necesar pentru acoperirea nevoii de fond de rulment (NFR), minimă și permanentă.

NFR este relativ fluctuantă, în raport cu variațiile cifrei de afaceri (CA). Pentru realizarea unei cifre de afaceri, mai mare decât cea anterioară, se vor angaja stocuri și creanțe mai mari. Acestea pot determina o creștere a NFR chiar și atunci cînd are loc creșterea concomitentă a datoriilor de exploatare. Creșterea NFR se va finanța din fondul de rulment și , în completare, din credite bancare.

În cazul reducerii NFR, surplusul de FR se va regăsi în trezoreria netă (TN). FR trebuie să fie minim și trebuie să acopere NFR minimă și permanentă, urmând ca surplusurile să fie acoperite din credite de trezorerie sau alte credite pe termen scurt mai ieftine.

În gestiunea activelor circulante trebuie să existe o preocupare importantă de a fundamenta o mărime optimă a FR, adică o mărime strict necesară care să angajeze costuri de capital minime (dividende pentru FRP și dobânzi pentru FRÎ) și să ofere siguranța echilibrului financiar.

O dată cu reînnoirea stocurilor se produce și reînnoirea în proporții aproximativ egale a datoriilor de exploatare (salariați, furnizori, stat etc.). caracterul reînnoibil al stocurilor și creanțelor, pe de o parte, și al datoriilor de exploatare, pe de altă parte, face ca nevoia netă de capitaluri pentru finanțarea ciclului de exploatare să se manifeste la nivelul diferenței dintre NFCE și datoriile de exploatare, deci la nivelul nevoii de fond de rulment (NFR):

NFR = NFCE – Datorii de exploatare.

Pentru această nevoie suplimentară, cvasipermanentă ar trebui să existe un fond de rulment acoperitor (care permite degajarea unei trezorerii nete pozitive la sfârșitul exercițiului viitor). Mărimea fondului de rulment pentru anul viitor se poate aprecia în funcție de previziunile bugetului investițiilor și ale bugetului producției. Fiind o sursă permanentă de capital și stabilă pentru anul de plan, fondul de rulmet va avea o mărime constantă pentru fiecare trimestru al anului de previziune.

2.3.2. Sursele atrase

Sursele atrase, respectiv datoriile de exploatare sunt neoneroase, dar nesigure. Evoluția lor este strâns legată de evoluția și caracteristicile ciclului de exploatare, care determină atât mărimea datoriilor de exploatare, cât și durata lor de exigibilitate.

Datoriile din exploatare rezultă din relațiile contractuale ale întreprinderii cu terții sau cu statul. Pe intervalul de la intrarea și recepția materialelor, serviciilor, manoperei sau de la nașterea datoriilor către stat și până la momentul plății efective a acestei datorii, întreprinderea beneficiază de o sursă de capitaluri, furnizată de acești terți în mod gratuit.

Necesarul de finanțare a ciclului de finanțare este acoperit, în principal, de sursele atrase, denumite și datorii de exploatare, care au un nivel, o structură și o evoluție dependentă de caracteristicile ciclului de exploatare, care determină atât mărimea datoriilor de exploatare cât și durata lor de exigibilitate.

Ca urmare a desfășurării unei activități specifice, întreprinderea este constrânsă să acorde anumite scadențe de plată clienților săi, cărora le-a livrat bunuri, prestat servicii sau le-a executat lucrări.

În afară de datoriile către furnizori, întreprinderea înregistrează datorii pe termen scurt față de diverși creanțieri, după cum urmează:

drepturi de personal datorate angajaților;

obligații fiscale și alte datorii către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale;

dividende de plătit acționarilor sau asociaților;

alte datorii către terți.

Aceste datorii pe termen scurt, denumite și datorii de exploatare, au termene de plată fixe sau variabile,reglementate prin clauze contractualesau prin legi specifice.

Până la data scadenței, datoriile întreprinderii către terți reprezintă surse atrase de capital pentru finanțarea unor necesități ale ciclului de exploatare.

Echilibrul financiar pe termen scurt se bazează, în cea mai mare parte pe sursele temporar atrase de la terți în intervalul cuprins între momentul constituirii datoriilor și cel al scadenței plății. Întrucât activele circulante reprezintă anumite decalaje de încasări nefavorabile, vor admite în compensare anumite decalaje de plăți favorabile.

O gestiune eficientă a pasivelor circulante ar fi aceea care realizează un volum al decalajelor de plăți favorabile superior decalajelor de încasări, aceasta pentru că datoriile întreprinderii către terți reprezintă până la scadența lor surse de capital atrase gratuit de către aceasta, în timp ce decalajele de încasări, reprezentând capitaluri interne atrase gratuit de către clienți, sunt nefavorabile întreprinderii. Caracterul neoneros al datoriilor ar determina trezorierul întreprinderii să crească, atât mărimea lor, cât și intervalul cuprins între apariția și plata acestora. Depășirea termenelor legale de plată privind obligațiile fiscale fiind însoțită de amenzi și penalități semnificative, întreprinderile sunt tentate să amânedatoriile către funizori. Efectele decalajelor de încasări și plăți se vor concretiza în încetinirea rotației capitalurilor, cu consecințe nefavorabile asupra rentabilității acestora.

Pasivele circulante sunt o manifestare a fenomenului de utilizare a unor disponibilități ce aparțin altora pentru acoperirea unor plăți corespunzătoare mijloacelor circulante (pasive de tipul I) saua creditului comercial de care beneficiază unitatea în cauză (pasive de tipul II).

În previziunea pasivelor se urmărește soldul minim, permanenet al datoriilor care conferă acestora un caracter stabil, astfel că resursele atrase mai sunt denumite și pasive stabile. Rezultă că pasivele stabile reprezintă datorii ale întreprinderii către terți, minime și reînnoibile permanent în termenele legale de scadență.

Metodologia de previzionare a surselor atrase impune gruparea lor în două categorii:

datorii cu sold zilnic crescător până în ziua plății și cu termene fixe de plată (pasive stabile de tipul I). În această grupă se includ datoriile rezultate din salarii, impozit pe salarii, contribuții la asigurări sociale, datorii din gaze naturale, energie etc.

datorii cu sold variabil și cu termene de plată variabile pe parcursul unei luni de zile. Acestea se referă la datoriile față de furnizorii de materii prime, materiale, piese de schimb, etc., la datoriile pentru plata concediilor și pentru reparații etc. (pasive stabile de tipul II).

Pasivele stabile din categoria I se fundamentează printr-o metodă analitică ce presupune însumarea soldurilor zilnice, parcurgând următoarele etape:

Alegerea trimestrului cu activitatea minimă, iar calculul se va face pe o singură lună din acest trimestru. Nivelul minim al pasivelor calculate pentru acest trimestru se vor regăsi cu siguranță de-a lungul întregului an.

Determinarea datoriei medii zilnice pe fiecare element prin raportarea obligațiilor trimestriale la numărul de zile standard dintr-un trimestru (90 zile).

Determinarea soldurilor inițiale, respectiv soldurile la începutul lunii de calcul din trimestrul minim. Acest sold inițial depinde de zilele de plată stabilite pentru fiecare datorie de exploatare și de modalitatea de plată imediată sau amânată.

Pasivele stabile din categoria II au mărimi specifice în fiecare trimestru. Previzionarea lor se face pentru fiecare trimestru al anului de plan, utilizând metoda sintetică, în funcție de nivelul trimestrial total al acestor datorii și de perioada de amânare legală (normală) a plăților către furnizori:

Previziunea mărimii datoriilor din exploatare se face în corelație cu cifra de afaceri prin doua metode:

2.3.3. Sursele împrumutate

Sursele împrumutate pentru finanțarea ciclului de exploatare reprezintă credite pe termen scurt, cu scadență mai mica de un an, obținute de la instituțiile de credit.

Creditele bancare pe termne scurt au rolul să asigure finanțarea unor necesități ale ciclului de exploatare care nu pot fi acoperite din surse atrase sau proprii.

Sursele împrumutate prezintă principalul avantaj al mobilității lor, pentru a amortiza diferența continuu fluctuantă dintre necesarul de finanțare și sursele proprii și atrase de capitaluri circulante. În funcție de context, această diferență variază fie în același sens, fie în sensuri contrare. Dar, pe lângă caracterul oneros, acestea determină creșterea gradului de îndatorare a întreprinderii.

Dacă sursele proprii și cele atrase nu sunt suficiente pentru finanțarea stocurilor și cheltuielilor de exploatare întreprinderea apelează la credite bancare pe termen scurt, de trezorerie sau de scont. Creditele de trezoreri se acordă întreprinderilor de către băncile comerciale în limita unui plafon convenit anterior.

Necesarul creditelor de trezorerie se stabilește trimestrial în cadrul Planului de trezorerie, ca diferență între soldul stocurilor și cheltuielilor, pe de-o parte, și totalul resurselor proprii, atrase și al încasărilor, pe de altă parte. Comparând nevoia de capitaluri circulante cu resursele de capitaluri circulante rezultă un deficit sau excedent de trezorerie, după cum nevoile sunt mai mari sau mai mici decât resursele.

Necesar trimestrial de credite de trezorerie = (stocuri + alte active + cheltuieli pentru realizarea producției) – (fond de rulment + surse atrase + încasări din vânzarea producției).

Deficitul de trezorerie constituie nivelul noilor credite pe care întreprinderea le va solicita în trimestrul respectiv, peste cele aflate în sold în trimestrul anterior.

Excedentul de trezorerie constituie volumul creditelor care urmează a se rambursa în trimestrul următor. Soldul creditelor bancare, la începutul trimestrului I se preia din bilanțul contabil la încheierea exercițiului contabil anterior, iar la începutul trimestrelor următoare este influențat în plus sau în minus cu deficit, respectiv excedentul de trezorerie din trimestrul anterior.

În situația în care banca nu mai acordă credite de trezorerie (ca urmare a depășirii plafonului), pentru acoperirea deficitului de trezorerie întreprinderea poate mobiliza alte surse cum ar fi:

creditul de scont, dacă întreprinderea are efecte comerciale de vândut;

creditul de afactuare, dacă există pe piața financiară societăți de factoring care preiau contra comision facturile întreprinderii spre urmărire și încasare.

Pentru îndeplinirea obiectivelor sale, decizia de finanțare a ciclului de exploatare va face un arbitraj între creditele de trezorerie și creditele de scont posibile de mobilizat de la bănci, pentru acoperirea deficitului de trezirerie.

Selecția unuia sau altuia dintre credite are la bază cel mai redus cost real (pe număr de zile efectiv creditate) al procurării acestora.

Capitolul 3. Studiu privind gestiunea ciclului de exploatare la S.C. VIO RAZVY SHOES SRL

Prezentare generală a S.C. VIO RAZVY SHOES SRL

S.C. VIO RAZVY S.R.L. este o firmă cu capital integral privat. După forma juridică este o ,,societate cu răspundere limitată”. Este o persoană juridică română, care își desfășoară activitatea în conformitate cu legislația în vigoare. A fost înmatriculată în Registrul Comerțului la data de 11.06.2013 sub numărul J20/1106/2013 și Codul de identificare fiscală 32580550. Sediul societății se află pe str. Apuseni, nr. 1, municipiul Deva, județul Hunedoara. Activitatea de bază a societății se desfășoară în punctul de lucru, care se află pe str. Oltului, nr. 1/B, municipiul Petroșani, județul Hunedoara.

Această societate comercială a luat naștere în urma asocierii a două persoane fizice, Ioniță Viorica, care deține o cotă de 60% din capitalul social al firmei și Munteanu Răzvan, care deține respectiv cota de 40% din capitalul social. În conformitate cu Actul Constitutiv al societății funcția de administrator este deținută de către asociatul cu cele mai multe părți sociale, adică de Ioniță Viorica. Celălalt asociat deține funcția de șef de atelier și se află pe următorul nivel ierarhic din cadrul managementului firmei. În total la data de 30.04.2015 personalul firmei include 24 de angajați.

Obiectul principal de activitate conform contractului de societate este fabricarea încălțămintei, cod CAEN 1520. Pe lângă fabricarea încălțămintei firma poate desfășura alte activități, care au fost prevăzute în Actul Constitutiv și înregistrate la Oficiul Registrului Comerțului, dintre care: tăbăcirea și finisarea pieilor, comerț cu autovehicule, activități de intermediere în comerțul cu ridicata, comerț cu ridicata a blănurilor, pieilor brute și a pieilor prelucrate.

Clienții firmei sunt în totalitate persoane juridice române și anume: S.C. B&B ACCESORIES S.R.L., S.C. GITOGI SERVICE S.R.L., S.C. AIDA INTERNATIONAL S.R.L., S.C. ROALTO GRADIMENTO S.R.L., S.C. COZARA S.R.L. și S.C. BERTOLUCI EFFE 2 S.R.L. Anexa 1.

În cadrul procesului de activitate firma colaborează cu mai multe societăți comerciale, în baza contractelor de furnizare. Principalii furnizori ai firmei sunt: S.C. BEBEYON TRANS S.R.L., S.C. CORTINA MAGIC S.R.L., S.C. MIXT SHOES S.R.L., S.C. ERTRAG S.R.L. și alte societăți comerciale prezentate în Anexa 2.

Conform prevederilor legale din Legea societăților comerciale nr.31/1990 republicată, administratorul firmei are următoarele atribuții:

preia și păstrează toate actele privind înființarea societății comerciale;

angajează societatea în relație cu terții și cu organele administrației financiare de stat;

administrează procedurile juridice legate de realizarea obiectului de activitate al societății precum și coordonează toate activități per ansamblu;

administrează operațiunile legate de încadrarea în câmpul muncii a tuturor angajaților firmei;

asigură gestionarea bunurilor societății comerciale și verificarea stocurilor existente;

asigură condițiile necesare pentru întocmirea și verificarea documentelor justificative, a registrelor și a bilanțurilor contabile;

asigura recuperarea eventualelor pagube din gestiunea necorespunzătoare a bunurilor.

În subordinea administratorului se află șeful de atelier care are următoarele atribuții în cadrul obiectului de activitate al societății comerciale:

participarea la actul decizional și rezolvarea imediată a problemelor prin analizarea informațiilor și evaluarea rezultatelor cu scopul alegerii unei soluții optime;

comunicarea cu administratorul, tehnicianul și subordonații asupra obiectivelor firmei și a pașilor ce urmează a fi parcurși;

observarea și primirea din diverse surse informaționale a datelor necesare cu privire la cantitatea și calitatea stocurilor, precum și a produselor obținute;

ghidarea și direcționarea subalternilor prin stabilirea unor standarde de performanță și de monitorizare a rezultatelor obținute.

În subordinea administratorului se află și tehnicianul, care se află pe același nivel ierarhic cu șeful atelierului și are următoarele atribuții:

urmărește respectarea ciclului de fabricație al produselor;

urmărește modul de realizare al performanței proceselor de fabricație și raportează lunar stadiul de realizare al acestora;

stabilește necesarul de forță de muncă în funcție de mărimea comenzilor;

urmărește respectarea strictă a tehnologiei de fabricație în baza standardelor și normelor interne precum și în funcție de cerințele referitoare la produs;

analizează daca s-au respectat normele de consum, precum și utilizarea rațională materiilor prime și materialelor consumabile cu scopul reducerii costurilor de producție;

urmărește realizarea producției în termenii contractuali prevăzuți pentru a se permite îndeplinirea obligațiilor privind livrările de produse finite.

La S.C. VIO RAZVY SHOES S.R.L. procesul tehnologic de fabricare a încălțămintei este unul relativ ușor care constă într-un anumit număr de operații succesive de prelucrare a materiilor prime, și anume:

Prezentarea principalilor indicatori economico-financiari ai S.C. VIO RAZVY SHOES SRL

Principalii indicatori economico-financiari Tabelul 3.1

Produse ce urmează a se fabrica Tabelul 3.2

prețuri unitare de aprovzionare la materia primă folosită: 7 lei/m2

intervalul mediu pentru condiționare: 4 zile;

intervalul mediu pentru transport intern: 2 zile;

durata medie de decontare a facturilor: 10 zile;

producția fabricată și vândută din perioada precedentă, exprimată în cost complet a fost: Pcc0 =147,625 lei;

cifra de afaceri din perioada precedentă: CA0 =147,625 lei;

cifra de afaceri din perioada curentă: CA1 =326,704 lei;

coeficientul de accelerare a rotației activelor circulante prin cifra de afaceri: KCA = 0,2;

pentru repartizarea pe trimestre a cheltuielilor anuale pentru materii prime, producție în curs de execuție, produse finite, produse expediate, se vor utiliza următoarele proportii: TR.I = 23%, TR.II = TR.III=25%, TR.IV =27%. Aceleași procente se folosesc și pentru repartizarea pe trimestre a productiei anuale fabricate, exprimată în cost complet (Pccpl) cât și a cifrei de afaceri anuală (CApl);

soldul obiectelor de inventar este de 458,06 lei;

suma cheltuielilor privind materialele consumabile este de 5855,13 lei repartizate pe trimestre astfel: TR.I = 1346,6799 lei, TR.II = 1463,7825 lei; TR.III = 1463,7825 lei; TR.IV = 1580,8851 lei.

situația aprovizionărilor cu materii prime:

Tabelul 3.3

Determinarea necesarului de finanțare a ciclului de exploatare

Determinarea necesarului de finantare pe baza metodelor analitice

Metode analitice bazate pe costuri

Se determină necesarul de finanțare mediu anual și necesarul de finanțare trimestrial pentru stocurile de materii prime.

Necesarul valoric de materii prime:

N = (qncpa), în care:

q = cantitatea de produse programate a se fabrica;

nc = norma de consum (consum specific);

pa = preț unitar de aprovizionare.

Determinarea intervalului mediu între două aprovizionări succesive (i) ca medie artimetică ponderată a cantităților aprovizionate și intervalul de timp între două aprovizionări succesive:

în care: ci = cantitățile aprovizionate;

ti = intervalele dintre două aprovizionări succesive.

i = 62 zile

Determinarea intervalului mediu pentru stocul de siguranță (s) ca medie aritmetică ponderată a cantităților aprovizionate cu întârziere și timpul de întârziere:

Tabelul 3.4

Determinarea necesarului de finanțare la materiile prime pe fiecare fel de stoc:

Necesarul de finanțare mediu anual pentru stocul de materii prime:

Necesarul de finantare mediu anual la produsele în curs de fabricație:

q1 = 961 buc cp1 = 9,2 lei K1 = 0,88 D1 = 3 zile

q2 = 513 buc cp2 = 4 lei K2 = 0,9 D2 = 4 zile

Valoarea anuală a producției la cost de producție:

Necesarul de finanțare mediu anual:

Durata medie anuală de fabricație:

Tabelul 3.5

Metode anlitice bazate pe cifra de afaceri

Bibliografie

Ariton D., Finanțele întreprinderii, Editura Fundației Universitare Dunărea de Jos, Galați

Bărbuță – Mișu Nicoleta, Management financiar, Editura Europlus Galați, 2011

Bran P., Finanțele întreprinderii, Editura București, 1994

Dura Codruța, Isac Claudia, Răscolean Ilie, Economia și gestiunea întreprinderii, Editura Sitech, Craiova, 2012

Ilie Răscolean, Gestiunea finaciară a întreprinderii, Editura Petroșani, 2012

Ilie Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press, 2006

Marin Dumitru, Finanțele întreprinderii, Editura Fundației România de Mâine, 2006

Stancu Ion, Finanțe, Editura Economica, București, 1997

Victor Stoica, Daniela Niculescu, Gestiunea financiară a întreprinderii, suport de curs

Vintilă G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura didactică și pedagogică, 2005

http://www.asecib.ase.ro

http://biblioteca.regielive.ro

http://www.lopotenco.blog.com

http://www.universitatea-cantemir.ro

http://www.universitateaeuropeanadragan.ro