Studiu Privind Geografia Comunei Breznita de Ocol

Teritoriul comunei Breznița Ocol, teritoriu ce aparține Podișului Mehedinți nu a stârnit prea multe cercetări științifice, cele mai multe s-au făcut în contextul unității teritoriale mari. În 1997 Rodica Valeria Văcuță a realizat lucrarea de liciență Studiu privind geografia comunei Breznița de Ocol, o lucrare complexă și bine documentată. În anul 2006  Boengiu Catinca, Boengiu Paul, Lăpădat Petruța publică lucrarea Monografia comunei Breznița Ocol – județul Mehedinți.

Primele referiri asupra Podișului Mehedinți au fost cele de sinteză geologică aparținând geologilor Grigore Ștefănescu (1880), Grigore Cobălcesc, Sabba Ștefănescu (1883). Ludovic Mrazec în 1893 și în 1990 în urma observațiilor și cercetărilor din teren în partea sudică a Banatului evidențiază individualitatea acestei regiuni.

În anul 1902 Gheorghe Munteanu Murgoci aduce date importante despre pânzele de sariaj. În paralel apar lucrări realizate de Emm de Martonne ,,La Valachie” (1902), și ,,Recherches sur l’evolution morphologique des Alpes de Transilvanie” (1906) ce conduc la cunoașterea trăsăturilor morfologice și umane ale Podișului Mehedinți. De asemenea Podișul Mehedinți face obiectul unor importante studii geografice în lucrările lui Emm de Martonne, Ion Vintilescu (1945, 1946, 1948), ce ne oferă o imagine mai convingătoare asupra acestei unități naturale, structurii carstice cât și raportului cadrului natural-activitate umană. Carstul Podișului Mehedinți a fost studiat de către Marcian Bleahu, Cristian Goran, Ion Povara (1965-1975) și de geomorfologul Ion Ilie (1969), susținând teza de doctorat în 1971 pe această regiune.

Deosebit de important în realizarea prezentului studiu au fost lucrările de sinteză elaborate la nivel național: Enciclopedia geografică a României (1982), Geografia României ( volumul IV, 1992), studii valoroase de geografie umană l-au avut ca autor pe Cucu V., astfel amintesc lucrările Geografia Populației (1981), România, Geografie umană (1995), Geografia așezărilor umane (2000).

Lucrările de geografie a așezărilor au fost: Geografia satului Românesc – așezare, formă, structură ( Cornea I., 1967), Considerații geografice privind tipologia așezărilor rurale din România ( Băcăneanu I., 1967), Geografia României volumul IV, 1992.Idei valoroase provin din lucrări precum Podișul Mehedinți. Geografie umană (Erdeli G., 1992), Forme de organizare administrativ-terotoriale ale spațiului geografic românesc (Erdeli G., 1997) Jidoștița străveche așezare Românescă (Constantin Stănescu, 1999), Monografia comunei Jidoștița (Mioara Nuțu).

În realizarea prezentului studiu, de un real folos au fost studiile istorice de referință cum sunt: Istoria României (1953), Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi (Giurăscu C.C., Giurăascu D.C, 1975), Agricultura și comerțul românesc în secolele XVIII-XIX, Aspecte generale, regionale și specific (Măneanu M., 1997), Un secol din viața satelor mehedințene (Chipurici N., 1982), dar și lucrări referitoare la realitățiile județului Mehedinți: Județul Mehedinți (Cucu V., Cucu Popova Ana, 1980), Dicționarul enciclopedic al județului Mehedinți (Roman Ileana, Rățoi T., 2003), Localitățiile județului Mehedinți (Albuleț, I., Mihalache, I., 1980).

Problemele privind activitatea turistică au fost elaborate pe baza consultării unor lucrări precum Potențialul touristic al României (Erdeli G., Istrate I., 1996), Amenajări turistice ( Erdeli G., Ghiorghilaș A.). Geografia turismului – Metode de analiză în turism (Ghiorghilaș A., 2011).

II. REPERELE POZIȚIEI GEOGRAFICE, ADMINISTRATIV – TERITORIALE ȘI LIMITELE FIZICO-GEOGRAFICE

II. 1 Poziția geografică și limitele comunei Breznița Ocol

Locurile sacre, martore ale uneia dintre minuni ale naturii prin care Dunărea a reușit să străbată lanțul muntos și să despartă Carpații de Balcani, căpătand demumirea de Porțile de Fier au fost locuite din vremuri imemoriale.

Comuna Breznița Ocol este situată în partea de nord-vest a județului Mehedinți,delimitată geografic de paralela de 44°40′ latitudine nordică și de meridianul de 22°37′ longitudine estică. Teritoriul comunei se află situat pe poalele dealurilor Podișului Mehedinți la contact cu ulucul depresionar Drobeta Turnu Severin ce leagă aceast podiș de Piemontul Getic, respectiv Dealurile Motrului.

Figura nr. 1 – Așezarea geografică a Podisului Mehedinți

(sursa: http://podisulmehedinti.hi2.ro)

Podișul Mehedinți este poziționat în sud-vestul României, între văile Motru și Dunăre. fiind cunoscut și sub numele de Plaiul Mehedințiului, această unitate face un liant deosebit de pitoresc între munte și coline, prezentând un relief intens fragmentat și spectacular. Din punctul de vedere al unităților de relief, Podișul Mehedinți este încadrat între Podișul Getic (E-SE), Carpații Meridionali (N-NV), Subcarpații Getici (NE), Munții Banatului (V) și Culoarul Dunării (SV). Podișul Mehedinți reprezintă una dintre cele mai mici, dar mai bine individualizate regiuni geografice ale țării, ocupând doar 0.33% din suprafața acesteia. Acest podiș are o lungime de circa 53 km și o lățime între 16-25 km, cu o suprafață de 785 km², fiind orientat de la nord-vest spre sud-est. L. Mrazec (1896), a observat individualitatea geografică a acestei unități, dar originalitatea sa a fost pusă în evidență de Emm. de Martonne (1904, 1907).

Individualitatea geografică conferită acestui spațiu destul de restrâns al Podișului Mehedinți, nu exclude o diversitate relativ accentuată a formelor de relief și respectiv a principalelor componente naturale și social-economice. În limitele stabilite, Podișul Mehedinți formează o unitate geografică complexă cu trăsături proprii unui peisaj geografic puternic umanizat. aveau un caracter evident restrictiv au devenit astăzi favorabile desfășurării unei vieți umane.

Podișul Mehedinți din punct de vedere geologic este apropiat de munte, nu numai prin rocă și structură ci și prin evoluția reliefului, marcată de toate ciclurile de nivelare succedate în Carpați; Emm. De Martonne afirma că „ e greu să găsești un exemplu mai tipic de peneplenă dominată de înălțimi izolate din calcar sau cristalin, care sunt martori ai primei faze de eroziune”;

Podiș ul se delimitează în trei părți, sub forma unor fâșii cu lățimi variabile, orientate în lungul podișului adică NE – SV (conform dispunerii structurilor geologice principale):

unitatea deluroasă, în vecinătatea Munților Mehedinți (Dealurile Moisești –

Mălărișca și Dealurile Izvernei), formate pe cristalinul pânzei getice; 

unitatea mai largă, cu aspect de podiș (poduri interfluviale foarte dezvoltate,

separate de văi adânci și cu versanți abrupți), situată în jumătatea estică adică spre Dealurile Coșuștei;

un uluc depresionar, între cele două unități amintite anterior, între Baia de

Aramă și Orșova, cu o porțiune scurtă între Cireșu și Bahna în care acesta este suprimat, cele două unități anterior menționate venind aici în contact direct; în sectorul Bahna – Orșova, aspectul depresionar (depresiune deluroasă) este datorat sedimentarului tânăr friabil (miocen) în timp ce în sectorul Cireșu – Baia de Aramă, ulucul depresionar s-a format prin fenomene tectonice și carstice;

Figura nr. 2-Principalele unități de relief ale Podișului Mehedinți

Particularitățile fizico-geografice și contextul social-istoric al Podișului Mehedinți au constituit premise pentru dezvoltarea și evoluția așezărilor umane. Astfel, factorul geografic a contribuit la păstrarea și permanentizarea elementului autohton. Răspândirea actuală a satelor s-a realizat în funcție de fragmentarea reliefului, ape, păduri, adăposturi față de elementele climei, extinderea suprafețelor calcaroas. Poziția așezărilor omenești în raport cu relieful prezintă unele trăsături caracteristice, ca urmare a văilor care traversează podișul, variației înclinării versanților și prezenței interfluviilor.

II. 2 Poziția în cadrul unitățiilor administrativ teritoriale

Împărțirea administrativ-teritorială pe județe a țarii noastre, realizată în funcție de factorii naturali, istorici,și politici a determinat ca teritoriul studiat să se încadreze în județul Mehedinți. Delimitarea teritoriului pe criterii umano-geografice genereaza diferențieri reduse în raport cu limitele naturale. coincidența dintre limitele natural și cele social-ecomonice este rar întalnită. Criteriul umano-geografic are in prim plan componentele esențiale ale unei asezări – populația, vatră, spațiul ecomonic – astfel o mare parte a fenomenelor au fost analizate la nivelul spațiului delimitat pe criteriul administrative. Existența comunelor (unități administrativ, teritoriale inferioare județului) a variat de la o perioada istorică la alta în funcție de politica dusă în acele vremuri.

Comuna Brezința-Ocol se află poziționată în partea sud-vestică a județului și în vecinatatea Nord-vestică Municipiul Drobeta Turnu-Severin.

Rețeaua de așezări poate suferi în viitor posibile modificări la nivelul organizării administrativ- teritoriale, în special comunal, pe considerentul istoric, dar și din diferire raționamente legate de o valorificare superioară a valențelor economice ale spatiului cât și din din raționamentul demografic.

La nivel de sat, rețeaua de așezări poate suferi modificări prin apariția de noi așezari, prin dezvoltarea teritorială a celor deja existente, fie prin dispariția altora, dispariție determinată de atractivitatea mediului urban, de imbătrânirea demografică a populației rurale, de scăderea natalității. Dezvoltarea unor așezari rurale în plan demografic, în teritoriu, în plan tehnico- edilitar, cât și în plan economic poate determina apariția unor așezări urbane.

Unitatea administrativ teritorială Breznița Ocol are în prezent în componența sa patru sate, Magheru, Jidoștița, Șușița și Breznița Ocol. Suprafața totala a comunei Breznița Ocol este de 76, 54 km2 dintre care extravilan 70, 57 km2 și intravilan un total de 5,97 km2.

Față de municipiul reședință de județ se află la o distanță de 4 km de Drobeta Turnu Severin de care este legată prin drumul judetean 607 B. Față de reședința comunei, satele sunt situate la distanțe între 3 km (satul Magheru) și 10 km satul (Șușița).

II. 3 Limitele comunei Breznița Ocol

În ceea ce privește limitele comuna Breznița Ocol se învecineaza cu:

La nord: comuna Godeanu

La nord-vest : Ilovița

La nord- est :satul Pârlagele, comuna Bâlvînești

La est :satele Scânteiești și Balotești aparținând comunei Izvorul Bârzii

La sud est: comuna Șimian

La sud si la vest : Municipiul Drobeta Turnu Severin

Figura nr. 3 Limitele comunei Breznița Ocol ( sursă: Localitățiile județului Mehedinți)

III. INFLUENȚA CADRULUI NATURAL IN FIXAREA POPULATIEI, APARIȚIA ȘI LOCALITĂȚILOR DEZVOLTAREA

III. 1 Relieful

Podișul Mehedinți reprezintă una din cele mai mici, dar si cele mai bine îndividualizate regiuni geografice ale țării; este o treptă intermediară între Munții Mehedinți și Piemontul Motrului, despărțit de acesta din urmă prin ulucul depresionar Halănga – Comănești ( sau Drobeta Turnu Severin – Bala ). Limita dinspre munți, care îl domină cu 400 – 500 m, trece pe le vest de satele Cloșani, Godeanu, Izverna, Gorneți și Negrușa, contactul dintre unități fiind marcat de un povârniș repede, pe alocuri prăpăstios, sculpatat în calcare.

Spre ulucul depresionar din est se termină printr – un abrupt de 1500 – 200 m care trece la vest de satele Comănești, Bala de Sus, Rudina, Șovarna, Ilovăț, Șușița, Breznița Ocol și Dudașul Schelei. În nord – est podișul se întinde până la Motru, iar în partea de sud – vest până la Dunăre, care îl desparte de Podișul Miroc ( Serbia ) unitate naturală cu însușiri asemănătoare.

Podișul Mehedinți este o unitate geografică cu înălțimi caracteristice regiunilor deluroase ce are o alcătuire petrografică și o structură geologică specifică munțiilor ( aparține din punct de vedere geo – structural Carpațiilor Meridionali, întâlnindu – se aici aproape toate unitațiile structurale ale acestora: pânza getică, autohtonul danubian și pânza de Severin. În aproape de 50-55 % Podișul Mehedinți este alcătuit din roci metamorfice (cridtalin ), restul fiind roci sedimentare și, un procent foarte mic- granite – în zona Baia de Aramă, rocile sedimentare sunt de trei categorii sedimentar permo – mezozoic al autohtonului danubian, sedimentar cretacic cutat al pănzei de Severin și sedimentar mio – pliocen posttectonic, intălnit în bazinul Bahna în zona de est ( Jidoștița – Bala ) și ca o fășie îngustă între Bala și Ponoarele.

Ca aspect general al reliefului, în acest podiș se pot delimita trei subdiviziuni, sub forma unor fâșii cu lățimi variabile, orientate în lungul podișilui adică NE – SV (conform cu structurile geologice principale):

Unitatea deluroasă, în vecinătatea Munților Mehedinți (Dealurile Moisești –Malarișca și Dealurile Izvernei), formate pe cristalinul pânzei getice

Unitatea mai largă, cu aspect de podiș (poduri interfluviale foarte dezvoltate, separate de văi adănci și cu versanti abrupți,situat in jumătatea estică, adică spre dealurile Coșuștei. În cuprisul acestei unități pot fi identificate două zone: Dealul Mare – Dâlma ( între Motru și Coșuștea) și Nevăt – Chiciora extinsă spre sud vest până la Dunăre.

Un uluc depresionar între cele două unități amintite anterior, între Baia de Aramă și Bahna în care acesta este suprimat, unitățiile venind aici în contact direct.

Comuna Breznița Ocol se află poziționată la poalele unității Nevaț – Chiciora. Relieful se aseamănă cu cel dintre Motru și Cușuștea. Înălțimile cele mai mari se întălnesc pe stânga văii Bahna , culminând cu Matorățul 630 m, de unde scade spre sud – est ajugând în jur de 300 m la vest de Breznița Ocol. În marginea sudică a podișului, se inalță Dealul Vărănic de 409 m , asemănător ca peisaj cu cornetele din partea de mijloc a podișului.

III. 2 Clima

Alături de alte elemente ale cadrului natural, clima reprezintă unul dintre factorii importanți care au contribuit la umanizarea zonei studiate fiin caracterizată prin veri calde, cu precipitații nu prea bogate, ce cad mai ales sub formă de ploaie și prin ierni moderate. Comuna Breznița Ocol fiind localizată foarte aproape de paralela de 45° (44° 40′ latitudine nordică), la jumătatea distanței dintre Ecuator și Polul Nord, precum și la o longitudine estică de 22° 35′ în centrul Europei, beneficiază de o climă temperat-continentală. Existența câmpilor barici localizați în Marea Adriatică și Marea Mediterană care generează o circulație a aerului dinspre vest spre sud-vest favorizată și de larga deschidere realizată de Dunăre între munți la Cazane, influențează într-o măsură clima acestor meleaguri cu caracteristici mediteraneene, exprimate prin ierni mai blânde decât în restul Olteniei și prin cultura unor plante din zonele calde (de exemplu smochinul).

Temperatura medie anuală este de + 10° C oscilând între +8°C în zonele înalte din nord-vest și + 11°C în cele mai joase din sud-est, față de temperatura medie anuală din țară.

În stabilirea caracteristicilor climatice ale spațiului studiat mare importanță o au precipitațiile atmosferice, ele fiind condiționate de sistemul circulației maselor de aer (oceanic, continental, mediternean). Volumul precipitațiilor este de regulăn deficitar față de restul țarii, în special față de zonele intracarpatice din vest și din nord – vest, ploile fiind mai frecvente în lunile mai – iunie și octombrie. Precipitațiile madii anuale depășesc 600 mm la Drobeta Turnu Severin, ajugând în nordul podișului la peste 900 mm.

În timpul iernii ninsorile sunt mai rare frecvente precipitațiile fiind sub formă de lapoviță. Prima ninsoare se înregistrează în medie la 12 decembrie, iar ultima la 8 aprilie la Drobeta. Stratul de zăpadă nu se menține mai mult de 20 de zile și variază între 10 – 30 cm, rar 50 cm și la intervale foarte rare de peste 1, 2 m așa cum a fost „marea zăpadă’’ povestită de localnicii comunei.

Vara este în general secetă, lipsa apei fiind explicată de raportul deficitar dintre precipitațiile căzute și evapotranspirația reală.

Vântul suflă predominant din direcția nord-vest cel mai frecvent fiind austrul apusean (vântul mare) care bate în tot timpul anului, dar cu deosebiri în cursul verii, uscând pământul și aducând secetă după ploile din primăvară motiv pt care, în zonă, i se spune „ Sarăcilă’’ sau ,,Traista goală”. Sunt frecvente cazurile în timpul verii când dinspre apus vin curenți puternici cu nori amenințători însoțiți de tunete și fulgere care, izbindu-se de vârful Matorăț, se rup în două, fiind atrași de valea Dunării și de valea Topolniței;în acest sezon aduc multe precipitații unii curenți care vin dinspre est. Curenții răsăriteni bat cu deosebire în timpul iernii, cel mai tăios fiind Crivățul care provoacă viscole puternice, ca cel din 27 ianuarie 1942, rămas in memoria localnicilor pentru tăria lui.

Clima joacă un rol foarte important în viata ecosistemelor umane influențând distribuția populației prin temperaturi fie prea ridicate, fie prea scăzute, prin specificul precipitațiilor și vânturilor extreme. Caracteristicile climatului unității au favorizat oecumenizarea acestei regiuni. Schimbările climatice înregistrate la nivel global cât și la nivel local vor avea repercusiuni asupra vieții oamenilor, a faunei și florei. Mărirea temperaturii medii anuale din ultima perioadă au determinat extinderea secetei, valurile de caniculă vor genera creșterea numărului de îmbolnăviri cardiovasculare, respiratorii și a mortalității umane. Încalzirea climei pote avea efecte negative și asupra agriculturii exprimate prin reducerea recoltei, înmulțirea bolilor și dăunătorilor,efecte ce se vor răsfrânge asupra necesarului de hrană a populației.

III. 3 Hidrografia

Teritoriul comunei beneficiază de unități acvatice ce contribuie la asigurarea diferitelor cerințe social – economice, dar și o mare înfluență asupra dezvoltării rețelei de așezări, ea fiind un factor primordial al vietii. Prezența surselor de apă a avut încă de la începuturi un rol preponderant în amplasarea vetrelor care, după cum s-a observan, au preferat văile pentru dezvoltarea habitatului uman.

În comuna Breznița Ocol, rețeaua hidrografică este sărăcăcioasă,teritoriul zonei studiate, fiind reprezentat de trei cursuri de apă și anume:

Părâul Jidoștița, format din Lipoerul Mare care izvorăște de sub vârful Matorăt și Liperul Mic, având izvoare la locul numit ,, La Peri”, cele două pâraie unindu- se la Borul Versânului, pornesc spre răsărit dând locului respectiv denumirea de de Valea Mare își mărește mereu debitul prin colectarea a numeroase izvoare pe partea dreaptă disprea Bucina și pe stânga dinspre Linia Mare, cu care intră în satul omonim. În centrul localității primește ogașul lui Murgilă care vine de la Vrapcea, iar apoi pe partea dreaptă ogașul dinspre Cioacă având două izvoare: dinspre Fântâna lui Fum și dinspre Pietrele Albe. Părâul Jidoștița își urmează cursul apoi spre răsărit pe ,,lunca” circa 3 km, după care, întâlnind Plaiul Buligii, cotește la sud aproape 1 km – locul numit Fundul Luncii, pentru ca apoi să-și schimbe cursul cale de 2 km unde întâlnește pe ultimul și cel mai de seamă afluent al său Luchița împreună cu care pornește spre sud cu forțe sporite și desparte Voronicul de Vârbit, vărsându-se în Dunăre in localitatea Gura Văii, după un traseu de 20 km.

Părâul Șușița izvorăște din partea nord-estică a Matorățului, curge spre răsărit până la vărsare în râul Topolnița la nord de satul Scânteiești. Are un singur afluent mai important, Cașcalâcul, care izvorăște de sub platoul Câmpul Crucii, formându-și propia vale și se varsă în Șușița la marginea de răsărit a satului.

III. 4 Particularitățiile bio și pedogeografice

III.4.1 Vegetația

Zonalitatea, etajarea și intrazonalitatea reprezintă o serie de legi geografice globale ce determină răspândirea vegetației. Caracteristicile fizice ale reliefului, de munți scunzi și de dealuri se reflectă în covorul vegetal al podișului. Prezența climatului cu influzenșe submediteraneene vădite, altitudinile in medie de 500-600m, relieful cu supprafețe netezite, poziția geografică în sud-vestul țării, în apropierea Peninsulei Balcanice constituția litologică precum și trecutul fitoistoric bogat constituie elemente ce influențează puternic structura floristică și cenotică a vegetației.

Aspectul inițial al vegetației a fost modificat substanțial prin intermediul intervenției antropice, astfel că pădurile au fost defrișate pe suprafețe întinse (peste 40%), locul lor fiind substituit de pajiști și terenuri cultivate.

În arealul studiat se întâlnesc păduri aparținând subetajului gorunului. gorunetelor și ceretelor, ponderea cea mai mare având-o gorunul (40%), urmat de fag (12%), gârniță (10%), tei (9%), cer (4%) și în proporție mai mică alte specii: stejar pufps, carpen, farsin, ulm, precul și arbuști submediteraneeni ca alunul turcesc, cornul, sânger, păducel, măceș, soc. În luncile râurilor se dezvoltă salcia, răchita, plopul, arinul negru, și stuful. Speciile ierbacee sunt de tip mezofil li xerofil. Stratul ierbos este bine dezvoltat, apar păiușurile (Festuca pseudivina, festuca valesiaca), firuța de livadă, fraga de câmp (gragaria viridis) etc.

Pajiștile ce caracter mezoxerofil și xerofil de Festuca Valesiaca, Dasypyrum villosum specifice subzonei de cerete și gârnuțe pătrund până în etajul gorunelelor.

III.4.2 Fauna

Fauna ariei studiate este bogată și diversificată. Speciile fracvente în zona de pădure sunt vulpea, jderul, mistrețul, căprioara, iepurele. Dintre păsări specifice sunt gaița (Garrulus glandaruis), măcăleandru, răpitoarele de zi – uliul găinilor, șorecarul (Buteo buteo) sau răpitoare de noapte ciuhurezul.

Pe perimetrul comunei Breznița Ocol se observă pătrunderea unor elemente mediteraneene cum ar fi Vipera ammodytes (vipera cu corn), Testudo hermani (broasca țestoasă), Reticulitermes lucifugus (termite). Între șopârle se remarcă șopârla de ziduri – Lacerta muralismacu liventis și gușterul – Lacerta viridis. De asemenea întâlnim salamandra și broasca râioasă (Bufo bufo). În apele pâraielor trăiește moioaga și racul.

III.4.3 Solurile

Solul constituie mediul de dezvolare al plantelor și o resursă de bază pentru viața animalelor și oamenilor. Solurile sunt rezultatul interacțiunii factorilor naturali: relief, rocă, climă, vegetație, apă. Relieful influențează solurile prin materialele dezagregării și alterării. Clima are o influență asupra solului prin procesele de meteorizare și spălarea diferiților constituienți din alcătuire, cu ajutorul apei provenite din precipitații. Apa devine factor pedogenetic în condițiile în care supraucmeteză permanet și periodic profilul de sol. Litologia influențeză pwdogeneza și proprietățile solului prin gradul de consolidare și granulometria agregatelor structurale, prin chimism.

Solul comunei studiate este diferențiat în funcție de relief și altitudine. Partea sud-vestică, vestică și nord-vestică prezintă soluri brune de pădure propice dezvoltării arboretului și vegetației specifice siviculturii. Solul brun podzolic indicat pentru cultura pomilor fructiferi a viței de vie și pentru cultura cerealelor, într-o măsură mai redusă, se întâlnesc în partea centrală și estică a teritoriului. Pe terasele inferioare și mijlocii ale reliefului sunt dominante solurile brune-roșcate.

Solurile aluviale cu diferite stadii de dezvoltare și cu un grad mai mare de fertilitate se întâlnesc pe luncile cursurilor de apă ale pârâurilor. Acestea sunt indicate cuturii legumelor și cerealelor. În partea inundabilă lângă albie există aluviuni crude și protosoluri aluviale destinate cutivării zarzavaturilor și legumelor. Pe măsura creșterii în altitudine și a diștanțării de albie, apar soluri aluviale evoluate, urmate de soluri aluviale puternic evoluate. Acestea din urmă sunt recomandate pentru cultura cerealelor și cu condiții efectuării unor îngrijiri suplimentare sunt propice pentru legume și zarzavaturi.

Fauna și flora joacă un rol important în alimentați, îmbrăcăminte, munci agricole și chiar infrastructură. Creșterea animalelor se practică în toate satele, datorită existenței unor areale extinse cu pășuni. Pădurea prin funcția ei ecologică, de agrement și economică are un rol important pentru așezările umane. Resursele faunistice prin intermediul vânatului și pescuitului prezintă de asemenea o importanță economică pentru comunitatea umană. Tipurile de soluri prin caracteristicile lor au dat funcția așezării umane. Concluzionând mediul fizic în care de desfășoară viața omului pe aceste meleguri este prielnic dezvoltării. Puritatea elementelor constructive ale vieții (apa de izvor, aerul, varietatea reliefului, clima) are o bogată influență binefăcătoare asupra organismului.

V. REȚEAU DE AȘEZĂRI UMANE

V.1 Formarea și evoluția așezărilor rurale

Satul reprezintă cea mai veche formă de locuire se prezintă caracteristici de ordin etnografic, istoric, economic, social sau edilitar și individualizându.se ca un component al peisajului românesc. Rețeaua de așezări umane este rezultatul adaptării a colectivitățiilor umane ce își desfășoară activitatea pe un anumit teritoriu. ,,Teritoriul pe care se situează așezările umane se particularizează prin componentele structurii fizico-geografice, prin diversitatea și prin potențialul material și concret al condițiilor natural, dat și prin factorii de natură economic- socială în care au apăruut șe se dezvoltă aceste așezări omeniști.’’

Apariția așezărilor rurale din teritoriul studiat este demonstrată de descoperirile arheologice, evoluția și dezvoltarea lor fiind precizată de catagrafiile, recesămintele, mutitudinea de hărți în întocmite de diverși autori și de documentele existente ce prezintă realitățile timpului. Un rol deosebit în conturarea rețelei de așezări l-au jucat satele de colonizare și împroprietăririle agricole din 1864.

Satele devălmașe au stat la originea satelor noastre, atât cele libere cât și cele aservite. Aceste ,, sate devălmașe au, în general, un caracter de srăvechime foarte vizibil: ele nu s-au putut naște după întemeierea statelor autohtone, …, ci trebuie socotite anterioare și dăinuind până în vremea documentelor, fiind supuse unui continuu proces de dizolvare sub presiunea noilor împrejurări pe care le creează aceste state. … este vorba de un fenomen de masă, cuprizând totalitatea satelor noastre, atât cele libere cât și a celor căzute sub mâna domnească, mănăstirească sau boierească.’’

Conform Legii rurale din 14 august 1864 se individualizază următoarele clase sociale: boierii, clăcală și răzeși. Boierii erau ,, stăpâni de sate’’ și ,, proprietarii moșiei’’. Aceștia solicitau de la sătenii așezați pe satele lor o prestare de clacă și o dare de dijmă, boierii având obligașia de a da țăranilor teren pentru cultivar. Clăcașii erau erau cei care aveau drept la pământut (2/3 din terenul sătesc) cu condiția să efectueze claca. Răzeșii erau țăranii stăpâni pe pământul pe care îl minceau; în anumite cazuri excepșionale ei dădeau ternul lor altor cultivatori, care, nu aveau pământ, deși erau liberi.

La 1722, Conscripșia virmontiană din Oltenia clasifică satele in: sate megieșești (libere), sate birnice (boierești), sate fiscale, sate episcopale și sate mănăstirești. Asfele în Mehedinți erau 4 sate fiscale, 17 mănăstirești, 46 boierești și 47 megieșești.

Conform datelor culese satele studiate erau încadrate în categoria satelor aservite. Aceste sate aparțineau boierilor sau mănăstirilor, ele fiind donate de domnitori. Numeroase documente istorice menșioneză mănăstirile carea au deținut sate in zonă: Vodița, Tismana. Satele mănăstirești rezultau de regulă din daniile făcute de boieri sau de domnitori mănăstirilor. Sistemul de exploatație a moșiilor mănăstirești consta în arendarea realizată de proprietarii mici și mijlocii, arendare ce a condus la intensificarea exploatării clăcașilor.

Dintre satele aservite unuia sau mai multor proprietari amintesc:

Breznița – sat întărit în 1560 Mănăstirii Tismana de Petru cel Tânăt; în catagrafia din

1819 prezenta 35 de familii plătitoare de bir pe moșia Bresnița a Mănăstirii Tismana

Jidoștoța – așezare dăruită în 137 4 Mănăstirii Vodița și din 1478 sat dăruit Mănăstirii

Tismana; în 1819 avea 21 de familii plătitoare de bir pe moșia Mănăstirii Tismana. În anul 1826, Jidoștița era arendată de către Mănăstirea Tismana lui Nicolae Dumba. Într-un document din anul 1832 se preciza că ,, până în 1831 cei din Jidoștița urmau după pravila Caragea, adică câte un leu de ziua de clacă nelucrată și carul de lemne cu 3 taleri’’. Amintesc de ademenea un alt arendaș, N. D. Spineanu, care avea în arendă100 ha în zona Breznița-Jidoștiță.

Satul Șușița dăruit de Mircea cel Bătrân Mănăstirii Tismana; în 1833 se raporta că

era o mahala ce ținea de satul Mănăstirii Topolnița, în apropriere de Jidoștița, pendinte de plaiul Cloșani.

Legea rurală din 14 august 1864, îi declară pe clăcași stăpâni pe locul casei dându-le și loturi de 5-8 sau 12 pogoane de pământ pentru fiecare cap de familie după anumite norme prevăzute de lege. de acum locuitorii satelor studiate devin din clăcași proprietari.

Satul Magheru s-a întemeiat după 1881 când a avut loc împropietărirea unor îndreptățiți pe moșia satului de aici. așezarea primind numele generalului Gheorghe Magheru.

V.2 Generații de așezări

Primele mărturii scrise despre așezăriile din podișul Mehedinți datează din prima jumătate a secolului al XVI- lea. mărturiile arheologice atestă urme de civilizație, încă din vremea dacilor în anul 1374 voievodul Vladislav, menționat și ca ban de Severin dăruiește mânăstirii Vodița, între altele (satul lui Costea de pe Topolniță, Tarovățul, Siliștea Bahnei) și satul Jidoștița. denumirea localității provine din limba slavină în care cuvântul ,, jidov’’ înseamnă ,, uriaș’’, numele satului fiind sinunim cu Cetatea Uriașiilor.

În anul 1391, Mircea cel Bătrân întăriind daniile anterioare făcute mănăstirilor Tismana și Vodița, apare prima atestare a satului Șușița (limba slavonă- vale care seacă frecvent, împădurită și nestrăbătută). Acesta este dăruit alături de satul numit Jercovăț și Seliștea Stăneiștor pe balta Bistriței, pe dealul unde a fost odinioară satul ,, Btresnița și amândouă Văronicele’’ mânăstirii Vodițt, fapt ce denotă existemța Șușiței cu mult timp înainte.

Atestarea documentară a satelor comunei este legată de existența mânăstirilor Vodița și Tismana. căderea mânăstirii Vodița împreună cu banatul sub stăpânirea ungurilor îi determină ruimarea treptată. în această situație se adoptă măsura trecerii tuturor averilor care au aparținut mânăstirii Vodița în administrarea mânăstirii Tismana.

în legătură cu averile care au aparținut mânăstirii Vodița A. Sacerdoțeanu menționa: ,, Și încă a adaos Vladislavu Voievod sfintei mori și satul Jidovștița și Vârbița și âvirul tot la poarta de fier și zeciuiAla de la optu vârșii și din Pădina Nucului până la hotarul Rușăvii (Orșova) și Vodița cea Mare de la Dunăre cu Săliștea Bahnei cu nucii și cu liveyiile și Elhovița (Ilovița) toată din Țarovățu și satul Voronicul cu hotarul și satul Breznița cu hotarul și 40 de sălațe de țigani… Așișderea și Alexandru Vopievod (1431-1436) feciorul Mircei Voievod… ca să fie sfintei mânăstiri satul anume Târgoviștea toată și Voronicul și Petroviții cu câmpul și cu toată pădurea și Jidovștița pe amândouă părțile până în Dunăre și din jos și din sus pânăî în … hotarul Rușăvii și Prilipășului totu și locul lui Cecan cu câmpul și cu pădurea toată. Și iarăși să fie sfintei mănăstiri, Bucina cu tot hotarul din dunăre până la hotarul Șovârlugu. Iarăși craiul Jicmond leat 1429, cum a miluit satele mănăstirii Tismana și le-au întărit cu cărți satul Jidovștița, Șușița, Preclevăț, și Potacul și Jercovățul și la vodița, Bahnița, Elhovița’’. prin urmare unele sate existente în acea vreme fiind de mici proporții s-au unit cu altele mai mari din vecinătate. De exemplu Voronicul a trecut la Breznița și Bucina la Jidoștița.

În condițiile în care populația românească era sistematic prădată de turci și tătari, venirea la putere a lui Leon Vodă (1629-1632) a determinat locoitorii multor sate din județele Olteniei, printre care și cei din satele unității studiate, să fugă peste Dunăre. După înlăturarea lui Leon Vodă, noul domnitor Matei Basarab, văzând satele puistiite, întreprinde o serie de măsuri de redresare economică, socială li culturală. Între altele ele a trimis scrisoari locuitorilor satelor mănăstirii Tismana și anume: Jidovștița, Bucina, Precrâstia, Clicovățul, Breznița, Șușița și Elhivița să rămână în țară: ,,Cari ați fost fugiți în țara turcească de bogatele nevoi ca ați avut în vremea ce veți vedea aceste caete ale Domniei Mele căutați să veniți toți care de pe unde veți fi risipiți, la sat la Jidovștița, să căutați să veniți și la Domnia Mea niște oameni buni și bătrâni să vă dau Domnia Mea învățătură.’’

Majoritatea locuitorilor s-au întors la vechile lor vetre, satele s-au refăcut și locuitorii au început să se înstărească.

Aceste așezări umane au existat în teritoriu dinainte de apariția primelor documente scrise din secolul al XIV-lea, aceste documente contribuind la oficializarea lor.

în vederea stabilirii perioadei de apariție a alezărilor umane, conform atestărilor documentare am utilizat următoarele materiale: Roman, I., Rățoi, T., (2003), Dicționarul Enciclopedic al județului Mehedinți, Editura Prier, Documente privind Istoria României, Ed. Academiei R.P.R, București 1953, Spineanu, N. D., (1894), Dicționarul geografic al Județului Mehedinți, Tipografia și Fonderia de Litere Thoma Basilescu, București.

Pe baza atestărilor documentare și cartografice, așezările au fost clasificate în ăntervale de apariție de 100 ani:

sate atestate în perioada 1300-1400: Jidoștița (1374), Breznița (1387), Șușița (1391-1392)

sare atestate în intervalul 1800-1900: Magheru (1881-1882).

V. 3 Organizarea și evoluția administrativă a rețelei de așezări

Județele României au cunoscut o continuitate neîntreruptă de a lungul secolelor, ele suferind modificări ca număr, limite, nume și funcții îndeplinite. Dimensionarea județelor a avut la bază rețeaua căilor de comunicații, facilitând astfel legăturile cu centrele acestora, orașele și centrele rurale, precum și în funcție de condițiile oferite pentru reorganizarea activităților culturale și sociale.

Cele mai vechi forme administrativ teritoriale atestate în țara noastră au fost unitățile

Regionale, care erau formate din mai multe triburi ce aveau denumiri diferite și locuiau anumite teritorii. Acestă formă de organizare a apărut înaintea formării primului stat dac centralizat condus de Burebista, ea dăinuind și după stăpânirea romană, chiar dacă au apărut modificări până la sfârșitul secolului III. Pentru a supraviețui invaziilor străine pe teritoriu se desvoltă noi forme de organizare precum cnezate, voievodate, ducatele și țările. Cele mai importante formațiuni politico-administrative în secolele X-XIII au fost voievodatele lui Litovoi, voievodatul lui Seneslau,cnezatele lui Ioan și Farcaș, ducatele lui Gelu, Glad, Menumorut etc.

După secolul XIII la sud de Carpați se dezvoltă ca unităte olitico-administrativă județul, unitate care mai mult sau mai puțin modificată teritorial și funcțional există și astăzi. Denumirea de județ provine din latinescu jude, persoană însărcinată cu conducerea unui târg sau oraș, acesta având drept de judecată.

Din punct de vedere istoric sistemul administrației publice reflectă următoarele momente cheie: ,, Legea pentru înființarea Consiliilor Județene, 2 aprilie 1864’’; Legea din 1 martie 1888; Legea din 1 noiembrie 1892 privind organizarea autoritățiilor administrative exterioare; Legea din 1925; Legea de organizare a administrației din1936, Legea administrației din 1968.

În secolul al XIX lea s-au realizat numeroase legi ce au condus la reorganizarea teritorială. În acest capitol voi ilustra o imagine a ceea ce reprezinta administrația în trecut cu ajutorul unor surse și materiale veridice.

I. C. Filitti a descris în detaliu organizarea administrativ teritorială a Țării Românești:

,,Teritoriul apare, în Muntenia, din cele dintâi timpuri, împărtit în sudstvo, termen slav, echivalent ce cel de județ, în sensul de judicium, scaun de judecată’’

Primul județ apărut este Jaleș (1389), apoi Vâlcea și Motru (1415), Balta (1444) și Mehedinți (1483) etc.

Organizarea administrativă constituie alementul principal al administrației de stat. În ilustrarea acestui fenomen M. Oroveanu spunecea că: ,, Organizarea concepută ca o îmbinare a resurselor umane, materiale și financiare în vederea unei finalități, precum ar fi lupta împotriva dezordinii, constituie un element indispensabil al administrației. Fără organizare cele mai mari calități ale oamenilor sunt ineficiente, iar eforturile lor nu ating rezultatele scontate’’.

În Oltenia în timpul ocupației austriece (1719-1739) a fost introdusă ca formă de organizare administrativ teritorială plasa. ,, În anii 1718-1739, au fost conduse de câte un ispravnic, apoi de zapciul de plasă și vătaful de plai (până la 1831), de subcârmulitorul de plasă in 1908-1923, de un pretor au primpretor în 1923- apr. 1949 și de un comitet provizoriu de plasă (cu un președinte, un secretar și 6-7 membrii) în perioada apr. 1949-dec. 1950’’.

Sistemul administrației publice a cunoscut de-a lungul timpului mai multe modificări de structură.

,, În secolul al XVI-lea cârmuitorul Mehedințului avea titlu de ban. Limitele acestor județe vor varia în timp, anumite județe dispărând, dar în general judetele au rămas pe același amplasament până astăzi.’’

,,În fruntea județului a fost un dregător domnesc, numit jude sau județ, cu atribuții administrative, de strângere a dărilor și atribuții judecătorești.’’

,,În timpul lui Vlad Țepeș 1476, se vorbește de vornici și pârcălabi de orașe, iar mai târziu apar căpitanii de județe. Un act de la 1622 ne spune de un român den Plasa Popi din Sahat și termenul de plasă ar avea doar înțelesul de moșie.,,

La începutul anului 1727 Mehedințiul era împărțit în patru plăși denumite după numele ispravnicului, catagrafia înregistrând nu toate satele, ci doar pe cele din centru.

,, O nouă organizare administrativ teritorială o dă C. Mavrocordat, la 1740, numind doi ispravnici ce depind de velstier. Ca subdiviziuni a județului apar vătășiile de plăieș (1653) sau de plai (1704). Plasa ca subdiviziune apare în vremea ocupației austriece a Olteniei și se răspândește în Țara Românească.’’

,, satele erau supuse unei autorități, ele se înpărțeau în: ,,sate libere conduse de cnezi sau de juzi ce sunt ajutați de ,,oameni buni și bătrâni’’, sate aservite către – domnie, boieri, mânăstiri) conduse de reprezentantul stăpânului numit pârcălab ,,se numeau de marii vornici prin cârmuitorii de ținuturi și ajutau pe subalternii dregătorilor domnești în îndeplinirea atribuțiilor lor, în raza satelor’’.

In vederea perfecționării sistemukui fiscal, puterea centrală a realizat catagrafieri pentru a lua în evidență populația, a o încadra în diverse categorii fiscale existente, pentru a slăvili fluctuația de la un județ la altul, pentru a pune capăt fugii și evaziunii fiscale. În perioada 1802-1831, potrivit catagrafierii dein decembrie 1819 satele existente ale comunei Breznița Ocol la acel moment erau inserate asfel în Plasa Ocolul de Sus era înglobată așezarea Jidoștița și așezarea Breznița. Satul Magheru s-a format după ,, 1881/1882 când a avut loc împropiatărirea unor îndreptățiți pe moșia statului de aici, acesta primind numele generalului Gheorghe Magheru.’’

,,Primele procese de organizare li sistemetizare a satelor încep prin aplicarea regulamentului organic pentru provincia otomană cu locuitori majoritari români (1 iulie 1831 – în Valahia).’’

,,Fiecare sat avea un județ compus din preotul satului și tri jurați aleși de săteni din fiecare treaptă:fruntași, mijlocași, codași. Cei trei jurați sunt aleși pe un an și pot fi realeși.’’

În anul 1840 în disputa dintre domnitori și deputați sunt discutate problemele ce îngreunează soarta țăranilor: politica agrară a domnitorului, efortul financiar de alinierea a satelor, clădirea caselor se sfat și a școlilor, a magaziilor de rezervă.

Între 1848 și 1964 s-au realizat numeroase propuneri de modernizare a administrației locale. La 31 martie 1864 a fost promulgată legea consiliilor județene prin Decretul Nr. 399, modificată ulterior pe 4 septembrie, iar legea pentru comunele urbane și rurale pe 31 martie 1864.

Legea consiliilor județene împărtea puterea teritorială între prefect și consiliul județean. Prefectul fiind un reprezentant al guvernukui avea obligația să îndeplinească hotărârile consiliului județean și comitetului permanent; el nu putea participa prin vot la deliberările consiliului, însă putea asista și face unele propuneri. În condițiile în care hotărârile consiliului județean și comitetului permanent nu sunt juste, prefectul le putea dizolva. Consiliul județean era format din 10 membrii, câte doi din fiecare plasă, aceștia având ca atribuții respectarea intereselor locale, ,,colective și economice ale județului’’.

Prin legea comunală, locul principal îl acupa primarul, acesta având ca atribuții administrarea treburilor fiecărei comune, menținerea ordinii publice, privegherea asupra poliției, asigură buna aprovizionare a comunei. Administrarea se face împreună cu membrii consiliului comunal, care are în componență nu număr de consilieri proporțional cu numărul locuitorilor comunei, și se aprobă de prefect.

Astfel la data de 2 aprilie 1864 apare Legea pentru înființarea consiliilor județene, lege bazată pe sistemul francez de organizare a teritoriului, ce funcționeză până în 1925, când se adoptă Legea pentru unuficarea administrativă.

La 30 iunie 1866 în Constituția Principatelor Unite Române la art. 4 se face referire la împărțirea administrativ teritorială:,, Teritoriul este împărțit în județe, județele în plăși, plășile în comune. Aceste diviziuni și subdiviziuni, nu pot fi schimbate, sau rectificate decât prin lege.’’Constituția de la 1866 împărțea teritoriul în: județe, județele în plăși, plășile în comune.’’

Anul 1912 aduce în administrarea teritoriului schimbări, în sensul apariției unor noi așezări și prin desfințarea unor comune. Din analiza comunelor și a satelor componente din plășile existente la acea vreme reiese că din plasa Ocolul făcea parte comuna Bresnița Ocol (Bresnița, Magheru) și comuna Jidoștița (satele Jidoștița, Șușița).

Reorganizarea administrativă din octombrie-februarie 1925 a condus la împărțirea teritoriului în județe mici precum și la unificarea tipurilor de comune folosindu-se modelul Vechiului Regat. Apar astfel dou tipuri de comune rurale și urbane, ce aveau în competență un consiliu comunal, primarul, ajutorul de primar și delegația consiliului comunal. Conform Legii de unificare din 1925 ,,Comuna rurală este alcătuită din unul sau mai multe sate. Reședința comunei va fi într.unul din sate’’.Plasa, uniatea geografică și administrativă de coordonare și control grupa mai multe comune rurale. Menținută sub forma ei din legislația inițială din Vechiul Regat, plasa era condusă de un pretor subordonat prefectului de județ, și era lipsită de personalitate juridică.

România trece printr-o nouă reorganizare instituită prin Legea pentru organizarea administrațiunii locale din 3 august 1929 impusă de dificultățiile apărute în aplicarea Legii de unificare pe tot cuprinsul țării și pentru a realiza descentralizări administrative. Având ca model tendințele organizării administrative din alte țări ( Franța, Polonia) s-a ajuns la crearea Directoratelor Ministeriale Locale care îndeplineau funcții de administrație și de inspecție locală.

Directoralele Ministeriale Locale reprezentau în fapt organe deconcentrate ale autorității centrale. În componența directoratelor se aflau: directorul ministerial local și șefii serviciilor ministeriale locale ca organe executive ale Guvernului. Directoralele Ministeriale Locale erau în numar de 7: București, Cernăuți, Chișinău, Cluj, Craiova, Iași, Timișoara, teritorul studiat aparținând Directoratului Craiova.

Legea din 1929 pastreză clasificarea comunelor de până acum (comune urbane și comune rurale). Din categoria comunelor urbane ale perioadei respective puteau face parte orașele și minicipiile. Comunele rurale definite ca unități administrativ teritoriale având peste 10 000 de locuitori, puteau fi alcătuite din unul sau mai multe sate. Satele ce aveau un număr mai mic decât cel prevăyut de lege puteau deveni comune doar dacă aveau posibilități financiare de a întreține administrația locală. Satele aveau personalitate juridică. Acele localități care făceau parte dintr+o comună rurală erau considerate sectoare ale comunei respective.

În cadrul județului se păstrează în continuare, plășile fiind conduse de un prim pretor, ca reprezentant al prefectului, ofițer de poliție administrativă și organ de supraveghere și control în ceea ce privește administrația rurală.

Odată cu instaurarea regimului monarhic și crearea Constituții la 14 august 1938 intră in vigoare Legea administrativă prin care se stipula că ,, administrația locală se exercită prin următoarele circumscripții teritoriale: comuna, plasa, județul și ținutul’’. Comuna și ținutul erau considerate persoane fizice cu atribuții de administrație generală, în timp ce plasa și județul aveau rol de control și deconectare administrativă. La 1938 România era împărțită în 10 ținuturi. Județele Mehedinți, Dolj, Gorj, Vâlcea, Romanați și Olt aparțineau la vremea respectivă de Ținutul Olt, ținut cu reședința la Craiova.

Potrivit noi reorganizări, Podișul Mehedinți face parte din Ținutul Oltului. Atribuțiile pe care le aveau județele până acum au fost transferate la nivelul ținuturilor, județul rămânând doar o circumscripție de control. Marea conflagrație mondială a condus la desființarea ținutului, reintroducându-se județul ca unitate administrativ teritorială cu pesonalitate juridică, descentralizată. Trăsătura comună a legilor apărute în perioada 1919-1938 o reprezintă faptul că satul este celula de bază în organizare teritorială, aceiași situație fiind și în cazul comunelor.

Comuna Breznița Ocol în intervalul 1864-1892 și 1932-1942 era formată numai din satul Bresnița, în 1892-1931 și 1942-1945, 1951-mai 1967 din Bresnița și Magheru și din 1967 până în prezent este formată din satele Jidoștița, Șușița, Magheru și Breznița.

Satul Magheru a existat ca si comună în următoarele intervale de timp: 1931-1942, 1945-1950 formată din satul omonim. Din 1967 a devenit sat component al comunei Breznița Ocol.

Localitatea Jidoștița a funcționat ca și comună din 1864 până în 1968 fiind formată din satele Jidoștița și Șușița. Satul Șușița devine comună timp de 2 ani în intervalul 1930-1931.

În anul 1950 prin Legea numărul 5 se impune o nouă organizare administrativ teritorială formată din regiune, oraș, raion și comună, la nivel național înființându-se 28 de regiuni împărțite în 177 de raioane. În conformitate cu nouă împărțire pe regiuni, Podișul Mehedinți este parte integrată a regiunii Gorj și Severin. În 1952 regiunea studiată este integrată în regiunea Craiova (1952-1960), apoi fiind trecută în regiunea Oltenia.

Legea nr. 2 din 16 februarie 1968 împarte teritoriul României în următoarele unități administrativ teritoriale: județ, oraș și comun. În iulie 1968 apare o nouă formă de organizare, zona studiată aparține județului Mehedinți fiind compusă din comuna Breznița Ocol ce avea in componență satele Jidoștița, Șușița, Magheru și Breznița.

La recensămintele din 1992 și 2002 structura așezărilor se mențineidentică cu ceea din 1968.

Legea nr.151 din 1998 ce privește dezvoltarea regională în Romănia grupează județele țării în 8 regiuni, astfel teritoriul comunei Breznița Ocol încadrându-se în Regiunea Sud – Vest Oltenia, regiune formată din 5 județe.

În anul 2001 se adoptă Legea nr. 351 din 6 iulie privind aprobarea Planului de Amenajare aTeritoriului Național, conform căreia localitățile au fost ierarhizate pe ranguri.

Prin ierarhizarea funcțională – clasificarea localitățiilor pe ranguri în funcție de importanța în rețea și de rolul teritorial, a localităților urbane se asigură un sistem de servire a populației eficient din punct de vedere ecomomic și rural și social și o dezvoltare echilibrată a localităților în teritoriu.

Conform clasificării pe ranguri impuse de Legea 351, în arealul studiat întâlnim localități de rang IV (sate reședință de comună) și rangul V (sate componente ale comunelor și sate aparținând municipiilor și orașelor).

Din anul 2002 și până în prezent componența comunei Breznița Ocol se păstrează identică cu cea din 1968.

V.4 Tipologia satelor

V.4.1 Tipologia morfostructurală

Structura și textura așezărilor rurale sunt categorii morfologice sociale ce definesc partea materială a vetrei satului. ,,Ele reflect relația direct a vetrei cu funcția economic a terenurilor din afara ei (moșia), dar și modul de organizare a spațiului de cazare a ruralilor în raport cu natura geografică a teritoriului.’’

Podișul Mehedinți, respectiv teritoriul comunei Breznița Ocol cuprinde tipuri de așezări umane cu o vechime considerabilă. După morfostructură, tipurile de sate întâlnite în podiș sunt cele adunate și cele răsfirate.

Satele adunate au gospodăriile mai aerate fiind inscrise în ulițe nu prea dese. Ele pot fi sate adunate cu structură neregulată și sate adunate cu structură regulată. Satele adunate au de regulă gospodăriile înșirate în lungul drumurilor mari, în lungul văilor, pe terase inferioare, pe conuri de dejecție, mai rar pe povărnișuri. Aceste așezări prezintă o detașare a gospodăriilor de aria de producție. Gradul de îndesire a gospodăriilor este direct proporțională cu vechimea și puterea economică a satelor. În apariția satului adunat un rol important l-au jucat factorii sociali, economici și cei politici ( așezarea satelor la linie).

Satele adunate cu structură neregulată sunt ,,așezările obișnuite în zonele joase și deluroase, cu ulițe întortocheate, după configurația terenului, în care loturile pentru curțile tineretului s-au obținut fie prin parcelarea grădinilor pe lângă casele vechi, fie prin extindera marginală a suprafeței construite. Densitatea gospodăriilor scad dinspre centru spre margini, unde acestea sunt mai răsfirate. Aceste sate sunt mai frecvente pe agestrele de la ieșirea văilor din dealuri, evoluate în timp spre forme liniare, triunghiulare, tentaculare etc’’.

Satele adunate cu structură regulată prezintă gospodării cu curți deshise și mici grădini în completarea lor și se înscriu în planuri liniare sau geometrice. Aceste sate se găsesc în lungul văilor și a drumurilor. Văile au reprezentat din totdeauna locuri preferate de populație pentru așezarea vetrei satului, procesul producându-se atât la câmpie cât și în zonele mai înalte.

Satul răsfirat s-a extins în zona pădurilor de fag și stejar, zonă fiind defrișată pentru a face loc vetrelor de așezări și terenurilor agricole. Satele răsfirateprezintă o rețea întinsă de ulițe în lungul cărora sunt dispuse gospodăriile, între care se găsesc livezi de pomi și viță de vie sau terenuri arabile , cultivate cu porumb, legume etc. La originea satelor răsfirate au stat cele de tip risipit. ,, Satul răsfirat, mai mult ca cel adunat, păstreză structura nuclear genealogică a vetrei determinată, în condițiile tradiționale de tehnicile agrimensurale, de roi

pe același trup de molie a familiilor descendente dintr-un bătrân comun și de căsătoriile de tip patrilocal. Structura nuclear genealogică este caracteristică în general satelor mosnenești și răzășești. În fostele sate de iobagi, spițele de neam sunt mai numeroase și nu alcătuiesc deferențieri onomastice în perimetrul construit al vetrei.’’ Aceste așezări răsfirate , în timp, ca urmare a creșterii populației și implicit a creșterii numărului de gospodării au tendința să devină adunate.

În relație cu condițiile geografice ale locului s-a individualizat satul răsfirat dea lungul drumului, satul răsfirat de- a lungul unei ape curgătoare și satul răsfirat de la confluența apelor. Acestea au gospodăriile dispuse liniar sau tentacular, ele alternând cu spații cultivate.

După structură în podiș se pot remarca:

a. Sate răsfirate: Breznița, Jidoștița, Șușița

b. sate adunate; Magheru

Vatra reprezintă spațiul în care sunt concentrate gospodăriile. În alegerea vetrei de așezare s-a vrut în primul rând ca eceaste să ofere condiții cât mai bune desfăsurării ocupației. De aceea oamenii s-au stabilit acolo unde erau mai ușor accesibile terenurile, mai intens valorificate, deoarece între acestea și sate au circulat oameni și animale, s-au transportat unelte și produse. După fizionomia vetrei satele pot fi clasificate in sate cu:

a. Formă liniar tentaculară,în care gospodăriile sunt așezate de-a lungul unui drumprincipal din care se desprind ramificări laterale: Jidoștița, Breznița, Șușița

b. Formă liniar-poligonală, în care caracteristicile satului liniar se îmbină cu cele ale satului poligonal: Magheru

După textură (modul de dispunere a rețelei de drumuri) satele se grupează asffel:

a. Textură liniar tentaculară (rețeaua de străzi este formată dintr-o arteră principală din care sunt dispuse în mai multe direcții artere secundare: Jidoștița, Breznița, Șușița

b.Textură regulată (rețeaua de străzi este dispusă ordonat- geometric): Magheru.

V.4.2 Tipologia așezărilor după situl acestora

Fragmentarea reliefului, modul de dispunere al acestuia , rezența resurselor de apă, a pădurii, trăsăturile specific ale peisajului geografic, reprezintă elemental care au influențat apariția și dezvoltarea așezăriilor umane. De aceste elemente s-a tinut cont atunci când s-a realizat gruparea locuitorilor din vatră și delimitarea vetrei de terenul agricol.

Factorii naturali condiționează în mod direct modul de grupare al așezărilor, dezvoltarea acestora fiind infuențată de modul de valorificare al cadrului natural.

,, Prezența actuală întru-un loc sau altul a satului este legată de veacuri de putere de intuire și de valorificare a unor variaate condiții geografice, în cadrul cărora, în toate epocile istorice, acesta a găsit condiții favorabile de dezvoltare și a putut să se afirme ca un factor de continuitate si progres.’’

Din punct de vedere geomorfologic un rol important în apariția așezărilor l-a avut prezența râurilor și a afluenților lor individualizându-se alineamente de vale, elemente cu un grad ridicat de favorabilitate în localizarea vetrei. Prezența satelor de vale au impus apariția nunui număr mare de așezări cu formp lineară.

Analizând dispunerea satelor pe forme de relief se individualizează următoarele tipuri:

Sate de creastă cu casele însirate de-a lungul drumului ce merge pe creasta dealului: Breznița, Jidoștița, Șușița

V.4.3 Tipologia așezărilor după mărimea demografică

Mărimea demografică reflectă raportul dintre factorul uman, condițiile naturale, istorice, gradul de dezvoltare economic al așezării și oferă posibilitarea stabilirii posibilităților de dezvoltare a localității. După numărul de locuitori satele se pot grupa astfel: mici (sub 500 locuitori), mijlocii (500-1.500 locuitori), mari (1.500 – 3.000 locuitori) și foarte mari (peste 3.000 locuitori). Predominanța unei anumite grupe depinde de mai mulți factori, cum ar fi: altitudinea și configurația reliefului, sporul natural al populației, apropierea de orașe.

În categoria satelor mici de individualizează subtipurile:

1. 250-500 locuitori: Șușița

În cadrul satelor mijlocii se remarcă următoarele subtipuri:

1. 500-750 locuitori: Magheru

2. 1000-1250 locuitori: Jidoștița

În categoria satelor mari se înscrie subtipul:

1. 1750-2000: Breznița

Numărul de locuitori dintr-o așezare reprezintă rezultatul dezvoltării, în timp, a economiei locului și al condiților naturale, istorice și sociale.

V.4.4 Tipologia comunelor după mărimea demografică

În funcție de numărul de locuitori dintr-o comună, aceasta se poate clasifica în categorii demografice astfel, comuna Breznița Ocol aparține următoarelor categorii demografice de commune: în anul 1992, 2002 aparținea tipului de comune cu 3000-5000 locuitori, în anul 2011 făcea parte din categoria de commune cu 3001-4000.

Analizând situația în cei trei ani putem afirma că tipologia demografică a comunelor este influențată de evoluția numărului de locuitori ai fiecărei așezări.

V.4.5 Tipologia gospodăriilor

Diferitele tipuri de gospodării s-au individualizat în timp prin planul și arhitectura construcției, prin numărul construcților anexe și destinația lor, prim modul de grupare a curților și prin orientare lor în funcția de poziția drumurilor și a ulițelor. Gospodăria țărănească specifică acestui ținut s-a îndividualizat de-a lungul timpului, în funcție de condițiile istorice și social- economice, în funcție de caracteristcile cadrului natural.

Structura construcțiilor din gospodărie este influențată de ocupația locuitorilor, proprietarii gospodăriei urmărind buna adăpostire a animalelor, a uneltelor de muncă, a mijloacelor de transport și adăpostirea produselor agricole, industrial. Astfel în acele așezări rurale în care principala ocupație a fost creșterea animalelor, construcțiile destinate adăpostirii s-au exntins, în timp ce în cadrul gospodăriilor în care principala activitate economică a fost cultura plantelor s-a impus extinderea spațiilor destinate depozitării produselor.

Factorii naturali au înlesnit diferențierea tipurilor de godpodării, influențând amplasarea și realizarea construcțiilor. Calitatea și cantitata materialelor folosite de populație pentru realizarea caselor s-a răsfrănt în aspectul acestora. De asemenea caracteristicile climatice au generat o orientare a caselor, caracteristicile temeliilor și înălțimea acoperișurilor. Casele vechi au fost orientate spre sud, deoarece nefiind prea luminoase și călduroasee, prispa și pridvorul lor insorit reprezenta locul nude se desfăsurau majoritatea activitățiilor casnice.

Gospodarii și-au ridicat case din lemn sau din piatră gălbuie, înălțate uneori pe pivnițe, în care se intră pe porți înalte cioplite din lemn de stejar. Despre confecționarea caselor de lemn, Ion Ionescu de la Brad ne-a lăsat următoarea mărturie : ,,Casele de lemn se fac din bârne, în pădure, unde se cioplesc și se încheie (…)Într-o casă de bârne intră până la 70 de copaci întrebuințați în tălpi, bârne, grinzi și căpriori. Aceste lemne se plătesc în regiunea de munte cu 30 de sfanți (…) Cele mai multe sunt făcute din gorun. Casa clădită în munte se dă pe loc ; și cel ce o cumpără n-are decât să o cumpere în satul unde are s-o facă și reclădind-o în Joc o acoperă și o umple cu pământ până în tălpi de face fața casei cu târnațul ei. O casă bună de sătean ajunge să coste de la 7 până la 10 galbeni, afară de transport".

În zona studiată spațiul de locuit se compune din trei încăperi: camera de locuit, tinda și camera curată. Plafoanele au început să aibă ca suport trestia peste care se așeaza tencuiala iar pardoseala era din scândura cu precădere în camera de oaspeți. Un element vechi conservat in Mehedinti il reprezinta vatra liberă cu coș suspendat având un loc deosebit în locuință și o formă ce poate varia de la patrată sau rectangulară fiind construită din cărămidă sau piatră. Ca un element specific mehedițean, menționez încastrarea uneia sau mai multor oale de pământ în pereții sobei, folosite pentru copt dar și pentru mărirea suprafeței de iradiere a căldurii. Mobilierul se compune din paturi și lavițe de scânduri cu picioarele înfipte în pământ sau lavițe realizate dintr-o scândură fixată între bârnele pereților și o ladă de zestre. Tinda sau “foc”, in care se afla vatra, servește ca bucătărie, cameră diurnă, loc pentru servit masa, cămară, iar în trecut aici stăteau cloțtile cu pui. Dintre obiectele de interior cu funcții decorative se remarcă în mod deosebit lăzile de zestre cât și trocurile pentru malai.

Casa fiind elementul central al vieții locuitorilor s-a modificat în permanență datorită preocupării oamenilor pentru întreținerea și extinderea ei. Spațiul casei a fost repartizat în așa fel încât să satisfacă desfășurarea activităților și nevoilor casnice. Împărțirea interiorului s-a realizat în concordanță cu diversele tipuri de activități și circulația în anteriorul locuinței. Casa avea o încăpere organizată asfel ,, cele patru colțuri au fost repartizate astfel – colțul cu vatră pentru foc, colțul cu pat, colțul cu masă, colțul de după usă cu laviță sau podișor pentru vase.’’

Dezvoltarea economiei a impus construirea nuor anexe pentru păstrarea li depozitarea alimentelor și a vestimentației. cele mai vechi construcții anexe într-o gospodărie țărănească au fost pentru adăpostul animalelor, uneltelor și a produselor furajere. Curtea prezintă în componența sa șura, grajdul, fânăria și cotețele. Fântânile sunt nelipsite din gospodăria țăranului. acolo unde apa se află la adâncime mare se foloseau fânânile cu cumpănă, acestea în multe locuri fiind înlocuite cu o roată cu lant. În trecut aceste fântâni erau zitide din piatră, însă cu trecerea timpulkui piatra a fost înlocuită cu tuburi de beton, iar cumpenele cu pompe electrice.

VI. ECONOMIA

VI.1 Agricultura

VI.1.1 Premisele dezvoltării agriculturii

VI.1.2 Modul de utilizare al terenului

VI:1.3 Structura culturilor și a producției agricole

VI.1.4 Profilul agricol al așezării

VI.1.5 Creșterea animalelor

VI.2 Activitatea industrială și comercială

VI. 2.1 Industria

Documentele istorice și descoperirile arheologice atestă faptul că au fost realizate un ansamblu de ocupații tradiționale. Ocupația locuitorilor a fost strâns legată de resursele neturale existente și de nevoile ecestora. Beneficiind de forme de relief variate, de la luncile din văile cursurilor de apă, la dealuri cu o înclinație până la 30¤, ajugând până la poienile de platou înalte ale pădurii la o altitudine de 400-500m, îndeletnicirile de bază ale locuitorilor din vechime și până astăzi, au fost agricultura (cultura plantelor, creșterea animalelor), pomicultura și viticultura, iar ca ocupații auxiliare erau vânatul și apicutura, deoarece produsele rezulatate din parcticareaacestor activități au avut un rol important în alimentație.

Meșteșugurile tradiționale au cunoscut cea mai intensă dezvoltare în regiunile deluroase. astfel meșteșuguri țărănești precum dulgheritulș pielăritul, fierăria etc au apărut ca ocupații complementare. numărul locuitorilor din satele comunei Brezbița Ocol care se ocupau cu alte activități decât cultivarea pământului și creșterea animalelor era foarte mic comparativ cu numărul celor ce lucrau în agricultură.

La început pământul s-a lucrat cu mijloace tradiționale, iat mai apoi cu mijloace mai avansate. Aratul pământului se făcea cu plugul tras de boi sau cai, iar în ultimele deceniis’ s-a intensificat aratul cu tractoare. pentru ca muncile câmpului să se săvârșescă la timp au fost practicate întovărășirile pe neamuri și vecinătăți, practică ce se păstrează și actualmente. În acest sens Ion Ionescu de la Brad spunea despre oamenii din Mehedinți, ,, oamenii de aici se ajută uni pe alții în lucrările lor, nupe bani, ci munca dată cu împrumutare și asociațiune. Ei se pâlcuiesc în grupuri de câte 10 și 20 de inși, după cum se cere trebuința, se asociază cu toții să muncească odată la fiecare din ei și astfel fac economie de timp și săvârșesc tot lucrul în timpul cel mai scurt și mai oportun.’’

Pomicultura se practică din timpuri străvechi, având o mare extindere pe teritoriul unității studiate. Baza o constituie cultura prunilor, urmată de cultura soiurilor de măr, păr și cireș, obținute prin adaptări și ameliorări de lungă durată a formelor sălbatice cere se întâlnesc încă și astăzi, ceea ce atestă vechimea pomicuturii pe aceste locuri. În proporții mai mici se cultivă vișini, corcoduși, piersici, caiși ți chiar smochini. Majoritatea fructelor se valorifică pe piață, constituind o sursă de venituri pentru populație. Fructele ce nu se vând sunt ultilizate la fabricarea țuicii.

Cultura viței de vie este tradițională pe aceste meleaguri. Lucrările de îngrijire a viilor s-au efectuat cu unelte tradiționale: foarfeca de tăiat via, sapa. Prelucrarea strucurilor se realiza cu stroșitoarea, știrca, iar vinului se depozita în butoaie. Datorită atacului filoxerei soiurile autohtone de struguri au fost înlocuite cu soiuri hibride (predominant fiind ananasul alb), având o productivitate bună. Cele mai prienlice locuri pentru cultura viței de vie sunt : Plaiurile Șușiței, Plaiul Epurenilor, Pietriș, Vrapcea, Plaiul Buligii.

Apicultura s-a dezvoltat pe baza numărului însemnat și variat de plante metalifere naturale, motiv pentru care practicarea ,,stupăritului’’ are tradiții adânci în negura istoriei. În trecut, roiurile de albine erau prinse cu ajutorul uleiului (trunchi de copac de formă cilindrică, gol la mijloc și înfundat la un capăt, lung de circa 1 metru) gegat la vârful unei prăjini lungi, direct din copacăă din pădure, de unde vine denumirea de prisacă dată acestor locuri. Cu timpul, albinăritul a devenit o îndeletnicire importantă și deosebit de rentabilă pentru cei care o practică.

Pădurile existente pe teritoriul comunei oferă materie primă din belșug pentru exploatarea și prelucrarea lemnului. Exploatarea forestieră se realiza în special în bazinul Matorăți prin parchetele Jidoștița, Vodița și Topolnița ce aparțineau de Ocolul _Silvic Drobeta Turnu Severin. La început exploatarea s-a făcut, pentru lemn de foc. Ulterior în anul 1938 odată cu înființarea Fabricii de Cherestea, apoi a Combinatul de Celuloză și Hârtie din Drobeta Turnu Severins-a intensificat exploatarea în scopul prelucrării industriale. În prezent exploatarea se face în proporție de 2/3 pentru lemne de foc și doar 1/3 pentru prelucrare industrială.

Creșterea animalelor a determinat intensificarea și diversificarea activităților de prelucrare și conservare a laptelui și lâniei. Laptele se prelucra în două scopuri: pentru obținerea brânzei și a untului. Prelucrarea lânii presupune lucrări multiple. Torsul și țesutul au tradiții străvechi. Tehnica de prelucrare a fibrelor textile s-a dezvoltat prin descoperirea și răspândirey războiului de țesut. Țesăturile subțiri erau confecționate din in și cânepă, iar cele mai groase din lână.

Instalațile tehnice țărănești folosite pentru prelucrarea diferitelor produse cerealiere, textile, lemn au evoluat din uneltele casnice tradiționale. La nivelu satelor de pe raza comunei Breznița Ocol existau meltesuguri casnice, râșnițe, pive, uleiuri. Se remarcă o moară, un gater și 18 cazane de rachiu. În satul Jidoștița exista o moară ce funcționa pe apă. Prima moară mecanică a apărut în perioada interbelică.

În ecomonia unității studiate, industria este reprezentat prin cariera Vărănic (din care se extrage marmură, calcar pentru var, etc)

În concluzie putem afirma că industria în comuna Breznița Ocol este slab reprezentată, în acest sens remarcându-se exploatarea balastrului la Jidoștița , Șușița și expolatarea lemnului. De asemenea există câțiva cetățeni care practică meserii precum: tâmplăria, lemnăria, croitorie, zidărie etc

VI.2.2 Activitățile comerciale

Privită în contextul său istoric, prezența comerțului s-a făcut necesară încă din momentul în care oamenii au început să comunice între ei. Dacă la început, primii oameni se mulțumeau cu puține lucruri și se străduiau să-și producă tot ceea ce le era necesar, cu timpul, pe măsura dezvoltării civilizației, nevoile au crescut și nu au mai putut fi satisfăcute decît prin schimb. Astfel schimburile care se efectuau la început direct – produs contra produs – constituiau așa-zisul troc. Într-un asemenea stadiu, pentru a-și procura ceea ce avea nevoie, omul ceda din cele ce-i prisoseau altor oameni, care îi dădeau în schimb ceea ce și ei aveau ca excedent Schimbul a devenit mai simplu cînd s-a trecut la folosirea unei mărfi intermediare, numită monedă. Trocul s-a descompus atunci în două operațiuni: vînzarea și cumpărarea.

Activitatea comercială, în trecut, s-a dezvoltat prin prisma desființării dărilor împovărătoare, dar și datorită politicii de încurajarea acestui sector din partea statului. Dezvoltarea schimburilor comerciale a fost impulsionată de dezvoltarea rețelei de drumuri, prin ușurarea transportului de mărfuri de la o locație la alta.

Târgurile și bâlciurile, forme străvechi de desfăsurare a comerțului, au realizat o activitate comercială intensă, asigurând mișcarea produselor țărănești în diverse locații. O dată cu creșterea numărului de locuitori și impliuîcit dezvoltarea producției agricole, apare o creștere a nevoilor de schimb. Târgurile și bâlciurile s-au dezvoltat în regiunile de trecere de la deal la câmpie. Aici veneau negustori din zona muntosă cu brânză, piei, cu var etc spre a le schimba cu cereale, vin și alte produse specifice regiunii. De mare importanță a fost târgul de la Cerneți, spre acesta îndreptându-se producători din diverse regiuni ce aduceau cantități enorme de cereale dar și produse animaliere.

Târgurile se mai păstrează si astăzi însă amploarea și importanța lor a scăzut semnificativ ca urmare a dezvolării rețelelor de drumuri, a mijloacelor de transport, de apariția sociatăților comerciale, astfel de târguri se mai întâlnesc la Cerneți, Pătule, Craiova, Strehaia.

În prezent activitățile comerciale se realizează prin intermediul societăților comerciale. Comerțul reprezintă totalitatea transferurilor, a schimburilor din economie, respectiv înstrăinarea rezultatelor propriilor activități prin vânzare în scopul primirii în schimb a banilor.

Circulația mărfurilor (comerțul) cunoaște două forme: comerțul cu ridicata – en-gros și comerțul cu amănuntul – en-detail. Comerțul cu amănuntul reprezintă activitatea desfășurată de agenții economici care vând produse, de regulă, direct consumatorilor pentru uzul personal al acestora. Comerțul cu ridicata activitatea de cumpărarea a produselor în cantități mari în scopul revânzării acestora în cantități mai mici altor comercianți sau utilizatori profesionali și colectivi. De asemenea comerțil se prezintă sub două forme: comerț intern și comerț extern.

Între anii 1950-1990 prin desființarea comerțului particular, aprovizionarea populației s-a făcut prin sistemul cooperațiai de consum.după 1989 cadrul legislativ a permis înființarea societăților comerciale la inițiativa particularilor, fapt ce a dus la conturarea unei economii de piață ce funcționează pe principiile cererii și ofertei. Apar societăți comerciale ce se vor constitui în una din următoarele forme: societate în comandită simplă, societate pe acțiuni, societate în comandită pe acțiuni, societate cu răspundere limitată și asociații în nume colectiv.

Accesul la căile de comunicație, apropriere de un oraș mare, mărimea demografică a așezărilor, structura pe grupe de vârstă a populației, puterea financiară a lucuitorilor, atractivitatea zonei pentru întreprinzători și facilitățiile oferite de stat și conducerea locală determină numărul societățiiloe, acestea variând de la o așezare la alta.

În prezent în comună funcționează următoarele societăți comerciale – satul Jidoștița există 6 magazine, în Breznița Ocol-10, Magheru 6 și în Șușița 1 magazin. Pe total pe teritoriul comunei sunt în prezent 23 magazine, majoritatea având profil alimentar.

Țăranii de pe raza comunei Breznița Ocol își vând animalele în rare cazuri den gospodăria proprie, însa adesea merg la târgurile săptămânale prganizate în afara perimetrului comunei: duminica la Cerneți, situat la ? km.

VI.3 Căile de comunicație

VI.3.1 Transporturile

Transporturile reprezintă un mijloc prin intermediul căruia se efectuează deplasarea în spațiu a oamenilor și bunurilor în scopul satisfacerii necesitățiilor materiale și spirituale ale societății omenești. Nevoia deplasării spre anumite așezări și locuri i-a determinat pe oameni să aleagă cele mei lesnicioase căi de comunicație terestră. Astfel încă din vechime oamenii au creat o rețea de drumuri și poteci pentru a-și asigura mobilitatea.

În decursul anilor drumurile au devenit un sector important al economiei. Dezvoltarea comerțului, îmulțirea târgurilor a determinat dezvoltarea transportului de mărfuri și de călători. Încă din timpul strămoșilor daci și romani. lăgărura dintre cetățile Drobeta – la răsărit și Dierna – la apus și, implicit dintre Orient și Occident s-a făcut pe ,,Drumul Mare”, cunoscut și astăzi sub această denumire cu toate că din el a mai rămas doar o uliță mică la marginea sudică a Jidoștiței. Acest drum a fost utilizat până la sfârșirul secolului al XVIII- lea, el realizând legătura între Cerneți – principalul centru administrativ și comercial și Vârciorova-Orșova, pe traseul de astăzi Crihala, Magheru, Dimieștii Brezniței, Glojuri, Fundul Luncii, Câmpul Mare, extremitatea sudică a satului Jidoștița, Fântâna lui Fum, Pietrele Albe, Fântâna cu Ceru, PrisacaMică, Peri, Morminți, Fântâna lui Costăngioară, coborând spreMarcoprici spre Vodița-Vârciorova. În acea perioadă drumurile erau într-o stare foarte proastă , fapt ce a impus ample lucrări de remediere.

O dată ce scoaterea satelor la linie și reamplasarea vetrelor, prin apariția unor noi sate și orașe drumurile părăsesc vechile trasee urmând trasee noi. În decenile ce au urmat aceste drumuri au trecut prin procese de modernizare. Existența unei rețele de transport inadecvate poatea împiedica dezvoltarea comunei, respectiv a satelor. Lipsa resurselor financiare locale pot conduce la scăderea gradului de accesibilitate la infrastructură, determină slaba mobilitate a forței de muncă, dificutăți în desfășurarea unor activități economice și dezvoltarea redusă a turismului. gradul de izolare al satului este influențat de distanța până la cel mai apropriat centru urban și de lipsa unor căi de acces modernizate.

Localitățiile Magheru, Breznița Ocol, Jidoștița sunt traversate de drumul Județean 607 B, care legă comuna noastră de orașul reședință de județ și face legătură între comunele Breznița Ocol și Godeanu. Acest drum se intersectează pe raza localității Jidoștița cu drumul comunal 5 A care face legătura cu satul Șușița.

Drumul Județean 607 B este un drum modernizat pe teritoriul comunei, cu o singură bandă de circulație pe sens și cu o suprastructură din îmbrăcămință astfalți usoare. Acest drum nu are trotuare modernizate de-alungul drumului, platforme în afara carosabilului în conformitate cu prevederile legale din 1975. În schimb drumul prezintă 2 stații de autobuz pe raza satului Magheru, 2 pe teritoriul Brezniței și o stație în satul Jidoștița. Pentru a se evita inundațiile provocate de ploi care conduc la distrugerea suprafeței s-au realizat canale pentru scurgerea apei. Străzile- drumurile existente în perimetrul construibil al localitățiilor sunt străzi parțial modernizate; există atât drumuri asfaltate cât și drumuri cu o sructură formată din balast de râu sau pământ.

În ceea ce privește procesul de desfășurare a circulație rutiere și de transport în comun putem spune că locuitorii comunei Breznița Ocol sunt deserviți zilnic prin curser regulate cu plecare spre Dr. Tr. Severin la ora 5:30 din satul Jidoștița și înapoiere la orele 19:30, cursa aparținând S.C EMTEL S.R.L. Pe teritoriul comunei nu există unități specializate de transport călători și mărfuri, transporturile auto se fac prin firme specializate ce au sediul în DR. Tr. Severin ce deservesc și comuna noastră. Zona nu beneficiază de o rețea de cale ferată.

Ca și poziție față de principalele așezări urbane, comuna Breznița Ocol se află la 4 km Nord față de cea mai apropiată cale ferată și de drumul European E 70.

VI.4. Turismul și valorificarea sa

Turismul include activitatea unei persoane care călătorește în afara mediului său obișnuit pentru o perioadă suficientă de timp și al cărui scop este altul decât exercitarea unei activități remunerate la locul de vizitare .Activitatea turistică are un caracter dinamic, ea modificându-se odata cu schimbările ce au loc incadrul economiei naționale. Turismul este o ramură de interferență (are legături cu multe alte sectoare de activitate economică) și o ramură de consecință (se sprijină pe rezultatele obținute în alte ramuri deactivitate). Utilizarea corectă a resurselor turistici naturale și antropice pot determina o dezvolare economică a comunei. Turismul constituie un mijloc de protejare, conservare și valorificare a potențialului istoric, cultural și folcloric al țării.

,,Turismul este o activitate complexă, capabilă să determine mutații și în dezvoltarea în profil teritorial, din acest, unghi, el este considerat o pârghie de atenuare a dezechilibrelor inerregionale, privite la scară națională.’’

Turismul rural este o formă de turism ce se desfășoară in spațiul rural, aceste putând fi turism de masă sau turism de mici dimensiuni. Turismul rural atrage turiști care adesea solicită cazare modestă cu arhitectură tradițională, mâncare autentică, vizite la obiectivele istorice și culturale existente in cadrul așezării rurale și care caută peisaje naturale. Acest tip de turism poate aduce beneficii directe comunității rurale creând locuri de muncă și contribuind la creșterea nivelului de venituri al populației locale.

În vederea realizării unui produs turistic competitiv și de calitate zona trebuie să beneficieze de un potențial turistic (natural și antopic) deosebit, să aibă conexiuni cu zone turistice deja renumite (Defileul Dunării) , de o bună infrastructura generală și turistică.

Fiecare eveniment ce se desfășoară într-un anumit teritoriu și care este organizat cu rigurozitate pote deveni produs turistic. În acest sens, în cadrul acestor evenimente por fi reliefate meșteșugurile prin expoziții cu vânzare a produselor și obiceiurilor locale, care pe lângă faptul că sunt un factor relaxant pot fi comercializate către turist.

Ecoturismul reprezintă „călătoria responsabilă în arii naturale, care conservă mediul si susține bunăstarea populați. ” Ecoturismul trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să conserve și să protejeze natura, sa utilizeze resurse umane locale; să aibă caracter educational, respect pentru natură prin constientizarea turistilor si a comunitătilor locale; impact negativ minim asupra mediului natural, cultural si social.

Petrecerea unui sejur în cadsrul unei așezări rurale, respectiv intr-o gospodărie agricolă reprezintă agroturismul. Agroturismul este capabil să valorifice excedentul de cazare existent în gospodăria țărănească prin implicarea turiștilor în viața gospodăriei (recoltarea viței, culesul fructelor, mulsul oilor, secerișul și furnizarea acestora de servicii si activități (masă, cazare, interacțiune cu mediul socio-natural) proprii gospodăriei țărănești, fără a-i perturba acesteia specificul.

În momentul de față pentru o mai bună desfășurare a activității turistice rurale ar fi necesar ca tinerii din zonă să se formeze ca ghizi de turism, iar gospodăriile țărănești trebuie pregătite în vederea prestării serviciilor.

Actualmente în România turismul rural se află încă în faza incipientă deoarece autoritățile române nu conștientizează importanța și potențialul acestui tip de turism. Barierele ce stau în cale a dezvoltării turismului sunt: lipsa infrastructurii care csă faciliteze accesul spre destinațiile dorite, lipsa promovării, lipsa know-how-lui. Cu toate acestea în podișul Mehedinți, turistul pote beneficia de frumusetea peisajelor nealterate, de ospitalitatea localnicilor, de diversitarea produselor tradiționale, dar și de cele istorice (vestigii, ruine, monumente, biserici).

VI.4.1 Potențialul turistic natural

Teritoriul comunei prezintă un relief jos cu altitudini ce nu depașesc 500m. Acest fapt a generat o pedogeneză intensă cât și o umanizare asemănătoare. Având în vedere faptul că relieful constituie unul din cele mai importante puncte ale turismului, putem să ne dăm seama că zona studiată nu beneficiază de o spectaculozitate în ceea ce privește relieful. Se remarcă zona de agrement Vărănic și în imediata apropiere Parcul Natural Porțile de Fier. Clima temperat-continentală cu influențe submediteraneene constituie un factor favorizant al practicării turismului. Succesiunea anotimputilor generează schimbarea aspectului peisajelor. Rețelele hidrografice crează pe alocuri adevărate oaze de liniște și desfătare. Cursul râurilor atrag turiști de orice vârstă, de la copii la bătrâni, în special în sezonul de vară, oferind posibilități de plajă, scăldat, joacă, odihnă șă pescuit deși fauna pișcicolă este slab reprezentată. În aria studiată malurile și albile râurilor sunt lipsite de amenajări, turismul practicându-se temporar și neorganizat, având un numar redus de participanți. În weekend pot fi zăriți aici, pe lângă localnicii dornici de scăldat și turiști ce vor să scape de agitația orașului și să-și găsească liniștea și relaxarea mult visată. În acest sens se remarcă valea Jidoștiței ce beneficiază de un cadru natural agreabil si relaxant.

Vegetația reprezintă un alt element ce poate atrage atenția turiștilor. Veniți in zonă turiștii pot vedea asociații vegetale sud-balcanice și mediteraneene. Pe tot parcursul traseului pot fi observate pâlcuri de pădure de gârniță (Quercus frainetto) șă cer (Quercus cerris) , păduri de fag, păduri de stejar, păduri de gorun și păduri de alun turcesc pe dealul Văranic. De asemenea mai pot zări tufișuri de tip submediteranean așa numitele șibiacuri ca: liliac ( Syringa vulgaris), corn (Cornus mas), precum și pajiști stepizate. Pădurea joacă un rol foarte important în turism, ea fiind un mediu relaxant pentru turiști, generatoare de oxigen și oază de liniște atenuând zgomotul. În ceea ce privește structura floristică turiștii pot observa și fotografia: stânjeni galbeni, brebenei, ghiocei, brândușe de primăvară și de toamnă, viorele, iglicele, toăporași, găinușe etc.

Fauna este bogată și variată, fiind utilizată pentru practicarea turismului de vânătoare și cel științific. Colindând cărările pâlcurilor de pădure putem întâlni aici căprioare, porci mistreți, veverițe, dar si lupul și vulpea. Aproape de culturile oamenilor in zona silvostepei își fac apariția iepurii, popândăul, șoarecii de câmp, prepelițe, potârnichi, uliul, bufnița, știoiul etc… Pentru partidele se vânătoare sunt căutate cu deosebire porcii misteți, căprioarele și iepurii. Prezența influențelor climatice submediteraneene genereză existența unor specii mediteraneene ca vipera cu corn, broasca țestoasă, șarpele de alun, gușterul și salamandra.

VI.4.2 Potențialul turistic antropic

Resursele turistice din cadrul comunei, cu toate că au altă destinație decât cea turistică, cu puțin interes și resurse financiare din partea autoritățiilor locale pot deveni adevărate puncte de atracție turistică. Observând îndeaproape zona, singurul mod să afli, în calitate de turist, ce astfel de obiective ascunde zona este acela de a întreba locuitorii satelor câte ceva despre istoria acelor meleaguri.

Potențialul antropic cuprinde vestigii arheologice, monumente de cultură, monumente comemorative, muzee, monumente de arhitectură, așezăriile rurale și arhitectura populară tradițională țărănească.

Pe raza comunei s.au descoperit ca material arheologic un topor de cupru tip Plocnik (descoperire întâmplătoare in vartea vestică a satului Breznița Ocol), datând din neolitic. Astăzi toporul este expus la Muzeul Regiunii Porților de Fier din Drobeta Turnu Severin. Alături de aceasta se remarcă și vestigiile unor castre romane din secolele II-III d. Hr.

Ca monumente arhitecturale în majoritatea satelor se evidențiază lăcașele de cult. În satul Jidoștița se află o biserică cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului’’ construită între anii 1880-1883, pe temelia altei biserici mai vechi, ctitorul fiind călugărul Nicodim. În localitatea Breznița Ocol se găsește sfântul lăcaș al bisericii cu hramul ,,Înălțarea Domnului’’ construită în jurul anului 1896. Satul Magheru găzduiește biserica ortodoxă ,,Nașterea Maicii Domnului’’ cu o vechime de 120 de ani. Sfântul lăcaș a fost resfințit în 2010, după un amplu proces de restaurare: acoperișul a fost înlocuit, s-a refăcut tencuiala și pictura exterioară. Locuitorii cătunului Șușița dispun de un lăcaș de cult în construcție, dar nefinalizat încă din lipsa fondurilor. Aici se crede că a existat cu mult înainte de secolul al XIX-lea o biserică construită numai din lemn, de le piatra de temelie, până la acoperiș (inclusiv și cuiele erau din lemn), în așa fel încât nu a fost nevoie de tencuială, pictura fiind făcută direct pe lemnul foarte bine încheiat și lustruit. Fiind lăsat fără îngrijire acest lăcaș s-a ruinat treptat. Bisericile se fac remarcate prin arhitectură, picturile inerioare și icoanele sfinte din acestea.

Monumentele istorice sunt obictive turistice pe care omul le-a creat în scopul comemorării unor evenimente istorice, dar și pentru comemorarea celor care și-au pierdut viața pe câmpul de luptă. În acest sens curtea bisericii din satul Jidoștița găzduiește un monument istoric în cinste eroilor care s-au jertfit în cele două războaie mondiale.

Satele din Podișul Mehedinți sunt sărace, ocupația de bază a populației fiind agricultura și creșterea animalelor. Sărăcia locuitorilor se oglindește în aspectul sărăcăcios al caselor. Turiștii ce srăbat zona au de văzut case tipice țărănești, majoritatea cu două camere, un hol și o tindă, realizate din piatră (fundația) și din lemn.

Pe aceste meleguri nu casele atrag aici turiștii, ci oamenii ce locuiesc în ele, oameni simpli, primitori care știu să facă un srăin să se simtă ,,ca acasă’’ la ei în ogradă.

Gospodăria tărănească era formată din locuință – care ocupa zona centrală, ea reflectând particularitățiile zonale și fiind purtătoare a tradițiilor constructive ale trecutului, și construcțiile anexe acesteia – ce servesc diferitelor nevoi și activități cotidiene: magazie pentru depozitarea cerealelor, grajd pentru adăpostul animalelor, un șopru pt adăpostul uneltelor, beci sub casă sau pivniță pentru păstrarea alimentelor și produselor viticole. În trecut pivnițele erau sub formă de bordeie săpate în pământ fiind situate la marginea satului, acest fapt datorându-se îndeletnicirilor locuitorilor în cultura viței de vie. Gospodăria este centrul vieții sociale, familiale, economice și spirituale ale țăranilor români. Ea reflectă de fapt practicile agricole ale locuitorilor săi (cultura cerealelor, crestera animalelor, viticultura, apicultura). Interiorul locuinței țărănești reprezintă o componentă importantă a civilizației populare. Fiecare încăpere componentă a unei case țărănești are o destinație propie:

Interior cu vatră – sobă dispus central, cu lavița din scânduri, dulapuri pentru vas sau alimente, masă rotundă joasă cu scune mici așezate în jurul acesteia. Întâlnim aici obiecte de uz casnic precum: oale de fiert, srăchini, linguri de lemn, iar la vatră pirostriile, țestul, ceaunul etc.

Camera de dormit ce cuprinde sobă, două paturi dispuse paralel cu pereții și masă intre ele, lada de zestre, scaune, icoane, oglindă. Ca elemente de decor sunt folosite țesături precum așternutul, scoarța, căpătâile și pernele, peșchirele de la oglindă și icoană. Aceste obiecte de artizanat reflectă măiestria femeilor casei in meșteșugul țesutului.

Odaia bună- încăpere mobilată cu unul sau două paturi, masă, scaune, ladă de zestre frumos incizată sau pictată, poliță pe care sunt așezate vase de ceramică. Aici apar țesături fine de cea mai bună calitate:perdele din borangic sau bumbac, așternuturi pentru pat, cearșafuri din bumbac, scoarțe pentru împodobirea peretilor. Acesta încăpere era destinată de regulă oaspețiilor.

Străbătând zona poți zări pe alocuri case vechi construite dein lemn cu pereți acoperiți cu lut și zugrăviți cu var ce îți dau senzația că te-ai întors în timp cu sute de ani, atunci când materialele de construcția erau cele mai primitive. Odată cu trecerea timpului, tehnicile de construcție au evoluat folosindu-se alte materiale precum: bca, țiglă, tablă, cărămidă etc.

Tinda sau prispa reprezintă un element de unicitate al zonei aici întâlnindu-se case cu prispă dispusă pe o singură latură a construcției și extrem de rar cu prispe dispuse pe două laturi dintre laturile construcției sale.

VI.4.3 Potențial turistic etno-cultural

Turismul cultural se canalizează pe aspecte culturale, cum ar fi tradiții, festivaluri, artă meșteșugărească, muzică și activități religioase. Turismul cultural abordează cultura unei regiuni în special valorile artistice. Turismul cultural include turismul în regiunile urbane, în special orașe mari, istorice și obiective culturale (muzee, teatre), dar și turism în zonele rurale; este cazul festivalurilor în aer liber, dansului și teatrului. Acest tip de turism se adresează preponderent turiștilor atrași de partea umană decât celor interesați de zonele naturale.

Portul popular din zonă s-a pierdut aproape în totalitate. Locuitirii comunei au renunțat la piesele portului tradițional, acesta întâlnindu-se sporadic în zilele de sărbătoare.El este specific zonei subcarpatice a Olteniei, cu unele influențe din portul bănățean. În trecut, îmbracămintea era confecționată de către femei în propia gospodărie, fie individual, fie unindu-se între ele pentru întrajutorare și pentu ași împrumuta reciproc dei experiență și îndemânare.

Portul țărănesc al femeilor se compunea din cămașă (ciupag) închisă la gât, cu mâneci lungi și largi, făcută în vechime din in sau cânepă, iar apoi din pânză înălbită de bumbac sau alte țesături fine, cu flori cusute în diverse culori, așezate la umăr în altițe (dreptunghiulare), iar la piept și la manșete în șiruri frumos aranjate. De la brâu in jos, femeile purtau poale lungi și largi din același material ca și ciupagul, ornamentate în partea de jos a poalelor cu flori (râuri). Peste poale se purta opregi înguste cu șiruri orizontale de flori așezate la distanțe din ce în ce mai mici până ajungeau la poale să fie compacte. La gât fetele purtau mărgele și salbe de aur (cele bogate). Mijlocul era încins cu un brâu lat, țesut și frumos ornamentat. Pe timpul iernii, peste ciupag se îmbrăca pieptar din blană de miel. În jos se purta fotă sau opreg (vâlnicâ) încrețit, plisat, poalele fiind tivite cu o bandă de catifea lată de circa 5-8 cm, de obicei de culoare neagră. Pe cap fetele tinere luau basmale, femeile căsătorite purtau legături albe din pânză fină, cu sprițuri și mărgele pe parte de pe frunte. Încaltamintea este asemănătorea cu a barbațiilor, la femei predominând opinciile de porc. Cu regret de se constată că modernitatea a dus la dispariția portului tradițional, prin trecerea la îmbrăcămintea cumparată din centrele urbane.

Costumul bărbătesc era compus din cămașă albă lungă până deasupra genunchiului, pantaloni din dimie albă cusuți cu galoane negre la buzunare și manșete legați la brâu cu brăciri țesut. Pe cap se purta pălărie de fetru sau de paie (pe timpul verii), iar de toamna până primăvara, căciulă din blană de miel. În picioare purtau obiele late, realizate din cauciuc sau piele de porc. Aveau ciuorafi de lână tricitați de femei.

Obiceiurile și datinile populare se mai pastreză incă vi în satele din comuna Breznișa Ocol. Acestea sunt legate de anumite evenimente din viața omului, de amotimpuri, de sărbătorile religioase și de munciile agricole.

La naștereacopilului, femeia era asistată de către moașa comunală având un rol important la naștere, ea tăia și lega buricul noului născut, după care trebuia să ducă timp de trei zile mâncare mamei-lăuze. În a treia zi de la naștere se făceau ursitorile, adică moașa așeza pe masă diferite obiecte ce simbolizau înclinații, pasiuni sau aptitudini, pe care copilul putea să le aleagă în viață (carte, instument muzical, bani etc). în noaptea ce urma, mama micuțului trebuia să fie atentă la ce avea să viseze în somn, întrucât visul semnifica ,,ursita’’- destinul pruncului în cursul vieții sale.

Botezul pruncului însemna trecerea acestuia la creștinism. Copilul este adus de moașă la biserică unde este preluat de nașă care se angajează față de biserică în numele nou născutului de a respecta toate regulile prevăzute de învățătura creștină. După ce este introdus de trei ori în cristelniță, micul creștin este îmbrăcat într-un set nou de articole (scutece. costum, plapumă etc), adus de nașă care devine mama sa sufletească pentru toată viața, pruncul primind și un prenume după al nașilor. Bpoteyul este precedat de petrecerea cu masă, muzică și jocuri la care se da daruri și se urează fericire noului creștin.

Căsătoria este un act crucial în viața omului. ,,Scopul căsătoriei țăranului român, și nu numai, era de a avea o consoartă spre ajutor și petrecere, spre mângâiere și alinarea durerilor în caz de nefericire și suferință, adică de a avea cu cine să împartă binele și răul, bucuria și întristarea în decursul întregii vieți. De asemenea, un alt scop al căsătoriei era de a evea urmași legitimi, care să păstreze numele de familie, ca sângele și seminția lor să nu se stingă niciodată, apoi ca să aibă cine moșteni averea părintească,ca acesta să nu treacă în mâinile străine, să aibăcine se îngriji de dânșii și a-i sprijini la bătrânețe, iar după moarte să aibe cine a-i jeli și imormânta creștinește, a-i pomeni și a le da de pomană și a se ruga spre iertarea păcatelor sale’’

Obiceiul legat de nuntă cuprinde trei momente mari: logodna, nunta și obiceiurile de după nuntă. Primul moment cuprinde pețitul, schimbul de daruri, stabilirea zestrei și data nunții. De regulă, nunta se stabilește duminica și durează trei zile, de sâmbătă până luni, cu muzică atât la băiat cât și la casa fetei. Sâmbătă seara are loc hora de rămas bun a miresei de la prieteni, iar fetele o ajută la pregătirea podoabelor de a doua zi, sera fiind numită ,,la betele’’. A doua zi de dimineață, cumnatul de mână al miresei cu plosca de rachiu și – aparte mirele – cu sticla de țuică merg prin sat cu muzicanții și fac invitații la nuntă. După aceea, mireasa, frumos gătită și insoțită de alaiul de nuntă, în special fete, care chiuie și de muzicanțimerge pentru a aduce apă la casa părintească pentru ultima dată – momentul purtând numele – adăpatul miresei.

Între timp , ginerele merge să-și ia nașii de acasă și se formează alaiul de nuntă care merge după mireasă. Acolo nuntașii sunt așezați la masă, se spun ,,iertăciunile’’ și se ureză tinerilor ,,să se prăsescă ca nisipul măriilor și ca frunza codrilor’’, apoi nunta pleacă la biserică. În dreptul casei miresei se fixează în pământ o prăjină de circa 15-20 m, bine lustruită și unsă, pe care unul dintre tinerii nuntași ai ginerelui trebuie să se urce până reusește să ia peșchiruldin vârful acesteia, astfel mireasa nu are voie să plece de acasă.

În fruntea alaiului merge și un stegar cu o ramură de brad împodobită de fete cu ciucuri de diferite culori. Se pune, obligatoriu in steg, un batic pe care mireasa îl va purta imediat după nuntă și două mere. După cununie se joacă hora miresei în curtea bisericii și apoi se merge acasă la ginere, unde mirii sunt primiti de soacra mare cu ceva dulce, apoi miresa este învârtită de trei ori pe masă ca să nu mai plece de acolo, și unde este organizată masa mare a nunții, care dureză până noaptea târziu, când se strigă darurile. La masa, ginerele și mireasa lui mănâncă din aceași farfurie și cu același tacâm, pentru a rămâne uniți pe vecie. Pe la miezul nopții mireasa este dezvelită și nunta se încheie. Luni dimineța, soacra mare împreună cu câteva martore controlează cămașa de noapte a miresei să vadă dacă a fost fecioară, iar apoi nuntașii ginerelui și tinerii căsătoriți merg la cuscrii unde iarăși se pune masa. De acum mireqasa își pune pe cap legătura în semn că a trecut în rândul femeilor. Dacă mireasa a fost fecioră, se flutură in horă o batistă roșie, în caz contrar soacra mică este luată și pusă pe o grapă trasă de cai și plimbată prin sat că nu a avut grijă de fată. În vremurile actuale acest obicei nu se mai practică.

În contrast cu bucuria nașterii și a căsătoriei este tristul ceremonial al decesului. Spălatul, bărbieritul, îmbrăcatul, priveghiul reprezintă etape ale pregătirii mortului înainte de a fi înmormântat. În prima dimineță ce urmeză decesukui, femeile apropiate mortului îi cântă zorile. Mortul este ținut in casă treizile fiind păzit zi și noapte. În ziua înmormântării, cortegiul funerar pleacă spre biserică având în frunte purtătorul stâlpului (crucea de lemn) coroanele, carul mortuar și preotul. În urma mortului se sparge o oală, ca sp disapară și să nu se mai întoarcă duhurile rele în aceea casă. Pe tot parcursul se fac odihne și se aruncă bani pentru vămi. Inaintea de coborârea mortului în mormânt, neamurile își i-au la revedere și îi pun decedatului bani în mană pentru a plăti vămile vazduhului, se dau colaci de pomană peste groapă, mortul este stropit cu vin și untdelemn și se realizeată înmormântarea. Pentru a evita ca mortul să devină moroi, la trei zile după înmormântare trei femei merg la cimitir,fară să vorbescă și realizează un descântec turnând în cele patru colțuri ale mormântului ,,lături’’ rezultate de la pomană (cică l-ar împiedica pe cel decedat să se mai întoarcă.

Dinre obiceiurile legate de sărbătorile religioase și de muncile agricole amintesc: Sfânta sarbătoare a Crăciunului – începurul sărbătorii debutează cu colindatul, obicei ce constă în adunarea copiilor, fete și băieți, lângă biserica satului înainte de amurg. Copii sunt echipați cu o traistă pe care o țin pe umăr, în mână au o colindă de alun desenată prin afumare cu crucea Sfântului Andrei. Când alaiul de colindători s-a format și se lasă amurgul, cei mari dau semnalul de plecare, însoțit de chiote și strigăte de bucurie: ,, dă-mi colacul și cârnatul că mă duc la altu’’. La răscrucea ulițelor, și din loc în loc, la porțile gospodăriilor sunt aprinse focuri în așteptare colindătorilor. La apropierea alaiului, sătenii ies la porți în apropierea focurilor cu coșurile cu colăcei, denumiți colindeți, iar primului băiat sosit, gospodarul îi dă colacul de Dumnezeu – un colac făcut special și cu o formă specială.după colindat cei mici se retrag acsă în așreptarea lui Moș Craciun. Urmează apoi echipele de stelari constituite pe grupe de vârstă, care merg cu steua frumos împodobită din casă în casă, de la înserat până la miezul nopții, cântând: ,,Seară de astp seară’’, ,,Trei crai de la răsărit’’, ,,O amar și-o grea durere’’ și altele, teminând cu prorocirea spusă de cel care ține steaua ,,Ascultați dumneavostră cinstiți boierii mari…’’

Anul Nou este intâmpinat cu obiceiuri și pregătiri speciale. În seara de 31 decembrie, băieții și fetele se adună în grupuri pentu a sărbătorii vrăjitul. În acest scop, se aranja cu gura în jos un număr de farfurii egal cu numărul tinerilor participanți sub care se puneau în secret diverse obiecte, fiecare trebuind să alegă câte o farfurie, acesta semnificând: inelul – căsătoria, oglinda – partenerul/aurma să fie frumos și dichisit, pieptene – colțos, arțăgos, cărbune – negru, brunet, ban – bogat, porumb – gospodar îmbelșugat și altele. La miezul nopții, după ce se ciocnea paharul de vin în cinstea noului an, se tăia cepa in două jumătăți, se scoteau 12 felii corespunzătoare lunilor anului ,se punea o linguriță de sare li se așezau în ordine pe masă,iar a doua zi se observa în care lună a anului erau precipitații sau care erau lunile cele mai secetoase, în funcșie de lichidul străns în feliile de ceapă. În acest timp, se petrece cu mâncare, băutură, cântece și jocuri toată noapte Anului Nou. Dimineața, copii merg cu sorcova, iar cei mai mărișori cu plugușorul din casă în casă. În ziua de Anul Nou, nepoții de buric merg la moș cu plocon, pentru a fi da-ți la grindă, iar finii la naș, după care se dă o mare petrecere. Sărbătoarea legată de Bobotează și de Sfântul Ion încheie ciclul sărbătorilor de iarnă. În ajunul Bobotezei, fetele nemăritate iși pun sub pernă busuioc, furat din buchetul preotului, pentru a-și visa ursitul.

În sera de lăsatul postului de Paști are loc ,,aușitul’’ adică sătenii strigă anumite expresii satirice la adresa vecinilor sau altor săteni, ca de exemplu: ..au rămas fetele nemăritate ca, clăile nemâncate’’ sau Găinile tale sunt cutcurezătoare și ale mele ouătoare’’.

În prima sâmbătă din postul Paștelui – Sâmbăta lui Toader – fetele se duceau pe vale sau la pădure și culegeau homan pe care îl fierbeau, iar cu apa reyultată se spălau pe cap, rugându-se să le crescă părul frumos și des spunând :Homan, doman, eo iti dau pâine cu sare, tu să-mi dai coșiță mare, eu îți dau pâine cu nuci, tu să-mi dai cișițe lungi’’. Între timp băieții cântau pe drum și băteau în câte o toacă goală – în derâdere – zicând ,, ca ici, ca ici, capul tău’’. La Sâmți oamenii după ce realizau curățenia de primăvară prin gospodărie, si adună ,,torul’’ îi dau foc strigănd ,,Tună ger și ieși căldură, pe la noi prin bătătură, să se facă vreme bună’’. Tot atunci se realizează turtițe din apă, sare și făină, în interiorul carora se ascunde o monedă. Se spune că cel care o va găsi va avea noroc tot restul anului.

Sărbătoarea Sfintelui Paști se făce ca și astăzi. În noaptea de Inviere, toți creștinii mergeu la biserică, luau parte le slujbă, apoi luau anafură și lăsu oup roșii. Pasionantă este ciocnirea ouălelor și alegerea celui mai tare ou; se ciocnea ,,pe luate’’, adică fiecare lua ouăle pe care le spărgea. După duminica Tomii, fetele si băieții de adunau la bunar, dau de pomană ouă rișii și salcie verde și beau apă. Cu acest prilej se făcea ,,învăruichitul’’ intre cei care doreau să-și zică ,,vere’’ sau ,, văruică’’ zicându-și ,,Îmi zici vere (văruică) până la moarte ?/ Îti zic vere (văruică) pănă la moarte.

În luna mai cei care detin oi se unesc formând stâne pentru a fi păscute și exploatate în comun. Atunci are loc măsuratul oilor – acestea sunt adunate și păscute, apoi mulse și este măsurat laptele obținut de fiecare propietar de ovine. Când le vine rândul, fiecare ia in număr de găleți de lapte corespunzător cantității de lapte obținut de la oile sale. Paza animalelor se face în funcție de efectivul de ovine deținut, fie în bani, fie prin prestarea muncii de cioban prin rotație. Măsuratul oilor se incheie cu o petrecere comună cu mâncare și băutură, iar adesea cu muzică.

În perioadele secetoase, există din vechime obiceiul paparudelor, prin care se cerea ploaia de către oameni care mergeu din casă în casă înveliți în frunză de boj pr pielea goală și cântând:

,, Paparudă, rudă

Vino de ne udă

Cu găleta leata

Peste tot gloata

Ploile să vină

Cu găleata rasă

Ploile se varsă’’

Oamenii arunacau cu apă peste copii, iar celor msi bătrăni le dădeau traista cu alimente sau bani.

În tradiția satelor din acestă zonă unele sărbători specifice se bucură de un pitoresc aparte. Este vorba despre nedeie, ciumarcă și sărbătoarea de la Crucea lui Sâmpetru. Ziua satului, nedeia strânge în jurul sau atât fii satului cât si invitații acstora. Sătenii se pregătesc pentru această sărbătoare cu cele mai alese bucate tradiționale, se trezesc de dimineță și pleacă la bisertică unde participă la slujbă. După ce se intorc și masa este gata, la căminul cultural, aceștia sunt așteptați de cântăreti fie locali, fie aduși din alte zone, ce tin isonul petrcerii până în zorii zilei. Horeke și jocurile sătenilor sunt tot atăt de mari și frumoase ca odinioară, de aici lipsind doar straiele se sărbătoare. Ned3ia s-a organizat în fiecare sat o dată pe an, de regulă cănd se sărbătorește hramul bisericii. Prin urmare, în satele Jidoștița și Magheru nedeia a fost fixată la 8 septembrie – Nașterea Maicii Domnului, în Șușița la 23 aprilie de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, ocrotitorul țăranilor și al roadelor bogate ale câmpului, iar in Breznița la Invierea Domnului.

Ciumarca este a două mare sărbătoare a satului. Ce-și are originea în existența epidemiei de ciumă-molină adusă de turci sin Asia, care făcea ravagii în rândul oamenilor și animalelor din satele noastre, la începutul secolului al XIX lea. Înafara unor măsuri preventive și curative contra bolii, trei preoți din zonă au hotărât împreună cu sătenii ca intr-o zi de vineri de după o sărbătoare, locuitorii fiecărui sat să se adune la biserică spre a se face slujbă religioasă și pentru a se ruga către Dumnezeu pentru a-i izbăvă de ciumă. Localnicii aduceau colaci, diferite preparate culinare de post (sarmale cu orez, fasole sleită, piparcă – ardei umpluți cu orez la cuptor), după slujbă intinzându-se o masă comună în curtea bisericii pe fețe de masă puse pe iarbă și se dădea de pomană cele aduse, mai ales străinilor ce treceau prin sat. Cu trecera anilor sărbătoare a evoluat transformându-se intr-o adevărată petrecere populară cu muzică și horă. Pentru Jidoștița ciumarca a fost fixată în prima vineri după Sfinții Apostoli Petru și Pavel, pentru Șușița în vinera după Naștera Maicii Domnului, iar in Breznița….

În cadrul tradițiilor frumoase ale satelor din acestă comună, trebuie să rememorăm una din cele mai pitorești sărbotori, care din păcate a fost abamdonată și anume Sărbătoarea de la Crucea lui Sâmpetru ce avea loc în fiaecare an în sâmbăta de după Ispas. Precizez că locul respectiv nu are legătură cu Sfâtul Apostol Pavel, legenda spunând că un pustnic cu numele de Petru, probabil unul din călugării ce slujeau la Mânăstira Vodița, s-a retras pe vârful acestui deal , aflat intre Gura Văii și Vârciorova, la răsărit de stâncile Moșu și Baba, unde a murit și a fost îngropat. În locul acela înainte de al doilea război mindial existau trei cruci ridicate în timpuri deferite. Cea mai veche dinte ele ridicată în timpuri srăvechi rea din piatră lipsită de un braț cu inscripție roasă de vreme din care abia se mai putae citi în chirilică IC. HC. NI. KA. A doua cruce rea tot din piatră fiind ridicată in secolul al XIX lea, iar ultima cea mai bine conservată era realizată dein ciment fiind ridicată de locuitorii satelor din jur în perioade interbelică. În una din vizitele sale canonice, episcopul Ghenadie Enăceanu a poruncit ca, crucea să fie luată și trimisă la București, deoarece prezenta însemnătate istorică. Ea a fost așezată in curtea bisericii Grecescu din Drobeta Turnu Severin până la indeplinirea formalitățiilor de trimitre, însa de aici a fost furată și reinstalată pe locul ei.

Populația din zonă consideră aceste locuri sacre, îm fiecare an .în sâmbăta după Ispas, venind aici cu tot felul de bunătăți aduse cu care și căruțe până unde terenul permite accesul. Apo se urca pe poreci până in vârful dealului unde erau așezate crucile. Veneau locuitori din toate localitățiile apropiate, dar și preoți care țineau o slujă religioasă. Apoi se întindeau praznicile intr-o atmosferăp ce îmbină bucuria cu evlavia, într-un cadru mnatural pitoresc, până aproape de seară când ficare se retrăgea spre casă.