. Studiu Privind Formarea Si Alocarea Capitalului Permanent (s.c. Xyz S.a., Timisoara)

CAPITOLUL I

SOCIETATEA COMERCIALĂ- SISTEM COMPLEX AL ECONOMIEI DE PIAȚĂ

DEFINIREA SOCIETĂȚII COMERCIALE ȘI ESENȚA ECONOMICO- SOCIALĂ A ACESTEIA

Societatea comercială este o verigă organizatorică în cadrul căreia se desfășoară activități economico-sociale specifice unei ramuri, subramuri, sau sectoare de activitate având drept scop realizarea unor obiective prestabilite. Ca entitate economică distinctă, societatea comercială, întreprinderea sau firma este cadrul reuniunii factorilor de producție (materiali, umani și bănești) și ai informațiilor (tehnice, economice, sociale etc.), în vederea realizării de produse finite și semifabricate, executării de lucrări sau activități specifice sau/și prestări de servicii, în vederea valorificării acestora pe piață.

Potrivit unei definiții pe care o însușim, „societatea comercială este o unitate fizică și juridică de fapt și de drept, care dispune de un patrimoniu propriu, pe baza căruia are posibilitatea adoptării autonome a deciziilor vizând organizarea și desfășurarea activităților economico-sociale ce fac obiectul esenței sale și a contractării unei diversități de relații economice cu terții, în scopul obținerii de profit și în condițiile asumării deliberate a unei pluralități de riscuri și obligații.” 1

Denumirea de societate comercială pentru o parte din agenții economici din România reprezintă o revenire la legislația și terminologia românească interbelică, fiind instituită prin două legi organice și anume:

Legea privind reorganizarea unităților de stat ca regii autonome și societăți comerciale (Legea nr. 15/1990, publicată în M.O. nr.98/1990);

Legea privind societățile comerciale (Legea nr.31/1990, publicată în M.O. nr.126-127/1990);

Termenul de „societate” are două sensuri :

pe de o parte, acesta desemnează contractul prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun , cu scopul de a împărți foloasele sau pentru a beneficia de economia ce ar rezulta din această asociere (cu excepția societăților cu răspundere limitată care se constituie de o singură persoană), contract care este actul constitutiv al societății;

pe de altă parte, prin intermediul său se desemnează persoana juridică, cunoscută și sub denumirea de persoană morală, căreia i se atribuie bunurile puse în comun și care e investită cu capacitate juridică de a acționa în numele și în interesul colectivității.

În limbajul uzual de specialitate, prin noțiunea de „societate” este desemnată în general persoana juridică, în timp ce actul constitutiv al acesteia este denumit „contract de societate”.

Reunind cele două sensuri, se poate compune următoarea definiție: „societatea comercială este acea persoană juridică (raționalizată), creată în temeiul unui contract de societate, prin care două sau mai multe persoane fizice sau/ și juridice convin ca prin aporturi individuale subscrise și depuse să constituie un fond social comun din a cărui exploatare, prin săvârșirea de acte și/sau fapte de comerț să obțină un profit pe care să-l împartă conform învoielii între ele”.

Nu se încadrează în această definiție societățile cu răspundere limitată înființate de o singură persoană (potrivit art. 210 din legea privind societățile comerciale nr.31/1990), în cazul căruia nu se constituie un capital social, ci unul individual, care reprezintă proprietatea integrală a întreprinzătorului (sau a „asociatului unic” cum se spune actualmente la noi, folosindu-se o expresie neinspirată) .

În țările cu economie dezvoltată pentru desemnarea acestei entități economico-sociale complexe se folosesc termenii de firmă ( „firm” ), întreprindere („ enterprise” ) sau companie („company”), deoarece aceștia au

o sferă de cuprindere mai largă decât termenul de societate comercială- care desemnează îndeosebi dimensiunea comercială a acestui gen de agent comercial. Având în vedere acest aspect și în literatura din România se folosesc termenii de firmă sau întreprindere prin care se desemnează „un grup de persoane organizate potrivit anumitor cerințe juridice , economice, tehnologice, care concep și desfășoară un complex de procese de muncă, folosind cel mai adesea și anumite mijloace de muncă, concretizate în produse și servicii, în vederea obținerii unui venit net sau profit , de regulă cât mai mare”.

Esența economico-socială a firmei, întreprinderii, companiei sau societății comerciale rezultă din unitatea pe care aceasta o realizează între factorul subiectiv și cel obiectiv al economiei, adică între elementele umane (fondatorii, managerii și diversele categorii de salariați lucrători) și elementele materiale și bănești (factorii materiali ai producției și mijloacele bănești), în condițiile utilizării unei multitudini de informații tehnice (vizând tehnologiile și rețelele de fabricație, variantele constructive, materialele utilizate etc.), economice (costul fabricilor de producție, segmentul de piață și nivelul cererii, amploarea și intensitatea concurenței, rata profitabilității, presiunea fiscală etc.). De aici rezultă că, societatea comercială (sau asimilatele sale ) reprezintă un sistem mixt de relații obiective și subiective, cu contradicțiile inerente ce decurg din acest fapt.

Societății comerciale îi revin următoarele funcții:

funcția de organizare, care presupune stabilirea unei structuri interne, numirea organelor de conducere și de control, precizarea modului de alcătuire;

funcția de concentrare a capitalului necesar unei activități profitabile – astfel volumul capitalului social se dimensionează de fondatori în raport cu obiectul de activitate sau condițiile impuse de lege. Această funcție se manifestă și pe parcursul funcționării, transformării, fuzionării sau divizării societății comerciale;

funcția de garantare a creditului – prin intermediul capitalului social;

funcția de satisfacere a interesului economic și social al asociaților;

funcția lucrativă care deosebește societatea comercială de alte forme de asociere și presupune realizarea unor activități specifice.

Obiectivele majore ale unei societăți comerciale integrată într-o economie concurențială de piață vizează:

realizarea unei anumite cifre de afaceri, obținută dintr-un anumit volum de producție , lucrări, servicii sau diverse activități;

acoperirea unui anumit segment de piață, din țară/străinătate ; diversificarea producției sau activităților , în condițiile creșterii calității acestora și a promptitudinii realizării lor, în vederea consolidării poziției în cursul economiei de piață;

obținerea unui anumit profit, întemeiat pe o rată crescătoare a profitului.

Abordată ca sistem , societatea comercială se caracterizează prin mai multe trăsături definitorii:

Societatea comercială este un sistem complex, deoarece reunește o varietate de resurse umane, materiale și bănești.

Resursele umane sunt constituite din ansamblul subiecților care desfășoară activități în interiorul societății comerciale sau în legătură cu aceasta. Acești subiecți se diferențiază între ei în funcție de nivelul de pregătire al specialității și al postului ocupat, vechime, sex, vârstă.

Resursele materiale sunt concretizări exprese ale factorilor de producție , cuprinzând materiile prime, materialele combustibile, mașinile utilaje, clădirile și alte imobilizări corporale și necorporale utilizate în activitatea societăților comerciale;

Resursele bănești sunt reprezentate de disponibilitățile societății comerciale în conturile deschise la bănci, precum și de numerarul din propria casierie, care împreună formează trezoreria societății comerciale.

Societatea comercială este un sistem socio-economic, întrucât colectivele de salariați care o compun desfășoară procese de muncă generatoare ale „ substanței economice” încorporată în produsele, lucrările, serviciile și/sau activitățile realizate. În acest context, calitatea resurselor umane de a fi principalele producătoare de noi valori le conferă o poziție centrală în cadrul societății comerciale. De această realitate trebuie să se țină seama în proiectarea și desfășurarea activităților economice, întrucât eficacitatea realizării resurselor umane are implicații în cadrul fiecărei societăți comerciale, precum și asupra economiei naționale în ansamblul său.

De fapt, potențialul și calitatea rezultatelor unei economii naționale depind în mare măsură de capacitatea factorului uman de a realiza proiectarea și funcționarea unui număr cât mai mare de societăți comerciale care să furnizeze produse, lucrări și servicii de bună calitate, la costuri și prețuri acceptabile și în concordanță cu cerințele ce se manifestă pe piața internă și pe cea externă.

De aceea, apreciem că societatea comercială este veriga în care se concentrează la modul concret trecutul, prezentul și viitorul activității social-economice a omului. De aici decurg importanța și implicațiile activităților desfășurate în cadrul societăților comerciale pentru toate celelalte subsisteme care formează macrosistemul economico-social, precum și calitatea acestuia ca întreg.

Societatea comercială este un sistem cibernetic deschis , ca urmare a faptului că se află în relații continue și pe multiple planuri cu alte societăți comerciale, ce compun macrosistemul economico-social.

Aceste caractere se manifestă prin fluxurile de intrare reprezentate de ansamblul resurselor materiale, umane și bănești, precum și a informațiilor implicate în realizarea producției economice și prin fluxurile de ieșire spre/în mediul economico-social ambiant, constituite din produse, lucrări, servicii și informații.

Societatea comercială este un sistem organic adaptiv întrucât evoluează și se schimbă permanent, ca urmare a influenței unei pluralități de factori endogeni și exogeni. În acest fel societățile comerciale diligente de adaptează atât la exigențele evoluției pieței , cât și la cerințele generate de dinamica susținută a resurselor și informațiilor încorporate în propria activitate. Totodată, prin fluxurile sale de ieșire, societatea comercială exercită influențe generatoare de modificări în cadrul mediului economico-social ambiant.

TIPOLOGIA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE CE SE POT ÎNFIINȚA ÎN ROMÂNIA

Tipologia societăților comerciale din economia românească contemporană poate fi reprezentată utilizând diferite criterii.

Astfel, în funcție de tipul de organizare și de întinderea răspândirii lor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 societățile comerciale românești se pot constitui în una din următoarele modalități:

societăți în nume colectiv (S.N.C.), ale căror obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a tuturor asociaților;

societăți în comandită simplă (S.C.S.), ale căror obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a asociaților comanditați. Asociații comanditari răspund numai până la concurența aporturilor lor.

societatea în comandită pe acțiuni (S.C.A.), al cărei capital social este împărțit în acțiuni, iar obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social și răspunderea nelimitată și solidară a asociaților comanditați. Comanditarii sunt obligați numai la plata acțiunilor lor.

societăți pe acțiuni (S.A.), ale căror obligații sunt garantate cu patrimoniul social. Acționarii sunt obligați numai la plata acțiunilor.

societăți cu răspundere limitată (S.R.L.), ale căror obligații sunt garantate numai cu patrimoniul social, obligația asociaților se rezumă la plata părților sociale subscrise.

Dacă avem în vedere forma de proprietate asupra capitalului social, societățile comerciale se clasifică în: societăți comerciale cu capital de stat, societăți comerciale cooperatiste, societăți comerciale private (particulare), societăți comerciale mixte, în cadrul cărora se îmbină capitaluri aflate în diverse forme de proprietate din țară și/sau din străinătate.

Dacă avem în vedere obiectul de activitate, distingem societăți comerciale de producție, societăți comerciale care asigură distribuția și circulațproducției economice și prin fluxurile de ieșire spre/în mediul economico-social ambiant, constituite din produse, lucrări, servicii și informații.

Societatea comercială este un sistem organic adaptiv întrucât evoluează și se schimbă permanent, ca urmare a influenței unei pluralități de factori endogeni și exogeni. În acest fel societățile comerciale diligente de adaptează atât la exigențele evoluției pieței , cât și la cerințele generate de dinamica susținută a resurselor și informațiilor încorporate în propria activitate. Totodată, prin fluxurile sale de ieșire, societatea comercială exercită influențe generatoare de modificări în cadrul mediului economico-social ambiant.

TIPOLOGIA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE CE SE POT ÎNFIINȚA ÎN ROMÂNIA

Tipologia societăților comerciale din economia românească contemporană poate fi reprezentată utilizând diferite criterii.

Astfel, în funcție de tipul de organizare și de întinderea răspândirii lor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 societățile comerciale românești se pot constitui în una din următoarele modalități:

societăți în nume colectiv (S.N.C.), ale căror obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a tuturor asociaților;

societăți în comandită simplă (S.C.S.), ale căror obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a asociaților comanditați. Asociații comanditari răspund numai până la concurența aporturilor lor.

societatea în comandită pe acțiuni (S.C.A.), al cărei capital social este împărțit în acțiuni, iar obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social și răspunderea nelimitată și solidară a asociaților comanditați. Comanditarii sunt obligați numai la plata acțiunilor lor.

societăți pe acțiuni (S.A.), ale căror obligații sunt garantate cu patrimoniul social. Acționarii sunt obligați numai la plata acțiunilor.

societăți cu răspundere limitată (S.R.L.), ale căror obligații sunt garantate numai cu patrimoniul social, obligația asociaților se rezumă la plata părților sociale subscrise.

Dacă avem în vedere forma de proprietate asupra capitalului social, societățile comerciale se clasifică în: societăți comerciale cu capital de stat, societăți comerciale cooperatiste, societăți comerciale private (particulare), societăți comerciale mixte, în cadrul cărora se îmbină capitaluri aflate în diverse forme de proprietate din țară și/sau din străinătate.

Dacă avem în vedere obiectul de activitate, distingem societăți comerciale de producție, societăți comerciale care asigură distribuția și circulația bunurilor, societăți comerciale a căror activitate constă în prestarea de servicii sau executarea de lucrări.

De asemenea, societăți comerciale se clasifică în funcție de domeniul activității lor în: societăți comerciale industriale, agricole, de transporturi, de construcții, de alimentație publică, de turism etc.

După natura asocierii există: societăți de persoane, care se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza cunoașterii și încrederii reciproce și societăți de capitaluri, care se constituie dintr-un număr mare de asociați impus de nevoia acoperirii cu capital social.

În funcție de întinderea răspândirii, distingem societăți comerciale în care asociații răspund nelimitat și societăți comerciale în care asociații au o răspundere limitată.

După structura capitalului social, distingem: societăți comerciale cu părți sociale, societăți comerciale pe acțiuni și societăți comerciale cu părți interese.

După numărul de persoane din care sunt alcătuite întâlnim: societăți unipersonale și societăți pluripersonale.

În funcție de existența sau inexistența dreptului de a emite titluri de valori distingem: societăți care au dreptul să emită titluri de valori și societăți cărora li se interzice emiterea de titluri de valori.

Indiferent de tipul de organizare, forma de proprietate asupra capitalului sau orice alt criteriu de clasificare, prin activitatea pe care o desfășoară, societățile comerciale se integrează în cadrul proceselor de producție , circulație și repartiție a produsului intern brut, în legătură cu care se manifestă un sistem complex de relații bănești. Asemenea relații se desfășoară în cadrul fiecărei societăți comerciale și la intersecția lor cu mediul economico-social ambiant.

Aceste relații bănești constituie premisa și rezultatul procesului reproducției economice în cadrul căreia se realizează P.I.B. Asigurarea continuității acestei reproducții presupune circuitul permanent al capitalului, formarea și repartizarea unei pluralități de fonduri la nivel micro, mezo și macroeconomic. Toate aceste procese generează multiple fluxuri bănești ce converg spre societățile comerciale, se desfășoară în cadrul lor și pornesc spre exterior, către alți agenți economici , către bugetul public fondurile speciale, asigurările sociale , asigurările de bunuri, persoane și răspundere civică, precum și spre sistemul relațiilor de credit.

SOCIETATEA COMERCIALĂ- SISTEM ECONOMIC BIO-SOCIAL

Societatea comercială este un tip de organizație caracterizată, așa cum bine remarca sociologul Max Weber, prin două trăsături specifice: raționalizarea maximă și finalitate restrânsă.

Ca tip de structură organizațională cu caracter instituțional, la activitatea întreprinderilor, a societăților comune, participarea oamenilor este liber consimțită, dar aceasta este dictată întotdeauna cu necesitate (indiferent de gradul de înțelegere sau de interiorizare a acesteia).

Participarea indivizilor la activitatea societății comerciale este nu numai o modalitate de exprimare a libertăților de opțiune , ci și o modalitate de satisfacere a nevoilor fiziologice , de siguranță, psiho-sociale, de satisfacere a eului și de recunoaștere socială. Din acest motiv, societatea comercială, mai precis calitatea de membru al acesteia constituie un mijloc important de realizare profesională și socială, de afirmare a personalității umane.

După C.I. Barnard, întreprinderea apare ca un sistem „cooperativ”, în care oamenii colaborează deliberat, conștient și finalist, iar primele elemente ce definesc acest sistem enumeră: comunicarea, voința de participare, scopul comun , eficiența, decizia, al cărei rol este „valorificarea optimă a resurselor tehnice, financiare și umane”.

Așa cum am mai menționat anterior, în viziunea economistului O. Nicolescu, prin întreprindere sau firmă se desemnează „un grup de persoane organizate potrivit anumitor cerințe juridice, economice, tehnologice, care concep îi desfășoară un complex de procese de muncă, folosind cel mai adesea și mijloace de producție, concretizate în produse sau servicii, în vederea obținerii unui venit net sau profit, de regulă cât mai mare.

Dacă această definiție prezintă întreprinderea din perspectivă economică, din punct de vedere sociologic, societatea comercială constituie obiect de studiu prin faptul că generează un ansamblu coerent de relații interumane specializate și normate funcțional, care, pe de o parte exercită o influență covârșitoare asupra formării și dezvoltării personalității umane, iar pe de altă parte exercită o influență covârșitoare în asigurarea stabilității și evoluției întregii societăți.

Așadar, societatea comercială este în același timp o formă de activitate economică, dar și o formă socială de muncă, caracterizată printr-o serie de trăsături:

societatea comercială constituie un centru de contabilitate , de contabilizare a unor bunuri, creanțe, datorii, efectuându-se în cadrul ei o serie de operații de cumpărare, vânzare, transformare;

societatea comercială prezintă continuitate și stabilitate, deosebindu-se prin aceste trăsături de alte forme de organizare (de ex. șantierele de construcții). Continuitatea presupune însă o continuă mobilitate, flexibilitate și adaptabilitate la noile cerințe ale mediului organizațional, social, în care societatea comercială își desfășoară activitatea. De asemenea are o serie întreagă de imobile (fonduri fixe), elemente permanente de exploatare, fără de care activitatea nu s-ar putea desfășura.

În cadrul societății comerciale munca este colectivă, adică este necesar un anumit număr de personal specializat pentru efectuarea diverselor sarcini și funcții, personal structurat și organizat după anumite reguli și norme de funcționare riguros stabilite. Datorită prezenței acestor caracteristici este necesară exercitarea unei autorități în sensul de coordonare și conducere a participării fiecărui membru la realizarea obiectivului cerut;

Societatea comercială se bucură de o relativă autonomie în sensul că deși se află în contact continuu cu mediul exterior și este supusă influențelor acestuia, societatea comercială, prin mijloacele pe care le are la dispoziție (norme, reguli, valori, structură, mijloace materiale, financiare și umane) este capabilă să funcționeze autonom, să se extindă și să se dezvolte.

Ca sistem bio-social, potrivit definiției lui Paul Bran, „întreprinderea este un sistem complex , deschis, cuprinzând drept elemente subsisteme vii și nervi, reunite sub influența unor linii de forță internă ale societății și ale naturii în general, cu scopul de a pune la dispoziția sa și a societății entropie joasă (potențial economic) sub formă de substanță, energie și informație încorporate în produse și servicii”.

Elementele componente ale întreprinderii ca sistem bio-social sunt: mediul înconjurător, factorul uman, mijloacele de muncă, obiectele muncii și informațiile economice, tehnice, sociale, politice etc., utilizate pentru realizarea procesului reproducției economice.

Pentru a construi un sistem, elementele menționate anterior trebuie „legate printr-o pluralitate de relații care formează liniile unui câmp de forțe prezente atât în interiorul sistemului cât și în afara lui , din societate și din ansamblul naturii”.

1.4 SOCIETATEA COMERCIALĂ-SISTEM CIBERNETIC DESCHIS

Indiferent de mărimea sau talia sa , societatea comercială poate fi considerată un sistem complex, cu autoreglare, caracterizat printr-un număr mare de subsisteme și elemente care se află în permanentă interacțiune în vederea realizării obiectivului sistemului, așa cum rezultă din figura următoare:

FIG. NR. 1.4. SOCIETATEA COMERCIALĂ- ca sistem complex, cu autoreglare

Complexitatea acestui sistem este dată de diferitele particularități pe care le-am putea sintetiza în felul următor: pe lângă numărul mare de elemente și subsisteme, sistemele cibernetice economice, de tipul unității economice au specificul că acestea sunt de natură diversă are subsisteme cu componente tehnice: mașini, utilaje, instalații; cu componente umane: lucrători, specialiști, cercetători folosind o diversificate de resurse: materiale, financiare, umane, așa încât împreună acestea constituie un sistem organizatoric complex.

O altă caracteristică a societății comerciale este că legăturile sale cu mediul îmbracă o diversitate de mare forme.

Complexitatea sistemului societății comerciale este dată de faptul că în cadrul său se manifestă o interschimbabilitate a componentelor și a factorilor de producție. Aceasta face ca un anumit produs să fie realizat cu raporturi diferite în ceea ce privește munca vie și munca materializată.

O altă caracteristică care dă caracterul complex este că sistemul societății comerciale se dezvoltă continuu, ritmul acestuia de dezvoltare e din ce în ce mai accelerat, iar transformările sunt tot mai mult de ordin calitativ, fiind rezultatul progresului în știință și tehnică.

Altă caracteristică este aceea că oricât de ridicat ar fi gradul de automatizare , sistemele de tipul societății comerciale se caracterizează prin aceea că factorul uman, omul, rămâne forța motrică a întregului sistem.

Ultima caracteristică a sistemului de tip societate comercială este că funcțiile subsistemelor și a elementelor trebuie să se subordoneze atingerii obiectivului cu caracter general, adică: funcția scop a sistemului trebuie să fie și funcția scop a fiecărui subsistem . Criteriile de eficiență prevăd că ceea ce e considerat eficient într-un sistem trebuie caracterizat ca atare și în prisma ansamblului; există însă și excepții.

Din punct de vedere al intervenției conducerii, intrările sunt de două categorii: U și F, unde:

U- elemente de intrare staționare, care nu produc influențe asupra funcționării sistemului, nu produc modificări. Prin intermediul sistemului informațional se transmit informații, aceste elemente de intrare ( In) către sistemul conducător.

F-elementele de intrare din această categorie produc schimbări în cadrul sistemului; pot avea influențe favorabile sau nefavorabile, în comparație cu ciclurile anterioare. Tot prin intermediul sistemului informațional se transmit informații (If) către sistemul conducător.

Ir- simbolizează informațiile despre rezultate, care prin intermediul sistemului informațional ajung la sistemul conducător și astfel în caz de abateri se intervine în sistemul condus prin intermediul deciziilor (Id).

Ii-simbolizează informații despre funcționarea internă a sistemului condus și dacă sunt nereguli (se strică sistemul condus) se amplifică sfera informațiilor de decizii, apar decizii pentru funcționarea mai bună a sistemului condus.

Intervențiile pe care le poate hotărî sistemul conducător, caracterizate prin decizii (Id) se împart în două grupe:

O primă grupă ar consta în diminuarea sau eliminarea efectelor negative pe care le produce influența mediului asupra sistemului dat. În acest caz însă întâlnim două neajunsuri: astfel de intervenții au un caracter limitat și nu permit dezvoltarea societății comerciale.

A doua grupă de intervenții vizează adaptarea sistemului propriu la influențele mediului, fie pentru a generaliza influențele favorabile, multiplicând efectele pozitive pentru a compensa efectele defavorabile ale influențelor provenite din mediu. Pentru adaptări succesive sistemul evoluează continuu asigurându i-se dezvoltarea în timp.

În figura 1.2 este redat sistemul societății comerciale ca sistem cibernetico-economic cuprinzând:

-subsistemul efectoriu

-subsistemul de reglare

În cadrul subsistemului efectoriu sunt incluse: intrările de materii prime și materiale, de mijloace de muncă , energie și combustibil, resurse umane, resurse financiare și alte resurse. De asemenea este cuprins ansamblul proceselor de transformare , notate cu A, precum și ieșirile din sistem reprezentate de produsele, lucrările sau cererile realizate de societatea comercială corespunzător obiectului de activitate.

RESURSE

Subsistemul de reglare cuprinde legătura de culegere a informațiilor despre reacția pieței la ieșirile din sistem, blocajul de analiză și comandă (+/-Δ intrări) și legături de comandă spre intrări.

În timp ce subsistemul efectoriu este locul de organizare al secțiilor, atelierelor și locurilor de muncă, subsistemul de reglare cuprinde serviciile de conducere, inclusiv locul de desfășurare al activității financiare.

1.5 CONȚINUTUL FUNCȚIEI FINANCIAR-CONTABILE A SOCIETĂȚII COMERCIALE

Funcțiunile societății comerciale nu trebuie identificate ca domenii izolate, datorită faptului că acestea sunt caracterizate de elemente intercondiționare, ceea ce face ca numai împreună să poată crea condițiile pentru o activitate eficientă în cadrul societății comerciale.

Într-o societate comercială întâlnim următoarele funcțiuni:

funcțiunea de cercetare-dezvoltare;

funcțiunea de producție;

funcțiunea comercială;

funcțiunea financiar-contabilă;

funcțiunea de personal.

Funcțiunea financiar-contabilă cuprinde un ansamblu de activități prin care se asigură resursele financiare necesare atingerii obiectivelor se realizează evidențierea valorică a tuturor fenomenelor economiei; în cadrul societății comerciale se realizează urmărirea modului de obținere a rezultatelor și cel de utilizare al acestora.

Trăsătura principală a majorității activităților ce dau conținut acestei funcțiuni este aceea că au un caracter de sinteză și vizează societatea comercială în ansamblul său. În cadrul funcțiunii financiar contabile deosebim trei activități principale: financiară, contabilă și controlul financiar de gestiune.

Activitatea financiară

Ansamblul proceselor prin care se determină și se obțin resursele financiare necesare atingerii obiectivelor întreprinderii reprezintă activitatea financiară. În cadrul său delimităm două grupe de atribuții ce se referă la previzionarea, respectiv execuția financiară.

Principalele atribuții cu caracter financiar sunt următoarele:

1. participarea la elaborarea strategiei și politicii globale a societății comerciale;

fundamentează politica financiară a firmei;

elaborează bugetul de venituri și cheltuieli al firmei;

solicită pentru nevoile suplimentare de fonduri ce apar în cursul trimestrului credite de la bănci la care au cont;

efectuează studii și analize necesare cu privire la cifra de afaceri, profit, eficiența fondurilor de producție, evoluția acumulărilor bănești, a structurii cheltuielilor materiale și a unor indicatori financiari;

recalculează periodic necesarul de mijloace circulante și ia măsuri în vederea accelerării vitezei de rotație a acestora;

urmărește situația stocurilor de valori materiale și ia măsuri pentru încadrarea în normativul total al mijloacelor circulante;

stabilește prețurile și tarifele pentru produsele și serviciile oferite;

asigură efectuarea la termen și în cuantumul stabilit a vărsămintelor cuvenite bugetului de stat;

repartizează profitul cu respectarea prevederilor legale.

Mutațiile prin care se realizează tranziția la economia de piață în România impun intense schimbări în conceperea și exercitarea activității financiare:

imprimarea unui pronunțat caracter previzional abordării financiare, dificil de realizat în condițiile inflației;

reconsiderarea arsenalului de metode și tehnici financiare utilizate, ținând cont de liberalizarea pârghiilor economice, blocajul financiar, trecerea la activități bancare pe baze economice;

aprofundarea analizelor economice cu accent asupra celor vizând cash-flow-ul, lichiditatea, creditarea etc.

creșterea vitezei de rotație a capitalului circulant, element cu influență majoră, adesea determinantă asupra eficienței societății comerciale.

Contabilitatea

Contabilitatea reunește ansamblul proceselor prin care se înregistrează și se evidențiază valoric resursele materiale și financiare ale societății comerciale.

Calitatea evidenței contabile care conține un important volum de informații constituie unul din elementele cheie ce condiționează eficacitatea procesului managerial și în primul rînd al procesului decizional. Principalele atribuții contabile ar fi următoarele:

1. asigurarea evidenței analitice și sintetice a materiilor prime și materialelor, a pieselor de schimb, a ambalajelor, a produselor finite din magazii, a obiectelor de inventar, a echipamentelor de producție etc.;

2. asigurarea evidenței realizărilor și rezultatelor economice pe baza întocmirii bilanțului contabil și a situațiilor privind principalii indicatori economico-financiari;

3. asigurarea evidenței mijloacelor fixe;

4. organizarea lucrărilor de inventariere;

5. participarea la efectuarea inventarelor;

6. organizarea, clasarea, îndosarierea și păstrarea la arhivă a tuturor documentelor care stau la baza operațiilor contabile;

c) Controlul financiar de gestiune

Controlul financiar de gestiune include ansamblul proceselor prin care se verifică respectarea normelor legale cu privire la existența, integritatea, utilizarea și păstrarea valorilor materiale și bănești cu care firma este dotată.

Scopul executării controlului financiar este prevenirea, descoperirea și recuperarea pagubelor produse, fiindu-i circumscrise următoarele atribuții:

1.organizarea și executarea controlului financiar preventiv;

2. organizarea și executarea controlului financiar de fond asupra gospodăririi mijloacelor materiale și bănești.

FACTORUL UMAN ANGAJAT ÎN ACTIVITATEA SOCIETĂȚII COMERCIALE

Pentru orice societate comercială, factorul uman a constituit și va constitui principala condiție și suportul de bază al succesului său. Un aspect esențial este tinerețea personalului propriu, iar această caracteristică este dublată de dorința de acumulare a tinerilor salariați, de cunoaștere și de afirmare.

Succesele obținute de firmă în ultimul timp au la bază calitățile personalului propriu și în special a celui din conducere.

Personalul de conducere, prin calificarea sa și prin nivelul înalt de competență a fost cel care, prin înfruntarea cu piața și cu clientela a contribuit la consolidarea imaginii societății comerciale în relațiile cu partenerii de afaceri. Angajații dovedesc un atașament deosebit față de societate, se simt în siguranță și protejați, iar realizările lor profesionale, recunoașterea activității lor, repartizarea de responsabilități reprezintă elementele care consolidează acest atașament și dezvoltă o motivație pe termen lung. Pentru aceste considerente, factorii responsabili din cadrul societății comerciale acordă mare atenție creșterii în continuare a gradului de competență profesională a tuturor lucrătorilor prin inițierea și derularea unor programe adecvate și eficiente cu aceste obiective.

Principala direcție o constituie dezvoltarea unui sistem propriu de pregătire, care să poată îmbina coerent pregătirea din afară cu cea internă, solicitările pe niveluri ierarhice, precum și cerințele pregătirii inițiale cu cele ale perfecționării și specializării.

Una dintre marile preocupări ale conducerii societății comerciale constă în realizarea unui sistem de producție bine pus la punct, bazat pe cele mai moderne tehnologii informaționale, pregătirea utilizatorilor sistemului informatic având o importanță deosebită.

În acest context se consideră că mutațiile preconizate în domeniul informaticii nu vor fi utilizate decât în măsura în care pregătirea personalului va asigura capacitatea acestuia de a folosi corespunzător tehnologia informațională.

Odată ajuns în această fază, personalul societății comerciale își va continua mai sigur pe sine, mai eficient și de pe o treaptă superioară munca, în condițiile acerbe ale unei economii concurențiale de piață.

SISTEMELE INFORMATICE ALE SOCIETĂȚII S.C. DRUMCO S.A. TIMIȘOARA

Evoluția societății a fost și va fi dependentă de cea a tehnologiei informației, de progresele pe care societatea le va realiza în acest domeniu.

Sistemele informatice ale societății asigură evoluția multor procese economico-financiare esențiale, aceste sisteme sunt stabile și au un suport coerent.

Progresele înregistrate au cuprins cele trei domenii ale tehnologiei informației: aplicații software, tehnologia, organizarea și managementul.

În ceea ca privește aplicațiile soft dezvoltate în cadrul firmei, bilanțul este pozitiv și promițător, forțele proprii în domeniul informației reușind să adauge produselor informatice deja consacrate un număr important de alte aplicații, lucru care poate fi consemnat și în legătură cu sistemul informatic ala altor societăți comerciale.

Rezultatele obținute în urma prelucrării automate a informației au fost condiționate și stimulate de tehnologiile procurate și puse în funcțiune. Și în acest domeniu bilanțul este pozitiv, în sensul că există o bună dotare tehnologică.

Sistemul informatic are la bază două rețele de calculatoare legate între ele. Ambele rețele sunt de tip ETHERNET, fiind constituite din cinci tronsoane. Serverul este de tip PRIORIS, dual procesor la 133MHz, având o capacitate de 16Gb. Cele cinci tronsoane acoperă „suprafața” întregii societăți comerciale, care e constituită din 70 de calculatoare , o parte de tip 486, la 66 de MGz, iar cealaltă parte din calculatoare DIGITAL VENTURIS cu procesoare PENTIUM, la 75 MHz.

În cadrul oficiului de calcul este constituită cea de a doua rețea utilizată pentru proiectarea lucrărilor informatice, tot aici fiind instalat și un PRINT SERVER, cu o imprimantă la rețea, la care au acces utilizatorii de calculatoare din ambele rețele. Toată baza informațională se găsește pe SERVERE, fiecare utilizator având acces strict la domeniul și lucrările pe care le utilizează în mod curent.

În viitor, se preconizează dezvoltarea bazei informaționale, prin dezvoltarea de noi produse soft, prin procurarea de noi calculatoare și prin conceperea de noi aplicații informatice, care să corespundă mai bine noilor situații care vor apărea.

CAPITOLUL II

CONȚINUTUL CAPITALULUI PERMANENT AL SOCIETĂȚII COMERCIALE

2.1 CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND NOȚIUNEA DE CAPITAL LA SOCIETĂȚILE COMERCIALE

Prin elaborarea acestui subcapitol, scopul urmărit este de a prezenta principalele aspecte economico-financiare, sociale și fiscale ale gestiunii capitalurilor.

Indiferent de tipul și forma de organizare, societățile comerciale trebuie să-și constituie capitalul, ca primă măsură și ca element important al patrimoniului, care le creează posibilitatea stabilirii relațiilor cu terții pentru demararea și dezvoltarea obiectivului activității.

J. Kandrich considera capitalul ca un bun care are capacitatea de a obține un produs și un venit în timpul mai multor perioade contabile.

Termenul de capital poate avea mai multe sensuri:

-capitalul unui individ sau grup, neprezentând ansamblul bunurilor sale;

-capitalul ca limbaj juridic și contabil reprezintă ansamblul aporturilor

acționarilor societății

-capitalul în sistemul conturilor naționale cuprinde stocurile sau fluxurile de bunuri durabile achiziționate de unitățile de producție pentru a putea fi utilizate pe o perioadă mai mare de un an.

Majoritatea economiștilor disting în cadrul noțiunii de capital două componente importante ale acesteia: capital tehnic și capital financiar.

Capitalul tehnic este ansamblul bunurilor materiale (indiferent de numărul ciclurilor de producție la care participă) care permit efectuarea ciclului microeconomic productiv.

Capitalul financiar reprezintă o sumă de bani economisită și investită care aduce proprietarului său un profit indiferent de forma sa de materializare: moneda lichidă, moneda scripturală (banii de cont), acțiuni, obligațiuni. Capitalul financiar desemnează fuziunea capitalului bancar și a celui industrial. La nivelul societăților comerciale se mai disting și alte concepte ale noțiunii de capital.

Capitalul uman este constituit din ansamblul capacităților productive ale unui individ utilizate cu scop economic.

J.Fisher propune să se considere fluxuri de venituri viitoare, acestea constituind o extensie a noțiunii de capital.

Din punct de vedere financiar, capitalurile deținute de societățile pe acțiuni reprezintă averea de care acestea dispun pentru realizarea obiectivului activității lor. El este format din bani(capitalul financiar), utilaje, instalații (capital tehnic), materii prime, drepturi de creanță (capital juridic).

Capitalul societății comerciale poate fi abordat și tratat, în sensul contabilității naționale – ca fonduri – și bineînțeles în cazul societăților pe acțiuni- ca aporturi ale proprietarilor.

Capitalul este o categorie economică ce exprimă totalitatea resurselor materiale care prin asocierea cu ceilalți factori de producție participă la realizarea de noi bunuri economice cu scopul de a obține profit.

Ca factor de producție, capitalul este expresia valorică a ansamblului bunurilor produse și folosite pentru obținerea altor bunuri materiale și servicii, destinate vânzării cu avantaj economic, cu profit.

Spre deosebire de factorii primari de producție (munca și natura), capitalul se caracterizează prin următoarele etape:

este un rezultat al proceselor economice anterioare;

se constituie dintr-un ansamblu de bunuri intermediare, care sunt bunurile mijloace de producție;

include în sfera sa doar bani activi.

Privite în contextul Legii Contabilității nr.82/1991, capitalurile unei societăți comerciale se structurează în capitaluri proprii , provizioane pentru riscuri și cheltuieli, împrumuturi pe termen lung sau mediu, alte surse cu durata de finanțare mai mare de un an. Deci capitalul este considerat a fi doar acea parte a avuției care este afectată producerii altei avuții sau care procură un venit posesorului său. Deși este principalul factor de producție, fără de care procesul reproducției economice nu ar avea loc, capitalul nu poate exista fără cealaltă latură a sa care îl însuflețește-capitalul uman.

De fapt, atât capitalul bănesc, cât și cel material ar rămâne „sterile” dacă nu ar avea loc intervenția omului în procesele de alocare, utilizare și valorificare.

Afirmația lui Aristotel este foarte potrivită în acest sens, spunând că: „un sac de taleri nu a produs niciodată (singur) un taler”, fiind absolut necesară coeziunea celor trei componente ale capitalului.

Capitalul societăților comerciale este reprezentat de partea covârșitoare a pasivului său, reflectat în bilanțul contabil, fiind compus din:

– Capitalul social subscris și vărsat;

– Rezervele constituite;

– Fondurile proprii;

– Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli;

– Creditele și împrumuturile angajate pe termen mediu și lung.

Ca o regrupare a acestora, se poate spune că, în cursul unui exercițiu, capitalul social, rezervele, fondurile proprii sau/și profitul nerepartizat, precum și provizioanele constituite formează capitalul propriu. Dacă la acesta se adaugă împrumuturile pe termen mediu sau/și lung se obține capitalul permanent al societății comerciale.

În calitate de capital se utilizează și pasivele stabilite- ca expresie a datoriilor pe termen scurt ale societății comerciale față de terți, la care se adaugă eventualele credite bancare angajate pe termen scurt. Aceste pasive formează obligațiile pe termen scurt ale societății comerciale sau datoriile de exploatare ale acesteia.

Corespunzător destinației sale în asigurarea condițiilor impuse de realizarea activităților societății comerciale, capitalul se prezintă sub trei forme funcționale:

bănească, productivă și marfă.

Achiziționarea factorilor materiali ai producției, remunerarea factorului uman și acoperirea altor nevoi vizând repartiția de tip financiar se realizează prin intermediul capitalului în formă bănească.

Obținerea în forma marfă este reprezentat de cel format pentru desfășurarea procesului de producție, în urma transformărilor pe care le suferă cele două forme ale capitalului: bănească și productivă.

Aceste teri forme funcționale se află într-o strânsă interdependență și sunt determinate de circuitul obiectiv pe care capitalul îl parcurge în mișcarea sa permanentă pe traseul B-M-P-M’-B’.

Circuitul capitalului societății comerciale va face obiectul de studiu al unui capitol din prezenta lucrare, cu referire la societatea comercială analizată.

2.2 DEFINIREA CAPITALULUI PERMANENT AL SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

Capitalul este principalul factor de producție al societăților comerciale, fără de care procesul reproducției economice nu se poate desfășura.

Unitățile patrimoniale, indiferent de tipul și forma de organizare trebuie să-și constituie capital , ca primă măsură și ca element important al patrimoniului care le creează posibilitatea stabilirii relațiilor cu terții, pentru demararea și dezvoltarea obiectivului activității.

În general, conotația conceptului de capital vizează ansamblul bunurilor posedate de un individ sau o societate, identificându-se cu avuția indivizilor sau a societății. Această avuție are destinații diferite, servind la realizarea unei noi bogății sau acoperind în exclusivitate consumația posesorilor săi (aducând venituri doar în cazul eventualelor vânzări, închirieri sau împrumuturi). De aceea, sensul strict de capital se consideră doar acea parte a avuției care este afectată producerii unei alte avuții sau care procură un anumit venit posesorului său.

Capitalul exprimă în esență, sub formă bănească, obligațiile unității față de cei care participă la constituirea sa, aceștia fiind atât persoane fizice (asociați, acționari), cât și persoane juridice (societăți, fundații, instituții, statul).

Într-un sens mai larg se regăsesc sub denumirea de capitaluri permanente, fiind componenta de bază a pasivului bilanțier cu destinația finanțării într-o manieră durabilă a activului patrimonial (averea).

În funcție de proveniența și apartenența sa, capitalul poate fi structurat astfel:

capitaluri proprii;

provizioane pentru riscuri și cheltuieli;

datorii pe termen mediu și lung.

Capitalurile proprii. Noțiunea specifică analizei bilanțiere, potrivit căreia reprezintă pasivul intern al întreprinderii egal cu soldul patrimoniului întreprinderii și al obligațiilor cu terții. În conceptul planului de conturi general francez, din componența capitalurilor proprii fac parte: aporturile de capital și primele legate de capital, aporturile de reevaluarea profitului nerepartizat, rezervele, reportul din nou cu sold creditor, beneficiul exercițiului, pierderea exercițiului ( reportul din nou cu sold debitor), subvenții de investiții, provizioanele reglementate.

Din punct de vedere al analizei bilanțiere, capitalurile proprii participă simultan cu elemente de pasiv extern la finanțarea întreprinderii. Capitalurile proprii constituie obiectiv de realizare a analizei bilanțului și reprezintă diferența dintre totalul patrimoniului economic pe de o parte și totalul elementelor de pasiv extern pe de altă parte.

Din punct de vedere al analizei bilanțiere, prin deducerea (după afectarea) rezultatului, a subvențiilor de investiții și a provizioanelor reglementate, din volumul capitalurilor proprii se obține situația netă.

Spre deosebire de capitalurile proprii, capitalurile permanente includ și sursele de finanțare utilizate de unitatea economică , de natura investițiilor de capital (cu termen mediu sau lung).

Așadar, capitalurile proprii reprezintă totalitatea capitalurilor aflate în proprietate individuală, sau a asociaților/acționarilor, care se înscriu în pasivul bilanțului. Nivelul lor valoric corespunde sumei algebrice a următoarelor elemente:

capitalul propriu-zis;

primele legate de capital;

diferențele de reevaluare;

rezervele;

beneficiul nerepartizat, raportat din anii precedenți;

rezultatul exercițiului;

fonduri proprii;

subvenții legate de capital;

provizioane asimilate capitalului (reglementate).

O societate comercială nu poate să funcționeze fără existența capitalurilor proprii, ele sunt necesare pentru „a suporta riscul economic pe care creditorii, altfel nu vor accepta să și-l asume”.

1.Capitalul propriu-zis reprezintă echivalentul aporturilor la capital aduse de întreprinzătorul individual, asociați sau acționari la constituirea întreprinderii. Poate îmbrăca forma de :

– capital individual în cadrul întreprinderilor individuale, fiind integral proprietatea întreprinzătorului;

– capital social specific societăților comerciale, rezultat din valoarea nominală a acțiunilor sau părților sociale deținute de acționat sau asociați.

Constituirea de capital social reprezintă prima fază de finanțare a unei societăți comerciale. Cea mai mare parte a întreprinderilor se organizează ca societăți de capital, adică societăți în care aportul de capital se face prin titluri liber negociabile care nu angajează responsabilitatea aducătorului decât pentru suma subscrisă. Dintre societățile pe acțiuni, care se caracterizează prin faptul că responsabilitatea acționarilor este limitată la suma participării lor la capitalul social. Acesta este divizat în acțiuni, care sunt titluri liber negociabile și care se eliberează în schimbul unui aport de numerar sau în cazul încorporării unor rezerve la capitalul social.

Atâta timp cât întreprinderea funcționează, capitalul constituie un post de activ neexigibil, reprezentând garanția pe care o oferă întreprinderea creditorilor săi. Se poate vorbi, deci de principiul fixității capitalului, ceea ce înseamnă că acest element primordial constituie „gajul” creditorilor săi sociali, marchează limita responsabilităților societății față de ei și care nu poate fi modificat prin operațiuni curente ale societății, din același motiv capitalul social trebuie integral subscris. În schimb, capitalul poate fi modificat printr-un act de voință expres exprimat în documentația de constituire a societății (statut, contract de societate), sau printr-un act adițional acesteia.

Astfel, capitalul social se poate majora prin încorporarea rezervelor, a primelor legate de capital, sau a beneficiilor din elementul financiar precedent, respectiv a celor din perioada curentă și se poate diminua prin acoperirea pierderilor din perioada precedentă, a celor realizate în exercițiul curent sau prin alte operații.

Creșterea capitalului social reprezintă o decizie financiară strategică luată la adunarea generală a acționarilor, sau în consiliul de administrație. Creșteri de capital social au loc în cazuri de dezvoltare a acționarilor sau de adoptare a unor proiecte noi care urmăresc o creștere economică cu scopul multiplicării rentabilității.

Creșterea capitalului social marchează viabilitatea întreprinderii, faptul că lucrează rentabil și are un efect pozitiv asupra terților (bănci, parteneri de contracte), sporind încrederea acestora în întreprindere.

Operațiunea de creștere a capitalului social se poate realiza fie prin autofinanțare ca o firmă internă, fie prin noi aporturi în numerar ale acționarilor sau încorporarea rezervelor – ca finanțări externe cu fonduri proprii.

Capitalul inițial al societății pe acțiuni este divizat în părți egale caracterizate prin acțiuni a căror valoare nominală (Vn) este egală cu capitalul adus împărțit la numărul de acțiuni, potrivit retribuției:

Vn = Capital adus de acționari/ Număr de acțiuni create

Ulterior, numărul de acțiuni poate fi sporit prin noi aporturi în numerar, prin încorporarea rezervelor sau prin conversia datoriilor, sporirea capitalului realizându-se fie prin multiplicarea acțiunilor, fie mărind valoarea nominală a acestora.

Creșterile de capital prin noi aporturi în numerar conduc la sporirea mijloacelor bănești ale societății comerciale la creșterea lichidităților financiare, spre deosebire de celelalte creșteri de capital, care nu fac altceva decât să modifice structura juridică a pasivului. Creșterile de capital reprezentând aport de lichidități se mai pot realiza și ca vânzări de acțiuni, în schimbul disponibilităților lor bănești; acționarii primesc acțiuni care le conferă dreptul de dividende, dreptul de vot, dreptul de coproprietari. Cumpărarea de acțiuni reprezintă o investiție pentru acționari, ei așteptând o rentabilitate viitoare sub forma dividendelor sau o sporire a capitalului ca urmare a creșterii cursului acțiunilor pe piață.

Creșterile de capital, indiferent de forma în care au loc, conduc la majorarea fondului de rulment al societății și deci la îmbunătățirea asigurării echilibrului financiar, întrucât creșterea capitalului permanent determinată de sporirea capitalului social nu este urmată imediat de o sporire a activelor imobilizate. Această situație este însă tranzitorie, pentru că ulterior fondurile se investesc și în active imobilizate.

O consecință a creșterii de capital se regăsește în modificarea structurii puterii în societatea comercială. Acționarii care doresc să-și recupereze capitalurile avansate nu se pot adresa societății comerciale pentru restituire; în schimb acțiunile pot fi vândute pe piață, întrucât totdeauna se găsesc doritori de a-și plasa capitaluri la diferite întreprinderi. Bursa este cea care mijlocește schimbul și unde se confruntă cererea cu oferta de capitaluri. Sub aspectul valorii scriptice , acțiunile pot fi de două feluri: acțiuni cu valoare nominală înscrisă pe formular și acțiuni fără valoare nominală (la purtător).

Prin voința fondatorilor societății comerciale, acțiunile emise pot oferi diferite tipuri (privilegii) deținătorilor și care trebuie consemnate prin statut: privilegiul de vot, privilegiul de dividend, privilegiul de dividend cumulativ, privilegiul de anticipație, privilegiul de conversiune, privilegiul de răscumpărare.

Profitul anual raportat prin bilanț de către societățile comerciale este folosit printre altele și pentru constituirea rezervelor. Când acestea ajung la un anumit nivel, societatea comercială poate decide încorporarea lor în capitalul social, emițând noi acțiuni care se distribuie gratuit acționarilor.

Sub aspectul tehnic, operațiunea de creștere a capitalului prin încorporarea rezervelor se poate realiza în două variante: prin creșterea valorii nominale a vechilor acțiuni, sau prin emisiune de noi acțiuni de aceeași categorie și valoare nominală cu cele existente anterior.

Creșterea de capital prin conversiunea datoriilor este proprie marilor societăți comerciale pe acțiuni, care anterior au efectuat împrumuturi obligatorii, emițând obligațiuni convertibile în acțiuni.

Convertirea obligațiunilor în acțiuni provoacă o creștere de capital fără un flux financiar pozitiv. Per total, sursele societății comerciale rămân aceleași, numai că, împrumutul obligatoriu a devenit acum capital social.

Reducerea capitalului social poate fi determinată de producerea anumitor pierderi ce n-au putut fi recuperate din rezerve, de distribuiri mari de dividende acționarilor, sau de cumpărarea propriilor acțiuni de către societatea comercială. Oricare ar fi motivul reducerii, aceasta se hotărește de către Adunarea Generală a Acționarilor și se caracterizează prin micșorarea capitalului social comparativ cu cel inițial. Modificarea măririi capitalului trebuie înscrisă în Registrul Comerțului și comunicată tuturor creditorilor întreprinderii.

Operațiunea de amortizare a capitalului social presupune rambursarea către acționari, înainte de data lichidării a valorii nominale a acțiunilor lor, integral sau parțial din rezervele constituite sau din profit. Rambursarea capitalului social nu aduce practic nici o modificare a volumului acestuia înscris în statut și în registrul comerțului, întrucât sursa din care se face rambursarea este profitul sau fondul de rezervă.

Ca și reducerile de capital, prin distribuiri către asociați, amortizarea capitalului social este o operație rară, întrucât făcându-se din rezerve sau din profit este impusă fiscal ca și dividendele.

2. Primele legate de capital rezultă din operațiile de creștere a capitalurilor realizate în numerar, fie prin aport în natură, sau cu ocazia unei fuziuni.

Se disting astfel următoarele tipuri de prime legate de capital:

– primele de fuziune apar în cazul fuziunii a două sau mai multor societăți și reprezintă excedentul dintre valoarea bunurilor primite ca aport și valoarea nominală a acțiunilor emise cu ocazia fuzionării;

– primele de aport apar în cazul creșterii de capital prin aport în natură și reprezintă excedentul dintre valoarea aporturilor în natură la capitalul subscris și valoarea nominală a acțiunilor emise.

3. Diferențele de evaluare reprezintă soldul diferențelor între valoarea actuală (mai mare) și valoarea înregistrată în contabilitate a elementelor de activ (mai mică) supuse reevaluării în condițiile legii ,urmând a fi transferate la rezerve sau încorporate în capitalul social potrivit legii.

4. Rezervele sunt în principiu părți din profit afectate în mod durabil întreprinderii până la decizia contrară a organelor competente. Se constituie deci anual din profitul întreprinderii, sau în mod excepțional din primele de emisiune și primele de aport în cazul în care acestea nu se utilizează la plata cheltuielilor de emisiune și nu sunt destinate amortizării acțiunilor. Sunt utilizate pentru acoperirea pierderilor și majorarea capitalului.

Se deosebesc următoarele categorii:

– rezervele legale constituite conform legii (Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale) prin preluarea în fiecare an a cel puțin 5% din profitul brut, până când acestea vor deține min 20% din capitalul social. În caz de micșorare se completează în condițiile prevăzute de lege. De asemenea, în rezervele legale se poate include excedentul obținut prin emisiunea acțiunilor în curs mai mare decât valoarea lor nominală;

– rezervele statutare se constituie anual din profitul net, conform prevederilor din statutul societății;

– alte rezerve, neprevăzute de lege sau de statut pot fi constituite facultativ, pe seama profitului net pentru: acoperirea pierderilor, creșterea capitalului social, răscumpărarea de către societate a propriilor acțiuni sau părți sociale în vederea aducerii de capital sau pentru alte scopuri, potrivit Adunării Generale a Acționarilor sau Asociaților.

5. Profitul nerepartizat reportat reprezintă profitul a cărui afectare a fost amânată de Adunarea Generală a Asociaților sau Acționarilor și care va afecta rezultatul exercițiului curent.

Din punct de vedere economic, profitul nerepartizat reportat este de aceeași natură ca rezervele, diferența între aceste elemente constă în faptul că primul este determinat de amânarea deciziei de repartizare a beneficiului, părând acționarilor ca o decizie mai puțin riguroasă decât cea de constituire a unei rezerve, dar care poate fi justificată printr-o lipsă de lichidități care i-ar fi permis repartizarea.

În literatura de specialitate se întâlnește și sub denumirea de Reportul la nou („Report a nouveau”), întrucât rezultatul reportat poate fi și negativ, reprezentând pierderea constatată în perioada precedentă și care nu a fost imputată asupra rezervelor capitalului social, urmând a fi dedusă din rezultatul exercițiului curent.

6. Rezultatul exercițiului se determină ca diferență între venituri și cheltuieli, fiind favorabil (beneficiu) sau defavorabil (pierdere).

7. Fonduri proprii constituie element distinct în grupa capitalurilor proprii și cuprinde: fondul de dezvoltare, fondul de participare la profit și alte fonduri prevăzute de lege pe care întreprinderea le poate constitui din profit și din alte surse. Având o destinație specială, se utilizează pentru finanțarea activității de investiții în cazul fondului de dezvoltare, respectiv pentru stimularea angajaților prin participarea la repartizarea profitului sau în alte scopuri. Până la utilizarea lor, fondurile proprii sunt componente importante ale capitalurilor proprii, majorând nivelul surselor cu caracter durabil deținute de întreprindere pentru finanțarea elementelor patrimoniale de avere.

8. Subvenții legate de capital sunt resurse provenite de la bugetul de stat, din partea administrațiilor locale sau alte resurse. Aceste subvenții figurează în masa capitalurilor proprii, fiind utilizate pentru achiziționarea sau crearea de noi valori de natura imobilizărilor (subvenții pentru echipamente) sau pentru finanțarea unor activități pe termen lung (de exemplu prime de dezvoltare pentru întreprinderile care creează locuri de muncă etc).

În aceste categorii de subvenții se include și valoarea bunurilor de natura imobilizărilor primite ca titluri gratuite sau constatate în plus cu ocazia inventarierii. Subvenția se înregistrează la venituri excepționale , pe măsura amortizării bunurilor respective.

9. Provizioane asimilate capitalului (reglementate) fac parte din categoria mai amplă a provizioanelor care reprezintă valori calculate incluse în cheltuieli, servind procesului de autofinanțare a întreprinderii. „Constituirea provizioanelor pune probleme delicate, după cum e vorba, în virtutea principiului prudenței, de a evalua ăi aprecia deprecierile suferite (fără ca ele să fie ireversibile sau definitive), sau riscurile și cheltuielile previzibile.” Reglementările fiscale permit întreprinderilor și constituirea unor provizioane care au caracterul de rezerve, de unde și includerea lor în structura capitalurilor proprii.

Pentru a nu confunda însă provizioanele cu rezervele propriu-zise se impun următoarele delimitări:

– rezervele corespund unor cote părți din profitul întreprinderii, destinate acoperirii efectelor negative ale factorilor aleatori sau pentru a contribui la dezvoltarea întreprinderii (când sunt încorporate în capitalul social), reprezentând o utilizare a profitului în baza unei decizii exprese a Adunării Generale a Asociaților sau Acționarilor;

– provizioanele sunt cheltuieli cu caracter reversibil efectuate în scopul acoperirii unor pierderi sau cheltuieli de natură precisă, dar asupra cărora întreprinderea are o marjă de incertitudine referitoare la mărimea acestora sau la data exigibilității lor (deci sunt doar probabile).

Deci, constituirea lor se poate realiza și în condițiile inexistenței profitului, fiind o decizie, un act de gestiune curentă. Condițiile deductibilității fiscale a provizioanelor trebuie să fie clar precizate, ele fiind reluate (reintegrate) în rezultatul exercițiului perioadei, când rămân fără obiectiv sau neutilizate.

Din cele trei categorii mari de provizioane care se pot constitui: provizioane pentru depreciere, pentru riscuri și cheltuieli; reglementate (în structura capitalurilor proprii sunt cuprinse provizioanele reglementate). Ele se individualizează prin regimul fiscal propriu, fiind constituite atunci când întreprinderea urmărește un avantaj fiscal (o amânare de impozit).

În această grupă se includ provizioanele: pentru investiții constituite în cadrul contractului de participare a salariaților la profit; pentru acoperirea fluctuațiilor de curs valutar; pentru acoperirea creșterilor de prețuri; alte provizioane reglementate(amortismentele derogatorii, implantări în străinătate, plusuri de valoare reinvestite).

Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli

Aplicarea principiului prudenței în contabilitate și în evaluarea elementelor patrimoniale solicită, printre altele și constituirea de provizioane atunci când anumite cheltuieli sau pierderi pot fi prevăzute și estimate, fără însă a fi cunoscute mărimea lor exactă și data efectuării lor.

Deci, ele nu sunt destinate acoperirii de riscuri și cheltuieli pe care elementele survenite sau în curs de desfășurare le fac probabile; astfel de evenimente privesc cazuri precise, dar realitatea lor este nesigură.

În timp ce provizioanele pentru deprecieri corespund unor diminuări de valoare a unor elemente de activ (bunuri) precis determinate, figurând ca elemente substractive ale posturilor de activ, pentru determinarea valorii nete, provizioanele pentru riscuri și cheltuieli privesc ansamblul elementelor de activ; diminuările de valoare care le vizează ,constituirea nu sunt strict delimitate pe elemente de activ, fiindu-le amintită doar originea, de unde și justificarea lor în pasivul bilanțului.

Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli reprezintă astfel datorii probabile între capitalurile proprii și datoriile pe termen lung, fiind motivată această ordonare de cele două situații extreme care pot interveni:

când riscurile sau cheltuielile pentru care s-au constituit sunt nule, provizioanele respective (sau fracțiunea din ele) pot fi asimilate capitalurilor proprii;

când riscurile sau cheltuielile sunt mari, ele reprezintă „cheltuieli de plătit”, fiind deci asimilate datoriilor ce urmează a fi decontate pe mai multe exerciții.

Se disting următoarele categorii mai importante de provizioane pentru riscuri și cheltuieli:

– provizoane pentru litigii, amenzi și penalități, despăgubiri, daune și alte cheltuieli incerte;

– provizioane pentru cheltuielile legate de activitatea de „service” în perioada de garanție și alte cheltuieli privind garanții acordate clienților;

– provizioane pentru cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciții (cheltuieli privind reparații capitale eșalonate, cheltuieli cu reparații curente, reviziile tehnice și cheltuielile la unitățile sezoniere). Aceste provizioane pot fi asemănate cu „rezervele de cheltuieli preliminare” constituite și înregistrate în sistemul anterior de contabilitate din țara noastră;

– provizioane pentru pierderi aferente unor datorii pe termen lung;

– alte provizioane specifice anumitor sectoare de activitate.

Datoriile pe termen mijlociu și lung exprimă resursele străine care se află în gestiunea societății comerciale pe o perioadă mai mare de un an și se utilizează pentru funcționarea activității. În această categorie se includ:

– împrumuturile prin emisiunea de obligațiuni;

– credite bancare pe termen mijlociu și lung;

– datoriile privind concesiunile și alte datorii asimilate care se referă la bunurile aflate în patrimoniu, cu titlu de către emisiunea primitoare, potrivit contractelor încheiate;

– datorii legate de participații.

2.3. Fondurile financiare constituite de către societatea comercială și analiza acestora în cazul S.C. DRUMCO S.A. TIMIȘOARA

Atât fondurile, cât și rezervele sunt rezultatul exercițiului de exploatare a societății comerciale, al operațiilor ce se derulează în cadrul și în afara ei.

Fondurile au ca sursă de constituire profitul societății comerciale (fie înainte de impunere, fie după), costurile de exploatare, diferitele valorificări, contribuția salariaților.

Aceste sume sunt surse proprii, interne, iar subvențiile, redistribuirile, donațiile, ajutoarele sunt surse externe.

Sursele se dimensionează reglementat sau voluntar în funcție de necesitățile specifice exercițiului financiar. Un instrument utilizat în acest scop este bugetul general al societății comerciale cu componentele sale. Subalimentarea fondurilor influențează nivelul dezvoltării, modernizării, perfecționării elementelor structurale ale societății comerciale. Într-o asemenea situație, societatea comercială se se găsește sub nivelul de echilibru al autofinanțării, sub nivelul normal al fluxurilor sale financiare.

Modul de constituire, de dimensionare a rezervelor și a fondurilor este dată fie prin legea anuală a bugetului public, fie prin legi specifice, fie prin statut, fie prin bugetul propriu de venituri și cheltuieli al societății comerciale.

2.3.1 Fondul de rezervă și analiza constituirii și utilizării sale la S.C. DRUMCO S.A. TIMIȘOARA

Orice societate comercială dispune de capitalul său social constituit la înființare și majorat pe parcursul existenței sale. Alături de capitalul întâlnim o serie de rezerve și de fonduri, care pot fi obligatorii și facultative.Cele obligatorii, la rândul lor pot fi prevăzute de legea fiscală:

– Rezervele legale- constituite pentru a acoperi pierderile fără a afecta capitalul social, conform legii nr.15/1990 și a Legii nr.81/1990, 06.07.1990 și Legea nr.73/1996;

– Rezerve statuare –constituie în concordanță cu prevederile statului și hotărârilor Adunării Generale a Acționarilor , din profitul net și în scopul finanțării unor acțiuni importante prin diminuarea părții pentru dividende, cu scopul majorării capitalului social și a cazului pierderilor;

– Alte rezerve- au un caracter facultativ, pot avea un caracter foarte precis (este cazul rezervelor de siguranță proprie) și sunt create prin hotărâri ale Adunării Generale în scopul: acordării de dividende în anii cu pierderi, acoperirii pierderilor în cazul răscumpărării acțiunilor proprii, finanțarea unor proiecte de investiții .

În contextul tranziției economiei românești spre o economie de tip concurențial, practica financiară a societăților comerciale și-a asociat un fond de rezervă, potrivit Legii nr. 31/1990, privind societățile comerciale, articolul 131. Așadar , fondul de rezervă are o reglementare legală (Legea nr.31/1990), iar constituirea sa este prevăzută prin legea anuală a bugetului și prin normele tehnice emise de Ministerul Finanțelor.

Articolul 101 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale consemnează modalitatea de constituire a fondului de rezervă astfel: „din beneficiile societății se vor prelua în fiecare an cel puțin 5% pentru formarea fondului de rezervă, până ce acesta atinge min. a cincea parte din capitalul social. De asemenea, se include în fondul de rezervă, chiar dacă acesta a atins suma prevăzută mai sus, excedentul obținut prin vânzarea de acțiuni la un curs mai mare decât valoarea lor nominală, dacă acest excedent nu este întrebuințat la plata cheltuielilor de emisiune sau destinat amortizărilor”.

Acest fond are menirea să asigure mijloacele bănești destinate unor necesități ce se manifestă în cursul perioadei de gestiune sau la sfârșitul acesteia ca urmare a influenței unor factori accidentali, a deciziei de majorare a capitalului social sau a constatării pierderilor efective înregistrate.

Avându-se în vedere acest rol multiplu, fondul de rezervă trebuie să existe în fiecare moment la dispoziția societăților comerciale, întrucât acțiunea factorilor accidentali se poate manifesta oricând. La fel este posibilă apariția cerinței de majorare a capitalului social, iar concurența trebuie asociată nu numai cu incitarea interesului pentru profit, ci și cu acoperirea unor pierderi. De aceea, în legislația economică este înscrisă o limită minimă a mărimii acestui fond , care se determină prin raportare la capitalul social. Prelevările din profitul brut se efectuează numai în cazul în care fondul de rezervă total se situează sub limita minimă prevăzută în legislație. Această limită este reglementată în mod imperativ în țările cu economie dezvoltată, deoarece constituirea fondului de rezervă are efecte directe și asupra presiunii fiscale exercitate de stat asupra societăților comerciale prin prisma impozitării profitului.

În cazul țării noastre, această limită a fost fixată la 20 % din capitalul social pentru societățile comerciale cu capital autohton (și pentru regiile autonome) și respectiv, la 25% în cazul societăților comerciale cu participare de capital din/și străinătate. Actualmente, potrivit reglementărilor vizând impozitarea profitului, limita este una singură –20%- pentru ambele categorii de societăți comerciale. Această limită este legată de prevederile directe ce pot fi efectuate din profitul brut pentru alimentarea fondului de rezervă în cursul anului.

Resursele de constituire ale fondului sunt următoarele:

-disponibilitățile de la finele perioadei precedente, care se raportează (evident, acestea existând doar dacă în „spate” este o perioadă de funcționare în cadrul căreia fondul în discuție s-a și constituit);

-prevederile efectuate în cursul perioadei precedente din profitul brut, ce nu pot depăși 5% din profitul anual contabil;

Aceste prelevări se fac numai dacă nu a fost atinsă limita maximă. Ca urmare, în funcție de situația concretă, aceste prelevări pot fi și sub 5% din profitul contabil sau să nu fie efectuate;

– Sumele rezultate din eventualele reevaluări ale stocurilor materiale în cursul perioadei (aceste sume apar ca resurse efective doar dacă stocurile reevaluate sunt valorificate în activitatea cuvenită de exploatare, în procesul investițional propriu sau prin vânzare pe piață; astfel este vorba de o înregistrare contabilă artificială, fără un suport faptic concret).

– Excedentul obținut din vânzarea de acțiuni la un curs „suprapari” (mai mare decât 1), adică la prețuri ce depășesc valoarea nominală acțiunilor emise, dacă acest excedent nu este întrebuințat la plata cheltuielilor de emisiune sau destinat amortizărilor.

Destinațiile fondului de rezervă se referă la plățile efectuate în cursul perioadei de gestiune, impuse de situația concretă a societății comerciale cu referire la:

-acoperirea eventualelor pierderi din anii precedenți;

-majorarea capitalului social prin prelevarea din fondul de rezervă;

-micșorarea fondului de rezervă ca urmare a unor reglementări sau a altor cauze obiective.

Comparând totalul surselor mobilizate cu totalul utilizărilor date, rezultă mărimea fondului de rezervă la finele perioadei, care se urmărește și din punct de vedere al ponderii sale față de capitalul social. Acest fond se preia ca disponibil la începutul perioadei următoare.

Prelevarea din profit pentru fondul de rezervă se include în rândul deducerilor legale din profit, influențând mărimea profitului impozabil în sensul diminuării acestuia. Se înregistrează în debitul contului „Profit și pierdere.”

Pornind de la aspectele teoretice expuse cu privire la fondul de rezervă, în cazul S.C. DRUMCO S.A., acesta a fost la data de 31 XII 2001 în sumă de 4.347.373mii lei.

mii lei. După cum se poate observa și din tabelul de mai jos, fondul de rezervă a crescut față de începutul anului cu 589.583 mii lei. Această majorare a rezervelor se datorează repartizării la finele anului a unei părți din profitul obținut de societatea comercială.

Constituirea și utilizarea fondului de rezervă la S.C. DRUMCO S.A.

în anii 2000 și 2001

tab.nr 2.1 – mii lei-

La sfârșitul anului 2000, fondul de rezervă reprezenta 17.97% din capitalul social deținut de societate, pentru ca la sfârșitul anului 2000 să reprezinte un procent de 20.79% din capitalul social.

Se poate observa că, în viitor fondul de rezervă nu mai poate fi majorat din prelevări efectuata din profit , întrucât, conform prevederilor legale, limita maximă de 20% din capitalul social, adică suma de 4.181.242 mii lei a fost depășită la 31 XII 2000 cu 166.131 mii lei. Această depășire devine nedeductibilă fiscal, atunci când se calculează profitul impozabil al anului 2000.

Limita maximă amintită s-a calculat astfel:

20%capital social =20% x 20.906.200 mii lei=

=4.181.242 mii lei

2.3.2 Fondul de dezvoltare (sau de investiții) și modul de constituire și utilizare al acestuia la S.C. DRUMCO S.A. TIMIȘOARA

Orice societate comercială are în patrimoniul său capital tehnic necesar, fără de care nu poate să-și realizeze ciclul de exploatare. Pe lângă elementele de capital tehnic, societatea comercială, pentru a funcționa a făcut o serie de cheltuieli de construire din banii inițiali aduși ca aport la capitalul acționarilor sau asociaților.

Pe măsură ce societatea comercială produce, importanță prezintă, pentru menținerea ei și a pieței căreia se adresează, cheltuielile de cercetare-dezvoltare.

Mulțimea informațiilor ce se cer prelucrate depășește capacitatea mijloacelor tradiționale. De aceea, apelarea la mijloacele informatice și la programele informatice este o necesitate, programele intrând în componența activelor stabile.

Societatea comercială poate investi și în diverse titluri de pe piața financiară, pe termen mediu sau lung.

Aceste elemente sunt de durată, utilizarea lor fiind pe timp îndelungat, consumându-se sau diminuându-se valoarea în mod treptat.

Rolul acestui fond este acela de a asigura creșterea volumului activelor fixe sau pentru refacerea (înlocuirea) mijloacelor fixe care se scot din funcție ca urmare a deprecierii sau a altor cauze.

Resursele de alimentare sunt următoarele:

eventual disponibil la începutul perioadei, provenit din neutilizarea integrală a fondului de investiții ce s-a constituit în perioada precedentă;

sumele provenite din valorificarea materialelor rezultate din dezmembrarea imobilizărilor corporale;

sumele din vânzarea activelor și a mijloacelor fixe;

amortizarea capitalului imobilizat în active corporale;

sumele prelevate din profitul net al anului curent;

suma aferentă reducerii cu 50% a impozitului de profit pentru: modernizarea tehnologiilor de fabricație; extinderea activității în scopul obținerii de profituri suplimentare; realizarea de investiții destinate protejării mediului înconjurător (în perioada când s-a acordat această posibilitate fiscală).

Deci, orice acțiune întreprinsă de un contribuabil în vederea obținerii de profituri mari, ca și pentru protejarea mediului are drept consecință ca sumele echivalente reducerii să fie folosite cu aceeași destinație.

Aceste facilități prevăzute de legiuitor în cuprinsul art.11, alineatul 2 din O. nr.70/1994 privind impozitul pe profit s-au referit la toți contribuabilii (Legea nr. 73/1996).

Destinațiile resurselor proprii menționate vizează:

rambursarea creditelor bancare scadente;

finanțarea investițiilor proprii, cu referire la suma rămasă din resursele proprii, după rambursarea creditelor bancare;

În continuare, în „Bugetul activității de investiții” sunt înscrise cheltuielile de investiții care se împart astfel:

lucrări în continuare;

lucrări noi;

achiziții de bunuri și alte cheltuieli de investiții, cu referire expresă la dotările independente.

Făcându-se comparația între totalul cheltuielilor de investiții și suma netă a resurselor proprii destinate investițiilor, se obține excedentul sau deficitul de resurse proprii.

Deficitul de resurse proprii se acoperă prin:

angajarea de noi credite bancare și alte împrumuturi;

mobilizarea altor resurse;

primirea de alocații de la bugetul sau din fondul special pentru investiții (în cazul unor regii autonome sau a altor societăți comerciale cu capital de stat);

În economia de piață, statul sau alte colectivități acordă unor unități economice subvenții pentru investiții.

Subvențiile pentru investiții sunt considerate elemente constitutive ale capitalurilor proprii, fiind reflectate în pasivul bilanțului printre celelalte surse ale finanțelor stabilite cu durata mai mare de un an. Ele se acordă cu scopul procurării sau producerii de echipamente, ori de alte bunuri de natura imobilizărilor, sau pentru finanțarea unor activități pe termen lung, sau a altor cheltuieli de natura investițiilor. Subvențiile pentru investiții intervin în cazul lucrărilor deosebite pentru economia națională, care depășește puterea financiară a agentului economic.

Conform Legii Contabilității Nr.82/1991 se asimilează subvențiilor:

valoarea bunurilor de natura imobilizărilor primite sub formă de donații sau cu titlu gratuit;

valoarea bunurilor de natura imobilizărilor constatate în plus la inventar;

Excedentul de rezerve proprii se reportează pentru perioada următoare.

Utilizarea concretă a fondului de investiții se finalizează prin noi imobilizări corporale sau necorporale.

Imobilizările corporale au o expresie materială concretă, iar în componența acestora intră:

– terenurile-investițiile efectuate pentru amenajarea lacurilor, iazurilor, terenurilor sau amortizabile; mijloacele fixe: clădiri, construcții speciale;

mașini, utilaje, instalații de lucru, aparate și instalații de măsurare, mijloace de transport și alte active corporale mobile.

Imobilizările necorporale reprezintă o noutate pentru microeconomia românească. În categoria imobilizărilor necorporale sunt cuprinse:

cheltuieli de constituire, cheltuieli de înscriere și înmatriculare, cheltuieli privind emiterea și vânzarea de acțiuni și obligațiuni, cheltuieli de prospectare și a pieței de publicitate;

cheltuieli de cercetare-dezvoltare;

concesiuni, bugete, know-how-uri;

mărci de fabrică și comerț și alte drepturi de proprietate industrială sau intelectuală aduse ca aport, achiziționate sau dobândite pe alte căi;

fondul comercial-depinde de vid (nu se amortizează);

programe informatice.

Imobilizările financiare constituie o variantă de investiție a unei părți din capitalul societăților comerciale, fiind legate de funcționarea a două piețe specifice: piața financiară și cea a creditului.

Imobilizările financiare cuprind:

titluri de participare, adică drepturi sub formă de acțiuni sau alte titluri de valoare în capitalul altor societăți comerciale;

titluri imobilizate ale activităților de portofoliu și alte titluri imobilizate dobândite în scopul realizării unor venituri financiare;

alte titluri și creanțe imobilizate: creanța legată de participații, împrumuturi pe termen lung.

Conform unor noi reglementări, începând cu anul 1998 nu mai există obligativitatea constituirii Fondului de Dezvoltare, astfel că amortizarea se înregistrează și rămâne o cheltuială de exploatare curentă, fără a mai fi reprezentată obligattoriu la vreun fond.

Până în 1997, S.C. DRUMCO S.A. și-a constituit fondul de dezvoltare , care a avut ca sursă de formare amortizarea calculată asupra capitalului imobilizat în mijloace fixe.

Cu toate că obligativitatea constituirii fondului dezvoltare a fost eliminată din legislația românească în anii 1999 și 2000, S.C. DRUMCO S.A. și-a constituit acest fond, iar datele concrete sunt prezentate în tabelul următor, vizând „Bugetul activității de investiții”, cu unele adaptări.

Bugetul activității de investiții la S.C. DRUMCO S.A., în anii 2000 și 2001

Tab.nr.2.2

-mii lei-

Așa după cum se poate observa, la formarea resurselor proprii pentru investiții, o contribuție importantă a revenit profitului net alocat de S.C. DRUMCO S.A. pentru această destinație, fiind vorba despre suna de 8.944.870 mii lei, cu o pondere de 38.28% în totalul resurselor, în anul 2000 și despre suma de 10.794.116 mii lei , cu o pondere de 49.66%în totalul resurselor proprii în anul 2001. În acest sens, în anul 2001, S.C. DRUMCO S.A a beneficiat și de un credit fiscal de 1.485.624mii lei, aferent facilității fiscale care a fost promovată în acest an, pentru stimularea investițiilor vizând achiziționarea mașinilor, utilajelor sau instalațiilor destinate modernizării proceselor de fabricație.

În ambii ani analizați, S.C. DRUMCO S.A a înregistrat importante disponibilități la începutul perioadei, ca urmare a faptului că nivelul cheltuielilor de investiții s-a situat sub cel al resurselor rămase pentru finanțarea investițiilor, după deducerea din totalul resurselor proprii a sumelor folosite pentru rambursarea creditelor bancare scadente-care s-au efectuat atât în anul 2000 (932.758mii lei), cât și în anul 2001 (1.239.194mi lei).

În formarea resurselor proprii, o pondere importantă a revenit și amortizării capitalului imobilizat în active corporale. În anul 2000, acesta a însumat 3.076.335mii lei, cu o pondere de 13.17% în total, iar în anul 2001 a fost în sumă de 2.993.280mii lei, având o pondere de 13.77% în totalul resurselor proprii.

Din suma de 22.432.193mii lei, rămasă disponibilă în anul 2000 pentru finanțarea investițiilor, cheltuielile de investiții au reprezentat doar 71.08%, astfel că la finele anului a rămas un excedent în sumă de 6.486.880mii lei, care s-a preluat ca disponibil la începutul anului 2001.

Și în anul 2001a rămas un excedent, dar suma de 1.445.642mii lei aferentă acestuia reprezintă doar 7.05% din resursele proprii rămase disponibile pentru finanțarea investițiilor.

În ceea ce privește structura cheltuielilor de investiții, se poate observa că S.C.DRUMCO S.A. a avut lucrări în continuare și lucrări noi de investiții în ambii ani analizați, precum și achiziții de bunuri, care au inclus și o sumă de dotări independente.

2.3.3 Fondul de participare al salariaților la profit cu aspectele concrete rezultate din analiza lui la S.C. DRUMCO S.A. TIMIȘOARA

În afara plății corespunzătoare a muncii, interesul salariaților pentru desfășurarea de activități profitabile în condiții de calitate și promptitudine, poate fi stimulată și prin intermediul fondului de participare al salariaților la profit (cont112), care are ca resursă de constituire prelevarea unei părți din profitul net obținut în anul curent.

În cazul societăților comerciale cu capital de stat și al regiilor autonome, prelevările la acest fond au fost precizate în reglementări exprese, întrucât statul a dorit să-și apropie și dividendele care au revenit F.P.S.-ului, în calitate de deținător al capitalului avansat al statului și valorificat de societățile comerciale cu capital de stat și de regiile autonome. În acest sens, conform reglementărilor legale în vigoare, se poate constitui din profitul net un fond de participare al salariaților la profit, într-un procent de până la 10%.

La societățile comerciale cu capital privat, constituirea acestui fond este facultativă și este dependentă de propriile decizii ale organelor de conducere.

Distribuirea către salariați a fondului se realizează după aprobarea Bilanțului contabil funcție de anumite criterii, pe care și le stabilește fiecare agent economic în parte. Există păreri potrivit cărora această redistribuire ar trebui să se realizeze după finalizarea fiecărui trimestru , în vederea obținerii efectului scontat, vizând impulsonarea salariaților spre o activitate rentabilă și de calitate. În acest caz distribuția ar putea merge până la o anumită limită din fondul constituit (50% sau 70% de exemplu), astfel încât să se evite distribuirea unor profituri peste nivelul fondului constituit efectiv până la finele anului (dacă influența negativă a unor factori ar determina scăderea profitului net și implicit, a fondului ce poate fi constituit în scopul menționat). În acest cadru, regularizarea definitivă a repartizării profitului acordat salariaților se va efectua doar după încheierea exercițiului financiar ăi aprobarea bilanțului contabil anual.

Concret, situația constituirii și alocarea fondului de participare a salariaților la profit, în cazul S.C. DRUMCO S.A. se prezintă în felul următor:

Situația constituirii și utilizării fondului de participare al salariaților la profit la

S.C. DRUMCO S.A în perioada 01.01.2000-31.12.2001

TABEL NR. 2.3

-mii lei-

Constituirea acestui fond s-a realizat aproape de limita maximă prevăzută de lege în cazul societăților comerciale cu capital de stat, adică 9.2% din profitul net al anului 2000 și 9.7% din profitul net al anului 2001 .

2.3.4. Fondul pentru acțiuni social-culturale și sportive

Între funcțiile pe care le îndeplinesc societățile comerciale în cadrul microeconomiei se include și funcția social-culturală. Pentru înfăptuirea acesteia, alături de alte fonduri (de salarii, de premiere, de participare a salariaților la profit) se constituie și fondul pentru acțiuni social-culturale și sportive. În structura noului plan de conturi, acesta a fost inclus în categoria „alte fonduri” (contul 118), renunțându-se la menținerea sa distinctă (prin fostul cont 725). Aceasta nu înseamnă că este vorba de o scăderea importanței constituirii sale.

Rolul fondului rezultă din enumerarea destinațiilor date fondului, rezultând și necesitatea amplificării lui față de ceea ce s-a înregistrat până în prezent. În acest mod s-ar realiza și degrevarea bugetului public și a fondurilor special constituite la nivelul macrosistemului de unele din cheltuielile pentru acțiuni similare.

Resursele din alimentare sunt de proveniență diferită , manifestându-se astfel o împletire între mai multe surse posibile (de la beneficiarii fondului înșiși, din profitul brut sau din bugetul public). Aceste resurse sunt:

disponibil la începutul anului, raportat la finele anului precedent;

contribuții ale salariaților pentru suportarea unei plăți din costul biletelor de tratament de odihnă de care beneficiază direct, precum și pentru întreținerea propriilor copii în creșă sau/și grădinița agentului economic (dacă există asemenea instituții);

sume reținute direct din profitul brut al exercițiului curent , care nu pot depăși o anumită limită precizată de legea bugetară anuală.

Această limită este avută în vedere la calculul deducerilor legale cu prilejul dimensionării profitului impozabil, deci se referă la contribuabilii aflați sub incidența impozitului pe profit. Pentru anul 1998 s-au efectuat prelevări pentru cheltuieli de această natură în limita a 2.5% din fondul de salarii realizat anual, conform art.43 din Legea Bugetului de Stat nr.109/3 iunie 1998. În anul 1999, conform prevederilor art.28 din Legea Bugetului de Stat nr.36/8martie 1999 s-a revenit la limita max. de 1.5% din fondul de salarii anual. Această limită a fost valabilă și în anul 2000, fiind prevăzută și în Legea Bugetului de Stat pe anul 2001 (art.26):

subvenții de la bugetul public, în cazurile deosebite ale unor regii autonome sau societăți comerciale cu capital de stat;

posibile donații, ajutoare și diverse contribuții.

Destinațiile date fondului privesc acoperirea următoarelor necesități:

costul biletelor de tratament și odihnă procurate pentru salariații proprii;

cheltuieli de regie ale cantinelor proprii;

cheltuieli de regie pentru hrană ale creșelor și grădinițelor de copii;

cheltuieli pentru întreținerea și repararea căminelor proprii de nefamiliști (dacă între timp acestea nu s-au vândut);

cheltuieli pentru întreținerea eventualelor școli aflate sub patronajul agentului economic;

acoperirea parțială a costurilor transportului la și de la locul de muncă al salariaților;

cheltuieli aferente acțiunilor culturale proprii și pentru alte activități sportive proprii;

o diversitate de alte cheltuieli specifice , cum ar fi de exemplu:

– acoperirea unei părți din cheltuielile ocazionale de procurare de daruri pentru copiii salariaților;

– acordarea de ajutoare salariaților care au suferit pierderi însemnate în gospodăriile proprii datorită calamităților naturale;

– acordarea de ajutoare pentru acoperirea unei părți din cheltuielile în cazul unor boli grave sau incurabile;

– sprijinirea unor activități cu caracter umanitar , științific, religios, pentru protejarea mediului;

– finanțarea unor programe de pregătire superioară sau de recalificare a salariaților pe seama profitului propriu al societății;

-cheltuieli privind protecția și securitatea muncii.

La S.C. DRUMCO S.A. , situația fondului pentru acțiuni social-culturale și sportive se prezintă în felul următor:

Situația constituirii fondului pentru acțiuni social-culturale și sportive la S.C. DRUMCO S.A. în perioada 01.01.2000-31.12.2001

Tabel nr.2.3.4 – -mii lei-

Așa cum se poate observa, societatea comercială S.C. DRUMCO. S.A. și-a constituit acest fond doar din contribuțiile salariaților și l-a utilizat pentru un număr redus de cheltuieli , neacordându-i o importanță deosebită.

2.3.5. Fondul de premiere

Stimularea curentă a salariaților în timp se face în marea majoritate a societăților comerciale prin constituirea și repartizarea fondului de premiere.

Fondul are o conotație specială, având rolul asigurării unei plăți mai accentuate a muncii sau activității prestate de unii salariați. De aceea, apreciem că repartizarea sa în favoarea salariaților merituoși nu are caracter financiar, ci unul bănesc în exclusivitate.

Sumele aferente constituirii sale sunt incluse în costurile perioadei, iar fondul astfel rezultat face parte integrantă din fondul de salarii. Nivelul său este diferit de la o societate comercială la alta, sau poate fi precizat în mod expres – cum e cazul la regiile autonome sau la instituțiile publice.

Concret, constituirea și utilizarea fondului de premiere la S.C. DRUMCO S.A. TIMIȘOARA se prezintă astfel:

Situația constituirii și utilizării fondului de premiere la S.C. DRUMCO S.A., în perioada 01.01.2000-31.12.2001

Tabel nr.2.3.5.

-mii lei-

S.C. DRUMCO S.A. își constituie fondul de premiere până la limita a 20% din fondul de salarii prevăzut în contractul colectiv de muncă, iar plata acestuia sub formă de prime s-a făcut de regulă de două ori pe an , după criteriul următor: aport în plus față de sarcinile de serviciu în desfășurarea activității.

Corelația dintre fondul de rulment și necesarul de fond de rulment

la S.C. DRUMCO S.A. TIMIȘOARA

Întreaga activitate a unei societăți comerciale, sub aspectul utilizării potențialului și eficienței, se reflectă în situația financiară a acesteia. Starea și structura financiară a societății comerciale, precum și modul de alocare și utilizare a resurselor financiare sunt repere fundamentale pentru manager în diagnosticarea evoluției și a șanselor de viabilitate viitoare. Una din cele mai importante probleme ce trebuie să fie permanent în atenția compartimentului financiar este trezoreria societății comerciale.

Trezoreria societății comerciale reflectă imaginea disponibilităților monetare apărute din evoluția curentă a încasărilor și prețurilor , disponibilități ce trebuie să facă față scadențelor în mod continuu.

Trezoreria netă se calculează ca diferență între fondul de rulment net global (F.R.N.G.) și necesarul de fond de rulment (N.F.R.). Într-o exprimare mai generală, trezoreria reprezintă disponibilitățile bănești pe care societatea comercială le are la un moment dat în bancă și în casierie, iar calculul acesteia se realizează folosind relația:

TN=FRNG-NFR (2.1.)

TN= trezoreria netă a societății comerciale

Fondul de rulment este „o sursă permanentă”, stabilă, degajată ca un surplus față de investițiile pe termen lung sau alocări permanente de capital.

Fondul de rulment reprezintă partea din resursele financiare ce asigură finanțarea permanentă a activelor circulante. Se formează din capitalurile proprii și împrumuturi pe termen lung și mediu, care depășesc mărimea activelor imobilizate, conform relației:

FRNG= Capital permanent- Activ imobilizat (2.2)

unde:

Capital permanent= Capital propriu+ Împrumuturile pe termen mediu și lung (2.3)

Necesarul de fond de rulment sau excedentul de finanțare de exploatare variază permanent în funcție de componentele sale principale (stocuri, clienți, furnizori) și se calculează cu relația:

NRF= Active curente de exploatare- Pasive curente de exploatare (2.4)

Trezoreria netă(TN) poate fi pozitivă sau negativă. Dacă TN>0, înseamnă că fondul de rulment este suficient de mare pentru a asigura nu numai finanțarea stabilă a ciclului de exploatare, dar în egală măsură mai rămân lichidități în trezorerie pentru a efectua plasamente, fără a pune în pericol continuarea activității. Însă o trezorerie exagerat de pozitivă ascunde dificultăți manageriale , deoarece scopul unei societăți comerciale productive nu este trezoreria, ci avansarea resurselor financiare în circuitul economic, valorificarea lor în cadrul reproducției economice.

Dacă TN<0, nevoia de fond de rulment nu este acoperită prin fondul de rulment. În acest caz nu se pune problema ca societatea comercială să facă investiții de dezvoltare, ci numai pentru asigurarea reproducției simple.

Trezoreria netă oferă o imagine asupra echilibrului financiar al unei societăți comerciale la o anumită dată. Deci, această analiză are un caracter static și trebuie completată cu alți indicatori.

Pentru S.C. DRUMCO S.A., datele preluate din bilanțul întocmit la 31.12.2001, utilizate pentru calculul acestor indicatori sunt redate în tabelele următoare:

Situația imobilizărilor la S.C. DRUMCO S.A. TIMIȘOARA

Tabel nr.2.3.5.1

-MII LEI-

Capitalul social, capitalul propriu și capitalul permanent la

S.C. DRUMCO S.A. TIMIȘOARA

Tabel nr.2.3.5.2. -mii lei-

Situația activelor circulante și a conturilor de regularizare de activ la S.C. DRUMCO S.A. TIMIȘOARA

Tabel nr.2.3.5.3

-mii lei-

Situația datoriilor pe termen scurt și a conturilor de regularizare

de pasiv la S.C. DRUMCO S.A.

Tabel nr.2.3.5.4.

-mii lei-

În continuare calculăm fondul de rulment net global (FRNG), necesarul de fond de rulment (NFR) și trezoreria netă (TN), luând în considerare relațiile:

FRNG= Cpe- ITN (2.5.)

FRNG= (AC+ CRA)- (DTS+CRP) (2.6.)

NFR= (AC- Db)- (DTS-CrbTS)+ (CRA- CRP) (2.7)

TN= FRNG- NFR (2.8.)

TN= TBA-TBP (2.9.)

în care:

CPe= capitalul permanent

ITN= imobilizări totale nete;

AC= active circulante;

Db= disponibilități bănești;

DTS= datorii pe termen scurt;

CRA/P= conturi de regularizare de activ/pasiv;

CrbTS= credite bancare pe termen scurt;

TBA= trezoreria brută de activ;

TBP= trezoreria brută de pasiv.

În mod concret, pentru fondul de rulment net global, calculele sunt următoarele:

FRNG00= 55.010.881- 32.705.562= +22.305.319mii lei

FRNG01= 62.751.948- 39.595.859= +23.156.089mii lei

FRNG= FRNG01- FRNG00= 23.156.089- 22.305.319= +850.770mii lei

Utilizând datele înscrise în partea de jos a bilanțului, în cazul fondului de rulment global obținem:

FRNG00= (34.464.549+ 1.152.732)- (17.298.075+ 13.887)= +22.305.319mii lei

FRNG01= (51.829.110+ 870.110)- (29.504.298+ 38.833)= +23.156.089mii lei

Așadar, așa cum era normal, rezultatele sunt aceleași ca și în cazul folosirii datelor din partea de sus a bilanțului.

În cazul necesarului de fond de rulment, calculele sunt următoarele:

NFR00=(38.464.549-1.152.041)-(17.298.075-2.141.145)+(1.152.732-13.887)= +23.294.423mii lei

NFR01=(51.829.110-1.807.876)-(29.504.298-1.749.822)+(870.110-38.833)= +23.098.035mii lei

NFR= NFR01- NFR00= 23.098.035- 23.294.423= -196.388mii lei

Calculul mărimii trezoreriei nete este următorul:

TN00= 22.305.319- 23.294.423= -989.104mii lei

TN00= 1.152.041-2.141.145= -989.104mii lei

TN01= 23.156.089- 23.098.035= +58.054mii lei

TN01= 1.807.876- 1.749.822= +58.054mii lei

TN= TN00- TN01= 58.054+ 989.104= +1.047.158mii lei

Concluziile analizei datelor rezultate din calculele anterioare sunt următoarele:

În ambii ani analizați, fondul de rulment net global are valori pozitive, relevând faptul că S.C. DRUMCO S.A. a mobilizat capitaluri permanente peste nivelul imobilizărilor totale nete, asigurându-și un excedent important față de aceste imobilizări pentru finanțarea activelor circulante.

2 Abaterea absolută a fondului de rulment din anul 2001 față de cel di anul 2000 a însumat doar 850.770mii lei , ca urmare a creșterii relativ importante a mărimii imobilizării capitalului propriu poate fi apreciată ca rezonabilă (+9.405.048mii lei).

3. Evoluția mărimii capitalului permanent a fost influențată negativ de reducerea mărimii provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli ce s-au constituit (-424.787mii lei), precum și de reducerea datoriilor pe termen mediu și lung (-1.239.194.mii lei), ca urmare a rambursării de către S.C. DRUMCO S.A. a unei părți din creditul bancar angajat pe termen mediu.

4. Necesarul de fond de rulment are valori pozitive în ambii ani luați în studiu și relevă faptul că societății comerciale S.C. DRUMCO S.A. nu i-au fost suficiente resursele aferente datoriilor pe termen scurt (mai puțin creditele bancare pe termen scurt) pentru finanțarea activelor sale circulante, vizând stocurile și creanțele asupra terților.

5.Abaterea necesarului de fond de rulment din anul 2001 față de cel din anul 2000 este însă negativă (-196.388mii lei), această reducere fiind efectul creșterii cu o sumă apreciabilă a nivelului datoriilor pe termen scurt aferente (+12.597.546mii lei), concomitent cu creșterea mărimii stocurilor materiale și a creanțelor (+12.708.726mii lei), în condițiile scăderii sumei aferente conturilor de regularizare (-307.568mii lei).

6.Trezoreria netă a anului 2000 a fost negativă (-989.104mii lei), datorită cerințelor mai mari de fond de rulment față de fondul de rulment efectiv degajat din ciclul de finanțare al imobilizărilor. În acest context, disponibilitățile bănești înregistrate în activul bilanțului (1.152.041mii lei) s-au situat sub nivelul creditelor bancare angajate pe termen scurt, care la 31.12.2000 aveau un sold în sumă de 2.141.145mii lei.

7.În anul 2001, S.C. DRUMCO S.A. a avut o trezorerie netă pozitivă (+58.054mii lei), ca urmare a evoluției corelative pozitive a factorilor care îi determină mărimea. În acest sens, disponibilitățile bănești din activ, în sumă de 1.807.876mii lei se situează deasupra nivelului creditelor bancare angajate pe termen scurt, care au fost în sumă de 1.749.822mii lei (cu 391.323mii lei sub nivelul celor din anul 2000).

Luând în considerare cele două trezorerii nete succesive , la finele anului 2001se înregistrează o abatere negativă în sumă de 1.047.158mii lei, care se concretizează în cash-flow-ul efectiv, ce s-a manifestat în gestiunea S.C. DRUMCO S.A.

2.5. Provizioanele constituite de societățile comerciale și analiza acestora la S.C. DRUMCO S.A.

Considerații generale privind constituirea provizioanelor

Aplicarea practică a principiului prudenței impune constituirea unor provizioane.

Provizioanele pot fi constituite ca rezerve luate pe seama cheltuielilor și destinate acoperirii riscurilor latente (posibile) generate de deprecierea elementelor patrimoniale sau la apariția unor fapte viitoare ce pot diminua patrimoniul unității.

Conceptul de provizion se pretează la două întreprinderi și anume:

întreprinderea contabilă, care presupune stabilirea (evaluarea) provizionului și contabilizarea acestuia;

întreprinderea economică, după care provizionul este un element de cheltuială la constituirea lui și respectiv un venit la anularea lui.

Operațiile legate de provizioane presupun două etape și anume:

constituirea provizioanelor, care are loc, de regulă la sfârșitul exercițiului financiar , când intervine următoarea relație economică:

CONSTITUIREA CONT DE CONT DE

— —

PROVIZIOANELOR CHELTUIELI PROVIZIOANE

anularea provizioanelor, care are loc atunci când provizioanele constituite anterior rămân fără obiect, adică atunci când elementele patrimoniale pentru care s-au constituit anterior provizioanele sunt scoase în evidență , adică nu mai fac parte din patrimoniul unității.

În aceste cazuri apare relația economică:

ANULARE ― CONT DE ― CONT DE

PROVIZIOANE VENITURI PROVIZIOANE

Formarea provizioanelor are ca motivație economică acordarea unui avantaj fiscal agentului economic și anume o amânare la plată a unui impozit pe profit.

Mecanismul amânării la plată a impozitului pe profit se realizează astfel:

la constituirea provizioanelor se majorează cheltuielile societății comerciale cu suma provizioanelor respective. Ca atare, se diminuează profitul , ceea ce are ca efect diminuarea impozitului pe profit;

la anularea provizioanelor se majorează veniturile societății comerciale cu suma provizioanelor constituite anterior, ceea ce are ca efect majorarea profitului și în consecință creșterea impozitului pe profit.

Prin urmare, provizioanele constituite produc o amânare la plată a unui impozit pe profit care privește perioada de la constituirea lor și până la anularea acestora. Când contabilul amortizează , el nu poate face decât să constate pierderile efective suportate de societatea comercială. Dimpotrivă, atunci când consiliul provizoriu de sub el anticipează că provizioanele corespund pierderilor, aceste provizioane sunt ușor previzibile.

Din punct de vedere strict economic, constituirea provizioanelor are ca efect măsurarea rezultatelor fiecărui exercițiu, dar acest obiectiv este dificil de realizat în condițiile în care apasă asupra sumei creanțelor, produselor și cheltuielilor acoperite anticipat.

Din punct de vedere financiar, provizioanele sunt cheltuieli neplătite și, ca și cheltuielile privind amortizările, în măsura în care veniturile întreprinderii sunt suficiente ele reprezintă lichidități la dispoziția temporară a întreprinderii, pentru că ele vor trebui să fie în principiu plătite ulterior; se consideră astfel că numai provizioanele având caracter de rezerve, adică plătibile într-un viitor îndepărtat fac parte din capacitatea de autofinanțare a societății comerciale.

Caracterizarea provizioanelor

Provizioanele reglementate

Constituirea provizioanelor reglementate e facultativă și reprezintă rezerve pentru activități viitoare, permise a se constitui de legislația națională. Deci, provizioanele reglementate nu corespund unui anumit element concret de activ sau pasiv patrimonial. La rândul lor, provizioanele reglementate se diferențiază în:

-Provizioane pentru creșteri de prețuri – destinate să faciliteze reînnoirea stocurilor. Sunt înregistrate atunci când sunt constituite în cursul unei perioade, neputând depăși două exerciții succesive.

-Provizioane pentru amortizări derogatorii-rezultă că diferența între amortizarea degresivă, fiscală și amortizarea liniară sau economică a imobilizărilor pentru care durata de utilizare e limitată în timp. Prin ea se recuperează accelerat deprecierea ireversibilă pentru imobilizări, beneficiindu-se de amânarea la plată a impozitului. Amortizarea derogatorie e acceptată de organele financiare.

-Alte provizioane reglementate: provizioane pentru creșterea presiunii fiscale, provizioane pentru investiții, provizioane pentru fluctuația consumatorilor (pentru produse cu prețuri strâns legate de variația prețurilor internaționale), provizioane autorizate special pentru anumite profesiuni.

Aceste provizioane sunt asimilate capitalului propriu aflat în exploatare datorită caracterului lor expres reglementat. În consecință, mărimea lor e relativ stabilă pentru un timp și nu sunt grevate de unele obligații sub formă de dobânzi, prime sau penalități.

Societatea comercială S.C. DRUMCO S.A. nu are constituite provizioane reglementate , întrucât pentru specificul acestei activități nu sțau legiferat alte modalități de a constitui provizioane, cu excepția celor reglementate prin H.G.335/1995, care trebuie să fie reflectate în contabilitate , conform precizărilor Ministerului Finanțelor aprobate prin Ordinul 1459/1995.

Pentru anul 2001, după cum se poate observa și din bilanțul contabil , S.C. DRUMCO S.A nu și- constituit provizioane reglementate.

Provizioane pentru riscuri și cheltuieli

Provizioanele constituite de către societățile comerciale pentru riscuri și cheltuieli:

Aceste provizioane sunt reversibile și nu modifică valoarea elementelor de activ la care se referă.

La stabilirea lor se are în vedere:

sunt individualizate în funcție de risc și cheltuială la elementele de activ la care se referă;

se constituie sistematic pe baza metodelor hotărâte de societatea comercială;

mărimea lor nu depinde de rezultatele financiare ale societății comerciale;

Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli se constituie de obicei la sfârșitul exercițiului financiar pentru elementele patrimoniale a căror realizare sau plată e incertă , ori pentru cheltuieli ce devin exigibile în perioadele viitoare.

În funcție de activitățile și elementele patrimoniale la care se referă, provizioanele pentru riscuri și cheltuieli se împart în:

– provizioane ale activității curente sau ordinare- care acoperă riscurile sau cheltuielile activităților obișnuite și care se constituie pe seama cheltuielilor curente ale societății comerciale;

-provizioanele activității financiare –ce primesc riscurile și cheltuielile aferente angajamentelor financiare, constituindu-se pe seama cheltuielilor financiare;

– provizioane ale activității extraordinare ,care se referă la riscuri și cheltuieli ce nu privesc activitatea obișnuită a societății comerciale, constituindu-se pe seama cheltuielilor extraordinare.

Contabilitatea provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli se ține pe feluri de provizioane, în funcție de natura și scopul sau obiectul pentru care au fost constituite.

Aceste provizioane au ca obiect acoperirea pierderilor sau cheltuielilor viitoare, care la data închiderii exercițiului financiar sunt posibile și sigure, dar neterminate.

Provizioanele pentru litigii-sunt provizioane tipice pentru riscuri, ele sunt constituite la finele exercițiului atunci când e posibil ca societatea comercială să piardă un proces în curs și va trebui să verse o sumă compensatorie plus amenzi, penalități, despăgubiri și alte datorii.

Provizioanele pentru garanții acordate clienților. Pentru unele produse, în special în cazul mașinilor și utilajelor, furnizorii acordă beneficiarilor un anumit termen de garanție în limita cărora remedierea defecțiunilor apărute din vina producătorului se suportă de către acesta. E posibil ca față de nivelul prevăzut al cheltuielilor, acceptându-se constituirea de provizioanele legate de activitatea de service în perioada de garanție.

Provizioanele pentru cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciții. Pentru constituirea provizioanelor pentru cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciții e necesar ca societatea comercială să aibă elaborate programe de activitate în care să fie prevăzute cheltuielile pentru activitatea respectivă. Față de nivelul acestora e posibil să se efectueze un volum mai mare de cheltuieli pentru care legislația permite constituirea provizioanelor. Așa ar fi cazul cu reparațiile capitale, când apar cheltuieli mai mari decât cele prevăzute în plan. Ele corespund cheltuielilor previzibile care nu ar putea fi suportate de către un singur exercițiu în cursul căruia ele vor fi angajate.

Provizioanele pentru pierderi latente aferente unor datorii pe termen lung și diferențelor de schimb valutar.

Alte riscuri și cheltuieli specifice anumitor sectoare de activitate.

Societățile comerciale pot desfășura activități import-export sau alte operații generatoare de încasări și plăți în valută. De asemenea, ele pot participa la licitații pentru vânzarea sau cumpărarea de valută, sau pot efectua încasări de la parteneri externi pentru aporturile în numerar de plăți sociale sau acțiuni. Deci, pot dispune de valută în casă sau în conturile deschise la bănci , evidențiată la un anumit curs. Dacă societatea comercială intenționează să-și schimbe valuta în lei, în perioada viitoare de gestiune , datorită cursului fluctuant al valutei pot apare cazuri când cursul valutar scade, acceptându-se conform principiului prudenței constituirea de provizioane pentru pierderile din schimbul valutar.

Cum în cazul nostru, moneda națională (leul) a fost într-o continuă depreciere, diferențele de curs au generat întotdeauna venituri financiare.

La S.C. DRUMCO S.A. TIMIȘOARA, la începutul anului 2001, volumul provizionului constituit pentru riscul valutar a fost în sumă de 1.021.111mii lei, iar pe parcursul anului provizionul a rămas la același nivel. În prezent, situația financiară a societății comerciale este bună întrucât este implicată în schimburi cu exteriorul, care se derulează în diferite valute; de aceea este necesar a fi constituite provizioanele care să acopere eventualele pierderi aferente diferențelor de curs valutar.

2.5.2.3. Provizioane pentru acoperirea deprecierilor

Acestea se referă la protejarea imobilizărilor , a stocurilor și a producției în curs de execuție , a creanțelor și a titlurilor de plasament.

Structura provizioanelor pentru deprecierea imobilizărilor are în vedere:

protejarea celor patru categorii de imobilizări- necorporale, corporale , curs și financiare – chiar dacă riscurile și deprecierile acestora pot să apară mai rar. Dată fiind valoarea mai ridicată a imobilizărilor, manifestarea deprecierii are efecte importante atunci când apare. De aceea, constituirea celor patru categorii de imobilizări este nu numai necesară, dar și salutară.

Pentru deprecierea reversibilă și temporară a valorii imobilizărilor asupra unui exercițiu financiar, cu ocazia inventarierii se constituie provizioanele. Ele sunt destinate să acopere un risc posibil să se producă într-un exercițiu financiar viitor.

Sunt supuse deprecierii reversibile, pentru care se constituie în principiu provizioane imobilizări neamortizabile. Pentru imobilizările necorporale și corporale se constituie provizioane numai în situația în care există diferență în minus între valoarea de inventar stabilită cu ocazia inventarierii patrimoniului și valoarea netă contabilă.

Pentru deprecierea titlurilor de valoare, a creanțelor imobilizate și a altor imobilizări financiare se constituie provizioane pentru diferența între valoarea de intrare a acestora și valoarea stabilită cu ocazia inventarierii.

Provizioanele pentru deprecierea imobilizărilor necorporale , corporale , a imobilizărilor în curs și a celor financiare, presupun amortizări care se constituie pe seama cheltuielilor , la sfârșitul unui exercițiu financiar , cu ocazia inventarierii și se majorează, diminuează sau anulează în exercițiul următor.

La sfârșitul exercițiului următor , cu ocazia unei noi inventarieri, sau la ieșirea din patrimoniu a imobilizărilor, în urma analizării provizioanelor constituite pentru deprecieri se procedează astfel:

dacă deprecierea imobilizărilor e mai mare decât provizionul constituit se constituie un provizion suplimentar, pentru diferență;

dacă deprecierea imobilizărilor e mai mică decât provizionul constituit, diferența diminuează provizionul constituit ți se înregistrează la venituri;

dacă provizionul constituit devine fără obiect, ca urmare a ieșirii din patrimoniu a imobilizărilor pentru care a fost constituit, patrimoniul se anulează și se înregistrează la venituri.

Activele circulante materiale se află sub riscul deprecierii, generate de oscilația prețurilor, de diminuări cantitative:

ca urmare a posibilei deteriorări sau a perisabilităților, precum și scăderea unității.

Avându-se în vedere aceste realități, în sfera protecției prin provizioane sunt incluse distinct: materii prime, materiale consumabile , obiectivele de inventar, producția în curs de execuție, produsele finite, stocurile aflate la terți, animalele, mărfurile și ambalajele.

Multiplicarea relațiilor reciproce dintre agenții economici, emiterea, circulația și scoaterea hârtiilor de valoare se află sub incidența riscului deprecierii, generând o seamă de efecte imprevizibile. De aceea, protejarea creanțelor și a titlurilor de plasament prin provizioane reprezintă o necesitate specifică a economiei de piață. Această necesitate este și mai accentuată în cazul economiilor afectate de efectele inflației, cum este cazul celei românești. Protecția expresă prin provizioane are în vedere:

deprecierea creanțelor-clienți;

deprecierea creanțelor-decontări în cadrul grupului, societății și cu asociații;

deprecierea creditelor-debitori diverși .

Provizioanele pentru deprecierea titlurilor de plasament se constituie pe seama cheltuielilor financiare privind amortizarea primelor de rambursare a obligațiunilor. În economia noastră, aceste provizioane vor deveni o realitate pe măsura apariției și dezvoltării pieței financiare a obligațiunilor. Viitorul este aproape, iar agenții economici trebuie să fie pregătiți să-l abordeze în siguranță.

Întrucât S.C. DRUMCO S.A. are stocuri imobilizate (fără mișcare) și neavând o aprovizionare ritmică pe măsura necesarului de materiale consumate, a fost nevoită să-și constituie provizioane pentru deprecierea stocurilor de materiale.

Volumul valoric al provizioanelor pentru deprecieri de stocuri constituite de S.C. DRUMCO S.A. pentru anul 2001 a fost de 72.266mii lei. Ele au fost detaliate astfel:

-materii prime :51.721mii lei;

-materiale consumabile:18.180mii lei;

-obiective de inventar:99mii lei;

-mărfuri:1.865mii lei;

-ambalaje:399mii lei;

Acest nivel al provizioanelor s-a menținut până la sfârșitul anului. Nivelul valoric al provizioanelor nu ar putea fi ridicat în mod artificial, în condiții normale, deoarece există două grupe de interese care conduc la autoreglarea provizioanelor.

Primul grup de interese decurge din obligațiile față de buget privind impozitul pe profit. Față de acesta, societatea comercială ar putea manifesta tendințe de eliminare a rezultatului exercițiului, pentru reducerea datoriilor decurgând din impozitul pe profit, pe calea constituirii provizionului. Această tendință se izbește de interesul acționarilor și implicit al societății comerciale privind realizarea unor profituri și pe această cale a unor dividende cât mai mari.

O societate comercială prudentă, cu scopul de publicitate pentru a atrage noi investitori (acționari) sau pentru menținerea cursului acțiunilor la bursă nu-și va diminua în mod artificial profitul repartizat sub formă de dividende , ceea ce ar putea atrage după sine implicații financiare și pierderi nedorite, ci va constitui , doar în măsura impusă, provizioane, corespunzător luării în considerare a principiului prudenței.

Constituirea de provizioane în condiții normale nu e dorită de societatea comercială, deoarece aceasta poate să reprezinte într-o oarecare măsură rezultanta negativă a unor afaceri mai puțin inspirate.

Constituirea, utilizarea și deductibilitatea fiscală

a provizioanelor agenților economici

În temeiul art.16din nr.13/1995, privind unele măsuri de accelerare a procesului de restructurare a regiilor autonome și a societăților comerciale cu capital majoritar de stat, de întărire a disciplinei financiare și de îmbunătățire a decontărilor în economie, Guvernul României a hotărât că se pot constitui următoarele provizioane deductibile din punct de vedere fiscal:

– Provizioane pentru clienți neîncasați, în cazul declarării falimentului acestora, pe baza hotărârii judecătorești, prin care se atestă această situație, în limita creanței neacoperite, prin avansurile de încasare și garanțiile deținute de agentul economic asupra clienților respectivi și orice alt element asigurător. Diminuarea sau eliminarea provizioanelor se face prin trecerea acestora pe venituri, în cazul încasării creanțelor sau în cazul înregistrării acestuia pe cheltuieli pe baza unei hotărâri judecătorești definitive prin care se atestă imposibilitatea încasării creanței.

– Provizioane pentru pierderi din diferențe de curs valutar aferente creanțelor și obligațiilor în valută evidențiate în bilanțul contabil de la sfârșitul exercițiului financiar.

Deductibilitatea fiscală a acestor provizioane se acordă numai la încheierea exercițiului financiar anual, la nivelul pierderii nete din diferențele de curs valutar, respectiv dintre valoarea creanțelor și datoriilor evaluate la cursul de referință al B.N.R. din ultima zi a exercițiului financiar și cursurile de schimb valutar la care au fost înregistrate în contabilitate.

Prin pierderea netă se înțelege diferența dintre sumele înregistrate în contul de conversie-activ și cele înregistrate în contul de conversie-pasiv la sfârșitul fiecărui an.

Înregistrarea pe venituri a provizioanelor se efectuează fie prin măsura lichidării creanțelor și datoriilor în valută prin care acestea au fost constituite, fie ca urmare a scăderii cursului valutar de referință la încheierea exercițiului financiar.

-Provizioane pentru garanții de bună execuție acordate clienților conform clauzelor contractelor, în limita cheltuielilor prevăzute pentru efectuarea remedierilor în perioada de garanție.

Aceste provizioane constituie lunar numai pentru bunurile livrate, lucrările executate și serviciile prestate în cursul lunii respective ce au perioada de garanție în cursul perioadei următoare, la nivelul cotelor prevăzute în contractele încheiate, dar și mai mult decât cota medie realizată în exercițiul financiar precedent.

Cota medie realizată în exercițiul financiar precedent reprezintă raportul dintre cheltuielile efectuate cu remedierile în perioada de garanție și veniturile realizate din vânzarea de bunuri, lucrările executate și serviciile prestate pentru care s-au acordat garanții conform contractelor încheiate.

Pentru lucrările de construcții care necesită garanții de bună execuție conform prevederilor din contractele încheiate , astfel de provizioane se constituie lunar în limita cotelor prevăzut de contracte cu condiția reflectării integrale la venituri a valorii lucrărilor executate și confirmate de beneficiar pe baza situațiilor de lucrări.

În situațiile în care în anul precedent nu au existat cheltuieli cu remedieri în perioada de garanție, în anul curent, provizioanele pentru garanții de bună execuție se constituie la nivelul cheltuielilor efective, dar nu mai mult decât cota prevăzută în contract.

2.6 Analiza datoriilor pe termen mediu și lung la S.C. DRUMCO S.A. TIMIȘOARA

2.6.1 Considerații generale privind capitalul împrumutat ca parte componentă a capitalului permanent

Pasivul bilanțier este reprezentat de capitalul propriu și de datoriile pe termen lung, mijlociu și scurt. Prin structura financiară a unei societăți comerciale se înțelege raportul existent între finanțările pe termen lung și cele pe termen scurt. Aproape în toate cazurile , societățile comerciale nu se finanțează în proporție de 100%din fonduri proprii, ci apelează concomitent și la finanțări externe.

Capitalul permanent se compune din fondurile proprii ale societății comerciale și cele împrumutate pe termen mediu și lung și acoperă activele imobilizate și o parte a stocurilor de exploatare (active circulante), sub denumirea de fond de rulment.

Atât capitalul propriu, cât și cel împrumutat comportă costuri. Diferența fundamentală dintre costul capitalului propriu și al celui împrumutat rezidă în faptul că fondurile proprii sunt remunerate doar dacă rentabilitatea societății comerciale e corespunzătoare și se concretizează în obținerea de profit.

Pentru completarea necesităților de trezorerie, societățile comerciale pot apela la diverse căi, la atragerea masei monetare de la diverși creditori, care pot fi alte societăți în cazul contractării împrumuturilor din emisiunea de obligațiuni sau a împrumuturilor pe termen lung, respectiv unități bancare specializate pentru contractări de credite pe termen lung sau mijlociu. Se extinde astfel sfera surselor de finanțare cu caracter durabil pe care le deține o societate comercială, însă aceste capitaluri străine generează odată cu procurarea de disponibilități bănești obligații de rambursare la scadență, de plată a dobânzilor și alte obligații contractuale.

Datoriile pe termen mijlociu și lung exprimă resursele străine utilizate de societățile comerciale pe o perioadă mai mare de un an și anume:

împrumuturile din emisiunea de obligațiuni;

credite bancare pe termen mijlociu și lung;

datoriile privind concesiunile și alte datorii asimilate care se referă la bunurile preluate în patrimoniu, cu acest titlu, de către unitatea primitoare potrivit contractelor încheiate;

datorii legate de participații;

Împrumutul obligatar este un contract de credit, o modalitate de procurare a resurselor financiare necesare asigurării creșterii economice și respectării unor obligații de plăți asumate. El este accesibil societăților comerciale pe acțiuni și statului. Sumele obținute din emisiunea de obligațiuni sunt utilizate cu prioritate pentru satisfacerea nevoilor de investiții ale societăților comerciale de producție, circulație a mărfurilor și serviciilor.

Pentru a emite un împrumut obligatar, societățile comerciale pe acțiuni trebuie să aibă cel puțin doi ani de existență și două bilanțuri legal aprobate de organele fiscale, să ofere garanții obligatarilor fie direct prin patrimoniul propriu, fie indirect prin mijlocirea unor terți precum bănci, consorții bancare etc. Decizia de emisiune de obligațiuni revine Consiliului de Administrație al societății comerciale pe acțiuni sau Adunării Generale a Acționarilor , cu o majoritate de cel puțin două treimi.

Este cunoscut faptul că pentru societățile comerciale,, de multe ori capitalul propriu este nesatisfăcător, iar creșterea acestuia prezintă greutăți atât sub aspectul condițiilor juridice, cât mai ales ca urmare a reticențelor subscriitorilor determinată de existența riscului de diluare a profitului și chiar a riscului pierderii controlului pentru conducătorii societății comerciale sau pentru acționarii majoritari.

Pe de altă parte, finanțarea societății comerciale prin apelul la credite bancare se dovedește adesea dificil de realizat ca urmare a costului ridicat și a condițiilor contractului de credit cerut de bănci.

Acești factori fac ca societățile comerciale să recurgă la împrumuturi obligatare care prezintă avantajul esențial că remunerația (cupoanele) se deduce din profitul impozabil, făcându-le mai accesibile.

Există cauze multiple care influențează pozitiv dezvoltarea împrumuturilor obligatare în țările cu economie de piață. Concurența dintre emitenții de obligațiuni conduce la condiții de emisiune atrăgătoare pentru subscriitori. Apariția unor organisme de plasament colectiv a valorilor mobiliare (obligațiuni), ca instituții mari, importante, dar care reprezintă și operează în contul unei multitudini de mici subscriitori face posibilă apelarea la împrumuturi obligatare și a societăților comerciale mai mici. Reducerea în anumite perioade a dobânzilor la plasamentele pe termen scurt face posibilă orientarea subscriitorilor către plasamente pe termen lung. Împrumuturile obligatare sunt concretizate sub forma emisiunilor de obligațiuni.

Obligațiunea este un titlu de credit pe termen lung emis de o societate comercială pe acțiuni sau de o instituție guvernamentală sau municipală , a cărei rambursare este în mod obișnuit garantată prin bunuri patrimoniale sau ipoteci. În timp ce pentru emitent, obligațiunile reprezintă datorii care generează plăți periodice sub formă de dobânzi, pentru subscriitor ele reprezintă drepturi de creanță.

Obligațiunea semnifică un împrumut acordat de o masă de creditori unui anumit debitor. Fiecare creditor primește un înscris ce se numește certificat de obligațiune, care are înscrisă valoarea nominală. Ele pot fi transmise liber de la un deținător la altul.

Rolul creditorului obligatar pentru societățile comerciale private este relativ minor, în comparație cu creditul bancar. În schimb, băncile care creditează întreprinzătorii privați pot apela în mare măsură la astfel de împrumuturi obligatare, ceea ce înseamnă în ultimă instanță că și societățile comerciale beneficiază de sumele constituite.

Remunerația investitorului se materializează în dobânzi care se plătesc periodic sub formă de cupoane.

(2.10)

unde:

VC=valoarea cuponului;

D=dobânda;

VN=valoarea nominală;

Rd=rata dobânzii la împrumutul obligatar.

Rezultă că: (2.11)

Restituirea capitalului către creditori coincide cu expirarea contractului de credit obligatar. Restituirea poate avea loc fie prin amortizarea obligațiunilor de către emitent, fie prin răscumpărarea obligațiunilor de piață de către emitent, la cursul bursei.

Obligațiunile pot fi emise la un preț de emisiune fie egal cu valoarea nominală a acestora (împrumut „AL Pari”), fie inferior valorii nominale. Prețul de rambursare poate fi fixat la o valoare superioară valorii nominale. Diferența dintre prețul de rambursare și prețul de emisiune reprezintă prima de rambursare. Pentru a contracara efectele instabilității monetare, în contractul de emisiune se prevăd clauze de indexare a nivelului de dobândă sau a primei de rambursare sub forma unui indice prevăzut în contract.

În contractul de emisiune se poate proceda la una din următoarele modalități de rambursare:

-rambursarea totală a obligațiunilor la o singură dată și la expirarea perioadei împrumutului („sistemul american”); în fiecare an sunt plătite dobânzi constante;

-rambursarea (amortismentul) unui anumit număr de obligațiuni în fiecare an la o dată prevăzută numită scadență; printr-un tabel de amortizare se fixează scadențele, numărul de titluri de amortizat și cupoanele de dobânzi de plătit pentru obligațiunile neamortizate la fiecare scadență.

Obligațiunile sunt negociabilele la bursă dacă societatea comercială emitentă solicită să fie cotate. Cererile de cotație aparțin societății comerciale, iar cotația constă într-o analiză a situației generale a societății comerciale pe baza datelor financiare, organizatorice, a climatului social din cadrul societății comerciale, perspectivelor de creștere economică, precum și calității gestionării.

Un împrumut obligatar prezintă multiple caracteristici pentru a-i defini complet conținutul și scopul, pentru a putea fi gestionat în condiții cât mai bune, precum și pentru a fi cunoscut, apreciat și adoptat de aducătorii de capital. În afara unor parametrii distinctivi, a numelui emitentului, suma totală a împrumutului , numărul de titluri, valoarea nominală și data subscripției există și parametrii de randament, precum prețul de emisiune, valoarea de rambursare, rata dobânzii, modul de calcul a remunerației, condițiile de amortizare sau de răscumpărare.

Dacă înființarea prin obligațiuni creează incontestabil avantaje consistente, trebuie spus , în același timp, că obligațiunile comportă un risc mai mare pentru societatea comercială emitentă decât finanțarea prin emisiune de acțiuni. În cazul împrumutului obligatar, societatea comercială trebuie să plătească dobânzi periodic cu caracter obligatoriu, în timp ce plata dividendelor, chiar în cazul acțiunilor cu privilegiu de dividend nu e obligatorie în fiecare an. Societatea comercială este obligată să remunereze împrumuturile obligatare, ceea ce conduce la micșorarea lichidităților, în timp ce finanțarea prin acțiuni nu trebuie restituită. În caz de recesiune economică, societatea comercială finanțată prin obligațiuni va avea mari greutăți pentru efectuarea plăților (principalul plus dobânda), decât în cazul finanțării prin emisiune de acțiuni.

Împrumuturile de la instituțiile financiare specializate. Apelul la organismele specializate presupune efectuarea de împrumuturi pe termen lung sau mijlociu de la bănci sau alte instituții specializate. De regulă, băncile comerciale se ocupă de creditarea pe termen mediu și scurt, având reticențe în a-și imobiliza capitalurile pentru perioade îndelungate. În aceste condiții, în multe țări operațiunile de creditare pe termen lung sunt preluate de stat, prin intermediul unor instituții financiare specializate.

Când statul e interesat să intervină direct în orientarea investițiilor diverșilor agenți economici facilitează accesul acestora la surse obișnuite de capital sau împrumută din fondurile sale proprii, dacă investițiile sunt de dorit pentru națiune. Este vorba de anumite investiții specifice, în scopul creșterii unor sectoare sau pentru creșterea productivității, pentru implementarea unor obiective în regiuni izolate, mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic etc.

Dacă împrumutul se face din fondurile publice, statul poate crea facilități pentru împrumutați sub forma unor subvenții pentru echipamente speciale, pentru locuri izolate și cu condiții grele, ușurarea fiscalității, indemnizații de izolare etc. dacă împrumutul se realizează de la diverse organisme financiare specializate, facilitățile oferite de stat se pot materializa în compensarea parțială a costului împrumutului, garantarea împrumuturilor efectuate de întreprinzători. Caracteristicile enunțate fac ca aceste împrumuturi să fie mai lejere, mai ușor de suportat decât împrumuturile bancare.

Împrumutul e unitar, nu fracționat ca în cazul obligațiunilor. Se stabilește un scadențar prin contract, care poate prevedea și o perioadă de grație. Rambursarea se face de regulă în rate anuale regresive sau progresive. Dobânda se calculează la valoarea împrumutului nerambursat. Se practică garanții reale, nu cauțiuni bancare. Cheltuielile de realizare a împrumutului sunt foarte scăzute, fapt pentru care costul actuarial al operațiunii de creditare este apropiat de rata dobânzii.

Instituțiile financiare specializate joacă un rol important de intermedieri între piața financiară și societățile comerciale. De cele mai multe ori societățile comerciale mici și mijlocii n-au acces la piața financiară. De aceea, aceste instituții specializate împrumută societățile comerciale mici și mijlocii și dirijează resursele către diverse sectoare prioritare.

Rata dobânzii e mai scăzută decât nivelul atins pe piața financiară, durata creditului mai lungă (10-15ani), la care se adaugă și unele facilități, ca exonerări sau reduceri și amânări de taxe și impozite. În acest context, rezultă un credit avantajos, un ajutor financiar indirect pentru favorizarea dezvoltării regionale sau îmbunătățirii structurii industriei etc.

Creditele bancare pe termen mediu și lung se angajează în mod obișnuit pentru investiții pe termen mijlociu și mai rar pe termen lung, acestea din urmă fiind caracteristice instituțiilor și organismelor financiare.

Creditele bancare se acordă pe bază de garanții ferme prezentate de debitori. De fapt, toate condițiile creditului se negociază între bancă și debitor: rata dobânzii, termenul de rambursare, eventuala perioadă de garanție, penalizări pentru nerespectarea clauzelor contractuale. Nivelul dobânzii la creditele bancare e sensibil mai ridicat decât cel utilizat de organismele financiare specializate. Mărimea ratei dobânzii se stabilește după diferite criterii.

Creditul bancar pe termen mijlociu, (2-7ani) joacă un rol important în finanțarea societăților comerciale și în sfera comerțului, fiind destinat acoperirii cheltuielilor de investiții în echipament de producție, cu durate de funcționare relativ scurte, amenajări, construcții ușoare, cheltuieli pentru inovări, cercetări sau pentru operațiuni de export.

Creditele pe termen mijlociu mobilizabile se materializează în efecte financiare care pot sconta la bancă sau resconta de către băncile comerciale la banca centrală. Astfel de credite pot să prevadă și o perioadă de grație de 1-2 ani acordată debitorului. Dacă creditul e acordat pe un termen între 5-7ani se numește credit pe termen mediu prelungit.

În această categorie se încadrează și creditele acordate pentru dezvoltarea exporturilor mai ales de utilaje și echipamente sau pentru executarea de lucrări. Practic, creditele se acordă ca un credit-furnizor sau ca un credit-cumpărător.

Creditele pe termen mijlociu nemobilizabile au aceeași destinație ca și cele mobilizabile; banca nu mai primește nici un efect financiar din partea beneficiarului, în schimb dispune de o garanție a unei instituții financiare specializate. Durata creditului se poate extinde până la 7ani, orice bancă comercială putând să-l acorde pe baza unui contract încheiat cu debitorul.

Creditul contract de închiriere. În literatura de specialitate acest credit poartă denumirea de leasing sau credit bail.

În fapt, acest credit , reprezintă o metodă de finanțare care în esență se poate asimila împrumutului. Societatea comercială a obiectivelor de investiții ce se construiesc cu acest credit nu are calitatea de proprietar, ci de uzufructuar, un fel de chiriaș în acest contract. Contractul de credit se încheie pe o perioadă determinată –în general până la amortizarea capitalului imobilizat în activul fix-în cursul căruia nici o parte nu poate rezilia contractul.

Din punct de vedere contabil, debitorul nu are calitatea de proprietar, bunul neapărând în activul său bilanțier. În același timp, însă, angajamentele creditului- contract figurează obligatoriu în datorii extrabilanțiere (anexă la bilanț). Plățile făcute către proprietar sunt deductibile din punct de vedere fiscal la calculul impozitului pe profit datorat statului-ceea ce face ca acest credit să fie foarte avantajos. Plățile acoperă atât amortizarea împrumutului, cât și costul acestuia, adică remunerarea normală a capitalului adus de societatea de credit-bail.

Din punct de vedere economic, angajamentele ce decurg din creditul-contract fac parte din datoriile pe termen mijlociu sau lung. Societatea comercială obține utilizarea la început, apoi devine proprietar al activului fix, în schimbul plăților periodice (anuități de plată).

Din punct de vedere financiar, deși e un contract oneros, creditul-contract prezintă avantaje în raport cu creditul obișnuit: suplețe în utilizare, posibilitatea acoperirii integrale a necesarului de capital, avantaje fiscale.

Creditul-bail e o operațiune de finanțare care permite societății comerciale să dispună de un bun după cum crede de cuviință, fără a fi necesar să-și constituie fond de investiții, ci plătind o chirie.

Societatea comercială își alege bunul pe care dorește să-l exploateze, examinând ea însăși împreună cu furnizorul caracteristicile tehnice și condițiile de cumpărare; comanda e adresată producătorului prin intermediul societății de leasing. Contractul intră în funcțiune începând cu livrarea materialului către utilizator, durata încheierii e prevăzută , în general, pentru perioada de viață economică a utilajului sau perioada amortizării fiscale. La expirarea termenului contractual, există trei posibilități: fie înapoierea bunului către proprietar, fie cumpărarea lui la o valoare reziduală prevăzută în contract, fie reînnoirea creditului contract de închiriere.

Avantaje ale creditului-bail : această modalitate de finanțare a cunoscut în ultimul timp o dezvoltare considerabilă, mai ales în domeniul imobiliar. Pe plan financiar, creditul-bail e o opțiune care nu modifică structura financiară a societății comerciale (îndatorarea ei), numai angajamentele de plată anuale. Capitalul propriu rămâne neangajat legal, ceea ce creează societății comerciale posibilitatea unor împrumuturi bancare.

Creditul-bail permite accelerarea dezvoltării fără a pune în pericol autonomia financiară a societății comerciale. Pe plan fiscal, plățile făcute în contul chiriilor micșorează baza impozabilă.

Inconveniente ale creditului-bail: pentru utilizator, creditul-bail e o tehnică de finanțare a investițiilor pe seama rentabilității exploatării. Aparent, creditul-bail nu grevează îndatorarea, în sensul că nici un împrumut de acest gen nu apare în bilanț; în fapt însă afectează inevitabil autofinanțarea viitoare, ca urmare a obligațiilor periodice de plată. Ratele practicate, respectiv redevențele, care cumulează chiria, comisionul de servicii și cota de risc sunt relativ ridicate, ceea ce impune necesitatea obținerii unei rentabilități cel puțin acoperitoare.

2.6.2. Costul capitalului împrumutat pe termen mijlociu și lung

Costul unei surse de finanțare și deci a împrumutului se poate defini drept rata actualială ce se determină prin egalitatea între sumele primite ca titlu de împrumut , pe de o parte și vărsămintele în contul rambursărilor periodice, a plății remunerației și a altor cheltuieli financiare aferente capitalului împrumutat, pe de altă parte.

Costul actuarial se calculează pentru fiecare modalitate de finanțare; prin angajamente la termen: împrumutul obligatar, credit bancar pe termen lung și mijlociu, credit-bail.

2.6.2.1 Costul împrumutului obligatar

Pentru un credit clasic, fără comisioane diverse, fără primă de emisiune sau rambursare , costul actuarial este egal cu dobânda nominală. Pentru împrumutul obligatar , în volumul costurilor figurează, alături de dobânda stabilită la nivelul dobânzii de pe piața financiară și de numărul de ani pentru care se emit obligațiunile și alte cheltuieli de emisiune, de publicitate, comisioane bancare, cheltuieli de imprimare a obligațiunilor, prime de emisiune, prime de rambursare. Toate aceste cheltuieli se stabilesc de la început, în cota procentuală, urmând să se deducă din suma totală a împrumutului.

Rata dobânzii nominale nu trebuie confundată cu rata actuarială care se evaluează pe baza ratei rentabilității la termen a investirii în obligațiuni. Rata dobânzii nominale a obligațiunii se stabilește în momentul emisiunii împrumutului.

Rata actuarială (costul actuarial) a împrumutului oligatar reprezintă rata efectivă plătită de debitor și încasată de creditor, determinată nu numai de rata nominală a dobânzii, dar și de alți factori: emisiunea la scont, emisiunea la prima și prețul de rambursare.

Notând:

ra=rata actuarială;

rn =rata nominală a dobânzii;

PE=prețul de emisiune al obligațiunii;

PR=prețul de rambursare al obligațiunii;

VN= valoarea nominală a obligațiunii.

Se obține:

ra= rn dacă PE=PR=VN (2.12)

ra rn dacă PEVN și PRVN (2.13.)

Rata actuarială brută, fără incidență fiscală e rata care egalizează prețul de emisiune cu valoarea actuarială a fluxurilor viitoare pozitive generate de obligațiune (cupoane, preț de emisiune, preț de rambursare). Cumpărătorul de obligațiuni varsă un preț și în fiecare an primește un cupon, iar la scadență valoarea obligațiunii la prețul de rambursare.

2.6.2.2 Costul creditului pe termen mijlociu și lung

Costul creditului pe termen mijlociu (3-7ani), urmează frecvent evoluția ratei bancare a dobânzii de bază, utilizată și la calcularea costurilor creditelor pe termen scurt, în timp ce creditele pe termen lung urmează evoluția costului obligațiunilor pe piața financiară.

Întrucât, creditele bancare nu presupun cheltuieli suplimentare, ca în cazul împrumuturilor obligatare, costul actuarial al acestora se apropie foarte mult de rata nominală a dobânzii, uneori identificându-se cu aceasta. Mărimea costului creditului bancar, respectiv suma dobânzii depinde de trei factori: volumul creditului, rata dobânzii și tipul de creditare.

Dacă T (exprimat în ani întregi) >=1

ΔD

ΔC

K

Din cele prezentate ,rezultă următoarele corelații:

K e direct proporțional cu C și D și invers proporțional cu T;

Dacă C și D sunt mărimi, cu cât crește T, scade K, dar crește ΣD;

Dacă C e constant, K va fi mai mare cu cât T e mai mic, dar scade ΣD;

Dacă un credit bancar, acordat pe mai mulți ani se rambursează și se plătesc dobânzile abia la scadența finală, apare posibilitatea capitalizării dobânzilor anuale, astfel ca pentru perioadele N+1→N+n volumul dobânzii se calculează atât asupra creditului inițial cât și asupra volumului dobânzilor calculate, dar neplătite.

Dobânda compusă intervine deci atunci când la sfârșitul fiecărei perioade de plasament, dobânzile se adaugă la capital , generând ele însele dobândă în condițiile contractului inițial. Este vorba de așa numitul anatocism contabil.

2.6.2.3 Costul total al capitalului

Finanțările pe termen lung au în vedere ansamblul surselor de acoperire a cheltuielilor de investiții, atât a surselor proprii, cât și a celor obținute prin angajamente la termen. Costurile aferente finanțărilor pe termen lung se referă atât la capitalul propriu , cât și la capitalul împrumutat.

Compararea costurilor este în genere dificil de realizat, ca urmare a deosebirilor dintre diversele modalități de finanțare. Chiar și pentru creditele pe termen mijlociu și lung, compararea costurilor și deci alegerea celui mai avantajos credit e o operațiune complicată din cauza multiplelor modalități de stabilire a scadențelor, a capitalizării dobânzilor în cazul acordării de perioade de garanție, a diverselor comisioane sau cote sau cote de risc etc.

Costul total al capitalului permite o legătură esențială între totalitatea nevoilor de fonduri și totalitatea resurselor pe care le poate mobiliza. În orice moment, riscul și rentabilitatea se repercutează asupra diferitelor elemente din pasivul bilanțului, piața fiind aceea care evaluează titlurile (acțiuni, obligațiuni), ținând cont de costurile sau de rentabilitatea cerută pe piața financiară.

De aici rezultă că se poate constitui costul capitalului unei întreprinderi, plecând de la rentabilitatea cerută pe piață pentru fiecare categorie de titlu financiar din portofoliu, înmulțită cu ponderea ce o deține în finanțarea totală a întreprinderii.

K=QpQp

unde:

K= costul total al capitalului;

C= capitalul propriu;

D= capital împrumutat;

QP= costul capitalului propriu;

Qd= costul capitalului împrumutat.

Analiza capacității de îndatorare a S.C. DRUMCO S.A. TIMIȘOARA

Datoria totală se referă la acea parte a pasivului bilanțier care presupune plata de dobânzi și rambursarea și anumite scadențe.

În cazul S.C. DRUMCO S.A. se prezintă astfel:

mii lei

7.290.922mii lei

mii lei

mii lei

mii lei

mii lei

Pentru anul 2000, coeficienții îndatorării globale sunt următorii:

;

Coeficienții calculați au valori relativ scăzute, cu mult sub nivelurile limită redate anterior. În consecință, pentru anul de gestiune următor, societatea comercială are capacitate de îndatorare și poate angaja, în anumite condiții, împrumuturi.

Coeficienții îndatorării la termen, la finele anului 2000, au următoarele valori:

;

Potrivit acestor niveluri, rezultă că S.C. DRUMCO S.A. s-a împrumutat în anul 2001 – atât global, cât și la termen, fără să ajungă la saturarea capacității de îndatorare.

Referindu-ne la anul 2001, obținem:

;

;

;

Valorile efective ale celor patru coeficienți ai îndatorării sunt foarte mici, cu mult sub nivelul limitelor de referință, astfel că, rezultă concluzia că S.C. DRUMCO S.A. TIMIȘOARA poate apela la îndatorare pentru a-și finanța o parte din activitatea sa.

Ca recurse externe de finanțare, creditele bancare pe termen mediu și/lung se pot angaja doar dacă societatea comercială are capacitate de îndatorare.

Verificarea acestei condiții esențiale se realizează prin utilizarea coeficienților îndatorării globale (C) și a coeficienților îndatorării la termen (C).

Coeficienții îndatorării globale și coeficienții îndatorării la termen se calculează astfel:

Cîg

Cîg

Cîg= coeficient de îndatorare globală.

Cît=

Cît=

unde:

Cît= coeficient de îndatorare la termen;

D.T.M.L.= datorii pe termen mediu și lung;

C.Pr= capitalul propriu;

C.Pe= capitalul permanent.

Calculele în cazul S.C. DRUMCO S.A. sunt următoarele:

Capitolul III

Efectele economico-financiare ale modificării vitezei de rotație a capitalului circulant la S.C. DRUMCO S.A.

3.1. Indicatorii vitezei de rotație a capitalului circulant

și caracterizarea modificării mărimii acestora

Viteza de rotație a capitalului caracterizează rapiditatea trecerii succesive a capitalului prin spațiile vizând producerea factorilor de producție, desfășurarea producției/ serviciilor/ lucrărilor/ activităților și realizarea pe piață a produsului muncii.

În cazul capitalului circulant, viteza de rotație se măsoară prin coeficientul vitezei de rotație (Cr) și durata în zile a unei rotații complete (Dz), care se calculează astfel:

(3.1.)

(3.2)

în care:

CCA= costul cifrei de afaceri;

= activele circulante medii ale perioadei;

T = durata în zile a perioadei (30, 90, 180, 270, 360de zile, după caz)

Nivelurile indicatorilor luați în considerare sunt previzionate și/sau efective. În acest fel se calculează nivelurile previzionate și efective ale celor doi indicatori, iar prin compararea acestora se ajunge la aprecierea că viteza de rotație a crescut sau că a scăzut.

Activele circulante au cel mai ridicat grad de mobilitate dintre elementele patrimoniale si ca atare, conducerea societății comerciale e interesată în cunoașterea aprofundată a vitezei de mișcare a capitalurilor imobilizate în active.

În cazul modificării vitezei de rotație, în sensul creșterii ei, rezultă o serie de efecte economico-financiare pozitive, iar în cazul reducerii sale rezultă efecte negative. Dacă avem în vedere baza de calcul exprimată în cost și structura acesteia, costurile variabile (CV) și fixe (Cf), atunci o mărire a vitezei de rotație are ca rezultat reducerea relativă a costurilor pe o rotație pe seama costurilor fixe.

(3.3)

(3.4)

Kf1=Kf0

Dacă:

Cr1>Cr0→ < , (3.5)

unde:

=costul pe o rotație;

=cost variabil;

=cost fix;

=coeficient de rotație.

3.2. Analiza modificării vitezei de rotație a capitalului circulant

la S.C. DRUMCO S.A. TIMIȘOARA

Mărimile efective ale indicatorilor vitezei de rotație între anii 2000 și 2001 au fost deja calculate, însă revenim și redăm nivelurile previzionate ale indicatorilor ce se iau în considerare în cadrul acestei analize:

Cifra de afaceri, costurile fixe, activele circulante medii anuale, rezultatul aferent cifrei de afaceri și indicatorii vitezei de rotație la S.C. DRUMCO S.A. TIMIȘOARA

Tab. Nr. 3.1.

În anul 2000, viteza de rotație a capitalului imobilizat în activele circulante analizate (stocuri materiale și creanțe asupra terților) a scăzut , iar efectele incluse în gestiunea economică a S.C. DRUMCO S.A. au fost negative, fiind vorba despre:

Imobilizări de capital , care se calculează folosind relațiile:

Ia= A; (3.6)

I=(D- D) x ; (3.7)

I= I- I; (3.8)

În mod concret, calculele sunt următoarele:

Ia00= 37.312.507-32.551.300=+4.761.207mii lei;

IC00=(88.11-75) x lei;

Ir00=5.551.463- 4.761.207=+790.256mii lei.

Reducerea mărimii rezultatului aferent cifrei de afaceri, care se calculează astfel:

; (3.9)

. (3.10)

În cazul S.C. DRUMCO S.A., calculele concrete sunt următoarele:

mii lei;

mii lei.

Pentru a concluziona asupra intensității acestei influențe negative, e necesară exprimarea relativă a acestei abateri, în funcție de abaterea absolută totală a rezultatului aferent cifrei de afaceri, adică:

mii lei;

%.

Așa cum se observă, influența scăderii vitezei de rotație asupra rezultatului aferent cifrei de afaceri a fost deosebit de puternică, concretizându-se într-o abatere negativă a acestui rezultat, care a depășit abaterea absolută totală, care a însumat 3.133.388 mii lei, față de 3.235.599mii lei.

Creșterea relativă a costurilor pe o rotație pe seama costurilor fixe totale:

>; (3.11)

>;

14.372.061,12>12.246.193,75;

/rot.=14.372.061,12- 12.246.193,75=+2.125.867.37 mii lei.

Și acest efect negativ e important sub aspectul dimensiunilor sale, iar dacă ar fi luat în considerare în exclusivitate, atunci activele circulante medii anuale ar fi trebuit să fie în sumă de numai 34.677.167,37mii lei.

Cele trei efecte economico-financiare prezentate nu se cumulează, dar e evident faptul că se influențează reciproc.

Pentru anul 2001, S.C.DRUMCO S.A. a previzionat o viteză de rotație la nivelul a 3.8 rotații pe an cu o durată de imobilizare a capitalului de 94.74 zile.

În execuție, nivelurile înregistrate relevă o ușoară creștere a vitezei de rotație a capitalului circulant, cu efecte pozitive resimțite în cadrul gestiunii economice a societății comerciale, care s-au concretizat în:

eliberări de capital;

creșterea volumului rezultatului aferent cifrei de afaceri;

reducerea relativă a costurilor pe o rotație, pe seama costurilor fixe totale.

În fapt, aceste efecte economico-financiare au sensul invers față de cele prezentate și interpretate în cazul anului 2000.

Calculele concrete sunt următoarele:

Eliberările de capital

mii lei.

Întrucât mii lei) au depășit nivelul previzionat (46.792.000mii lei), S.C. DRUMCO S.A. a înregistrat în acest caz o imobilizare absolută aparentă ( Iaa) de capital, care a însumat +3.229.234mii lei. Ca urmare, eliberarea relativă de capital ( Er) a avut o valoare cu mult peste nivelul eliberării compuse (Ec), adică:

Er=Ec-Iaa=-2.636.900,222-3.229.234=-5.866.134,222mii lei.

Această eliberare relativă de capital e de mare dimensiune, reprezentând 11.73% din mărimea efectivă a activelor circulante medii anuale.

Desigur, efectul pozitiv asupra gestiunii economice a S.C. DRUMCO S.A. al acestei eliberări de capital s-a resimțit din plin, în condițiile în care viteza de rotație a crescut cu numai 0.2rotații pe an.

Creșterea volumului rezultatului aferent cifrei de afaceri s-a dimensionat după cum urmează:

mii lei.

mii lei;

mii lei;

%.

Din calcule rezultă că s-a înregistrat o abatere pozitivă absolută a rezultatului aferent cifrei de afaceri în sumă de 3.838.662mii lei, din cadrul căreia suma de 1.452.948,15mii lei, adică 37.85% s-a obținut ca urmare a creșterii vitezei de rotație a capitalului circulant.

Reducerea relativă a costurilor pe o rotație pe seama costurilor fixe totale s-a obținut în următoarele condiții:

; (3.12)

18.024.380<18.973.031,57

mii lei.

Dacă doar acest efect ar fi luat în considerare, rezultă că nivelul valoric al costului pe o rotație ar fi trebuit să însumeze 45.843.348,43mii lei. Cum acest cost efectiv a ajuns la suma de 50.021.234, rezultă faptul că în domeniul gestiunii activelor și pasivelor circulante la S.C. DRUMCO S.A., s-a înregistrat și influența altor factori, din rândul cărora se detașează creșterea mărimii cifrei de afaceri (+26.299.965mii lei).

Concluzionând, se impune să subliniem că vitezei de rotație a capitalului alocat pentru formarea activelor circulante îi revine un rol deosebit în cadrul gestiunii economice a societății comerciale, astfel că, în cadrul managementului general și a celui financiar, acesteia trebuie să i se acorde o mare atenție.

În cazul S.C. DRUMCO S.A., reducerea cu 0.71 a numărului de rotații, în anul 2000 a determinat efecte negative de mare dimensiune, în timp ce, în anul 2001, creșterea cu numai 0.2 a numărului de rotații a indus efecte economico-financiare pozitive considerabile.

BIBLIOGRAFIE

Antoniu N., Adochiței M., Cristea M., Neagoe I., Dumitrescu Dalina, Ilie V., Finanțele întreprinderilor, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1993;

Bistriceanu Gh., Adochiței M., Negrea E., Finanțele agenților economici,, Editura.,Economică, București, 2001;

Bran P., Finanțele întreprinderilor, Editura Economică, București,1997;

Cristea H., Ștefănescu N., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Mirton, Timișoara, 1996;

Cristea H., Talpoș I., Cosma D., Gestiunea financiară a întreprinderilor; Editura Mirton, Timișoara, 1998;

Cristea H., Talpoș I., Corduneanu Carmen, Lăbuneț Aurora, Pintea M.., Gestiunea financiară a societăților comerciale, vol. I, Editura Mirton, Timișoara, 2001

Epuran M., Băbăiță Valeria, Grosu Corina , Contabilitatea financiară în noul sistem contabil, vol.I , Ediția aII-a, Editura de Vest, Timișoara, 1996;

Hoanță N. , Finanțele firmei, Editura Continental, Sibiu, 1996;

Manolescu Gh., Managementul financiar, Editura Economică, București, 1995;

Stancu I., Finanțe, Ediția a II-a, Editura Economică, București, 1997;

Talpoș I., Finanțele României, vol.I, Ediția a II-a, Editurea Sedona, Timișoara; 1996;

Talpoș I., Gestiunea financiară a agenților economici- Note de curs, Universitatea Banatului , Timișoara, 2000;

Toma M., Brezeanu P., Finanțe și gestiune financiară, Editura Economică, București, 1996;

Vintilă Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 2000;

Bilanțul contabil al S.C. DRUMCO S.A., TIMIȘOARA, pe anii 2000 și 2001;

Scurt istoric al S.C. DRUMCO S.A., TIMIȘOARA.