Studiu Privind Evolutia Pietelor Agricole ale Uniunii Europene In Contextul Largirii Acesteia

Diverse2

Studiu Privind Evolutia Pietelor Agricole ale Uniunii Europene In Contextul Largirii Acesteia

Byadmin ianuarie 1, 2024

TEZĂ DE DOCTORAT

Studiu privind evoluția piețelor agricole ale Uniunii Europene în contextul lărgirii acesteia

Introducere

Extinderea Uniunii Europene reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente europene din ultimele decenii. După o trecere cu succes de la structura cu 6 state la aceea cu 15 membri, Uniunea Europeană a cunoscut în anul 2004 cea mai complexă extindere, atât prin numărul mare de țări: 10 state din Europa Centrală și de Est cât și prin creșterea de suprafață (de peste 23 %) și de populație (de peste 70 de milioane).

În anul 2007 procesul de integrare spre est se va completa prin aderarea României și Bulgariei.

Sectorul agricol joacă un rol deosebit de important în viața politică și economică a noilor țări membre, precum și a celor care vor adera în următorii ani.

Contribuția agriculturii în economiile țărilor noi membre și a celor două prevăzute pentru următoarea extindere este mult mai mare decât în statele vechi membre ale U.E. Astfel agricultura în noile țări membre din E.C.E. produce circa 4.5 % din P.I.B. spre deosebire de numai 2 % realizat în țările U.E.15.

Deosebirile majore existente în agricultura din cele două regiuni ale U.E. se răsfrânge în mod direct asupra piețelor agricole a acestor țări, indiferent de natura acestora.

Cunoașterea factorilor care determină sau influențează piețele agricole din cele două zone geografice, a modului de formare a cererii și ofertei pe piață este esențială atât pentru producătorii agricoli cât și pentru cei care sunt integrați în amonte sau în aval pe filierele diferitelor produse agricole.

Din acest motiv consider că lucrarea „Studiu privind evoluția piețelor agricole ale Uniunii Europene în contextul lărgirii acesteia” poate contribui la o mai bună cunoaștere a evoluției piețelor agricole din cele două regiuni ale U.E. în dinamica și complexitatea procesului de integrare, putându-se constitui într-un ghid util de informare pentru toți cei interesați de tendințele existente pe aceste piețe agricole.

Lucrarea pe care o supun atenției dumneavoastră își propune să analizeze sistemul de piață agricol, în care principalele rezultate ale sistemului sunt produsele agricole neprelucrate, precum boabele de plante cerealiere, oleagionoase sau tehnice respectiv fructele, legumele proaspete, carnea brută, laptele sau ouăle.

Analiza a fost realizată pe trei nivele:

analiză retrospectivă sau post factum care a presupus analiza sistemului de piață agricolă pe perioada 1999-2004 la nivelul Uniunii Europene ( U.E. 15), a țărilor candidate din Europa Centrală și de Est (E.C.E. 10) care au aderat în anul 2004 și a României și Bulgariei, țări aflate în următorul ”val” de aderare la Uniunea Europeană;

analiză curentă, care a urmărit evoluțiile recente de pe piețele agricole din Uniunea Europeană și țările candidate;

analiză previzională care a vizat viitorul, și a urmărit prognoza evoluției sistemelor de piețe agricole din țările Uniunii Europene în perioada 2005-2013, în baza sintezelor și rapoartelor întocmite de specialiștii în probleme de piețe agricole din cadrul Uniunii Europene.

Lucrarea am structurat-o în șapte capitole.

În primul capitol am analizat conceptul de piață agricolă, din punct de vedere al conținutului și dimensiunilor pieței, au fost evaluate metodele de studiere și cunoaștere a piețelor agricole, modul de formare al piețelor interne și externe ale produselor agricole.

În al doilea capitol am abordat aspectele privind modul de organizare al piețelor agricole în Uniunea Europeană, pornind de la o analiză a rolului Politicii Agricole Comune în organizarea piețelor agricole în Uniunea Europeană și continuând cu modul de reglementare al piețelor agricole în Uniunea Europeană, pentru ca în final să analizez rolul organizării comune de piață în aplicarea Politicii Agricole Comune.

În capitolul al treilea am urmărit evoluția recentă a piețelor agricole ale Uniunii Europene, pornind de la o analiză a pieței cerealelor din punct de vedere al producțiilor obținute, al nivelului de consum și al comerțului cu cereale al Uniunii Europene. Am continuat cu o evaluare pe aceleași considerente a condițiilor de pe piața plantelor tehnice, piața fructelor și legumelor, de pe piața laptelui, respectiv de pe piața cărnii de vită, porc, și pasăre, precum și a pieței pentru ouă de pasăre.

Al patrulea capitol l-am alocat analizei evoluției piețelor agricole din țările Europei Centrale și de Est care au aderat în anul 2004 la Uniunea Europeană.

În al cincilea capitol am realizat o analiză a piețelor agricole din România în contextul integrării acestora în structurile de piață ale Uniunii Europene și am abordat de asemenea modul de implementare a organizării comune de piață din Uniunea Europeană în țara noastră.

Capitolul șase l-am elaborat la nivel previzional, urmărind posibilele evoluții ale piețelor agricole din Uniunea Europeană în perioada 2005-2013. De asemenea am realizat în acest capitol o analiză privind viitoarea extindere a Uniunii Europene din anul 2007, în care este inclusă țara noastră și Bulgaria.

Ultimul capitol cuprinde concluziile și recomandările proprii referitoare la tema abordată.

În realizarea acestei lucrări un rol hotărâtor și un suport indispensabil l-a avut d-l Prof. Univ. Dr. Alecu Ioan Nicolae, conducătorul științific, căruia vreau sa-i mulțumesc pentru că prin priceperea și atenta sa îndrumare a contribuit esențial la finalizarea lucrării.

Țin să mulțumesc de asemenea în final tuturor colegilor și cadrelor didactice din cadrul Facultății de Management, Inginerie economică și Dezvoltarea rurală care mi-au fost un real suport în toată perioada de doctorat.

CAPITOLUL. 1 PIEȚE AGRICOLE

Piața este o categorie economică a producției de mărfuri în care își găsește expresia totalitatea actelor de vânzare – cumpărare, privită în unitatea organică cu relațiile pe care le generează și în conexiune cu spațiul în care se desfășoară.

Ea mai poate fi definită și ca locul de întâlnire a ofertei cu cererea, întâlnire în urma căreia se formează prețul.

Piața reprezintă deci acea „sferă economică” în care producția apare sub formă de ofertă de mărfuri, iar nevoile ( solvabile ) de consum, sub forma cererii de mărfuri.

În sfera pieței se cuprinde întregul ansamblu de condiții economice, sociale, demografice care determină dinamica ofertei și cererii de mărfuri, raporturile dintre aceste două categorii specifice economiei de piață, mișcarea prețurilor, evoluția vânzărilor.

Abordarea pieței presupune și cunoașterea temeinică a dimensiunilor pieței: structura acesteia; volumul de tranzacții pe piață cu dispunerea acestora în spațiu și repartizarea lor în timp; tendințele ei și ritmul manifestării lor.

Piața cunoaște forme diferite de localizare, densități geografice diferite și particularități ale conținutului și modului de realizare a tranzacțiilor pe piață.

Există mai multe tipuri de piață care se diferențiază prin obiectul schimbului (cea a unui produs particular – exemplu: carnea de porc; a bunurilor și serviciilor; a muncii; piața financiară; piața monetară).

1.1. Piața agricolă. Conținutul și dimensiunile pieței agricole

Conținutul pieței

1.1.1.Funcția de producție – generatoare a ofertei de produse agricole pe piață

Funcția de producție este procesul prin care sunt transformate resurse pentru a obține un produs în scopul de al vinde sub formă de marfă pe piață. Ea trebuie sa fie în așa fel îndeplinită, încât să acopere costul tuturor factorilor de producție, al consumurilor intermediare și să permită obținerea de profit (condiția esențială pentru continuarea activității de producție.

Funcția de producție apare ca o relație tehnologică care se stabilește între cantitatea produsă dintr-un bun și cantitatea diferiților factori necesari la obținerea acestui bun.

Funcția de producție este funcția matematică care leagă cantitatea produsă (outputuri sau ieșiri) de cantitățile diferiților factori de producție (inputuri sau intrări) folosiți și combinați pentru a obține producția.

Într-o formă generală, funcția de producție se poate scrie astfel:

Q= f (M, K, Ci ,R), unde

Q = producția; K = capitalul; R = factor rezidual;

M = munca; Ci = consumuri intermediare.

1.1.2.Conceptul de ofertă. Caracteristicile ofertei de produse agricole

Oferta se definește ca fiind cantitatea maximă dintr-un bun pe care un agent economic dorește să o vândă pe piață , la un preț dat.

Oferta depinde de obiectivele întreprinderii (producție maximă sau profit maxim), de starea tehnologiei, de prețurile relative (creșterea prețului unui bun incită întreprinderile să crească oferta lor pentru bunul în cauză), de costul factorilor de producție.

Oferta este considerată ca fiind legată în mod pozitiv de preț. Cu cât prețul este mai ridicat cu atât oferta este mai importantă.

Fig.1.1. Relația preț – ofertă

Sursa: ”Costuri, Prețuri, Tarife”, Dinu T. , U.S.A.M.V. București 2001

Oferta de produse agricole prezintă o serie de caracteristici generate de natura acestor produse și de particularitățile proceselor de producție din agricultură, influențând cursul pieței.

Aceste caracteristici se referă la următoarele aspecte:

Produsele agricole oferite pe piață de producătorii agricoli se clasifică după natura acestora și gradul lor de prelucrare în:

produse agricole brute – netransformate, pentru consumul alimentar în stare proaspătă

sau ca materie primă pentru industrializare (grâu, porumb, lapte, lână, ouă, fructe, legume);

produse agricole intermediare, care rezultă din primele etape de transformare a

produselor agricole;

produse agroalimentare rezultate din prelucrarea produselor agricole brute în cadrul

unor sectoare de industrializare existente în activitatea unor producători agricoli.

Piața produselor agricole se diferențiază din punct de vedere al utilității și importanței economice a acestora în piața produselor principale (semințele de cereale și de plante tehnice, fructele, legumele, mierea, ouăle, carnea) și piața produselor secundare (vreji, tulpini de floarea soarelui, paie, coceni).

Oferta pe piața produselor de bază din agricultură este dispersată geografic, cantitativ neregulată și frecvent sezonieră.

Volumul producției depinde de condițiile climatice, de cele de sol și relief; de particularitățile biologice ale plantelor și animalelor; de dotarea tehnică a producătorilor, de forța de muncă utilizată în agricultură și structura acesteia; de mijloacele de finanțare și facilități de acordare de credite; factorii socio-economici, care se concretizează în accesul și stabilitatea pe piață a producătorului agricol; prețul produsului oferit pe piață; prețul produsului de substituire; prețul mijloacelor de producție; de nivelul stocurilor diferitelor produse.

Aceste particularități ale ofertei de produse agricole în raport cu cererea generează relații de piață specifice, cu influențe directe asupra prețurilor, sistemelor de aprovizionare și desfacere în centrele de consum. Unele din aceste caracteristici ale ofertei de produse agricole de bază pot fi atenuate prin: prelungirea perioadei de producție și de asigurare a stocurilor prin soiuri, varietăți cu epoci diferite de recoltare; culturile în serii și solarii, pentru ca producția agricolă să depindă mai puțin de condițiile de climă.

Oferta pentru produsele agricole perisabile a căror stocare este dificilă este caracterizată prin rigiditate și este reprezentată de întreaga cantitate de produse recoltate.

Pentru unele dintre se impune vânzarea rapidă, cea ce implică asigurarea transportului și o piață sigură de desfacere și corelarea fondului de marfă cu cererea solvabilă a populației de pe piața respectivă.

Oferta de produse agricole este relativ stabilă termen lung, depinzând de volumul producțiilor anuale, de nivelul stocurilor acumulate în timp.

Dinamica ofertei de produse agricole întrece dinamica producției de bunuri agroalimentare, pentru că o parte a producției agricole ajunge în consum direct, iar o altă parte ajunge pe piață după ce a suferit succesiv mai multe procese de prelucrare.

1.1.3.Conceptul de cerere. Caracteristicile cererii de produse agricole

Nevoile se manifestă pe piață sub forma cererii de mărfuri.

Prin cerere se înțelege cantitatea de mărfuri care poate fi procurată contra unui preț stabilit la un moment dat.

Cererea se realizează atunci când sunt întrunite, în același timp și asupra aceluia-și produs oferit spre vânzare, următoarele componente formative ale cererii:

nevoia de cumpărare;

puterea de cumpărare;

opțiunea de utilizare a capacității de plată pentru efectuarea actului de cumpărare.

Cererea de mărfuri este determinată de un ansamblu de variabile. Ea poate fi exprimată printr-o funcție matematică:

C = f (X1, X2, …Xn),

unde X1, X2, …Xn sunt factori care influențează cererea.

Cererea de produse agricole prezintă o serie de particularități care afectează mecanismele de piață:

Cererea de produse agricole de primă necesitate este variabilă, dar puțin elastică pe

termen scurt, în raport cu prețurile existente pe piață;

Asupra cererii de produse agricole influențează o serie de factori care nu apar la alt

gen de produse, cum sunt: tradiția, obiceiurile, clima, credințele religioase etc;

Cererea solvabilă pentru produsele agricole este influențată în mai mare măsură decât

în cazul altor produse, de veniturile consumatorilor, pentru că ele alcătuiesc sursele de hrană;

Cererea de produse agricole pe plan mondial este relativ stabilă dacă nu au loc creșteri

mari ale producției agricole și explozii demografice;

O evoluție calitativă a cererii este specifică mai ales țărilor dezvoltate, unde nivelul

veniturilor face ca aceasta să fie adesea elastică în raport cu prețul, mai ales pentru produsele agricole de lux( ex. fructe exotice);

Cererea de produse agricole, fiind o componentă importantă a politicii prețurilor

agricole, este generată de nevoilor cumpărătorilor și influențată de următorii factori fizici și economici: producția vegetală și animală, prețurile și debușeele acestora, consumul actual, autoconsumul, demografia – cu referire la creșterea numărului populației, structura pe vârstă a populației, procesul de urbanizare; modernizarea mijloacelor de distribuție care favorizează difuzarea produselor alimentare prelucrate și condiționate atractiv.

Cererea de produse agricole este influențată și de factori politici și sociali interni și externi, cum ar fi politica de prețuri și de stocare a produselor agricole, politica de import și de export, politica de subvenții, ajutoarele alimentare, structura de vârstă a populației, structura și repartiția veniturilor, micșorarea numărului de calorii la populația cu activitate sedentară, creșterea preferințelor pentru produsele ecologice.

1.1.4. Influența consumului în desfășurarea tranzacțiilor pe piață

Consumul reprezintă utilizarea bunurilor pentru satisfacerea diferitelor nevoi materiale și spirituale.

Consumul se află în strânsă legătură cu producția, având un rol activ și dinamizator al acesteia. Studierea nevoilor și consumului este necesară pentru dimensionarea corespunzătoare a volumului și structurii ofertei, astfel încât, prin aceasta să se asigure satisfacerea cererii.

Consumul neproductiv, al populației are la origine nevoia individuală sau a unei micro – colectivități și, spre deosebire de consumul productiv nu se află sub coordonate de strictă raționalitate. Nivelul consumului indică nivelul standardului de viață la un moment dat.

Evaluarea nevoilor de consum, independent de solvabilitatea lor se poate face cu ajutorul normelor de consum stabilite în funcție de intensitatea activității desfășurate, de condițiile de muncă și climă, de vârstă, sex, și de posibilitățile economice la un moment dat, iar cuantificarea lor în funcție de solvabilitate se poate face cu ajutorul bugetelor normative de consum și a bugetelor de familie.

În funcție de nevoile de consum determinate prin aceste norme, producătorii își pot modela producția, evitând crearea de stocuri sau ne-acoperirea unor segmente din piață.

Creșterea consumului duce la intensificarea tranzacțiilor pe piață, producătorii sporindu-si producția și volumul desfacerilor în funcție de creșterea solicitărilor pentru produsele pe care le oferă pe piață și invers.

1.1.5. Prețul și rolul acestuia pe piață

Prețul se definește ca valoarea de schimb a bunurilor și serviciilor pe piață. El joacă de cele mai multe ori un rol important în opțiunea cumpărătorului, în finalizarea actului de vânzare – cumpărare.

Prețul este folosit de agentul economic într-un mod specific. Elementul cheie, prin care agentul economic se adaptează sau se impune pieței îl reprezintă prețul. Prin intermediul prețului pot fi însă fructificate condițiile pe care le oferă piața pentru finalizarea eficientă a activității economice.

Prețurile prin intermediul cărora au loc acte de vânzare – cumpărare sunt de o mare diversitate, atât sub aspectul nivelului lor absolut cât și sub raportul modalităților de stabilire.

Dintre diferitele tipuri de prețuri folosite pe piața internă rețin atenția următoarele:

Prețul de producție – este format din costurile de producție și beneficiul firmei producătoare, potrivit relației matematice:

Pr p = CM + CFM + P, în care

Pr p = prețul de producție;

CM = cheltuielile materiale pe unitatea de produs;

CFM = cheltuieli cu salariile pe unitatea de produs;

P = profitul pe unitatea de produs;

Prețul de livrare – are în structura lui prețul de producție și taxa pe valoare adăugată, iar, în unele cazuri, și alte prelevări la bugetul statului

PL = Pr p + TVA, în care

PL = prețul de livrare

TVA = taxa pe valoare adăugată

Prețul de vânzare cu amănuntul reprezintă prețul final la care bunurile de consum sunt vândute populației. El se formează prin adăugarea la prețul de livrare a unui adaos comercial:

Pa = PL + K, în care:

Pa = prețul de vânzare cu amănuntul;

PL= prețul de livrare; K = cotă de adaos comercial.

Prețurile practicate pe piețele externe se caracterizează printr-o mare varietate de forme și niveluri, precum și printr-o mobilitate accentuată.

Aceste prețuri au ca element de referință prețul internațional (mondial) care are la bază valoarea internațională a mărfurilor și care se practică pe piețele caracteristice sau reprezentative.

După modul concret de formare, prețurile de pe piețele externe se diferențiază în:

prețuri negociate;

prețuri rezultate din acorduri.

Din prețurile negociate fac parte prețurile care apar ca rezultat ale negocierii ( directe

sau indirecte) între parteneri în anumite condiții de piață:

prețul de bursă (pentru mărfurile cotate la diferite burse);

prețul de licitație (mărfurile sunt ofertate simultan de mai mulți cumpărători);

prețul de tranzacție (fixate prin înțelegere directă între parteneri);

Din grupa prețurilor rezultate din înțelegeri pot fi menționate următoarele:

prețurile acord (între țările exportatoare și cele importatoare);

prețurile de cartel (utilizare de firmele reunite într-un cartel);

prețurile de înțelegere (convenite între firme concurente).

Dimensiunile pieței: Structura, Aria, Capacitatea,Potențialul, Gradul de saturare al pieței

1.1.6. Structura pieței

Structura pieței este în mod direct determinată de multitudinea de produse care formează obiectul actelor de vânzare-cumpărare, natura diferită a partenerilor, condițiile specifice în care se manifestă și se confruntă cererea și oferta, dar și de modul în care se combină pe piață aceste elemente.

În funcție de tipul de tranzacții care se practică pe o piață, putem vorbi de existența a două tipuri de piețe: piața bunurilor materiale și piața serviciilor.

Fiecare dintre aceste diviziuni a pieței are la rândul ei o structură complexă, fiind alcătuite dintr-un număr ridicat de piețe specifice produselor sau serviciilor care o alcătuiesc.

Atât piața bunurilor materiale cât și piața serviciilor sunt caracterizate prin lipsa de omogenitate. Structura internă a acestor piețe este alcătuită, prin urmare, din segmente de piață. Fracționarea pieței în segmente de piață are la bază particularități legate de formarea și manifestarea cererii din partea cumpărătorilor, de frecvența cererii și de nivelul exigențelor pentru calitate și structura ofertei.

Studiul pieței trebuie să înceapă în consecință de la imaginea globală a pieței, mergând până la componentele sale particulare, până la grade diferite de profunzime în funcție de scopul practic urmărit.

În legătură cu structura pieței trebuie menționate cel puțin două aspecte:

Piața este un tot unitar: deși aparent izolate și independente, segmentele de piață nu sunt decât părți interdependente ale unui tot organic iar structura pieței are un caracter dinamic: pe fondul creșterii generale a dimensiunilor pieței, au loc ample mutații în structura acesteia.

1.1.7. Aria (Localizarea) pieței. Tipuri de piețe

Ținând cont de perimetrul în care se desfășoară confruntarea dintre cerere și ofertă, piața cunoaște diferite forme de localizare, densități geografice diferite și particularități ale conținutului și modului de realizare a tranzacțiilor pe piață.

În funcție de locul unde se desfășoară actele de vânzare-cumpărare piața poate fi clasificată în două mari categorii:

piață internă;

piață externă.

După structura lor teritorială piețele interne și externe pot fi:

zonale sau locale;

urbane sau rurale.

În funcție de acțiunea consumatorilor față de un produs, piața acestuia poate cunoaște

mai multe dimensiuni: piața teoretică, piața reală, piața întreprinderii, piața concurențială.

Piața teoretică (ideală) este dată de toate categoriile de consumatori;

Piața potențială (posibilă) este formată din consumatorii în creștere, consumatorii întreprinderii și consumatorii potențiali;

Piața reală (efectivă sau actuală) cuprinde consumatori actuali ai întreprinderii și consumatorii concurențiali;

Piața întreprinderii (a firmei) include consumatorii clienți ai întreprinderii și este partea de piață controlată de aceasta;

Piața concurențială este partea de piață controlată de celelalte întreprinderi care activează în aceiași ramură.

Unele piețe înregistrează un flux de cerere din alte zone, iar altele rețin numai o parte din cererea locală. De asemenea există sensibile deosebiri dintre relațiile de vânzare-cumpărare din mediul urban față de cele din mediul rural.

Distribuția spațială a fenomenelor de piață este determinată concomitent de repartizarea teritorială a producției și a punctelor de consum.

Întâlnirea ofertei de produse cu cererea se realizează într-un punct din spațiul dintre producător și consumator, densitatea cea mai pronunțată activității de piață atingându-se în zone aflate la intersecția dintre fluxurile de produse destinate comercializării și a fluxurilor de consumatori.

Satisfacerea cererii de produse are loc doar parțial în punctele în care se formează. O parte a cererii se deplasează, migrează către zone sau centre cu intensă activitate de piață. Fenomenul migrării are în general o mai mare amploare în cazul pieței produselor destinate consumului de către populație.

1.1.8. Capacitatea (dimensiunea) pieței

Independent de forma în care este analizată, la nivel global sau la nivel de structură (pe segmente), piața trebuie adusă la o formă cantitativă de exprimare care să servească agenților economici, ca element de referință pentru activitățile lor.

Capacitatea pieței poate fi evaluată cu ajutorul unei serii de indicatori, care au la bază cele două categorii economice esențiale ale pieței: cererea și oferta.

Principalii indicatori care exprimă capacitatea pieței sunt:

mărimea globală a cererii;

mărimea globală a ofertei;

volumul relațiilor de vânzare-cumpărare rezultate din confruntarea cererii cu oferta.

Exprimarea acestor indicatori se face având la bază o anumită perioadă de timp.

Cele două categorii ale pieței – cererea și oferta și, în special raportul dintre acestea explică dimensiunile și unele stări caracteristice ale pieței, cum ar fi stările de penurie, de echilibru sau de absorbție.

Astfel când raportul Ofertă / Cerere este subunitar, starea caracteristică a pieței este aceea de absorbție (sau de penurie), adică starea în care se afirmă piața vânzătorilor; daca raportul este egal cu 1, se poate afirma ca piața se află în stare de echilibru; iar daca raportul este supraunitar, pieței îi este caracteristic fenomenul de presiune (starea de abundență) și se afirmă piața cumpărătorilor.

Capacitatea pieței exprimă și posibilitatea pieței de a absorbi un anumit produs sau serviciu, indiferent de prețul acestuia.

Materializată prin prisma cererii de produse, dimensiunea pieței poate fi data de relația:

Dp = N* I ,

unde N este totalitatea cumpărătorilor iar I intensitatea medie a consumului.

1.1.9. Potențialul pieței

Potențialul pieței este dat de totalitatea cererii de produse și servicii la un preț stabilit și se determină utilizând relația

Pp =N*i*Pe, în care

N este totalitatea cumpărătorilor;

i reprezintă intensitatea medie a consumului;

Pe este coeficientul de elasticitate a cererii la factorul preț;

Elasticitatea cererii reprezintă variația acesteia în condițiile modificării prețului. Ea se determină conform relației:

Ec =(Δy/y)/(Δx/x),în care

y este cererea; x este prețul;

Δy, reprezintă modificarea cererii iar

Δx reprezintă modificarea prețului.

Dacă un produs are coeficientul de elasticitate cuprins între 0 și 1, acesta este rigid și neelastic, astfel încât variația prețului său nu antrenează sau antrenează puțin cererea.

Potențialul pieței se suprapune cu cererea solvabilă și este mai mic decât capacitatea pieței, pentru că nu cuprinde acei consumatori care doresc să posede produsul, dar nu sunt dispuși sa-l cumpere la prețul cerut.

1.1.10. Gradul de saturare a pieței

Gradul de saturare a pieței, pentru un produs (Gs) este calculat conform relației:

Gs = (Potențialul pieței / Volumul pieței )*100, unde

Volumul pieței este dat de totalitatea produselor achiziționate la un moment dat pe o anumită piață, respectiv suma ofertelor acceptate de la toți furnizorii la un preț determinat

În cazul în care Gs = 100 , piața produsului este considerată o piață saturată și, în acest caz, posibilitățile de plasare pentru un producător a produsului sunt reduse.

Dacă Volumul pieței < Potențialul pieței și Gs > 100 piața este nesaturată și se poate intra cu un produs pe piață.

1.2. Studierea și cunoașterea pieței produselor agricole

Piața produselor agricole pune în evidență raporturile dintre producție și consum, verifică concordanța dintre nivelul și structura producției și nivelul și structura cererii consumatorilor.

Pe piață, fiecare producător și cumpărător se află într-o relație mai mult sau mai puțin strânsă cu ceilalți ofertanți respectiv consumatori ai aceluiași produs. De aici apare și necesitatea desfășurării unor activități de prospectare a pieței, de studiere și descoperire a manifestărilor și tendințelor proceselor și fenomenelor care au loc în cadrul ei, pentru a putea răspunde la întrebările: ce trebuie vândut? În ce cantitate? Care sunt potențialii cumpărători? etc.

Prospectarea pieței necesită realizarea unei investigații de piață precum și realizarea unui studiu de previziune a evoluției pieței.

Investigația de piață presupune:

Investigarea cererii de consum prin: metode de analiză a cererii (analiza vânzărilor,

analiza bugetului de familie); metode de estimare indirectă a cererii și metode de estimare directă a cererii (observare empirică, sondaj statistic);

Investigarea nevoilor de consum prin studierea statisticii consumului, a normelor de

consum, sau sondarea consumatorilor;

Studiul ofertei de produse pe piață;

Efectuarea de studii conjuncturale a pieței;

Previziunea pieței se realizează pe termen scurt prin: metoda ritmului mediu, metoda

coeficienților de elasticitate, testul conjunctural; pe termen mediu prin metode comparative, normative sau bazate pe extrapolare; iar pe termen lung prin Metoda Delphi sau prin metode intuitive.

Realizarea unui studiu de piață presupune parcurgerea a mai multor etape.

Mai întâi trebuiesc realizate următoarele acțiuni:

definirea precisă a problemelor de urmărit în cadrul studiului;

elaborarea listei de acțiuni ce urmează a fi colectate;

stabilirea tehnicii de colectare a informațiilor;

evaluarea timpului și a costului necesar realizării studiului;

luarea deciziei de a efectua studiul de piață;

apelarea la o instituție specializată în studiul pieței;

A altă etapă este destinată colectării informațiilor prin

studii documentare;

studii calitative;

studii cantitative.

Ultima etapă este cea care asigură îndeplinirea obiectivelor stabilite la începutul studiului și se referă la următoarele aspecte:

prelucrarea statistică a informațiilor;

analiza rezultatelor, interpretarea datelor în funcție de problemele puse;

elaborarea unui raport de sinteză cu prezentarea concluziilor finale.

Studiul documentar este utilizat în scopul găsirii soluțiilor optime, pornind de la informațiile existente și acționând rapid și cu costuri minime.

Are la baza surse interne: statistica vânzărilor, fișele clienților, analiza studiilor anterioare, reclamații și sugestii ale clienților, a membrilor întreprinderii și surse externe: baze de date.

Tehnicile utilizate în studiile cantitative sunt: anchetele, sondajul, panelul, testul produsului, observarea, târgurile și expozițiile.

Anchetele sunt realizate de anchetatori asupra consumatorilor și se pot realiza sub diferite forme: ancheta la domiciliu, ancheta prin corespondență, ancheta prin telefon, ancheta pe stradă, ancheta prin poștă.

Sondajul este metoda de studiu bazată pe o interogare selectivă asupra unui grup reprezentativ sau eșantion din ansamblul consumatorilor, urmând ca rezultatele obținute prin informațiile date de acest eșantion să fie generalizate asupra tuturor consumatorilor pieței respective.

Panelul este un eșantion reprezentativ și permanent de persoane, care servește la colectarea informațiilor legate de un anumit produs în vederea reactualizării acestuia. Această metodă poate fi aplicată asupra consumatorilor, asupra unităților de vânzare en-gros sau en detail, sau asupra producătorilor.

În efectuarea anchetelor, sondajelor și panelului, în general, se utilizează chestionare, care regrupează diferite tipuri de întrebări, în funcție de obiectivele urmărite.

Testul produsului are rolul de a verifica dacă piața, prin confruntarea cu cumpărătorul potențial, răspunde afirmativ sau negativ unui produs agricol sau agroalimentar nou, înainte ca acesta să fie introdus în producția de serie.

Observarea directă urmărește modul concret, pe piață, al comportamentului consumatorului față de un produs. Această metodă poate fi utilizată și pentru studierea aspectelor legate de ofertanții produsului.

Târgurile sau expozițiile permit cunoașterea directă de către consumator a unor produse, prin faptul că pot fi văzute, atinse, încercate, degustate.

Studiile calitative urmăresc cunoașterea comportamentului, reacțiilor și dorințelor consumatorilor. Aceste studii sunt realizate prin interviuri, analize de grup – metoda Brainstorming asupra unui panel foarte limitat, urmărindu-se mai ales imaginea de marcă.

Fig.1.2. Schema logică a unui studiu de piață

Sursa: ”Les etudes de marche”, Prigent Simonin Anne Hélène, ESA Angers, 2000

1.3. Piața internă și piața externă a produselor agricole

Piața internă a produselor agricole: Componente. Factorii evoluției. Metode de cercetare a pieței interne

1.3.1. Componentele pieței interne

Cea mai mare parte a activității economice a agenților economici se finalizează în perimetrul pieței interne.

Piața internă a unei țări se caracterizează printr-o anumită dispunere în spațiu determinată de particularitățile economico – sociale și naturale ale fiecărei unități teritoriale.

Cunoașterea pieței interne presupune deținerea în orice moment a informațiilor referitoare la volumul mărfurilor care circulă pe piața, al actelor de vânzare – cumpărare.

Dezvoltarea pieței interne depinde de o serie de factori, cum ar fi : nivelul investiților, volumul producției materiale și de servicii, adâncirea specializării, comerțul exterior, creșterea veniturilor populației, denaturalizarea consumului și în special nivelul prețurilor.

Piața internă a produselor agricole reprezintă locul de întâlnire al ofertei de grâu, porumb, carne, lapte…etc, cu cererea față de aceste produse în care are loc realizarea prin acte de vânzare – cumpărare, a celor două categorii corelative ale pieței.

Condiția esențială pentru buna funcționare a pieței agricole constă în dobândirea informației corecte cu privire la volumul, structura și dinamica ofertei și cererii la principalele produse agricole.

Principalele componente structurale ale pieței interne sunt:

piața bunurilor materiale;

piața serviciilor.

Piața bunurilor materiale deține ¾ din volumul actelor de vânzare cumpărare care au

loc pe piața internă și se divide în două subcomponente:

piața mijloacelor de producție;

piața bunurilor de consum.

Piața serviciilor participă cu ¼ în volumul total al actelor de vânzare cumpărare, în

cadrul ei deosebindu-se de asemenea două componente.

piața serviciilor de producție;

piața serviciilor de consum.

Fig. 1.3. Structura pieței interne

Sursa: ”Marketing în Agricultură”, Croitoru C., Edit. Tritonic București 2001

Într-o țară cu economie de piață dezvoltată, serviciile ajung să dețină peste 50 % din totalul actelor de vânzare – cumpărare.

Fiecărei componente structurale îi este proprie o anumită formă de organizare.

Activitatea de piață pentru mijloacele de producție formează obiectul sistemului aprovizionării tehnico-materiale, iar circulația bunurilor de consum se realizează prin rețeaua comerțului interior organizată pe verigi (cu ridicata și cu amănuntul).

Referitor la componentele teritoriale ale pieței interne, se poate afirma că orice activitate de piață cunoaște o anumită localizare, distribuția ei spațiu nefiind uniformă datorită:

localizării diferențiate a producției și consumului;

dispunerii în spațiu a rețelei de transporturi și a verigilor teritoriale.

1.3.2. Factorii evoluției pieței interne

Dimensiunile și structurile pieței, distribuția teritorială și formele concrete ale activităților de piață sunt rezultatul unui număr mare de factori generali sau specifici anumitor domenii ale pieței.

Investițiile constituie unul dintre principalii factori care impulsionează activitatea de piață atât în perioada realizării investițiilor cât și pe termen lung.

Utilizarea fondurilor de investiții pentru realizarea diferitelor obiective presupune un important consum de materiale, utilaje, instrumente, obiecte de inventar care se obțin în cadrul relațiilor de piață prin acte de vânzare – cumpărare. Pe de altă parte noile capacități de producție creează condițiile pentru dezvoltarea producției, pentru multiplicarea ofertei de produse care va fi dirijată spre piață.

Producția de bunuri materiale și servicii reprezintă un alt factor important care influențează piața prin intermediul ofertei de mărfuri. Prin ritmurile ridicate (sau scăzute) pe care le înregistrează producția de bunuri materiale si de servicii, se creează posibilitatea ca piața sa fie alimentată cu o masa sporită (sau mai redusă) de mărfuri si servicii.

Participarea agriculturii la lărgirea pieței trebuie apreciată nu numai prin dinamica producției agricole totale cât mai ales, prin ponderea producției marfă în cadrul producției agricole, care înregistrează o creștere continuă. Corelat după acest aspect trebuie evidențiat faptul că dinamica ofertei de mărfuri întrece dinamica producției de bunuri agroalimentare.

Adâncirea specializării amplifică relațiile de piață ale agenților economici și agricoli. În același mod influențează asupra dimensiunilor pieței și creșterea gradului de prelucrare a produselor agricole.

Pentru a ajunge la forma adecvată consumului, un produs brut parcurge succesiv mai multe procese de prelucrare în unități distincte, astfel încât el trece prin relații de piață de mai multe ori multiplicând în mod corespunzător volumul tranzacțiilor pe piață.

Comerțul exterior este factorul care acționează asupra pieței interne în măsura în care contribuie la dinamizarea întregii economii. În afara acestei influențe globale, comerțul exterior intră și în relație directă cu piața internă, în anumite segmente ale acesteia.

Aparent, exportul presupune scoaterea unor anumite cantități de mărfuri din circulația pieței interne, iar importul echivalează cu o majorare a ofertei care se realizează pe piața internă. Așa privită problema, ar însemna că piața internă este influențată de comerțul exterior numi prin diferența dintre import și export.

În realitate însă, influența comerțului exterior asupra pieței interne, este mult mai importantă, chiar și atunci când cele două fluxuri (de export și de import) sunt din punct de vedere valoric perfect echilibrate.

Într-adevăr, exportul este precedat de acte de vânzare – cumpărare realizate pe piața internă, iar importul generează acte de vânzare – cumpărare pe aceiași piață internă.

În plus comerțul exterior valorifică mai eficient mărfurile, decât pe piața internă, găsește plasament pentru oferta fără cerere internă și procură mărfurile solicitate pe piața internă dar la care lipsește oferta internă, determină însemnate mutații în structura activității pieței interne.

Creșterea veniturilor populației reprezintă un factor deosebit de important care acționează cu deosebire asupra pieței bunurilor și serviciilor de consum. Venitul determină puterea de cumpărare a populației, nivelul și structura cererii, condiționând realizarea ofertei, a relațiilor de piață. Venitul este un factor cu acțiune complexă și constantă asupra pieței.

Sporul global al veniturilor se realizează prin creșterea numerică a personalului cu retribuție bănească, deci a celor care apelează la piață.

Alte elemente care favorizează extinderea pieței sunt: trecerea de la retribuția în natură la cea în bani, participarea mai mare a populației rurale la activitatea de piață, sporirea fluxurilor de cumpărători rurali pe piețele urbane.

Influența veniturilor asupra pieței se amplifică și datorită creșterii individuale a acestora. Este vorba de creșterea salariilor, pensiilor burselor, alocațiilor de stat pentru copiii.

Denaturalizarea consumului Sporirea capacității pieței se realizează și prin creșterea consumului, acest raport fiind direct proporțional la o serie întreagă de produse.

Piața se poate largi și pe seama autoconsumului care joaca încă un anumit rol în condițiile în care, mai ales în mediul sătesc se mai păstrează elemente ale economiei naturale. Pe termen lung, la majoritatea produselor, tendința denaturalizării consumului constituie un proces obiectiv care este marcat de evoluția nevoilor de consum.

Prețurile. O influență deosebită asupra activităților de piață o reprezintă nivelul prețurilor de care depind: accesibilitatea la mărfuri, solvabilitatea cererii, puterea de cumpărare a populației.

Oferta, cererea și procesul denaturalizării consumului acționează asupra pieței aproximativ direct proporțional cu amploarea dinamicii lor.

În schimb, mișcarea prețurilor nu influențează direct masa fizica a mărfurilor care formează obiectul pieței, ci numai volumul valoric al tranzacțiilor de piață.

1.3.3. Metode de cercetare a pieței interne a produselor agricole

A. Metode de obținere a informațiilor. Obținerea informațiilor necesare studierii pieței reprezintă o activitate dificilă și costisitoare. Din această cauză se impune să se aleagă cele mai potrivite metode de culegere și să se asigure o strânsă legătură între aceste metode și cele de scalare și de analiză a informațiilor.

Investigarea surselor statistice. Culegerea informațiilor din sursele statistice nu ridică probleme metodologice deosebite. Informațiile culese trebuie să fie veridice, obiective și valide.

Sursele statistice nu oferă însă întotdeauna informații directe privind fenomenele cercetate; adeseori se recurge la informații indirecte, referitoare la fenomene aflate în relații de interdependență cu obiectul cercetării de piață.

Investigarea surselor statistice prezintă următoarele dezavantaje:

decalajul de timp existent între momentul culegerii datelor din sursele statistice și momentul publicării lor respectiv momentul în care ele ajung la cel care efectuează studiul de piață;

gradul redus de detaliere a datelor statistice;

zona redusă de reprezentativitate a indicatorilor statistici cu privire la procesele și fenomenele care prezintă interes în realizarea studiului de piață;

Cercetarea directă. Este calea de recoltare a informațiilor în mod direct de la purtătorii cererii și ofertei.

Gruparea metodelor de cercetare a pieței interne poate fi făcută pornind de la mai multe criterii.

După modul de antrenare în cadrul cercetării, a purtătorului de informații se disting:

ancheta, când are loc antrenarea purtătorului de informații pe care acesta le furnizează, la cererea celui care face studiul de piață;

observarea, când informația este prelucrată fără antrenarea purtătorului ei;

În raport cu modul de desfășurare în timp, metodele de cercetare directă se grupează în:

metode de cercetare permanente;

metode de cercetare periodice;

metode de cercetare ocazionale.

După locul de desfășurare se deosebesc metode de cercetare directă:

la domiciliul subiecților sau pe stradă;

în rețeaua comercială sau în cea de prestări servicii;

în târguri și în expoziții interne;

în laboratoare de cercetare;

În funcție de nivelul rigurozității științifice, se disting:

metode empirice, atunci când informațiile sunt obținute de persoane specializate în

activități de marketing;

metode cu fundament științific, când informațiile se pot recolta de la toți indivizii unei

colectivități sau numai de la unii din aceștia. Cercetătorul se poate opri la o cercetare completă (în masă) sau la una selectivă. Cercetările în masă sunt ideale pentru că, bazându-se pe cuprinderea tuturor unităților, fac posibile realizarea unor analize de o înaltă precizie și de o mare detaliere. Datorită eforturilor financiare foarte mari de cele mai multe ori se recurge însă la cercetarea selectivă.

B. Studierea cererii de consum. Studierea cerințelor populației constituie principalul obiectiv al cercetărilor de piață.

Cercetarea nevoilor de consum de pe piață are în vedere stabilirea următoarelor elemente:

cercul nevoilor de consum;

ierarhia, persistența și ordinea de manifestare a nevoilor;

raporturile dintre nevoi;

gradul de indiferență, de rivalitate sau de atracție a unor nevoi față de altele.

Metodele de studiere a cererii de consum sunt următoarele:

metode de analiză, care se referă la analiza vânzărilor, analiza mișcării stocurilor de mărfuri și la bugetele de familie;

metode de estimare indirectă, care abordează cererea ca rezultat al altor fenomene economice sau demografice;

metode de estimare directă, care au la bază recoltarea informațiilor directe de la purtătorii cererii și cuprind metode de observare empirică și sondajul statistic.

Desfacerile cu amănuntul înregistrate pe piață se identifică cu cererea realizată. Volumul desfacerilor, raporturile cantitative dintre produse, tendințele volumului și structurii desfacerilor, pot fi socotite ca trăsături ale cererii de consum.

Analiza vânzărilor, se realizează prin procedee relativ simple, cum ar fi ritmul mediu al vânzărilor, prin care se pot determina o serie de direcții în evoluția cererii.

Analiza mișcării stocurilor, urmărește evoluția stocurilor în rețelele de distribuție, indicând variațiile cererii populației, atitudinea cumpărătorilor față de bunurile oferite pe piață.

Bugetele de familie furnizează date privind purtătorii cererii și se constituie ca metode de analiză, deoarece înregistrează cererea sub forma unor cheltuieli bănești trecute, efectuate pentru procurarea mărfurilor.

Normele de consum, ca și bugetele de consum sunt și ele în măsură să ajute la estimarea cererii pe piață. La produsele la care posibilitățile de producție sunt limitate, estimarea cererii se face pe baza dimensiunilor ofertei care se află sau se va afla pe piață la un moment dat.

Metodele de observare empirică, permit estimarea în mod direct a cererii existente pe piață, prin contactul consumatorului cu unitățile comerciale.

Sondajul statistic, presupune stabilirea unui eșantion selectat din colectivitatea generală, în cadrul căruia, se studiază caracteristica fenomenului analizat.

C. Studierea ofertei de produse. Studierea ofertei de produse destinate comercializării pe piață, este absolut necesară deoarece aceasta este influențată de o serie de elemente ale politicii comerciale – politica de distribuție, politica de prețuri, și se află în relație de cauzalitate reciprocă cu cererea de produse agricole și alimentare.

Evoluția în timp a ofertei de mărfuri, nu poate fi analizată decât dacă se iau în considerare, în mod concomitent, o serie de parametri, cum sunt: creșterea cantitativă sau / și calitativă, diversificarea sortimentală etc.

Ca volum, oferta de mărfuri variază de la o perioadă la alta, antrenând însă, în proporții diferite de la un produs la altul, atât mărimea volumului fizic cât și creșterea nivelului calitativ.

Localizarea ofertei de mărfuri este urmărită sub două aspecte distincte: localizarea ofertei pe verigi ale aparatului comercial, respectiv dispunerea teritorială a ofertei.

Localizarea ofertei pe verigi ale aparatului comercial permite determinarea proporției în care oferta se află în veriga comerțului cu ridicata respectiv a comerțului cu amănuntul.

În ceea ce privește dispunerea teritorială a ofertei, studiul pieței trebuie să aibă ca obiect cercetarea acesteia pe medii – urban, rural, pe județe, pe localități, pe tipuri de unități economice.

Piața externă a produselor agricole. Caracteristicile. Dimensiunile. Factorii de influență. Tipuri de piețe externe. Metode de cercetare a piețelor externe

1.3.4.Caracteristicile piețelor externe

Piața externă reprezintă un ansamblu format din cererea și oferta de mărfuri, din condițiile confruntării și realizării cererii și ofertei, din relațiile care apar cu ocazia acestei confruntări între parteneri din diferite țări.

Realizarea finală a cererii și ofertei are loc în afara granițelor între care acestea se formează.

Totalitatea piețelor externe formează piața internațională. Suma tuturor actelor de vânzare cumpărare efectuate atât pe piețele externe cât și pe piața țării de referință, reprezintă piața mondială.

Piața mondială este definită ca ansamblul actelor de vânzare cumpărare și al relațiilor privind schimbul de mărfuri și servicii între țările lumii împreună cu schimburile de piața din interiorul țărilor.

Trăsăturile caracteristice ale piețelor externe pot fi sintetizate în două aspecte: extrema eterogenitate a acestor piețe care este dată de marea varietate de mărfuri care formează obiectul actelor de vânzare – cumpărare, de multitudinea de participanți la actele respective și de condițiile specifice de comercializare; și caracterul necontrolabil la nivelul partenerilor care intervin în actele de vânzare – cumpărare.

Caracterul necontrolabil generează concurența ale cărei forme și intensități depind de tipul piețelor; obiectivul activităților pe piață; conjunctura specifică fiecărei perioade.

1.3.5. Dimensiunile piețelor externe

Dimensiunile pieței externe se referă la:

capacitatea pieței externe;

structura pieței externe;

localizarea pieței externe.

Dimensiunile cantitative ale piețelor externe pot fi evidențiate prin indicatori ai capacității pieței, cum sunt:

volumul cererii de mărfuri;

volumul ofertei de mărfuri;

volumul tranzacțiilor (exportul și importul) pe piață.

Categoriile conceptuale privite în raport cu mărimea indicatorilor care caracterizează

dimensiunea piețelor externe sunt:

Piața efectivă, exprimată prin volumul efectiv al importurilor și exporturilor unei țări;

Piața potențială, cu evaluări viitoare ale pieței;

Piața saturată, când volumul pieței efective se identifică cu cel al pieței potențiale; intrarea pe o astfel de piață putând avea loc prin înlăturarea unora dintre competitori.

Piață nesaturată, când piața potențială este mai mare decât cea efectivă.

Sursele de date și metodologia de calcul permit o evaluare aproximativ corectă a pieței efective. În schimb, stabilirea pieței potențiale este dificilă.

Consumul aparent (Ca), dedus din formula:

Ca = producția internă + import – export

poate constitui punctul de plecare în evaluarea posibilităților de export sau de import pe care le are o țară anume.

În situația în care producția internă depășește nevoile de consum se impune contactul cu piețele externe. În alte situații, importul și exportul pot apare simultan în balanța consumului. Chiar dacă producția internă este satisfăcătoare cantitativ se face totuși apel la importuri, pentru diversificarea consumului intern.

În condițiile unei egalități depline între producția și consumul intern, volumul tranzacțiilor de import-export, poate să difere substanțial, conducând la dimensiuni diferite ale piețelor externe.

Structura piețelor externe, se exprimă prin indicatori care măsoară componentele piețelor externe, proporțiile dintre acestea, tendințele modificării lor.

În raport cu direcția fluxurilor de mărfuri sau servicii, piețele externe pot fi:

piețe exclusiv sau preponderent furnizoare;

piețe cumpărătoare sau beneficiare;

piețe cu ambele fluxuri de mărfuri sau servicii.

Piețele externe se mai diferențiază și în funcție de intensitatea actelor de vânzare-cumpărare, gradul de concentrare, nivelul competitivității.

Localizarea piețelor externe se face pornind de la unele trăsături comune ale operațiunilor de piață din mai multe țări. Astfel, zona sau aria pieței poate avea o accepție geografică (ex.: piața Americii de Sud pentru tractoare) sau o alta economică (piața agricolă a Uniunii Europene).

1.3.6. Factorii de influență ai piețelor externe

Piețele externe sunt influențate de un ansamblu de factori cu acțiune conjuncturală sau pe termen lung. Gruparea acestor factori poate fi făcută în funcție de mai multe criterii.

După aria de acțiune, factorii de influență sunt clasificați în:

factori generali;

factori specifici.

În funcție de modul de acțiune asupra componentelor pieței, întâlnim:

factori ai volumului tranzacțiilor de piață;

factori ai structurii pieței;

factori ai calității;

factori ai ariei geografice;

În raport cu durata acțiunii lor pe piață avem factori cu influență pe termen lung, mediu sau scurt.

În funcție de domeniul socio-economic și politico-geografic se deosebesc următoarele grupe de factori:

factorii economici, din care cei mai importanți sunt resursele naturale;

factorii demografici, care imprimă pieței trăsături specifice în funcție de: numărul și

densitatea populației; structura populației pe grupe de vârstă, pe mediu, pe categorii sociale; indicatorii dinamicii populației: ritmul de creștere, mobilitatea, tendința structurii populației.

factorii socio-culturali, care au în vedere nivelul și repartiția veniturilor; gradul de

ocupare al populației; nivelul și dinamica dotărilor pentru satisfacerea nevoilor de culturalizare; tradițiile și caracteristicile culturale și religioase.

factori de natură politică, care contribuie în mod determinant la stabilirea

dimensiunilor pieței externe, a structurii și dinamicii lor, a cererii și ofertei.

factori geografici și climatici, care își pun amprenta asupra localizării pieței, gradului

de mobilitate a cererii și ofertei și posibilitățile de satisfacere a acestora.

1.3.7. Tipuri de piețe externe

În funcție de diferitele caracteristici, piețele externe se pot diferenția în mai multe

tipuri.

Potrivit criteriului geografic, se poate vorbi de piața mondială; piață regională (zonală,

continentală și piață națională.

Din punct de vedere politic, piețele externe se grupează în

piața țărilor capitaliste;

piața țărilor în curs de dezvoltare;

piața țărilor cu economie de tranziție;

piața țărilor socialiste.

În funcție de politicile comerciale și mai ales, în raport cu gradul de protejare a piețelor, acestea pot fi

piețe libere (liberalizate);

piețe protejate.

Măsurile și reglementările de protejare a piețelor proprii de către o țară sau de către un

grup de țări pot fi grupate în două mari categorii: tarifare și netarifare.

Măsurile de politică tarifară se referă în general la instituirea de taxe vamale în timp ce

măsurile și reglementările netarifare se referă în general la contingentări (piețe contingentate), respectiv măsuri care afectează prețul mărfurilor, respectiv instituie standarde sau diverse norme.

Piețele protejate se pot transforma în piețe închise datorită interzicerii totale a importurilor anumitor mărfuri și în special principal prin stabilirea unui nivel prohibitiv extrem de ridicat al taxelor vamale.

În raport cu intensificarea activității pe piață, piețele externe pot fi:

piețe accesibile sau greu accesibile;

piețe concentrate (dense) sau disperate;

După obiectul tranzacțiilor se deosebesc:

piețe externe de mărfuri;

piețe externe de servicii.

În funcție de gradul de mobilitate și tendințele înregistrate de dimensiunile lor, piețele

externe pot fi:

piețe dinamice;

piețe mobile și foarte mobile;

piețe în creștere;

piețe stagnate;

piețe în scădere.

Primele trei tipuri de piețe sunt caracteristice unor țări în curs de dezvoltare sau sunt

piețe internaționale a unor produse de mare importanță.

Asupra piețelor stagnante sau în scădere sunt evidente influențele unor factori restrictivi.

1.3.8. Metode și procedee de cercetare a piețelor externe

A. Aspecte preliminare privind studierea piețelor externe În raport cu studiul pieței interne, cercetarea pieței externe prezintă multe puncte comune (mai ales sub aspectul metodelor utilizate), dar și diferențieri privind:

nivelul obiectivelor;

conținutul diferitelor etape ale cercetării;

organizarea și desfășurarea cercetării pieței.

Printre obiectivele specifice ale cercetării pieței externe pot fi determinarea concurenței, determinarea rezervelor de export.

Studierea piețelor externe trebuie să aibă în vedere realizarea unui flux de informații adecvat din punct de vedere al volumului și al continuității, pertinente, comparabile, prelucrabile și la un cost cît mai redus.

În cea ce privește asigurarea de informații corespunzătoare atât din punct de vedere cantitativ cât și sub aspect calitativ, prezintă importanță stabilirea unor combinații judicioase între informațiile din surse primare și surse secundare.

Dacă informațiile din surse primare reclamă cheltuieli mari, și sunt de calitate relativ mai slabă datorită organizării și desfășurării procesului de recoltare a informațiilor, informațiile secundare, sunt mai ieftine, și pot caracteriza destul de bine fenomenele pieței externe, ele provenind în general din publicațiile statistice ale Organizației Națiunilor Unite, sau ale diferitelor țări.

Informațiile din surse secundare au totuși o veridicitate relativă datorită faptului că în unele țări, situația pieței nu este prezentată prin date obiective, cea ce poate conduce la concluzii eronate.

B. Metode de determinare a potențialului de absorbție Potențialul de absorbție, definit ca potențial de import, constituie una dintre cele mai importante dimensiuni ale piețelor externe. Acest potențial reprezintă cantitatea de produse sau servicii care pot fi absorbite din exterior de piața unei țări, într-o anumită perioadă de timp.

Pentru determinarea potențialul de absorbție se poate recurge la mai multe metode, dintre care sunt de evidențiat

metoda balanțelor;

metoda evaluării prin analogie.

Metoda balanțelor, este utilizată mai ales în cazul produselor agricole, al materiilor prime sau al unor produse finite. Potențialul de absorbție se determină deducându-se din necesarul total de consum pentru un produs, volumul producției interne la care se adaugă eventualul export din produsul respectiv:

Pa = Nc – (Q + E) , unde

Pa – Potențialul de absorbție;

Nc – Necesarul de consum; Q – producția; E – export

Metoda evaluării prin analogie, se folosește în situațiile în care, informațiile referitoare la un produs anume sunt insuficiente sau lipsesc.

În esență metoda constă aceea că se extind cunoștințele despre țările pentru care există informații asupra celor care constituie obiectul nemijlocit al cercetării. În evaluarea prin analogie poate fi avută în vedere și tehnica ”deplasării” în timp a unei serii temporale de date, supoziția fiind aceea că etapele pe care le-a parcurs evoluția pieței într-o țară aflată în avans în privința nivelului de dezvoltare, vor fi repetate și în cazul altor țări.

C. Determinarea potențialului de export Potențialul de export se determină folosind aceleași tehnici descrise în cazul potențialului de import, utilizând relația:

Pe = Q + I – Nc, unde

Pe – potențialul de export; Q – producția internă pentru produsul avut în vedere;

I – importul eventual; Nc – necesarul de consum.

D. Stabilirea cotei de piață Cota de piață este un indicator relativ al volumului desfacerilor realizate de o țară pe o anumită piață externă, într-o perioadă determinată.

Cota de piață poate fi determinată prin raportarea vânzărilor realizate de un exportator fie la volumul vânzărilor pe piața respectivă, fie la volumul importurilor totale ale acesteia.

Cota de piață poate și trebuie urmărită și sub aspect dinamic.

Mărimea cotei de piață este determinată de:

schimbarea dimensiunilor pieței externe;

modificarea structurală datorită ritmurilor diferite înregistrate în evoluția diverselor segmente de piață;

eforturile de cercetare ale țării respective.

E. Rezervele de export Determinarea rezervelor de export reprezintă o metodă de stabilire a poziției unui exportator pe fiecare piață în raport cu locul său în piața totală (mondială).

Prin această metodă se definesc rezervele de lărgire a activității de piață, respectiv, sunt stabilite diferențele dintre cotele de export deținute pe fiecare piață externă și cota medie realizată pe piața mondială, ponderată cu cota pieței respective din piața mondială.

Studiul conjuncturii piețelor Cercetarea modificărilor mediului și a modului care acestea influențează asupra activității de piață, pornește de la evaluarea conjuncturii pieței. Conjunctura economică se definește ca o stare a economiei într-o perioadă dată, văzută în ansamblu, ca rezultat al interacțiunii dintre elementele ei constitutive.

Metodele cele mai des utilizate în studiul piețelor externe sunt:

Metoda corelării indicatorilor, care are în vedere modul diferit de manifestare a fenomenelor și proceselor economice ilustrat în funcție de situația conjuncturală generală, care poate fi analizată în avans, concomitent sau în urma acesteia;

Metoda balanțelor, analizează simultan resursele și direcțiile de consum sau de valorificare. Această metodă pune în evidență raportul dintre ofertă și cerere, dintre resurse și nevoi.

Tabel 1.1. Balanța unui produs X

Sursa: ”Marketing în Agricultură”, Constantin Croitoru, Edit. Tritonic București 2001

1.5.Concluzii

Piața produselor agricole prezintă particularități specifice, determinate de modul specific de formare a cererii și ofertei, respectiv a prețului produselor agricole.

Oferta pe piața produselor de bază din agricultură este repartizată neuniform din punct

de vedere geografic, cantitativ neregulată, frecvent sezonieră, și generează relații de piață proprii, cu influențe directe asupra prețurilor, sistemelor de aprovizionare și desfacere în centrele de consum.

Cererea de produse agricole este variabilă, dar puțin elastică pe termen scurt, în raport cu prețurile existente pe piață, asupra ei acționând o serie de factori care nu apar la alt gen de produse, cum sunt: tradiția, obiceiurile, clima, credințele religioase etc.

Piața produselor agricole poate fi analizată, pe filiera celor două mari componente ale sale:

piața internă;

piața externă.

În analiza pieței interne trebuie urmărită evoluția în timp a principalelor sale aspecte

legate de structura pieței interne, aria pieței interne capacitatea și potențialul acesteia, gradul de saturare al pieței interne.

Studierea și cunoașterea pieței produselor agricole presupune identificarea raporturilor

existente între producție și consum, verificarea concordanței dintre nivelul și structura producției și nivelul și structura cererii consumatorilor, determinarea relațiilor dintre producători și cumpărători.

Studierea pieței asociază în vederea atingerii acestor obiective ideea de prospectare a pieței, de studiere și descoperire a manifestărilor și tendințelor proceselor și fenomenelor care au loc în cadrul ei, pentru a putea răspunde la întrebările: Ce trebuie vândut? În ce cantitate? Care sunt potențialii cumpărători?

Independent de forma în care este analizată, la nivel global sau la nivel de structură, piața trebuie adusă la o formă cantitativă de exprimare care să servească agenților economici, ca element de referință pentru activitățile lor.

Capacitatea pieței poate fi evaluată cu ajutorul unei serii de indicatori, care au la bază cele două categorii economice esențiale ale pieței, cererea și oferta. Principalii indicatori folosiți pentru determinarea capacității pieței sunt: mărimea globală a cererii, mărimea globală a ofertei, respectiv volumul relațiilor de vânzare-cumpărare rezultate din confruntarea cererii cu oferta.

Piețele externe sunt influențate de un ansamblu de factori cu acțiune conjuncturală sau pe termen lung.

Cercetarea pieței externe prezintă multe puncte comune cu cercetarea pieței interne (mai ales sub aspectul metodelor utilizate), dar și diferențieri privind nivelul obiectivelor, conținutul diferitelor etape ale cercetării.

Printre obiectivele specifice ale cercetării pieței externe pot fi determinarea concurenței, determinarea rezervelor de export.

Un studiu complet asupra evoluției piețelor agricole trebuie să conțină și informații privind prețurile produselor agricole, factorii care acționează asupra acestor prețuri, dinamica prețurilor în perioada de timp analizată.

Alte elemente absolut necesare în studiul piețelor agricole sunt cele legate de evoluția importurilor respectiv exporturilor de produse agricole, pe baza acestora și a informațiilor privind producția, consumul și evoluția stocurilor putând fi întocmite balanțele principalelor produse agricole, indiferent dacă sunt de origine vegetală sau animală.

CAPITOLUL 2. ORGANIZAREA PIEȚELOR AGRICOLE ÎN

UNIUNEA EUROPEANĂ

Stabilirea unei piețe comune a reprezentat un obiectiv de bază la formarea Comunității Economice Europene în urma semnării Tratatului de la Roma din anul 1957.

Formarea unei piețe agricole comune pentru țările semnatare a acestui tratat s-a lovit însă de o problemă majoră reprezentată de eterogenitatea agriculturii țărilor semnatare. Diferența de dezvoltare a agriculturii acestor țări ( Belgia, Franța, Italia, R.F. Germană, Luxemburg și Olanda) a dus într-o primă etapă la formarea unei piețe comune care nu includea sectorul agricol.

Această decizie a avut la bază ideea că un proces de integrare poate avea succes numai dacă economiile țărilor partenere au structuri concurențiale și niveluri comparabile de dezvoltare, iar plasarea agriculturilor europene într-un sistem deschis de piață în condițiile existente în anul 1957 ar fi dus la accentuarea diferențelor de dezvoltare existente antrenând cu aceasta un întreg lanț de efecte economice, sociale și politice negative.

2.1. Rolul Politicii Agricole Comune în organizarea piețelor agricole în

Uniunea Europeană

Factorii care au determinat includerea agriculturii în procesul de integrare Europeană

Printre caracteristicile agriculturilor semnatare a tratatului de la Roma se poate semnala ponderea diferită a populației ocupate în agricultură în țările membre, predominanța exploatațiilor familiale de mică dimensiune (o mare parte din exploatații au o suprafață mai mică de 10 ha), productivitatea diferă de la țară la țară dar este relativ mică, prețurile la producător variau foarte mult între țări cea ce ar fi pus o parte dintre ele în situația de a nu face față concurenței libere prin deschiderea piețelor. Țări precum Franța și Italia, care își protejau producătorii interni prin taxe vamale și restricții cantitative la import și care aveau un sector agricol important, având o pondere importantă în PIB și în ocuparea forței de muncă în agricultură, ar fi fost dezavantajate în raport cu ceilalți parteneri în situația creării unei piețe unice, cu atât mai mult cu cât domeniul industrial era mai puțin competitiv.

Tabel 2.1 Principalele caracteristici ale agriculturilor europene la formarea Comunității Economice Europene

Sursa:European Comission Directorate-General for Agriculture

Principalii factori care au dus însă la includerea în următorii ani a agriculturii în procesul de unificare europeană și la aplicarea unei politici agricole comune au fost următorii:

diversitatea politicilor agricole naționale;

diferențele structurale la nivel de agricultură;

randamentele scăzute înregistrate în majoritatea țărilor Comunității;

importanța și influența politică a agricultorilor;

contextul internațional.

Politica agricolă comunitară a fost considerată o continuare la nivel comunitar a politicilor agricole existente în țările vest europene în anii 50. Ea a debutat pe fondul profundei crize agricole înregistrate în anii de după al doilea război mondial și a cunoscut moduri diferite de manifestare de la promovarea liberului schimb în țări ca Belgia și Olanda până la instituirea protecționismului în Franța sau Germania.

La formarea Comunității Economice Europene regula în materie de politică agricolă era intervenția în organizarea piețelor agricole naționale. O lungă perioadă de protecție a piețelor interne a dus la formarea unui curent politic agrarian puternic, în multe țări existând partide și mișcări politice agrariene care aveau drept scop ridicarea veniturilor agricultorilor, stabilizarea populației rurale care avea tendința de a migra în marele centre urbane și apărarea exploatației de tip familial.

Menținerea exploatațiilor de dimensiune mică și mijlocie a fost ideea predominantă a politicilor agricole, susținută de convingerea că agricultura reprezintă un mod de viață care promovează valori ce se impun a fi păstrate.

Un factor important al includerii agriculturii în procesul de integrare europeană l-a constituit riscul de dependență excesivă a țărilor vest europene față de SUA, ca principal partener cel puțin pentru Germania și Italia. Crizele alimentare succesive în Europa au făcut din auto-aprovizionarea alimentară un obiectiv esențial al politicilor agricole. Modernizarea și restructurarea agriculturii a devenit o condiție pentru creșterea contribuției acesteia la schimburile externe și pentru diminuarea dependenței economice față de SUA ca principal rival comercial.

Cel mai important argument extern pentru includerea agriculturii în sistemul de integrare al Pieței Comune a fost obligativitatea respectării principiilor GATT (Acordul general pentru Tarife și Comerț) care prevedeau că stabilirea unei uniuni vamale sau a unei zone de liber schimb trebuie să includă toate sectoarele economice, inclusiv deci agricultura, astfel încât să nu se pună obstacole comerțului cu țările terțe sau să se denatureze curentele normale de schimburi pentru a putea fi considerate ca etape ale liberalizării comerțului pe plan mondial.

În concluzie integrarea europeană nu putea să nu includă și agricultura, așa încât în baza tratatului de la Roma care la Art. 38 stipula: ”Piața comună cuprinde și agricultura și comerțul cu produse agricole”, în anii 59-62 au fost declanșat procesul de eliminare a barierelor vamale interne, s-a ajuns la un acord asupra principiilor de politicii agricole comune (PAC) și s-a creat Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă(FEOGA), cu rol în acoperirea cheltuielilor legate de piețele agricole și susținerea reformelor structurale.

2.1.2. Principiile și obiectivele Politicii agricole comunitare

Conferința de la Stressa din anul 1958 a adus precizarea obiectivelor Politicii agricole comunitare de către țările membre ale Comunității Economice Europene. Compararea și analizarea politicilor naționale existente în acea perioadă în statele membre și punerea de acord asupra resurselor și cerințelor existente au permis stabilirea primelor principii și obiective cu privire la viitoarea politică comună în domeniul agriculturii. Se urmărea astfel restructurarea agriculturii comunitare în așa fel însă încât aceasta să nu afecteze sistemul existent de exploatații familiale.

S-a urmărit uniformizarea prețurilor la nivel de Comunitate, la un nivel mai ridicat însă decât prețurile mondiale, aceasta datorită faptului că toate costurile de producție erau mai ridicate în statele membre decât în celelalte țări mari producătoare. Concomitent a fost urmărit și un alt aspect important și anume participarea la comerțul mondial însă asigurând protejarea pieței interne.

Principiile stabilite vizau în general trei aspecte esențiale: realizarea unicității pieței, impunerea preferinței comunitare și realizarea solidarității financiare.

Unicitatea pieței impunea liberalizarea treptată a circulației produselor agricole între țările membre și comercializarea produselor respective la prețuri unice, stabilite la nivel comunitar. Prețurile unice rezultau din media aritmetică a prețurilor naționale din țările comunitare.

Preferința din partea țărilor membre, pentru produsele comunitare era asigurată prin impunerea de sancțiuni prin taxe de prelevare în cazul încălcării acestui principiu. Taxele de prelevare sau prelevările variabile se stabileau ca diferență între prețurile importurilor de produse agricole care erau mai mici și prețurile mai mari ale produselor similare obținute din producția internă. Pentru stimularea exportului la prețuri inferioare celor practicate pe piața internă s-au instituit taxe de restituire prin care se compensau pierderile rezultate din diferența între prețul intern și prețul mondial.

Se mai urmărea și protejarea agriculturii țărilor membre de concurența externă prin introducerea unui sistem complex de măsuri și instrumente de politică comerciale tarifare și netarifare și restructurarea acesteia prin sporirea gradului de autoapovizionare cu produse agricole din categoria celor supuse reglementărilor.

Solidaritatea financiară presupunea finanțarea acțiunilor de politică agricolă prin intermediul organismelor comunitare specializate respectiv prin introducerea Fondului European de Orientare și Garantare Agricolă (F.E.O.G.A.).

Obiectivele Politicii agricole comunitare sunt stabilite într-o manieră extrem de generală în articolul 39 al Tratatului de la Roma. Acestea se referă la:

creșterea productivității activității din agricultură prin promovarea progresului tehnic,

asigurarea dezvoltării raționale a producției agricole și utilizarea optimă a factorilor de producție;

îmbunătățirea nivelului de trai și mărirea veniturilor forței de muncă implicate în

agricultură;

standardizarea și stabilizarea piețelor agricole;

garantarea securității aprovizionării cu produse agroalimentare pe întregul teritoriu al

Comunității Economice Europene;

asigurarea ofertei la prețuri rezonabile pentru consumatori;

Fig. 2.1. Obiectivele și principiile P.A.C.

Politica agricolă comună

Sursa: Pescariu Gabriela ”Uniunea Europeană – Politici și piețe agricole” Editura Economică 1999

2.1.3. Evoluția Politicii agricole comunitare

Evoluția P. A. C. de la semnarea Tratatului de la Roma (1957)

Originile P.A.C. s-au conturat la începutul anilor 1960, și au la bază principiile și obiectivele generale stabilite în Tratatul de la Roma.

Politica agricolă comunitară urmărea în principal încurajarea creșterii productivității printr-o mai bună funcționare a filierelor de producție agricolă în scopul asigurării securității alimentare, dar și pentru crearea unui sector agricol viabil, capabil sa asigure consumatorilor necesarul de alimente.

P.A.C. a avut la bază introducerea subvențiilor pentru diferitele produse agricole și garantarea prețurile la producători, prin acordarea unor stimulente pentru producție. Aceste subvenții au fost concepute în cadrul de lucru al organizărilor comune de piață (CMO – Common Market Organisations) pentru diferite produse vegetale și animaliere.

În perioada anilor `60 si `70 politicile agricole comune ofereau asistență financiară producătorilor agricoli pentru a-și dimensiona exploatațiile într-un mod cât mai eficient din mai multe puncte de vedere, și anume al tehnologiei agricole, al managementului de producție, pentru a face față în condiții cât mai optime situației existente în agricultura mondială.

De asemenea P.A.C. a oferit și asistență financiară pentru îmbunătățirea situației resurselor umane din zona rurală, prin mai multe cai, și anume cursuri de perfecționare profesională, fonduri pentru pensii și fonduri pentru sprijinirea zonelor defavorizate.

În anul 1968, într-un plan adresat Consiliului de Miniștri al agriculturii, comisarul pentru agricultură a ajuns la concluzia că P.A.C. poate contribui la dezvoltarea agriculturii și la ridicarea nivelului de viață a agriculturilor numai în condițiile în care “structurile de producție și îndeosebi structurile de exploatare vor fi adaptate în consecință și agricultura va fi sprijinită să se angajeze prin efort propriu în sistemul economiei de piață”.

În acest scop, Mansholt recomanda ca prin P.A.C. să se urmărească un dublu obiectiv: realizarea echilibrului pe piețele agricole și ameliorarea structurilor de producție.

În perioada imediat următoare planului Mansholt saturarea pieței interne la o serie de produse a ridicat o problema delicată pentru P.A.C., aceea a excedentelor care a luat amploare pe fondul creșterii producției și a instabilității pieței mondiale.

Măsurile de organizare a piețelor în contextul decalajului progresiv între ofertă și cerere, pe de o parte, și între prețurile interne și cele mondiale, pe de altă parte, au devenit din ce în ce mai costisitoare și mai puțin eficiente.

În acest sens trebuie amintit că dacă în anul 1960 primele șase țări membre cheltuiau aproximativ 500 de milioane de unități de cont (U.C.) în cadrul politicilor naționale pentru susținerea piețelor, în perioada premergătoare planului Mansholt suma a atins nivelul de 1,5 miliarde U.C.

Cheltuielile secțiunii garantare a fondului F.E.O.G.A. prevăzute pentru 1968 – 1969 au fost de 2 miliarde U.C. Astfel s-a impus o politică de prețuri prudentă dar s-a avut în calcul și realizarea unei reforme fundamentale a structurilor agricole, concepute într-un cadru mai larg decât cel al P.A.C.

În pofida eșecului programului recomandat de Mansholt momentul a prilejuit formularea de întrebări și reflecții asupra rolului P.A.C. în dezvoltarea agriculturii. Lipsite de finalitate, concluziile s-au dovedit totuși în timp valabile, politica de garantare a prețurile având drept efect excedente tot mai mari, la costuri din ce în ce mai greu de suportat

Lipsa unei politici structurale făcea imposibil de ridicat nivelul de viață al agricultorilor și integrarea agriculturii în modernitate. Reducerea suprafețelor cultivate, se impunea cu necesitate pentru echilibrarea piețelor.

În anul 1984 P.A.C. a suferit o schimbare radicală, prin introducerea sistemului de limitare a cantităților garantate pe baza introducerii cotelor pentru producția de lapte.

Celelalte piețe excedentare au fost supuse reglementarii prin stabilirea cantităților maxime garantate (C.M.G).

O alta metodă folosită începând cu anul 1989 a constituit-o “înghețarea voluntară a terenurilor”. Agricultorii care acceptau să lase terenuri necultivate sau să le folosească în scopuri neagricole cel puțin 5 ani și în proporție de minim 20% din suprafața arabilă a exploatațiilor, beneficiau de o prima anuală forfetară sau erau scutiți de taxa de coresponsabilitate daca erau producători de cereale și renunțau la 30% din suprafața cultivată.

În anul 1988 o modificare importantă a fost reprezentată de trecerea de la un sistem în care miniștrii agriculturii defineau măsurile P.A.C. și lăsau în seama F.E.O.G.A. problemele finanțării, la un sistem în care mai întâi se stabilea suma maximă a cheltuielilor și politica agricolă era adoptată în consecință. Regula aplicată (Linia directoare agricolă) era că F.E.O.G.A. nu putea crește decât până la cel mult 74 % din P.I.B. a Uniunii Europene.

În condițiile în care și prețurile de intervenție au fost reduse sau blocate rezultatele nu au întârziat să apară. De la o pondere de 65% în bugetul comunitar al anului `88, F.E.O.G.A. a scăzut la 55 % în anul 1992.

Mecanismele de intervenție au acționat în favoarea marilor exploatații, în perioada 1973 – 1993.

Aproximativ 20 % din exploatații dețineau 80% din terenurile agricole și beneficiau de 80% din fondurile F.E.O.G.A., în timp ce exploatațiile mici și mijlocii rezistau cu dificultate.

Principiul solidarității este pus în această perioadă tot mai frecvent în discuție de către țările contributive care refuză să mai susțină agriculturile slab competitive.

Impactul Reformei Mac Sharry asupra piețelor agricole ale Uniunii Europene

În anul 1991, deteriorarea rapidă a situației bugetare, ca urmare a creșterii stocurilor, dificultățile de echilibrare a prețurilor și presiunile externe au determinat Comisia Europeană să propună o reformă fundamentală a P.A.C. Astfel programul de reformă cunoscut sub denumirea de Proiect Mac Sharry a fost semnat de către miniștrii agriculturii a celor 12 state membre din anul 1992.

Reforma Mac Sharry a cuprins măsuri care vizau apropierea prețurilor europene de cele mondiale pentru marile producții (cereale, oleaginoase, carne bovină, produse lactate), reducerea excedentelor, diminuarea rolului politicii de garantare a prețurilor în favoarea plăților compensatorii, favorizarea exploatațiilor de mică dimensiune.

Obiectivul principal l-a constituit reducerea prețurilor garantate în scopul corelării lor cu prețurile mondiale și diminuarea excedentelor. Pentru a nu afecta veniturile agricultorilor, reducerile de preț sunt compensate printr-un sistem de subvenții directe.

În principiu scăderea prețurilor ar fi antrenat un proces de concentrare a exploatațiilor însoțit de un puternic exod rural.

În scopul menținerii exploatațiilor de dimensiune mică și mijlocie și pentru evitarea depopulării mediului rural, reforma a prevăzut acordarea compensațiilor indiferent de nivelul de producție, pe hectar sau pe suprafața exploatației.

Sectorul cel mai puternic atins de reforma este cel al cerealelor. Este de altfel explicabil, dacă avem în vedere că cerealele reprezintă principalul capitol al destinației F.E.O.G.A. – Garantare, iar mecanismele de intervenție au condus la dezechilibre majore pe piața europeană.

Susținerea cerealelor la prețuri de garantare ridicate, chiar după apariția excedentelor, a descurajat consumul furajer intern, care s-a orientat spre produse de substituție importate, mult mai ieftine și, în plus, scutite de taxe vamale. De asemenea, sistemul restituirilor, prin care vest europenii au reușit sa exporte o mare parte din surplusul de ofertă, a atras critici din partea țărilor concurente, în special a SUA, culminând prin conflictele din cadrul negocierilor rundei Uruguay.

Reforma a prevăzut pentru cereale trei tipuri de masuri: reducerea prețurilor, “înghețarea” terenurilor și subvenții compensatorii directe pe venit.

Reforma Mac Sharry, inspirată din modelul nord-american, introduce pentru prima dată în politicile agricole europene obligativitatea scoaterii terenurilor din cultura agricolă, în situația în care plata compensațiilor pentru pierderile de venit este condiționată de retragerea din cultura a 15% din suprafața agricolă a exploatației, prin rotație, sau a 20% în cazul în care procentul se stabilește la nivel regional.

Politica Agricola Comună nu putea să renunțe însă la unul din obiectivele sale principale: asigurarea unor venituri echitabile populației agricole. Deoarece reducerea prețurilor s-a impus cu necesitate, reforma a adoptat sistemul plaților compensatorii. Dacă în mecanismele P.A.C., plățile compensatorii erau deja utilizate, dar ca măsuri complementare intervenției prin preț garantat; prin reforma Mac Sharry acestea devin piesa centrală a sistemului de garantare a piețelor. Compensațiile se acordă în funcție de suprafața exploatației și sunt stabilite la un nivel care să acopere pierderile de venit cauzate de reducerea prețurilor.

Reforma adopta pentru plante oleaginoase și proteaginoase un sistem similar cu cel pentru cereale, mai puțin prețurile comune. Așadar, după 1992, organizarea comună de piață pentru plante oleaginoase și proteaginoase consta în plăți compensatorii condiționate de “înghețarea” terenurilor și de limitarea suprafeței cultivate pe ansamblul Comunității Europene, conform Acordului de la Bruxelles.

Pentru produsele lactate, reforma nu prevede decât o scădere a prețurilor cu 2,5% în 1993 și 1994, precum și posibilitatea de reducere a cotelor, dacă piața o impune, pentru 1993/94 și 1994/95.

Reforma Mac Sharry aduce în schimb importante modificări în organizarea comună de piață pentru creșterea bovinelor. Aici s-a trecut de la garantare maximă prin prețuri ridicate de intervenție la adoptarea unor parametri de intervenție și la reducerea prețurilor și cantităților maxim garantate.

Reforma oferea statelor membre o marjă mai largă de acțiune, în special prin posibilitatea de adoptare a unor intervenții complementare, reforma aducând astfel un plus de flexibilitate, absolut necesară pentru gestionarea masurilor complexe pe care le presupunea.

Anul 1995/96 a fost ultimul an de aplicare a reformei. Deși se spera în anumite cercuri politice într-o “reformă a reformei”, poziția oficială a Comisiei Europene, exprimată în momentul fixării prețurilor pentru 95/96 a fost următoarea: “Nimic din situația actuală a pieței nu permite să apreciem că deciziile din ’92 au fost greșite și trebuiesc considerabil modificate. Comisia va reexamina noile organizări de piață din momentul aplicării, în special pentru a le simplifica, fără a schimba echilibrul politic realizat în 1992 sau mecanismele prevăzute de reforma pentru gestionarea producției. În prezent, Comisia nu dorește să propună modificarea unui sistem care a răspuns deplin tuturor așteptărilor din 1992” Ca urmare, direcția oferită de reformă a fost continuată.

Anul 1995 a fost marcat însă în Politica agricola comună de consecințele acordului de la Marrakech și de aderarea la Uniunea Europeană a Austriei, Suediei și Finlandei.

Acordul din cadrul Organizației Mondiale de Comerț a antrenat modificări asupra prețurilor instituționale și a prelevărilor variabile. Prețul prag a fost eliminat, iar Consiliul a decis renunțarea la prețurile indicative pentru o serie de produse. De asemenea anumite prelevări au fost înlocuite cu taxe vamale.

Cât privește extinderea Uniunii Europene, experiența utilizării perioadei de tranziție folosită la aderarea Spaniei și Portugaliei constând în sume compensatorii de adeziune sau diverse masuri netarifare și aplicate pentru ultima dată în 1995/960 nu a fost reluată. P.A.C. s-a aplicat în totalitate noilor țări membre.

În concluzie, reforma a marcat o ruptura față de perioada anterioară în materie de politică agricolă: separarea politicii prețurilor de cea a veniturilor, reducerea prețurilor interne și apropierea de cele mondiale, precum și reducerea exporturilor subvenționate

Ea a păstrat însă principiile de bază; mecanismul prețurilor garantate, al prelevărilor variabile și al restituirilor la export au fost menținute.

Totuși, principiul preferinței comunitare a suportat consecințele Acordului de la Bruxelles, din decembrie 1993 încheiat în urma negocierilor Rundei Uruguay. Acordul accentuează declinul sistemului de prețuri garantate și limitează posibilitățile de protecție a pieței interne și de subvenționare a exporturilor.

Principalele prevederi, valabile pentru perioada 1995-2000 și care au avut impact asupra politicii agricole comune, au fost:

facilitatea accesului pe piața europeană. Principala măsură consta în înlocuirea

prelevărilor cu taxe vamale, care sa fie reduse în medie cu 36% și cu minim 15% pe produs față de anii 1986-88. În plus, fiecare țară membră a Organizației Mondiale a Comerțului se obliga să garanteze un acces minim la piața internă prin stabilirea unor contingente tarifare cu taxe reduse pentru cel puțin 3% din importuri în 1995 și 5% în 2000;

reducerea subvențiilor la export cu cel puțin 36% în șase ani față de media anilor1986

1990 și a volumului exporturilor subvenționate cu 21%;

reglementarea strictă a sistemului de subvenții directe în scopul gestionarii lor.

Singurele autorizate de Organizația Mondială a Comerțului sunt subvențiile directe și, temporar, cele legate de programele de reducere a producției. Sumele compensatorii prevăzute de reforma P.A.C. intră în ultima categorie, oricare alte tipuri de ajutoare care distorsionează schimburile urmând a fi eliminate;

plafonarea producției de oleaginoase, în baza acordului bilateral cu SUA;

clauza păcii, prin care SUA se angaja să nu conteste pentru o perioadă limitată politica

agricolă comună. În baza acordului, dacă importurile în Uniune ating la un moment dat un nivel care să împiedice reforma P.A.C., părțile se obligau să renegocieze pentru a găsi o soluție acceptabilă.

Pe ansamblu, reforma Mac Sharry este considerată o reușită. Reducerea prețurilor, diminuarea stocurilor, ameliorarea veniturilor agricole (deși se mențin diferențe între producții de la o țară la alta), respectarea plafoanelor F.E.O.G.A. și scăderea ponderii cheltuielilor agricole în bugetul comunitar sunt rezultate care confirmă așteptările.

Acordul de la Berlin și rolul său în evoluția piețelor agricole pentru perioada 2000-2006

În 26 martie 1999 la Berlin, cei 15 șefi de stat și de guverne ai Uniunii Europene au semnat un nou acord(cunoscut și sub denumirea de Agenda 2000) privind politica agricolă din cadrul Uniunii Europene.

Agenda 2000 este un program de acțiune adoptat de Comisie la 15 iulie 1997, ca răspuns oficial la cererea Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995 și include un document general pe tema extinderii și reformei politicilor comunitare, precum și o comunicare cu privire la viitorul cadru financiar.

Agenda 2000 dezbate toate aspectele cu care se confruntă Uniunea la începutul secolului 21. Ea este o strategie pentru consolidarea creșterii, a capacității concurențiale și de asigurare a locurilor de muncă, pentru modernizarea politicilor fundamentale și pentru extinderea granițelor Uniunii prin întinderea ei spre est.

După cum a explicat președintele Jacques Santer în fața Parlamentului European, aceste obiective sunt în strânsă unitate: „Nu putem să ne gândim la realizarea reformelor din agricultură sau a reformelor structurale fără să ținem cont în același timp de procesul extinderii sau de constrângerile financiare.”

Agenda 2000 cuprinde trei părți:

Prima parte se referă la reforma politicii agricole comune și a politicii de coeziune economică și socială, recomandări cu privire la modul cum trebuie abordate provocările extinderii și propune punerea în practică a noului cadru financiar pentru perioada 2000-2006;

A doua parte are în vedere întărirea strategiei de preaderare, încorporând două elemente noi: parteneriatul de aderare și participarea extinsă a țărilor candidate la programele comunitare și mecanismele de punere în aplicare a aquis-ului comunitar; Partea a treia conține un studiu cu privire la impactul extinderii asupra politicilor Uniunii Europene. Aceste priorități s-au materializat în 20 de inițiative legislative înaintate de Comisie la Consiliul European de la Berlin din martie 1999. Consiliul European de la Berlin a ajuns la un acord general asupra pachetului legislativ în 1999, măsurile fiind adoptate în același an. Ele acoperă patru domenii pentru perioada 2000-2006:

reforma politicii agricole comune;

reforma politicii structurale;

instrumentele de preaderare;

cadrul financiar.

Consiliul European de la Berlin din martie 1999 a discutat noua perspectivă financiară pentru perioada 2000-2006. Cheltuielile Uniunii trebuiau să respecte imperativele disciplinei bugetare și a eficienței cheltuielilor, în ipoteza aderării de noi state începând cu 2002.

Perspectiva financiară era trasată folosindu-se prețuri constante din anul 1999, cu ajustare anuală în funcție de inflație.

Tabel 2.2. Perspectiva financiară în contextul extinderii pentru UE-15

Sursa: European Comission Directorate-General for Agriculture

Perspectiva financiară formează cadrul cheltuielilor comunitare pentru o perioada de 7 ani, fiind produsul unui acord inte-rinstitutional între Parlamentul European, Consiliul European și Comisia Europeană și indică volumul maxim și structura cheltuielilor comunitare viitoare. Ea este ajustată anual de Comisie în funcție de prețuri și evoluția Produsului National Brut al Comunității. Cu toate acestea, trebuie notat că perspectiva financiara nu este un buget multianual, deoarece procedura bugetara anuală rămâne esențială pentru determinarea nivelului prezent al cheltuielilor și a diferențelor dintre diferitele capitole bugetare.

Până în prezent, au fost încheiate trei acorduri interinstituționale de acest fel, și anume:

perspectiva financiară 1988-1992 (pachetul Delors I);

perspectiva financiară 1993-1999 (pachetul Delors II);

perspectiva financiară 2000-2006.

Perspectiva financiară pentru perioada 2000-2006 face parte din noul Acord Interinstituțional, care este unul din pilonii de baza ai pachetului financiar al Agendei 2000. Acest Acord, care a primit girul politic la Consiliul European de la Berlin din martie 1999, va trebui să permită Uniunii sa accepte noi membri și, în același timp, să consolideze politicile comunitare, pastrand un cadru financiar riguros.

Deși nu poate incorpora cheltuielile cu noi extinderi înainte ca acestea să devină efective, perspectiva financiară are însă trei caracteristici de interes pentru extindere:

– finanțarea agriculturii este extinsă la noua politică de dezvoltare rurală, măsuri veterinare, un instrument agricol de preaderare și o marjă pentru extindere;

– fondurile structurale destinate celor 15 State Membre sunt treptat reduse din anul 2002, concentrând prioritățile la un numar mai mic de regiuni. Operațiunile structurale cuprind un nou instrument de preaderare;

– suma alocată pentru acțiuni externe crește cu 2% pe an pentru a acoperi creșterea asistenței pentru preaderare în cadrul programului PHARE. Fondurile alocate ca asistență pentru preaderare (PHARE, ISPA și SAPARD) rămân neschimbate, indiferent de numarul de țări candidate care devin membre în perioada 2000-2006.

Disciplina bugetară are rolul de a face posibilă menținerea plafonului curent de cheltuieli, adică 1,27% din produsul național brut al Comunității, până în anul 2006.

Comisia Europeană a propus în cadrul Agendei 2000 (completată în 1998) ca reformele începute în 1992 să fie intensificate și să se continue ajustarea prețurilor comunitare la cele mondiale, prin înlocuirea susținerii prețurilor cu susținerea directă a veniturilor fermierilor.

Împreuna cu “primul pilon” – susținerea pieței prin organizarea comună de piață, politica de dezvoltare rurală a devenit o parte esențială a modelului de dezvoltare european.

Implementarea noii politici agricole comune se bazează pe trei principii majore:

Reducerea progresivă (în perioada 2000-2006) a prețurilor de intervenție;

Compensarea reducerilor prețurilor de intervenție prin creșterea sau alocarea unor plăți

compensatorii plătite fermierilor, în special celor care utilizează metode de producție extensivă;

Schimbarea mecanismelor de management ale piețelor;

În concluzie principalele obiective ale noii Politici agricole Comune care afectează în mod direct piețele agricole ale Uniunii Europene sunt:

continuarea proceselor de reformă începute în 1992 prin reducerea prețurilor și creșterea valorii plăților compensatorii;

îmbunătățirea competitivității produselor din Uniunea Europeană prin scăderea prețurilor;

garantarea siguranței și calității alimentelor pentru consumatori prin îmbunătățirea procesării și marketingului produselor agricole;

simplificarea legislației;

flexibilitate în domeniul alocării sprijinului P.A.C. în statele membre.

Reforma P.A.C. din 2003 și implicațiile sale asupra modului în care Uniunea Europeană susține producție agricolă

La data de 26 iunie 2003, Consiliul Uniunii Europene a adoptat o reformă fundamentală a PAC. Reforma schimbă complet modul în care Uniunea Europeană susține sectorul de producție agricolă. Noua Politică Agricolă Comună este îndreptată către consumator și plătitorul de taxe, în timp ce fermierul va avea libertatea să producă ceea ce cere piața.

În viitor, cea mai mare majoritate a subvențiilor va fi plătită independent de volumul producției.

Pentru a evita abandonarea producției, statele membre pot alege să mențină o linie de legătură între subvenții și producție sub condiții bine definite și în limite foarte clare.

Acest nou concept de „plată unică pe exploatație” va fi condiționat de respectarea mediului, siguranța alimentară și respectarea standardelor de bunăstare la animale.

Desfăcând legătura dintre subvenții și producție, se determină competitivitatea și orientarea spre piață a fermierilor europeni, în timp ce se asigură stabilitatea veniturilor. Vor fi alocate pentru fermieri sume tot mai mari o data cu reducerea plăților directe pentru fermele mari. Pentru a se putea respecta plafonul bugetar pentru UE-25 până în 2013, miniștrii au decis să introducă un mecanism de disciplină financiară. Această reformă va întări puterea de negociere a Uniunii Europene cu Organizația Mondială a Comerțului.

Diferitele elemente ale reformei vor intra în vigoare în 2004 și 2005. Noul concept de plată va fi utilizat din 2005, dar rămâne la aprecierea statelor membre, în cazul în care au nevoie de o perioadă de tranziție în funcție de condițiile specifice ale agriculturii proprii, să îl aplice cel târziu până în 2007.

Textele legale au fost adoptat la Consiliul Agriculturii din septembrie 2003.

Elementele cheie ale reformei au în vedere:

plată unică pe exploatație, indiferent de producție (“decoupling”);

corelarea acestor plăți cu normele de siguranță alimentară, mediul ambiant, bunăstarea animalelor, standardele de sănătate și de muncă, ca și cerințele de a păstra terenul agricol în bune condițiuni (“cross-compliance”);

politica de dezvoltare rurală mai puternică, cu fonduri substanțiale și cu noi măsuri pentru promovarea protecției mediului înconjurător, creșterea calității și sprijinirea fermierilor în îndeplinirea normelor europene de producție;

reducere a plăților directe pentru fermele mari („modulation”), cu scopul de a genera fonduri pentru finanțarea noilor masuri de dezvoltare rurală;

mecanismul de disciplină financiară, prin care se garantează respectarea bugetului pentru agricultură, fixat până în 2013;

revizuirea politicii de piață a P.A.C.

Revizuirea politicii de piață a P.A.C are în vedere:

reducerea până la 50% a sumelor lunare destinate susținerii prețului de intervenție pentru cereale și menținerea prețului de intervenție la nivelul actual;

reduceri diferențiate în sectorul produselor lactate: reducerea prețului de intervenție pentru unt cu 25 % în 4 ani (Agenda 2000 prevedea o reducere de 15%); pentru lapte praf degresat se va aplica o reducere de 15% în 3 ani (s-a pastrat același nivel de reducere stabilit în Agenda 2000);

reforme pentru următoarele produse: orez, grâu dur, cartofi destinați produceri amidonului și furajele uscate.

Implementarea reformei se va face în baza a trei Regulamente ale Comisiei Europene, și anume:

Regulamentul 1 Se referă la condiționare (“cross-compliance”), control și modulație (“modulation”) a plăților unice pe exploatație. În baza Agendei 2000 condiționarea (“cross-compliance”) un va avea caracter obligatoriu și se aplică doar pentru normele de mediu. În urma Reformei din 2003 condiționarea a căpătat caracter obligatoriu, ceea ce reprezintă o noutate pentru PAC. Astfel fermierii trebuie să respecte normele de mediu dacă vor să beneficieze de sprijinul Uniunii Europene în forma plaților directe. Pe de altă parte trebuie menționat că reprezentanții Statelor Membre sunt obligați să respecte la rândul lor modulația.

Regulamentul 2. Regulamentul 2 presupune decuplarea (decoupling) elementului cheie “plata unică pe exploatație” de producția realizată, astfel încât producătorii agricoli să fie nevoiți să își asigure veniturile, direcționându-și producția în funcție de nevoile pieței și cererile consumatorilor. Plata se va face pe deplin numai în cazul în care provizioanele de condiționare (“cross-compliance”) sunt respectate.

În același timp decuplarea plăților înseamnă că o parte mai mare a fondurilor de finanțare vor fi dirijate de la categoria distorsiunilor comerțului plasate în Cutia portocalie (Amber box) la Cutia Verde (“non-trade distorting category- Green Box), gruparea tipurilor de distorsiuni fiind potrivit regulamentului Organizației Mondiale a Comerțului.

Regulamentul 3. Regulamentul 3 acoperă acele sprijine dirijate către un produs specific sau cazul în care Statele Membre au opțiunea de a menține în viitor suportul cuplat.

Efectul Regulamentului 1 va conduce la reducerea plaților directe în cazurile exploatațiilor care depășesc baremul de 5000 EURO pe an, așa încât din anul 2005 reducerea va fi cu 3 %, în anul 2006 cu 4 % și începând din anul 2007 cu 5%.

Aceste Regulamente semnifică pentru majoritatea cheltuielilor că acestea vor continua să fie direcționate către plățile directe și către măsurile de organizare a piețelor.

Totuși nivelul acestor cheltuieli trebuie să se încadreze în funcție de constrângerile bugetare impuse. Planificarea cheltuielilor a fost înghețată până în anul 2013 și acestea vor fi strict controlate.

Noua Politică Agricolă Comună este proiectată astfel încât ca producătorii agricoli să producă în funcție de deciziile proprii, luate în concordanță cu realitatea existentă pe piață.

Din punct de vedere administrativ noilor State Membre și producătorii agricoli din aceste țări au nevoie de timp pentru a se adapta și alinia la procedurile europene, astfel încât o serie dintre mecanismele P.A.C. nu se vor introduce imediat și datorită dezechilibrelor existente între prețurile de producție, și structurile de producție industriale și neindutriale din agricultură.

Prin Reforma P.A.C. din anul 2003 administrarea cheltuielilor Uniunii Europene de către Fondului de Orientare și Garantare a Agriculturii (FEOGA) s-a revizuit devenind mai precisă.

Tabel 2.3. Prevederile bugetare pentru 2004 (U.E. – 25) euro

Sursa: European Comission Directorate-General for Agriculture

Canalele de finanțare a cheltuielilor bugetare se efectuează prin intermediul a două căi, așa numiții piloni.

Pilonul 1 – se referă la măsuri de sprijin a pieței și veniturilor fermierilor și cuprinde fondurile destinate sprijinului pentru piețele agricole și pentru veniturile producătorilor în timp ce Pilonul 2 cuprinde măsuri pentru dezvoltare rurală.

Măsurile finanțate la Pilonul 1 sunt strâns legate de agricultură și acoperă plățile directe către fermieri și subvenționările acordate organizării comune a pieței, cum ar fi achiziționare publică, subvențiile pentru excedente de producție și pentru export.

Până acum, sprijinul financiar acordat masurilor precizate mai sus au reprezentat pondera majoritară din cheltuielile PAC. Procentul alocat din bugetul PAC pentru acest pilon se modifică de – a lungul timpului odată cu evoluția politicilor.

Fondurile pentru finanțare a pilonului 1 provin de la FEOGA – secția Garantare.

Deși atenția PAC s-a îndreptat în mare parte către promovarea plăților directe și asupra politicilor de dezvoltare rurală, funcția principală a agriculturii rămâne producția, ceea ce înseamnă că măsurile și politicile de organizare a pieței joacă un rol important de stabilizator a piețelor unor produse agricole.

Măsurile axate pe stabilizarea pieței cuprind:

crearea stocurilor de intervenție (achiziționarea cu resurse comunitare de produse agricole aflate în stoc) în cazul în care există un excedent de producție sau din cauza importurilor ce ar putea submina prețul intern;

finanțarea schemelor speciale de disponibilitate pentru anumite produse pe piață astfel încât prețurile europene să nu sufere distorsiuni. (ex: subvenționare în scopul încurajării consumului de lapte praf ca furaj);

Noile măsuri de sprijinire a piețelor agricole au rolul de a stimula fermierii să cultive acele culturi care au o cerere importantă pe piață, și includ:

subvenții speciale pentru înființarea culturilor proteice (ex. fasole), astfel încât Uniunea Europeană să fie mai puțin nevoită să efectueze importuri de furaje proteice;

introducerea unui nou tip de ajutor menit să încurajeze înființarea culturilor destinate ca biomasă reînoibilă cu scop energetic;

ajutor acordat producătorilor de grâu dur pentru realizarea de recolte cu boabe de calitate superioară, corespunzătoare pentru producția de paste făinoase.

În baza P.A.C. existentă înaintea Reformei din anul 2003, conform prevederilor Agendei 2000, fermieri erau îndreptățiți să primească o sumă de bani menită să le susțină veniturile, care erau date în mod direct producătorilor conform obligațiilor asumate de aceștia. Această măsură standard rămâne valabilă până la implementarea „plății unice pe exploatație” în anul 2005, care nu va mai fi acordată în funcție de producția realizată de fermieri (decoupling).

Suma de plată va fi calculată pe baza subvențiilor directe primite de fermieri în perioada de referință 2000-2002. „Plata unică pe exploatație” are ca scop principal dezvoltarea potențialului antreprenorial al fermierilor și reorientarea acestora către economia de piață actuală.

Dacă deciziile manageriale ale fermierilor în trecut erau influențate în mare parte de către subvențiile oferite de PAC, în momentul de față acestea trebuiesc efectuate in funcție de cerințele și tendințele pieței.

Reformarea P.A.C. este proiectată astfel încât fermierii să poată profita de oportunitățile oferite de piață.

Totuși nu se va renunța în totalitate la ajutoarele standard, care se vor acorda pe baza anumitor criterii specifice sau vor fi distribuite în întregime, în funcție de alegerea Statelor Membre.

Conform schemelor de acordare a plăților directe standard, fermierii primesc sume pentru a susține anumite culturi sau animale, de exemplu: culturile de câmp (cereale, oleaginoase, mazăre, fasole, lupin, in pentru ulei), cartofi pentru producția de amidon, bovine, caprine și ovine.

În perioada actuală de tranziție, de la plata directă standard la „plată unică pe exploatație”, fermierii UE – 25 vor primi pe toată perioada de tranziție, sprijin PAC, în care sunt incluse plățile directe.

Fermierii noilor State Membre vor beneficia de subvenții de la Uniunea Europeană începând chiar din primul an în care s-au integrat. Totuși aceste sume nu vor fi acordate la nivel maxim aplicat pentru UE – 15.

Se urmărește însă ca în următorii 10 ani nivelul subvențiilor să fie armonizat pentru toate statele membre UE – 25.

Astfel plățile de care vor beneficia noile țări membre vor reprezenta în 2004 25% din cele acordate în UE – 15, urmând să crească până la 30% în 2005 și respectiv 35% în 2006.

În anul 2013 se urmărește ca nivelul subvențiilor acordate fermierilor din noile State Membre să fie egal cu cel acordat în cadrul UE – 15.

Plățile directe reprezintă un mecanism de sprijin pentru veniturile fermierilor și gospodăriile agricole. Pe termen scurt se estimează că, pentru fermierii din noile State Membre un nivel mai scăzut al plaților directe va afecta implicit și nivelul veniturilor acestora, dar nu va afecta prețurile, calitatea produselor și nici vandabilitate acestora.

Totuși pe termen lung aceasta poate afecta creșterea capacității investiționale în sector. De aceea Comisia Europeană și-a propus implementarea instrumentelor de încurajarea a investiților și restructurare a sectorului agricol, prin:

acordarea de ajutoare pentru restructurare și investiții;

sprijinirea temporară a veniturilor pentru fermele de mici dimensiuni sau de

subzistență, aflate în curs de restructurare, pentru a se menține standarde decente de viață, pentru a le asigura lichiditate financiară și a le permite să devină viabile din punct de vedere comercial. Acest sprijin financiar este oferit pe o perioadă de la 1 la maxim 5 ani, și este situat la maxim 1000 EURO /fermă pe an, excepție făcând Polonia unde maximul este de 1250 EURO.

Pentru a micșora diferența între nivelurile plăților directe aplicate în UE – 15 și în cadrul noilor State Membre în timpul perioadei 2004-2013, noilor State Membre li s-a oferit posibilitatea ca în acord cu Comisia Europeană, să suplimenteze suma acestor plăți directe prin finanțare din bugetele naționale, prin intermediul a două opțiuni strategice:

Opțiunea I prevede suplimentarea fondurilor destinate plăților directe cu fonduri naționale cu un maxim de 30%. Totalul rezultat nu trebuie sa depășească nivelul practicat în UE – 15.

Opțiune a II-a se referă la suplimentarea fondurilor destinate plăților directe cu fondurile naționale până la nivelul aplicat înaintea aderării, plus un procent de 10 %. Totalul rezultat nu trebuie însă de asemenea să depășească nivelul practicat în UE – 15.

Aplicarea schemei „plată unică pe exploatație” în noile State Membre prezintă unele

dificultăți, și anume:

Noile State Membre au o experiență redusă în ceea ce privește sistemele complexe de sprijin pentru producătorii agricoli;

Datorită timpului scurt succedat de la închiderea negocierilor de aderare și până la

aderare propriu-zisă, a fost dificil pentru administrațiile naționale să implementeze sistemele necesare controlului standardelor stabile de către Uniunea Europeană;

Noua „Plată unică pe exploatație” reprezintă o problemă pentru noile State Membre

deoarece este imposibilă estimarea sumelor de plăti directe cuvenite fermierilor pe baza aceleiași perioade de referință, așa cum se procedează în UE – 15 (2000-2002).

Uniunea Europeană a oferit însă noilor State Membre și o opțiune mai simplă, de aplicare a unui alt tip de schemă pentru fermierii lor pentru perioada de tranziție, și anume „Schema de plată unică pe suprafață” (SAPS- Single Area Payment Scheme) – sistem de plată care nu este aplicat și pentru fermieri din UE – 15.

SAPS presupune plata unei sume uniforme pe hectarul de suprafață agricolă. Nivelul acestei plăți trebuie calculat prin raportarea sumei disponibile din bugetul național la suprafața agricolă în folosință.

Ca și în cazul schemei „Plată unică pe exploatație”, fermierii din noile State Membre care aplică SAPS nu sunt obligați să producă, dar au obligația să mențină pământul în condiții productive bune și să protejeze mediul înconjurător.

SAPS este un sistem mai simplu de administrat în comparație cu schema „Plată unică pe exploatație” și chiar decât cel al plății directe standard, și necesită mai puține informații despre producătorul agricol (nu se cer deloc informații referitoare la modul de utilizare a suprafețelor, la efectivele de animale, etc.).

Regulamentele referitoare la condiționare (cross-compliance) sunt opționale în sistemul SAPS.

SAPS este o opțiune valabilă pe o perioadă de trei ani, care se poate prelungi cu încă doi ani, după care, noile State Membre vor trebui sa utilizeze schemele aflate în vigoare în Uniunea Europeană.

Din totalul noilor State Membre, opt dintre ele au ales aplicarea SAPS. Malta și Slovenia au ales aplicarea schemelor PAC valabile în Uniunea Europeană.

Atât în cazul statelor care aplică SAPS cât și în cazul celor care nu îl aplică, plățile directe vor fi acordate într-un mod eșalonat, cum a fost descris mai sus.

Printre negocierile preferențiale dintre noile State Membre și Uniunea Europeană, în scopul de adaptare a acestora în mod gradual la acquis-ului comunitar, trebuie menționat și cele referitoare la ajutoarele pentru cereale în funcție de criterii de diferențiere calitativă, cotele speciale pentru importul de zahăr, drepturile pentru înființarea plantațiilor de viță de vie, acordarea de timp suplimentar pentru îndeplinirea cerințelor comunitare referitoare la densitatea efectivelor de animale, menținerea temporară a legislației funciare naționale.

Poloniei și Sloveniei li s-au acordat o perioadă de tranziție de un an pentru implementarea cotelor de lapte.

În acest sens mai trebuie menționat ca pentru noile State Membre se vor aplica anumite limite de producție la fel ca și în UE – 15, dar intr-un mod diferențiat, și anume:

Cote de producție pentru lapte, zahăr, izoglucoză, cartofi pentru amidon, tutun;

Suprafețe și randamente de producție standardizate pentru anumite culturi arabile;

Cantități maxime garantate pentru unele produse;

Suprafețe maxime garantate pentru alte produse;

Nivel maximal al primelor pentru creșterea animalelor.

Limitele care trebuie aplicate pentru fiecare nou Stat Membru în parte au fost deja negociate în urma procesului de aderare conform cu principiile comunitare, bazate pe perioade de referință recente, și luându-se în vedere circumstanțele specifice de producție.

Pilonul 2 – Măsuri pentru dezvoltare rurală, cuprinde și câteva elemente care afectează mai mult sau mai puțin piețele agricole.

Astfel se urmărește realizarea de investiții în afaceri agricole. Uniunea Europeană acordă asistență financiară pentru investițiile agricole cu scopul de a optimiza veniturile producătorilor, standardele de viață și condițiile de muncă și producție la nivelul fermelor.

Obiectivele investiționale au în vedere reducerea costurilor de producție;

îmbunătățirea calității produselor; îmbunătățirea și conservarea mediului ambiant; implementarea condițiilor de igienă și bunăstarea animalelor; încurajarea producătorilor în diversificarea activităților agricole.

Acest pilon 2 prevede și măsuri de prelucrare și de marketing pentru produselor agricole

Finanțarea acestor măsuri urmărește adaptarea producției la cerințele pieței, cercetarea

pieței și acordarea de plus-valoare producției agricole, prin care se urmărește creșterea competitivității în sector.

Fondurile europene disponibile pentru Pilonul 2 sunt cuprinse în cadrul FEOGA. Astfel, pentru noile State Membre secțiunea Garantare a stabilit o disponibilitate financiară de 5.76 miliarde EURO pentru perioada 2004-2006, iar din secțiunea Orientare a aceluiași fond o sumă adițională de 2 miliarde EURO.

Aceste măsuri sunt co-finanțate de către noile Țări Membre și Uniunea Europeană. Nivelul de finanțare al Uniunii Europene este de până la 80 % pentru măsurile de dezvoltare rurală și de până la 85% pentru măsurile ce promovează protecția mediului agricol și pentru bunăstarea animalelor.

Bugetul Uniunii Europene alocat pentru finanțarea procesului de extindere va crește, în 2006 de la 16 miliarde EURO la 106,5 miliarde EURO. Fonduri substanțiale sunt alocate către agricultura și zonele rurale din țările noi aderate, reprezentând 30% din cheltuielile bugetare.

Reglementarea piețelor agricole în Uniunea Europeană

Modalități de intervenție pe piețele agricole ale Uniunii Europene

Pentru realizarea obiectivelor Politicii agricole comunitare au fost aplicate trei principii esențiale:

unicitatea pieței;

preferința comunitară;

solidaritatea financiară;

Unicitatea pieței presupune libera circulație a produselor agricole între țările Uniunii Europene prin eliminarea taxelor vamale, a restricțiilor cantitative sau a altor măsuri de politică comercială cu efect similar.

Din aplicarea acestui principiu rezultă unicitatea prețurilor pentru produsele agricole în toată Comunitatea Europeană ca urmare a mecanismelor pieței.

Pentru a fi eficient, acest sistem de asigurare a unicității pieței prin preț determinarea prețurilor comune a necesitat și o politică de garantare a prețurilor prin intervenții pe piața Uniunii Europene și realizare unui sistem de protecție la frontieră pentru asigurarea preferinței comunitare.

Preferința comunitară reprezintă transpunerea la nivel comunitar a priorității care se acordă în majoritatea țărilor, producției agricole proprii.

Fig.2.2. Asigurarea preferinței comunitare în situația în care

prețul mondial < prețul din Uniunea Europeană

Sursa: European Comission Directorate-General for Agriculture

Principiul asigură protejarea pieței Uniunii Europene împotriva importurilor la prețuri scăzute și a fluctuațiilor de preț de pe piețele mondiale.

Ca mecanisme de protecție, politica agricolă comună față de terți a folosit sistemul prelevărilor și cel al restituirilor.

Dacă prețul mondial < prețul din Uniunea Europeană se aplică prelevări la import (plata unei taxe variabile stabilite ca diferență între prețul mondial și prețul minim la care produsele importate pot accede pe piețele Uniunii Europene – prețul prag) și restituiri la export, egale cu diferența între prețul de piață din Uniune și prețul extern.

În situația inversă în care prețul mondial > prețul din Uniunea Europeană prelevarea se aplică exporturilor și restituirile importurilor.

Solidaritatea financiară are la bază constituirea în anul 1962 a unui fond unic – Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă – FEOGA.

Fondul este conceput ca un simplu capitol bugetar, neavând o structură administrativă proprie, iar gestiunea lui este asigurată prin intermediul Comisiei Europene .

Fondul este structurat pe două secțiuni: Garantare – destinată acoperirii cheltuielilor privind piețele agricole și politica agricolă și Orientare pentru susținerea reformelor structurale, realizarea obiectivelor de politică socială și sprijinul dezvoltării zonelor rurale.

Fig 2.3. Structurarea Politicii agricole comunitare pe capitole FEOGA

Sursa: European Comission Directorate-General for Agriculture

Mecanismele de intervenție pe piețele agricole ale Uniunii Europene au urmărit organizarea piețelor la nivel comunitar prin

stabilirea de reguli comune în materie de concurență;

coordonrea diverselor organizații naționale de piață;

organizarea comună a piețelor la nivelul întregii Uniuni Europene.

Înființarea organizării comune de piață pentru diferitele produse agricole a avut drept

scop punerea în practică a mecanismelor de intervenție concepute pentru piețele agricole ale Uniunii, respectiv:

reglementarea prețurilor;

asigurarea și acordarea subvențiilor pentru producție și comercializare;

formarea de sisteme de stocare;

stabilizarea importurilor și exporturilor;

eliminarea oricărei discriminări între producătorii și consumatorii din spațiul Uniunii

Europene;

Organizarea comună de piață a cuprins treptat peste 90 % din producția agricolă.

Mecanismele de susținere în cadrul organizării comune de piață (OCP) diferă de la sector la sector, însă ele se bazează pe următoarele elemente:

unicitatea pieței prin stabilirea prețurilor comune;

garantarea prețurilor prin intervenții pe piața internă;

un sistem de protecție la frontieră a pieței Uniunii Europene;

În funcție de modul în care se regăsesc și interacționează cele trei elemente pe diferitele piețe, organizarea comună de piață cunoaște următoarele forme, delimitate după principalul instrument de intervenție:

instituirea unui preț garantat;

asigurarea de subvenții directe la producător;

organizarea unei protecții externe.

(intervenție automată) (intervenție condiționată) (garantare minimă)

Sursa: European Comission Directorate-General for Agriculture

2.2.2. Reglementarea piețelor agricole prin preț garantat

Reglementarea piețelor agricole ale Uniunii Europene prin preț garantat a avut la bază rațiuni politice.

Sistemul de susținere prin preț garantat a asigurat o continuitate în raport cu politicile naționale ale țărilor membre. el a permis atingerea cel puțin parțială a obiectivelor Politicii agricole Comunitare, fără a căuta soluții complicate pentru asigurarea mijloacelor de finanțare autonomă care ar fi fost necesare într-un cadru favorabil liberului schimb.

S-a mers astfel pe ideea că avantajele politice pot compensa costurile economice.

Sistemul prețurilor administrate presupune fixarea simultană a trei prețuri:

Prețul de intervenție, care este prețul pe care Comunitatea se angajează să cumpere toate cantitățile pe care producătorii le oferă; el este același în țările comunitare, dar este determinat în general în funcție de zonele excedentare.

Când prețul pieței coboară sub prețul de intervenție organizarea comună de piață asigură cumpărarea la nivelul acestuia a ofertei excedentare.

Pentru a garanta Prețul de intervenție Uniunea Europeană a fost nevoită să cumpere toate cantitățile de produse agricole importate la prețuri mai mici.

Prețul indicativ, este un preț teoretic și este considerat ca echitabil pentru producătorii agricoli.

Prețul indicativ este numit astfel pentru cereale, zahăr, ulei de măsline, lapte, floarea soarelui și rapiță, devine preț de orientare pentru bovine, viței și vin, preț de bază pentru carne de porc, fructe și legume și preț obiectiv pentru tutun.

Prețul prag, este prețul minim la care produsele importate pot accede pe piața comunitară.

El se deduce adăugând la prețul indicativ costurile de transport între zona cu deficitul de consum cel mai ridicat și principalul punct de intrare a produselor în Uniunea Europeană.

Organizarea comună de piață și rolul acesteia în aplicarea politicii agricole comune

Organizarea comună de piață are la baza o serie de reguli stabilite prin decizii luate de către Uniune Europeană, prin care sunt reglementate producția și comerțul cu produse agricole în toate statele membre.

Încă de la introducerea Politicii Agricole Comunitare, organizarea comună de piață a înlocuit treptat Organizațiile Naționale de Piață din țările Uniunii Europene în acele sectoare unde acest lucru se impunea.

Organizarea comună de piață a urmărit în mod principal să atingă obiectivele politicii agricole comunitare, și în mod particular să stabilizeze piața, să asigure un nivel bun de viață pentru fermieri respectiv creșterea productivității în agricultură.

Organizarea comună de piață acoperă 91 % din producția agricolă a Uniunii Europene, respectiv piața cerealelor, a cărnii de porc, a ouălelor și cărnii de pasăre, a fructelor și legumelor, bananelor, vinului, produselor din lapte, piața cărnii de vacă și vițel, a orezului, uleiului și grăsimilor (incluzând uleiul de măsline și plantele de ulei), a zahărului, a furajelor, a produselor prelucrate din legume si fructe, a tutunului, inului, hameiului, a semințelor, cărnii de oaie si capra (nu există organizare comună de piață pentru alcool si cartofi).

Datorită particularităților zonelor geografice, există înțelegeri specifice pentru produsele agricole din Madeira, Insulele Canare, insulele Aegean și anumite departamente franceze.

Implementarea și stabilirea organizării comune de piață este asigurată de Consiliul de Miniștri și Comisia Europeană. De asemenea un număr de mecanisme comunitare dirijează operațiunile de piață, în funcție de natura produsului agricol.

Stabilirea și implementarea organizării comune de piață

Consiliul Uniunii Europene pune bazele organizării comune de piață, în baza propunerilor venite de la Comisia Europeană, și după consultarea Parlamentului European. De asemenea el decide asupra regulilor de implementare pentru diferitele piețe agricole.

Apoi Comisia Europeană, asistată de către un comitet, stabilește măsurile necesare desfășurării operațiunilor pe piețele agricole.

Pentru fiecare organizare comună de piață s-a creat un comitet managerial, care cuprinde reprezentanți ai Statelor Membre și are la conducere un reprezentant al Comisiei Europene. Acesta are o influență deosebită asupra proiectelor care se derulează pe piața respectivă.

După modul de acțiune la nivelul Uniunii Europene există patru tipuri de organizări comune pentru piețelor agricole:

Organizarea comună de piață care utilizează mecanisme de susținere a producției și sistemul de intervenție pe piață;

Organizarea comună de piață care altele utilizează numai sistemul de intervenție pe piață;

Organizarea comună de piață care utilizează numai mecanisme de susținere a producției;

Organizarea comună de piață care utilizează mecanisme de protecție la frontieră.

Tabel 2.4. Modalități de acțiune prin Organizarea comună de piață

Sursa:European Comission Directorate-General for Agriculture

Organizarea comună de piață pentru cereale

Sectorul cerealelor a fost primul sector agricol în care a fost instaurată o organizare comună de piață (OCP) datorită importanței sale fundamentale în asigurarea hranei pentru oameni și animale și în comerțul intra-comunitar.

După lungi negocieri, începute cu conferința de la Stresa din anul 1958, Consiliul de Miniștri a hotărât în ianuarie 1962 crearea unei organizări comune de piață pentru cereale.

Regulamentul de bază, intrat în vigoare în anul 1967, a fost considerat pentru o perioadă lungă de timp ca modelul standard de realizare a organizării comune de piață (OCP), indiferent de sectorul agricol avut în vedere.

Acest regulament a fost supus de-a lungul anilor la numeroase modificări, cea mai importantă fiind realizată în anul 1992, an în care sectorul cerealier a fost supus unei reforme de profunzime.

Primi ani de la realizarea organizării comune de piață pentru cereale au reprezentat un adevărat succes: s-a reușit asigurarea securității alimentare în cadrul Uniunii Europene și garantarea veniturilor producătorilor agricoli.

Astfel, începând cu mijlocul anilor 70, producția de cereale a crescut semnificativ în cadrul țărilor Uniunii Europene, ajungându-se la o stare de saturație a pieței interne, în contextul unei concurențe din ce în ce mai mare pe piața mondială.

În numai câțiva ani de la organizarea pieței cerealelor, surplusul de producție a dus la formarea de stocuri dificil și costisitor de gestionat, acest fapt devenind o problemă serioasă în interiorul comunității.

În 1980 nivelul de auto-aprovizionare era de 127 % pentru grâu și 109 % pentru cereale în ansamblu, stocurile publice crescând la nivelul de 13 milioane t, comparativ cu numai 9 milioane t în 1978.

La începutul anilor 80 nevoia de reajustare a sistemului de organizare a pieței a devenit indispensabilă.

Consiliul de miniștri al Uniunii Europene a adoptat în consecință o serie de măsuri:

În anul 1981 a fixat un nivel de producție garantat, sancțiunea în cazul depășirii acestuia fiind de scădere a prețului.

În anul 1986 a fost introdusă o taxa, plătită de producători pentru toate cerealele comercializate în afara sistemului de intervenție.

De asemenea a fost limitată perioada de intervenție în anii 1986-1987.

În 1988-1989 a fost instaurată o cantitate maxim garantată (de 160 milioane t), depășirea acesteia ducând automat la reducerea prețului de intervenție și la plata unor taxe suplimentare.

În aceiași perioadă, sectorul cerealelor a trebuit să se conforme noii discipline bugetare stabilită la nivelul Uniunii Europene, care prevedea o limită maximă a cheltuielilor din fondurile de garantare europeană (FEOGA) și stabilea o politică restrictivă de înghețare sau chiar de scădere a prețurilor instituționale.

Începând cu anul 1988 au fost oferite producătorilor programe structurale, care aveau rolul de a controla producția de cereale: scoaterea unor suprafețe din circuitul arabil pe o perioadă de cinci ani în schimbul unor compensații financiare; programe de |” înghețare ” voluntară, anuală a suprafețelor cultivate cu cereale (1991-1992).

Dar toate aceste măsuri s-au dovedit în final incapabile de a limita producția de cereale și de a restabili echilibrul pe piață. Creșterea anuală cu mai mult de 2 % a randamentului a dus la creșterea producției de cereale în cadrul Uniunii Europene: 137 milioane t în 1980, 180 milioane t în 1992. Uniunea Europeană care reprezenta 13 % din piața mondială a grâului în 1980, depășea pragul de 20 % în 1990.

În același timp, produsele de substituție a cerealelor care intrau pe piața comunitară fără a fi supuse oricărei restricții (lipsa taxelor vamale pentru acestea), concurau cerealele produse în Uniunea Europeană, în hrana bovinelor, având drept consecință diminuarea pieței de desfacere a acestora.

Astfel stocurile au ajuns la 25 milioane t în 1991-1992, cerealele consumând în consecință 17 % din fondurile de garantare FEOGA și devenind primul beneficiar al acestor fonduri.

Aceste aspecte au creat nemulțumiri printre statele membre care au protestat împotriva politicii agricole comunitare duse în acea perioadă.

În plus negocierile din cadrul Rundei Uruguay între țările semnatare a acordului GATT, finalizate în cadrul acordului de la Marrakech în anul 1994 au sporit și mai mult presiunile exercitate asupra acestui sector în cadrul Uniunii Europene.

Toate aceste dificultăți au determinat Consiliul de Miniștri să adopte o reformă structurală (însă mai puțin radicală decât cea propusă de Comisia Europeană) în sectorul cerealelor în mai 1992.

În vederea realizării acestei reforme au fost aprobate două regulamente de către Consiliul de Miniștri în iunie 1992 : Regulamentul 1765/92 și Regulamentul 1766/92.

Regulamentul 1765/92 propune introducerea unui nou sistem de susținere (subvenție pe suprafață), destinat producătorilor de cereale în timp ce Regulamentul 1766/92 modifică organizarea comună de piață pentru cereale.

Obiectivele reformei se delimitează în obiective destinate creșterii competitivității prin scăderea graduală a prețului de intervenție de la 155 la 100 ECU/t pentru toate cerealele.

Se urmărește astfel scăderea prețului pe piața comunitară a cerealelor, astfel încât acestea să devină competitive cu cele ofertate pe piața mondială.

Prin scăderea prețului intern se poate apela la subvenții mai mici la export sau se poate renunța total la acestea datorită apropierii prețului comunitar de cel mondial.

Obiective de venit, care aveau rolul de a compensa veniturile pierdute de fermieri prin scăderea prețurilor instituționale.

Astfel este acordată fermierilor o subvenție pentru suprafața declarată ca fiind cultivată cu cereale, care le completează acestora veniturile obținute prin vânzarea cerealelor pe piața.

Subvențiile sunt calculate prin multiplicarea ratei de compensare (diferența între media prețului de intervenție dinainte de reformă și noul preț indicativ fixat pentru anul curent) cu aria luată în calcul și cu producția medie obținută de-a lungul timpului în regiune.

Obiective de stabilizare, care urmăresc reducerea producției în scopul obținerii unui mai bun echilibru pe piață.

Astfel pentru a beneficia de ajutoare compensatoare, fermierii au obligația de ”a îngheța” o parte din suprafața terenurilor deținute pentru a nu depăși un anumit nivel al producției.

Obiective structurale, care urmăresc constituirea de ferme mari, în scopul creșterii eficienței activității de producție și pentru a combate efectele exodului rural.

Obiective legate de politica de comerț la nivel mondial, care urmăresc contribuția Uniunii Europene la dezvoltarea comerțului mondial cu cereale prin abolirea restricțiilor din comerțul internațional, conform acordului de la Marrakesh.

Prevederile acordului de la Berlin din anul 1999 (Agenda 2000) au adus schimbări și în sectorul cerealier, ele vizând în general două aspecte:

– scăderea în continuare a prețului de intervenție în scopul apropierii prețului cerealelor de pe piața comunitară de cel mondial; Astfel s-a hotărât scăderea acestuia cu 15 % în două etape – cu 7.5 % la 1 iulie 2000, la nivelul de 110.25 euro/t și cu 7.5 % la 1 iulie 2001, adică la 101.31 euro/t.

– compensarea parțială a scăderii prețului de intervenție prin acordarea de ajutoare

compensatorii direct la producător, calculate pornind de la un nivel de bază fixat la 54.34 euro/t pentru campania 1999/2000, respectiv 58.67 euro/t de la 1 iulie 2000 până la 30 iunie 2001 și 63 euro/t de la 1 iulie 2001 până la 30 iunie 2002;

Reforma P.A.C. din 2003 în sectorul cerealelor urmărește reducerea prețului de intervenție de la 101,32 euro/t la 95,35 euro/t pentru campania 2004/2005 , în scopul apropierii acestuia de prețul existent pe piața mondială.

2.3.3. Organizarea comună de piață pentru plante tehnice

În afara organizării comune de piață pentru cereale la nivelul Uniunii Europene mai sunt constituite pentru plantele tehnice următoarele organizări comune de piață:

Organizarea comună de piață pentru zahăr;

Organizarea comună de piață pentru in și cânepă;

Organizarea comună de piață pentru semințe;

Organizarea comună de piață pentru orez;

Organizarea comună de piață pentru furaje uscate;

Organizarea comună de piață pentru tutun.

Organizarea comună de piață pentru zahăr

Produsele reglementate în cadrul acestei organizări sunt:

sfeclă de zahăr și trestie de zahăr;

zahăr din sfeclă de zahăr și trestie de zahăr;

anumite zaharuri, pulpe melase și produse de primă prelucrare pe bază de zahăr;

izoglucoza;

Mecanismele de intervenție sunt legate de stabilirea cotelor de producție, aplicarea principiului neutralității bugetare, stabilirea de cotizații la producție respectiv pentru depozitare, stocarea, restituirile la producție.

Principiul neutralității bugetare stabilește că, contribuțiile producătorilor trebuie să acopere ansamblul sarcinilor ce rezultă din vânzarea excedentelor de zahăr comunitar, în măsura în care doar depășirile aferente exportului unei cantități de zahăr echivalente cu importurile preferențiale, constituie o sursă netă pentru bugetul comunitar.

Prețul sfeclei de zahăr prezintă două componente de piață:

prețul de bază, care este derivat din prețul de intervenție al zahărului alb;

prețul minimal, care reprezintă un procentaj al prețului de bază;

Prețul zahărului are la rândul său două componente de piață:

prețul indicator, care este fixat în fiecare an pentru zahărul alb;

prețul de intervenție care este cu circa 5 % mai mic decât prețul indicator.

Organizarea comună de piață pentru in textil și cânepă

În conformitate cu Directiva comunitară 1308/1970, modificată apoi de Directiva 2057/1992 și Directiva 1673/2000 de produsele vizate pentru această organizare sunt paiele și fuioarele de in textil și cânepă.

Pentru această piață nu sunt prevăzute măsuri de garantare a prețului la producător, nici preferința comunitară sau garanția vânzării.

Pentru fibrele lungi de in, organizarea comună de piață a prevăzut acordarea unui sprijin de 100 euro pentru anul 2001/2002, pentru perioada 2002/2006 acesta este stabilit la 160 euro iar pentru campania 2006/2007 la 200 euro.

Pentru fibrele scurte de in și cânepa care nu au mai mult de 7.5 % impurități, ajutorul a fost de 90 euro pentru perioada 2001/2002 –2005/2006.

Cantitățile maxime garantate sunt de 75.256 t pe un an pentru fibre de in lungi și de 135.900 t pentru fibre de in și cânepă scurte.

Atunci când există un dezechilibru temporar între oferta și cererea de fuioare de in și cânepă, deținătorii acestora pot încheia contracte de stocare și acest fel este asigurat un ajutor de stocare.

Organizarea comună de piață pentru semințe

Produsele reglementate de această piață sunt semințele de rapiță, nap sălbatec, floarea soarelui, soia, sorg, in și cânepă mazăre, linte, mazăre, alte semințe oleaginoase și proteaginoase.

Directiva 2358/1971 stabilește modul de intervenție comunitar pentru această piață.

Pentru anumite produse pentru care piața nu asigură un nivel suficient de venituri pentru fermieri sunt acordate subvenții pentru producție.

La fiecare doi ani Consiliul Uniunii Europene, în baza propunerilor Comisiei Europene și în concordanță cu Parlamentul European stabilește sumele care sunt acordate pentru subvenționare acestor produse.

În situația în care anumite evenimente dezechilibrează situația de pe piață în acești doi ani, suma de susținere poate fi modificată la 1 iulie anului în curs.

Organizarea comună de piață pentru orez

Organizarea comună de piață pentru orez funcționează în baza Reglementării 3072/1995 din 22 decembrie 1995.

Produsele reglementate sunt orezul propriu-zis( granulat), orezul nedeorticat ( paddy), decorticat, spărturile de orez și produsele prelucrate: făinuri, grișuri și fulgi.

Prețul de intervenție pentru toate vânzările de orez de calitate standard este fixat la 298,35 euro/t.

Preferința comunitară a fost asigurată înainte de 1996 grație unui sistem de prelevări la import și restituiri la export.

Valoarea prelevării era calculată săptămânal de către Comisie, pentru diferitele categorii de orez. Această prelevare are ca scop să evite ca prețul de bază al orezului importat să nu fie inferior prețului prag.

Urmare a acordurilor de la Marrakech, aceste prelevări variabile au fost înlocuite cu o taxa vamală fixă.

Pentru a permite producătorilor Uniunii Europene să participe la comerțul internațional, restituirile la export acoperă diferența dintre prețurile practicate pe piața mondială și prețurile din cadrul Comunității.

Organizarea comună de piață pentru furaje uscate

Produsele reglementate pe această piață sunt furajele uscate artificial, prin încălzire sau expunere directă la soare ( lucernă, trifoi), concentratele de proteine obținute din diferite plante furajere.

Piața este reglementată prin Directiva 603/1995, care prevede un sistem de subvenție de 68.83 euro/t pentru furajele uscate artificial și 38,84 euro/t pentru furajele uscate în mod natural.

Acest sistem de subvenție a înlocuit începând cu campania 1995/1996 prețul obiectiv care era principalul mijloc de intervenție pe această piață

Cantitatea maximă garantată este de 4.412.400 t pentru prima categorie, respectiv de 435.500 t pentru furajele uscate în mod natural.

Organizarea comună de piață pentru tutun

Obiectivele organizării comune de piață pentru tutun sunt:

asigurarea echilibrului dintre cerere și ofertă și reglementarea pieței tutunului în UE;

orientarea producătorilor la cererea pieței și aranjarea comerțului tutunului cu terțe țări;

sporirea calității tutunului și majorarea prețului la tutunul produs;

limitarea extinderii excesive a plantațiilor de tutun.

Baza legislativă pe această piață este asigurată de:

Regulamentul Consiliului nr. 2075/92 din 30 iunie 1992 cu privire la Organizarea Comună a Pieței Tutunului;

Regulamentul Consiliului nr. 2848/98 care specifică regulile detaliate de implementare

Regulamentului nr. 2075/92 cu privire la Organizarea comună a pieței tutunului.

Regulamentele nr. 660/1999, nr. 1534/2000, nr. 1648/2000, nr. 1578/2001.

Reglementările administrative pe această piață au în vedere limitarea producției. Este garantată intervenția pentru o cantitate de numai 350600 t.

Pârghiile și instrumentele economice de pe această piață vizează:

Prețurile, care pe piața mondială la tutunul industrial prelucrat și comercializat celor ce fabrică produse din tutun oscilează, în funcție de mai mulți factori. Din anul 1992 au fost anulate intervențiile asupra prețului și rambursările pentru export.

Premiile care au scopul să încurajeze fermierii să cultive varietăți de tutun de calitate superioară, să livreze tutunul pe cele trei trepte de calitate și de a facilita distribuirea tutunului produs în Comunitate. Sistemul de premii este stipulat în Titlul I al Regulamentului nr.2075/92.

Ajutoarele care sunt acordate pentru concentrarea producerii, sporirea calității ei și conversiunea soiurilor de tutun. Ajutorul constituie 10% din prime este alocat acolo, unde contractele de cultivare a tutunului sunt încheiate între un prim prelucrător și un grup de producători.

Pentru a finanța programele de cercetări științifice în domeniul tutunului, pentru a orienta producerea comunitară a tutunului spre sorturi mai puțin dăunătoare se formează un fond special. Acest fond este finanțat prin încasarea unui rabat de 1% de la premii la acordarea plății. Premiile și ajutoarele constituie 80% din venitul producătorilor.

2.3.4. Organizarea comună de piață pentru fructe și legume

Organizația comună de piață pentru fructe și legume are ca principale mecanisme de intervenție pe piață:

Standarde de comercializare, care în Uniunea Europeană includ criterii de calitate

referitoare la dimensionare, mărime, etichetare, împachetare, prezentare și se aplică anumitor fructe și legume proaspete la toate etapele de distribuție, de la centrele de împachetare ale cultivatorilor până la magazinele de desfacere cu amănuntul și la operatorii de import / export, cu excepția vânzărilor directe de la poarta fermei și produselor destinate procesării.

Compensații financiare. Compensațiile financiare se acordă pentru produsele retrase

de pe piață și pot ajunge până la un plafon maxim de 10% din producția comercializată pentru fiecare produs. Compensațiile financiare pentru produsele retrase de pe piață, începând cu anul 2002, conform Anexei V din Regulamentul Comisiei nr. 2200/96, sunt pentru pere de 8,33 ECU/100 kg, pentru mere de 8,81 ECU/100 kg, la piersici de 10,99 ECU/100 kg, mandarine și lămâi – 13,00 ECU/100 kg, la nectarine de 13,04 ECU/100 kg, pentru portocale 14,00 ECU/100 kg, caise 14,17 ECU/100 kg, vinete 3,97 ECU/100 kg, pepeni galbeni și pepeni verzi 4,00 ECU/100 kg, tomate – 4,83 ECU/100 kg, conopidă 7,01 ECU/100 kg.

Produsele retrase de pe piață pot fi distribuite gratuit către organizații caritabile, tabere școlare, spitale sau închisori.

Statele membre aprobă aceste acțiuni și ajută organizațiile de producători să stabilească contractele cu părțile interesate. O soluție alternativă este utilizarea acestor produse la furajarea animalelor sau la transformarea în alcool (ambele posibile doar prin proceduri de licitație). De asemenea, ele pot fi exportate sau biodegradate, fără a pune în pericol mediul înconjurător. Toate acestea trebuie să fie autorizate de către statul membru.

Reglementarea comerțului cu țările terțe. Importul și exportul fructelor și legumelor

proaspete în Uniunea Europeană fac obiectul licențelor care se eliberează de către statul membru și sunt valabile pe întreg teritoriul Comunității. Pentru siguranță că produsul este importat dintr-o anumită țară se cere ca produsul să fie însoțit de certificatul de origine.

Suplimentar, pentru a asigura protecția produselor interne în UE, s-a introdus sistemul

de prețuri de intrare. Dacă produsele sunt importate la un preț mai mic decât prețul de intrare se aplică o taxă vamală ad valorem adițională. Prețurile de import luate în considerare pentru impunerea taxei vamale adiționale sunt prețurile de import CIF. Prețul de intrare se stabilește în fiecare an, folosind o rată fixă de import calculată de către comisie, luând în considerare media ponderată a prețurilor produselor de pe piețele reprezentative de import.

În scopul acoperirii diferenței dintre prețurile mondiale și cele din UE se

subvenționează exportul merelor, portocalelor, lămâilor, piersicilor, nectarinelor, strugurilor de masă, roșiilor și anumitor nuci. Comisia stabilește rata pentru restituții și cantitatea maximă care se fixează pentru o anumită perioadă stabilită prin licențele de export.

2.3.5. Organizarea comună de piață pentru vin

Obiectivele organizării comune de piață pentru vin au fost:

stabilizarea Pieței Comune a vinului și asigurarea unui bilanț mai stabil între cerere și ofertă;

utilizarea rațională a potențialului vinicol prin ajustarea la resursele naturale disponibile;

aplicarea unor politici eficiente de control al calității strugurilor și produselor derivate;

extinderea pieței strugurilor și vinului, permițându-i producătorului să devină mai competitiv și asigurându-i un standard echitabil de trai.

Baza legislativă pe această piață cuprinde:

Regulamentul Consiliului nr. 1493/1999 din 17 mai 1999 cu privire la Organizarea Pieței Comunitare a vinului;

Regulamentul Consiliului nr. 1227/2000 din 31 mai 2000, care specifică regulile de implementare a Regulamentului nr. 1493/1999 cu privire la Organizarea pieței comune a vinului în cea privește potențialul de producere.

Pârghii și instrumente economice utilizate sunt:

Primele pentru abandonare

4300 euro/ha pentru abandonarea permanentă a unor suprafețe între 10 și 25 ani acolo unde suprafața este cultivată în întregime cu viță de vie;

nivelul maxim pentru o suprafață mai mare de 25 ari nu poate depăși 1450 euro pentru o productivitate mai mică de 20 hl/ha sau 12300 euro unde se depășesc 160 hl/ha.

Prețuri și taxe. În Uniunea Europeană s-a stabilit un preț orientativ, după tipul de vin, care variază de la 3,828 euro/ hl la 94,570 euro/hl. Fiecare stat membru înaintează săptămânal Comisiei informații privind: prețurile, tipul de vin, tăria alcoolică și cantitatea tranzacționată. Pe baza acestor informații Comisia fixează și publică prețul mediu pe grad/hl sau pe hl pentru fiecare piață reprezentativă a fiecărui tip de vin și prețul reprezentativ pe grad/hl sau pe hl în limitele de la 33 la 162% din prețul de orientare calculat pe baza cotelor înregistrate săptămânal în diferite centre comerciale.

Politica de prețuri la vin a suferit schimbări esențiale, cauzate de hotărârile adoptate în cadrul Rundei de la Uruguay, care prevăd anularea măsurilor de susținere a prețului. Agenda 2000 impune la rândul ei reducerea prețurilor de susținere.

Sistemul de taxare a vinurilor diferă considerabil de la o țară la alta. Accizele variază de la 0 până la 320 ECU/hl pentru vinurile obișnuite și până la 550 ECU/hl pentru vinurile spumante. Taxa peValoarea Adăugată variază de la 5% la 25%.

Susținerea prin ajutoare se acordă pentru:

a) depozitarea privată a vinurilor de masă, mustului de struguri, mustului de struguri concentrat.

Ajutorul se acordă în cazul semnării unui contract de depozitare cu agențiile de intervenție pentru cel puțin 50 hl vin de masă, cel mult 30 hl must sau 10 hl must concentrat în limită de:

0,01837 euro/hl/zi pentru must de struguri;

0,06152 euro/hl/zi pentru must concentrat sau rectificat;

0,01544 euro/hl/zi pentru vin de masă.

b) distilare. Producătorii de vin sunt obligați să livreze pentru distilare toate subprodusele, cu excepția celor ce produc mai puțin de 25 hl de vin sau must (art. 45/2, Reglementarea 1623/2000).

Distilatorii primesc ajutor pentru alcoolul neutru 0,6279 euro pe hectolitru de alcool neutru obținut prin distilare, 0,8453 euro pentru tescovină, 0,4106 euro pentru vin și drojdie de vin. Prețul minim plătit de distilatori producătorilor care livrează vin pentru distilare trebuie să fie de 1,34 euro/ % vol/hl și de 0,995 euro/ % vol/hl pentru tescovină, drojdie și subproduse pentru vinificare (art. 55, Reglementarea 1623/2000). Agenția de intervenție plătește un preț standard pe vol/%/hl de 1,654 euro sau 1,872 euro pentru alcool din tescovină și 1,473 euro pentru alcool din vin și drojdie de vin.

c) procesatorii (producători sau grupuri de producători) care prelucrează sau cumpără struguri, must de struguri, în scopul vinificării, exclusiv din Comunitate, beneficiază de o susținere de 4952 euro/100 kg pentru struguri, 6193 euro/hl pentru must de struguri, 21665 euro/hl pentru must de struguri concentrat.

Organizarea comună de piață pentru lapte și produse lactate

În cadrul Uniunii Europene a fost creată în 29 Iulie 1968 organizare comună de piață pentru lapte și produse lactate.

Aceasta se situează printre primele de acest tip fondate la nivel comunitar, scopul înființării ei a fost acela de a organiza și controla piața laptelui și produselor lactate în Uniunea Europeană.

Organizarea comună de piață în sectorul laptelui și produselor lactate este guvernată de consiliul de reglare (EEC) și acoperă următoarele sectoare : lapte – proaspăt, conservat, concentrat, dulce, acru; smântână, unt, brânză, lactoză si sirop de lactoză, hrană pentru animale bazată pe produse lactate.

Piața laptelui și a produselor lactate s-a dovedit a fi încă de la început foarte dificil de organizat și gestionat.

Pentru o perioadă îndelungată această piață a fost marcată de o creștere puternică a producției în timp ce consumul se menținea la aceleași cote și exporturile scădeau, în special în cea ce privește următoarele produse : lapte praf si unt.

Anii `70 și prima jumătate a anilor `80 s-au caracterizat prin producții excedentare și crearea de stocuri la nivel comunitar, acestea crescând continuu și devenind foarte costisitoare pentru piață. Toate încercările făcute în această perioadă pentru a modifica si stopa aceste tendințe și a restabili echilibrul pe piața s-au dovedit ineficiente.

Satisfacerea în totalitate a cererii interne începând cu 1974 a dus la formarea în cadrul Uniunii Europene a unui stoc de 700.000 de tone de unt și a 1.000.000 de tone de lapte praf ecremat.

Organizarea comună de piață pentru lapte și produse din lapte a fost cea care a introdus măsuri din ce în ce mai restrictive, și a pus în aplicare începând cu 1984 sistemul cotelor de lapte.

De-a lungul anilor realizarea echilibrului pe piață a devenit o preocupare majoră pentru țările membre, istoria organizației fiind marcată de următoarele evenimente :

În 1977 a fost introdusă o taxă care a afectat toate livrările de lapte la lăptării cât și vânzările la fermă. Această taxă a fost suprimată în 1993.

În 1981 s-a stabilit un prag de garantare, depășirea acestuia ducând însă la penalizări prin scăderea prețului.

În 1984 a fost pus în practică un sistem de control al producției numit : sistem al cotelor de lapte. Inițial acest sistem a fost introdus pentru o perioadă de 5 ani și consta în limitarea cantităților de lapte produse de către fiecare stat membru (Guaranteed Total Quantities/ Quantités globales garanties = Cantități totale garantate) și alocarea unor cantități de referință fie la producători fie la procesatori. Orice cantitate în exces era penalizata printr-o taxă suplimentară fixată la 100 %, apoi la 115 % din prețul de intervenție pentru livrări și 75 % pentru vânzările directe.

Sistemul era completat de un program compensator pentru producătorii care acceptau să renunțe în totalitate la producerea de lapte.

În 1987 cantitățile de referință au fost reduse și a fost pusa în aplicare intervenția permanentă. După trei ani de aplicare a sistemului cotelor, rezultatele erau departe de a fi satisfăcătoare. La sfârșitul anului 1987 stocurile publice și private de unt atingeau 958.000 t iar stocurile publice de lapte pudră ecremat erau de 473.000 t. Subvenția pentru lapte si produse lactate se ridica la 30 % din fondurile de garanție FEOGA.

În 1988 s-a stabilit prelungirea aplicării sistemlui de cote pentru încă trei ani.

În 1992 a avut loc reforma PAC. Sectorul de lapte și produse lactate nu a fost afectat dar s-a decis să se extindă sistemul de cote pentru încă 7 ani până la 31 Martie 2000.

În 1993 la 1 aprilie a intrat în vigoare noul regim de cote de lapte valabil până la 31 Martie 2000. Noul sistem este o extindere a celui din 1984 în condițiile luării în considerare a dezvoltării țarilor membre. El încorporează o parte din principiile de baza ale sistemului din 1984 dar și introduce o serie de măsuri care simplifică și clarifică regulile comunitare.

Noul sistem de cote prezintă pentru fiecare an doua cantități totale garantate pentru toate țările UE – o cantitate garantată pentru livrările câtre fabricile care achiziționează lapte și o cantitate garantată pentru vânzările directe făcute de către producători.

Astfel fiecare țara dispune de două cantități totale garantate (livrări + vânzări directe) care sunt împărțite între producători.

Fiecărui producător îi este alocată o cantitate individuală de referință – cotă de producător, compusă dintr-o cantitate de livrări și eventual de o cantitate de vânzări directe.

Fiecare țară care depășește oricare din cotele sale totale garantate, este penalizată cu o taxa egală cu 115 % din prețul sau de referință care este distribuită apoi către producătorii care au depășit cotele individuale de referință.

Pentru livrări, statele membre pot să redistribuie cotele neutilizate de către unii producători către alții care au depășit cotele individuale care le-au fost stabilite.

De asemenea statele membre au posibilitatea să nu realoce cantitățile neutilizate. În acest fel la sfârșitul anului, toate încasările pe cantitățile realizate in exces pot fi alocate pentru finanțarea programelor naționale de limitare a producției de lapte sau pentru a finanța categorii specifice de producători.

Sunt posibile transferuri de cote între livrări si vânzări directe sau invers. Fiecare producător poate cere în funcție de situația economică a activității sale o schimbare definitivă sau o modificare temporară a cotei sale la sfârșitul anului. Toți producătorii au dreptul de a-și schimba beneficiarul.

Fiecare stat are posibilitatea de a defini sistemul de management pentru o anumită regiune, de a constitui în cadrul cantităților totale garantate o rezervă națională care pot fi folosite în scopul restructurării producției de lapte sau să fie folosite pentru situații speciale; să implementeze programe de restructurare bazate pe fonduri naționale sau dacă este necesar comunitare în scopul de a compensa producătorii de lapte care sunt de acord să renunțe parțial sau total la cota lor individuală de lapte.

Cantitățile individuale sunt în principiu atașate exploatațiilor. La inițiativa unui stat membru aceasta legătură între cantitatea de referință și pământ poate fi modificată.

Statele membre au datoria de a implementa un sistem de masuri de inspecție necesare pentru a verifica dacă sistemul de cote este aplicat corect.

Cumpărătorii trebuiesc aprobați în mod oficial iar inspecțiile trebuiesc făcute anual la cel puțin 40 % din cumpărători și cel puțin 5 % din vânzătorii direcți.

În 1994 înțelegerile de comerț între părțile semnatare au fost modificate ca urmare a intrării în vigoare a acordului de la Marrakech în cadrul GATT.

În 1997 Comisia Europeana a publicat Agenda 2000 care a fost discutată si completată în martie 1998 iar în mai 1999 s-a reunit consiliul ‘Agricultura’ al UE care a aprobat regulamentul 1255/99 privind organizarea comună de Piață în sectorul laptelui și produselor lactate care a înlocuit regulamentul 804/68 în baza căruia funcționa această organizare, precum si regulamentul 1256/99 care a modificat regulamentul 3950/92, stabilind taxele suplimentare în sectorul laptelui și produselor lactate.

Sistemul de intervenție al OCP pentru lapte și produse lactate are la bază următoarele instrumente :

Prețuri instituționale:

a) preț țintă ( indicativ) pentru lapte (3.7 % grăsime) – este prețul pe care comunitatea dorește să-l vadă stabilit pe piață, el fiind stabilit anual de Consiliu;

b) prețul de intervenție care este stabilit numai pentru unt și lapte praf degresat – este prețul la care comunitatea se angajează să cumpere toate cantitățile pe care producătorii le oferă, în limita cotelor stabilite pentru fiecare țară membră;

Sistemul cotelor de lapte, care are rolul de a controla nivelul producției și a fost instituit începând cu anul 1984.

Susținerea pieței interne bazată pe cumpărări directe hotărâte în condiții certe prin intervenția agențiilor publice și subvenții acordate în scopul încurajării utilizării produselor lactate.

Înțelegeri de comerț privind:

– prime de export pentru compensarea exportatorilor în scopul acoperirii diferențelor dintre prețurile de pe piața comunitară si cele de pe piața mondială;

– scăderea importurilor, prevăzută în acordul GATT

Summitul de la Berlin a adus modificări și în cea ce privește sectorul laptelui și produselor lactate cu toate că miniștrii din Consiliul European nu au optat clar pentru un tip de politică .Aceste modificări erau necesare în condițiile în care asupra acestui sector se exercitau presiuni puternice atât din exterior – din partea Organizației Mondiale de Comerț cât și interne – proxima lărgire a Uniunii Europene.

Țări ca Italia, Regatul Unit, Suedia și Danemarca au susținut abandonarea cotelor și liberalizarea imediată a pieței laptelui.

Negocierile s-au finalizat însă favorabil poziției susținute de Franța care a pledat pentru menținerea cotelor de lapte pentru țările membre până în anul 2007, fără scăderea prețului pe piața.

Situația rezultată a fost o combinație între gestiunea prin volum a producției – menținerea sistemului de cote care permite controlul ofertei și menținerea la un nivel bun al prețurilor, și gestiunea pusă în aplicare în alte sectoare – liberalizarea pieței, scăderea protecției și acordarea de ajutoare direct la producător în scopul compensării parțiale a scăderii prețurilor administrate.

Au fost luate măsuri de reglementare a :

regimului cotelor de lapte;

regimul de intervenție;

subvențiilor în cazul comercializării;

ajutoarelor directe compensatorii;

regimul schimburilor comerciale între părțile terțe;

taxele suplimentare.

Regimul cotelor de lapte s-a prelungit și a rămas în vigoare până în 2007/2008. Cu excepția Italiei, Greciei, Spaniei, Irlandei și Irlandei de Nord cotele se majorează cu 1.5 % în trei tranșe egale de-a lungul unei perioade de trei ani, în paralel cu reducerea prețului de intervenție care se realizează începând cu 2005.

Aceste modificări de cote permit apropierea pieței comunitare de piața mondială prin scăderea prețului european la un nivel mai apropiat de cel mondial.

La sfârșitul perioadei de punere în aplicare cotele vor fi în final crescute cu aproximativ 2,4 %. Cele cinci state membre menționate anterior au beneficiat de o creștere specifică de cote în doua tranșe egale în 2000/2001 și 2001/2002.

Fig. 2.5 Creșterea cotelor de lapte pentru Grecia, Irlanda, Irlanda de Nord, Italia și Spania

Sursa: European Comission Directorate-General for Agriculture

Austria a fost autorizată să realizeze un transfer de cote pentru o cantitate de 1500000 t de la vânzările sale directe la livrările ei fără a ține cont de schimbările structurale în producția de lapte.

Această măsură a intrat în vigoare începând cu campania 1999/2000.

Fig.2.6. Modificările intervenite privind cotele de lapte în țările Uniunii Europene

Sursa: European Comission Directorate-General for Agriculture -2004

Regimul de intervenție:

Prin Regulamentul 1255/99 al Consiliului din 17 Mai 1999, s-a hotărât reducerea în trei etape a prețului de intervenție la unt, cu 15 % și a prețului de intervenție la laptele pudră ecremat cu 13,7 % – reduceri programate între 2005 și 2007, în scopul creșterii posibilității de comercializare pe piețele interne și externe. Ținând cont de incidența acestei reduceri asupra consumului interior și exportului, a fost mărită cantitatea totală de referință cu 2 %, la 2.350.000 t în patru etape începând cu anul 2001. (art.4)

În cazul în care prețul pe piața untului se situează în mai multe state membre la un nivel inferior de 92 % din prețul de referința pe o perioadă reprezentativă, organismele de intervenție procedează la cumpărări în statele (statul) membre unde se înregistrează această situație. Prețul de cumpărare fixat de Comunitatea Europeană nu poate fi inferior de 90 % din prețul de intervenție. (art.5)

Regimul de intervenție se aplică de așa manieră încât duce la menținerea poziției de concurența a untului pe piața ; menține într-o măsură cât mai mare calitatea inițială a untului, realizează un stocaj pe cât mai rațional posibil. (art.6).

Organismul de intervenție fixat de către fiecare stat în parte cumpără la prețul de intervenție lapte praf ecremat. Prețul de intervenție este cel în vigoare în ziua în care a fost fabricat produsul. Comisia Europeană poate suspenda cumpărările de lapte praf ecremat ale căror cantități ofertate la prețul de intervenție în perioada 1 martie – 31 august al fiecărui an depășesc 109.000 t. (art.7)

Reglementarea subvențiilor acordate în cazul comercializării:

Nivelul subvențiilor acordate în cazul comercializării produselor lactate pe piață sunt fixate în funcție de următorii factori :

prețul de intervenție la lapte praf ecremat;

evoluția situației în materie de aprovizionare cu lapte praf și lapte praf ecremat și evoluția utilizării acestor produse în hrana animalelor;

cursul prețului pe piața proteinelor concurente prin comparație cu cel de lapte praf ecremat. (art.11).

Reglementări privind ajutoarele compensatorii:

În scopul de a proteja veniturile agricole a fost introdus un sistem progresiv de subvenții acordate direct la producător, pe o perioadă de trei ani în scopul de a compensa reducerea prețului. Producătorii pot beneficia astfel de o primă la produsele din lapte care se acordă pe fiecare an fie pe exploatație și pe tona de producție.

Prima are o valoare de :

5,75 euro pe tonă pentru anul 2005;

11,49 euro pe tonă pentru anul 2006;

17,24 euro pe tonă pentru anul 2007.

Reglementări privind schimburile comerciale între părțile terțe:

Toate importurile sau exporturile de produse lactate în cadrul UE trebuiesc făcute în prezența unui certificat de import sau export dat de către statele membre. Produsele sunt supuse regimului de tarifare vamală. Comisia Europeană este responsabilă de gestiunea contingentelor tarifare. Această gestiune poate fi organizată având la bază una din metodele următoare sau o combinație între aceste metode : metoda fondată sub ordinul cronologic de formare a cererii care are la baza principiul primul venit primul servit ; metoda de repartiție în funcție de cantitățile cerute la formularea cererii (metoda denumit Examen simultan)metoda care are la bază respectarea schimburilor comerciale tradiționale (metoda importatori tradiționali/ noi veniți). Metoda de gestiune aleasă trebuie sa țină cont de nevoile de aprovizionare a pieței comunitare și de necesitatea de menținere a echilibrului pe aceasta piață fără a prejudicia drepturile care decurg din acordurile stabilite în cadrul Rundei Uruguay. În scopul de a permite exportul de produse lactate, diferența de preț între prețul de pe piața comunitară și prețul mondial poate fi convertit printr-o restituție la export (art 30 din Reg 1255/99). Daca piața comunitară trece printr-o situație critică se poate trece la suspendarea totală sau parțială a taxelor vamale la import și/sau perceperea de taxe la export, aceste masuri putând fi aplicate în cadrul schimburilor dintre țările membre până când pragul critic a fost depășit. Comisia Europeană este asistată în aplicarea tuturor acestor masuri de un comitet de reprezentanți ai statelor membre prezidat de un reprezentant al Comisiei.

Măsuri de reglementare privind taxele suplimentare :

Regulamentul 1256/1999 al Consiliului din 17 mai 1999 a modificat regulamentul 3950/1992 stabilind taxele suplimentare în sectorul laptelui și produselor lactate.

Din vechiul regulament s-a menținut hotărârea ca orice stat care depășește oricare din cotele sale totale garantate, este penalizată cu o taxă egală cu 115 % din prețul de referință, care este distribuită apoi către producătorii care au depășit cotele individuale de referință.

Cotele totale de lapte garantate pentru fiecare stat membru, pentru care nu se plătesc taxe suplimentare au fost fixate pentru perioada 1 aprilie 1999 – 31 martie 2001 la următoarele valori :

Tabel. 2.5. Cotele totale de lapte garantate pentru fiecare stat membru

Sursa: European Comission Directorate-General for Agriculture

Organizarea comună de piață pentru carne de vită

Organizarea comună de piață pentru carne de vită are în vedere organizarea piețelor agricole ale Uniunii Europene pentru următoarele produse:

animale vii (bovine);

carne proaspătă, refrigerată sau congelată;

preparate din carne, conserve din carne.

Această organizare funcționează în baza regulamentului 1254/99 din 17.05.1999 al

Comunității Europene.

Sistemul de prețuri administrate pentru susținerea acestei piețe are la baza prețul de orientare și prețul de intervenție.

Prețul de orientare este fixat pentru vitele mari de peste 300 kg, în funcție de situația de pe piața cărnii de vită dar și de cea a produselor lactate. Acesta este prețul spre care tinde piața comunitară pentru ansamblul cantităților comercializate din prima zi a lunii aprilie până în aceiași zi a anului următor.

Prețul de intervenție este prețul director pentru operațiunile de susținere a pieței cărnii de vită. Acesta este fixat pentru masculii mari, de calitate R 3 pe baza greutății carcasei.

Cantitățile pentru care se aplică prețul de intervenție nu trebuie să depășească 350.000 t pe an ( în 1993 cantitatea a fost de 750.000 t și a scăzut treptat la 650.000 t în 1994, 550.000 t în 1995, 400.000 t în 1996 și 350.000 t în 1997).

Tabel 2.6. Evoluția prețului de intervenție în perioada 1999 – 2002

Sursa: European Comission Directorate-General for Agriculture

Intervenția publică pe piața cărnii de vită poate fi realizată dacă timp de două săptămâni:

prețul mediu de piață de pe teritoriul comunitar, pentru calitate sau grupa de calități a cărnii considerate, este inferior procentului de 84 % din prețul de intervenție;

prețul mediu de piață din statul membru în cauză pentru calitate sau grupa de calități a cărnii considerate, este inferior procentului de 80 % din prețul de intervenție.

Pe lângă intervenția publică organizarea comună de piață pentru carne de vită mai utilizează și următoarele mijloace de intervenție:

stocarea privată;

acordarea de prime, care este condiționată de limitarea la o încărcătură maximă de vite la ha de suprafață furajeră;

acordarea de prime speciale pentru viței;

acordarea de prime pentru vacile aflate în perioada de alăptare;

acordarea de prime pentru prelucrarea cărnii de vițel;

acordarea de prime pentru creșterea extensivă;

acordarea de prime pentru tăierea junincilor;

acordarea de prime suplimentare.

Pentru a proteja piața comunitară de importurile ce provin din terțe țări a fost aplicată

o prelevare la import care poate fi fixată în prealabil.

Prelevarea de bază este egală cu diferența dintre prețurile de orientare și prețul ofertei franco-frontieră, mărită cu dreptul de vamă.

Prelevarea variază față de cea de bază ținând cont de incidența prețurilor pe piețele reprezentative din Uniunea Europeană.

2.3.8. Organizarea comună de piață pentru carne de porc

În Uniunea Europeană funcționează începând cu anul 1975 organizarea comună de piață pentru carne de porc.

Această organizare se realizează în baza regulamentului 2759/75 din 29.10.1975 al Comunității Europene, regulament care a fost modificat de mai multe ori de la intrarea lui în vigoare în scopul îmbunătățirii situației în acest sector.

Organizarea comună de piață din sectorul cărnii de porc are ca principale atribuții stabilirea unui regim al prețurilor la carnea de porc în cadrul Uniunii Europene și a unui regim de reglare și control al tranzacțiilor comerciale cu carne de porc.

În regulamentul de funcționare al organizării comune de piață pentru carne de porc, sunt prevăzute anumite măsuri care permit supravegherea evoluțiilor prețurilor la carnea de porc în cadrul Comunității.

Sunt prevăzute aici grilele comunitare de clasificare a carcaselor de carne de porc precum și piețele reprezentative în care sunt urmărite evoluțiile de preț.

Prețul de pe piața comunitară a cărnii de porc abatorizată este determinat pornind de la

prețul de intrare în abator ( care nu conține taxa pe valoare adăugată), plătit furnizorilor de porci vii.

Prețul conține valoarea produselor prelucrate și a ieșirilor netransformate și este exprimat pentru 100 Kg de carcasă congelată.

Prețul pe piața cărnii de porc este într-un stat membru al Uniunii Europene, egal cu media aritmetică a cotațiilor pentru porcii abatorizați, stabilite în centrele sau piețele de cotație autorizate din statul respectiv.

Prețul este determinat pornind de la cotațiile stabilite pentru carcasele:

de 60 până la 120 Kg (clasa E);

de 120 până la 180 Kg (clasa R).

În calculul prețului mediu comunitar coeficienții de ponderare sunt fixați de către Comisia Europeană pentru fiecare stat, în baza regulamentului 1205/97 al Comunității Europene iar aceștia reflectă importanța relativă a efectivelor de suine în cadrul Uniunii Europene

2.3.9. Organizarea comună de piață pentru ouă și păsări

În conformitate cu Reglementările comunitare nr. 2771/75, 1235/89 privind ouăle și 2777/75 și 1235/89 privind păsările produsele vizate de această organizare sunt:

ouăle și gălbenușurile de ou (sub formă lichidă sau preparate, congelate sau uscate);

păsările vii, carnea de pasăre, ficatul de pasăre, grăsimi și conserve.

Pentru aceste piețe funcționează un preț de ecluză, fixat în avans, pentru fiecare trimestru de către Comisia Europeană.

Acest preț de ecluză se compune din:

o sumă egală cu prețul de pe piața mondială a cantității de cereale furajere necesară producției unui kg de produs vizat în țările terțe;

o sumă ce exprimă alte costuri de alimentație, precum și cheltuieli generale de producție și de comercializare.

Organizarea pieței comune consideră că piața ouălelor și păsărilor este elastică și în

acest sens nu a fost introdus un preț garantat ci doar un ansamblu de măsuri ce urmăresc o mai bună organizare a producției, prelucrării și la asigurarea unei calități superioare a produselor în cauză.

Importurile de ouă și păsări fac obiectul perceperii unei prelevări, care se fixează în avans pentru fiecare trimestru. Exporturile sunt ajutate prin restituiri, diferențiate în funcție de destinație.

2.4.Concluzii

Organizarea și controlul piețelor agricole ale Uniunii Europene a reprezentat o preocupare permanentă pentru țările Uniunii Europene de la semnarea Tratatului de la Roma și până în prezent.

Dacă în primii ani obiectivul a fost acela de sprijinire a agriculturii și de dezvoltare în consecință a piețelor agricole, odată cu trecerea de la criza alimentară la supraproducție au intervenit și alte aspecte care au trebuit luate în calcul astfel încât piețele agricole ale Uniunii Europene să funcționeze și să fie competitive în raport cu situația existentă pe plan mondial.

Sistemul de protecție aplicat pe piețele agricole ale Uniunii Europene a dus la crearea

unui sistem de prețuri superior prețurilor mondiale, care în condițiile liberalizării comerțului mondial a trebuit modificat în ultimii ani, astfel încât prețurile produselor agricole obținute în Uniunea Europeană să fie reduse treptat și apropiate de cele mondiale.

Un pas important în organizarea piețelor agricole ale Uniunii Europene l-a reprezentat

instaurarea organizării comune de piață.

Această organizare comună de piață a avut ca principal scop să atingă obiectivele politicii agricole comunitare, pe fondul creșterii productivității în agricultură, stabilizării piețelor agricole și asigurării unui nivel bun de viață pentru fermieri.

Organizarea comună de piață acoperă peste 90 % din producția agricolă a Uniunii Europene, (nu există încă organizare comună de piață pentru alcool si cartofi).

Mecanismele de intervenție pe piețele agricole utilizate în cadrul diferitelor organizări comune de piață au urmărit:

reglementarea prețurilor;

asigurarea și acordarea subvențiilor pentru producție și comercializare;

formarea de sisteme de stocare;

stabilizarea importurilor și exporturilor;

eliminarea oricărei discriminări între producătorii și consumatorii din spațiul Uniunii Europene.

Reforma Politicii Agricole Comune din anul 2003 va duce la schimbarea completă a modului în care Uniunea Europeană va susține sectorul de producție agricolă.

În viitor, cea mai mare parte a subvențiilor va fi plătită independent de volumul producției sub forma de plată unică pe exploatație. Pentru a evita abandonarea producției, statele membre pot alege să mențină o limită de legătură între subvenții și producție în condiții bine definite și în limite foarte clare.

Decuplarea sistemului de subvenții și producție, urmărește creșterea competitivității și orientării spre piață a fermierilor europeni, astfel încât Uniunea Europeană va avea posibilitatea să ridice gradual în următorii ani barierele comerciale impuse țărilor din afara granițelor Uniunii și să respecte reglementările semnate în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului.

Se poate concluziona prin urmare că modul de organizare și control al piețelor agricole

din Uniunea Europeană se află în continuă modificare și adaptare la cerințelor venite atât din interiorul cât și exteriorul spațiului comunitar.

Intervențiile pe piață prin mecanisme specifice vor fi reduse treptat în următorii ani astfel încât produsele agricole obținute în Uniunea Europeană să facă față în mod real cerințelor de competiție la nivel internațional prin creșterea calității și diminuarea prețurilor acestora pe piață.

CAPITOLUL 3. EVOLUȚIA PRINCIPALELOR PIEȚE AGRICOLE ALE UNIUNII EUROPENE (U.E. – 15)

3.1. Evoluția pieței cerealelor în Uniunea Europeană

3.1.1. Evoluția suprafețelor cultivate cu cereale în Uniunea Europeană

Cerealele sunt cele mai importante plante cultivate în Uniunea Europeană. Ele ocupă aproape 37 milioane ha, care reprezintă peste 25 % din suprafața agricolă din cadrul Uniunii Europene.

Evoluția suprafețelor cultivate cu cereale în Uniunea Europeană nu a înregistrat fluctuații mari în ultimii ani, aceste variații având la bază de multe ori factori legați strict de condițiile climatice și tehnice de producție specifice fiecărui an agricol.

Marile puteri economice ale Uniunii Europene, printre care Franța, Germania, Regatul Unit al Marii Britanii sunt și mari cultivatoare de cereale.

Tabel 3.1. Evoluția suprafețelor cultivate cu cereale în Uniunea Europeană în perioada 1998-2002

Date: Eurostat Februarie 2005

Astfel cele mai mari suprafețe cultivate cu cereale se înregistrează în Franța unde cele

circa 9 milioane ha reprezintă aproximativ 30 % din suprafața arabilă a acestei țări, respectiv mai mult de 25 % din suprafața totală cultivată cu cereale în Uniunea Europeană.

Germania este a două mare cultivatoare de cereale în Uniunea Europeană, anual în această țară fiind cultivate peste 7 milioane hectare care reprezintă 41 % din suprafața agricolă a Germaniei și peste 20 % din suprafața cultivată cu cereale în Uniunea Europeană.

A treia mare cultivatoare de cereale în Uniunea Europeană este Spania, unde anual sunt cultivate în jur de 6,5 milioane hectare care reprezintă 25 % din suprafața agricolă a Spaniei respectiv aproape 17 % din suprafața cultivată cu cereale în Uniunea Europeană.

Cu o pondere importantă în suprafața totală cultivată cu cereale în Uniunea Europeană se situează Italia, unde se cultiva anual aproape 4 milioane hectare care reprezintă peste 9 % din suprafața totală cultivată cu cereale în Uniunea Europeană, respectiv Regatul Unit al Marii Britanii cu mai mult de 3 milioane hectare cultivate anual.

3.1.2. Evoluția pieței grâului comun

Evoluția suprafețelor cultivate cu grâu comun în Uniunea Europeană

În Uniunea Europeană sunt cultivate două specii de grâu : grâu comun și grâu durum, destinat în special pentru diferitele specialități din panificație.

Grâul comun este cultivat pe suprafețe mari în Franța, unde peste 4 milioane de hectare cultivate anual reprezintă aproape 50% din suprafața cerealieră.

Germania este a doua mare cultivatoare de grâu comun a Uniunii Europene cu suprafețe ce variază între 2,5 milioane (situația înregistrată în anul 1999) și aproape 3 milioane de hectare (în cazul anului 2003).

Între 1,5 și 2 milioane de hectare de grâu comun sunt cultivate anual și în Regatul Unit al Marii Britanii.

Tabel 3.2. Suprafața cultivată cu grâu comun în Uniunea Europeană (15) în perioada

1999-2003

U.M. = mii ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Randamentele la hectar obținute la grâul comun în Uniunea Europeană

Producția medie obținută la hectar la grâul comun a oscilat în ultimii ani între 6140 și 6710 kg/ha.

Cele mai mari randamente se înregistrează în Irlanda și Belgia care depășesc 8000 kg la hectar, în timp ce mult sub media Uniunii Europene se situează Grecia și Portugalia care obțin anual producții medii sub 3000 kg la hectar.

Franța, cel mai mare producător de grâu comun al Uniunii Europene a cunoscut în 2003 o scădere a producției medii cu 15,8 %, aceasta fiind de numai 6420 de Kg de grâu comun la hectar.

Tabel 3.3 Randamentele la hectar obținute la grâul comun în UE 15 în

perioada 1999-2003

U.M. = q/ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Evoluția producției totale de grâu comun în Uniunea Europeană

Cea mai mare producție de grâu comun este realizată în Uniunea Europeană de Franța, care obține în mod obține în mod obișnuit peste 35 milioane de tone anual.

Germania obține de asemenea peste 20 milioane de tone de grâu comun anual, în timp ce a treia mare producătoare de grâu comun din Europa, Regatul Unit al Marii Britanii realizează în medie peste 15 milioane de tone.

În anul agricol 2002-2003 producția de grâu comun obținută în Uniunea Europeană a fost de numai 81,7 milioane de tone (în scădere cu 13.4 % față de anul agricol 2001-2002), scăderile semnificative față de anii 1999-2000 sau 2001-2002 când sau obținut peste 94 milioane tone având drept principală cauză înghețul puternic care a afectat culturile de grâu comun de toamnă.

Tabel 3.4. Producția totală de grâu comun obținută în Uniunea Europeană

în perioada 1999-2003

U.M. = mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

Balanța pieței grâului comun în Uniunea Europeană

O analiză a balanței pieței grâului comun din Uniunea Europeană relevă anumite aspecte semnificative privind dinamica acestei piețe privită din punctul de vedere al evoluțiilor importurilor respectiv exporturilor acestui produs, tranzacțiilor intra comunitare și din punct de vedere al evoluției consumului, pe categorii specifice.

În Uniunea Europeană exporturile de grâu comun depășesc cu mult importurile, necesarul intern fiind pe deplin acoperit din producția internă. Acest fapt poate fi observat și din analiza evoluției gradului de auto-suficiență, calculat ca raport între producția utilizabilă și consumul intern, care este cu cel puțin 12 % anual peste necesarul intern.

Aproape 50 % din consumul intern de grâu comun este destinat creșterii animalelor, în jur de 3 % este utilizat pentru înființarea de noi suprafețe cu grâu, aproximativ 39 % este reprezentat de consumul uman, restul regăsindu-se în industrie sau reprezentând pierderi de piață.

În ultimii ani consumul intern a crescut constant, având la bază creșterea consumului animal, pe fondul unui nivel constant al consumului uman.

În cea ce privește consumul de grâu pe cap de locuitor, acesta a ajuns la peste 65 kg /locuitor pe an.

Analiza stocurilor indică cu excepția anului agricol 2000 – 2001,când acestea au scăzut cu aproape 4 milioane de tone, o creștere anuală variind între 1 milion și chiar 8 milioane de tone, cazul anului 2002.

Tabel 3.5. Balanța pieței grâului comun în perioada 1999-2003

Sursa: Eurostat Februarie 2005

3.1.3. Evoluția pieței grâului dur

Evoluția suprafețelor cultivate cu grâu dur în Uniunea Europeană

Datorită cerințelor climatice și cererii de consum diferite în țările Uniunii Europene, grâul dur nu se cultivă în țările nordice, dar reprezintă o cultura foarte importantă în Italia unde ocupă 10 % din suprafața agricolă a acestei țări, și reprezintă peste 44 % din suprafața cultivată cu grâu dur în Uniunea Europeană.

Tabel 3.6. Suprafața cultivată cu grâu dur în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003

U.M.= mii ha

Date: Eurostat Februarie 2005

A doua mare cultivare de grâu dur din Uniunea Europeană este Spania cu peste 800.000 ha care reprezintă 3-4 % din suprafața arabilă a acestei țări, respectiv aproximativ 24 % din suprafața cultivată cu grâu dur în Uniunea Europeană. În Grecia sunt cultivate anual 600- 700 mii de hectare în timp ce peste 300.000 hectare sunt cultivate în Franța.

Evoluția randamentelor la hectar pentru grâul dur în Uniunea Europeană

Producția medie de grâu dur în Uniunea Europeană este mult inferioară celei obținute la grâul de consum, ea fiind în jur de 2400 de kg/ha anual, față de 6500 de kg/ha cât se obțin la grâul de consum. Cele mai mari producții medii la hectar în Uniunea Europeană sunt realizate în Regatul Unit al Marii Britanii, unde acestea depășesc anual 6000 de kg la hectar.

Spania deși este al doilea mare cultivator de grâu dur al Uniunii Europene, obține un randament anual situat sub media europeană, în timp ce Italia ca principală țară cultivatoare are și ea producții medii care oscilează deasupra sau sub producția medie obținută în Uniune.

Tabel 3.7. Randamentele la hectar obținute la grâul dur în UE 15 în perioada 1999-2003

U.M. = q/ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Evoluția producției totale de grâu dur în Uniunea Europeană

Italia obține anual peste 4 milioane de tone de grâu dur, care reprezintă peste 43 % din totalul obținut în Uniunea Europeană.

Tabel 3.8. Producția totală de grâu dur obținută în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003

U.M.= mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

Spania este țara care a reușit să își mărească aproape de la an la an producția totală de grâu dur.

O creștere spectaculoasă a producției totale de grâu dur se poate observa în Portugalia, țară care prin mărirea suprafețelor cultivate a reușit o triplare a producției totale obținute, de la 100.000 tone la 300.000 tone anual.

Datorită randamentelor la hectare modeste, Grecia deși cultivă suprafețe semnificative la nivelul Uniunii Europene nu depășește 1.450 mii de tone indiferent de an.

Fig 3.1. Producția totală de grâu dur în marile țări producătoare ale U.E.

Balanța pieței grâului dur în Uniunea Europeană

La o producție utilizabilă din ce în ce mai mare, pe piața grâului dur a avut loc o trecere de la situația în care importurile depășeau exporturile, cazul anului 1998, la o situație în care exporturile sunt aproape duble față de importuri.

Astfel dacă în anul agricol 20001/2002 gradul de auto-suficiență a fost de 110,3 %, în anul agricol 2002/2003 producția utilizabilă a fost inferioara necesarului de consum intern, gradul de auto-suficiență fiind de 95,5 %.

De asemenea a avut loc o creștere de la an la an a comerțului intra comunitar cu grâu dur, acesta fiind în anul 2003 de 3,9 milioane tone.

Grâul dur este destinat în proporție covârșitoare consumului uman, datorită calităților sale superioare ce permit valorificarea lui în special în industria de panificație.

Consumul mediu anual pe cap de locuitor a crescut în ultimii ani de la 11,6 kg/loc/an în 1998 la 13,9 kg/loc/an în 2003.

În cazul grâului dur stocurile nu sunt foarte mari, și cu excepția anului agricol 1999-2000 când au crescut cu 200 mii de tone, ele au scăzut în fiecare an, însă nu semnificativ.

Tabel 3.9. Balanța pieței grâului dur în U.E. 15 în perioada 1999-2003

Sursa: Eurostat Februarie 2005

3.1.4. Piața porumbului

Evoluția suprafețelor cultivate cu porumb în Uniunea Europeană. Din cele 36 milioane de hectare cultivate cu cereale în Uniunea Europeană aproximativ 12 % sunt cultivate cu porumb.

Tabel 3.10. Suprafața cultivată cu porumb în Uniunea Europeană

Date: Eurostat Februarie 2005 ( în Luxemburg, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Regatul Unit al Marii Britanii, Suedia nu se cultivă porumb )

În Uniunea Europeană principala țară cultivatoare de porumb este Franța. Aceasta cultivă anual cu porumb peste 6 % din suprafața cultivată cu cereale, cele aproape 2 milioane de hectare reprezentând peste 40 % din suprafața cultivată cu porumb în Uniunea Europeană.

Evoluția randamentelor la hectar la porumb în Uniunea Europeană

Uniunea Europeană a înregistrat până în anul 2002 producții medii la porumb de peste 9 tone la hectar. Producțiile au fost uniforme între țările membre, excepțiile fiind Portugalia care au obținut o producție medie la hectar de mai puțin de 6 tone anual, respectiv Belgia care a obținut anual peste 11 tone la hectar.

Ultimele date indică însă o scădere datorită anilor agricoli nefavorabili din punct de vedere climatic a randamentelor până la 7,6 t/ha în 2003 respectiv 7,4 t/ha în 2004.

Tabel 3.11. Randamentele la hectar obținute la porumb în U.E. 15 în perioada 1999-2003

U.M.= q/ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.2. Evoluția producției medii de boabe de porumb la hectar în țările U.E.

Evoluția producției totale de porumb în Uniunea Europeană

Peste 40 milioane de tone de porumb sunt obținute anual în Uniunea Europeană. Dintre aceste peste 16 milioane sunt furnizate de Franța și peste 10 milioane de Italia, aceste două țări cumulând împreună peste 65 % din producția totală a Uniunii.

Tabel 3.12. Producția totală de porumb obținută în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003

U.M.= mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.3. Producția anuală de porumb în U.E. în perioada 2000-2003

Date: Eurostat Februarie 2005

Balanța pieței porumbului în Uniunea Europeană

În Uniunea Europeană nu se reușea să se asigure în proporție de 100 % necesarul de porumb de consum din producție proprie până în anul 2003. Astfel gradul de auto-suficiență se situa în anul 2003 la 96,2 %. Exportul de porumb în perioada 1999-2003 a fost inferior importului balanța de comerț extern în Uniunea Europeană înregistrând astfel în această perioadă un deficit la capitolul porumb.

Peste 80 % din porumbul obținut este destinat utilizării în hrana animalelor, un procent de numai 8 % fiind destinat consumului uman. Astfel consumul mediu pe cap de locuitor se situează undeva sub 6 kg /cap locuitor /an.

Tabel 3.13. Balanța pieței porumbului în perioada 1999-2003

Sursa: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.4 Evoluția comerțului cu porumb al Uniunii Europene în perioada 1999-2003

3.1.5. Piața orzului

Evoluția suprafețelor cultivate cu orz în Uniunea Europeană

Orzul este planta cerealieră cultivată pe suprafețe apreciabile în Uniunea Europeană, având o pondere de circa 30 % din suprafața totală cultivată cu cereale.

Din cele peste 10 milioane hectare cultivate anual cu orz, 3 milioane sunt cultivate în Spania, în jur de 2 milioane hectare se regăsesc pe teritoriul Germaniei, în timp ce în Franța sunt de asemenea cultivate peste 1,5 milioane hectare.

Tabel 3.14. Suprafața cultivată cu orz în Uniunea Europeană

Date: Eurostat Februarie 2005

Evoluția randamentelor la hectar la orz în Uniunea Europeană

Producția medie la hectar la cultura de orz în Uniunea Europeană se situează în jurul valorii de 4500 kg/ha.

Belgia reușește însă sa obțină la această cultură o producție medie la hectar de peste 7000 kg/ha. Cu producții medii mari la ha de orz se află și țări precum Franța – peste 6000kg/an, Germania, Olanda și Regatul Unit al Marii Britanii (peste 5500 kg/ha).

Grecia se situează la polul opus, producția medie înregistrată în această țară la orz fiind situată sub 2000 de kg la hectar.

Se remarcă la această cultură și oscilații mari de randamente de la an la an. Astfel în Portugalia producția medie a variat în ultimii ani între 1100 kg/ha și 1700 kg/ha, în Irlanda între 5400kg/ha și 7100 kg/ha, iar în Germania între 5.500 kg/ha și 6300 kg/ha.

Tabel 3.15. Randamentele la hectar obținute la orz în U.E. 15 în perioada 1999-2003

U.M.=q/ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.5. Evoluția producției medii de orz la hectar în țările U.E.

Evoluția producției totale de orz în Uniunea Europeană

Producția totală de orz obținută în Uniunea Europeană depășește anual 48 milioane de tone. Un vârf de producție s-a înregistrat în anul 2000 când aceasta a fost de peste 51 milioane de tone. Datorită producțiilor medii bune obținute la hectar, Germania, deși este a doua țară a Uniunii Europene ca suprafață totală de orz cultivată anual, ocupă primul loc în cea ce privește producția totală obținută.

Franța este a doua în Uniunea Europeană ca producție totală de orz obținută anual, ea înregistrând anual peste 9 milioane de tone, în timp ce Spania se situează pe poziția a treia cu o producție totală oscilând între 6 și 8 milioane de tone.

Tabel 3.16. Producția totală de orz obținută în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003

U.M. = mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.6. Producția anuală de orz în U.E. în perioada 2000-2003

Balanța pieței orzului în Uniunea Europeană

Uniunea Europeană dispune de un excedent de producție de orz. Astfel balanța de comerț exterior al Uniunii Europene este pozitivă la capitolul orz, deoarece exportul acestui produs este net superior importului.

Între 5 milioane și 15 milioane de tone de orz sunt exportate anual, în timp ce importul a depășit în anul 2003 1 milion de tone.

Orzul este utilizat în proporție de 75 % în hrana animalelor, în timp ce pentru alimentația oamenilor sunt utilizate mai puțin de 300 mii tone anual, aceasta corespunzând unui consum mediu pe cap de locuitor de până la 0,5 kg/cap locuitor/an.

Tabel 3.17. Balanța pieței orzului în U.E. 15 în perioada 1999-2003

Sursa: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.7 Evoluția comerțului cu orz al Uniunii Europene în perioada 1999-2003

3.2. Evoluția pieței plantelor tehnice în Uniunea Europeană

3.2.1.Evoluția pieței orezului

Evoluția suprafețelor cultivate cu orez în Uniunea Europeană

Cultivat în doar cinci țări ale Uniunii Europene, datorită cerințelor sale climatice deosebite, orezul reprezintă ca suprafață doar 0.3 % din suprafața totală cultivată cu cereale în Uniunea Europeană.

Italia cultivă anul în jur de 220.000 hectare care reprezintă peste 55 % din suprafața totală cultivată cu orez în fiecare an în Uniunea Europeană. Spania este a doua mare cultivatoare de orez a Uniunii Europene, înregistrând anual o suprafață de peste 100.000 hectare cultivate cu orez.

Tabel 3.18. Suprafața cultivată cu orez în U.E. 15 în perioada 1999 – 2003

U.M = mii ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Evoluția randamentelor la hectar la orez în Uniunea Europeană

Producția medie obținută în cele cinci țări cultivatoare de orez din Uniunea Europeană este de 6500 – 6600 kg/ha.

Grecia este o țară favorabilă acestei culturi, producția medie obținută la orez depășind aici și 8000 de kg/ha.

Italia înregistrează randamente sub media europeană, deși are cele mai mari suprafețe cultivate cu orez.

Tabel 3.19 Randamentele la hectar obținute la orez în UE 15 în perioada 1999-2003

U.M.=100kg/ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Spania are un potențial aproape de 8000 de kg/ha pe cele 100 mii hectare cultivate anual, în timp ce Franța și Portugalia nu au obținu în ultimii ani pe suprafețele cultivate cu orez mai mult de 6100 kg/ha.

Evoluția producției totale de orez în Uniunea Europeană

Producția totală de orez obținută în mod obișnuit în Uniunea Europeană este de 2,4 –2,6 milioane de tone.

Italia obține jumătate din producția de orez a Uniunii Europene, în timp ce peste 800 mii tone sunt realizate de Spania iar Grecia, Italia și Franța obțin între 100 și 200 de mii de tone anual.

Tabel 3.20 Producția totală de orez obținută în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003

U.M.= mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

Balanța pieței orezului în Uniunea Europeană

Orezul obținut în Uniunea Europeană nu asigură decât până la 90 % din necesarul de consum. Diferența este asigurată de importuri care sunt de două ori mai mari decât exporturile la acest produs.

Tabel 3.21. Balanța pieței orezului în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003

Sursa: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.8. Balanța pieței orezului în perioada 1999-2003

3.2.2. Evoluția pieței sfeclei de zahăr

Evoluția suprafețelor cultivate cu sfeclă de zahăr în Uniunea Europeană

În Uniunea Europeană se cultivă sfeclă de zahăr pe aproximativ 1 % din suprafața agricolă. Germania este principala cultivatoare de sfeclă de zahăr, ea cultivând peste 450.000 de hectare. Peste 400.000 ha de sfeclă de zahăr sunt cultivate și în Franța, în timp ce Italia cultivă la rândul ei în jur de 200.000 hectare.

Tabel 3.22. Evoluția suprafețelor cultivate cu sfeclă de zahăr în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003 U.M.= mii ha

Sursa: Eurostat Februarie 2005

Evoluția randamentelor de sfeclă de zahăr în Uniunea Europeană,

în perioada 1999-2003

Producția medie de sfeclă de zahăr în Uniunea Europeană a fost în anul 2003 de 51,4 tone la hectar. În Franța producția medie anuală depășește în unii ani 75 de tone la hectar, peste media europeană aflându-se și țări precum Belgia, Danemarca, Olanda, Austria sau Regatul unit al Marii Britanii. În schimb Finlanda, Italia sau Irlanda obțin producții medii sub media Uniunii Europene.

Tabel 3.23. Randamentele de sfeclă de zahăr la hectar obținute în U.E. 15

în perioada 1999-2003 U.M. = t/ha

Date: FAO Februarie 2005

Fig. 3.9. Evoluția producției medii de zahăr la hectar în principalele țări producătoare

ale U.E. 15

Evoluția producției totale de zahăr în Uniunea Europeană

În Uniunea Europeană producția anuală de zahăr a fost în anul 2003 de 15,3 milioane de tone, în scădere cu 9 % față de anul 2003. Această scădere are la bază scăderea cu 7 % a suprafețelor cultivate cu sfeclă de zahăr și o scădere a randamentelor la hectar înregistrate în Sudul Uniunii Europene, în special în Italia ( peste 30 %) și Spania (peste 23 %).

În Germania o scădere cu 3.3 % a suprafețelor cultivate și o scădere de 4.4 % a randamentelor la hectar a dus la o scădere cu 7 % a producției totale.

Italia a obținut și ea în anul 2003, 980 de tone față de 1530 cât realiza în anul 2000, dar și în cazul acestei țari scăderea suprafețelor cultivate cu sfeclă de zahăr a fost asociată cu scăderea randamentelor la hectar de la 6200 kg la 4500 kg de zahăr obținute la hectar.

Tabel 3.24 Producția totală de zahăr obținută în U.E. în perioada 1999-2003

U.M.= mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.10 Producția de zahăr obținută în marile țări producătoare ale U.E. 15

Balanța pieței zahărului în Uniunea Europeană

Piața zahărului în Uniunea Europeană este caracterizată prin faptul că își asigură în totalitate necesarul de consum intern, și chiar prezintă disponibilități semnificative de export.

În ultimii ani exportul a depășit de fiecare dată importul de zahăr, gradul de acoperire a necesarului intern fiind în acești ani de minim 102 %.

Consumul de zahăr este asigurat într-o proporție covârșitoare de populația Uniunii Europene, doar un procent nesemnificativ fiind destinat consumului animal, în timp ce din cele 12,9 milioane de tone de zahăr consumate anual, 380- 430 mii sunt destinate consumului industrial.

De asemenea trebuie semnalat că la nivelul consumului pe cap de locuitor s-a înregistrat în ultimii ani o creștere ușoară de la 33,3 kg/an/loc la 34,3 kg/loc/an.

Tabel 3.25 Balanța pieței zahărului în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003

Sursa: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.11 Evoluția comerțului cu zahăr al Uniunii Europene în perioada 1999-2003

3.2.3.Evoluția pieței hameiului în Uniunea Europeană

Evoluția suprafețelor cultivate cu hamei în Uniunea Europeană

Hameiul se cultivă pe suprafețe reduse în Uniunea Europeană. Germania este principala țară cultivatoare de hamei a Uniunii Europene, în această țară fiind cultivate mai mult de 17.500 ha anual din cele peste 20.000 ha cultivate la nivelul întregii Uniuni Europene.

Aproape 2000 ha se cultivă anual în Regatul Unit al Marii Britanii, în timp ce Franța și Spania cultivă și ele anual între 600 și 850 de hectare.

Tabel 3.26. Evoluția suprafețelor cultivate cu hamei în Uniunea Europeană în

perioada 1999-2003 U.M.= ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Evoluția randamentelor obținute la hectar la cultura de hamei în Uniunea Europeană

Producția medie la cultura de hamei variază în Uniunea Europeană între 1450 și 1800 Kg pe hectar.

Deși în perioada 2000-2002 randamentele la hamei au crescut constant, această creștere fiind asigurată în special de randamentelor medii obținute în Franța și Spania, două dintre țările mari producătoare de hamei, în anul 2003 s-a înregistrat o scădere semnificativă la hectar, media înregistrată la nivelul Uniunii Europene la această cultură fiind de numai 1460kg/ha.

Tabel 3.27. Randamentele la hectar obținute la hamei în U.E. 15 în perioada 1999-2003

U.M. = q/ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Evoluția producției totale de hamei în Uniunea Europeană

Din cele peste 30 mii de tone de hamei obținute în Uniunea Europeană în anul 2003, 70 % au fost realizate în Germania. Totuși producția totală de hamei realizată în această țară a scăzut cu aproape o treime față de anii anteriori. Regatul Unit al Marii Britanii care obține anual peste 2500 tone a înregistrat și ea o scădere a producției totale de 600 tone pe fondul reducerii suprafeței cultivate și a scăderii producției medii la hectar.

Tabel 3.28. Producția totală de hamei obținută în Uniunea Europeană

în perioada 1999-2003 U.M.= t

Date: Eurostat Februarie 2005

3.2.4. Evoluția pieței inului în Uniunea Europeană

Evoluția suprafețelor cultivate cu in în Uniunea Europeană

Inul pentru fibre este cultivat pe o suprafață din ce în ce mai mică în Uniunea Europeană. Astfel față de anul 1999 în 2002 suprafața cultivată cu in a scăzut la mai puțin de jumătate. În anul 2003 a intervenit însă o ușoară creștere a suprafețelor cultivate la nivelul Uniunii Europene: 103 mii hectare cultivate față de 89 de mii în anul 2002.

Dacă în Spania inul nu se mai cultivă deloc, în Franța se cultivă anual peste 60.000 de hectare cu in, care reprezintă peste 70 % din suprafața cultivată cu in în întreaga Uniune Europeană.

Tabel 3.29 Evoluția suprafețelor cultivate cu in în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003

U.M. = mii ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Evoluția randamentelor obținute la hectar la cultura de in, în Uniunea Europeană

Datele furnizate de Directoratul General pentru Agricultură al Comisiei Europene nu sunt complete în cea ce privește randamentele obținute la fibra de in în Uniunea Europeană

Se poate remarca totuși că în Franța, principalul cultivator de in al Uniunii Europene, producțiile medii de fibră de in la hectar sunt în mod obișnuit cuprinse între 1800 și 2400 kg/ha.

Tabel 3.30 Randamentele la hectar obținute la in în U.E. 15 în perioada 1999-2003

q/ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Evoluția producției totale de fibră de in în Uniunea Europeană

Producția de fibră de in variază foarte mult de la an la an în țările cultivatoare de in ale Uniunii Europene.

Din cele aproape 200 mii de tone obținute în anul 2003 un procent de aproape 80 % reprezentând 153 mii de tone, este realizat în Franța, în timp ce Belgia a realizat 36 mii de tone de fibră de in numai în anul 2003.

Tabel 3.31 Producția totală de fibră de in obținută în Uniunea Europeană în

perioada 1999-2003

U.M.= t

Date: Eurostat Februarie 2005

3.2.5. Evoluția pieței cânepei în Uniunea Europeană

Evoluția suprafețelor cultivate cu cânepă în Uniunea Europeană

În Uniunea Europeană se înregistrează ca și în cazul inului o scădere a suprafețelor cultivate cu cânepă. Astfel din 1999 până în 2002 suprafața cultivată cu cânepă a scăzut cu peste 50 % de la 32.3 mii de hectare la 14.6 mii hectare.

Anul 2003 a adus și pentru cânepă o creștere a suprafeței cultivate cu 3400 hectare față de anul 2002.

Tabel 3.32. Evoluția suprafețelor cultivate cu cânepă în Uniunea Europeană în

perioada 1999-2003 U.M.= mii ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Franța are cea mai mare suprafață cultivată cu cânepă dintre țările Uniunii Europene, în anul 2003 aceasta fiind cu 1800 hectare mai mare decât în anul 2002.

Fig. 3.12. Evoluția suprafețelor cultivate cu cânepă în Uniunea Europeană

Evoluția randamentelor obținute la hectar la cânepă în Uniunea Europeană

Producția medie la cultura de cânepă a fost în anul 2003 de 5600 kg/ha, în scădere ușoară față de anul 2002 când media a fost de 5940 kg/ha. Un potențial deosebit au țări precum Franța, Finlanda, Olanda care pot obține și 7000 de kg în medie la nivel național la ha. Producții medii mici la hectar se obțin în Regatul Unit, Italia sau Spania.

Tabel 3.33. Randamentele la hectar obținute la cânepă în UE 15 în perioada1999-2003

U.M.= q/ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Evoluția producției totale de cânepă în Uniunea Europeană

În Uniunea Europeană în anul 2003 producția totală cânepă a fost de 100.7 mii tone, în creștere cu 14 % față de anul 2002.

Din cele aproape 100.7 mii de tone realizate în anul 2003, Franța a obținut în anul 2003 o producție totală de 66 de mii de tone care reprezintă 65,5 % din producția totală de cânepă. Dacă în anul 1999 în Germania erau obținute peste 22 mii de tone în ultimii ani producția totală de cânepă în această țară a scăzut la mai puțin de jumătate, în anul 2003 ea fiind de 13,3 mii tone.

Doar Olanda înregistrează aproape o triplare a producție în perioada 1999-2002, aceasta fiind o consecință a mării semnificative a suprafețelor cultivate.

Tabel 3.34. Producția totală de cânepă obținută în Uniunea Europeană

în perioada 1999-2003 U.M.= mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.13 Producția totală de fibră de cânepă obținută în țările Uniunii

Europene în anul 2003

3.2.6. Evoluția pieței semințelor de plante uleioase în Uniunea Europeană

Evoluția pieței rapiței

Evoluția suprafețelor cultivate cu rapiță în Uniunea Europeană

Rapița este cultivată pe o suprafață de circa 3 milioane hectare în Uniunea Europeană. În anul 2003 suprafața cultivată a crescut cu 5 %, până la 3,2 milioane ha față de 3

milioane hectare în 2002.

Tabel 3.35. Evoluția suprafețelor cultivate cu rapiță în U.E.15 în perioada 1999-2003

Date: Eurostat Februarie 2005

Principala țară în care se cultivă rapița a devenit Germania care cultivă anual constant peste 1,1 milioane hectare, în timp ce Franța a trecut pe locul secund cu puțin peste 1 milion de hectare deși în înainte de anul 2000 cultiva și peste 1,3 milioane hectare cu rapiță.

Evoluția randamentelor la hectar obținute la cultura de rapiță în Uniunea

Europeană

Producția medie de semințe de rapiță este în Uniunea Europeană de aproximativ 3000 de kg la hectar. Cu randamente peste media Uniunii Europene se află Belgia care în anul 2003 a obținut 3600 kg la hectar, Franța și Germania care au o producție medie care variază foarte puțin de la un an la altul în jurul a 3200 kg/ha.

Tabel 3.36. Randamentele la hectar obținute la rapiță în U.E.15 în perioada 1999- 2003

U.M. = q/ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Evoluția producției totale de semințe de rapiță obținută în Uniunea Europeană

Dacă în anul 2000 producția totală de rapiță depășea 11 milioane de tone, în ultimii ani aceasta a oscilat în jurul a 9 milioane de tone.

Astfel în anul 2003 producția totală de rapiță a fost de 9,5 milioane de tone iar în 2004 a înregistrat o ușoară scădere până la 9,3 milioane tone datorită condițiilor climatice neprielnice care au afectat randamentele la hectar și implicit producția totală obținută.

Germania a devansat în ultimii ani Franța la producția totală de rapiță datorită creșterii suprafețelor cultivate cu rapiță în acești ani.

Cele două țari menționate mai sus realizează anual 80 % din producția totală de rapiță a Uniunii Europene, un alt mare producător al Uniunii Europene fiind Regatul Unit al Marii Britanii care depășește anual de 1,1 milioane de tone.

Tabel 3.37. Producția totală de semințe de rapiță obținută în Uniunea Europeană

în perioada 2000-2003

U.M. = mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.14. Producția anuală de rapiță în U.E. în perioada 2000-2003

Balanța pieței rapiței în Uniunea Europeană

În Uniunea Europeană situația de pe piața rapiței variază mult de la un an la altul. Astfel dacă în 2000 și 2003 a fost asigurat necesarul de rapiță pentru consumul intern, în anii 2001 și 2002 importul de semințe de rapiță a depășit exportul, gradul de acoperire a necesarului de consum intern fiind de 93-94 %.

Aproape aceiași situație se înregistrează în cazul uleiului de rapiță, gradul de satisfacere a necesarului de consum variind pentru acesta între 113 %, cazul anului 2000 și 96- 98 % cazul anilor 2001 și 2002.

Spre deosebire de importul de semințe de rapiță care poate depăși 1 milion de tone anual, importul direct de ulei din semințe de rapiță este neglijabil.

Tabel 3.38. Balanța pieței rapiței în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003

Sursa: Eurostat Februarie 2005

Evoluția pieței florii soarelui

Evoluția suprafețelor cultivate cu floarea soarelui în Uniunea Europeană

În doar 5 țări ale Uniunii Europene sunt condiții prielnice pentru floarea soarelui. Suprafața cultivată cu floarea soarelui era în 2003 de 1,7 milioane hectare, în scădere cu 9 % față de anul 2000, dar mai mare cu 100 de mii de hectare față de anul 2002.

Cele mai mari suprafețe cultivate cu floarea soarelui se situează în Spania, cu peste 750 mii de hectare cultivate anual și Franța cu 600 mii de hectare cultivate în 2002.

De remarcat că în Franța după s-a înregistrat o scădere a suprafețelor cultivate cu floarea soarelui de aproape 200 mii de hectare în perioada 1999-2002, în anul 2003 aceasta a crescut cu aproape 80 de mii de hectare. În Italia, a treia mare cultivatoare de floarea soarelui din U.E. 15 suprafața cultivată a scăzut în anul 2003 cu peste 9 %.față de anul 2002.

Tabel 3.39. Evoluția suprafețelor cultivate cu floarea soarelui în U.E. în perioada 1999-2003

U.M.= mii ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Evoluția randamentelor obținute la hectar la floarea soarelui în Uniunea Europeană

Producția medie de floarea soarelui în Uniunea Europeană a fost cuprinsă în perioada 1999-2003 între 1540 și 1800 kg/ha. În Italia s-a obținut în anul 2003 o producție medie de doar 1570 kg/ha, în această țară randamentele la hectar fiind în mod obișnuit peste media europeană. Cu aproape 2500 de kg/ha obținute în fiecare an se află Germania( excepție anul 2003, când a fost doar de 1960 Kg/ha) în timp ce Franța se înregistrează producții medii anuale de 2200-2400 Kg/ha. Spania deși cultivă suprafețe mari are o producție medie care nu depășește 1000 de kg la hectar.

Tabel 3.40. Evoluția randamentelor obținute la hectar la floarea soarelui în

Uniunea Europeană în perioada 1999-2003 U.M.=q/ha

Evoluția producției totale de semințe de floarea soarelui obținută în Uniunea Europeană.

Producția totală de floarea soarelui a Uniunii Europene era estimată pentru anul 2004 la 2,5 milioane hectare, în scădere cu peste 200 mii hectare față de anul 2002 și peste 800 mii de hectare față de anul 1999.

Deși ca suprafață cultivată cu floarea soarelui Franța se situează pe poziția a doua în Uniunea Europeană ea obține cea mai mare producție totală datorită randamentelor bune obținute la nivel național.

Din cele 2,7 milioane de tone de semințe de floarea soarelui obținute în 2003, peste 56 % reprezentând 1,5 milioane tone erau realizate în Franța, 28,6 % din producția totală era asigurată de Spania și aproape 9 % reprezentând 237 mii de tone reprezentau aportul Italiei la producția totală a Uniunii Europene.

Tabel 3.41. Producția totală de semințe de floarea soarelui obținută în

Uniunea Europeană în perioada 1999-2003 U.M= mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

Balanța pieței florii soarelui în Uniunea Europeană

Uniunea Europeană este o importatoare netă de floarea soarelui. Anual importul de floarea soarelui este cuprins între 1 și 2 milioane de tone de semințe importate în funcție de producția internă realizată. Din producția internă nu se asigură mai mult de 75 % din necesarul de consum la nivelul Uniunii Europene.

Fig. 3.15. Importul, și exportul de semințe de floarea soarelui în UE 15

Oferta de ulei de floarea soarelui este de aproximativ 2,3 milioane de tone anual. Din această cantitate 50 % din ulei este asigurat din producția internă de semințe de floarea soarelui, până la 40 % din semințele de floarea soarelui importate iar restul de diferență între importul și exportul de ulei.

Tabel 3.42. Balanța pieței florii soarelui în Uniunea Europeană în perioada 1999 – 2003

Sursa: Eurostat Februarie 2005

Evoluția pieței culturii de soia

Evoluția suprafețelor cultivate cu soia în Uniunea Europeană

Italia cultiva cele mai întinse suprafețe cu soia în Uniunea Europeană. Din cele 238.000 hectare cultivate cu soia în anul 2003 mai mult de jumătate au fost cultivate în Italia. Franța a cultivat în anul 2003 circa 81 de mii de hectare, în timp ce în Spania și Germania această cultură a fost abandonată.

Tabel 3.43. Evoluția suprafețelor cultivate cu soia în Uniunea Europeană în

perioada 1999-2003 U.M.= mii ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Evoluția randamentelor obținute la hectar la soia în Uniunea Europeană

Producția medie la hectar în Uniunea Europeană a fost situată în perioada 1999-2002 între 3300 și 4000 Kg la hectar.

Italia este țara care ridică semnificativ producția medie la nivelul Uniunii Europene, cu randamente de până la 4700 Kg/ha. Franța care obține randamente medii de peste 2500 kg/ha a obținut în anul 2003 doar 1840 kg/ha.

Tabel 3.44. Evoluția randamentelor obținute la hectar la soia

în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003

U.M.= q/ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Evoluția producției totale de semințe de soia obținută în Uniunea Europeană

În anul 2003 pe cele 238 mii de hectare de soia cultivate s-a înregistrat în condițiile unor randamente inferioare cu 12,5 % față de anul 2002 o scădere a producției totale de soia, aceasta fiind de numai 750.000 tone.

Se confirmă astfel tendința de scădere anuală a producției totale de soia în Uniunea Europeană începută din anul 1999.

Tabel 3.45. Producția totală de semințe de soia obținută în Uniunea

Europeană în perioada 1999-2003

U.M.= mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.16. Evoluția suprafețelor, randamentelor și producțiilor totale de soia în

Uniunea Europeană în perioada 1999-2003

Balanța pieței culturii de soia în Uniunea Europeană

În Uniunea Europeană se recurge la importuri masive de semințe de soia pentru asigurarea necesarului de soia în special pentru producerea de ulei de soia și pentru obținerea de șroturi pentru hrana animalelor.

Uleiul de soia obținut este însă destinat în mare măsură exportului, care depășește în unii ani și 1 milion de tone.

Consumul intern de ulei de soia a crescut în Uniunea Europeană de la 1,7 milioane tone în 1999 la peste 2,2 milioane tone în ultimii ani, și este asigurat doar în proporție de 15 % din producția internă de semințe de soia.

Tabel 3.46 Balanța pieței la soia în Uniunea Europeană în perioada 1999 – 2003

Sursa: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.17 Evoluția importurilor și exporturilor de semințe și ulei de soia în Uniunea Europeană

3.2.7. Evoluția pieței tutunului în Uniunea Europeană

Evoluția suprafețelor cultivate cu tutun în Uniunea Europeană

În perioada 1999-2002 suprafețele cultivate cu tutun în Uniunea Europeană au scăzut constant în ultimii ani. În anul 2003 suprafața cultivată cu tutun a cunoscut însă o ușoară creștere de la 118 mii la 121 de mii de hectare cultivate.

În Grecia sunt cultivate cele mai mari suprafețe cu tutun din Uniunea Europeană. Astfel în anul 2003 47 % din suprafețele cultivate cu tutun în Uniunea Europeană erau situate în Grecia.

Italia este al doilea mare producător de tutun din Uniunea Europeană, cu suprafețe de peste 36 mii hectare cultivate anual.

Tabel 3.47. Evoluția suprafețelor cultivate cu tutun în Uniunea Europeană în

perioada 1999-2002 U.M=ha

Date: Eurostat Februarie 2005, Fao 2005

Evoluția randamentelor obținute la tutun în Uniunea Europeană

Producția medie de frunze de tutun a crescut de la an la an în perioada 1999-2003 în Uniunea Europeană. Astfel pentru anul 2003 ea a fost de 2900 kg/ha în creștere cu 2,9 % față de anul 2002.

Grecia are randamente situate sub media europeană, de până la 2300 kg/ha, în timp ce Italia depășește anul producția medie la hectar obținută în Uniunea Europeană, obținând peste 2900 kg/ha. Franța cea de-a treia mare cultivatoare obține randamente de peste 2600 kg/ha.

Tabel 3.48. Evoluția producțiilor medii frunze de tutun în Uniunea Europeană

în perioada 1999-2003 U.M.=q/ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Evoluția producției totale de frunze de tutun în Uniunea Europeană

Din cele 320- 340 mii de tone de tutun realizate anual în Uniunea Europeană, Italia și Grecia obțin fiecare peste 100 de mii de tone având împreună o pondere de peste 70 % din producția totală.

În Spania se obțin anual peste 40 mii de tone în timp ce Franța are un aport de 25 mii de tone la producția totală de tutun a Uniunii Europene.

Producția totală de tutun este obținută din 7 varietăți cultivate pe suprafețe diferite în cele 8 țări producătoare de tutun.

Tabel 3.49 Producția totală de tutun obținută în U.E. 15 în perioada 1999-2003

U.M.= t

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig.3.18 Evoluția producției totale de tutun în țările Uniunii Europene

Evoluția importului și exportului de tutun în Uniunea Europeană

Peste 20 % din totalul de tutun importat pe glob este realizat de Uniunea Europeană.

Anual sunt importate în Uniunea Europeană în jur de 500 de mii de tone de tutun, sortimentul Virginia având cea mai mare solicitare de import.

Tabel 3.50. Evoluția importului de tutun în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003 – mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig.3.19 Ponderea importului de tutun al Uniunii Europene în importul

mondial de tutun în perioada 1999-2002

Uniunea Europeană se află și în poziția de exportator de tutun, cantitățile exportate reprezentând însă doar 50 % din importurile anuale.

Tabel 3.51. Evoluția exportului de tutun în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003 – mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

La nivel mondial, doar 10 % din exportul mondial de tutun provine din Uniunea Europeană.

Fig. 3.20. Ponderea exportului de tutun al Uniunii Europene în exportul mondial de tutun

în perioada 1999-2002

3.3. Evoluția pieței fructelor și legumelor în Uniunea Europeană

3.3.1. Evoluția pieței fructelor în Uniunea Europeană

În Uniunea Europeană cele mai mari plantații pomicole sunt situate în Spania, Franța și Grecia care dispun fiecare în parte de peste 1 milion de hectare de pomi. Portugalia are la rândul ei peste 130 de mi de hectare, Germania în jur de 40 de mii de hectare, în timp ce, din celelalte țări ale Uniunii Europene doar Germania și Regatul Unit al Marii Britanii au mai mult de 25 de mii de hectare cultivate cu pomi fructiferi.

Producția anuală de fructe în Uniunea Europeană depășește 57 milioane de tone. În Italia se obțin anual în jur de 18 milioane de tone de fructe, în timp ce în Spania producția de fructe este de 15 milioane de tone, iar în Italia de 11 milioane de tone.

Din producția totală de fructe, aproximativ 10 milioane de tone sunt citricele, iar din acestea 6 milioane sunt portocale. Spania produce anual 5,6 milioane de tone de citrice, fiind astfel principala producătoare de acest sortiment de fructe a Uniunii Europene, fiind urmată de Italia cu 3 milioane de tone și Grecia cu 1,3 milioane de tone.

În afară de citrice, merele au pondere importantă în producția totală de fructe, cantitatea de mere obținută anual în Uniunea Europeană fiind de peste 8 milioane de tone. De asemenea producția de piersice este semnificativă în Uniunea Europeană, aceasta depășind 3,3 milioane de tone anual, în timp ce producția totală de pere obținută este și ea de aproape 3 milioane de tone în fiecare an.

Exportul de fructe al Uniunii Europene cuprinde peste 1 milion de tone de citrice exportate anual, 500 de mii de tone mere, 200 de mii de tone de struguri, și 200 de mii de piersici și nectarine, în timp ce la capitolul import se situează bananele cu 3.3 milioane de tone importate anual, citricele cu 1.9 milioane de tone, merele – 700 de mii de tone, strugurii de masă –300 de mii de tone și ananas – 300 de mii de tone importate anual.

3.3.2. Evoluția pieței merelor

Evoluția suprafețelor cultivate cu meri în Uniunea Europeană În Uniunea Europeană livezile cu meri acoperă 300.000 de hectare. Peste 60.000 hectare se regăsesc atât în Italia și cât și în Franța, iar Spania dispune și ea de aproximativ 50.000 de hectare.

Tabel 3.52. Evoluția suprafețelor cultivate cu meri în U.E. 15 în perioda 1999-2003 mii ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.21. Principalele țări cultivatoare de meri în Uniunea Europeană

Evoluția producției medii de mere la hectar în Uniunea Europeană

Producția medie de mere la hectar în Uniunea Europeană era în anul 1999 de peste 30 de tone dar în ultimii ani aceasta a scăzut la 28 de tone pe hectar.

Cele mai mari producții de mere la hectar se obține anual în Austria dar suprafața cultivată cu meri în această țară este de doar 6 mii de hectare.

Dintre marii producători de meri ai Uniunii Europene, Franța și Italia obțin producții situate peste media europeană, în timp ce Spania obține doar 20 de tone la hectar.

Tabel 3.53. Evoluția producției medii de mere la hectar în Uniunea Europeană

în perioada 1999-2003 q/ha

Date: Eurostat Februarie 2005, FAO Mai 2005

Fig. 3.22. Evoluția producției medii de mere la hectar în principalelele țări producătoare ale

Uniunii Europene în perioada 1999-2003

q/ha

Evoluția producției totale de mere în Uniunea Europeană

Producția totală de mere a scăzut cu peste 1,3 milioane de tone în perioada 1999-2003 în Uniunea Europeană. Cele mai mari cantități de mere sunt obținute în Franța care realizează anual peste 2,3 milioane de tone, și Italia care cu circa 2,2 milioane de tone anual.

Tabel 3.54. Evoluția producției totale de mere în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003

Mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.23. Evoluția producției de mere în principalele țări cultivatoare de meri a

Uniunii Europene în perioada 1999-2003

Evoluția comerțului cu mere al Uniunii Europene

Din cele peste 8 milioane de tone de mere realizate în Uniunea Europeană aproape 2 milioane fac obiectul tranzacțiilor intra comunitare.

Necesarul de consum intern de mere al Uniunii Europene este completat prin importul a 800 mii de tone anual. Trebuie remarcat și nivelul ridicat al exportului de mere care este de peste 400 de mii de tone anual.

Tabel 3.55. Comerțul cu mere al U.E. 15 în perioada 1999-2002 mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

În perioada 1999-2003 exporturile de mere al Uniunii Europene a crescut cu 12.3 %, de la 783 mii de tone în anul 1999 la 873 de mii de tone în anul 2003. În aceiași perioadă importurile au crescut însă într-un procent mai mic, de doar 11.4 %. Comerțul intra comunitare cu mere în anul 2003 a depășit 1,9 milioane de tone, fiind în creștere cu 2 % față de anul 1999.

Fig. 3.24. Evoluția comerțului cu mere al U.E. 15

3.3.3.Evoluția pieței perelor

Evoluția suprafețelor cultivate cu peri în Uniunea Europeană

Plantațiile de peri ocupau în anul 2003 peste 156 mii de hectare în Uniunea Europeană, tendința ultimilor ani fiind de restrângere a plantațiilor de peri.

Cele mai întinse plantații de peri sunt situate în Italia, unde ocupă circa 45 mii de hectare și Spania cu 31 mii de hectare în anul 2003, în scădere însă față de anul 1999 când și aici se înregistrau peste 40 de mii de hectare.

Tabel 3.56. Evoluția suprafețelor cultivate cu peri în Uniunea Europeană

în perioada 1999-2003 mii ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.25. Principalele țări cultivatoare de peri în Uniunea Europeană

Evoluția producției medii de pere la hectar în Uniunea Europeană

Dacă suprafețele au cunoscut o scădere, în schimb producția medie de pere la hectar a crescut în ultimii ani ea situându-se în anul 2003 la 164,7 q/ha, cu 6.9 % mai mult decât în anul 1999.

Cele mai mari producții medii la hectar se înregistrează în Austria, peste 300 q/ha de pere pe an, Belgia și Olanda care obțin fiecare în mod obișnuit peste 200q/ha. La polul opus se situează Danemarca și Grecia care au producții medii situate la o treime din media europeană.

În perioada 1999-2003 în Marea Britanie producția medie de pere la hectar a crescut cu peste 70 %, în timp ce în Austria producția medie a crescut cu peste 35 %.

În Italia și Spania, principalele țări producătoare de pere, randamentele au înregistrat în perioada analizată tendințe diferite: în Italia producția medie de pere a scăzut ușor (-0.6 %) în anul 2003 față de 1999, în timp ce în Spania s-a înregistrat o creștere cu 22 % a producției medii în anul 2003 față de 1999.

Tabel 3.57. Evoluția producției medii de pere la hectar în Uniunea Europeană

în perioada 1999-2003

q/ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Evoluția producției totale de pere în Uniunea Europeană

Oferta de pere pe piețele agricole ale Uniunii Europene a depășit 2,5 milioane de tone în anul 2003, scăderea suprafețelor cu peri fiind compensată de creșterea semnificativă a producțiilor medii.

Italia obține peste 800 de mii de tone anual, fiind principala țară producătoare de pere în Uniunea Europeană. În perioada 1999-2003 producția totală de pere în această țară a crescut cu 1.4 % de la 809 mii tone obținute în anul 1999 la 821 mii tone în anul 2003

Spania, a doua mare producătoare de pere a Uniunii Europene obținea în anul 1999 peste 740 de mii de tone, dar reducerea suprafețelor cultivate cu peri a dus la o reducere a producției totale de pere la numai 703 de mii de tone în anul 2003.

De pe 15 mii de hectare cultivate cu peri, Franța obține anual peste 250 mii tone de pere, cea ce o situează pe poziția a treia în cea ce privește producția totală de pere în cadrul Uniunii Europene. Peste 150 de mii de tone anual obțin Olanda și Belgia

Tabel 3.58. Evoluția producției totale de pere în Uniunea Europeană

în perioada 1999-2003

mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

În anul 2000 produția totală de pere a Uniunii Europene a depășit 2,6 milionae tone, condițiile climatice foarte favorabile determinând obținerea astfel a celei mai mari producții totale din perioada 1999-2003.

Fig. 3.26. Evoluția producției totale de pere în principalele țări producătoare ale

Uniunii Europene în perioada 2000-2003

3.3.4. Evoluția pieței piersicelor

Evoluția suprafețelor cultivate cu piersici în Uniunea Europeană

Piersicii sunt cultivați pe o suprafață de aproximativ 200 de mii de hectare la nivelul Uniunii Europene.

Peste 35 % din plantațiile cu piersici ale Uniunii Europene (circa 70 mii de hectare) sunt situate în Spania în timp ce Italia are o suprafață de aproximativ 65 de mii de hectare cultivată cu piersici, reprezentând aproximativ 33 % din suprafața totală cultivată cu piersici a Uniunii Europene.

Tabel 3.59. Evoluția suprafețelor cultivate cu piersici în Uniunea Europeană

în perioada 1999-2003

mii ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Evoluția producției medii de piersice la hectar în Uniunea Europeană

Producția medie de piersice la hectar a țărilor Uniunii Europene a variat foarte puțin în perioada 1999-2002, fiind cuprinsă între 160 și 170 q/ha.

În anul 2003 producția de pierisice în Grecia a fost puternic afectată de o climă neprielnică care a dus la scăderea randamentelor cu peste 77 % față de anul 1999. Și în Italia producția media a fost afectată de temperaturile scăzute, care a dus la scăderea producției medii cu 30.4 % în anul 2003 față de anul 1999. Spania a obținut în schimb în anul 2003 o peoducție medeie de 15.5 tone la hectar, în creștere cu 20 % față de anul 1999.

Per ansamblu producția de piersice în Uniunea Europeană a scăzut cu 30.7 % în anul 2003 față de 1999.

Tabel 3.60. Evoluția producției medii de piersice la hectar în Uniunea

Europeană în perioada 1999-2003

q/ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.27. Evoluția producției medii de piersice la hectar în principalele țări

producătoare ale Uniunii Europene în perioada 2000-2003

q/ha

Evoluția producției totale de piersice în Uniunea Europeană

Producția totală anuală de piersice a Uniunii Europene depășește în mod obișnuit 3,3 milioane de tone, din care două treimi din această producție este realizată în Spania și Italia.

Tabel 3.61. Evoluția producției totale de piersici în Uniunea Europeană

în perioada 1999-2003 mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

În anul 2003 producția totală de piersice în Uniunea Europeană a scăzut pe fondul scăderii randamentelor la hectar cu 35 % față de anul 1999.

Fig. 3.28. Evoluția producției totale de piersici la hectar în principalele țări

producătoare ale Uniunii Europene în perioada 2000 – 2003

3.3.5.Evoluția pieței caiselor

Evoluția suprafețelor cultivate cu caiși în Uniunea Europeană

Livezile de caiși sunt întâlnite în Uniunea Europeană la latitudini mediteraneene. Astfel din cele 61 de mii de hectare cultivate cu caiși în Uniunea Europeană la nivelul anului 2003, 23 mii de hectare (38 %) erau situate în Spania, 17 mii de hectare (28 %) în Italia și 15 mii de hectare (24 %) în Franța.

Tabel 3.62. Evoluția suprafețelor cultivate cu caiși în Uniunea Europeană

în perioada 1999-2003 mii ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.29. Evoluția suprafețelor cultivate cu caiși în țările Uniunii Europene

în perioada 2000-2003

Evoluția producției medii de caise la hectar în Uniunea Europeană

Producția medie de caise la hectar variază foarte mult de la an la an în Uniunea Europeană, condițiile climatice având o influentă importantă asupra producțiilor obținute. În Grecia se pot obține în condiții favorabile și peste 18 mii de kg la hectar, dar media de caise obținute la hectar este situată în Uniunea Europeană în mod frecvent în jurul a 8 mii de kg de caise la hectar.

Tabel 3.63. Evoluția producției medii de caise la hectar în Uniunea Europeană

în perioada 1999-2003

U.M.=q/ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.30. Evoluția producției medii de caise la hectar în țările Uniunii Europene

în perioada 2000-2003

Evoluția producției totale de caise în Uniunea Europeană

În Uniunea Europeană producția totală de caise a scăzut de la an la an în perioada 1999-2003.

Producția totală de caise a scăzut în anul 2003 în comparație cu anul 1999 cu 33,2 % la 421 mii de tone în anul 2003 față de 631 mii de tone în anul 1999, datorită temperaturilor extreme care au compromis recolta pe suprafețe întinse.

Din producția totală de caise obținută în anul 2003, circa 142 mii de tone au fost obținute în Spania (33 %), 124 de mii de tone (29 %) în Franța, și 108 mii de tone în Spania (25 %).

Tabel 3.64. Evoluția producției totale de caise în Uniunea Europeană

în perioada 1999-2003 mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.31. Evoluția producției totale de caise în țările Uniunii Europene

în perioada 2000-2003

3.3.6.Evoluția pieței strugurilor

Evoluția suprafețelor cultivate cu viță de vie pentru obținerea de struguri

de masă în Uniunea Europeană

Pentru asigurarea necesarului de consum de struguri de masă în Uniunea Europeană erau la nivelul anului 2003 aproximativ 125 de mii de hectare cultivate cu viță de vie nobilă.

În Italia sunt situate 57 % din podgoriile de viță de vie pentru obținerea de struguri de masă (73 de mii de ha în anul 2003) , în timp ce Spania deține 26 de mii de hectare (20 %) iar Grecia 12 mii de ha de viță de vie (10 %).

Tabel 3.65. Evoluția suprafețelor cultivate cu viță de vie pentru obținerea de

struguri de masă în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003

mii ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.32. Evoluția suprafețelor cultivate cu viță de vie pentru obținerea de

struguri de masă în țările Uniunii Europene în perioada 2000-2003

Evoluția producției medii de struguri de masă la hectar în Uniunea Europeană

Producțiile medii de struguri de masă la hectar în țările Uniunii Europene sunt influențate foarte mult de producțiile medii obținute în Italia și Spania, țări care monopolizează piața strugurilor de masă.

Astfel o scădere a producției medii de struguri de masă la hectar în aceste două țări în anul 2002 au determinat scăderea producției medii la nivelul întregii Uniuni Europene cu aproape 14 % în anul 2002 față de anul 2001.

Tabel 3.66. Evoluția producției medii de struguri de masă la hectar în Uniunea

Europeană în perioada 1999-2003

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.33. Evoluția producției medii de struguri de masă la hectar în principalele

țări producătoare ale Uniunii Europene în perioada 2000-2003

Evoluția producției totale de struguri de masă în Uniunea Europeană

În anul 2002 producția totală de struguri de masă a Uniunii Europene a scăzut pentru prima dată în perioada 1999-2002 sub 2 milioane de tone de struguri datorită scăderii producțiilor medii de struguri pe fondul unor condiții climatice neprielnice acestei producții în Italia, care a obținut doar 1,3 milioane de tone față de peste 1,5 milioane de tone cât obține această țară în mod obișnuit.

Tabel 3.67. Evoluția producției totale de struguri de masă în Uniunea Europeană

în perioada 1999-2003 mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.34. Evoluția producției totale de struguri de masă în principalele țări

producătoare ale Uniunii Europene în perioada 2000-2003

Evoluția suprafețelor cultivate cu viță de vie destinată producerii vinului în Uniunea Europeană

În Uniunea Europeană suprafețele cultivate cu viță de vie pentru obținerea de vin nu au cunoscut modificări semnificative în ultimii ani, acestea fiind de circa 3,28 milioane hectare. În Spania se înregistrează cel mai întinse podgorii, care cumulează 1,1 milioane hectare, cea ce reprezintă o treime din suprafețele cultivate cu viță de vie destinată producerii vinului în Uniunea Europeană.

Franța ocupă a doua poziție în Uniunea Europeană cu peste 860 mii de hectare cultivate cu viță de vie, iar pe locul trei se situează Italia cu 827 mii de hectare, aceste două țări având o pondere de 26 % respectiv 25 % din suprafața cultivată cu viță de vie în Uniunea Europeană. Renumite podgorii sunt situate în Portugalia, care are la rândul ei peste 200 mii de hectare cultivate cu viță de vie.

Tabel 3.68. Evoluția suprafețelor cultivate cu viță de vie pentru producerea de vin în Uniunea

Europeană în perioada 1999-2003 Mii ha

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.35. Evoluția suprafețelor cultivate cu viță de vie pentru producerea de vin în

principalele țări producătoare din Uniunea Europeană în perioada 1999-2003

Evoluția producției medii de struguri pentru vin la hectar în Uniunea Europeană

Producția medie de struguri pentru vin a scăzut în anul 2003 în țările producătoare ale Uniunii Europene cu 11.7 % față de anul 1999.

Germania, care obține cele mai mari producții medii de struguri la hectar a înregistrat o scădere a randamentelor la hectar de 30.% în anul 2003 față de anul 1999.

Principala țară producătoare de struguri pentru vin a Uniunii Europene 15 din punct de vedere al suprafețelor cultivate, Spania, obține randamente situate mult sub media celorlalte țări producătoare. În anul 2003 Spania a obținut totuși peste 5,8 t/ha de struguri pentru vin, ceea ce reprezintă cea mai bună producție medie realizată în perioada 1999-2003.

Franța a înregistrat o scădere a randamentelor la hectar în anul 2003 de peste 20 % față de anul 1999 însă producția de struguri la hectar în această țară depășește 7 mii de tone anual.

Tabel 3.69. Evoluția producției medii de struguri pentru vin la hectar în Uniunea Europeană

în perioada 1999-2003 q/ha

Date: FAO Februarie 2005

Fig. 3.36. Evoluția producției medii de struguri pentru vin la hectar în principalele

țări producătoare ale Uniunii Europene în perioada 2000-2003

Evoluția producției totale de struguri pentru vin în Uniunea Europeană

Producția totală de struguri pentru vin în Uniunea Europeană a scăzut cu peste 3 milioane tone în perioada 1999-2003. Cu toate aceasta producția de struguri realizată permite obținerea de peste 160 de mii de hectolitri de vin în țările producătoare. Trebuie menționat că producția de vin obținută din prelucrarea strugurilor nu asigură totuși decât 80 % din necesarul de consum al Uniunii Europene, restul fiind asigurat prin importul a 13 milioane de hectolitri anual, în condițiile în care și exportul de vin depășește 6-8 milioane hectolitri anual.

Italia a realizat în anul 2003 cea mai mare producție de struguri pentru vin dintre țările U.E. 15, cele 7,4 milioane de tone realizate în anul 2003 reprezentând 30,7 % din producția totală de struguri pentru vin a U.E. 15.

Spania a obținut în anul 2003 o creștere cu 22.3 % a producției de struguri pentru vin, cele 6,8 milioane realizate poziționând această țară pe locul doi din punct de vedere al producției totale de struguri pentru vin între țările U.E.15.

Tabel 3.70. Evoluția producției totale de struguri pentru obținerea de vin în Uniunea

Europeană în perioada 1999-2003 Mii t

Date: FAO Februarie 2005

Fig. 3.37. Evoluția producției totale de struguri pentru vin în principalele țări

producătoare ale Uniunii Europene în perioada 2000-2003

3.3.7. Evoluția pieței legumelor în Uniunea Europeană

Evoluția suprafețelor cultivate cu legume în Uniunea Europeană

În perioada 1999-2003 suprafețele cultivate cu legume în Uniunea Europeană au scăzut cu 6,7 %, de la peste 1,8 milioane hectare cultivate în anul 1999 la 1,7 milioane hectare în anul 2003.

Tabel 3.71. Evoluția suprafețelor cultivate cu legume în U.E.15 în perioada 1999-2003

(mii ha)

Date: Eurostat Februarie 2005

Tendința înregistrată în perioada 1999-2003 se datorează diminuării suprafețelor cultivate cu legume în marile țări producătoare: Italia, Spania și Franța. Astfel dacă în Spania se cultivau aproape 400 de mii de hectare cu legume în anul 1999, în 2002 suprafața cultivată cu legume a scăzut față de 1999 cu 8, 8 % , la circa 363 de mii de hectare. În Italia scăderea a fost și mai mare, de 70 de mii de hectare (cu 12.8 % mai puțin în anul 2002 față de anul 1999)

În anul 2003 suprafața cultivată a crescut pentru prima dată după 1999, cu 1.1 % față de anul 2002.

Evoluția producției medii de legume la hectar în Uniunea Europeană

Producțiile medii de legume la hectar au fost situate în perioada 1999-2003 situate între 28,7 și 29,2 t de legume la hectar. Ele s-au menținut astfel relativ constante, oscilațiile datorându-se în special apariției unor situații climatice deosebite care au afectat aceste producții.

Tabel 3.72. Evoluția producției medii de legume la hectar în U.E. 15 în perioada 1999-2003

q/ha

Sursa: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.38. Evoluția producției medii de legume la hectar în principalele țări

producătoare ale Uniunii Europene în perioada 2000-2003

Evoluția producției totale de legume în Uniunea Europeană

Scăderea suprafețelor cultivate cu legume a determinat reducerea în anul 2003 cu 6.2 % a producției totale obținute în comparație cu anul 1999.

Italia, țara cu cele mai mari producții totale de legume a Uniunii Europene (peste 13,5 milioane de tone în anul 2003), a înregistrat în ultimii ani o scădere cu peste 2 milioane de tone a producției de legume, scăderea având la bază în special reducerea suprafețelor cultivate cu peste 20 %.

Spania, care este a doua mare ofertantă de legume pe piața agricolă a Uniunii Europene, având o producția totală de legume care depășește în mod obișnuit 12 milioane de tone, a înregistrat și ea o scădere cu 3.2 % a producției totale în anul 2003 față de anul 1999.

Și în Franța producția totală de legume a fost mai mică în anul 2003, în scădere cu 5 % față de anul 1999.

Tabel 3.73. Evoluția producției totale de legume în Uniunea Europeană

în perioada 1999-2003

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig 3.39. Evoluția producției totale de legume în principalele țări producătoare ale Uniunii

Europene în perioada 2000-2003

Date: Eurostat Februarie 2005

3.4. Evoluția pieței laptelui în Uniunea Europeană

Evoluția șeptelului de vaci pentru lapte în Uniunea Europeană

Șeptelul de vaci pentru lapte a scăzut în Uniunea Europeană în anul 2003 cu 8.4 % față de anul 2001 respectiv cu 7 % față de anul 1999. Din cele 19,5 milioane de vaci pentru lapte cele mai mari efective erau situate în Germania – 4,3 mil., Franța cu 4 mil. de capete și Regatul Unit cu 2,2 mil. de capete.

Tendința de scădere a efectivelor de vaci pentru lapte (în anul 1984 erau peste 29 milioane de capete) este datorată în special creșterii randamentelor de lapte pe cap de vacă la nivelul U.E.15 , în condițile în care producția este plafonată prin sistemul cotelor de lapte.

Tabel 3.74. Evoluția șeptelului de vaci de lapte în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003

Mii de capete

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.40. Evoluția șeptelului de vaci de lapte în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003

Evoluția producției medii de lapte obținute în Uniunea Europeană

Introducerea în ciclul de producție a unor exemplare din rasele cele mai productive a determinat creșterea permanentă a randamentelor medii anuale pe cap de vacă în Uniunea Europeană. Producția medie anuală de lapte pe cap de vacă a crescut în anul 2003 la 6235 kg lapte/vacă /an, cu 9.7 % mai mult față de anul 1999. Producții medii mult peste media europeană se înregistrează în Suedia – 8072 kg lapte/vacă /an în anul 2003, Danemarca – 7734 kg /vacă /an în anul 2003 sau Finlanda 7207 kg/vacă /an în 2003.

Tabel 3.75. Evoluția producției medii de lapte în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003

Kg/cap/an

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.41. Evoluția producției medii de lapte în principalele țări producătoare ale Uniunii

Europene în perioada 2000 – 2003

Evoluția livrărilor de lapte în țările Uniunii Europene

În Uniunea Europeană cea mai mare parte a laptelui produs este livrat către sectorul de prelucrare. Nivelul livrărilor a crescut considerabil de-a lungul timpului, aceasta reflectând utilizarea din ce în ce mai mică a laptelui de vacă la nivel de ferme, fie sub formă de vânzări directe fie sub formă de consum în fermă. În anul 2003 livrările de lapte au atins 115,4 milioane de tone (din 121,9 milioane produse în fermă), în creștere ușoară față de anul anterior. Cele mai mari cantități de lapte sunt livrate de la ferme în U.E. în Germania, unde anual sunt destinate prelucrării peste 26,5 mil. de tone, Franța unde livrările depășesc 23,1 mil. tone anual, și Regatul Unit cu peste 14 milioane de tone de lapte livrate anual.

Tabel 3.76 Evoluția livrărilor de lapte în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003

Mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.42. Evoluția livrărilor de lapte în principalele țări producătoare ale U.E

în perioada 2000 – 2003 mil. t

Evoluția prețului laptelui în țările Uniunii Europene

Prețul mediu la lapte a crescut în anul 2003 cu 0.3 % față de anul 1999. Cele mai mari creșteri de prețuri la lapte în perioada 1999-2003 s-au produs în Portugalia (+17.5 %), Regatul Unit (+15.1 %) și Spania (+11.5 %). Prețuri de piață la lapte mult peste media europeană se înregistrează în Finlanda ( preț mediu record de 37.29 euro/100kg în anul 2002), Italia – 36.18 euro/100 kg în 2002 și Grecia – 36.09 euro/100kg în anul 2003.

Tabel 3.77. Evoluția prețului laptelui în țările Uniunii Europene în perioada 2000 – 2003

Preț de piață (conținut de 3.7 % grăsime) –luna decembrie – Euro/100 Kg

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.43. Evoluția prețului la lapte în principalele țări producătoare ale U.E

în perioada 1999 – 2003 Euro/100kg

3.5. Evoluția pieței pentru carnea de vită în Uniunea Europeană

Evoluția șeptelului de bovine pentru carne în Uniunea Europeană

Piața cărnii de vită în Uniunea Europeană a fost puternic afectată de impactul de imagine pe care l-a avut asupra consumatorilor criza provocată de encefalopatia spongiformă bovină. Aceasta a dus la reducerea efectivelor de bovine cu 5 milioane în perioada 1996 –2002. A doua criză, din octombrie 2000, datorată apariției de noi cazuri de encefalopatie, a determinat luarea de măsuri drastice în scopul limitării decalajului dintre producție și consum și refacerii încrederii consumatorilor prin asigurarea unor standarde de siguranță alimentară ridicate în cadrul țărilor Uniunii Europene.

Astfel în timpul anului 2001 și la începutul anului 2002 au fost distruse carcasele a aproximativ 1,1 milioane de animale sacrificate. De asemenea febra aftoasă a dus în Regatul Unit, Olanda, Franța și Irlanda la sacrificarea și distrugerea a 850.000 de capete.

Tabel 3.78. Evoluția șeptelului de bovine pentru carne în U.E. 15

Mii capete

Date: Eurostat Februarie 2005

Evoluția numărului de bovine adulte sacrificate anual în Uniunea Europeană

Anul în Uniunea Europeană sunt sacrificate peste 20 milioane de bovine pentru realizarea producției de carne.

În perioada 2000 – 2001 pe fondul scăderii consumului și a reducerii de efective prin sacrificarea și incinerarea a unei număr mare de animale datorită crizelor sanitare apărute la nivelul Uniunii Europene, numărul de bovine adulte sacrificate pentru producția de carne a scăzut cu peste 2 milioane de capete, de la 22 milioane în 1999 la 20 milioane în 2001.

Începând cu anul 2002 lucrurile au revenit la normal și în consecință a crescut la 21,1 milioane numărul de bovine sacrificate. Cele mai mari efective sacrificate se înregistrează în Germania cu mai mult de 3,8 milioane, Franța, cu peste 3,5 milioane anual, urmată de Italia cu peste 3,1 milioane.

Tabel 3.79. Evoluția numărului de bovine adulte sacrificate în perioada 1999-2003

Mii capete

Date: Eurostat Februarie 2005

În anul 2003 s-a înregistrat o nouă scădere a numărului de bovine adulte sacrificate, numai 20,7 milioane bovine fiind destinate consumului, față de 22 milioane în anul 1999.

Fig. 3.44. Evoluția numărului de bovine adulte sacrificate în perioada 2000-2003

în principalele țări producătoare de carne de bovine ale Uniunii Europene

Evoluția numărului de viței sacrificați

Peste 5,5 milioane de viței sunt sacrificați anual în Uniunea Europeană. Și în cazul acestei categorii anul 2001 a adus o diminuare cu 5 % a efectivelor sacrificate.

Tabel 3.80. Evoluția numărului de viței sacrificați în perioada 2000-2003

Mii capete

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.45. Evoluția numărului de viței sacrificați în perioada 2000-2003 în U.E.15

Evoluția producției nete de carne de vită obținută în Uniunea Europeană

Producția de carne a Uniunii Europene depășește 7, 2 milioane de tone anual. În anul 2003 din cele 7,35 milioane tone realizate la nivelul întregii Uniuni Europene, 22 % din cantitate era obținută în Franța (1,63 milioane tone), 16,5 % în Germania (1,22 milioane tone) și peste15 % în Italia (1,13 milioane de tone).

În perioada 1999-2003 s-a înregistrat o scădere cu 4.3 % a producției de carne de vită la nivelul Uniunii Europene. Cea mai mare reducere a producției de carne de vită s-a înregistrat în Olanda unde producția realizată în anul 2003 a fost cu 28.1 % mai mică decât în anul 1999. Și în Germania consumul mai redus de carne de vită a dus la o reducere a producției cu 10.8 % în anul 1999.

Tabel 3.81. Producția netă de carne de vită obținută în Uniunea Europeană în

perioada 2000-2003 mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

Balanța cărnii de vită în Uniunea Europeană

Balanța pieței cărnii de vită a Uniunii Europene relevă scăderea dramatică a consumului de carne de vită între noiembrie 2000 și februarie 2001, care a determinat scăderea prețurilor sub prețul de intervenție. S-a ajuns astfel și la o creștere rapidă a stocurilor de intervenție, în scopul echilibrării cererii cu oferta de carne de pe piață.

Începând cu martie 2001 situația pe piața cărnii de vită s-a redresat, odată cu reînceperea creșterii consumului de carne vită. În anul 2002 creșterea consumului a fost de 9 % în comparație cu anul 2001.

Consumul brut pe cap de locuitor a înregistrat un minim de 18,3 Kg/loc/an în anul 2001, în condițiile în care în anul 1999 depășea 20 Kg/loc/an.

Uniunea Europeană a fost în perioada 1999-2002 o exportatoare netă de carne de vită, exportul de carne de vită, depășind anual nivelul importului, țările Uniunii reușind să asigure în întregime în fiecare an necesarul de consum intern din producția internă.

În anul 2003 exporturile de carne de vită au continuat să scadă și pentru prima dată în ultimii ani importurile au depășit exporturile.

Tabel 3.82. Balanța cărnii de vită în Uniunea Europeană în perioada 2000-2003

Sursa: Eurostat Februarie 2005

Evoluția prețului la carne de bovine în țările Uniunii Europene

Prețul mediu la carnea de bovine în Uniunea Europeană a atins un prag minim în anul 2001, când a fost de 231,67 de euro/tonă, în scădere cu 18 % față de anul 1999. Pe fondul creșterii cererii de carne de porc începând cu anul 2002 se așteaptă ca prețul la carne de bovine să crească în următorii ani, spre nivelul atins în perioada 1998-2000.

Cele mai mari prețuri la carnea de bovine înregistrate în anul 2003 au fost în Grecia – 365euro/100 kg, Portugalia – 328 euro/100 kg, și Italia – 301 euro/100 kg în anul 2003.

Mult sub prețul mediu al Uniunii Europene se află prețul la carenea de bovine în Irlanda (232 euro/100 kg în 2003) și Belgia (232.2 euro/100 kg în 2003).

Tabel 3.83.Evoluția prețului la carne de bovine în țările Uniunii Europene

euro/100 Kg

Date: Eurostat Februarie 2005

Comerțul cu carne de vită al Uniunii Europene

Exportul de carne de vită în țările Uniunii Europene

Exportul de carne de vită al U.E. 15 a scăzut în anul 2003 la mai puțin de 50 % din cea realizată în anul 1999 .

Din cele 418 mii de tone exportate în anul 2003 din U.E., 114 mil., reprezentând 27,4 % din total, provin din Germania. Irlanda a realizat în anul 2003 aproximativ 23 % din exportul total de carne de vită al Uniunii Europene, cu peste 94 mii de tone exportate.

Italia și Franța și-au mărit în anul 2003 ponderea în exportul total de carne de vită al U.E. Dacă Franța s-a aflat în anul 2003 încă departe de nivelul exporturilor realizate în anul 1999, când cantitatea exportată era aproape dublă, Italia și-a mărit treptat în perioada 1999-2003 ponderea în exportul de carne de vită al Uniunii Europene, deși cantitatea exportată în 2003 se afla încă sub nivelul celei realizate în anul 1999.

Tabel 3.84. Exportul de carne de vită din U.E. 15 în perioada 1999-2003

Sursa: Eurostat Februarie 2005

Importul de carne de vită în țările Uniunii Europene

În perioada 1999-2003 importul de carne de bovină al Uniunii Europene a crescut cu 19.5 %, de la 423.9 mii tone la 506.7 mii tone.

Cele 506 mii tone de carne de vită importate în Uniunea Europeană în anul 2003 au avut ca destinație principală Regatul Unit al Marii Britanii – 166 mii t reprezentând circa 33 % din total, urmată de Germania – 86 mii t ( 17 % din total) și Italia cu o pondere de peste 15.9 % (80.4 mii tone ) din totalul de carne de bovine importă de Uniunea Europeană 15.

Spania a importat în anul 2003 cu 6,8 mii tone mai mult decât în anul 1999, în perioada analizată ponderea acestei țări în totalul de carne de bovină importată în Uniunea Europeană crescând de la 5.5 % la 6.1 %.

În Franța importul de carne de bovină a scăzut de la 17.8 mii t în anul 1999 la numai 16 mii tone în anul 2003, ponderea acestei țări în totalul de carne de bovină importată în U.E.15 suferind o scădere cu 1 % în perioada 1999-2003.

Tabel 3.85. Importul de carne de vită în U.E. 15 în perioada 1999-2003

Sursa: Eurostat Februarie 2005

3.6. Evoluția pieței pentru carnea de porc în Uniunea Europeană

Evoluția șeptelului de porci în Uniunea Europeană

Șeptelul de suine a rămas relativ constant în perioada 2000-2003 în Uniunea Europeană, acesta situându-se în jurul a 122 milioane de capete.

Germania înregistrează cele mai mari efective de suine, de peste 26 de mil. de capete, reprezentând peste 20 % din efectivul total de suine din U.E. 15. Spania se situează pe a doua poziție în cea ce privește efectivul de suine cu circa 23 milioane de capete. Crizele sanitare au obligat la începutul anului 2001 crescătorii din Regatul Unit al Marii Britanii să incinereze circa 580.000 de porci, acest fenomen extinzându-se apoi în Irlanda, Franța și Olanda.

Tabel 3.86. Evoluția șeptelului de porci în U.E. în perioada 2000-2003

Mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.46.Evoluția efectivelor de suine în perioada 2000-2003 în U.E. 15 – mil.capete

Evoluția efectivului de suine sacrificat anual în U.E. 15

Anual sunt sacrificate peste 200 milioane de suine în Uniunea Europeană. Germania sacrifică anual peste 44 mil. capete, în timp ce în Spania sunt sacrificate 35-37 mil. suine.

Tabel 3.87. Evoluția numărului de porci sacrificați în perioada 1999-2003

Date: Eurostat Februarie 2005

Danemarca a înregistrat o creștere de 5 % a efectivelor de suine sacrificate în anul 2003, față de anul 1999, principala destinație a producției de carne fiind exportul.

Fig. 3.47. Evoluția numărului de porci sacrificați în principalele țări producătoare ale U.E. 15

în perioada 1999-2003 în U.E. 15 mii capete

Evoluția producției nete de carne de porc obținută în Uniunea Europeană

Producția netă de carne de porc a Uniunii Europene depășește 17,5 milioane de tone anual. Se estimează că evoluția ofertei de carne de porc în Uniunea Europeană ar putea ajunge în următoriul deceniu la circa 18,5 mil.t, în funcție în special de evoluția cererii de carne de porc. Germania realizează anual peste 4 milioane de tone care reprezintă mai mult de 25 % din producția totală de carne de porc a Uniunii Europene. Spania este pe poziția a doua în Uniunea Europeană în cea ce privește producția netă de carne de porc, cu o producție anuală de aproximativ 3 mil. t. Franța realizează anual în jur de 2,3 mil. t în timp ce Danemarca obține la rândul ei peste 1,6 mil. t de carne de porc. Regatul Unit al Marii Britanii a înregistrat un regres de circa 285 mii t de la peste 1 mil. t cât realiza în 1999 la 715 mii t în anul 2003.

Tabel 3.91. Producția netă de carne de suine obținută în U.E. 15 în perioada 1999-2003

Mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.48. Producția netă de carne de suine obținută în U.E. 15 în perioada 2000-2003 (mii t)

Balanța pentru carnea de porc în Uniunea Europeană

Balanța cărnii de porc în Uniunea Europeană indică faptul că aceasta este o exportatoare netă de carne de porc, exporturile depășind cu mult nivelul importurilor.

De asemenea exportul de animale vii depășește cu mult importul, și doar restricțiile cauzate de epidemiile izbucnite în șeptelul de suine pot modifica pe termen scurt această situație.

În cea ce privește consumul mediu de carne de porc pe cap de locuitor acesta a crescut în perioada analizată de la 42,9 Kg/loc/an la 43,8 Kg/loc/an.

Tabel 3.92. Balanța pentru carnea de porc în Uniunea Europeană în perioada 2000-2003

Sursa: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.49. Comerțul cu carne de porc al Uniunii Europene în perioada 2000-2003

Evoluția prețurilor la carnea de porc în Uniunea Europeană

Cererea sporită de carne de porc pe piață în detrimentul celei de vită a determinat pe fondul unei producții care s-a menținut aproape la același nivel o creștere consecutivă, semnificativă a prețurilor interne în anul 2000 și 2001. Astfel în anul 2001 prețurile la carnea de porc erau cu peste 50 % mai mari în toate țările U.E. 15, în comparație cu anul 1999.

Tabel 3.93. Evoluția prețului la carne de porc în țările Uniunii Europene

suine –clasa E euro/100 Kg

Date: Eurostat Februarie 2005

Pe termen lung însă se așteaptă pe fondul revenirii consumului de carne de vită la cote obișnuite și în condițiile creșterii consumului de carne de pui la o scădere a prețurilor la carne de porc în țările Uniunii Europene.

Fig. 3.50. Evoluția prețului la carne de porc în țările U.E. 15 în perioada 2000-2003

Pe termen lung însă se așteaptă pe fondul revenirii consumului de carne de vită la cote obișnuite și în condițiile creșterii consumului de carne de pui la o scădere a prețurilor la carne de porc în țările Uniunii Europene.

Această tendință a apărut deja în anul 2002 când prețul mediu la carnea de porc în Uniunea Europeană a scăzut cu 18,6 % față de anul anterior.

Prețuri peste media europeană se înregistrează anual în țări precum Finlanda, Italia, Grecia sau Portugalia, în timp ce în Danemarca sau Franța, prețurile sunt în mod obișnuit mai mici decât media Uniunii Europene.

3.7. Evoluția pieței pentru carnea de pasăre și ouă în Uniunea Europeană

Evoluția numărului de păsări pentru carne în Uniunea Europeană

În prima parte a ultimului deceniu piața cărnii de pasăre a cunoscut o dezvoltare mult mai mare decât piața cărnii de porc sau de vită, înregistrând o creștere medie de 3.2 % între 1995 și 1998.

În 1999 s-a înregistrat însă, pentru prima data după o perioadă îndelungată, o reducere a producției de carne de pasăre (-0.5 % față de 1998) în special datorită reducerii de producție în Franța, crizei dioxinelor din Belgia și efectele bolilor aviare ce au afectat Italia. Efectele acestor crize s-au resimțit și în anul 2000, când efectivele de pui au scăzut cu 0.3 % în comparație cu 1999.

După o relansare a producției la începutul anului 2001, efectivele de pui pentru carne au înregistrat în anul 2002 o nouă creștere, cu 1 %, față de anul 2001. În anul 2003 efectivele de pui pentru carne au cunoscut iar o diminuare, cu 0.7 % mai puțin față de anul 1999 și cu 4 % mai puțin decât în anul 2003.

Tabel 3.94. Evoluția efectivelor de pui pentru carne în Uniunea Europeană în

perioada 1999-2003 mii capete

Date: Eurostat Februarie 2005

Evoluția producției brute de carne de pasăre în Uniunea Europeană

După un maxim de producție de 9383 mii t atins în anul 2002, producția de carne de pasăre a scăzut ușor în anul 2003 până la 9066 mii t. Franța este principala producătoare de carne de pasăre a Uniunii Europene, în anul 2003 producția totală de carne de pasăre în această țără fiind de 2070 mii tone, în scădere cu 7,3 % față de anul 1999.

Pe termen mediu perspectivele de producție de carne de pasăre în Uniunea Europeană sunt mai puțin favorabile decât în anii anteriori deoarece creșterile de importuri (+470.000 de tone între 1999 și 2001) afectează potențialul de producție al țărilor Uniunii Europene, având în vedere că cea mai mare parte a consumatorilor sunt atrași de calitatea cărnii de pasăre importate din Brazilia și Thailanda.

Tabel 3.95. Producția brută de carne de pasăre în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003 mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.51. Producția de carne de pasăre obținută în U.E. 15 în perioada 2000-2003 (mii t)

Comerțul cu carne de pasăre al țărilor Uniunii Europene

Evoluția exportului de carne de pasăre al țărilor Uniunii Europene

Exportul de carne de pasăre al Uniunii Europene depășește 1,1 –1,2 milioane tone anual. Franța și Olanda sunt principale țări exportatoare, având împreună o pondere de aproape 55 % din exportul total.

În anul 2003 Franța a exportat doar 405 miii tone de carne de pasăre, ponderea deținută de Franța în exportul total al Uniunii Europene scăzând astfel la doar 37 % din total față de 41.7 % (471 mii tone) în anul 1999. Și în Olanda exportul de carne de pasăre a scăzut în perioada 1999-2003 de la 305 mii tone la 184 de mii t., ponderea exportului reușit de de Olanda pentru acest sortiment de carne în totalul U.E. 15 fiind mai mică cu 10 % în anul 2003 față de anul 1999. Germania în schimb a reușit în anul 2003 să exporte de 2,5 ori mai multă carne de pasăre decât în anul 1999.

Tabel 3.96 Exportul de carne de pui din U.E. 15 în perioada 1999-2003

Sursa: Eurostat Februarie 2005

Evoluția importului de carne de pasăre în țările Uniunii Europene

Importul de carne de pasăre al Uniunii Europene a crescut semnificativ în perioada 1999-2003. Astfel în anul 2003 volumul importului a fost cu 136 % mai mare decât în anul 1999, când au fost importate doar 360 de mii de tone.

Cu toate aceasta importurile s-au situat sub nivelul exporturilor, Uniunea Europeană rămânând în perioada analizată o exportatoare netă de carne de pasăre.

Din cele 709 mii tone de carne de pasăre importate în anul 2003, în Germania au fost aduse 399 de mii de tone (46.8 % din total), în timp ce Olanda a fost a doua destinație a importurilor cu 179 de mii de tone ( 21 % din totalul de carne de pasăre importată de U.E. 15)

În Regatul Unit au fost importate în anul 2003 peste 144 de mii de tone, care au reprezentat 17 % din totalul importurilor de carne de pasăre al Uniunii Europene.

Și în Spania au fost importate în anul 2003 circa 45 de mii de tone de carne, în creștere cu 20 de mii de tone față de anul 1999,.

Tabel 3.97 Importul de carne de pui în U.E. 15 în perioada 1999-2003

Sursa: Eurostat Februarie 2005

Balanța pentru carne de pasăre în Uniunea Europeană

Balanța pentru carne de pasăre pentru perioada 1999-2003 indică oscilațiile de producție de carne de pui, datorate numeroșilor factori care afectează această piață, dar și amploarea pe care a luat-o importul de carne de pui din ultimii ani.

Consumul pe cap de locuitor a atins în anul 2002 un maxim de 23.4 Kg/locuitor/an, pe fondul înregistrării unui consum total de peste 8,8 milioane de tone din acel an.

Tabel 3.98 Balanța pentru carnea de pasăre în Uniunea Europeană în perioada 1999-2003

Sursa: Eurostat Februarie 2005

Fig.3.52 Evoluția consumului brut de carne de pasăre pe cap de locuitor în U.E. 15

în perioada 1999-2003

Date: Eurostat Februarie 2005

Evoluția prețului la carne de pui în țările Uniunii Europene

Panica declanșată de Encefalopatia spongiformă bovină a dus începând cu anul 1996 la o creștere a cererii de alte sortimente de carne, printre sectoarele beneficiare fiind cel al cărnii de pui. La momentul începerii crizei producția de carne de porc și pui se situa la un nivel scăzut, iar creșterea cererii a determinat o creștere a prețurilor atât pentru carnea de porc cât și pentru cea de pasăre.

Prețurile moderate a concentratelor pentru creșterea puilor, determinate și de reducerea prețului de intervenție pentru cereale (cu 15 % – Agenda 2000) ar fi trebuit să permită o reducere a costului de producție și implicit a prețului la carnea de pui în Uniunea Europeană, însă eliminarea proteinei animale din hrana păsărilor, a determinat menținerea costului de producție la un nivel ridicat și implicit la stabilirea unui preț mare în consecință .

Tabel 3.99.Evoluția prețului la carne de pui în țările U.E 15 în perioada 1999-2003

preț de gros –70 % din prețul de piață euro/100 Kg

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.53. Evoluția prețului la carnea de pui în țările U.E. 15 în perioada 2000-2003

Evoluția numărului de găini pentru ouă în Uniunea Europeană

Efectivele de găini destinate producerii de ouă sunt de aproape 300 milioane de capete în Uniunea Europeană. Franța și Italia au fiecare aproximativ 50 de milioane de găini pentru ouă, în timp ce Germania efectivele numără peste 43 milioane de păsări.

Tabel 3.100. Evoluția numărului de găini ouătoare în U.E. în perioada 1999-2003

mii capete

Date: Eurostat Februarie 2005

Fig. 3.54. Evoluția efectivelor de găini pentru ouă în principalele țări producătoare

din Uniunea Europeană în perioada 1999-2003 mii capete

Producția de ouă de găină în țările Uniunii Europene

Anual în Uniunea Europeană sunt obținute între 5,4 și 5,7 milioane de tone de ouă. Peste 40 % din producția de ouă a fost obținută în anul 2003 în Franța și Spania care au realizat fiecare peste 1 milion de tone de ouă.

Tabel 3.101. Producția de ouă de găină în țările U.E.15 în perioada 1999-2003 mii t

Date: Eurostat Februarie 2005

În anul 2003 producția totală de ouă de găină a crescut în Uniunea Europeamă cu 3.7 % față de anul 1999. Spania a înregistrat în perioada 1999-2003 o creștere a producției de ouă de peste 400 de mii tone (+61 %)

Fig 3.55. Producția de ouă de găină în principalele țări producătoare ale Uniunii Europene

Comerțul cu ouă de găină al țărilor Uniunii Europene

Exportul de ouă de găină al țărilor Uniunii Europene

Exportul de ouă de găină a scăzut în Uniunea Europeană de la 231 de mii de tone în anul 1999 la numai 141 de mii de tone în anul 2003.

Principala țară exportatoare de ouă a Uniunii Europene este Olanda, care a avut în înainte de apariția problemelor sanitare chiar și o pondere de 49 % în totalul de ouă exportat de Uniunea Europeană. După anul 1999 exportul de ouă al Olandei a scăzut permanent ajungând la doar 45 de mii de tone exportate în anul 1999 față de 113 mii tone în anul 1999

Și Germania a înregistrat o scădere la exportul de ouă, acesta fiind în anul 2003 de doar 26 de mii de tone față de 39 de mii de tone exportate în anul 1999.

Dintre marii producători Spania este țara care exportă cantități mici de ouă datorită consumului intern ridicat, iar Franța este singura care a reușit să crească în perioada 1999 -2003 volumul exporturilor de ouă cu peste 4 mii de tone, ponderea acestei țări în exportul total de ouă al U.E. crescând astfel de la 11.5 % în anul 1999 la 21.8 % în anul 2003.

Tabel 3.102. Exportul de ouă de găină în U.E. 15 în perioada 1999-2003

Sursa: Eurostat Februarie 2005

Importul de ouă de găină al țărilor Uniunii Europene

În anul 2003 importul de ouă de găină al țărilor Uniunii Europene a crescut de peste 4 ori față de anul 1999, ca urmare a creșteriii cererii de consum interne și pe fondul problemelor de producție în special din Germania și Olanda care au fost principalele țări importatoare ale U.E. 15.

Și în Danemarca s-a înregistrat o creștere spectaculoasă a importurilor de ouă de găină în perioada 1999-2003 de la 1,4 mii t în 1999 la 8,7 mii t în anul 2003, pe fondul exclusiv al creșterii consumului intern de ouă în această țără în condițiile în care producția internă a crescut doar cu 3,8 %.

Astfel ponderea importului de ouă de găină al Danemarcei în importul total al U.E. 15 a crescut în perioada analizată de la 8.7 % în anul 1999 la 27.1 % în anul 2003, această țară devenind a patra mare importatoare a U.E. 15 după Germania (18.7 mii t în 2003), Olanda (14,4 mii t în 2003) și Austria (9.4 mii t importate în anul 2003).

Italia care în anul 1999 nu importa decăr 0,5 mii t de ouă de găină a ajuns la rândul ei să importe în anul 2003 peste 6,4 mii t, ponderea acestei țări în totalul de ouă importate în cadrul U.E. crescând astfel de la 2.9 % în anul 1999 la 9.3 % în anul 2003.

Tabel 3.103. Importul de ouă în țările U.E. 15 în perioada 1999-2003

Sursa: Eurostat Februarie 2005

Balanța pieței pentru ouă de pasăre în Uniunea Europeană

Balanța pieței pentru ouă de pasăre din Uniunea Europeană indică o acoperire totală a necesarului intern de consum, gradul de auto-suficiență fiind în ultimii ani de 102- 103 %.

Consumul uman reprezintă destinația majoră a ouălelor în Uniunea Europeană, consumul mediu pe cap de locuitor pe an fiind în anul 2003 de 14 Kg/loc/an.

Tabel 3.104. Balanța pieței pentru ouă de pasăre în Uniunea Europeană

în perioada 1999-2003

Sursa: Eurostat Februarie 2005

Fig.3.56 Evoluția consumului brut de ouă de pasăre pe cap de locuitor în U.E. 15

în perioada 1999-2003

Date: Eurostat Februarie 2005

Evoluția prețurilor la ouă în Uniunea Europeană

Prețul de piață al ouălelor variază mult de la an la an și de la țară la țară în cadrul Uniunii Europene. Acesta a oscilat între 62 euro/100 Kg (în Belgia în anul 1999) și 155 de euro/100kg (în Danemarca în anul 2003)

Tabel 3.105. Evoluția prețului la ouă în țările Uniunii Europene Euro/100 Kg

Fig. 3.57. Evoluția prețului la ouă în principalele țări producătoare ale Uniunii Europene

3.8. Concluzii

Piețele agricole ale Uniunii Europene au însumat până la nivelul anului 2004 situațiile specifice de piață din cele 15 țări membre.

Indiferent de piața la care ne referim aproape de fiecare dată marile puteri economice ale Europei se disting și pe piețele agricole prin volumul ridicat al producțiilor realizate și implicit al ofertei de produse agricole pe piață. Tot aceste țări, printre care pot fi menționate Franța, Italia, Germania și Regatul Unit al Marii Britanii sunt în marea lor majoritate și mari consumatoare de produse agricole.

Se poate observa în majoritatea cazurilor că țările Uniunii Europene în structura cu 15 țări membre reușesc la nivel total să acopere necesarul de consum intern pentru aproape toate produsele agricole obținute și în general există un excedent de ofertă pe piață.

Piața orezului este una din excepțiile de la regulă, Uniunea Europeană neavând capacitatea de a acoperi necesarul de consum intern din producție proprie, astfel încât pe această piață se recurge la importul unor cantități apreciabile de orez.

Stimularea scoaterii din circuitul de producție a unor suprafețe agricole a determinat scăderea în unele cazuri a suprafețelor cultivate, însă randamentele din ce în ce mai mari obținute la hectar au compensat această reducere și chiar au dus la obținerea unor producții totale mai mare în cazul multor culturi agricole.

Piața cartofului nu a făcut obiectul unei analize deoarece această cultură nu prezintă probleme din punct de vedere al acoperirii necesarului de consum sau al valorificării de către fermieri pe piață, această piață fiind printre puținele piețe agricole ale Uniunii Europene pentru care nu există o organizare comună de piață, respectiv nu sunt utilizate mecanisme de reglare a pieței.

Piața fructelor și legumelor are o structură specifică datorită diversității sortimentale, Uniunea Europeană fiind concomitent al doilea mare exportator dar și primul importator mondial de fructe și legume.

Dacă piața cărnii de vită a cunoscut o scădere la nivel de cerere și ofertă datorită impactului avut asupra consumatorului de criza provocată de encefalopatia spongiformă bovină, piețele cărnii de porc și cărnii de pasăre au beneficiat pe termen scurt de această situație, sub aspectul menținerii unui consum ridicat în condițiile unor prețuri ridicate la aceste produse.

Sistemele de protecție existente pe diferitele piețe agricole ale Uniunii Europene au permis menținerea pe piață a monopolului produselor agricole obținute în spațiul comunitar, cu toate că prețurile acestora sunt mai mari în comparație cu cele ale țărilor membre ale Organizației Mondiale de Comerț.

Reforma succesivă a Politicii Agricole Comunitare din ultimul deceniu urmărește însă reducerea gradului de intervenție pe piețele agricole ale Uniunii Europene, astfel încât să poată fi respectate înțelegerile din cadrul Organizației Mondiale de Comerț privind liberalizarea pieței mondiale.

Aceasta va pune în concurență directă oferta internă de produse agricole cu cea externă, competiția având la bază calitatea și posibilitatea ofertanților de a oferi produse agricole la prețuri cât mai avantajoase pentru cumpărător pe fondul diminuării costului de producție.

Extinderea Uniunii Europene începând cu anul 2004 duce la modificarea echilibrului existent pe aceste piețe, prin înglobarea unei oferte sporite de producții agricole dar și a unui număr considerabil de potențiali consumatori.

De asemenea trecerea spre agricultura ecologică va determina în următorii ani o diversificare din ce în ce mai mare a ofertei de produse agricole pe piață.

Oferta de produse ecologice are în acest moment o pondere nesemnificativă în oferta totală de produse agricole, dar pe termen mediu și lung se așteaptă o creștere a acesteia pe fondul conștientizării consumatorului asupra calităților deosebite a acestor produse. Agricultura ecologică implică obținerea de randamente mai mici pe culturi și categorii de animale cea ce are marele avantaj de a reduce oferta de produse agricole pe piața agricolă a Uniunii Europene care este excedentară pentru majoritatea produselor oferite pe piață.

CAPITOLUL 4. EVOLUȚIA PIEȚELOR AGRICOLE ALE ȚĂRILOR DIN EUROPA CENTRALĂ ȘI DE EST CARE AU ADERAT ÎN ANUL 2004 LA UNIUNEA EUROPEANA (E.C.E .+10)

Situația pe piața produselor agricole ale noilor țări membre ale Uniunii Europene la un an de la integrare a fost în general pozitivă, dar marcată bineînțeles de diferențele de dezvoltare economică existente în perioada anterioară aderării.

În majoritatea țărilor noi membre (în special Polonia, Țările Baltice și Slovenia) integrarea a decurs mult mai ușor, aceste țări orientându-se rapid spre oportunitățile oferite de integrarea într-o piață agricolă unică.

Principala problemă care a apărut a fost legată de producția record de cereale care a creat dificultăți de valorificare pe piață. De asemenea s-au resimțit și efectele indirecte ale schimbării sistemului de intervenție și susținere în țările vechi membre ale Uniunii Europene, care a generat, spre exemplu, în domeniul cărnii o creștere a ofertei datorită sacrificărilor masive făcute în țările vechi membre, unde fermierii au încercat să profite de avantajele aplicării vechiului sistem de subvențioare în ultimile luni ale anului 2003.

În cea mai mare parte a acestor țări s-a produs astfel o creștere a comerțului de produse agricole cu țările fostei U.E.15, însă în condițiile în care importul a crescut într-un procent mai mare decât exportul de produse agricole.

De asemenea s-a produs și o uniformizare a prețurilor, respectiv cele din noile țări membre au crescut spre nivelul înregistrat în țările vestice, cea ce a determinat pe de o parte un efort financiar sporit din partea consumatorilor pentru achiziționarea aceleiași cantități de produse iar pe de altă parte a determinat o creștere a veniturilor fermierilor din țările noi membre care au beneficiat pe lângă prețurile avantajoase de valorificare a producției și de subvențiile venite din partea Uniunii Europene.

Și nivelul investițiilor din fermele noilor state membre a crescut spectaculos având în vedere acordarea de credite în condiții mult mai puțin restrictive, deoarece instituțiile de creditare au considerat că riscul de a nu-și recupera banii din împrumuturi a scăzut mult din momentul integrării.

Prețurile la producător au crescut în noile țări membre, în special pentru produsele din carne și produsele lactate.

Prețurile la carnea de porc au beneficiat de situația favorabilă existentă pe piața U.E. 15, legată de ciclul de producție. Dacă prețurile la carnea de vită a crescut semnificativ după momentul integrării, cererea internă de carne de vită în noile țări membre a rămas scăzută datorită atât prețurilor cât și calității reduse.Cu excepția Ungariei unde s-a înregistrat o scădere a prețurilor la carnea de pasăre, în celelalte țări noi membre prețurile la acest sortiment de carne au crescut pe fondul creșterii exporturilor spre țările U.E.15. Prețurile la cereale au fost mai mici decât în anul anterior datorită producției foarte mari înregistrate în 2004. O parte dintre producători au fost nevoiți să își vândă producția la prețuri mici datorită capacităților reduse de stocare, nemaiputând să aștepte începutul perioadei de intervenție pe piață.

Piața laptelui a fost de asemenea marcată în țările noi membre de creșterea competiției pentru obținerea laptelui care să corespundă calitativ standardelor europene.

4.1. Evoluția pieței cerealelor în țările E.C.E. (10)

Noile țări membre ale Uniunii Europene din Europa Centrală și de Est contribuie cu circa 30 % (15,5 milioane hectare) la suprafața totală cu cereale a U.E.25 și circa 20 % (55 milioane tone la producția totală de cereale a U.E. 25.

Polonia cultivă peste 8 milioane de hectare cu cereale, cea ce reprezintă aproape 50 % din suprafața totală arabilă a acestei țări.

Ungaria este a doua mare cultivatoare de cereale din regiune, cele aproximativ 3 milioane de cereale cultivate anual reprezentând de asemenea în jur de jumătate din suprafața totală arabilă a acestei țări.

Tabel 4.1. Evoluția suprafețelor cultivate cu cereale în țările E.C.E. în perioada 2000-2002

% = pondere în suprafața arabilă a țărilor respective

Date Eurostat iulie 2005

Polonia este cel mai mare producător de cereale, cu peste 28 milioane de tone, urmată de Ungaria cu 13 milioane tone, Cehia 7 milioane tone și Slovacia cu aproximativ 3,5 milioane tone

Dintre aceste țări Ungaria este singurul exportator semnificativ de cereale cu peste 3-4 milioane de tone de cereale exportate anual. Toate celelate țări sunt în situația de acoperire a necesarului de consum din producție proprie, doar Polonia,Lituania și Letonia reușind să își mărească capacitățile de export în ultimii ani.

4.1.1. Evoluția pieței grâului comun în E.C.E.

Evoluția suprafețelor cultivate cu grâu de comun în E.C.E.

În perioada 1999-2003 suprafața cultivată cu grâu comun în țările Europei Centrale și de Est a scăzut cu 1,7 % de la 5,05 milioane hectare în 1999 la 4,97 milioane hectare în 2003.

Polonia, principala cultivatoare de grâu comun din această zonă a înregistrat o scădere a suprafețelor cultivate cu 10.7 %, în timp ce Ungaria a devansat începând cu anul 2000 Cehia la suprafețele cultivate cu grâu comun pe fondul creșterii cu 50,8 % a suprafețelor.

Tabel 4.2. Suprafața cultivată cu grâu de comun în E.C.E. în perioada 1999-2003

Mii ha

Date Eurostat 2000 – 2005

Randamentele la hectar obținute la grâul de comun în E.C.E.

Producția medie de grâu la hectar în țările Europei Centrale și Est Europene nu a depășit 3,9 tone la hectar în perioada 1999-2003, față de o medie de minim 6,1 t la hectar cât s-a obținut în aceiași perioadă în țările U.E. 15.

Tabel 4.3 Randamentele la hectar obținute la grâul de comun în ECE în

perioada 1999-2003 100 q/ha

Date Eurostat 2000 –2005

Fig.4.1. Evoluția comparativă a randamentelor de grâu comun obținute în U.E. 15 și E.C.E.

q/ha

Evoluția producției totale de grâu de comun în E.C.E.

Producția de grâu comun a țărilor noi membre ale Uniunii Europene a oscilat în perioada 1999-2003 între 17,4 și 22,5 milioane tone. În anul 2004 producția totală de grâu comun în această regiune a fost de 25 mil. t, care este mai mare cu aproape 4 milioane t față de media producției totale din perioada 2000 –2002.

Tabel 4.4. Producția totală de grâu de comun obținută în E.C.E. în perioada 1999-2003

Mii t

Date Eurostat 2000 -2005

Consumul de grâu comun în această regiune este de peste 18 milioane anual, cea ce presupune că peste 80 % din producția obținută este utilizată în fiecare an pentru acoperirea consumului intern. Pe viitor utilizarea unor cantități mai mari de grâu comun în hrana oamenilor și în industrie va determina o creștere cu cel puțin 1,5 milioane t a consumului intern.

Principala țară producătoare de grâu comun din țările noi membre este Polonia, care obține o producție totală care depășește în mod obișnuit 9 milioane tone.

Polonia a trecut în poziția de țară net exportatoare de grâu comun doar în ultimii ani. Dacă Polonia va obține în următorii ani o producție totală de peste 10 milioane tone de grâu comun pe fondul creșterii așteptate a producțiilor medii la hectar, ea poate să dezvolte un potențial de export de grâu comun de peste 1,5 milioane tone anual, în condițiile în care importul nu va depăși cel mai probabil 0,5 milioane tone.

Ungaria, a doua mare producătoare de grâu comun din această regiune se situează pe primul loc la exportul anual de grâu comun, care depășește anual 2 milioane tone.

Din cele 4 milioane de tone de grâu obținute în anul 2003 în Ungaria, circa 2,5 milioane au fost utilizate pentru consumul intern, din această cantitate 0,8 milioane fiind folosite în hrana animalelor.

Fig.4.2.Evoluția comparativă a suprafețelor de grâu comun și a producțiilor totale obținute în

U.E. 15 și E.C.E.

4.1.2. Evoluția pieței grâului dur în E.C.E.

Evoluția suprafețelor cultivate cu grâu dur în E.C.E.

Condițiile climatice mai puțin favorabile permit cultivarea pe suprafețe restrânse a grâului dur în țările E.C.E. Dintre cele zece țări care au aderat în anul 2004 la Uniunea Europeană doar Cipru, Slovacia și Ungaria au posibilitatea de a cultiva grâu dur.

Tabel 4.5. Suprafața cultivată cu grâu dur în E.C.E. în perioada 1999-2003 Mii ha

Date Eurostat 2000 – 2005

În Ungaria se situau 50 % din cele 20 de mii hectare cultivate cu grâu dur în anul 2003, în timp ce Cipru avea în cultură 6 mii ha, iar Slovacia 4 mii ha.

Randamentele la hectar obținute la grâul dur în E.C.E.

Randamentele medii anuale la grâul dur în țările E.C.E. sunt spre deosebire de alte culturi mai mari decât cele înregistrate în țările U.E.15.

Tabel 4.6. Randamentele la hectar obținute la grâul dur în ECE în perioada 1999-2003 100 q/ha

Date Eurostat 2000 – 2005

Cele mai mari producții medii la hectar s-au înregistrat în anul 2003 în Ungaria, țară care a obținut 3900 de kg de semințe de grâu dur la hectar.

Fig.4.3 Evoluția comparativă a randamentelor de grâu dur obținute în U.E. 15 și E.C.E.

q/ha

Evoluția producției totale de grâu dur realizate în E.C.E.

În țările noi membre ale Uniunii Europene din Europa Centrală și de Est, producția totală de grâu dur obținută a crescut cu 4.8 % în perioada 1999-2003. În anul 2002 s-a obținut o cantitate de 88 mii t de grâu, care reprezintă cea mai mare producție de grâu dur din intervalul de timp analizat.

Pentru acoperirea necesarului de consum de grâu dur în țările din această regiune se recurge la importuri anuale considerabile.

Tabel 4.7. Producția totală de grâu dur obținută în E.C.E. în perioada 1999-2003

Mii t

Date Eurostat 2000 – 2005

Aportul de suprafață și producție totală de grâu dur adus de țările noi membre este neglijabil față de suprafețele cultivate și producțiile totale obținute la nivelul U.E. 15.

Astfel la nivelul anului 2003 producția totală de grâu dur din țările E.C.E. reprezenta sub 1 % din producția de grâu dur obținută în U.E. 15.

Fig.4.4. Evoluția comparativă a suprafețelor de grâu dur și a producțiilor totale obținute în

U.E. 15 și E.C.E.

Date Eurostat 2000 – 2005

4.1.3. Evoluția pieței porumbului în țările E.C.E.

În Europa Centrală și de Est porumbul este una dintre cele mai importante cereale cultivate, în ultimii ani înregistrându-se o expansiune a pieței porumbului, pe fondul eficienței sporite pe care a înregistrat-o această cultură, în special în hrana animalelor.

Evoluția suprafețelor cultivate cu porumb în E.C.E.

În perioada 1999-2003, suprafețele cultivate cu porumb în țările E.C.E au crescut cu 22,18 % de la 1,4 la 1,8 milioane hectare. La originea acestei creșteri se află în special Polonia, care a realizat o triplare a suprafețelor cultivate cu porumb.

Suprafețele cultivate cu porumb în E.C.E în anul 2003 au reprezentat circa 40 % din suprafața cultivată cu porumb în Uniunea Europeană, față de o pondere de numai 36 % cât aveau în anul 1999.

Tabel 4.8. Suprafața cultivată cu porumb în ECE în perioada 1999-2003

Mii ha

Date Eurostat 2000 – 2005

Randamentele la hectar obținute la porumb în E.C.E.

În perioada 1999-2003 producția medie de porumb obținută în țările Europei Centrale și de Est a oscilat foarte mult, între 4 și 6 mii tone la hectar, în funcție de condițiile climatice mai mult sau mai puțin favorabil

În anul 2004 randamentele la porumb au crescut în medie cu peste 60 % în această regiune, creșterea având la bază tocmai condițiile climatice foarte favorabile.

Chiar și în aceste condiții producția medie de boabe de porumb la hectar se menține scăzută în această regiune, randamentele înregistrate în Uniunea Europeană depășind în mod frecvent 9 mii de tone la hectar.

Tabel 4.9 Randamentele la hectar obținute la porumb în ECE în perioada 1999-2003

100 q/ha

Date Eurostat 2000 – 2005

Fig.4.5. Evoluția comparativă a randamentelor de porumb obținute în U.E. 15 și E.C.E.

q/ha

Evoluția producției totale de porumb în E.C.E.

Pentru anul 2003 producția totală de porumb a țărilor E.C.E. a fost de 7,5 mil. t, în scădere cu 16, 4 % față de anul 1999, când s-au obținut peste 9 milioane tone. În anul 2004 însă, în noile țări membre ale Uniunii Europene au fost obținute 12 mil. t de porumb. La un nivel al consumului intern de 8.8 mil. t, exporturile au atins aproape 4 milioane t. Acest an a adus de fapt cele mai ridicate nivele ale producției, consumului și exporturilor de porumb din această regiune începând cu anul 1995.

Costurile mari de transport ale producției de porumb au dus la stabilirea unor prețuri mici în aceste țări, situate sub nivelul celor înregistrate în țările U.E. 15.

Tabel 4.10. Producția totală de porumb obținută în E.C.E. în perioada 1999-2003

Mii t

Date Eurostat 2000 – 2005

Producția de porumb beneficiază în special de creșterea producției de carne, care alimentează cererea de porumb pe piață, precum și de substituire orzului în hrana animalelor, datorită eficienței sporite a utilizării porumbului.

În perioada 1999-2003 Ungaria a fost mai mare producător de porumb dintre țările E.CE., producția totală obținută aici variind între 4,2 și 7,8 milioane tone. Polonia se situează pe poziția a doua la producția de porumb obținută, aceasta fiind de 1,8 mil. t în anul 2003

Fig.4.6. Evoluția comparativă a suprafețelor de porumb și a producțiilor totale obținute în

U.E. 15 și E.C.E. în perioada 1999-2003

Date Eurostat 2000 – 2005

De asemenea Ungaria este cea mai mare consumatoare și exportatoare de porumb dintre țările noi membre ale Uniunii Europene.

Cantitățile de porumb importate de Polonia sunt semnificative, în comparație cu Ungaria unde nu sunt importate mai mult de zece mii de tone anual. Astfel importul de porumb în Polonia a atins și 400 de mii de tone în anul 2000.

Fig.4.7. Comerțul cu porumb al Ungariei și Poloniei în perioada 1999-2003

Date FAO, iunie 2005

4.1.4. Piața orzului în E.C.E.

Orzul este cultivat în toate țările din Europa Centrală și de Est care au aderat în anul 2004 la Uniunea Europeană

Evoluția suprafețelor cultivate cu orz în E.C.E.

În perioada 1999-2003 suprafețele cultivate cu orz în țările E.C.E. au scăzut cu 6.5 % de la 3 milioane hectare în anul 1999 la 2,8 milioane hectare cultivate în anul 2003. În anul 2003 suprafața cultivată cu orz în țările E.C.E. reprezenta 26,6 % din suprafața totală cultivată cu orz în Uniunea Europeană 15.

Cele mai mari suprafețe cultivate cu orz în această regiune se întâlnesc în Polonia, care cultivă anual peste 1 milion de hectare.

Cehia este a doua mare cultivatoare de orz, suprafețele cultivate în anul 2003 fiind de 550 de mii de hectare, în creștere cu 1,2 % față de anul 1999.

Peste 300 de mii de hectare de orz sunt cultivate și în Lituania, care însă a restrâns aria de cultură a orzului cu peste 26 % în perioada 1999-2003, în condițiile creșterii suprafețelor cu grâu și porumb, mult mai convenabile din punct de vedere al eficienței obținute.

Tabel 4.11. Suprafața cultivată cu orz în ECE în perioada 1999-2003

Mii ha

Date Eurostat 2000 – 2005

Randamentele la hectar obținute la orz în E.C.E.

Producția medie obținută la cultura de orz în anul 2003 în țările E.C.E.(10) a fost de 2,98 t la hectar, în creștere cu 3,5 % față de anul 1999, când s-a obținut o producție medie de 2,88 t/ha.

Randamentele medii obținute la orz în această regiune au fost cu 32,6 % mai mici în anul 2003 în țările E.C.E.(10) față de cele obținute în Uniunea Europeană 15.

Polonia ,care a obținut în anul 1999 peste 3 t/ha, a înregistrat în anul 2003 o producție medie de 2,7 t/ha, situată sub media celorlalte țări din regiune. Ungaria a obținut în anul 2003 aproximativ 3,3 t/ha de orz, însă această țară a avut în perioada 1999-2003 și producții mediii de orz de peste 3,5 t/ha.

În anul 2004 producția medie de orz obținută în țările Europei Centrale și de Est a depășit 3 t/ha în condițiile unei clime favorabile pentru toate culturile cerealiere cultivate în regiune.

Randamente foarte mici la hectar se obțin în Estonia și Letonia, care obțin anual sub 2000 de kg/ha.

Tabel 4.12. Randamentele la hectar obținute la orz în ECE în perioada 1999-2003

100 q/ha

Date Eurostat 2000 – 2005

Fig.4.8. Evoluția comparativă a randamentelor la orz obținute în U.E. 15 și E.C.E.

în perioada 1999-2003

q/ha

Evoluția producției totale de orz în E.C.E.

Producția de orz în țările Europei Centrale și de Est a atins un vârf de 10,5 milioane tone în anul 1997, după care a scăzut în perioada 1999-2003, ca apoi să crească din nou până la 9,3 milioane tone în anul 2004.

Consumul de orz a urmărit îndeaproape producția înregistrată, în unii ani înregistrându-se și un deficit de consum de 0,4 – 0,8 milioane tone, acoperit printr-un nivel superior al importurilor.

Polonia, cel mai mare producător de orz din această zonă a obținut în anul 2004 o producție totală de orz de 3,5 milioane tone, care este mult superioară mediei înregistrate în perioada 1999-2003.

Tabel 4.13. Producția totală de orz obținută în E.C.E. în perioada 1999-2003

Mii t

Date Eurostat 2000 – 2005

În anul 2003 producția totală de orz obținută în țările Europei Centrale și de Est a reprezentat circa 18,1 % din producția totală a U.E 15. În ambele zone economice s-a înregistrat în perioada 1999-2003 o tendință de scădere a producției totale de orz.

În anul 2004 deși s-a înregistrat o producție foarte bună de orz, aceasta s-a datorat în special producțiilor medii deosebite obținute, tendința de scădere a suprafețelor cultivate, și implicit de scădere a producție totale de orz menținându-se și pentru perioada următoare în noua U.E. 25.

Fig.4.9. Evoluția comparativă a suprafețelor de orz și a producțiilor totale obținute în

U.E. 15 și E.C.E. în perioada 1999-2003

Date Eurostat 2000 – 2005

4.2. Evoluția pieței plantelor tehnice în E.C.E.

4.2.1. Evoluția pieței sfeclei de zahăr

Evoluția suprafețelor cultivate cu sfeclă de zahăr în E.C.E.

Suprafața cultivată cu sfeclă de zahăr în țările E.C.E. reprezintă aproximativ 28 % din suprafața cultivată cu sfeclă de zahăr în U.E. 15. În anul 2004 sfecla de zahăr a fost cultivată pe o suprafață de 501 mii hectare în țările E.C.E., în scădere cu 14,8 % fața de anul 1999.

Polonia este principala cultivatoare de sfeclă de zahăr dintre țările E.C.E., cu peste 290 de mii de hectare cultivate în anul 2004. Cehia este a doua mare cultivatoare de sfeclă de zahăr din regiune, cu peste 70 de mii hectare cultivate anual.

Tabel 4.14. Suprafața cultivată cu sfeclă de zahăr în E.C.E. în perioada 1999-2003

Mii ha

Date FAO 2005

Evoluția randamentelor de zahăr obținute la hectar din sfeclă de zahăr în E.C.E.

Producția medie de sfeclă la hectar obținută în țările E.C.E. a variat în perioada 1999-2003 între 36,3 și 44,1 Kg/ha

Tabel 4.15. Randamentele de sfeclă de zahăr la hectar obținute în E.C.E. în

perioada 1999-2003 t/ha

Date FAO 2005

Producția medie de sfeclă de zahăr la hectar obținută în țările Europei Centrale și de Est este în unii ani și cu 10 tone la hectar mai mică decât cea înregistrată în țările U.E. 15

Fig.4.10. Evoluția comparativă a randamentelor la sfecla de zahăr obținute în U.E. 15 și

E.C.E.-10 în perioada 1999-2003

t/ha

Evoluția producției totale de sfeclă de zahăr în E.C.E.

Producția totală de sfeclă de zahăr obținută în țările E.C.E.-10 a înregistrat în perioada 1999-2003 o scădere cu 6,8 % de la 21,3 mil. t obținute în anul 1999 la 19,9 mil. t realizate în anul 2003.

Polonia obține anual peste 11 mil. de tone de sfeclă de zahăr, care reprezintă în jur de 60 % din producția totală de sfeclă de zahăr realizată în această regiune. Cehia, a doua mare producătoare de sfeclă de zahăr dintre țările E.C.E. 10 a obținut în anul 2003 circa 3,4 mil t, în creștere cu 0,8 mil. t față de anul 1999.

Tabel 4.16. Producția totală de sfeclă de zahăr obținută în ECE în perioada 1999-2003

Mii t

Date FAO 2005

Fig.4.11. Evoluția comparativă a suprafețelor de sfeclă de zahăr și a producțiilor totale

obținute în U.E. 15 și E.C.E. în perioada 1999-2003

Comerțul cu de sfeclă de zahăr al țărilor din Europa Centrală și de Est este neglijabil, cantitățile care fac obiectul schimburilor comerciale fiind reduse cantitativ datorită costurilor ridicate de transport.

Pentru acoperirea necesarului de consum se optează în general pentru comerțul cu zahăr, care implică costuri mult mai mici de depozitare și transport.

4.2.2.Evoluția pieței hameiului în E.C.E.

Evoluția suprafețelor cultivate cu hamei în E.C.E.

Hameiul se cultivă pe suprafețe din ce în ce mai restrânse în țările E.C.E. în perioada 1999-2003 suprafețele cultivate cu hamei au scăzut cu 5,8 %, de la 10 mii ha cât se cultivau în anul 1999 la 9,4 mii ha în anul 2003.

În Cehia, principala cultivatoare de hamei din regiune, suprafața cultivată cu hamei a scăzut cu 1,2 % în perioada 1999-2003, în timp ce în Polonia și Slovenia, suprafețele cultivate cu hamei au cunoscut o scădere de 13,8% respectiv 18,9 % în același interval de timp

Tabel 4.17. Suprafața cultivată cu hamei în ECE în perioada 1999-2003

Ha

Date FAO 2005

Evoluția randamentelor obținute la hectar la cultura de hamei în E.C.E.

Producția medie de hamei în țările E.C.E a fost în anul 2003 de 1,18 t/ha față de o medie de 1,46 t/ha înregistrată în țările U.E. 15. Polonia a obținut în anul 2003 o producție medie de 1,93 t/ha față de 1,28 t/ha obținute în anul 1999.

Tabel 4.18. Randamentele la hectar obținute la hamei în ECE în perioada 1999-2003

100kg/ha

Date FAO 2005

În anul 2003 producția medie obținută la hectar la această cultură a fost mai mare în țările E.C.E. cu 25,9 % față de anul 1999.

Fig.4.12. Evoluția comparativă a randamentelor la hamei obținute în U.E. 15 și

E.C.E.-10 în perioada 1999-2003

t/ha

Evoluția producției totale la cultura de hamei în E.C.E.

În țările E.C.E. sunt obținute anual peste 10 mii tone de hamei. Din această cantitate în anul 2003 aproximativ 50 % este obținută în Cehia.

În Polonia s-au obținut în anul 2003 peste 3 mii de tone de hamei, în timp ce în Slovenia circa 1,4 mii tone.

Tabel 4.19. Producția totală de hamei obținută în ECE în perioada 1999-2003

tone

Date FAO 2005

Producția de hamei obținută în țările din Europa Centrală și de Est a reprezentat în anul 2003 circa 33,8 % din producția totală de hamei a U.E. 15.

Fig.4.13. Evoluția comparativă a suprafețelor de hamei și a producțiilor totale obținute în

U.E. 15 și E.C.E. în perioada 1999-2003

4.2.3. Evoluția pieței inului în E.C.E.

Evoluția suprafețelor cultivate cu in pentru fibră în E.C.E.

Suprafețele cultivate cu in în țările Europei Centrale și de Est au scăzut cu 9.7 % în anul 2003 față de anul 1999. Din cele 20 de mii de hectare cultivate cu in pentru fibră aproape jumătate se situau în Lituania, în timp ce în Cehia, a doua mare cultivatoare de in din această regiune avea în cultură 5,6 mii hectare, Polonia aproape 3 mii de hectare iar Letonia 2,1 mii hectare.

Tabel 4.20. Suprafața cultivată cu in, în E.C.E. în perioada 1999-2003

U.M. = ha

Date FAO 2005

Suprafața cultivată cu in pentru fibră în țările E.C.E. reprezentau în anul 2003 circa o

cincime din suprafața totală cultivată cu in în țările membre ale U.E.15

Fig.4.14. Evoluția comparativă a suprafețelor de in pentru fibră cultivate în U.E. 15 și E.C.E.

în perioada 1999-2003

Evoluția randamentelor obținute la hectar la cultura de in, în E.C.E.

Producția medie de in la ha în țările E.C.E. a crescut în anul 2003 cu 3.4 % față de anul 1999.

Tabel 4.21. Randamentele la hectar obținute la cultura de in, în ECE în perioada 1999-2003

100kg/ha

Date FAO 2005

Evoluția producției totale de fibră de in în E.C.E.

Producția totală de in obținută în țările din Europa Centrală și de Est a scăzut cu circa 2 mii de tone în anul 2003 față de anul 1999.

În anul 2003 producția totală de in pentru fibră în Cehia a fost de numai 12,3 mii t, în scădere cu 27.5 % față de anul 1999.

Tabel 4.22 Producția totală de fibră de in obținută în ECE în perioada 1999-2003 (U.M = t)

Date FAO 2005

4.2.4. Evoluția pieței cânepei în E.C.E.

Evoluția suprafețelor cultivate cu cânepă în E.C.E.

Cânepa se cultiva pe doar 370 de hectare în anul 2003 în țările Europei Centrale și de Est, doar în Polonia și Ungaria

Tabel 4.23. Evoluția suprafețelor cultivate cu cânepă în ECE în perioada 1999-2003 (ha)

Date FAO – Iulie 2005

Fig.4.15. Evoluția comparativă a suprafețelor cultivate cu cânepă în U.E. 15 și E.C.E.

Date Eurostat 2000 – 2005

Evoluția randamentelor obținute la hectar la cânepă în ECE

Producția medie obținută la cânepă este net superioară în Ungaria față de Polonia, fapt ce a determinat printre altele și creșterea suprafețelor cultivate în Ungaria în perioada 1999-2003 cu 75 %.

Tabel 4.24.Randamentele la hectar obținute la cânepă în ECE în perioada 1999-2003

100kg/ha

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția producției totale de fibră de cânepă obținută în E.C.E.

Producția totală de cânepă a fost în anul 2003 în țările E.C.E. de 650 de tone, în creștere cu 62, % față de anul 1999. Aceasta nu reprezintă nici 1 % din producția totală de fibre de cânepă obținută în țările U.E. 15 în anul 2003.

Tabel 4.25 Producția totală de fibră de cânepă obținută în ECE în perioada 1999-2003

U.M. = t

Fig. 4.16. Producția totală de fibră de cânepă obținută în țările E.C.E. în perioada 1999-2003

Date Eurostat 2000 – 2005

4.2.5. Evoluția pieței semințelor de plante oleaginoase în E.C.E.

Evoluția pieței rapiței

Deși rapița a prezentat un interes mai mic pentru fermierii din țările Europei Centrale și de Est în perioada 1999-2003, utilizarea semințelor acestei plante pentru obținerea de bio-diesel în următorii ani și obligativitatea asumată de retragere din cultură de către țările din această regiune a unor suprafețe importante, pe care poate fi cultivată însă rapița pentru obținerea de produse nealimentare, va permite relansarea acestei piețe în E.C.E.

Evoluția suprafețelor cultivate cu rapiță în E.C.E.

Suprafața cultivată cu rapiță în țările Europei Centrale și de Est a scăzut cu 27.8 % în perioada 1999-2003, cele mai mari diminuări de suprafețe cultivate cu rapiță înregistrându-se în Ungaria și Cehia care au cultivat cu 110 respectiv 89 mii hectare mai puțin decât în anul 1999.

În anul 2004 interesul fermierilor pentru această cultură a sporit în condițiile unor prețuri atractive, aceasta ducând la cultivarea a unor suprafețe mult mai mari de rapiță în Ungaria (o creștere de 32 mii de hectare față de anul 2003), Polonia (538 de mii de hectare cultivate în 2004), Lituania ( 33 de mii de hectare mai mult în 2004) și Slovacia (91,4 mii hectare cultivate cu rapiță în anul 2004)

Tabel 4.26. Suprafața cultivată cu rapiță în ECE în perioada 1999-2003

Mii ha

Date Eurostat 2000 – 2005

Evoluția randamentelor obținute la hectar la cultura de rapiță în E.C.E.

Producția medie la cultura de rapiță obținută în țările E.C.E a fost în perioada 1999-2003 în medie cu 1000 de kg/ha mai mică de cât producția medie obținută la rapiță în țările U.E. 15.

Anul 2003 a fost unul nefavorabil din punct de vedere climatic culturii de rapiță în această regiune, fapt ce a dus la obținerea unei producții medii de doar 1,6 mii tone la hectar, în scădere cu 22,1 % față de producția medie realizată în anul 1999.

Polonia obține anual randamente superioare celor înregistrate în această regiune, în timp ce țările Baltice obțin producții medii inferioare mediei obținute în E.C.E.

Tabel 4.27. Randamentele la hectar obținute la rapiță în ECE în perioada 1999-2003

100kg/ha

Date Eurostat 2000 – 2005

Fig.4.17. Evoluția comparativă a randamentelor la rapiță obținute în U.E. 15 și

E.C.E.-10 în perioada 1999-2003

100kg/ha

Date Eurostat 2000 – 2005

Evoluția producției totale la cultura de rapiță în E.C.E.

Producția de rapiță obținută în țările E.C.E. în anul 2003 a fost de 1,5 milioane tone, care reprezintă circa 16 % din producția de rapiță obținută în același în țările U.E. 15.

În anul 2003 producția totală de rapiță obținută în țările E.C.E. a fost cu peste 40 % mai mică decât cea a anului 1999.

Cea mai mare diminuare de producție față de anul 1999 s-a înregistrat în Slovacia, unde suprafețele mai mici cultivate și randamentele scăzute din anul 2003 au dus la o producție totală cu 77 % mai mică decât în 1999.

O scădere de aproape 550 de mii de tone a producției de semințe de rapiță s-a produs și în Cehia, unde în anul 2003 producția obținută a reprezentat doar 42.6 % din cea a anului 2003, ca urmare a reducerii cu 100 de mii de hectare a suprafeței de rapiță cultivată. Creșterea cererii de semințe de rapiță preconizată pentru anii următori, pe fondul diversificării consumului va duce la creșterea în perioada următoare a producției totale de semințe de rapiță.

Tabel 4.28. Producția totală de rapiță obținută în ECE în perioada 1999-2003

Mii tone

Date Eurostat 2000 – 2005

Deficitul de producție înregistrat în unii ani în vechile țările membre ale Uniunii Europene reprezintă o oportunitate în plus de valorificare a producției de rapiță de către producătorii din țările E.C.E, pe fondul eliminării barierelor vamale începând cu momentul integrării din anul 2004.

Fig.4.18. Evoluția comparativă a suprafețelor cultivate cu rapiță și a producțiilor totale

obținute în U.E. 15 și E.C.E. în perioada 1999-2003

Date Eurostat 2000 – 2005

Evoluția pieței florii soarelui în E.C.E.

Ungaria este principala producătoare de semințe de floarea soarelui dintre țările noi membre ale Uniunii Europene. În anul 2003 suprafețele cultivate cu floarea soarelui au crescut în această regiune cu peste 7 % față de anul 1999.

Ungaria este principala cultivatoare de floarea soarelui dintre țările noi membre ale Uniunii Europene, suprafața anuală fiind în anul 2003 de 500 mii hectare. În Slovacia suprafețele cultivate cu floarea soarelui au crescut cu aproape 28 % în perioada 1999-2003, de la 95 de mii la 131 de mii de hectare cultivate.

Evoluția suprafețelor cultivate cu floarea soarelui în E.C.E.

Tabel 4.29. Suprafața cultivată cu floarea soarelui în E.C.E. în perioada 1999-2003

Mii ha

Date Eurostat 2000 – 2005

Evoluția randamentelor obținute la hectar la cultura de floarea soarelui în E.C.E.

Producția medie de semințe de floarea soarelui la hectar în țările E.C.E. a crescut în perioada 1999-2003 cu peste 29 %, de la 1520 kg/ha în anul 1999 la peste 1970 Kg/ha în anul 2003. Spre deosebire de alte culturi, la floarea soarelui producția medie la hectar obținută în țările noi membre ale Uniunii Europene depășește aproape frecvent producția medie realizată în țările vestice.

În Cehia se obțin cele mai mari randamente din regiune, producția medie anuală fiind mai în mod obișnuit mai mare de de 2200 Kg/ha.

Tabel 4.30. Randamentele la hectar obținute la floarea soarelui în ECE

în perioada 1999-2003 100kg/ha

Date Eurostat 2000 – 2005

Fig.4.19. Evoluția comparativă a randamentelor la floarea soarelui obținute în U.E. 15 și

E.C.E.-10 în perioada 1999-2003

100kg/ha

Date Eurostat 2000 – 2005

Evoluția producției totale la cultura de floarea soarelui în E.C.E.

În anul 2003 în țările E.C.E. producția de floarea soarelui a depășit 1,3 milioane tone, față de anul 1999 înregistrându-se un spor de producție de peste 38 %.

Cea mai mare creștere de producție s-a înregistrat în Slovacia, unde atât creșterea suprafețelor cultivate cât și obținerea de producții medii din ce în ce mai mari au dus la o dublare a producției în perioada 1999-2003.

În Ungaria, cea mai mare producătoare de semințe de floarea soarelui, s-a înregistrat de asemenea o creștere cu 25 % în anul 2003 a producției totale obținute față de anul 1999.

Cehia au fost obținute în anul 2003 peste 100 de mii de tone de semințe de floarea soarelui, aici creșterea suprafețelor cultivate în perioada 1999-2003 asigurând un spor de producție de 50 de mii de tone (+82.5 % în anul 2003 față de anul 1999)

Tabel 4.31. Producția totală de floarea soarelui obținută în ECE în perioada 1999-2003

Mii tone

Date Eurostat 2000 – 2005

Comerțul cu semințe de floarea soarelui în țările E.C.E.

Ungaria este principala exportatoare de semințe de floarea soarelui dintre țările E.C.E. În perioada 1999-2002 exporturile de semințe de floarea soarelui a crescut cu aproape 50 % pe fondul dublării exporturilor din Ungaria.

Tabel. 4.32.Exportul de semințe de floarea soarelui în țările E.C.E în perioada 1999-2002

(mii t)

Date FAO

Importul de semințe de floarea soarelui în țările E.C.E. a scăzut în perioada 1999-2002 cu aproape 80 %, de la 37 de mii de tone în anul 1999 la 7,5 mii tone în anul 2002

Tabel. 4.33. Importul de semințe de floarea soarelui în E.C.E în perioada 1999-2002 (mii t)

Date FAO

Fig. 4.20. Evoluția comerțului cu semințe de floarea soarelui în E.C.E.

Evoluția pieței culturii de soia

Evoluția suprafețelor cultivate cu soia în E.C.E. În noile țări membre ale Uniunii Europene soia se cultivă pe suprafețe semnificative doar în Ungaria, Slovacia și Cehia. În anul 2004 suprafața cultivată cu soia a crescut cu 19,5 % față de anul 1999.

Tabel 4.34. Suprafața cultivată cu soia în ECE în perioada 1999-2004 Mii ha

Date FAO – Iulie 2005

Fig.4.21. Evoluția comparativă a suprafețelor cultivate cu soia în U.E. 15 și E.C.E.-10

în perioada 1999-2003

Evoluția randamentelor obținute la hectar la cultura de soia în E.C.E. În anul 2004 producția medie de soia la hectar a fost de 2,1 t/ha, mai mică cu 8.3 % față de anul 1999. În Ungaria se obțin cele mai mari producții medii la hectar din regiune (peste 2,4 t/ha în 2004).

Tabel 4.35. Randamentele la hectar obținute la cultura de soia în ECE

în perioada 1999-2004 100kg/ha

Date FAO – Iulie 2005

Fig.4.22. Evoluția comparativă a randamentelor la soia în U.E. 15 și E.C.E.-10

în perioada 1999-2003

Evoluția producției totale la cultura de soia în E.C.E. În anul 2004 producția totală de soia a depășit 90 de mii de tone în țările E.C.E., fiind cea mai mare producție înregistrată în perioada 1999-2003. Ungaria a obținut în anul 2004 circa 72 % din producția totală de soia a țarilor din E.C.E. Cehia a cunoscut în ultimii ani o creștere de la an la an a producției de soia pe fondul măririi permanente a suprafețelor cultivate.

Tabel 4.36. Producția totală de semințe de soia obținută în ECE în perioada 1999-2004

Mii tone

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția comerțului cu soia în țările E.C.E. Țările E.C.E. sunt importatoare nete de soia, în ultimii ani volumul importurilor fiind net superioare celor exportate. Acest fenomen a avut la bază în special creșterea consumului pe piața internă într-un procent mai mare decât producția obținută. Astfel numai în anul 2002 importurile de soia au depășit exportuile cu 73 mii de tone față de un decalaj de numai 5 mii de tone înregistrat în anul 1999.

Evoluția exportului de soia al țărilor E.C.E. Exportul de soia a scăzut în perioada 1999-2002 cu 46 %, deoarece țări precum Slovacia și Ungaria au folosit din ce în ce mai mult producția obținută pe piața internă, aceasta fiind în ultimii ani chiar insuficientă în raport cu creșterea cererii de consum. În anul 2002 au fost exportate numai 8 mii de tone de soia de către țările E.C.E., față de peste 15 mii de tone cât se exportau în anul 1999.

Tabel 4.37.Evoluția exportului de soia în țările E.C.E. Mii tone

Date Eurostat 2000 – 2005

Evoluția importului de soia în țările E.C.E. În țările E.C.E. importurile de soia au depășit 110 mii tone în anul 2001. Ungaria este principala importatoare de soia, datorită utilizării pe scară largă în hrana animalelor a concentratelor pe bază de soia.

Tabel 4.38. Evoluția importului de soia în țările E.C.E. Mii tone

Date Eurostat 2000 – 2005

În anul 2002 importul de soia în Ungaria a depășit 54 de mii de tone, față de numai 2 mii de tone cât se importau în anul 1999. De asemenea în Polonia importul de soia a crescut cu 37 % în anul 2002 față de anul 1999, în anul 2001 fiind importată chiar o cantitate de aproape 15 mii de tone.

Fig 4.23. Evoluția comerțului cu soia al țărilor E.C.E.

4.2.6. Evoluția pieței tutunului în E.C.E.

Evoluția suprafețelor cultivate cu tutun în E.C.E. În perioada 1999-2004 suprafețele cultivate cu tutun în țările E.C.E. au scăzut aproape la jumătate. Polonia este principala țară cultivatoare de tutun dintre țarile E.C.E., suprafețele destinate producției de tutun fiind de circa 10 mii hectare în anul 2004 fața de 20 de mii hectare cultivate în anul 1999.

Tabel 4.35. Evoluția suprafețelor cultivate cu tutun în ECE în perioada 1999-2004

Ha

Date FAO – Iulie 2005

Fig.4.24. Evoluția comparativă a suprafețelor cultivate cu tutun în U.E. 15 și E.C.E.-10

în perioada 1999-2003

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția randamentelor obținute la cultura de tutun în E.C.E. Randamentele la tutun în țările E.C.E. sunt în medie cu 500 –600 kg/ha mai mici decât cele înregistrate în țarile U.E.15 .

În anul 2004 prodcția medie de frunze de tutun la hectar în țările E.C.E. au fost mai mici cu aproape 5 % în anul 2004 (1940 Kg/ha) față de anul 1999 când au fost de peste 2000 Kg/ha.

În Cipru se obțin cele mai mari producții la hectar chiar din toată Europa, acestea depășind 4500 de Kg/ha anual.

În Slovacia producția medie de frunze de tutun la hectar nu depășește 1880 de Kg/ha, în anul 2004 înregistrându-se chiar o producție medie de sub 1400kg/ha, aceasta fiind cea mai mică obținută în această țară în ultimiul deceniu.

Tabel 4.36. Evoluția producțiilor medii frunze de tutun în ECE în perioada 1999-2004

Date FAO – Iulie 2005

Fig. 4.25. Evoluția comparativă a producției medii de frunze de tutun în U.E. 15 și E.C.E.-10

în perioada 1999-2003

Evoluția producției totale de frunze de tutun în E.C.E. În țările E.C.E. sunt obținute anual peste 33 de mii de tone de frunze de tutun. În anul 2004 producția a scăzut apropape la jumătate față de anul 1999 datorită reducerii drastice a suprafețelor cultivate în Polonia.

Tabel 4.37. Producția totală de frunze de tutun obținută în ECE în perioada 1999-2004

Date FAO – Iulie 2005

Fig.4.26. Evoluția comparativă a producției totale de tutun în U.E. 15 și E.C.E.-10

în perioada 1999-2003

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția comerțului cu frunze de tutun în țările E.C.E.

Comerțul cu tutun în țările din E.C.E a oscilat foarte mult de la an la an, însă de fiecare dată exporturile au fost sub valoarea importurilor.

În perioada 1999-2003 exporturile de frunze de tutun al țărilor E.C.E. a crescut cu 73,4 %, de la 8 mii de tone în anul 1999 la peste 14 mii de tone în anul 2003. Polonia este principala exportatoare de materie brută pentru obținerea de tutun dintre țările E.C.E. În anul 2003 Polonia a exportat peste 6 mii de tone de frunze de tutun, în creștere cu 26 % față de anul 1999.

Tabel. 4.39. Exportul de frunze de tutun în E.C.E în perioada 1999-2003

Date FAO – Iulie 2005

Importurile de frunze de tutun în țările E.C.E. au scăzut la jumătate în perioada 1999-2003, de la peste 100 de mii de tone importate în anul 1999 la numai 56 de mii de tone în anul 2003.

Principala importatoare de frunze de tutun din regiune, Polonia a cunoscut în ultimii ani o scădere semnificativă a importurilor, de la 60 de mii de tone la mai puțin de 20 de mii de tone, cea ce indică o orientare spre importul direct de tutun procesat.

Tabel. 4.40. Importul de frunze de tutun în E.C.E în perioada 1999-2003

Date FAO – Iulie 2005

Fig.4.27. Evoluția comerțului cu frunze de tutun în țările E.C.E. în perioada 1999-2003

Date FAO – Iulie 2005

4.3. Evoluția pieței fructelor și legumelor în E.C.E.

Evoluția pieței fructelor în E.C.E.

Evoluția suprafețelor cultivate cu pomi fructiferi. În țările E.C.E. plantațiile pomicole se întind pe suprafețe ce depășesc 700 de mii de hectare. În perioada 1999-2004 suprafețele cultivate cu pomi fructiferi a scăzut însă cu 8,9 %, pe fondul reducerii suprafețelor pomicole în toate țările E.C.E. cu excepția Estoniei.

Dintre țările E.C.E. care au aderat în anul 2004 la Uniunea Europeană, Polonia deține cele mai mari suprafețe cultivate cu pomi fructiferi, urmată de Ungaria și Cehia.

Tabel 4.41. Evoluția suprafețelor cultivate cu pomi fructiferi în țările E.C.E.

U.M.= Ha

Date Eurostat 2000 – 2005

Fig.4.28. Evoluția suprafețelor cultivate cu pomi fructiferi în principalele țări producătoare

de fructe din E.C.E.

4.3.1. Evoluția pieței merelor în E.C.E.

Evoluția suprafețelor cultivate cu meri în E.C.E. În E.C.E plantațiile de meri au scăzut cu 5.7 % în perioada 1999-2004, de la 260 de mii hectare la 245 de mii hectare.Polonia este principala cultivatoare de meri, având peste 160 de mii de hectare pe rod. Ungaria are la rândul ei peste 36 mii de hectare cu meri în timp în Cehia plantațiile de meri depășesc 10 mii hectare.

Tabel 4.38. Evoluția suprafețelor cultivate cu meri în ECE în perioada 2000-2004

Mii Ha

Date FAO – Iulie 2005

Este de remarcat că suprafețele cultivate cu meri în țările E.C.E. sunt aproape la fel de mari cu cele cultivate în țările U.E. 15. Astfel în anul 1999 în U.E. erau cultivate 312 mii hectare cu meri față de 260 de mii în țările E.C.E. în timp ce în anul 2003 în U.E. erau cultivate 295 de mii de hectare iar în E.C.E. circa 245 de mii de hectare.

Fig.4.29. Evoluția suprafețelor cultivate cu meri în principalele țări producătoare ale

E.C.E. în perioada 1999-2004

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția producției medii de mere la hectar în țările E.C.E. Dintre țările E.C.E. Slovenia obține cele mai bune randamente la hectar. Astfel în anul 2004 în această țară s-a obținut o producție medie de aproape 70 de t de mere la hectar. Și în Cehia producția depășește aproape în fiecare an 20 de t de mere la hectar, situându-se în mod obișnuit peste media obținută în țările E.C.E.

Tabel 4.39. Evoluția producției medii de mere la hectar în ECE, în perioada 2000-2004

100kg/Ha

Date FAO – Iulie 2005

În perioada 1999-2004 producția medie de mere la hectar a crescut în țările E.C.E. cu peste 56 %, de la 10 t/ha în anul 1999 la peste 15 t/ha în anul 2004. Cu toate acestea randamentele la mere în țările E.C.E. se mențin la un nivel scăzut față de cele obținute în U.E. 15. Astfel dacă în anul 2003 în țările E.C.E. producția medie la mere a fost de 13,9 t/ha în țările U.E. aceasta a fost aproape dublă – 276 t/ha.

Fig. 4.30. Evoluția comparativă a producției medii de mere la hectar în E.C.E. și UE. 15,

în perioada 2000-2003

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția producției totale de mere în țările E.C.E. Producția totală de mere a crescut în perioada 1999-2004 cu aprope 47 % în țările E.C.E. pe fondul creșterii producției medii la hectar.

Tabel 4.40. Evoluția producției totale de mere în ECE în perioada 2000-2004

Mii tone

Date FAO – Iulie 2005

În Polonia producția totală de mere a crescut cu peste 900 de mii de tone în perioada 1999-2004, în timp ce în Ungaria creșterea a fost de 200 de mii de tone în același interval de timp, cu mențiunea că dacă în Polonia creșterea a fost determinată numai de mărirea randamentelor, pe fondul unei ușoare restrângeri a plantațiilor de meri, în Ungaria creșterea de producție a avut la bază atât înființarea de plantații noi cât și obținerea de producții mai mari în condițiile aplicării unei tehnologii de cultură superioare.

Fig.4.31. Evoluția producției totale de mere în principalele țări producătoare ale E.C.E. în

perioada 1999-2004 mii t

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția consumului de mere în țările E.C.E. Consumul de mere pe cap de locuitor variază foarte mult în țările E.C.E. în funcție de preferințele alimentare ale consumatorilor dintr-o țară sau alta. În majoritatea țărilor se înregistrează însă o creștere a consumului mediu anual, aceasta variind între +2% și +80 % în perioada 1999-2002.

Dintre Țările Baltice Letonia a înregistrat cea mai mare creștere a consumului pe cap de locuitor, de la 22,6 Kg/loc/an în anul 1999 la 27,4 Kg/loc/an în anul 2002, în timp ce în Lituania s-a înregistrat un ușor regres al consumului mediu în anul 2002.

În Slovenia consumul de mere pe cap de locuitor a cunoscut o dezvoltare considerabilă, de peste 78 % în perioada 1999-2002. Astfel în anul 2002 în Slovenia se înregistra cel mai mare consum unitar din regiune, de peste 46 Kg/loc/an.

Tabel 4.41. Evoluția consumului mediu de mere pe cap de locuitor în țările E.C.E.

U.M.= Kg/loc/an

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția comerțului cu mere în țările E.C.E. Creșterea producției de mere în țările E.C.E. a permis exportul în perioada 1999-2003 a unei cantități din ce în ce mai mare de mere.

În anul 2003 țările E.C.E. exportau peste 430 de mii de tone, în creștere cu aproape 90 % față de anul 1999, când exportul de mere era de numai 230 mii tone.

Polonia este și principala exportatoare de mere dintre țările E.C.E., cantitățile de mere

destinate comercializării pe piețele internționale depășind 349 de mii de tone în anul 2003.

Cehia este a doua mare exportatoare de mere din regiune, cantitățile de mere tranzacționate în special în țările vecine oscilând în perioada 1999-2003 între 40 de mii și 130 de mii de tone.

Tabel 4.42. Evoluția exportului de mere în țările E.C.E.

mii t

Date FAO – Iulie 2005

Importurile de mere în țările E.C.E. au scăzut în perioada 1999-2003 la 177 de mii de tone în anul 2003 față de 187 de mii tone în anul 1999. Cehia a fost în perioada 1999-2003 principala importatoare din regiune, cu o medie de peste 40 mii tone mere.Lituania importă și ea în medie peste 27 mii tone anual.

Tabel 4.43.Evoluția importului de mere în țările E.C.E. mii t

Date FAO – Iulie 2005

În perioada 1999-2003 la nivelul țărilor E.C.E exportul de mere s-a situat permanent la un nivel superior importului. Analizat pe țări, comerțul cu mere în țările E.C.E. indică că țări precum Ungaria și Polonia sunt exportatoare nete de mere, în timp ce în celelalte țări balanța comerială este în mod frecvent negativă la capitolul comerț cu mere.

Fig.4.32. Evoluția comerțului cu mere în țările E.C.E. în perioada 1999-2003

Date FAO – Iulie 2005

4.3.2.Evoluția pieței strugurilor în E.C.E.

Evoluția suprafețelor cultivate cu viță de vie în E.C.E. Suprafețele cu viță de vie au scăzut în țările E.C.E. cu aproape 14 % în perioada 1999-2004. Ungaria are cele mai mari suprafețe cu viță de vie dintre țările noi membre ale Uniunii Europene, care depășeau în anul 2004 83 de mii de hectare. În Cipru se cultivă circa 17 mii de hectare cu viță de vie, în timp ce în Slovenia se înregistrau în anul 2004 peste 15 mii de hectare.

Tabel 4.44. Evoluția suprafețelor cultivate cu viță de vie în ECE în perioada 2000-2004

Mii ha

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția producției medii de struguri în E.C.E. În anul 2004 producțiile medii obținute la struguri în țările E.C.E. au crescut cu 27 % față de anul 1999. Ungaria obține în anii favorabili din punct de vedere climatic producții mediii de aproape 10 mii tine la hectar, în timp ce Slovenia poate obține de asemenea și peste 8,5 mii tone la hectar.

Tabel 4.45. Evoluția producției medii de struguri la hectar în ECE în perioada 1999 – 2004

100kg/Ha

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția producției totale de struguri în E.C.E. Producția totală de struguri în țările E.C.E a crescut în perioada 1999-2004 cu peste 9 %. Ungaria a obținut în anul 2004 circa 650 de mii de tone, în timp ce Slovenia a obținut în același an peste 134 de mii de tone, în creștere cu 37 % față de anul 1999.

Tabel 4.46. Evoluția producției totale de struguri în E.C.E. în perioada 1999 – 2004 Mii t

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția consumului de struguri în țările E.C.E. În perioada 1999-2004 consumul de struguri în țările E.C.E. a scăzut cu aproape 12 % . În Polonia și Ungaria consumul de struguri depășește 100 de mii de tone anual.

Tabel 4.47. Evoluția consumului de struguri în E.C.E. în perioada 1999 – 2004 Mii t

Date FAO – Iulie 2005

În Slovenia s-a înregistrat o creștere cu peste 50 % a consumului în perioada 1999-2002, în această țără înregistrându-se și cel mai mare consum pe cap de locuitor dintre țările E.C.E.

Fig .4.33. Evoluția consumului mediu de struguri pe cap de locuitor în țările E.C.E.

Evoluția pieței legumelor în E.C.E.

Evoluția suprafețelor cultivate cu legume în E.C.E. În perioda 2000-2004 suprafețele cultivate cu legume în țările E.C.E. au scăzut cu peste 60 de mii de hectare. Cele mari reduceri de suprafețe cu legume s-au înregistrat în Polonia (43 de mii de hectare), Cehia (14 mii de hectare) și Slovacia ( 9 mii hectare).

Tabel 4.48. Evoluția suprafețelor cultivate cu legume în E.C.E. în perioada 2000-2004

Mii ha

Date FAO – Iulie 2005

Polonia, principala producătoare de legume dintre țările E.C.E.cultiva în anul 2004 peste 200 de mii de hectare cu legume, în ce în Ungaria în același an suprafețele cultivate cu legume erau de aproape 100 de mii hectare.

Fig.4.34. Evoluția suprafețelor cultivate cu legume în principalele țări producătoare ale

E.C.E. în perioada 2000-2004

Evoluția producției medii de legume la hectar în E.C.E. Producția media de legume în țările E.C.E. a crescut în perioada 2000-2004 de la 19.4 t la 21.3 t la hectar.

În Cehia randamentele la legume au crescut cu aproape 30 % în perioada 2000-2004, în timp ce în Ungaria acestea au urcat de asemenea la aproape 20 de t/ha în anul 2004 față de 16,6 t/hectar cât se obțineau în anul 2000.

Tabel 4.49. Evoluția producției medii de legume la hectar în E.C.E. în perioada 2000-2004

100kg/Ha

Date FAO – Iulie 2005

În Slovacia, pe cele 25 de mii de hectare cultivate cu legume se obțin randamente situate sub media înregistrată în celelalte țări ale E.C.E.

Fig.4.35. Evoluția randamentelor la hectar la legume în principalele țări producătoare

Evoluția producției totale de legume în E.C.E. Reducerea suprafețelor cultivate cu legume în țările E.C.E. în perioada 2000-2004 a determinat o diminuare cu aproape 400 de mii de tone a producției totale obținute.

Tabel 4.50. Evoluția producției totale de legume în E.C.E. în perioada 2000-2004

Mii tone

Date FAO – Iulie 2005

Principala țară producătoare de legume din această regiune, Polonia, obține 60 % din producția totală de legume. În perioada 1999-2004 producția totală de legume în Polonia a scăzut de la 5,8 la 5,2 milioane tone. În Ungaria în schimb creșterea atât a suprafețelor cât și a randamentelor la hectar a dus la creșterea producției totale de legume la peste 1,8 milioane tone în anul 2004, față de 1,5 milioane cât se obțineau în anul 1999.

Fig.4.36. Evoluția producției totale de legume în principalele țări producătoare ale E.C.E.

Evoluția comerțului cu legume al E.C.E. În perioada 1999-2002 exportul de legume al țărilor din E.C.E. a crescut într-o proporție mai mică decât importul, însă în toată această perioada exportul a depășit prin cantitate și valoare nivelul importului.

Evoluția exportului de legume. Polonia este principala exportatoare de legume dintre țările E.C.E., cu peste 800 de mii de tone exportate în anul 2004, ea fiind urmată de Ungaria care de asemenea a exportat numai în anul 2004 peste 700 de mii de tone de legume.

Tabel 4.51. Evoluția exportului de legume al țărilor E.C.E. în perioada 1999-2002 Mii t

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția importului de legume. Cehia este principala importatoare de legume dintre țarile E.C.E, cantitățile importate mărindu-se permanent în perioada 1999-2002.

Tabel 4.52. Evoluția importului de legume al țărilor E.C.E. în perioada 1999-2002 Mii t

Fig.4.37. Evoluția comerțului cu legume al E.C.E. în perioada 1999-2002

4.4. Evoluția pieței laptelui în E.C.E.

Evoluția șeptelului de vaci pentru lapte în E.C.E. În perioada 1999-2004 efectivele de vaci cu lapte în țările E.C.E au scăzut cu peste 12 %, de la 5.4 milioane capete în anul 1999 la 4.7 milioane capete în anul 2004

Cele mai mari efective de vaci de lapte dintre țările E.C.E. le are Polonia, cu peste 2.9 milioane capete, urmată de Lituania și Cehia, fiecare cu peste 400 de mii de vaci de lapte.

Aderarea țărilor din E.C.E. în anul 2004 la Uniunea Europeană a presupus asimilarea sistemului cotelor de lapte și în aceste țări, cea ce nu va permite mărirea efectivelor de vaci de lapte în următorii ani, cu atât mai mult cu cât se anticipează și o creștere a randamentelor la lapte.

Tabel 4.53. Evoluția șeptelului de vaci în E.C.E. în perioada 1999-2004

Mii de capete

Date FAO – Iulie 2005

Fig.4.38. Evoluția efectivelor de vaci de lapte în țările E.C.E. în perioada 1999-2004

Evoluția producției medii de lapte obținute în E.C.E. În perioada 1999-2004 producția medie de lapte pe cap de vacă a ctrescut în toate țările E.C.E. datorită îmbunătățirii continue a sistemului de furajare și creșterii potențialului genetic.

Tabel 4.54. Evoluția producției medii de lapte în ECE în perioada 1999-2004

Kg/cap/an

Date FAO – Iulie 2005

Cele mai mari producții medii la lapte se obțineau în anul 2004 în Ungaria – 6000 Kg/vacă/an, Cehia 5989 Kg/vacă/an și Cipru 5741 Kg/vacă/an.

Fig.4.39. Evoluția producției medii de lapte în principalele țări producătoare aleE.C.E.

în perioada 1999-2004

kg/vacă/an

Evoluția livrărilor de lapte în țările E.C.E. În perioada 1999-2004 producția de lapte obținută în țările E.C.E. s-a menținut la 22 de milioane tone, în condițiile scăderii efectivelor de vaci, compensate de obținerea însă a unor producții de lapte superioare.

Tabel 4.55. Evoluția livrărilor de lapte în E.C.E. în perioada 1999-2004

Mii t

Date FAO – Iulie 2005

Polonia obține anual peste 12 milioane tone lapte, în timp ce Cehia realizează o producție de 2,6 milioane tone iar Ungaria obține și peste 2,1 milioane de tone anual.

Fig .4.40 Evoluția livrărilor de lapte în principalele țări producătoare ale E.C.E.

în perioada 1999-2004

mii t

Evoluția consumului de lapte în țările E.C.E. Consumul de lapte pe cap de locuitor în țările E.C.E. a crescut în perioada 1999-2002 cu 4.4 %. Cel mai mare consum de lapte pe cap de locuitor se înregistra în anul 1999 în Slovenia: 241 Kg/loc/an, în timp ce Slovacia acesta a înregistrat un recul până la 121 Kg/loc/an.

Tabel 4.56. Evoluția consumului de lapte pe cap de locuitor în ECE în perioada 1999-2002

Kg/cap/an

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția comerțului cu lapte al țărilor din E.C.E.

Țările E.C.E. se situează pe ansamblu în poziția de exportatoare nete de lapte, numai în anul 2003 fiind exportate peste 113 mii tone lapte în comparație cu numai 31 mii tone importate.

Exportul de lapte din țările E.C.E. a crescut în perioada 1999-2003 cu 147 % în condițiile în care acesta a luat amploare în special în Slovenia și Slovacia.

În anul 2003 din Slovacia au fost exportate aproape 34 de mii de tone de lapte, de trei ori mai mult decât în anul 1999. În Ungaria s-a înregistrat de asemenea o creștere a exporturilor de lapte de aproape 17 mii de tone în perioada 1999-2003, de la 22,9 mii tone exportate în anul 1999 la 39 mii tone în anul 2003.

Tabel 4.57. Evoluția exportului de lapte al țărilor din E.C.E. în perioada 1999-2003

t

Date FAO – Iulie 2005

Importurile de lapte au crescut semnificativ în perioada 1999-2003 în țările E.C.E. Dacă în anul 1999 Letonia importa 84 % din cantitățile totale importate în E.C.E, în anul 2003 importurile în această țară au scăzut, crescând în schimb foarte mult importurile de lapte în celelate țări ale E.C.E.

Astfel în anul 2003 în țările E.C.E. erau importate peste 30 mii de tone de lapte, față de mai puțin de 7 mii tone importate în anul 1999.

Tabel 4.58. Evoluția importului de lapte al țărilor din E.C.E. în perioada 1999-2003

t

Date FAO – Iulie 2005

În perioada 1999-2003 exportul de lapte al țărilor din Europa Centrală și de Est a atins un maxim de 156 mii tone în anul 2001, în timp ce importul a crescut de la an la an.

Fig.4.41. Evoluția comerțului cu lapte al țărilor E.C.E. în perioada 1999-2003

Mii t

4.5. Evoluția pieței pentru carne de vită în E.C.E.

Evoluția șeptelului de bovine pentru carne în E.C.E. În perioada 1999-2004 șeptelul de bovine pentru carne în țările E.C.E. a scăzut cu 16,4 %, pe fondul reducerii efectivelor de bovine în majoritatea țărilor din regiune. În Polonia, unde se înregistrează cele mai mari efective de bovine pentru carne, scăderea a fost de 19.5 % în perioada 1999-2004.

Tabel 4.59. Evoluția șeptelului de bovine pentru carne în E.C.E. Mii capete

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția numărului de bovine adulte și viței sacrificați anual în E.C.E. Numărul de bovine adulte și viței sacrificate anual în țările E.C.E. a scăzut în perioada 1999-2004 cu 16.7 % pe fondul reducerii cererii de consum și a diminuării efectivelor de bovine.

În Polonia, principala producătoare de carne de bovină dintre țările E.C.E. efectivele destinate sacrificării și producerii de carne au scăzut de asemenea cu 15.8 % în perioada analizată.

Tabel 4.60. Evoluția numărului de bovine adulte și viței sacrificați în ECE

în perioada 1999-2004 Mii capete

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția producției nete de carne de vită obținută în E.C.E. Noile state membre ale U.E. au înregistrat o scădere a producției de carne de vită în ultimul deceniu. În anul 2002 producția de carne a fost de 0,6 milioane tone, în scădere cu 0,3 milioane față de anul 1997.

Tabel 4.61. Evoluția producției de carne de vită în țările E.C.E.

în perioada 1999-2004 Mii t

Date FAO – Iulie 2005

Condițiile de piață mai favorabile din primul an al integrării a permis creșterea producției totale de carne în țările E.C.E. la 0,66 milioane tone în anul 2003

Fig.4.42. Evoluția producției de carne de vită în țările E.C.E. în perioada 1999-2003

Evoluția consumului de carne de vită în țările E.C.E. Consumul de carne de vită a scăzut substanțial în ultimul deceniu. Carnea de vită nu a fost printre sortimentele de carne favorite ale consumatorilor din țările E.C.E., care au optat mai mult pentru carnea de pasăre și carnea de porc.

Pe fondul creșterii veniturilor populației în țările E.C.E. în următorii ani, e posibilă o creștere a consumului, mai ales datorită existenței unei noi orientări a consumatorilor pentru carnea dietetică.

Tabel 4.62. Evoluția consumului mediu de carne de vită pe cap de locuitor

în țările E.C.E. în perioada 1999-2002 Kg/loc/an

Date FAO – Iulie 2005

Comerțul cu carne de vită al E.C.E.

Țările E.C.E. sunt per total exportatoare nete de carne de vită, cantitățile exportate anual depășind constant nivelul importurilor.

Evoluția exportului de carne de vită al țărilor E.C.E. Exportul de carne de bovină din țarile E.C.E. a crescut în perioada 1999-2003 cu peste 24 %, datorită creșterii capacității de export a Poloniei, țară care în perioada 1999-2003 a înregistrat o dublare a cantităților de carne de vită exportate.

Tabel 4.63 Evoluția exportului cu de carne de vită în țările E.C.E. în perioada 1999-2003 mii t

Date FAO – Iulie 2005

Importul de carne de vită în țările E.C.E. Importul de carne de vită în țările E.C.E. a atins un maxim de 44 de mii de tone în anul 2000, pentru ca apoi să scadă până la 35 de mii de tone în anul 2003.

În Ungaria se importă și 12 mii de tone anual, în timp ce în Malta turismul generează o cerere de consum mai mare pentru care se recurge la importul a 9-11 mii tone de carne de vită anual.

În perioada 1999- 2003 importurile de carne de vită în țările E.C.E. a crescut cu peste 20 % de la 29 de mi de tone importate în anul 1999 la 35 de mii de tone în anul 2003.

Tabel 4.64. Evoluția importului de carne de vită în țările E.C.E. în perioada 1999-2003

mii t

Date FAO – Iulie 2005

Fig.4.43. Evoluția comerțului cu carne de vită în țările E.C.E. în perioada 1999-2003

Date FAO – Iulie 2005

4.6. Evoluția pieței pentru carne de porc în E.C.E.

Evoluția șeptelului de porci în țările E.C.E. În perioada 1999-2004 șeptelul de suine în țările E.C.E. a scăzut cu peste 7 %. Numai în Cehia și Slovacia scăderile de efective au fost de peste 20 % în perioada 1999-2004.

Principalele cauze ale acestei scăderi au fost legate de restructurarea setorului de producție în țările din regiune, și de trecerea acestor efective din sectorul public în sectorul privat.

Efectivele de suine din țările E.C.E. reprezentau în momentul integrării în anul 2004 circa 20 % din efectivele totale ale Uniuniii Europene (U.E. 25)

Tabel 4.65. Evoluția șeptelului de suine în țările E.C.E.

în perioada 1999-2004 Mii capete

Date FAO – Iulie 2005

Polonia are cele mai mari efective de sine dintre țările E.C.E., cele 18 milioane de capete din această țară reprezentând circa 60 % din efectivele totale ale E.C.E.

În Ungaria, a doua țară din regiune din punct de cedere al efectivelor totale de suine, efectivele au cunoscut o scădere cu 10 % în perioada 1999-2004, de la aproape 5,5 milioane în anul 1999 la mai puțin de 5 milioane în anul 2004

Fig. 4.44. Evoluția șeptelului de suine în țările E.C.E.

Evoluția producției nete de carne de porc în țările E.C.E. Producția de carne de porc în țările E.C.E. a urmat la rândul ei tendința descresctoare a efectivelor de suine, fiind în anul 2003 cu aproape 2 % mai mică decât în anul 1999.

Polonia produce în jur de 2 milioane de tone anual, care reprezintă în jur de 80 % din producția totală realizată în regiune. Peste 600 de mii de tone de carne de porc au fost obținute în ultimii ani în Ungaria, în timpe ce în Cehia, a treia mare producătoare de carne de porc din regiune, producți anuală depășește an de an 450 de mii de tone.

Tabel 4.66. Evoluția producției de carne de porc în țările E.C.E.

în perioada 1999-2004

Mii tone

Date FAO – Iulie 2005, Eurostat Mai 2005

Evoluția consumului de carne de porc în țările E.C.E. Consumul de carne de porc în țările E.C.E. a scăzut în perioada 1999-2002 cu peste 6.6 % datorită unei puteri reduse de cumpărare din partea consumatorilor și a reorientării acestora în unele țări către consumul de carne dietetică, în special cea de pasăre.

Cea mai mare scădere a consumului s-a produs în Cehia unde, acesta s-a redus la jumătate în perioada 1999-2002.

Tabel 4.67. Evoluția consumului de carne în țările E.C.E. în perioada 1999-2002

Mii tone

Date FAO – Iulie 2005, Eurostat Mai 2005

În perioada 1999—2002 consumul mediu de carne pe cap de locuitor a scăzut în Cehia de la 45.5 Kg/cap locuitor/an în anul 1999 la 42.1 Kg/cap locuitor/an în anul 2002.

De asemenea în Slovacia consumul mediu de carne pe cap de locuitor a scăzut de la 44.4 Kg/cap locuitor/an în anul 1999 la 32.3 Kg/cap locuitor/an în anul 2002. În Polonia scăderea a fost mai mică (47.8 Kg/cap locuitor/an în anul 2002 față de 48.5/cap locuitor/an Kg în anul 1999).

În Letonia în schimb s-a înregistrat o creștere a consumului mediu pe cap de locuitor în perioada analizată, însă în aceată țară consumul mediu era inferior celorlalte țări (a crescut de la de 16.7 kg/cap locuitor/an în anul 1999 la 21.9 kg/cap locuitor/an în anul 2002).

În Ungaria consumul mediu de carne de porc a fost de asemenea în creștere în perioada analizată, de la 43.8 kg/cap locuitor/an în anul 1999 la 45.1 kg/cap locuitor/an în anul 2002.

Evoluția comerțului cu carne de porc al țărilor din E.C.E. Comerțul cu carne de porc al țarilor E.C.E. acunoscut în perioada 1999-2003 atât o creștere a exportului cât și a importului, însă într-o proporție mai mare al primului (+40 % față de import).

Evoluția exportului de carne de porc în țările E.C.E. Polonia este principala exportatoare de carne de porc din regiune, din cele 231 de mii de tone exportate în anul 2003, circa 187 de mii fiind din acestă țară.

Tabel 4.68. Exportul de carne de porc al țărilor E.C.E. tone

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția importului de carne de porc în țările E.C.E. Importul de carne de porc în țările E.C.E. a fost în anul 2003 de 47 de mii de tone, acesta fiind dublu față de anul 1999, însă în scădere față de anul 2002 când au fost importate peste 60 de mii t. de carne de porc.

Tabel 4.69. Exportul de carne de porc al țărilor E.C.E. tone

Date FAO – Iulie 2005

Fig.4.45. Comerțul cu carne de porc al țărilor din E.C.E. în perioada 1999-2003

4.7. Evoluția pieței pentru carne de pasăre și ouă în țările E.C.E.

Piața cărnii de pasăre se află în plină expansiune în țările E.C.E. datorită cerințelor mari de consum pentru acest sortiment de carne atât pentru piața internă cât și pentru piața externă

Evoluția numărului de pui pentru carne sacrificați anual în E.C.E. În anul 2004 efectivele de pui în țările E.C.E. au crescut cu 36.5 %. Cele mai mari efective de pui pentru carne se află în Polonia – 520 de milioane de pui sacrificați în anul 2004, Cehia – 233 de milioane pui sacrificați în anul 2004, și Ungaria –170 milioane de pui sacrificați în anul 2004.

În țările Baltice producția de carne de pui în viu s-a dublat în perioada 1999-2004, în timp ce în Slovacia a crescut cu 60 % în perioada analizată.

Tabel 4.70. Evoluția numărului de pui pentru carne sacrificați anual în E.C.E.

în perioada 1999-2004 Mii capete

Date FAO – Iulie 2005

Efectivele de pui sacrificați în țările E.C.E. reprezintă aproape un sfert din efectivele totale ale U.E. 25.

Fig. 4.46.Evoluția comparativă a efectivelor de pui sacrificați anual în țările E.C.E. și U.E.15

în perioada 1999-2004

Evoluția producției de carne de pui în țările E.C.E. În perioada 1999-2004 producția de carne de pui în țările E.C.E. a crescut cu aproape 28 %.

În Polonia, principala țară producătoare de carne de pasăre din regiune, producția de carne de pasăre a crescut cu 11.4 % în perioada 1999-2004.

Și în Cehia producția de carne de pui a crescut de la 184 de milioane la 208 milioane tone în perioada 1999-2004, dar cea mai mare creștere de producție au înregistrat-o Letonia ( +123 %), Estonia și Lituania(+100 % în anul 2004 față de anul 1999).

Tabel 4.71.Evoluția producției de carne de pui în țările E.C.E. în perioada 1999-2004

t

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția consumului de carne de pasăre în țările E.C.E. Consumul de carne de pasăre în țările E.C.E. a crescut în ultimii ani în majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est, în condițiile în care consumul mediu pe cap de locuitor a ajuns de la 18.1 Kg/loc/an în anul 2002 la 23.1 18.1 Kg/loc/an în anul 2002. Tendința de creșterea a continuat și în perioada 2002-2004, în anul 2004 consumul mediu de carne de pasăre pe cap de locuitor în țările E.C.E. fiind estimat la 24.4 Kg/loc/an.

Cea mai mare creștere a consumului de carne de pasăre a avut loc în țările Baltice, în Letonia consumul mediu dublându-se numai în perioada 1999-2002.

Tabel 4.72.Evoluția consumului mediu de carne de pasăre pe cap de locuitor în țările E.C.E.

în perioada 1999-2002

Kg/loc/an

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția exportului de carne de pasăre al țărilor E.C.E. Exportul de carne de pasăre al țărilor din E.C.E. a fost în anul 2003 aproape la același nivel cu cel înregistrat în anul 1999. Polonia a fost în anul 2003 cea mai mare exportatoare de carne de pasăre din regiune, cu peste 37 de mii t exportate, urmată îndeaproape de Ungaria cu 36 mii t exportate.

Tabel 4.73.Evoluția exporturilor de carne de pasăre al țărilor E.C.E. în perioada 1999-2003 (t)

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția importului de carne de pasăre al țărilor E.C.E. În perioada 1999-2003 importurile de carne de pasăre în țările E.C.E. au crescut cu 4.7 % datorită creșterii cererii de consum interne.

Tabel 4.74.Evoluția importurilor de carne de pasăre al țărilor E.C.E. în perioada 1999-2003 (t)

Date FAO – Iulie 2005

Fig 4.47. Evoluția comerțului cu carne de pasăre în țările E.C.E. în perioada 1999-2003

Evoluția producției de ouă în țările E.C.E. În ultimii ani producția de ouă a țărilor din E.C.E. a depășit 1 milion de tone. Polonia este principala țară producătoare pentru această piață, ea furnizând anual peste jumătate de milion de tone de ouă.

Tabel 4.75. Evoluția producției de ouă în țările E.C.E. în perioada 1999-2004

Mii tone

Date FAO – Iulie 2005, Eurostat Mai 2005

Evoluția consumului de ouă în țările E.C.E. Consumul de ouă a în țările E.CE. a depășit 1 milion de tone începând cu anul 1999. Țările mari producătoare Polonia și Ungaria sunt în aceiași măsură și cele mai mari consumatoare de ouă dintre țările E.C.E. În Polonia consumul de ouă pe cap de locuitor a crescut de la 10 Kg/loc/an în anul 1999 la 11.8 Kg/loc/an în anul 2002, în timp ce în Ungaria acesta a crescut de la 16.1 Kg/loc/an în anul 1999 la 17 Kg/loc/an în anul 2002.

Tabel 4.76. Evoluția producției de ouă în țările E.C.E. în perioada 1999-2004

Mii tone

Date FAO – Iulie 2005, Eurostat Mai 2005

Evoluția comerțului cu ouă în țările E.C.E. Țările E.C.E. își asigură necesarul de consum în mare măsură din producția proprie, importurile fiind reduse cantitativ. Astfel în Cehia și Ungaria sunt importate 3 mii de t anual, în timp ce în celelalte țări importul se situează sub o mie de t de ouă anual. Exporturile de ouă sunt mai mari decât importurile, din Polonia fiind exportate 26 de mii de tone anual, din Ungaria 13 mii de tone anual, din Cehia 8 mii de tone în timp ce dintre țările Baltice, Lituania înregistrează cele mai mari exporturi de ouă, cu peste 6 mii de tone anual.

4.8. Concluzii

Dintre țările Europei Centrale și de Est care au aderat în anul 2004 la Uniunea Europeană, doar Polonia, Ungaria și cele două țări desprinse din Cehoslovacia pot influența, într-o proporție variabilă în funcție de produs piețele agricole ale Uniunii Europene.

Piața cerealelor în noile țări membre reprezintă circa 20 % din piața cerealelor din U.E. 25 în privința producției realizate, însă doar Ungaria are un potențial semnificativ de export, celelalte țări producând cereale pentru acoperirea necesarului propriu.

Piața grâului de consum reprezintă principala piață cerealieră a țărilor din E.C.E. Grâul de consum se cultiva în țările E.C.E pe circa 5 milioane hectare, dar randamentele obținute sunt mult mai mici decât în țările U.E. 15, cea ce duce la obținerea a doar 17 milioane de tone anual.

Piața orzului a cunoscut o scădere în ultimii ani în țările E.C.E., reducerea suprafețelor cultivate generând un deficit de consum de 0.4 – 0.8 milioane tone, acoperit printr-o creștere a importurilor.

Piața porumbului în țările E.C.E. prezintă fluctuații mari de la an la an în cea ce privește modul de formare a ofertei și a prețurilor pe piață, datorită variațiilor mari înregistrate de producția totală de porumb obținută în această regiune.

Piața sfeclei de zahăr a cunoscut în ultimii ani o scădere a producției în țările E.C.E. pe fondul creșterii importurilor directe de zahăr, care au descurajat producătorii interni.

Piața rapiței a prezentat un interes mai mic pentru fermierii din țările Europei Centrale și de Est în ultimii ani, însă utilizarea semințelor de rapiță pentru obținerea de bio-diesel în următorii ani și obligativitatea asumată de retragere din cultură de către țările din această regiune a unor suprafețe importante, pe care poate fi cultivată însă rapița pentru obținerea de produse nealimentare, va permite relansarea acestei piețe în E.C.E.

Piața pentru floarea soarelui a cunoscut o creștere semnificativă în țările E.C.E pe fondul creșterii suprafețelor cultivate. Date fiind cerințele mari de consum pentru produsele obținute din floarea soarelui precum și oportunitățile de export, această piață prezintă și pe termen mediu perspective favorabile pentru producătorii din aceste țări.

Piața pentru soia a luat de asemenea amploare în țările E.C.E. în ultimii ani datorită creșterii consumului de boabe de soia atât pentru industria alimentară cât și pentru asigurarea hranei animalelor.

Piața tutunului a fost afectată în țările E.C.E. de scăderea aproape la jumătate a producției de frunze de tutun în perioada 1999-2004. Consumul intern de tutun a fost acoperit în mare măsură prin creșterea importurilor de țigarete de pe piața europeană și mondială.

Piața legumelor în țările E.C.E. a fost de asemenea afectată de reducerile de suprafețe cultivate cu legume care au diminuat considerabil oferta internă de legume în această regiune.

Piața laptelui a variat nesemnificativ în ultimii ani în țările E.C.E. pe fondul menținerii constante a livrărilor de lapte și a unui consum în ușoară creștere, iar introducerea cotelor de lapte începând cu anul 2004 va determina plafonarea nivelelor de producție în țările E.C.E.

Piața pentru carne a cunoscut atât o scădere pentru sortimentele de carne de vită și de porc, dar și o creștere în cea ce privește carnea de pui care a devenit prioritară în opțiunile consumatorilor de carne din țările E.C.E.

Piața pentru ouă de pasăre a cunoscut o dezvoltare apreciabilă în țările Europei Centrale și de Est, pe fondul creșterii consumului mediu pe cap de locuitor și a măririi solicitărilor pentru export.

Integrarea acestor țări în Uniunea Europeană a dus la creșterea competiției între produsele interne și cele obținute în țările fostei U.E. 15, în condițiile eliminării barierelor vamale și a uniformizării prețurilor între cele două regiuni economice.

CAPITOLUL 5. TRANZIȚIA PIEȚELOR AGRICOLE DIN ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL ADERĂRII LA UNIUNEA EUROPEANĂ

Aderarea României la Uniunea Europeană, prevăzută pentru anul 2007 va produce schimbări substanțiale care vor afectata întreg sistemul economic românesc.

În sectorul agricol integrarea europeană necesită măsuri rapide și structurale astfel încât produsele agricole românești să își găsească locul pe o piață internă ce riscă să fie acaparată de produsele țărilor membre ale Uniunii Europene.

România este după Polonia a doua mare forță din punct de vedere agricol dintre țările Europei Centrale și de Est care au aderat (sau urmează să o facă până în anul 2007) la Uniunea Europeană.

În egală măsură România este și una din țările central și est europene care întâmpină cele mai mari probleme în sectorul agricol în contextul integrării europene.

Principalele probleme în agricultura românească sunt legate de structura fondului funciar, divizat între numeroși mici proprietari agricoli; numărul mic de exploatații agricole și de organizații profesionale capabile sa facă față rigorilor din cadrul Uniunii Europene, lipsa de capitalizare a exploatațiilor agricole și dimensionarea necorespunzătoare a acestora; structura de culturi agricole care este neadaptată cerințelor pieței interne și externe; decăderea sectorului zootehnic și a celui horticol înregistrată în perioada ultimilor 15 ani; problemele existente pe aproape toate filierele produselor agricole, care nu funcționează conform cerințelor economiei de piață vest europene.

De asemenea agricultura românească înregistrează și alte aspecte îngrijorătoare dacă ne referim la numărul mare de locuitori ai satelor care își câștigă traiul practicând o agricultură de subzistență, neorientată spre valorificare produselor obținute pe piață, sau la dezvoltarea rurală aflată încă în stare incipientă în majoritatea satelor românești.

Aderarea României la Uniunea Europeană aduce mari schimbări în sectorul agricol în cea ce privește și modul de susținere a producătorilor agricoli.

Astfel România este obligată să renunțe la actualul sistem de subvenție pe unitatea de produs marfă, care este interzis în Uniunea Europeană.

Noul mod de susținere al producătorilor agricoli va fi implementat în România prin crearea unor mecanisme similare Organizării comune de piață existente în Uniunea Europeană.

5.1. Evoluția piețelor agricole din România

Evoluția pieței cerealelor din România

Cerealele ocupă un loc important la nivelul agriculturii românești în primul rând din punct de vedere al ponderii de 65 % pe care o dețin din suprafața arabilă a țării, iar în al doilea rând din punct de vedere al asigurării siguranței alimentare, cerealele fiind culturi strategice în asigurarea necesarului intern de consum alimentar.

Evoluția suprafețelor cultivate cu cereale în România

În România sunt cultivate anual peste 5 milioane de hectare cu cereale Astfel numai în anul 2003 suprafața cultivată cu cereale a fost de 5,5 milioane hectare.

În perioada 19990-2003 cea mai mare suprafață cultivată cu cereale s-a înregistrat în anul 2001, când acestea au fost cultivate pe aproape 6,3 milioane de hectare. După acest an s-a înregistrat o ușoară scădere a suprafețelor cultivate datorită dificultăților întâmpinate de fermieri în procesul de producere și valorificare a recoltei obținute.

Tabel 5.1. Evoluția suprafețelor cultivate cu cereale în România în perioada 1999-2003

Mii ha

Date: Anuarul de statistică al României 2004

Evoluția producției totale de cereale în România

Producția de cereale a României a atins în anul 2001 circa 18,8 milioane de tone, fiind cea mai mare înregistrată în perioada 1999-2003.

În anii 2002 și 2003 s-a înregistrat o scădere consecutivă a producției totale de cereale, cu 16,3 % respectiv cu 31,4 % față de producția totală a anului 2001, scăderea având la bază reducerea suprafețelor cultivate.

Tabel 5.2. Evoluția producției totale la cereale în România, în perioada 1999-2003

Mii t

Date: Anuarul de statistică al României 2004

Fig. 5.1. Evoluția suprafețelor și producțiilor totale de cereale în România

în perioada 1999-2003

Balanța pieței cerealelor în România

Consumul uman de cereale în România a variat ușor în perioada 1999-2003 între 4,6 și 4,9 milioane de tone.

Tot în această perioadă consumul furajer a avut oscilații mult mai mari între 8,8 milioane, cazul anului 2003 și 11,3 milioane cazul anului 1999.

Tabel 5.3. Balanță pieței cerealelor în România în perioada 1999-2003 Mii t

Date: INS, 2005

România a fost în perioada 1999-2003 atât exportator net de cereale ( în 1999 și 2002) cât și importator net în 2000, 2001 și 2003, când importul de cereale a depășit cu mult exportul. În anul 2003 România a exportat doar 344 de mii de tone de cereale, importurile fiind însă de peste 2,2 milioane de tone.

Cel mai mare export de cereale din ultima perioada s-a înregistrat în anul 1999, când circa 1 milion de tone de cereale au fost valorificate pe piața europeană și mondială.

Evoluția pieței grâului și secarei din România

Grâul este una din cerealele cele mai importante care se cultivă în România și deține o

pondere de 35-40 % din suprafața cultivată cu cereale respectiv 22-28 % din suprafața arabilă a țării.

În perioada 1999-2004 suprafața cultivată cu grâu și secară a variat între 1,6 și 2 milioane de hectare.

Evoluția suprafețelor cultivate cu grâu și secară în România

Tabel 5.4. Evoluția suprafețelor cultivate cu grâu și secară în România în perioada 1999-2004

Mii ha

Date MAPDR 2005

Evoluția randamentelor la hectar la culturile de grâu și secară în România

Producția medie de grâu și secară este influențată în țara noastră în special de factorii climatici. Astfel înghețul care a afectat producția anului 2003 a determinat o scădere a randamentelor la hectar până la 1400 kg/ha față de o medie de minim 2000 de kg/ha cât se înregistrează în mod obișnuit.

În condițiile în care o mare parte din suprafețele cultivate de grâu nu sunt irigate, randamentul la hectar este influențat semnificativ în anii secetoși.

Tabel 5.5. Evoluția producției medii la grâu și secară la hectar în România,

în perioada 1999-2004

100kg/ha

Date MAPDR 2005

Evoluția producției totale de grâu și secară în România

În anii 2001 și 2004 în România s-au înregistrat producții totale de peste 7,7 milioane de tone la nivel național care au generat probleme mari de valorificare pe piață, datorită posibilităților reduse de export, și lipsei capacității tehnice și financiare a fermierilor de a-și stoca producția pe termen lung în vederea obținerii unor prețuri favorabile.

Existența unor stocuri mari de grâu la nivelul țărilor Uniunii Europene face imposibilă valorificarea grâului românesc pe aceste piețe. Din acest motiv se încearcă în anul 2005 o limitare a producției obținute la nivel național prin subvenționarea cu 1,75 milioane de lei vechi/ha a numai 1, 5 milioane de hectare cultivate față de toată suprafața cultivată cu grâu în anul 2004 la un nivel de 2,5 milioane pe hectar.

Tabel 5.6. Evoluția producției totale la grâu și secară în România, în perioada 1999-2004

Mii t

Date MAPDR 2005

Fig. 5.2. Evoluția suprafețelor, producțiilor medii și totale de grâu și secară în România

în perioada 1999-2004

Balanța pieței grâului și secarei în România

Cererea pentru acoperirea consumului uman de grâu și secară s-a menținut relativ stabilă în perioada 1999-2003, disponibilitățile pentru consumul uman fiind cuprinse între 3,7 și 3,9 milioane de tone.

Consumul de grâu și secară pentru furajarea animalelor a scăzut în anul 2003 la 635 de mii de tone față de 823 de mii de tone în anul 1999.

Pentru acoperirea necesarului de semințe în vederea înființării de noi suprafețe de grâu și secară sunt utilizate anual peste 450 de mii de tone

Pentru acoperirea necesarului de consum intern în anii în care producția internă de grâu a fost deficitară au fost importate cantități semnificative de grâu. Astfel în anul 2003 s-au importat 1,8 milioane de tone.

Exportul de grâu și secară al României este relativ scăzut, doar în anul 1999 fiind exportate mai mult de 700 de mii de tone.

Tabel 5.7. Balanța pieței grâului și secarei în România în perioada 1999-2003

Mii t

Date INS, Bilanțuri alimentare edițiile 2000-2004

Fig. 5.3. Evoluția comerțului cu grâu și secară al României în perioada 1999-2003

Evoluția pieței porumbului din România

Evoluția suprafețelor cultivate cu porumb în România

În România sunt cultivate anual peste 2,8 milioane de hectare de porumb. În anul 2004 suprafața cultivată a scăzut ușor față de anul 2003, dar s-a menținut la peste 3,2 milioane de hectare. Această suprafață asigură acoperirea necesarului de consum intern, însă în contextul aderării la Uniunea Europeană această cultură prezintă dezavantajul unor randamente mici obținute la nivel național și implicit a unei eficiențe reduse pe unitatea de suprafață.

Tabel 5.8. Evoluția suprafețelor cultivate cu porumb în România în perioada 1999-2004

Mii ha

Date MAPDR 2005

Evoluția randamentelor la hectar la porumb în România

Dacă în Uniunea Europeană producția medie la hectar variază între 7,4 t/ha în anii nefavorabili din punct de vedere climatic și peste 9 t/ha în anii favorabili acestei culturi, în România media obținută la hectar a fost și de 1,6 t/ha în anul 2000 și doar de 4,6 t/ha în 2004 când s-a înregistrat cea mai mare producție medie la hectar din perioada 1999-2004.

Tabel 5.9. Evoluția producției medii la porumb la hectar în România, în perioada 1999-2004

100kg/ha

Date MAPDR 2005

Evoluția producției totale de porumb în România

În condițiile unor randamente modeste dar a unei suprafețe foarte mari cultivate cu porumb, producția totală de porumb obținută în România în perioada 1999-2004 a variat între 4,8 milioane de tone în anul 2000 și 14 milioane de tone în anul 2004.

Potențialul ridicat de producție al României la cultura de porumb va putea permite obținerea și în perioada următoare a unei producții totale de porumb boabe semnificative, chiar în situația reducerii suprafețelor cultivate cu porumb.

Tabel 5.10. Evoluția producției totale la porumb în România, în perioada 1999-2004

Mii t

Date MAPDR 2005

Fig. 5.4. Evoluția suprafețelor, producțiilor medii și totale la porumb în România

în perioada 1999-2004

Balanța pieței porumbului în România

Porumbul este cu precădere cultivată pentru consumul furajer. Porumbul este utilizat în România pe scară largă în hrana animalelor și păsărilor, peste 95 % din disponibilitățile interne de consum având această destinație.

Doar o mică parte din producția obținută intră în circuitul industrial, în timp ce în jur de 70 de mii de tone sunt utilizate anual pentru cultivarea de noi suprafețe cu porumb.

Comerțul cu porumb al României este relativ mic în raport cu producția obținută, exportul în perioada 1999-2003 nedepășind 300 de mii de tone anual.

Fig.5.5. Evoluția comerțului cu porumb al României în perioada 1999-2003

În anul 2001 România a importat peste 400 de mii de tone de porumb, cu toată că producția totală obținută a depășit 9 milioane de tone.

Exportul de porumb din anul 2003 a fost cel mai mare din toată perioada analizată, acesta fiind de aproximativ 300 de mii de tone.

Stocurile de porumb au scăzut permanent la nivel național în perioada 1999-2003, cea mai mare scădere înregistrându-se în anul 2000 când producția mică înregistrată a necesitat apelarea la rezervele constituite în anii anteriori.

În anul 2004 producția mare obținută a dus la refacerea stocurilor, peste 1 milion de tone fiind stocate în centrele de depozitare și condiționare existente la nivel național.

Pierderile înregistrate de la recoltare până la destinația finală variază între 70 și 160 de mii de tone anual

Tabel 5.11. Balanța pieței porumbului în România în perioada 1999-2003

Mii t

Date INS, Bilanțuri alimentare edițiile 2000-2004

Evoluția pieței plante tehnice din România

Evoluția pieței orezului în România

Orezul este o cultură dificilă din punct de vedere tehnologic. Aceasta a determinat și reducerea interesului pentru această cultură la nivel național. Cheltuielile mari la hectar și prețul mic al orezului de import au determinat de asemenea producătorii autohtoni să renunțe treptat la cultivarea orezului.

Evoluția suprafețelor cultivate cu orez în România

În perioada 1999-2003 suprafața cultivată cu orez a scăzut de circa 16 ori de la 1,6 milioane hectare cultivate în anul 1999 la circa 100 de mii de hectare cultivate în anul 2003. Este de remarcat că suprafața a scăzut în fiecare an, numai în anul 2003 cultivându-se cu 400 de mii de hectare mai puțin decât în anul 2002.

Tabel 5.12. Evoluția suprafețelor cultivate cu orez în România în perioada 1999-2003

Mii ha

Date MAPDR 2005

Evoluția randamentelor la hectar la orez în România

Producția medie de orez la hectar în România a fost aproape dublă în anul 2003 față de anul anterior. Astfel după anul 2001 și 2002 în care producția media a fost situată sub 1300 de kg/ha, în anul 2003 ea a depășit 2400 kg/ha.

Tabel 5.13. Evoluția producției medii la cultura de orez în România în perioada 1999-2003

100kg/ha

Date MAPDR 2005

Evoluția producției totale de orez realizate în România

Scăderea suprafețelor cultivate cu orez în țara noastră a determinat reducerea producției totale obținute de la 3,6 milioane de tone în anul 1999 la numai 300 de mii de tone realizate în anul 2003.

Tabel 5.14. Evoluția producției totale de orez în România, în perioada 1999-2003

Mii t

Date MAPDR 2005

Balanța pieței orezului în România

România este o importatoare netă de orez. Astfel în perioada 1999-2003 au fost importate peste 90 de mii de tone anul, în timp ce exportul a scăzut de la 900 de tone în anul 1999 la numai 100 de tone în anul 2003.

Variațiile de stoc de la an la an sunt relativ mici, importurile realizându-se în funcție de evoluția necesarului de consum intern. Pierderile înregistrate în depozite sunt mai mici de 200 de tone anual.

Consumul de orez pentru cultivarea de noi suprafețe a scăzut direct proporțional cu acestea, de la 100 de tone utilizate în anul 1999 la 21 de tone în anul 2003.

Orezul nu a mai fost folosit în ultimii ani de loc în hrana animalelor, consumul uman și pentru sămânță fiind cele două destinații ale producției interne și a cantităților importate.

Tabel 5.15. Balanța pieței orezului în România în perioada 1999-2003

Mii t

Date INS, Bilanțuri alimentare edițiile 2000-2004

Evoluția pieței pentru sfeclă de zahăr în România

Cultura sfeclei de zahăr are o veche tradiție în România, introducerea ei în cultura fiind menționată de vechile Tratate de Agricultură încă din anul 1832 în Cluj și Brașov.
Cadrul legislativ instituit în anul 1873 a condus la creșterea suprafețelor cultivate (14.000 ha) și la înființarea primelor fabrici de zahăr la Sascut și Chitila în anul 1876, urmate de alte două date în folosință în Transilvania: Bod în 1889, Târgu Mureș în anul 1895 și una la Mărășești în anul 1897

În perioada de după primul război mondial suprafețele cultivate cu sfeclă de zahăr nu au crescut semnificativ. În anul 1938 sfecla de zahăr se cultiva pe circa 32.000 de ha, de pe se obțineau 330 de mii de tone de sfeclă, randamentele medii fiind de 10,3 t/ha.

Progrese mari s-au obținut numai după anul 1960, an în care producția de sfecla a fost de aproape 10 ori mai mare decât cea realizată în anul 1938.

În perioada 1980-1990, sfecla de zahăr se cultivau circa 250.000 ha, cu o producție medie cuprinsă între 22-27 t/ha, și o producție totala de sfeclă cuprinsă între 4500 și 5500 mii tone.

Evoluția suprafețelor cultivate cu sfeclă de zahăr în România

Închiderea a mai multor fabrici de zahăr după anul 1990 a determinat reducerea posibilităților de valorificare a producției de sfeclă de zahăr în țara noastră și în consecință o reducere a suprafețelor cultivate. Astfel dacă în anul 1999 se mai cultivau 65 de mii de hectare cu sfeclă de zahăr, în anul 2004 suprafața a scăzut sub 19 mii de hectare.

Tabel 5.16. Evoluția suprafețelor cultivate cu sfeclă de zahăr în România

în perioada 1999-2004

Mii ha

Date MAPDR 2005

Evoluția randamentelor la hectar la sfecla de zahăr în România

Dacă suprafețele cultivate cu sfeclă de zahăr au scăzut în ultimii ani, producția medie de sfeclă de zahăr la hectar a înregistrat o creștere, numai în anul 2004 randamentele depășind 29 de t/ha față de numai 13 t/ha obținute în anul 2000 sau 20 de to/ha obținute în anul 2003.

Condițiile climatice favorabile din anul 2004 au contribuit în principal la creșterea randamentelor la hectar, dar acestea sunt situate chiar și în aceste condiții, mult sub potențialul de producție.

Tabel 5.17. Evoluția producției medii de sfeclă de zahăr la hectar în România,

în perioada 1999-2004

100kg/ha

Date MAPDR 2005

Evoluția producției totale de sfeclă de zahăr realizate în România

În perioada 1999-2004 producția totală de sfeclă obținută în România a scăzut cu aproape o treime, de la 1,4 milioane tone realizate în anul 1999 la 0,5 milioane tone obținute în anul 2004.

Tabel 5.18. Evoluția producției totale de sfeclă de zahăr în România, în perioada 1999-2004

Mii t

Date MAPDR 2005

Balanța pieței zahărului în România

România a devenit pe fondul scăderii producției de sfeclă de zahăr o importatoare netă de zahăr.

În perioada 1999-2003 producția utilizabilă de zahăr a variat între 330 de mii de tone și 502 mii tone. Dacă exporturile nu au depășit 21 mii tone, importurile au variat între 75 și 123 mii tone.

Dacă în anii 1999 și 2001 s-a înregistrat o scădere a stocurilor de zahăr, acestea au crescut în anii 2002 și 2003 cu 31 respectiv 21 de mii de tone. Trebuie menționat că pierderile anuale de zahăr nu depășesc 17 mii de tone.

Consumul alimentar mediu brut anual de zahăr pe cap de locuitor a crescut în anul 2003 la 24,3 kg/loc față de 23,5 în anul 2002.

Fig.5.6. Evoluția comerțului cu zahăr al României în perioada 1999-2004

Tabel 5.19. Balanța pieței zahărului în România în perioada 1999-2003

Mii t

Date INS, Bilanțuri alimentare edițiile 2000-2004

Evoluția pieței inului pentru fibră și cânepei în România

Plantele textile se mai cultivă pe suprafețe restrânse în țara noastră. În anul 2003 inul pentru fibră se mai cultiva pe 400 de hectare, în timp ce cânepa acoperea o suprafață de 1200 hectare. Dacă la inul pentru fibră suprafața cultivată a variat între 300 și 400 de mii de hectare la cânepă oscilațiile au fost mai mari, între 500 de mii și 1300 hectare cultivate.

Tabel 5.20. Evoluția suprafețelor cultivate cu in și cânepă în România în perioada 1999-2003

Mii ha

Date Anuarul de statistică al României 2004

Evoluția randamentelor la hectar la inul pentru fibră și la cânepă în România

Producțiile medii de fibră de in și cânepă la hectar obținute în unii ani în România sunt egale cu producțiile medii înregistrate în Uniunea Europeană. Astfel la in s-a obținut în anul 2000 o producție de 2381 kg/ha iar la cânepă în anii 1999 și 2002 producția a depășit 5600 Kg/ha.

Tabel 5.21. Evoluția producției medii de fibre obținute la culturile de in și de cânepă, în

România în perioada 1999-2003

100kg/ha

Date Anuarul de statistică al României 2004

Evoluția producției totale de fibre de in și cânepă obținută în România

Producția totală de fibre de in a variat în funcție de randamentele obținute anual între 400 tone și 900 de tone. Pentru cânepă randamentele superioare și suprafețele mai mari cultivate au permis obținerea unei producții totale de fibră cuprinsă între 1400 tone în anul 2000 și 7300 tone în anul 2003.

Tabel 5.22. Evoluția producției totale de fibre de in și cânepă în România,

în perioada 1999-2003

Mii t

Date Anuarul de statistică al României 2004

Fig. 5.7.Evoluția producției totale de in și cânepă în România în perioada 1999-2003

Evoluția pieței inului pentru ulei în România

Deși prezintă variante multiple de utilizare – atât pentru fabricarea vopselelor, lacurilor, culorilor tipografice cât și în industria alimentară inul pentru ulei se mai cultivă pe suprafețe restrânse în țara noastră.

Dacă în anul 1999 suprafața cultivată cu in pentru ulei era de 2000 hectare, față de 50 de mii cât se cultivau în anul 1990, aceasta a continuat să scadă, în anul 2003 fiind cultivate la nivel național doar 1600 hectare.

Tabel 5.23. Evoluția suprafețelor cultivate cu in pentru ulei în România

în perioada 1999-2003

Mii ha

Date Anuarul de statistică al României 2004

Evoluția randamentelor la hectar la cultura de in pentru ulei realizate în România

Producția de semințe de in este de 1000-1100 kg/ha în condiții obișnuite. Condițiile favorabile de climă și sol din zonele de silvostepă și chiar de stepă din țară permit să se obțină recolte mai mari de semințe atunci când sunt aplicate toate măsurile tehnologice de cultivare a acestei plante. Cum în România nivelul de aplicare a tehnologiei de producție a scăzut în ultimii ani și producțiile medii au scăzut de la 1373 Kg/ha în anul 1999 la 910 Kg/ha în anul 2003.

Tabel 5.24. Evoluția producției medii de semințe obținute la cultura de in, în România

în perioada 1999-2003

100kg/ha

Date Anuarul de statistică al României 2004

Evoluția producției totale de semințe de in obținută în România

Scăderea suprafețelor cultivate și a producției medii de semințe de in la hectar a determinat scăderea producției totale de in de la 2800 de tone în anul 1999 la 1500 tone în anul 2003.

Tabel 5.25. Evoluția producției totale de semințe de in în România, în perioada 1999-2003

Mii t

Date Anuarul de statistică al României 2004

Evoluția pieței rapiței în România

Piața rapiței în România a cunoscut de asemenea o scădere a ofertei totale în perioada 1999-2003. Totuși perspectivele sunt favorabile dezvoltării acestei piețe în următorii ani, în special datorită diversificării categoriilor de utilizare în consum a acestei culturi. Construirea și în România în perioada următoare a unor fabrici de obținere a bio – dieselului din semințe de rapiță și cerințele crescânde înregistrate la export vor determina relansarea a acestei piețe.

Evoluția suprafețelor cultivate cu rapiță în România

Anul 2003 a înregistrat un minim din punct de vedere al suprafețelor cultivate în România. Astfel față de anul 1999 când încă se mai cultivau 83 de mii de hectare în 2003 suprafața cultivată cu rapiță a scăzut la doar 17 mii de hectare cultivate. În anul 2004 suprafața de rapiță estimată în România era însă de peste 49 de mii de hectare.

Tabel 5.26. Evoluția suprafețelor cultivate cu rapiță în România în perioada 1999-2003

Mii ha

Date Anuarul de statistică al României 2004

Evoluția randamentelor la hectar la cultura de rapiță realizate în România

Rapița cultivată în condițiile nerespectării cerințelor tehnologice a determinat scădere producției medii de semințe de rapiță la hectar în perioada 1999-2003, de la 1294 kg/ha în anul 1999 la doar 473 kg/ha în anul 2003.

Tabel 5.27. Evoluția producției medii de semințe de rapiță obținută în România

în perioada 1999-2003

100kg/ha

Date Anuarul de statistică al României 2004

Evoluția producției totale de semințe de rapiță obținută în România

În perioada analizată producția totală de semințe de rapiță a scăzut de la 108 mii tone în anul 1999 la 8 mii tone în anul 2003.Pentru anul 2004 a fost estimată însă o producție de circa 98 de mii de tone, care anunță practic relansarea acestei culturi în România.

Tabel 5.28. Evoluția producției totale de semințe de rapiță în România, în perioada 1999-2003

Mii t

Date Anuarul de statistică al României 2004

Evoluția comerțului cu semințe de rapiță al României

În România necesarul de semințe de rapiță pentru piața internă a fost asigurat și prin importul a unor cantități de semințe care au variat în funcție de producția internă obținută.

În perioada 1999-2003 România a fost o importatoare netă de semințe de rapiță, valoarea exporturilor fiind de maxim 84,2 milioane tone (în anul 1999)

Fig.5.8. Evoluția comerțului cu semințe de rapiță al României în perioada 1999-2003

Date: FAO, Mai 2005

Evoluția pieței florii soarelui în România

În România suprafața cultivată cu floarea soarelui a depășit frecvent în ultimii ani 1 milion de hectare, aceasta și pe fondul diminuării suprafețelor cultivate cu sfeclă de zahăr și soia.

Cea mai mare suprafață cultivată cu floarea-soarelui a fost de 1043 hectare în anul 1999, când au fost depășite potrivit specialiștilor limita care permite un asolament rațional al culturilor la nivel național. Trebuie subliniat aici și perioada mare de rotație a acestei culturi care este de minim 4-5 ani.

România ocupă de altfel locul șapte în lume în cea ce privește suprafețele cultivate cu floarea-soarelui și produce de asemenea circa 55 % din cantitatea totală de floarea soarelui obținută în Europa de Est.

Randamentele la floarea soarelui sunt influențate în România în special de cantitățile de precipitații înregistrate, în anii secetoși producția medie coborând sub 850 Kg/ha.

Creșterea randamentelor de floarea-soarelui la hectar prin irigarea unor suprafețe mai mari este o prioritate în perioada următoare având în vedere concurența în care se află România pe piața floriii-soarelui din Sud – Estul Europei cu Bulgaria, țară care în momentul aderării la Uniunea Europeană va fi avantajată de costurile mai mici pe unitatea de produs pe care le înregistrează.

Producția totală de floarea-soarelui obținută în România a depășit 1,7 milioane de tone în anul 2004, cea ce reprezintă cea mai mare producție realizată în perioada 1999-2004.

Pentru piața de floarea-soarelui exportul direct de semințe nu reprezintă un real câștig economic la nivel național, prelucrarea semințelor pe plan intern pentru obținerea de ulei și produse derivate care pot fi apoi exportate constituindu-se într-o soluție mult mai eficientă.

În perioada 1999-2002 consumul mediu intern de semințe de floarea soarelui a fost de aproape 800 de mii de tone, peste 10 mii de tone din producția internă fiind utilizate anual pentru cultivarea de noi suprafețe.

Tabel 5.29. Evoluția suprafețelor cultivate cu floarea soarelui, a producțiilor medii și totale

de semințe de floarea soarelui în România în perioada 1999-2004

Mii ha

Date MAPDR 2005

Prețurile în creștere de pe piața mondială a semințelor de floarea soarelui și în special a produselor derivate (margarină, ulei) reprezintă un avantaj deosebit pentru producătorii și procesatorii din România, care trebuie valorificat într-un mod cât mai rapid și mai favorabil, pe fondul creșterii profitabilității acestor produse.

În perioada 1999 – 2003 România a fost o exportatoare netă de semințe de floarea soarelui. În anul 1999 s-au exportat aproape 400 de mii de tone, în timp ce cea mai mare cantitate de semințe de floarea soarelui importată s-a înregistrat în anul 2000 când producția mai mică obținută în țară a determinat importarea a 48,6 mii tone.

De remarcat că dacă exportul de floarea soarelui depășește importul, situația este total opusă pe piața produselor derivate, unde importul de ulei de floarea-soarelui și de margarină depășește cantitativ și valoric exportul.

Fig.5.9. Evoluția comerțului cu semințe de floarea-soarelui al României

în perioada 1999-2003

Date: FAO, Mai 2005

Evoluția pieței culturii de soia în România

Un impediment important în creșterea suprafețelor cultivate cu soia în România îl reprezintă cerințele tehnologice ridicate ale acestei culturi. Astfel cultura de soia este dependentă de asigurarea unui sistem de irigații pe suprafețele cultivate, în condițiile în care în România predomină anii secetoși.

Creșterea posibilităților de valorificare și apariția unor pachete comerciale care asigură fermierilor atât sămânța necesară cât și erbicide pentru suprafețele cultivate a dus la triplarea suprafețelor cultivate în anul 2004 comparativ cu anul 2001.

Tabel 5.30. Evoluția suprafețelor cultivate cu soia în România în perioada 1999-2004

Date MAPDR 2005

Producția medie de semințe de soia la hectar a fost în anul 2004 de 4 ori mai mare decât în anul 2000. Aceasta a de terminat obținerea în anul 2004 a 300 de mii de tone, față de numai 69.5 de mii de tone obținute în anul 1999 sau 183 de mii de tone realizate în anul 1999.

Fig. 5.10 Evoluția suprafețelor, producțiilor medii și totale la soia în România

în perioada 1999-2004

Din producția de soia obținută circa 20 de mii de tone sunt utilizate anual pentru cultivarea de noi suprafețe.

Între 6 și 13 mii de tone sunt de asemenea utilizate anual pentru consumul uman, în timp ce majoritatea producției obținute este folosită pentru producerea de șroturi și ulei de soia.

În perioada 2001-2003 România a devenit importatoare netă de semințe de soia, după ce în perioada 1999-2000 exporturile depășeau importurile.

Fig.5.11 Evoluția comerțului cu semințe de soia al României în perioada 1999-2003

Exportul de ulei de soia a crescut de la 5,5 mii tone la 13,9 mii tone în perioada 1999-2003, în timp în aceiași perioadă importul de ulei de soia a variat între 0,2 mii tone în anul 2001 și 16,7 mii tone în anul 2002.

În aceiași perioadă importul de șroturi de soia a fost cuprins între 74 de mii de tone în anul 2000 și un maxim de 114 mii tone înregistrat în anul 1999. Exportul de șroturi a variat între 0,3 mii tone în anul 1999 și 10,19 mii tone în anul 2002.

Fig. 5.31 Evoluția comerțului cu ulei și șroturi de soia al României în perioada 1999-2003

mii t

Date FAO, Iunie 2005

Evoluția pieței tutunului în România

În România suprafețele cultivate cu tutun au scăzut foarte mult în ultimul deceniu. Numai în perioada 1999-2004 suprafața cultivată a scăzut de la 10,9 mii de hectare în anul 1999 la 6,2 mii hectare în anul 2004. În perioada 1999-2004 randamentele la tutun au variat între 965 kg/ha și 1633 Kg/ha, comparativ cu o medie de cel puțin 2500Kg/ha înregistrată an de an în Uniunea Europeană.

Tabel 5.32. Evoluția suprafețelor cultivate cu tutun, a producțiilor medii și producțiilor totale

de frunze de tutun în România în perioada 1999-2004

Mii Ha

Date MAPDR 2005

România produce în prezent doar 7 –8 milioane de tone de tutun, față de cele 12,3 milioane de tone negociate la nivel național pentru a fi susținute prin plăți și măsuri directe pe piață în momentul integrării în Uniunea Europeană.

Fig.5.12. Evoluția suprafețelor, producțiilor medii și totale de tutun în România

în perioada 1999-2004

România a solicitat în cadrul negocierilor cu Uniunea Europeană un prag de garanție de 21.300 tone (a obținut doar 12300 tone anual) corelat cu producția și consumul previzionat, având în vedere condițiile de climă și sol favorabile cultivării tutunului; tradiția cultivării și numărul mare de cultivatori (aproximativ 70.000) pentru care cultivarea tutunului este unica sursă de venituri; existența unor exploatații organizate în societăți comerciale agricole și asociații juridice; și în baza existenței capacității de utilizare a tutunului autohton în cadrul Societății Naționale “Tutunul Romanesc

Cererea interna totală de tutun corespunde unei cantități de circa de 41.400 tone anual tutun. Cantitatea de frunze de tutun importate anual în vederea procesării depășește 20 de mii de tone.

Diferența necesară pentru acoperirea cererii de consum este asigură prin importul direct de țigarete realizat de companiile multinaționale.

Exportul de frunze de tutun anual nu depășește 1,5 mii tone anual.

Fig.5.13 Evoluția comerțului cu frunze de tutun al României în perioada 1999-2003

Date FAO Iunie 2005

5.1.3. Evoluția pieței fructelor și legumelor din România

Evoluția pieței fructelor

În România suprafața ocupată cu livezi de pomi fructiferi a scăzut la 192 de mii de hectare în anul 2004, față de 208,9 mii hectare în anul 1999.

Dintre pomii fructiferi prunii dețin o pondere de 49,1 % din suprafața totală de pomi fructiferi, iar merii au o pondere de 37 %. Cireșii și vișinii ocupă poziția a treia cu 5,1 % în timp ce perii au o pondere de 2,5 % , caișii 1,7 %, iar piersicii de 1,4 %

Tabel 5.33. Evoluția suprafețelor cultivate cu pomi fructiferi în România

în perioada 1999-2004

Mii Ha

Date MAPDR 2005

Evoluția randamentelor obținute la fructe în România

Între de randamentele obținute în Uniunea Europeană și cele din România există la ora actuală o mare de diferență, în favoarea țărilor europene. România trebuie să își propună în perioada următoare să diminueze această diferență și să intre pe piața fructelor din Uniunea Europeană în condițiile în care calitatea fructelor produse aici poate concura cu succes pe aceea a fructelor produse în țările deja membre.

Tabel 5.34. Evoluția producțiilor medii de fructe în România în perioada 1999-2004

100kg/Ha

Date MAPDR 2005

Evoluția producției totale de fructe în România

Producția totală de fructe în România a variat în perioada 1999-2004 între 516 și 1257 de mii de tone realizate. În anul 2004 producția a fost în scădere cu circa 31 % față de anul 2003, an care a fost foarte favorabil din punct de vedere climatic pentru plantațiile pomicole.

Tabel 5.35. Producția totală de fructe obținută în România în perioada 1999-2004

Mii Tone

Date MAPDR 2005

Fig. 5.14. Evoluția suprafețelor, producțiilor medii și totale de fructe în România

în perioada 1999-2004

Evoluția pieței merelor în România

În anul 2003 în România livezile cu meri se întindeau pe 71 de mii de hectare, în scădere cu aproape 10 mii față de anul 1999. Dacă în Uniunea Europeană producția medie de mere la hectar ajunge și la 30 de tone la hectar, în România aceasta nu depășește 11 mii de tone la hectar decât în anii favorabili din punct de vedere climatic.

Tabel 5.36. Evoluția suprafețelor cultivate cu meri, a producțiilor medii și totale de mere în

România în perioada 1999-2003

Date FAO – Iulie 2005

Producția totală de mere a variat în perioada 1999-2003 între 315 mii tone și 811 mii tone, cea ce reprezintă până la aproape 10 % din producția totală de mere a Uniunii Europene dinaintea aderării țărilor din Europa Centrală și de Est.

Fig. 5.15. Evoluția suprafețelor de meri și a producțiilor medii și totale de mere în România

în perioada 1999-2003

Balanța pieței merelor în România

Din producția totală de mere obținută în România, sunt utilizate anual până la 40 de mii de tone pentru industria alimentară.

Consumul de mere în stare proaspătă în România a fost situat în perioada 1999-2003 între 340 de mii și 500 de mii de tone

În România sunt importate până la 50 de mii de tone de mere anual, în timp exportul de mere nu depășește 80 de mii de tone. Cu excepția anului 2002 când România a fost importatoare netă de mere, în toată perioada 1999-2003 exportul de mere a fost superior importului.

În perioada 2000-2003 stocurile de mere au crescut, numai în anul 2003 în România fiind depozitate peste 189 de mii de tone de mere.

Tabel 5.37. Balanța pieței merelor în România în perioada 1999-2003

Mii t

Date INS, Bilanțuri alimentare edițiile 2000-2004

Evoluția pieței prunelor în România

Prunii se situează pe locul doi în cea ce privește suprafața cultivată, cu peste 97 de mii de hectare în anul 2004. În perioada 1999-2004 livezile de pruni nu au cunoscut modificări majore în cea ce privește suprafața ocupată.

În anul 2003 s-au înregistrat și la prune randamente foarte bune la hectar, producția medie depășind 9,6 t/ha.

Condițiile climatice determină oscilații mari de la an la an a producției medii la hectar. Astfel în perioada 1999-2004 diferențele de producții medii înregistrate depășesc și 7 t/ha, cea ce afectează foarte mult atât producătorii de pe această piață cât și consumatorii care sunt nevoiți să plătească prețuri mai mari în anii în care producția este calamitată pe suprafețe mari.

Producția totală de prune în România poate depăși 900 de mii de tone în anii favorabili din punct de vedere climatic, dar în mod obișnuit se obțin în jur de 500 de mii de tone.

Tabel 5.38. Evoluția suprafețelor cultivate cu pruni în România în perioada 1999-2004

Date FAO – Iulie 2005

Fig. 5.16. Evoluția suprafețelor de pruni și a producțiilor medii și totale de prune în România

în perioada 1999-2004

Balanța pieței prunelor în România

Industria alimentară folosește o mare parte din producția internă de prune, cel mult 100 de mii de tone fiind folosite anual direct pentru consum în stare proaspătă.

Tabel 5.39.Balanța pieței prunelor în România în perioada 1999-2003 Mii t

Date INS, Bilanțuri alimentare edițiile 2000-2004

România este o exportatoare netă de prune, dar exportul nu depășește 10 mii de tone anual.

Fig.5.17 Evoluția comerțului cu prune al României în perioada 1999-2003

Evoluția pieței caiselor, perelor și piersicelor în România

Suprafețele cultivate cu caiși, peri și piersici în România cumulează doar 11,5 mii hectare deși cerințele de consum pentru aceste fructe sunt destul de mari.

Suprafața cultivată cu peri a scăzut numai în perioada 1999-2004 cu peste o mie de hectare de la 6,5 mii hectare în anul 1999 la 5,3 mii hectare în anul 2004. Și suprafețele cu caiși și piersici au fost în scădere în această perioadă, primii înregistrând o scădere cu 2 mii hectare în timp ce ultimii au cunoscut aproape o reducere la jumate a suprafeței, de la 5 mii de hectare în anul 1999 la 2,7 mii hectare în anul 2004.

Tabel 5.40. Evoluția suprafețelor cultivate cu caiși, peri și piersici în România

în perioada 1999-2004

U.M.= Ha

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția producțiilor medii de caise, pere și piersice la hectar în România

Dacă în Uniunea Europeană producția medie la hectar este de aproape 20 de tone la pere și16 t la hectar la piersice, în România producția medie la hectar la pere nu depășește 17, t/ha iar la piersice este de maxim 6,3 t/ha .

Producția medie de 11,1 t/ha obținută în anul 2003 la caise în România a depășit însă media obținută în Uniunea Europeană care este de cel mult la 11 t/ha.

Anul 2003 a adus de altfel cele mai bune producții medii la caise și pere din toată perioada 1999-2004, în timp ce în anul 2004 s-a înregistrat cea mai mare producție medie de piersice la hectar.

Tabel 5.41.Evoluția producției medii de caise, pere și piersice în România

în perioada 1999-2004

100kg/Ha

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția producției totale de caise, pere și piersice în România

După un an 2003 foarte bun pentru producțiile de caise și pere în România producția totală a acestor fructe a scăzut la mai puțin de jumătate.

Producția de piersice din anul 2004 a fost similară cu cea obținută în anul anterior, aceasta fiind de circa 17,4 mii tone.

Tabel 5.42. Evoluția producției totale de caise, pere și piersice în România

în perioada 2000-2004

Mii tone

Date FAO – Iulie 2005

Evoluția comerțului cu caise, pere și piersici al României

România a exportat în anul 2003 o mie de tone de caise, care reprezintă cel mai mare export al perioadei 1999-2003. Nici importul de caise nu este semnificativ, acesta fiind de maxim 366 tone (în anul 1999), cea ce indică o asigurare a consumului intern predominant din producția internă.

Fig.5.18 Evoluția comerțului cu caise al României în perioada 1999-2003

Date FAO, 2005

România a exportat cantități neglijabile de pere în perioada 1999-2003 ( mai puțin de 10 tone anual), în timp ce importurile nu au depășit 1300 tone anual. Astfel în anul 2000 au fost importate 341 de mii de tone, în timp ce în 2003 piață internă a fost aprovizionată cu 1215 tone de pere din import.

România este o importatoare netă de piersice, importul anual variind în perioada 1999-2003 între 2371 tone și 11144 tone.

Cel mai mare export de piersice din perioada 1999-2003 s-a înregistrat în anul 2003 când au fost exportate 759 de tone de piersice.

Fig.5.19 Evoluția comerțului cu piersice al României în perioada 1999-2003

Date FAO, 2005

Evoluția pieței cireșelor și vișinilor în România

Suprafață cultivată cu cireși și vișini în România a scăzut cu 19.9 % în perioada 1999-2004. Reducerile de suprafețe au afectat și producția totală de cireșe și vișine care a scăzut la doar 50 de mii de tone în anul 2004 față de 71,6 mii tone în anul 1999 ( mai puțin cu 30,2 % în 2004 față de 1999).

Și pentru cireșe și vișine anul 2003 a fost unul foarte favorabil din punct de vedere climatic, randamentele înregistrate fiind cele mai mari din perioada 1999 –2004.

Astfel producția medie din anul 2003 a fost de aproape 10 mii de tone la hectar, în condițiile în care în mod obișnuit în România se obține o producție medie mai mică de 6 mii de tone la hectar.

Tabel 5.43. Evoluția suprafețelor cultivate cu cireși și vișini în România

în perioada 2000-2004

Date FAO – Iulie 2005

Balanța pieței cireșelor și vișinelor în România

Cea mai mare parte din producția de cireșe și vișine a României este consumată direct pe piață în stare proaspătă, mai puțin de o mie de tone fiind utilizate în industria alimentară.

Peste 2 mii de tone în schimb reprezintă pierderi de producție. România este o exportatoare netă de cireșe și vișine, cantitatea exportată în anul 2003 fiind de 5,73 tone.

Tabel 5.44. Balanța pieței cireșelor și vișinelor în România în perioada 1999-2003 (Mii t)

Date INS, Bilanțuri alimentare edițiile 2000-2004

Fig.5.20 Evoluția comerțului cu cireșe și vișine al României în perioada 1999-2003

Evoluția pieței strugurilor din România

Vița de vie se cultivă pe suprafețe întinse în România. Principala problemă este legată de structura soiurilor cultivate, o mare parte din acestea fiind hibride direct producătoare, care trebuiesc eliminate din cultură în termen de 8 ani din momentul în care au fost încheiate negocierile privind agricultura, cu Uniunea Europeană.

În perioada 2005 – 2014 prin programele de restructurare si reconversiune se vor putea replanta circa 30000 ha cu soiuri nobile recomandate și autorizate prin înlocuirea viilor de hibrizi direct producători.

În stabilirea acestei suprafețe, s-a avut în vedere eșalonarea costurilor mari impuse de

operațiunile de defrișare, replantare sau de primele de abandon, precum și opțiunea liber consimțită a producătorilor privați pentru renunțarea la cultura viilor de hibrizi direct producători.

În anul 2003 la nivelul țării din cele 223 de mii de hectare de vie pe rod, 111,9 mii erau cultivate cu vii nobile pe rod, în timp ce 111,2 mii erau cultivate cu vii hibride pe rod. Din viile nobile pe rod, 98, 4 mii hectare erau cultivate cu vii nobile pe rod pentru obținere de vin, în timp ce 13, 5 hectare erau cultivate cu vii pentru obținerea de struguri de masă.

Tabel 5.45. Evoluția suprafețelor cultivate cu viță de vie în România în perioada 2000-2004

Mii Ha

Date MAPDR 2005

Producția medie de struguri la hectar a fost cuprinsă în perioada 1999-2004 între 4,4 și 5,5 t/ha, în condițiile în care producția medie de struguri în țările Uniunii Europene (E.U 15) depășește anual 15 t/ha.

Creșterea randamentelor de struguri la hectar reprezintă astfel o prioritate absolută pentru producătorii interni, dacă aceștia vor să se mențină pe piață în momentul integrării în Uniunea Europeană.

Tabel 5.46. Evoluția producției medii de struguri la hectar în România

în perioada 1999 – 2004

100kg/Ha

Date MAPDR 2005

Producția totală de struguri în România este de peste 1 milion de tone anual, însă doar în anul 2003 din cele 1078 de tone obținute, circa 526 de mii de tone de struguri au fost de origine hibridă.

Doar 65 de mii de tone struguri pentru masă au fost obținute în același an, în timp ce 480 de mii de tone au fost struguri obținuți din vii nobile pentru vin.

Tabel 5.47. Evoluția producției totale de struguri în România în perioada 2000 – 2004

Mii t

Date MAPDR 2005

Balanța pieței strugurilor în România

Din cele 1093 de tone de struguri disponibile pentru consumul intern în anul 2003, circa 79 de tone au fost consumate de populație în stare proaspătă, în timp ce peste 1 milion de tone au fost utilizate în industria alimentară. România a importat în anul 2003 peste 19 mii tone, în timp ce exporturile au fost de doar 4 mii tone. În perioada 1999-2003 România s-a situat de fiecare dată în poziția de exportatoare netă de struguri.

Tabel 5.48.Balanța pieței strugurilor în România în perioada 1999-2003

(în echivalenți struguri proaspeți)

Mii t

Date INS, Bilanțuri alimentare edițiile 2000-2004

Evoluția pieței legumelor în România

În România legumele au fost cultivate în perioada 1999-2004 pe suprafețe de peste 228 de mii de hectare. Astfel în anul 2004 au fost cultivate 241,9 mii de hectare cu legume, în creștere cu 4,7 % față de anul 1999.

Suprafața estimată că va fi cultivată cu legume în momentul integrării în Uniunea Europeană este de 206 mii hectare, din care tomatele care sunt cele mai importante legume cultivate din punct de vedere al suprafețelor aflate în cultură, vor avea o pondere de 19,39 % ( 47,9 mii hectare), aproximativ identică cu situația din prezent.

Producția totală de legume realizată în România a fost de 3,5 milioane tone în anul 2004, în creștere cu 18,9 % față de anul 1999.

Tabel 5.49. Evoluția suprafețelor cultivate cu legume, a producțiilor medii și totale obținute

în România în perioada 1999-2004

Date MAPDR 2005

Fig. 5.21. Evoluția suprafețelor cultivate cu legume, a producțiilor medii și totale obținute

în România în perioada 1999-2004

5.1.4. Evoluția pieței laptelui din România

Piața laptelui în România se află în plin proces de reorganizare, de la unitatea de bază, producătorul de lapte până la procesator și comerciantul final pe piață.

Primul este nevoit să se adapteze din mers la cerințele europene privind igiena în fermă, asigurarea bunăstării animalelor, calitatea laptelui, condițiile de depozitare, noul sistem de cote de lapte care va fi introdus odată cu intrarea în Uniunea Europeană, etc.

Procesatorul se află la rândul său față în față cu respectarea unor cerințe de producție mult mai riguroase, de care depinde continuarea activității sale. Investițiile în modernizarea fabricile de lapte reprezintă o necesitate de primă urgență, care însă necesită eforturi financiare deosebite care nu pot fi realizate de cât de un număr restrâns de procesatori.

Fondurile europene, asigură prin programul SAPARD un sprijin important în procesul de re-tehnologizare, dar și în aceste condiții problemele nu pot fi rezolvate decât doar pentru o parte din fabricile de prelucrare a laptelui.

România deține un efectiv de 1700 mii capete vaci lapte. În perioada 2005 – 2007, reorganizarea în exploatații specializate și restructurarea filierei produsului, acordarea stimulentelor financiare pentru eficientizarea creșterii bovinelor (prima/litru de lapte livrat unităților de procesare cu respectarea condițiilor de calitate impuse de 1400 până la 2160 lei/l, prima pentru juninci la prima fătare, etc.), cât și stimularea valorificării integrale a condițiilor și posibilităților naturale, a forței umane și a tradiției existente pentru creșterea bovinelor, în general și a vacilor de lapte, în special, ar fi putut conduce la realizarea de producții de peste 7,5 milioane de tone în următorii ani (exclusiv consumul tehnologic pentru viței și autoconsumul).

Cu toate acestea cota de lapte negociată de România, de numai 3,057 milioane tone față de 7,5 milioane cât se solicitase inițial, este acoperită deja prin efectivele existente, mai existând chiar și un excedent de aproape 1 milion de capete la ora actuală (care se estimează că vor acoperi consumul personal și cel al animalelor).

Tabel 5.50.Evoluția efectivului matcă în România în perioada 1999-2004

Mii capete

Date Anuarul de Statistică al României 2004

Producțiile medii de lapte în România sunt cu puțin peste 50 % din cele înregistrate în Uniunea Europeană(U.E.15). Pentru perioada următoare se poate anticipa continuarea creșterii producției medii de lapte, în condițiile în care vor fi promovate rase performante și se va îmbunătăți sistemul de furajare.

Tabel 5.51. Evoluția producției medii de lapte în România în perioada 1999-2004

l/cap/an

Date MAPDR 2005

Creșterea cantităților totale de lapte livrate către fabricile de lapte în România va fi limitată de introducerea cotelor de lapte, care va determina și diminuarea efectivelor existente la nivel național pe fondul creșterii productivității pe cap de animal.

Tabel 5.52 Evoluția livrărilor de lapte în România în perioada 1999-2004

Mii hl

Date MAPDR 2005

Pentru perioada 2007-2010 în Uniunea Europeană se preconizează un echilibru între producție si consum aceasta presupunând că nu va exista un excedent semnificativ care sa afecteze din punct de vedere al importurilor România.

5.1.5. Evoluția pieței pentru carne de bovine din România

În România șeptelul de bovine a crescut în anul 2004 cu 53 de mii de capete față de anul 2003, dar acesta se situează încă sub nivelul anului 1999 când a fost de peste 3 milioane de bovine.

Tabel 5.53 Evoluția șeptelului de bovine în România în perioada 1999-2004

Mii capete

Date MAPDR 2005

Efectivele de bovine în România vor crește în următoarea perioadă condiționat de numărul de bovine pentru care va fi acordat sprijin comunitar în momentul integrării. Astfel în perioada 2004 –2007 efectivele totale ar putea crește la 3,5 milioane capete.

La începutul negocierilor cu Uniunea Europeană, România a solicitat pentru primul an de la integrare, respectiv 2007, un plafon național pentru drepturi la prima specială la bovine mascule (pentru îngrășare) de 1.550.000 capete luând în considerare numărul de animale eligibile la primă la momentul aderării și numărul de animale ce devin eligibile in primul an.

Plafonul total la nivel național stabilit în urma negocierilor a fost de 1 835 000 capete bovine eligibile pentru prime speciale de alăptare, abatorizare, export sau îngrășare, acesta fiind acoperit în totalitate la această oră din totalul de efective bovine. Astfel se va acorda o primă care va crește în perioada 2007-2016 până la 210 euro/cap pentru 452 de mii de bovine pentru îngrășare, 200 euro/cap pentru 150 de mii vaci care alăptează, 80 euro/cap pentru 1148 de mii bovine adulte pentru abatorizare și o primă de 50 euro/ cap pentru 85 de mii de viței abatorizați.

Procentul acordat din această primă directă va fi în anul 2007 de 25 % , în anul 2008 de 30 %, în anul 2009 de 35 %, în anul 2010 de 40 %, urmând ca în perioada 2010 –2016 să crească cu 10 % pe an, până la 100 %.

Spre exemplu la bovinele pentru îngrășarea prima de carne va fi de 25 % din 210 euro în anul 2007 ( 25 % * 210 =52,5 euro/cap) , de 30 % din 210 euro în anul 2008 (30 % * 210 =63 euro/cap) etc.

Excedentul de efective poate fi eligibil pentru sprijin pe masurile de dezvoltare rurală pentru fermele de semi – subzistență

Plafonul acordat pentru prima de abatorizare bovine (1233 mii capete, din care 1148 mii capete bovine adulte și 85 de mii de capete viței) este mai scăzut decât situația medie a abatorizărilor din perioada 1999-2002, dar ar putea fi compensat de plafoanele superioare efectivelor existente acordate în cazul primelor pentru tineret bovin la îngrășat și pentru vaci de alăptat.

Producția de carne de vită a crescut permanent în România în perioada 1999-2004. În perioada următoare creșterea efectivelor la bovine va determina și o creștere a producției de carne obținută.

Tabel 5.54.Evoluția producției de carne de bovine în România în perioada 1999-2004

Mii tone

Date MAPDR 2005

Balanța pieței cărnii de bovine în România

Consumul intern de carne de bovină a crescut în România în perioada 1999-2003 de la 157 la 187 mii tone, dar consumul se situează încă sub nivelul anului 1990 când a fost de 252 mii tone.

România a fost permanent începând cu anul 1990 o importatoare netă de carne de bovină. După o creștere până la 12 mii de tone importate în anul 2001, în anul 2003 importul de carne de bovine a scăzut la 3,4 mii tone.

Fig.5.22 Evoluția comerțului cu carne de bovine al României în perioada 1999-2003

În perioada analizată exportul de carne de bovine al României s-a situat sub o mie de tone anual.

Tabel 5.55.Balanța pieței cărnii de bovine în România în perioada 1999-2003

Mii t

Date INS, Bilanțuri alimentare edițiile 2000-2004

5.1.6. Evoluția pieței pentru carne de porc din România

În România a avut loc după anul 1991 o scădere dramatică a efectivelor de porcine, de la peste 12 milioane cât erau în anul 1991 la numai 5,1 milioane în anul 2004.

Și în perioada 1999-2004 efectivele de porci au scăzut cu circa 2 milioane capete. Totuși după anul 2002 sectorul a cunoscut un ușor reveniment, pe fondul acordării unui sprijin mai mare pentru producători (în baza unor contracte ferme între aceștia și procesatori) și în condițiile acordării de fonduri de la bugetul de stat pentru activități de întreținere, conservare și perpetuare a patrimoniului genetic al animalelor (O.G 33/2000).

Tabel 5.56.Evoluția șeptelului de porcine în România în perioada 1999-2004

Mii capete

Date MAPDR 2005

Carnea de porc este cel mai important tip de carne obținut în România, deținând circa jumătate din producția totală de carne. Cu toate acestea în anul 2001 s-a înregistrat cea mai mică producție de carne de porc din România de după 1990, pe fondul susținerii total insuficiente a producătorilor.

Structura producției este concentrată în doua extreme: producătorul privat de dimensiuni reduse si producătorii integrați pe filieră de dimensiuni mari.

În anul 2000 existau un număr de 1,7 milioane de exploatații zootehnice pentru porci la îngrășat cu un efectiv mediu de 2,16 capete/exploatație. În ceea ce privește comercializarea cărnii de porc, numai 49% din totalul acesteia trece prin lanțul comercial, restul fiind reprezentat de autoconsum.

Tabel 5.57.Evoluția producției de carne de porc în România în perioada 1999-2004

Mii tone

Date MAPDR 2005

Balanța pieței cărnii de porcine în România

Consecințele directe ale diminuării producției de carne de porc, au determinat scăderea

consumului cărnii de porc în ultimii ani, de la 23,8 kg/cap/an în 1996 la 21,6 kg/cap/an în anul

2002.

În perioada 1999-2003 cererea de carne de porc în România a crescut ușor de la 511 mii tone la 529 mii tone.

Asigurarea necesarului de consum intern s-a realizat din păcate și prin importuri de care au crescut la aproape 100 de mii de tone în anul 2003, în condițiile în care exporturile au scăzut sub o mie de tone anual.

Fig.5.23 Evoluția comerțului cu carne de porcine al României în perioada 1999-2003

Tabel 5.58. Balanța pieței cărnii de porcine în România în perioada 1999-2003

Mii t

Date INS, Bilanțuri alimentare edițiile 2000-2004

Dezvoltarea sectorului de creștere a porcinelor nu este condiționată în perspectiva intrării în Uniunea Europeană decât creșterea eficienței economice în acest sector, în condițiile în care nu există o limitare a efectivelor de porcine la nivel național.

Introducerea sistemului comunitar de clasificare a porcinelor, monitorizarea prețurilor și asigurarea restituțiilor la export prin intermediul Agenției de Intervenție și Plăți, acordarea de ajutoare pentru depozitarea privată începând cu anul 2006, reprezintă măsuri care vor reglementa și asigura monitorizarea acestui sector de producție de carne în următorii ani.

5.1.7. Evoluția pieței pentru carne de pasăre și ouă din România

Și sectorul de creștere a păsărilor se caracterizează prin existența a două sisteme de creștere, industrial intensiv și gospodăresc extensiv. La nivel național există peste 3,2 milioane de exploatații zootehnice din care aproximativ 81% dețin mai puțin de 25 de păsări.

La sfârșitul anului 1999 existau un număr de 69,143 milioane păsări din care 38,497 milioane păsări ouătoare. Efectivele erau crescute în gospodării țărănești (în proporție de 77%) și în unități intensive (în procent de 33%).

Din cele 76,6 milioane de păsări existente la nivel național în anul 2004, circa 44,1 milioane erau reprezentate de păsări ouătoare adulte, în creștere cu 10,2 % respectiv cu 18,3 % față de anul 1999.

Aproximativ 80% din unitățile intensive de producție, sunt complexe integrate vertical cu unități de reproducție, de preparare a furajelor combinate, de creștere a păsărilor pentru carne și ouă, abatoare, unități de procesare a cărnii și magazine de desfacere.

Tabel 5.59. Evoluția efectivelor de păsări de în România în perioada 1999-2004

mii capete

Date MAPDR 2005

Ca urmare a creștere a efectivelor, în perioada 1999-2004 s-a înregistrat și o creștere a producției totale de pasăre la nivel național de peste 100 de mii tone. Producția totală de carne de pasăre în carcasă a fost în anul 2004 de 448 mii de tone, creșterea față de anul 1999 fiind de 33,3 %.

Tabel 5.60. Evoluția producției de carne de pasăre în România în perioada 1999-2004

Mii tone

Date MAPDR 2005

Cererea de carne de pasăre în perioada 1999-2003 a crescut în proporție mai mare decât creșterea producției interne. Consumul mediu anual a crescut astfel de la 12,7 kg/loc/an în anul 1999 la 20,1 kg/loc/an în anul 2003.

Fig.5.24 Evoluția comerțului cu carne de pasăre al României în perioada 1999-2003

România a rămas începând cu anul 1992 o importatoare netă de carne de pasăre. În perioada 1999-2003 importul de carne de pasăre a crescut semnificativ, de la 27,5 mii tone în anul 1999 la 91,7 mii tone în anul 2003.

Tabel 5.61.Balanța pieței cărnii de pasăre în România în perioada 1999-2003

Mii t

Date INS, Bilanțuri alimentare edițiile 2000-2004

În cea ce privește producția de ouă se poate constata o creștere ușoară a producției medii în perioada 1999-2004, de la 150 la 157 ouă/pasăre/an. Creșterea efectivelor de păsări și a producțiilor medii a dus la o creștere cu 1 milion de bucăți a producției totale de ouă în perioada 1999-2004. Din cele 6,7 milioane tone de ouă produse în anul 2004, circa 6 milioane au fost ouă de găină.

Tabel 5.62. Evoluția producției medii de ouă de pasăre în România în perioada 1999-2004

ouă/pasăre/an

Date MAPDR 2005

Balanța pieței pentru ouă de pasăre în România

Din cele 6,6 milioane de ouă de pasăre disponibile pentru consum în anul 2003, circa 5,2 milioane au fost utilizate pentru consumul uman. Consumul mediu anual net de ouă a fost în anul 2003 de 12 kg/loc/an. În perioada 1999-2003 stocurile de ouă la nivel național au crescut cu aproape 160 de mii de bucăți, în timp ce pierderile au reprezentat peste 900 de mii bucăți. România se situează pe poziția de importatoare netă și pe piața pentru ouă de pasăre.

Tabel 5.63.Balanța pieței pentru ouă de pasăre în România în perioada 1999-2003

Mii buc

Date INS, Bilanțuri alimentare edițiile 2000-2004

Fig.5.25 Evoluția comerțului cu ouă de pasăre al României în perioada 1999-2003

5.2.Implementarea modului de organizare a piețelor agricole din Uniunea

Europeană în România

5.2.1.Organizarea pieței pentru culturile în arabil din România

În România s-au parcurs în ultimii anii etape importante din punct de vedere legislativ în vederea organizării piețelor agricole pe principii similare celor existente în Uniunea Europeană .

Astfel în anul 2002 a fost aprobată Legea nr 73/2002 privind organizarea și funcționarea piețelor agricole și alimentare, lege care a fost modificată și completată ulterior prin Ordonanța de Guvern Nr. 16/2002.

În cursul acestui an (2005) această lege va fi abrogată, iar în locul ei va fi adoptată o nouă lege, cu același titlu, însă adaptată noilor cerințe europene.

Noua lege reglementează ansamblul mecanismelor si instrumentelor de politică agricolă care privesc organizarea de piață precum și consolidarea și funcționarea eficientă a pieței produselor agricole și agroalimentare din România.

Organismele instituționale cu atribuții în elaborarea, adoptarea și implementarea politicilor de piață pentru reglementarea filierelor pe produs vor fi potrivit acestei legi următoarele:

Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale;

Consiliul pe produs;

Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Industrie Alimentară și Dezvoltare Rurală;

Pentru fiecare filieră de produs se va înființa un Consiliu pe produs care reprezintă structura organizatorică la nivel național, cu caracter public-privat, fără personalitate juridică, care are drept scop elaborarea politicilor sectoriale pe filiera produsului și armonizarea acestora cu strategia și politicile naționale de piață agricolă.

Consiliul pe produs are stabilite următoarele obiective principale:

stimularea, promovarea și dezvoltarea activității pe fiecare filieră, în beneficiul partenerilor filierei;

analiza pieței pe baza informațiilor de pe filiera de produs, privind cererea la principalele produse agricole și agroalimentare, aprecierea anuală a potențialului de producție, cuantificarea ofertei, estimarea costurilor și a prețurilor;

propunerea de măsuri legislative de reglementare a pieței pe filiera produsului;

propuneri de scheme de sprijin financiar și avizarea beneficiarilor acestor scheme;

monitorizarea rezultatelor măsurilor adoptate, bilanțul acordului interprofesional;

dezvoltarea activităților de promovare și informare a partenerilor pe filieră, asupra acțiunilor, programelor și măsurilor adoptate;

asigurarea conformității măsurilor de piață adoptate cu cele din Uniunea Europeana;

consultare in vederea avizării proiectelor de acte normative inițiate de alte instituții publice.

Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Industrie Alimentară și Dezvoltare Rurală este instituția publică în subordinea Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, care, în conformitate cu atribuțiile stabilite prin lege, gestionează fondurile reprezentând sprijinul financiar destinat susținerii agriculturii, în vederea implementării plăților directe și a mecanismelor de intervenție pe piață.

Potrivit noi legi măsurile de reglementare pentru filierele diferitelor produse agricole cuprind următoarele scheme de sprijin, specifice fiecărui produs:

sprijin financiar, prin plăți directe sau subvenții acordate producătorilor agricoli sau altor parteneri de pe filiera produsului;

subvenție pentru creșterea calității producției și a transferului tehnologic;

mecanisme de intervenție pe piață;

scheme privind comerțul exterior cu produse agricole și agroalimentare, care includ regimul tarifar și, atunci când este cazul, contingente tarifare preferențiale, măsuri de susținere și promovare a exportului de produse agricole și agroalimentare, sau alte măsuri cu efect echivalent, cu respectarea regulilor și procedurilor cuprinse în prevederile acordurilor și convențiilor internaționale relevante, la care România este parte;

În aplicarea schemelor prezentate mai sus fi folosite următoarele instrumente și măsuri de reglementare a piețelor:

prețul pieței interne;

prețul indicativ, prețul de bază sau prețul de referință;

prețul de intervenție;

contracte încheiate între producătorii agricoli și achizitorii de produse agricole materie primă, pentru realizarea obiectivelor din acordurile interprofesionale

inițierea, organizarea și declanșarea de intervenții pe piață și orice alte măsuri similare propuse de MAPDR, în cazul perturbării pieței, datorate unui surplus de produse pe piață;

intervenția pe piață se realizează prin achiziționarea de la producătorii agricoli a surplusului de producție, constituirea și depozitarea stocurilor de intervenție și introducerea ulterioară pe piață a acestora, cu asigurarea strictă a procedurilor și a cerințelor privind destinația;

prime de export, care se acordă în conformitate cu convențiile internaționale, în vederea susținerii prețurilor și pe această cale, promovarea și stimularea exportului de produse agricole și alimentare;

burse de produse agricole;

piețe de gros pentru produse agricole și agroalimentare;

măsuri de reglementare în cazul lipsei unor produse pe piață;

alte măsuri convenite cu autoritatea de reglementare;

Piața cerealelor a fost reglementată prin Hotărârea de Guvern nr. 1006 din iunie 2004.

Această H.G. se referă la mecanismele de intervenție internă și externă care reglementează piața cerealelor prin:

prețuri libere garantate;

pragul de referință;

cotele de intervenție pe piață;

acordarea primelor pentru export;

modul de acordare al licențelor și stabilirea contingentelor pentru export și import;

modul de acordarea a subvențiilor;

stabilirea stocurilor de intervenție;

Produsele cerealiere care fac obiectul organizării pieței cerealelor au fost stabilite după cum urmează:

porumbul dulce, proaspăt sau refrigerat;

porumbul dulce uscat, întreg, tăiat, felii, bucăți sau sfărâmat, dar nepreparat;

secara;

orzul,ovăzul

porumbul pentru însămânțare, altul decât cel hibrid;

porumbul, altul decât pentru însămânțare;

boabele de sorg, altele decât pentru însămânțare;

hrișca, meiul, semințe de iarba canarașului, alte cereale;

grâul dur;

făina de grâu sau de meslin; făina de secară;

crupele, grișul și aglomeratele sub formă de pelete din grâu;

malțul, inclusiv cel prăjit;

Pentru stabilizarea pieței cerealelor se folosesc două mecanisme de intervenție

prețul de intervenție

stocul public de intervenție

Prețul de intervenție este similar, ca mod de acțiune, celui folosit în Uniunea Europeană, și reprezintă prețul cu care organismul de intervenție autorizat achiziționează un produs agricol în limita și în condițiile cotei stabilite, atunci când prețul de piață al acestui produs scade sub nivelul de intervenție.

Prețul de intervenție se aplică cantităților de cereale care se livrează en gros la depozite, înainte de descărcarea din mijloacele de transport și are aceiași valoare pentru toate centrele de intervenție desemnate.

Pe parcursul unui an de piața (anul de piață a fost stabilit să înceapă de la 1 iulie și se sfârșește la 30 iunie anul următor) prețul de piață se modifică lunar prin aplicarea unor coeficienți de corecție:

coeficientul 1 pentru lunile august, septembrie și octombrie

coeficientul 1,01 pentru noiembrie

coeficientul 1,02 pentru decembrie

coeficientul 1,03 pentru ianuarie

coeficientul 1,04 pentru februarie

coeficientul 1,05 pentru martie

coeficientul 1,06 pentru aprilie

coeficientul 1,07 pentru mai și iunie

Prețul de intervenție valabil în luna mai rămâne valabil pentru porumb și sorg și în lunile iulie, august, septembrie ale aceluiași an.

Stocul public de intervenție reprezintă cantitatea de cereale care îndeplinește criteriile de eligibilitate privind intervenția și care este achiziționată de pe piața internă a cerealelor de către Agenția de Plăți și Intervenție prin serviciile județene înființate pentru executarea funcțiilor tehnice.

În funcție de conjunctura pieței cerealelor, se stabilesc pentru fiecare an de piață pe baza unei hotărâri guvernamentale, la propunerea MAPDR, produsele agricole supuse intervenției și cotele aferente fiecărui produs pentru care se formează stocuri publice de intervenție.

Agenția de Plăți și Intervenție are obligația de a achiziționa prin serviciile județene înființate cerealele oferite din producția internă conform normele cantitative și calitative privind intervenția. Perioada de achiziționare începe la 1 august și se termină la 30 aprilie a anului următor.

Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Industrie Alimentară și Dezvoltare Rurală, înființată prin Legea nr. 1/2004, va avea începând din anul 2005 și obligația de a elibera certificate de import și de export pentru produse agricole începând cu data intrării in vigoare a legii privind „Instituirea sistemului de certificate de import si de export pentru produse agricole” și de a implementa sistemul de garanții pentru importul și exportul produselor agricole, sistem ce va fi introdus în baza proiectului de lege privind ”Instituirea sistemului de garanții pentru importul si exportul produselor agricole”

5.2.2.Organizarea pieței pentru carne în România

Organizarea pieței pentru carne în România trebuie realizată mai întâi în plan legislativ și instituțional.

În România vor trebui aplicate în perioada următoare variate măsuri de susținere a pieței, în concordanță cu cele existente în Uniunea Europeană. Pentru aceasta trebuie definite în plan legislativ toate aspectele privind piața pentru carne, pornind de la intrările pe piață și continuând cu modul de formare al grupurilor de producători, sistemul de prețuri, acordarea ajutoarelor directe, precum și alte aspecte privind elaborarea criteriilor de standardizare, calitatea produselor din carne sau modul de valorificare pe piață a acestor produse.

Pentru o monitorizare atentă a pieței cărnii a fost înființat Biroul pe produs în cadrul M.A.P.D.R. , cu rol în evaluarea dinamicii efectivelor de animale și a producției realizate pe piață.

În perioada următoare o prioritate o constituie modificarea Legii 166/2002 privind exploatațiile agricole care prevede dimensiuni minime de 50 de capete de taurine la îngrășat și 300 de capete de oi și capre, etc pentru fermele care pot beneficia de sprijinul statului și care dezavantajează exploatațiile de dimensiuni mai reduse, care au nevoie de timp pentru dezvoltarea activității de producție.

Pentru îmbunătățirea calității cărnii a fost deja creat cadrul legislativ (H.G 276/26 din februarie 2004) pentru implementarea sistemului EUROP privind comercializarea carcaselor pe clase de calitate începând cu anul în curs.

Sprijinul direct acordat producătorilor agricol a fost modificat permanent în ultimii ani prin adoptarea unor Ordine și Hotărâri de Guvern, cu rol în stimularea producției de carne și a efectivelor de animale.

În perioada 2004 – 2006 nou înființata Agenție de Plăți și Intervenție, pentru domeniul de carne bovină va întreprinde măsurile necesare pentru administrarea sistemului de plăți directe; a interventiei publice și a ajutorului pentru depozitarea privată, a sistemului de licențe pentru import-export precum și a sistemului de restituții la export.

Agenția de Intervenție și Plăți va întreprinde, în domeniul carnii de porc, măsurile necesare pentru monitorizarea prețurilor, corelate cu sistemul european de clasificare a carcaselor (conform Reglementării Comisiei Europene nr. 3537/89/CEE din anul 2004) și va avea de administrat sistemului de interventie privind restituțiile la export (conform Reglementării Comisiei Europene nr. 2331/97/CE din anul 2003) și de a atribui licențele de import si export (Reglementările Comisiei Europene nr.1432/94/CE, nr.1898/97/CE, și nr.1370/95/CE din anul2003).

Aceiași Agenție de Plăți și Intervenție dar pentru domeniul de carne de pasăre și ouă va avea rolul de a administra sistemul de plată a restituțiilor pentru carne de pasare exportată și de a atribui și monitoriza licențele de import – export de carne de pasăre.

Consolidarea organizațiilor profesionale și interprofesionale pe filiera cărnii constituie o prioritate pentru următorii ani, deoarece acestea au un rol major în realizarea unității crescătorilor de animale pe diferitele filiere și în reprezentarea, după caz, a producătorilor sau a procesatorilor pe piață.

5.2.3.Organizarea pieței pentru lapte în România

Organizarea pieței laptelui în România a pornit de asemenea de la armonizarea legislației românești în domeniul laptelui și produselor lactate cu legislația europeană în vederea creșterii gradului de salubritate a produselor lactate și implicit protejarea sănătății populației; creșterii competivității produselor lactate românești; stimularea producătorului de lapte prin stabilirea unui sistem optim preț-calitate. Acestea pot duce în următorii ani la o spearată îmbunătățire a balanței comerciale a României la capitolul lapte și produse lactate.

Pentru filiera laptelui a fost de asemenea înființată Agentia de Plăți și Intervenție pentru domeniul laptelui și produselor din lapte, care va avea rolul de a adopta măsurile necesare pentru administrarea sistemului de intervenție; realizarea măsurilor de comercializare; administrarea sistemului cotelor pentru lapte și a sistemului plăților directe.

Și pe această piață este necesară manifestarea unor organizații profesionale și interprofesionale (gen Alianța pentru Promovarea Educațională a Laptelui – APEL; Asociația Patronală Română din Industria Laptelui – APRil; etc) cu rol esențial în creșterea volumului de lapte prelucrat industrial, consolidarea relațiilor comerciale pe filiera laptelui sau crearea unei atitudini positive în rândurile populației privind consumul de lapte.

5.3.Concluzii

În România piața cerealelor este una dintre cele mai importante piețe datorită atât efectelor sale directe asupra populației cât efectelor indirecte pe care le are asupra celorlalte piețe, cum ar fi piața pentru produsele din carne.

Principalele probleme legate de această piață se referă la producțiile medii obținute care sunt sub nivelul celor obținute în Uniunea Europeană și la prețurile mici oferite producătorilor agricoli, obligați să-și valorifice producția obținută imediat după recoltare datorită atât capacităților proprii reduse de stocare cât și datoriilor pe care le au atât față de institutele de creditare și cât și față de furnizorii de inputuri.

Consumul intern de cereale este acoperit în anii normali din punct de vedere climatic în totalitate din producția internă.

În ultimii ani exportul de cereale nu a depășit 1 milion de tone, în timp ce pe piața internă au intrat și peste 2 milioane de tone de cereale în anul 2004, datorită prețului avantajos al cerealelor de import pentru procesatorii interni.

Negocierile cu Uniunea Europeană privind suprafețele și randamentelor de referință pentru culturile arabile (care s-au desfășurat în baza suprafețelor medii cultivate și a randamentelor obținute în perioada 2000-2002) au dus la obținerea de către țara noastră a unei suprafețe de 7 milioane hectare de culturi arabile, la un randament de 2,65 t/ha și o plată de 63 ruro/t ceea ce permite menținerea a unor suprafețe semnificative cu cereale pentru următorii ani.

Piața sfeclei de zahăr în România a fost în continuă scădere și în ultimii ani însă negocierile cu Uniunea Europeană au dus la obținerea unei cote de zahăr de aproape 1 milion de tone ce permite creșterea suprafețelor cu sfeclă de zahăr de la 20 de mii de hectare în anul 2004 la peste 50 de mii de hectare în următorii ani, cu condiția stimulării producătorilor interni și asigurarea unei piețe de valorificare a producției.

Piața orezului este acoperită în România în proporție covârșitoare din importuri, scăderea continuă a suprafețelor interne indicând aproape o abandonare a producției de orez în țara noastră, și fără perspective de relansare datorită cerințelor tehnologice ridicate ale acestei culturi și a prețului mic al orezului importat.

În aceiași situație se află și piața inului și a cânepei care prezintă de asemenea perspective mici de relansare pe termen scurt.

Piața produselor oleaginoase prezintă în schimb posibilități reale de dezvoltare în România. Dacă în privința florii soarelui se întâmpină anumite probleme legate de suprafețele foarte mari cultivate, care nu mai permit realizarea unei rotații corecte a culturilor la nivel național, pentru soia și rapiță piața prezintă oportunități reale de valorificare a producției.

Piața culturii de soia se află în plină dezvoltare în România datorită creșterii necesarului de consum intern, în special pentru consumul din zootehnie, și a solicitărilor la export.

Piața culturii de rapiță a scăzut dramatic în ultimii ani în România, însă solicitările din ce în ce mai mari pentru consumul nealimentar constituie o șansă reală pentru relansarea producției de soia. Trecerea la producția de bio-diesel din rapiță și în țara noastră, pe fondul creșterii investițiilor străine în industria prelucrătoare ar putea reprezenta de asemenea baza dezvoltării acestei piețe în țara noastră.

Piața internă a tutunului a fost de asemenea afectată în ultimii ani de reducerea suprafețelor cultivate, însă pe termen mediu sunt șanse reale de reechilibrare a acestei piețe, cu atât mai mult cu cât producția de tutun obținută la ora aceasta nu reprezintă mai mult de 60 % din cotele de producție negociate în vederea subvenționării cu Uniunea Europeană.

Piața fructelor a scăzut cel mai mult în ultimii ani în România, pe fondul defrișărilor masive de livezi la nivel național. Trecerea livezilor de pomi în sectorul privat a însemnat în multe cazuri desființarea lor, iar încercările din ultimii ani de relansare a producției în unele regiuni nu pot compensa pe termen scurt deficitul de producție, datorită timpului mare de intrare pe rod a plantațiilor tinere.

Existența unui consum în creștere pe această piață, colaborată cu creșterea veniturilor populației, precum și dezvoltarea în ultimii ani a unor capacități moderne de depozitare a fructelor constituie premisele relansării pieței interne pentru fructe.

Piața legumelor a trecut deja peste perioada de tranziție legată de transferul în sectorul privat al capacităților de producție, și în ultimii doi ani s-a înregistrat deja o creștere a suprafețelor cultivate, respectiv o creștere a producțiilor medii și totale de legume.

Atât pentru piața legumelor cât și pentru cea a fructelor este esențială însă creșterea capacităților de procesare la nivel național, dată fiind perisabilitatea acestor produse.

Piața laptelui în România întâmpină probleme mari în România datorită problemelor existente atât la nivel de producție cât și de procesare. Randamentele modeste obținute în ferme, calitatea redusă a laptelui colectat cât și nealinierea fabricilor de lapte la nivelul standardelor europene constituie principalele probleme în perspectiva aderării la Uniunea Europeană.

Piața pentru carne de bovine în România este condiționată în perioada următoare de nivelul de producție pentru care Uniunea Europeană a acceptat sistemul de prime pentru producători, respectiv de ritmul de creștere al consumului intern de carne de vită care se situează încă sub nivelul anului 1989.

Piața cărnii de porc a fost afectată de reducerea efectivelor de suine la nivel național, însă cererea de consum ridicată pentru acest sortiment de carne permite relansarea producției în următorii ani, sub rezerva asigurării unei calități superioare a cărnii de porc dată fiind concurența directă care va avea loc cu producătorii vest europeni din momentul integrării României în Uniunea Europeană.

Piața pentru carnea de pasăre a cunoscut cea mai rapidă adaptare la cerințele consumatorilor, datorită investițiilor mai mici necesare în acest sector de carne, pentru asigurarea unor standarde de calitate la nivelul celor europene. Creșterea producției de carne de pasăre în ultimii ani indică interesul sporit al consumatorilor din țara noastră pentru acest sortiment de carne, și posibilitățile mari de dezvoltare a acestui sector și în următorii ani.

Piața pentru ouă de pasăre a cunoscut o creștere permanentă atât din punct de vedere al ofertei cât și al solicitărilor de consum. Și pentru această piață perspectivele sunt favorabile pe termen mediu dată fiind creșterea permanentă a consumului mediu de ouă pe cap de locuitor.

Implementarea organizării comune de piață în România presupune adoptarea legislației Uniunii Europene existente pentru diferitele piețe agricole respectiv crearea instituțiilor necesare asigurării organizării, funcționării și echilibrării piețelor interne.

CAPITOLUL 6. PERSPECTIVE PRIVIND PIEȚELE AGRICOLE ALE UNIUNII EUROPENE ÎN CONTEXTUL ADERĂRII ȚĂRILOR CENTRAL ȘI EST EUROPENE

Realizarea unor proiecții privind evoluția piețelor agricole ale Uniunii Europene au avut la bază stabilirea unui set de ipoteze strâns legate de realitățile existente la nivelul agriculturii Uniunii Europene și a țărilor candidate.

Ipotezele sunt realizate în funcție de politicile agricole și comerciale existente la nivel atât european cât și mondial. De asemenea sunt luate în considerare previziunile privind evoluția economică a principalelor țări care activează pe piața mondială a produselor agricole și evoluția propriu-zisă a piețelor agricole mondiale.

În momentul stabilirii acestor ipoteze de lucru au fost luat în considerare următoarele aspecte:

Implementarea sistemului ”single farm payment (single payment scheme)” (plată unică pe exploatație agricolă) ca parte a reformei Politicii Agricole Comunitare, în urma căreia țările membre au posibilitatea să aleagă între diferite variante de subvenție, care influențează mai mult sau mai puțin gradul de ”decuplare ” a plăților. Țările membre ale Uniunii Europene au comunicat deja preferințele lor de susținere a producției agricole și potrivit acestora a fost estimat că până în anul 2012 aproximativ 90 % din fondurile destinate subvențiilor vor fi acordate în baza noului sistem ( sunt incluse aici și contribuțiile la nivel național a țărilor care au aderat recent și care primesc într-o primă etapă fonduri mai mici pentru susținerea fermierilor din partea Uniunii Europene.) Procentul de implementare a noului sistem diferă în funcție de sectorul agricol în care este aplicat: 100 % la lapte, 93 % la culturile arabile, 78 % pentru carnea de vită și 73 % pentru sectorul ovinelor.

Toate măsurile tranzitorii ale Politicii Agricole Comune pentru noile țări membre din Europa Centrală și de Est vor fi aplicate conform summitului de la Copenhaga din anul 2002. Din cele 10 noi state membre 8 au optat pentru adoptarea sistemului SAPS (single area payment scheme) – Schemă de plată unică pe suprafață( sistem ce permite gruparea tuturor forme de subvenție într-una singură, acordată după criteriul proporționalității cu numărul de hectare existent în fiecare exploatație agricolă sau holding, în timp ce Slovenia și Malta au optat pentru aplicarea reglementărilor privind plățile directe, sistem aplicat până în anul 2003 la nivelul Uniunii Europene. Începând cu anul 2009 cele 8 state menționate mai sus vor adopta sistemul Regionalizării plăților (sistem ce permite redistribuirea sumelor alocate către fermieri în funcție de regiunile stabilite la nivel național), în timp ce Malta și Slovenia vor adopta acest sistem începând cu anul 2007.

Datorită incertitudinii privind data aderării României și Bulgariei aceste țări nu au fost luate în calculul previzionar

S-a pornit în stabilirea acestor ipoteze și de la premisa că piața mondială a produselor agricole și comerțul cu produse agricole sunt în continuă expansiune și dezvoltare pe fondul unei creșteri a cererii.

De asemenea s-a avut în vedere că politicile agricole vor fi dezvoltate în baza convențiilor asumate în cadrul Rundei Uruguay privind acesul pe piață și subvențiile la export, precum și în funcție de noul acord multilateral privind comerțul mondial.

După o reducere la 5 % a suprafețelor scoase din circuitul agricol în anul 2004 se va reveni la un procent de 10 % începând cu anul 2005, procent ce va rămâne neschimbat până în anul 2012. Pentru țările noi membre din Europa Centrală și de Est care au optat pentru Schema de plată unică pe exploatație, obligația de a scoate din circuitul agricol același procent din suprafața agricolă va deveni obligatoriu începând cu anul 2009.

Dezvoltarea la nivel macro economic în Uniunea Europeană, după slabele performanțe din 2003 se estimează să revină la un trend pozitiv astfel încât creșterea economică să fie de 1.9 % pentru anul 2005 și de 2.2 % în anul 2006 (aceste procente sunt calculate pentru cele 15 vechi țări membre ale Uniunii Europene). Pentru țările noi membre rata de creștere economică este mult mai mare, ea fiind estimată la 4.3 % numai pentru anul 2005.

Evoluțiile pe piața mondială a produselor agricole au fost marcate de marile variații de prețuri. Dacă piața cerealelor și piață semințelor de oleaginoase au fost afectate de condițiile climatice foarte variabile care au dus la o scădere severă a producției în anul 2003 respectiv o creștere semnificativă a acesteia în anul 2004 în anumite părți ale globului, piețele pentru carne au fost afectate de o serie de crize sanitare (exemplu: boala vacii nebune din America de Nord și gripa aviară din Asia).Piața laptelui și a produselor lactate a cunoscut creșteri semnificative de prețuri datorită creșterii cererii din țările în curs de dezvoltare, a creșterii populației mondiale și a modificărilor provenite în dieta alimentară precum și datorită unei oferte limitate în majoritatea țărilor producătoare și exportatoare. Previziunile privind evoluția pieței mondiale anunță o continuă creștere a cererii de produse agricole și alimentare în timp ce referitor la prețuri se estimează creșteri moderate pe termen lung. După recordul negativ înregistrat în anul 2004 se anticipează că prețul cerealelor va crește în următorii ani ca urmare a creșterii cererii. Astfel până în anul 2012 se așteaptă o creștere a prețului la grâu până la 160 $/ tonă respectiv o creștere a prețului la porumb până la 120 $/tonă. Piețele mondiale pentru carne au tendința de a se stabiliza pe termen mediu, doar la carnea de vită anticipându-se o ușoară scădere a prețului care urmează unei scurte perioade de creștere rapidă datorată disfuncționlităților comerciale generate de crizele sanitare înregistrate. Pentru prețul de pe piață mondială a laptelui se estimează o ușoară scădere care va urma puternicii creșteri de preț la acest produs din anul 2004, datorită expansiunii ce o înregistrează producția de lapte obținută la costuri mici în regiuni precum Oceania.

6.1. Perspective privind piața cerealelor în Uniunea Europeană

Perspectivele pe termen mediu pentru piața cerealelor în Uniunea Europeană sunt pozitive datorită impactului pe care se mizează că îl va avea reforma Politicii Agricole Comune și creșterea suprafețelor agricole scoase din circuitul agricol. De asemenea se estimează o evoluție favorabilă a pieței cerealelor în Uniunea Europeană și datorită unei conjuncturi favorabile existente pe piața mondială a cerealelor.

În anul 2003 producția de cereale a scăzut datorită condițiilor climatice nefavorabile din marile țări producătoare ale Uniunii Europene la 230 milioane de tone față de 263 milioane tone înregistratate în anul 2002.

Diminuarea suprafețelor agricole scoase din circuitul agricol în anul 2004 și condițiile climatice mult mai favorabile au condus la o creștere până la a producției totale de cereale la un nivel de 285 milioane de tone. Din această cantitate 63 de milioane de tone au fost obținute în noile țări membre din Europa Centrală și de Est.

Noile țări membre ale Uniunii Europene din Europa Centrală și de Est contribuie astfel cu circa 23 % la producția totală de cereale în condițiile în care aportul de suprafață agricolă cultivată cu cereale este de circa 15 milioane hectare ( 30 % din suprafața totală cultivată cu cereale în U.E. 25). Cel mai mare aport la producția totală de cereale a Uniunii Europene din țările noi membre îl are Polonia cu circa 28 milioane de tone, urmată de Ungaria cu 13 milioane de tone, Republica Cehă 7 milioane tone și Slovacia 3.5 milioane tone. Dintre acestea doar Ungaria este un exportator semnificativ cu 3-4 milioane de tone exportate anual, urmată de Polonia, Lituania și Letonia

Pentru anul 2005 este estimată din nou o scădere a producției totale de cereale, aceasta fiind calculată la 261.1 milioane de tone datorită revenirii la un număr mai mare de hectare scoase din circuitul agricol și a implementării sistemului de ”decuplare” a sprijinului acordat fermierilor de producție și preț într-o serie de țari ale Uniunii Europene.

Crearea însă de stocuri foarte mari de cereale în anul 2004 va avea un efect negativ pe piața cerealelor din Uniunea Europeană atât la nivelul anului 2005 cât și a anului 2006. Pe termen mediu însă creșterea suprafețelor scoase din circuitul agricol, decuplarea sprijinului acordat fermierilor de producție și preț precum și previziunile care indică o creștere moderată a randamentelor la culturile cerealiere și în consecință o creștere moderată a producției totale de cereale va genera o scădere a nivelului stocurilor, cea ce va avea un impact pozitiv asupra pieței cerealelor la nivelul Uniunii Europene.

Creșterea cererii de furaje pentru animale și o evoluție favorabilă a pieței cerealelor la nivel mondial pe fondul creșterii populației mondiale și a modificărilor survenite în alimentația umană vor crea noi oportunități privind exportul de cereale al Uniunii Europene.

Cerealele care pot întâmpina dificultăți privind valorificarea în condiții favorabile pe piață sunt în general orzul, grâul de consum și porumbul. Dificultăți mai mari în valorificarea pe piață se pot înregistra în cea ce privește aceste cereale în țările noi membre din Europa Centrală și de Est care întâmpină încă probleme legate de infrastructură.

Tabel 6.1 Perspective privind evoluția pieței cerealelor în Uniunea Europeană

U.M. = mil. t

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture “Prospects for agricultural markets and income 2005 – 2012”- iulie 2005

Consumul intern de cereale a fost în anul 2004 de 243 milioane de tone, cu 4 milioane de tone mai mult decât în anul 2003 și respectiv cu 2 milioane de tone mai mult decât în anul 2002. O parte din creșterea consumului se regăsește în creșterea consumului de cereale în hrana animalelor, datorită prețurilor mai mici înregistrate de cerealele furajere față de anii anteriori și creșterii șeptelului de animale la nivelul Uniunii Europene.

În anul 2004 exportul de cereale a fost de 22.8 milioane de tone (cu 2.6 milioane de tone mai mare ca în anul 2003), aceasta în ciuda dezavantajului creat de scăderea cursului dolarului în raport cu moneda europeană.

O mare parte a producției de cerealelor obținute în anul 2004 nu a putut fi astfel valorificată pe piața mondială cea ce a dus la creșterea stocurilor de cereale la nivelul Uniunii Europene de la 28 milioane de tone la 61 milioane de tone. O mare parte a acestor stocuri sunt regăsite în stocurile diferitelor societăți private, stocurile publice fiind de 15.7 milioane de tone la sfârșitul anului agricol 2004, cea ce corespunde unei creșteri de 12 milioane de tone față de anul 2003. Cele mai mari stocuri sunt cele de grâu comun (9.7 milioane de tone), orzoaică(2.4 milioane de tone), porumb (2.1 milioane de tone) și orz (1.5 milioane de tone).

Stocurile create în anii anteriori și producția bună obținută în anul 2005 generează astfel o presiune puternică asupra prețurilor cerealelor pe piață. Aceasta ar trebui să favorizeze o creștere a consumului de la 243.3 milioane de tone la aproape 235 milioane de tone în cursul acestui an.

De asemenea o eventuală apreciere a cursului dolarului în raport cu moneda europeană ar crește competivitatea cerealelor obținute în Europa pe piața mondială Astfel se estimează că în cursul acestui an exportul de cereale să crească la 27.8 milioane de tone (cu 5 milioane mai mult decât în 2004). Aceasta ar putea duce în consecință și la o reducere a stocurilor de cereale cu aproximativ 2 milioane de tone.

Fig. 6.1. Perspective ale evoluției pieței cerealelor în Uniunea Europeană

U.M.= mil. tone

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture “Prospects for agricultural markets and income 2005 –

2012” – Iulie 2005

Problemele de valorificare a cerealelor pe piață vor persista în următorii ani în special în țările din Europa Centrală și de Sud. Producțiile mari înregistrate la grâul de consum, porumb si orz în aceste regiuni nu pot fi valorificate în condițiile unei organizări de piață ineficiente. Integrarea în Uniunea Europeană a acestor regiuni va duce însă la ameliorarea problemelor de valorificare, prin dezvoltarea capacităților de stocare în special și a infrastructurii în general.

Previziunile pe termen mediu privind evoluția piețelor cerealiere ale Uniunii Europene indică o creștere moderată a randamentelor, media de creștere anuală fiind estimată la 0.8 anual în intervalul 2005-2012. Porumbul este singura cereală al cărei producție medie prezintă un potențial mare de creștere în țările Uniunii Europene.

După o anticipată scădere a producției totale de cereale în anul 2005 la numai 261 milioane de tone datorită suprafețelor mai mari de teren scoase din circuitul agricol și randamentelor mai mici înregistrate, aceasta va putea crește până la 271 milioane de tone în anul 2012.

Fig. 6.2. Evoluția suprafețelor scoase din circuitul agricol în Uniunea Europeană

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture “Prospects for agricultural markets and income 2005 –

2012” – Iulie 2005

Consumul de cereale va crește potrivit estimărilor cu circa 11 milioane de tone până la 256 milioane de tone în anul 2012. În cea ce privește consumul de cereale în hrana animalelor, acesta va continua să crească de la 153 milioane de tone în anul 2005 la 161 milioane de tone în anul 2012.Această creștere va fi relativ moderată, dacă o comparam cu creșterea din ultima decadă când acesta a fost de peste 20 milioane de tone. La această creștere moderată de cereale în consumul animalier contribuie o serie de factori, printre care creșterea eficienței în alimentația animalelor în țările noi membre ale Uniunii Europene cea ce determină un consum mai mic de cereale pe tona de carne obținută.

Modificările survenite la prețurile cerealelor vor determina pe termen mediu modificări în cea ce privește compoziția cerealelor folosite în hrana animalelor. Astfel pentru început se estimează că în următorii ani grâul comun și porumbul vor fi mai atractive din punct de vedere al prețului în vederea utilizării în zootehnie, iar spre finalul perioadei analizate consumul de orz va fi mai avantajos din punct de vedere al prețului de achiziționare de pe piață.

În cea ce privește stocurile se estimează că începând cu anul 2006 acestea vor scade pe fondul creșterii suprafețelor scoase din circuitul agricol, a decuplării subvențiilor de producție care va limita creșterea acesteia și a creșterii exportului. Stocurile finale de cereale vor fi de doar 36 milioane de tone în anul 2012, cu circa 22 milioane mai mici decât în 2005.

Fig. 6.3. Evoluția stocurilor de cereale și a exportului de cereale în Uniunea Europeană

în perioada 1995-2012 U.M.= milioane tone

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture “Prospects for agricultural markets and income 2005 –

2012” – Iulie 2005

Stocurile publice de intervenție sunt constituite pentru grâul comun, orzoaică și porumb. Stocurile publice pentru orzoaică vor fi eliminate începând cu anul 2007. Stocurile publice pentru grâul comun și porumb vor fi reduse treptat și vor fi de asemenea eliminate în anul 2008 respectiv 2009. Stocurile de orz vor avea tendința să se acumuleze până în anul 2009 datorită lipsei de atractivitate din punct de vedere al prețului la această cultură, dar vor fi reduse treptat după 2009 odată ce acesta va redeveni competitiv pe piață.

Fig. 6.4. Evoluția structurii stocurilor de cereale în Uniunea Europeană în

perioada 1995-2012

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture “Prospects for agricultural markets and income 2005 –

2012”

În concluzie perspectivele pe termen mediu pentru piața cerealelor în Uniunea Europeană rămân pozitive datorită în aplicării noilor principii ale Politicii Agricole Comune și în special datorită creșterii suprafețelor agricole scoase din circuitul agricol.

La aceste elemente se adaugă și existența unor perspective favorabile pe piața mondială a cerealelor.

O depreciere a cursului euro în favoarea monedei americane ar putea de asemenea să avantajeze piața cerealelor din Uniunea Europeană în cea ce privește exportul acestor produse pe piața mondială.

6.1.1. Perspective privind piața grâului în Uniunea Europeană

Perspectivele privind piața grâului comun rămân favorabile pe termen mediu în țările Uniunii Europene. Dacă în anul acesta se înregistrează o scădere a producției datorită aplicării noului sistem de decuplare a subvențiilor de producție și preț, pe termen mediu se preconizează o creștere a producției de grâu până la 131.5 milioane de tone în anul 2012 datorită profitabilității superioare în raport cu cultura de orz.

Tabel 6.2. Perspective ale evoluției pieței grâului comun în Uniunea Europeană

în perioada 2004-2012

U.M. = mil. t

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture “Prospects for agricultural markets and income 2005 – 2012”- iulie 2005

În prima parte a perioadei analizate prețul competitiv al grâului comun va stimula comercializarea sa nu numai pentru utilizarea în hrana animalelor cât și pentru consumul industrial. Producția de grâu comun în țările noi membre ale Uniunii Europene poate să ia amploare în următorii ani datorită existenței unor condiții favorabile în cea ce privește prețul de valorificare.

În anul 2004 producția de grâu de consum a atins în aceste țări 25 milioane de tone, cea ce înseamnă o creștere cu peste 3 milioane de tone față de media anilor 2000-2002..

Începând cu anul 2009 scoaterea din circuitul agricol a unor suprafețe mari și în țările noi membre ale Uniunii Europene va reduce semnificativ producția totală de grâu comun obținută(-0.4 mil în 2009 față de 2008). Această scădere va fi însă compensată până în 2012 prin creșterea randamentelor pe unitatea de suprafață în aceste țări.

Fig.6.5. Ponderea producției și consumului de grâu comun din țările E.C.E. în totalul U.E.(25)

Începând cu anul 2010 grâul comun va beneficia de o piață mondială favorabilă cea ce va duce la creșterea cantităților de grâu comun produs în Uniunea Europeană ce vor putea fi exportate, astfel încât la nivelul anului 2012 exportul total să atingă peste 19 milioane de tone.

Fig. 6.6. Evoluția pieței grâului comun în Uniunea Europeană în perioada 1995-2012

U.M.= mil. t

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture “Prospects for agricultural markets and income 2005 – 2012”

În cea ce privește piața grâului dur, se poate afirma că aceasta va fi caracterizată de o scădere a suprafețelor cultivate datorită atât scoaterii de noi suprafețe din circuitul agricol cât și reducerii subvențiilor în acest sector.

Suprafața cultivată cu grâu dur va fi de numai 3.3 milioane hectare în anul 2005 și va crește ușor în anul 2006 (3.6 milioane de hectare) pe fondul unei evoluții apreciate mai favorabile a pieței mondiale.

Consumul de grâu dur va continua să crească până la 10.9 milioane de tone în anul 2012, datorită creșterii utilizării acestui sortiment de grâu în consumul uman.

Pe acest fond Uniunea Europeană va rămâne un importator net de grâu dur, importurile anuale variind între 1.5 și 1.7 milioane tone.

6.1.2. Perspective privind piața porumbului în Uniunea Europeană

Anul 2004 a adus o producție record de porumb în țările Europei Central și Est Europene care au aderat la Uniunea Europeană. Din cele 12 milioane de tone de porumb realizate (cea mai mare producție din anul 1995 până în prezent), doar 2.5 milioane de tone au putut fi exportate în ciuda unui potențial mult mai mare.

Costurile mare de transport au reprezentat un impediment major, care a avut un efect negativ și asupra prețului oferit producătorilor din aceste regiuni.

În anul 2005 producția de porumb a Uniunii Europene este estimată la 47.6 milioane de tone, cu circa 5.5 milioane mai mică decât în anul 2004. Circa 10.8 milioane de tone vor fi obținute în statele din Europa Centrală și de Est care au aderat la Uniunea Europeană în anul 2004. Și în aceste state producția totală de porumb va fi mai mică cu 1.4 milioane de tone față de anul anterior.

Ungaria care este cel mai mare producător de porumb dintre țările noi membre, a realizat în anul 2004 circa 8 milioane de tone de porumb, cea ce reprezintă circa 66 % din producția totală de porumb a țărilor din Europa Centrală și de Est integrate în Uniunea Europeană în anul 2004. Ea va putea fi depășită doar de România care are un potențial de peste 10 milioane de tone de porumb pe an.

Ungaria este de asemenea cel mare consumator de porumb din această regiune, numai în 2004 consumul în această țară fiind de 4.8 milioane de tone. În cea ce privește exportul de porumb Ungaria va rămâne cel mai mare exportator de porumb dintre țările noi membre, cu un potențial de peste 7 milioane de tone.

Pe termen mediu se anticipează o scădere a producției de porumb în Ungaria cu 0.5 milioane de tone începând cu anul 2009 datorită scoaterii din circuitul agricol a unor suprafețe importante, conform principiilor Politicii Agricole Comune.

În schimb se anticipează o creștere a consumului de porumb în această țară până la 5.3 milioane de tone în anul 2011 și creșterea posibilităților de export în condiții avantajoase, datorită integrării în Uniunea Europeană.

Al doilea mare producător dintre țările noi membre este Polonia care produce peste 2.2 milioane de tone. Polonia are posibilități mici de export la porumb, deoarece consumul intern este de circa 2.1 milioane de tone.

Slovacia și Cehia sunt situate pe poziția a treia respectiv a patra în țările noi membre în cea ce privește producția și consumul de porumb cu 0.6 respectiv 0.7 milioane de tone produse și consumate anual.

În Cehia, o țară tradițional importatoare netă de porumb, integrarea în piața unică va determina o creștere a consumului de porumb în hrana animalelor și păsărilor, pe fondul expansiunii producției de carne de pui și producției de carne de porc.

Dacă producția de porumb în această țară va stagna pe fondul reducerii suprafețelor cultivate în favoarea grâului comun (mult mai profitabil pe piață) și a creșterii randamentelor la hectar, consumul va crește de la 0.7 milioane de tone în anul 2004 la 0.8 milioane de tone în anul 2011.

Importurile de porumb vor crește conform estimărilor cu circa 0.2 milioane de tone până în anul 2007.

Tabel 6.3. Perspective ale evoluției pieței porumbului în Uniunea Europeană

în perioada 2004-2012

U.M. = mil. t

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture “Prospects for agricultural markets and income 2005 –

2012”- iulie 2005

În perioada 2005-2012 se anticipează o creștere a producției de porumb cu 5.7 milioane tone , determinată de o creștere semnificativă a randamentelor la porumb, pe fondul menținerii unei suprafețe medii de 6 milioane de hectare cultivate cu porumb la nivelul Uniunii Europene.

Consumul de porumb va depăși în următorii ani producția obținută la nivelul Uniunii Europene, pentru anul 2012 estimându-se un consum total de porumb mai mare cu 1.1 milioane de tone mai mare decât producția totală obținută la nivelul celor 25 de state membre.

În condițiile în care importul de porumb va fi la valori apropiate de cel al exportului (circa 2.5 milioane de tone anual) aceasta va determina o reducere a stocurilor de porumb existente la nivelul Uniunii Europene, de la 13.6 milioane de tone în 2004 la mai puțin de 7 milioane de tone în anul 2012. Începând cu anul 2009 vor fi eliminate stocurile de intervenție și de pe piața porumbului la nivelul Uniunii Europene.

În partea a doua a perioadei pentru care au fost făcute previziunile, dificultățile legate de costul mare de transport vor împărți teritoriul Uniunii Europene în zone excedentare și în zone deficitare în cea ce privește producția și necesarul de consum.

O analiză a aportului adus pe piața porumbului de țările noi membre ale Uniunii Europene, realizată pe perioada 2004-2012 indică ca circa 23 % din producția totală de porumb a Uniunii Europene va fi realizată de țările Europei Central și Estice nou integrate, în timp consumul de porumb în această regiune va fi de doar 13 % din totalul consumului de porumb înregistrat în Uniunea Europeană (25).

Fig.6.7. Ponderea producției și consumului de porumb din țările E.C.E. în totalul U.E.(25)

6.1.3. Perspective privind piața orzului în Uniunea Europeană

Estimările privind evoluția pieței orzului nu sunt tocmai favorabile producătorilor acestei culturi. Orzul este cereala care beneficia de cea mai mare susținere de preț la nivelul Uniunii Europene, cea ce în condițiile decuplării subvențiilor de preț și cantitate creează presiuni puternice asupra modului de susținere a producției acestei culturi.

Tabel 6.4. Perspective ale evoluției pieței orzului în Uniunea Europeană

în perioada 2004-2012

U.M. = mil. t

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture “Prospects for agricultural markets and income 2005 –

2012”- iulie 2005

Pe termen mediu se estimează că producția de orz va stagna în jurul a 55 milioane de tone. Orzul întâmpină dificultăți și datorită concurenței cu grâul comun și porumbul pe piața furajelor pentru diferitele sectoare zootehnice consumatoare.

Cererea pentru orz ar putea să crească doar în jur de anul 2012 când anticipata creștere a prețului la grâul comun ar determina reorientarea consumului spre această cereală. Astfel pentru anul 2012 se estimează un nivel de consum de orz de circa 51.7 milioane de tone la nivelul întregii Uniuni Europene, cu circa 5.6 milioane de tone mai mare decât în anul 2004.

O producție stagnantă combinată cu o creștere a consumului intern, în condițiile menținerii unui import la mai puțin de 0.5 milioane de tone și unei creșteri ușoare a exportului va determina cel mai probabil reducerea stocurilor de orz la nivelul Uniunii Europene de la circa 19.2 milioane estimate pentru anul 2009 la numai 10 milioane în cursul anului 2012.

Orzul este cereala pentru care nu vor fi eliminat stocul public de intervenție precum la grâu sau porumb.

Fig. 6.8. Evoluția pieței orzului în Uniunea Europeană în perioada 1995-2012

U.M.= mil. t

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture “Prospects for agricultural markets and income 2005 –

2012”

Polonia este cel mai mare producător de orz dintre noile țări membre ale Uniunii Europene. Se estimează că producția de orz în Polonia va scade la 3 milioane de tone în anul 2011 comparativ cu 3.5 milioane realizate în anul 2004.

De asemenea consumul de orz va scade în această țară de la 4 milioane tone în 2004 la 3.7 milioane de tone în anul 2011, consecință a utilizării mai reduse în hrana animalelor datorită prețului superior celorlalte cereale de substituție.

Previziunile pe termen mediu privind piața orzului în Slovacia indică tot o scădere a producției de orz de la 1 milion de tone obținute în anul 2004 (cea mai mare înregistrată începând cu anul 1995) la 0.7 milioane de tone în anul 2011.

Începând cu anul 2000 Slovacia a devenit o exportatoare netă de orz, tendință care se estimează că se va menține și în următorii șase ani.

O analiză a aportului adus pe piața orzului de țările noi membre ale Uniunii Europene, realizată pe perioada 2004-2012 indică că aproximativ 15.5 % din producția totală de orz a Uniunii Europene va fi realizată de țările Europei Central și Estice nou integrate, în timp consumul de orz în această regiune va fi de circa 17 % din totalul consumului de orz înregistrat în Uniunea Europeană (25).

Fig.6.9. Ponderea producției și consumului de orz din țările E.C.E. în totalul U.E.(25)

6.2. Perspective privind piața plantelor oleaginoase în Uniunea Europeană

Perspectivele pe termen mediu privind piața plantelor oleaginoase sunt foarte favorabile pentru țările producătoare din Uniunea Europeană. Creșterea continuă a cererii la nivel mondial pentru uleiul vegetal reprezintă un element major pentru creșterea producției totale de semințe oleaginoase în Uniunea Europeană. Singurul impediment în dezvoltarea acestei piețe ar putea să fi o evoluție nefavorabilă a cursului euro/dolar.

Suprafața cultivată cu plante oleaginoase: floarea soarelui, rapiță și soia a crescut în anul 2004 în Uniunea Europeană la 6,3 milioane hectare. Până în anul 2012 aceasta va mai crește potrivit estimărilor la 6,4 milioane hectare, creșterea fiind afectată doar de scoaterea din circuitul agricol a unor suprafețe agricole mai mari la nivelul Uniunii Europene.

O suprafață de 0,8 milioane hectare de plante oleaginoase destinate obținerii de ulei nealimentar va putea fi însă cultivată pe aceste suprafețe.

Producția totală de semințe oleaginoase destinate consumului alimentar a fost estimată la 16.7 milioane de tone pentru anul 2005 și se anticipează că va crește până la 17.5 milioane de tone în anul 2012 datorită creșterii atât a suprafețelor cât și a randamentelor (în special pentru cultura de rapiță).

Producția de semințe oleaginoase destinate producției industriale nealimentare va crește de asemenea de la 2.2 milioane de tone în anul 2005 la 2,4 milioane în anul 2012.

În cea ce privește consumul intern se estimează că acesta va crește până la 37.8 milioane de tone în anul 2012, față de 33.3 la nivelul anului 2004. Cererea va fi în creștere în special pentru semințele de soia, urmate de cele de rapiță.

Cererea de semințe pentru producerea de biodiesel va rămâne constantă în următorii ani la nivelul Uniunii Europene.

Semințele de rapiță reprezintă 75 % din producția totală de semințe oleaginoase la nivelul Uniunii Europene, urmate de floarea soarelui cu un procent de 20 % și soia cu numai

5 %.

Dintre cele trei plante amintite rapița va beneficia de cea mai favorabilă piață, în cea ce privește prețul și condițiile de valorificare. Consumul intern de semințe de plante oleaginoase este orientat spre semințele de soia în proporție de 44 %, rapiță în proporție de 41 % și floarea soarelui 15 %. Acest procent va rămâne neschimbat și în perioada următoare, contrar evoluției producției.

Și în următorii ani Uniunea Europeană va rămâne un importator net de semințe de plante oleaginoase (în special de semințe de soia și floarea soarelui. Importul de semințe de plante oleaginoase va crește de la 17 milioane de tone în anul 2005 la 18.4 milioane de tone în anul 2012. O evoluție contrară îl va avea exportul care se va reduce până la 0.5 milioane de tone.

Tabel 6.5. Perspective ale evoluției pieței plantelor oleaginoase în Uniunea Europeană

în perioada 2004-2012

U.M. = mil. t

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture “Prospects for agricultural markets and income 2005 –

2012”- iulie 2005

Producția de semințe de plante oleaginoase în țările Europei Centrale și de Est care au aderat în anul 2004 la Uniunea Europeană va scade datorită scoaterii din circuitul agricol a unor suprafețe semnificative de la 3.5 milioane de tone în anul 2005 la 3 milioane de tone în anul 2012.

Consumul va avea conform previziunile aceiași pantă descendentă, de la 2.5 milioane de tone în anul 2005 la 2.1 milioane în anul 2012.

O analiză a aportului adus pe piața semințelor oleaginoase de țările noi membre ale Uniunii Europene, realizată pe perioada 2004-2012 indică că pondere producției realizate de țările noi membre va scade de la 22.4 % în anul 2004 la 15.1 % în anul 2012 în timp ce consumul de semințe oleaginoase în această regiune se va reduce de la 7.2 % la 5.6 % din totalul consumului total înregistrat în Uniunea Europeană (25).

Fig.6.10. Ponderea producției și consumului de semințe oleaginoase din țările E.C.E.

în totalul U.E.(25)

Implicațiile dezvoltării producției de bioenergie asupra piețelor cerealiere și oleaginoase ale Uniunii Europene

Dezvoltarea piețelor bioenergetice va avea loc în următorii ani în contextul aplicării protocolului de la Kyoto (începând cu 16 februarie 2005) privind emisiile de gaze cu efect de seră în atmosferă.

Protocolul de la Kyoto obligă țările semnatare la reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera cu cel puțin 5% sub nivelul emisiilor din 1990, în perioada 2008-2012.

Uniunea Europeana s-a angajat sa reducă într-un procent de 8% emisiile de gaze cu efect de sera. Reducerile se refera la trei dintre cele mai importante gaze: dioxid de carbon (CO2), metan (CH4) si oxizi de azot (N2O) – care se vor măsura comparativ cu anul de bază 1990 (cu excepția unora dintre țările cu economie în tranziție, între care și Romania, care are an de bază 1989).

De altfel România este prima țară care a ratificat protocolul de la Kyoto de reducere a gazelor cu efect de sera din anul 1997, prin Legea nr. 3 / 2001. Odată cu intrarea in vigoare a acestui protocol, România poate vinde altor state semnatare dreptul de a emite gaze cu efect de seră în limita cotei alocate țării noastre.

România are repartizată o cotă de 250 milioane tone gaze echivalent dioxid de carbon, fata de 147 de milioane de tone cât poluează în prezent. Diferența de 103 milioane tone echivalent dioxid de carbon poate însemna peste un miliard de euro, care reprezintă o sumă cu care se poate porni restructurarea sistemului energetic.

Acest tratat a fost semnat de 141 de țări, dintre care 30 puternic industrializate, însă nu și de către SUA si Australia, care au apreciat ca protocolul le-ar împovăra prea tare economiile naționale.

Revenind la Uniunea Europeană și implicațiile pe care le avea aplicarea acestui tratat

trebuie semnalat că încă din anul 1997 Uniunea Europeană a emis o serie de reglementări care să faciliteze aplicarea prevederilor tratatului amintit. Astfel a fost elaborată Pagina Albă privind ” Sursele regenerabile de energie”, a fost votată Directiva 2003/30 EC privind utilizarea bio – combustibililor și a altor surse regenerabile folosite pentru transport; Directiva 2003/96/EC privind taxarea produselor energetice și a electricității.

Prima directivă prevede stabilirea unei ținte de 2% în ceea ce privește procentul de utilizare a bio – combustibilului în transport pentru anul 2005, respectiv un prag de minim 5 % pentru anul 2010. A doua directivă permite reducerea taxelor pentru energia obținută din biomasă.

De asemenea a fost elaborată o măsură de susținere cu 45 de euro/ha, a 1,5 milioane de hectare cultivate în scopul producerii de energie din biomasă.

Progresele considerabile obținute în sectorul bio – combustibilillor au contribuit la reducerea costurilor de producție, care le-a sporit competitivitatea în fața combustibililor de natură minerală, al căror preț este în continuă creștere pe piața mondială.

Obținerea de bio-etanol și bio-diesel a devenit astfel o preocupare majoră la nivelul Uniunii Europene.

Obținerea de bio-diesel s-a dovedit foarte avantajoasă, circa 2,2 milioane de tone fiind obținute în anul acesta cu precădere în Germania, Franța și Italia. Între 1997 și 2002 capacitățile de producție a bio-dieselului au crescut cu aproape 35 %.

Producția de biodiesel este obținută în principal din semințe de rapiță. Se estimează că în anul 2005 producția de rapiță destinată producerii de biodiesel va crește de la 4,6 milioane tone în anul 2004 la 5,2 milioane în anul 2005.

În Uniunea Europeană circa 2 milioane de tone de rapiță destinată obținerii de biodiesel este realizată în principal pe suprafețele arabile scoase din cultură, în timp ce diferența față de necesarul de biodiesel este asigurată din cultura ”obișnuită” de rapiță.

Procentul din producția totală de rapiță destinată obținerii de biodiesel va crește potrivit estimărilor de la 23 % în anul 2002 la 40 % în anul 2005.

O consecință a acestei reorientări a consumului de rapiță va fi dispariția aproape totală a diferenței între prețul rapiței destinată consumului alimentar și cel al rapiței ale cărei semințe este folosită pentru industria de biodiesel.

Un alt produs obținut din biomasă îl reprezintă bio-etanolul, care este obținut din grâu, porumb și sfeclă de zahăr. Capacitățile de producere al etanolului au crescut de asemenea în ultimii ani.

Circa 1 milion de tone de cereale au folosite în anul 2004 pentru producția de bio-etanol. Pentru anul 2005 este estimată folosirea a până la 3 milioane de tone de cereale pentru obținerea de bio-etanol, în funcție de capacitățile care vor fi puse în funcție. Bio-etanolul este obținut cu precădere în Franța, Germania și Spania.

Utilizare a unor cantități mai mari de plante cerealiere și oleaginoase pentru obținere de resurse energetice alternative este condiționată de creșterea capacitaților de producere a acestor resurse la nivelul Uniunii Europene. Dacă aceasta nu se va realiza doar un procent de utilizare de 0,6 % a bio – combustibilului în transport din planul de 5.75 % preconizat a fi atins până în anul 2010.

Atingerea targetului propus va determina folosirea a 5,75 % din cele 330 mii de tone de combustibil necesare pentru transport cea ce înseamnă înlocuirea a 19 milioane de tone de combustibil fosil cu combustibil obținut din biomasă. Acest target poate fi atins fie în bio-diesel fie în bioetanol.

Aportul energetic adus de biodiesel este similar cu cel al combustibilului mineral, în timp ce aportul energetic al bio-etanolului este puțin mai redus: circa 19 mii de tone de combustibil fosil poate fi înlocuit de 25 mii de tone de bioetanol.

Atâta timp cât bio-combustibilii vor fi produși dintr-un număr în diversificare de materii prime de natură biologică, evoluția prețului materiilor prime va determina cererea lor pentru industria de procesare.

Pe viitor, nivelul de utilizare al bio-combustibililor va fi de asemenea influențat de competiția dintre celelalte utilizări ale cerealelor și plantelor oleaginoase: consum uman, consum furajer și consum industrial. Piața și politicile comerciale vor afecta de asemenea evoluția prețului pe piețele interne și nivelul de import al materiilor prime (cereale sau plante oleaginoase).

În cazul unei piețe libere, cum este cea a semințelor de plante oleaginoase, importurile vor limita prețul intern care va reacționa și la o așteptată creștere a cererii de biodiesel.

O reacție mai puternică îl va avea prețul cerealelor pe piața internă a Uniunii Europene, unde o creștere a cererii nu va determina și o modificare a volumului de importuri.

Atingerea nivelului de producție de bio-combustibil propus la nivelul Uniunii Europene, va genera va determina o creștere a prețului intern al cerealelor și oleaginoaselor, prin efectele avute asupra producției interne, a structurii cererii de cereale și oleaginoase pe piață și a structurii comerțului ( scăderea exportului și creșterea importului).

Creșterea prețurilor cerealelor și semințelor de plante oleaginoase ca avea un impact deosebit asupra structurii consumului intern.

Cererea de plante cerealiere pentru consumul furajer se va diminua substanțial, și în special în cea ce privește grâul comun și porumbul care sunt principalele materii prime pentru producția de bio – combustibil. De această reducere vor beneficia nu numai celelalte cereale(orzul și secara) care vor înlocui grâul și porumbul în complexele furajere dar și celelalte produse de substituție din hrana animalelor care au prețuri avantajoase.

Creșterea cererii pentru producerea de bio – combustibil va afecta de asemenea și consumul industrial de cereale. Diversificarea utilizării cerealelor și a plantelor oleaginoase ar putea duce până la acoperirea a 25 % din cererea suplimentară pentru obținerea de bio-combustibili.

De asemenea creșterea cererii pentru producerea de bio-diesel va determina și creșterea prețului pentru uleiul de rapiță. Dacă în prezent circa 40 % din rapița cultivată este folosită pentru producerea de bio-diesel, acest procent se va modifica în plus sau în minus în funcție de evoluția cererii și creșterea prețurilor.

Cererea de ulei vegetal pentru consumul uman va fi acoperită de uleiul obținut din celelalte plante oleaginoase: floarea soarelui și soia.

Atingerea nivelului de 5,75 % de înlocuire a combustibilului fosil cu cel vegetal ar putea determina la nivelul Uniunii Europene o reducere masivă a exporturilor de cereale, cea ce poate determina o creștere a prețului acestora pe piața internă.

În concluzie se poate afirma că această analiză indică un potențial de producție destul de ridicat al bio-combustibililor în Uniunea Europeană și că dezvoltarea acestei piețe va putea determina în următorii ani o creștere substanțială a prețului materiilor prime folosite în această nouă activitate, respectiv cerealele și plantele oleaginoase.

Atingerea nivelului de utilizare a bio-comustibililor propus în Uniunea Europeană va conduce la transformarea bio-combustibililor într-o componentă semnificativă a cererii interne de cereale și plante oleaginoase.

6.3. Perspective privind piața laptelui în Uniunea Europeană

Producția de lapte în Uniunea Europeană este condiționată de cantitățile de referință introduse începând cu anul 1984, în scopul eliminării surplusului de producție.

Creșterea randamentelor la lapte, pe fondul creșterii calității complexelor furajere și a utilizării de rase superioare genetic, a determinat o scădere a numărului de capete de vaci pentru lapte cu circa 40 % în ultimii 20 de ani.

Până în 2012 se estimează că producția de lapte la nivelul Uniunii Europene va urmări traseul trasat de cotele impuse, cea ce va duce la o producție totală de lapte de 145 milioane t.

Tabel 6.6.Perspective ale evoluției pieței laptelui în Uniunea Europeană

în perioada 2004-2012

U.M. = mil. t

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture “Prospects for agricultural markets and income 2005 –

2012”- iulie 2005

În ultimul deceniu creșterea conținutului de grăsimi în lapte în toate țările membre ale Uniunii de la 3.87 % în anul 1982 la 4.11 % în anul 1996 a determinat accentuarea tendinței de scădere a numărului de vaci de lapte, deoarece fabricile au descurajat prin politica de prețuri producătorii de lapte al cărui conținut în grăsimi depășea limitele cerute de ele.

O stabilizare a procentului de grăsimi din lapte înregistrată în ultimii ani, și chiar o scădere a acestui procent în unele state membre a determinat scăderea în anul 2003 a procentului mediu de grăsimi în lapte până la 4,05 % în țările Uniunii Europene.

Aceasta a fost și o consecință a politicii de preț dusă de procesatori care au oferit prețuri atractive doar pentru laptele cu conținut mai mic în grăsimi. Aceștia au orientat producătorii să obțină lapte cu un conținut mai mare în proteină și mai mic în grăsimi.

Această politică a adus în anul 2004 la o scădere a livrărilor de lapte cu circa 0.3 % la nivelul U.E 25, din care o scădere de 1 % se regăsește în țările noi membre.

În perioada aprilie 2004 – martie 2005 (anul de cotă în Uniunea Europeană) livrările de lapte a fost cu 220 de mii de tone mai mari decât cotele impuse în țările vechi membre ale Uniunii Europene, cea a ce reprezintă totuși o scădere a excedentului cu circa 0.2 %.

Scăderea livrărilor de lapte din Franța și Regatul Unit, au fost anulate de depășirile de cotă din Italia și Germania.

Producția medie de lapte în U.E. 25 va crește până la 6,8 t/an în 2012 comparativ cu 6 t/an în anul 2004.

Randamentele în țările noi membre vor rămâne însă cu 25 % inferiore celor înregistrate în celelalte țări, deși aici vor avea o creștere procentuală superioară.

Creșterea cotelor de lapte stabilită în cadrul reformei Politicii agricole Comune din anul 2003 va determina limitarea declinului pe viitor al șeptelului de vaci la nivelul Uniunii Europene.

Astfel luând în calcul o creștere o randamentelor de lapte cu 1,5 % în medie în perioada 2004-2012, se va manifesta totuși o scădere a numărului de vaci de lapte în țările vechi membre ale Uniunii Europene de la 18,8 milioane înregistrate în anul 2004 la 17,3 milioane în anul 2012.

Producția de lapte în țările noi membre ale Uniunii Europene a scăzut la 20,4 milioane de tone în anul 2004 față de 21,7 milioane tone la începutul anului 1999. Din această cantitate circa 17,1 milioane tone a fost utilizată pentru livrări sau vânzări directe pe piață, în timp ce 3,3 milioane de tone au fost destinate autoconsumului.

În anul 2004, cel mai mare producător de lapte din țările noi membre, Polonia, a obținut 11,5 milioane tone, fiind urmat de Cehia cu 2,8 milioane tone, Ungaria cu 2 milioane tone, Lituania și Slovacia, fiecare cu 1,7 milioane tone.

În noile state membre sistemul de producție al laptelui prezintă particularități distincte. Astfel în Polonia producția de lapte pentru autoconsum este de 23 % din producția totală, în timp ce în Letonia autoconsumul este de doar 10 %.

În țările noi membre ale Uniunii Europene consumul de lapte în fermă și vânzările directe vor reprezenta și în perioada următoare circa 25 % din producția de lapte obținută.

Fig. 6.11. Perspective privind evoluția pieței laptelui în Uniunea Europeană

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture “Prospects for agricultural markets and income 2005 –

2012”- iulie 2005

În Lituania și Slovenia în schimb există mici ferme cu vaci de lapte care sunt mult mai orientate spre valorificarea pe piață a producției.

În Ungaria, Cehia și Estonia există în schimb unități mari de producere a laptelui, care livrează producția la fabricile de prelucrare.

În perioada următoare piața laptelui în țările noi membre ale Uniunii Europene va fi influențată de introducerea sistemului de cote care va orienta producția spre piață. De asemenea restructurarea sectorului de producere a laptelui va afecta producția de lapte în majoritatea țărilor noi membre din Europa Centrală și de Est.

Problema calității laptelui și asigurarea standardelor de calitate rămâne încă o problemă de actualitate în unele țări din Europa Centrală și de Est, cum sunt Polonia și Ungaria.

În țările noi membre ale Uniunii Europene din Europa Centrală și de Est producția de lapte va crește în următorii ani, potrivit estimărilor, până la 22 milioane de tone( în care este inclus și autoconsumul. Producția de lapte pentru autoconsum în aceste țări va urma o curbă descendentă de la 3,3 milioane în anul 2004 la 2,6 milioane în anul 2011.

Comerțul cu lapte al țărilor noi membre este destul de redus. Cei mai mari producători de lapte: Polonia, Ungaria, Lituania, Cehia și Slovacia exportă lapte și produse din lapte în mod tradițional spre alte piețe decât cele ale Uniunii Europene.

6.4. Perspective privind piața pentru carne de vită în Uniunea Europeană

Piața cărnii de vită în Uniunea Europeană a fost puternic afectată de criza encefalopatiei spongiforme bovine, din1996 și 2000/2001 precum și de măsurile care au fost luate în răspuns la această criză.

În perioada 1996-2004 peste 8 milioane de animale au fost sacrificate și circa 6 milioane de juninci au fost de asemenea introduse în cadrul schemelor de urgență, în scopul de a menține oferta la un nivel apropiat de scăderea dramatică a consumului.

Aceste măsuri precum și altele adiacente au dus la scăderea șeptelului de vaci cu 1,6 milioane capete și a producției de carne cu circa 5 % în perioada 1999-2004.

Începând cu anul 2004 producția de carne de vită a reînceput să crească datorită sporirii numărului de animale sacrificate în special în luna decembrie, ca urmare a preconizatei aplicări a sistemului de decuplare a subvențiilor de producție în unele țări membre ale Uniunii Europene începând cu anul 2005.

Generalizarea aplicării acestui sistem în anii următori, combinată o creștere a prețurilor cerealelor furajere va determina reducerea producției totale de carne cu circa 400 mii tone, până la 7,2 milioane de tone în anul 2012 comparativ cu anul 2004.

Consumul de carne de vită poate reveni în schimb la nivelul celui anterior crizei ESB din anul 2003 în următorii ani.

Previziunile comerciale indică că în următorii ani Uniunea Europeană va rămâne în poziția de importatoare netă de carne de vită.

Extinderea spre Est a Uniunii Europene din anul 2004 nu a generat dezechilibre pe piața cărnii de vită. Dimpotrivă, creșterea comerțului între statele vechi și cele noi va determinat creșterea prețului la carnea de vită în țările noi membre, fără a determina viitoare creșteri de prețuri în țările fostei U.E. 15.

Noile state membre au adus un aport de circa 8 % la producția totală de carne de vită a U.E.25, și o pondere de doar 6 % în consumul total de carne de vită al noii U.E. 25.

Producția de carne de vită în țările E.C.E provine în proporție de aproape 100 % din efectivele de vaci pentru lapte, neexistând vaci crescute special pentru producția de carne așa cum se întâmplă în țările vestice.

Pe termen mediu șeptelul de bovine din țările ECE vor avea o pondere constantă de mai puțin de 5 % din efectivele de vaci pentru carne ale Uniunii Europene.

Tabel 6.7. Perspective privind evoluția pieței pentru carne de vită în Uniunea Europeană

U.M. = mil. t

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture “Prospects for agricultural markets and income 2005 –

2012”- iulie 2005

Creșterea schimburilor comerciale ( în animale vii și carne de vită) dinspre țările noi membre spre țările foste U.E.15 a accentuat pe fondul scăderii ofertei în aceste țări și a creșterii prețurilor o creștere a declinului de consum de carne de vită, până la o medie de 6,7 Kg/loc/an.

Pe termen mediu consumul de carne de vită în țările noi membre va rămâne la aceleași cote reduse, deoarece o așteptată creștere a veniturilor consumatorilor va fi anulată în această regiune de preferința scăzută de consum pentru carnea de vită.

Fig. 6.12. Perspective privind evoluția pieței cărnii de vită în Uniunea Europeană

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture “Prospects for agricultural markets and income 2005 –

2012”- iulie 2005

O cerere constantă de carne de vită și o ofertă internă limitată de carne va determina atragerea de importuri fără taxe vamale, de calitate superioară din America de Sud. Astfel importurile totale ar putea atinge 0,6 milioane tone spre finalul perioadei luate în calcul de specialiștii Uniunii Europene.

Exporturile de carne de vită ale Uniunii Europene vor fi însă afectate de oferta internă limitată și de competivitatea redusă pe piața mondială. Astfel până în anul 2012 se estimează o scădere până la aproape 100 de mii de tone a exporturilor de carne de vită ale Uniunii Europene.

6.5. Perspective privind piața pentru carne de porc în Uniunea Europeană

Producția de carne de porc a Uniunii Europene a scăzut ușor în anul 2005 ca urmare a scăderii semnificative a șeptelului de porci în cele 10 noi state membre, fapt ce a anulat creșterea efectivelor de suine în cele 15 vechi state ale Uniunii Europene.

Pe termen mediu se estimează că producția internă, care este determinată în special de evoluția cererii atât la nivelul Uniunii Europene, cât și pe plan mondial, va crește, dar într-un ritm mai mic decât al anilor `90 , datorită competiției cu carnea de pasăre care acaparează principalele segmente de creștere a consumului de carne. Producția de carne de porc a Uniunii Europene va putea atinge 22 milioane tone în anul 2012.

Tabel 6.8. Perspective privind evoluția pieței pentru carne de porc în Uniunea Europeană

U.M. = mil. t

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture “Prospects for agricultural markets and income 2005 – 2012”- iulie 2005

Consumul de carne de porc va continua să crească în Uniunea Europeană, având în vedere că dintre sortimentele de carne de pe piață, carnea de porc este cea preferată cel mai mult de consumatori, alături de carnea de pui.

Consumul mediu de carne de porc se va menține mai ridicat în țările noi membre ale Uniunii Europene pe fondul creșterii economice din aceste țări, și va putea crește la nivelul U.E. 25 de la 43.5 Kg/loc/an la 44.4 Kg/loc/an. Noile țări membre vor avea un rol important în sectorul cărnii de porc al Uniunii Europene, circa 15 % din producția totală de porc a U.E. 25 fiind obținută în această regiune.

Fig.6.13. Ponderea producției de carne de porc din țările E.C.E. în totalul producției de carne

de porc a U.E.(25)

De asemenea consumul de carne de porc în țările noi membre ale Uniunii Europene reprezintă în jur de 15 % din consumul total de carne de porc a U.E. 25.

Creșterea exporturilor de carne de porc a Uniunii Europene din anul 2004 va fi urmată în anul 2005 de o scădere până la nivelele înregistrate în perioada anterioară.

Pe termen lung exportul de carne de porc a Uniunii Europene va varia nesemnificativ în jurul valorii de 1,3 milioane tone. În schimb se anticipează o dezvoltare semnificativă a comerțului intra-comunitar între țările vechi și noi membre ale U.E.25. De asemenea importurile de carne de porc se pot dubla în perioada 2004-2012

Fig 6.14. Perspective privind evoluția pieței cărnii de porc în Uniunea Europeană

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture “Prospects for agricultural markets and income 2005 – 2012”- iulie 2005

Similar dezvoltării sectorului cărnii de pasăre din urmă cu câțiva ani, investițiile în producția de carne de porc din Polonia, Cehia și Slovacia vor determina în următorii ani creșterea competivității în acest sector, aspect esențial având în vedere că importurile de carne de porc în această regiune, care provin cu precădere din țările vechi membre, nu mai întâmpină bariere vamale din momentul integrării.

Dezvoltarea piețelor interne de carne de porc în țările noi integrate în Uniunea Europeană, precum și mediul favorabil realizării de investiții în producție și industria prelucrătoare vor contribui în următorii ani la dezvoltarea sectorului de carne de porc în aceste țări.

De asemenea evoluția favorabilă a prețurilor la complexele furajere și aplicarea de noi tehnologii de producție ce permit scăderea costurilor și eficientizarea sistemului de furajare vor asigura competivitatea acestor țări pe piața cărnii de porc a Uniunii Europene.

6.6. Perspective privind piața pentru carne de pasăre și ouă în Uniunea

Europeană

Producția de carne de pasăre a recuperat în anul 2004 o parte din scăderea de producție înregistrată în anul anterior ca urmare a gripei aviare din Olanda, soldată cu scăderea cu 2 % a producției totale de carne de pasăre la nivelul Uniunii Europene.

Astfel producția de carne de pasăre din anul 2004 a fost de 11 milioane tone, fiind ușor inferioară nivelelor de producție înregistrate înainte de 2003.

Previziunile pe termen mediu pentru această piața indică o creștere a producției de carne de pasăre în Uniunea Europeană în condițiile în care preferința consumatorilor pentru acest sortiment de carne este în continuă creștere.

Astfel consumul mediu de carne de pui pe cap de locuitor va crește potrivit previziunilor de la 23 kg/loc/an în anul 2004 la 24,5 kg/loc /an în anul 2012.

Tabel 6.9. Perspective privind evoluția pieței pentru carne de pasăre în Uniunea Europeană

U.M. = mil. t

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture “Prospects for agricultural markets and income 2005 –

2012”- iulie 2005

Cea mai mare creștere a consumului de carne de pui se va manifesta în special în țările noi membre, unde se va manifesta în perioada post integrare atât creșterea veniturilor consumatorilor cât și a preferinței lor pentru carnea de pasăre în detrimentul celorlalte sortimente.

Producția și consumul de carne de pasăre vor crește potrivit previziunilor într-un ritm mai scăzut decât cel înregistrat în anii `90, și păstrând aceiași tendința ca cea înregistrată în perioada 1999-2004, când s-a înregistrat o rată de creștere de 1,9 % pe an, față de 2,3 % înregistrată în perioada 1995-1998.

Fig.6.15. Ponderea producției de carne de pasăre din țările E.C.E. în totalul producției de

carne de pasăre a U.E.(25) în perioada 2004-2012

Exportul de carne de pasăre a Uniunii Europene va stagna în perioada 1997-2001, datorită competiției puternice existente pe piața mondială, costurile de producție ale fermierilor europeni pentru carnea de pasăre fiind mai mari decât ale fermierilor concurenți, în special cei din Brazilia care exportă cantități importante de carne de pasăre anual.

Aprecierea euro în raport cu dolarul american, precum și deprecierea realului brazilian în raport cu euro dezavantajează de asemenea comerțul cu carne de pasăre al Uniunii Europene.

Importurile de carne de pasăre au cunoscut după o creștere puternică înregistrată în perioada 1997-2001, o scădere apreciabilă în anul 2004, ca urmare a embargourilor la import stabilite în urma crizei aviare din Asia de Sud-Est (în special Thailanda care este al doilea mare exportator de carne de pasăre spre Uniunea Europeană). Controalele complexe efectuate pentru carnea de pasăre sărată au determinat acești exportatori să modifice structura ofertei de carne de pasăre, de la carne sărată la carne dezosificată (fileu, carne procesată primar).

Comerțul de carne de pasăre între țările E.C.E. 10 și țările U.E. se situa la un nivel înalt și în perioada anterioară ultimei lărgiri a U.E. din anul 2004. Astfel mai mult de 80 % din exporturile de carne de pasăre a țărilor E.C.E era deja orientat spre U.E. 14.

Începând cu anul 2004, eliminarea taxelor vamale între cele două regiuni, condițiile favorabile producției și investițiilor în aceste țări est și central europene, precum și tendința de creștere a consumului de carne de pasăre va determina creșterea capacităților de producție în țările noi membre ale U.E. 25.

Consumul în această regiune va crește de la 1,7 mil. t în anul 2004 la 2,1 milioane în anul 2011, ca urmare a unei creșteri cu 16 % . Se estimează că noile țări membre ale Uniunii Europene vor câștiga segmente de piață în țări vecine, precum Germania, Austria și Italia.

Pe termen mediu exporturile provenite din țările noi membre pot atinge 0,6 milioane tone. Principalele țări exportatoare, Polonia și Ungaria vor beneficia de creșterea de prețuri pentru a crește producția și implicit exporturile carnea de pui. Această creștere de prețuri ar putea afecta însă pe termen lung și nivelul consumului intern.

În Polonia producția poate să crească astfel de la 0,8 milioane de t în anul 2004 la 1 milion t în anul 2011.

Fig.6.16. Perspective privind piața pentru carnea de pasăre în Uniunea Europeană- mil. t

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture “Prospects for agricultural markets and income 2005 –

2012”- iulie 2005

În ultimii ani producția de ouă a crescut datorită investițiilor făcute în sector în unele regiuni ale Uniunii Europene. Producția de ouă a crescut până la 6,3 mil. t în anul 2004, pe viitor anticipându-se o producție de 6,6 mil. t în anul 2012, pe fondul creșterii consumului și a costurilor mici pentru furajare. Din această producție circa 1 milion de tone sunt obținute în țările E.C.E.

Tabel 6.10 Perspective privind piața pentru ouă de pasăre în Uniunea Europeană

U.M. = mil. t

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture “Prospects for agricultural markets and income 2005 –

2012”- iulie 2005

Cu toate că ritmul de creștere al producției va fi afectat în țările vechi membre ale Uniunii Europene de costurile mai mari de producție, în țările din E.C.E. (10) datorită condițiilor favorabile derulării de investiții în acest sector producția de ouă va putea să crească într-o proporție mai mare.

Consumul mediu de ouă pe cap de locuitor va crește potrivit previziunilor de la 13,51 Kg/loc. în anul 2004 la 13,64 Kg/loc în anul 2012.

6.7. Impactul aderării României și Bulgariei în anul 2007 asupra piețelor

agricole ale Uniunii Europene

În data de 25 Aprilie 2005 a fost semnat tratatul de accesiune a României și Bulgariei la Uniunea Europeană. În mod normal Bulgaria și România ar trebui să devină țări membre a Uniunii Europene începând cu data de 1 ianuarie 2007. Existența unei clauze de salvgardare permite Uniunii Europene să amâne data aderării fiecăreia dintre aceste țări cu încă un an în cazul nerespectării obligațiilor asumate.

Negocierile privind agricultura au fost încheiate cu aceste țări la 4 Iunie 2004. Înțelegerile semnate prevăd respectarea unor principii similare cu cele aplicate deja în țările Europei Centrale și de Est care au aderat în anul 2004.

Aceste negocieri au stabilit următoarele clauze referitoare la agricultură:

cantitățile de referință în cea ce privește cotele și plățile directe au fost stabilite având ca perioadă de referință intervalul 1998-2002

o eșalonare în cea ce privește plățile directe într-un interval de zece ani (2007-2016), începând cu asigurarea unui procent de 25 % din partea Uniunii Europene, urmând ca acesta să crească la 30 % în anul 2008, 35 % în anul 2009 și 40 % în anul 2010. Procentul de creștere prevăzut după anul 2010 este de 10 % anual.

Atât România cât și Bulgaria au posibilitatea să suplimenteze plățile directe din fonduri naționale și să suplimenteze cu până 20 % din resurse interne bugetul destinat dezvoltării rurale în primii 3 ani de la aderare.

Posibilitatea aplicării Schemei de plată unică pe suprafață (SAPS) în primii 5 ani de la integrare. Această schemă de plată fixă pe hectar are rolul de a facilita introducerea Plății unice pe exploatația agricolă (single farm payment or single payment scheme).

Cota de lapte stabilită pentru România este de 3057 milioane de tone pentru România respectiv 0,979 milioane tone pentru Bulgaria cu o rezervă în funcție de gradul de restructurare al sectorului de lapte de 0.188 milioane de tone pentru România respectiv 0.039 milioane de tone pentru Bulgaria

Cota de zahăr a fost stabilită la 0.109 milioane de tone pentru România respectiv 4.752 milioane de tone pentru Bulgaria.

Au fost de asemenea negociate măsuri specifice de dezvoltare rurală care vor avea rolul de a susține fermele de subzistență aflate în curs de restructurare și a ajuta la realizarea standardelor de calitate referitoare la siguranța alimentară, protecția mediului și bunăstarea animalelor.

Bugetul stabilit de Uniunea Europeană pentru perioada 2007-2009 pentru susținerea agriculturii din cele două țări a fost stabilit la 5.4 milioane de euro – 3.9 milioane euro pentru România respectiv 1.5 milioane pentru Bulgaria. Fondurile prevăzute pentru dezvoltarea rurală se vor adresa nevoilor specifice mediului rural din cele două țări și reprezintă 63 % din bugetul total (3.4 milioane de euro). Plățile directe sunt de 1.3 milioane euro (24 % din buget).

Agricultura din România și Bulgaria joacă un rol important în economiile acestor țări. Astfel dacă ne referim la populația ocupată în agricultură este de 34.7 % respectiv 27.7 % din populația ocupată (în anul 2003), comparativ cu o rată de 5.8 % în țările U.E. 25 și 17.5 % în cele 10 țări nou-integrate din Europa Centrale și de Est.

În Uniunea Europeană a 27 de state membre, cele două țări vor aduce un aport de 39 % în cea ce privește populația ocupată în agricultură, o creștere cu 12 % a suprafeței agricole și o creștere cu 4 % a Valorii Adăugate din Agricultură.

Aceste date ilustrează natura extensivă a producției agricole și profitabilitatea scăzută în cele două țări candidate, comparativ cu țările membre ale U.E.

În noua U.E. 27 Bulgaria și România vor aduce un aport de 6 % la producția de cereale, 9 % la producția de semințe oleaginoase, 3 % la producția de carne de vită, 1.5 % la producția de carne de porc și 3.1 % la producția de carne de pasăre.

Integrarea Bulgariei și României poate crește posibilitățile de valorificare a producțiilor agricole ale acestor țări în zona central și vestică a Europei, pe fondul eliminării barierelor vamale.

Principalele probleme pentru aceste țări vor fi însă legate de infrastructura aflată sub nivelul celorlalte țări ale Uniunii Europene, costurile mari de transport ale producției agricole, mai ales pe fondul creșterii prețului barilului pe piața mondială, precum și asigurarea standardelor de calitate și de piață pentru produsele obținute.

Contrastul puternic existent între producția de subzistență din majoritatea gospodăriilor agricole și agricultura orientată direct spre piață din fermele mari reprezintă de asemenea o problemă majoră în noile țări membre.

În cea ce privește integrarea la nivel de comerț cu produse agricole, între cele două țări și Uniunea Europeană, aceasta se va realiza mai ușor deoarece numai în anul 2004 în România 68 % din exportul, respectiv 58 % din importul de produse agricole și agroalimentare era realizat cu țările membre ale U.E. în timp ce în Bulgaria procentele erau asemănătoare: 57 % pentru export respectiv 50 % pentru import.

Estimările specialiștilor în domeniu indică că integrarea va determina o creștere moderată a producției și comerțului cu cereale și plante oleaginoase în cele două țări, o stabilizare a producției de lapte și o creștere ușoară a producției de carne.

Analiza SWOT privind agricultura României în contextul aderării la Uniunea

Europeană

Dezvoltarea piețelor agricole ale României și Bulgariei în contextul aderării la Uniunea Europeană depinde foarte mult de situația de ansamblu în care se situează agricultura din cele două țări, respectiv de perspectivele de dezvoltare și modernizare a agriculturii în cele două țări candidate la aderarea în Uniunea Europeană pe termen mediu și lung.

Din acest motiv am considerat că este necesară prezentarea unei analize de tip SWOT

(S- puncte tari, W – slăbiciuni, O – oportunități, T – pericole) care să radiografieze aceste aspecte esențiale.

O echipă de experți independenți de la Institutul IAMO din Germania a efectuat o astfel de analiză, ale cărei rezultate au evidențiat elemente interesante legate de agricultura celor două țări balcanice.

Puncte tari

Romania este al doilea mare producător agricol din grupul țărilor Europei Centrale și de Est integrate în Uniunea Europeană, circa 58.6% din suprafața totală a țării fiind utilizată pentru producția agricolă;

Circa 27% din terenul arabil are un grad sporit de fertilitate, solurile fiind de tip cernoziom.

Condițiile naturale și cele climatice asigură un cadru propice desfășurării producției și practicilor agricole

În prezent peste 90.2 % din terenul agricol este trecut în sectorul privat.

Industria alimentară este privatizată în proporție de 95%

Puncte slabe

Majoritatea fermelor sunt de subzistență, suprafața lor fiind mai mică de 3 hectare

Lipsa unei legislații care să asigure orientarea și dezvoltarea piețelor agricole

Lipsa cooperativelor de servicii pentru diferitele sectoare agricole

Slaba dezvoltare a facilităților de stocare.

Nivelul scăzut al productivității forței de muncă din agricultură datorat fragmentării terenurilor agricole și utilizării forței de muncă fără respectarea normelor legale de angajare.

Oportunități

45% din locuitorii țări locuiesc în zonele rurale.

Existența unui număr mare de specialiști agricoli (peste 60.000 de oameni cu studii agricole la nivel mediu și superior); existența a unui specialist cu studii superioare pentru fiecare 500 de ha de teren agricol.

Un mare potențial pentru dezvoltarea producției și a pieței interne a produselor ecologice.

Existența unui pachet de legi favorabil privind proprieteatea asupra terenurilor agricole, restituirea acestora la foștii proprietari expropriați, circulația terenurilor agricole și arendarea sau concesionarea acestora.

Circa 27 % din teritoriul țării este acoperit cu păduri.

Pericole

Prețurile mari existente pentru imputurile agricole cumpărate de micii fermieri.

Lipsa canalelor de distribuție pentru produsele agricole respectiv lipsa unui sistem informatizat pentru piață.

Migrația ridicată, care poate conduce la o lipsă majoră de cunoștințe tehnologice.

Tinerii nu au terenuri în proprietate, iar fermele sunt conduse de persoane în vârstă.

Gradul mic de suprafețe de teren care sunt irigate.

Analiza SWOT privind agricultura Bulgariei în contextul aderării la Uniunea Europeană

Puncte tari

Tradiția îndelungată

Solurile fertile

Climatul favorabil

Atitudinea generală pozitivă față de agricultură

Politica agricolă deschisă spre piața liberă

Puncte slabe

Existența unor structuri de producție orientate atât spre autoconsum cât și spre valorificarea de produse direct pe piață

O piață internă destul de restrânsă

Mașinile și echipamentele din agricultură sunt depășite moral

Piața produselor agricole întâmpină probleme serioase de de performanță

Terenurile agricole sunt foarte divizate între proprietari

Oportunități

Integrarea într-o singură piață

Existența unor suprafețe mari necultivate

Existența unor producători mici foarte puternici

O mare parte din produsele tradiționale sunt încă cunoscute în Rusia și țările arabe

Pericole

Existența unei structuri de producție asemănătoare cu a altor țări concurente din Balcani

Lipsa resurselor financiare

Competiția puternică care va apare din partea produselor agricole obținute în Uniunea Europeană

Industria alimentară de dimensiuni reduse, și în mare parte necompetitivă.

6.8. Concluzii

Realizarea unor previziuni privind evoluția piețelor agricole ale Uniunii Europene se face pornind de la o serie de ipoteze care se pot adeveri sau nu în funcție de modificările care pot interveni oricând pe piața fiecărui produs agricol

Perspectivele pe termen mediu privind piața cerealelor în Uniunea Europeană sunt pozitive datorită impactului pozitiv pe care se anticipează că îl va avea implementarea noii Politice Agricole Comune precum și evoluția favorabilă de pe piață mondială a cerealelor.

Perspectivele privind piața grâului comun rămân favorabile pe termen mediu în țările Uniunii Europene. Pe termen mediu se preconizează o creștere a producției de grâu într-o proporție mai mare decât consumul cea ce impune găsirea unor soluții de valorificare pe piețele mondiale a surplusului de producție

Perspectivele privind piața porumbului indică atât o creștere a producției cât și a consumului în țările U.E.25. De asemenea se estimează o creștere a comerțului cu porumb, însă într-o măsură mai mare a importurilor decât a exporturilor.

Perspectivele privind piața orzului indică o stagnare a producției pe termen mediu în condițiile decuplării subvențiilor de preț și cantitate.

Perspectivele pe termen mediu privind piața plantelor oleaginoase sunt foarte favorabile pentru țările producătoare din Uniunea Europeană datorită creșterii consumului de ulei vegetal la nivel mondial, care permite dezvoltarea exportului.

Piața laptelui va avea o evoluție controlată la nivelul producției în următorii ani pe fondul aplicării cotelor de lapte, acestea putând fi ajustate doar în condițiile unei creșteri majore a necesarului de consum.

Piața cărnii de vită în Uniunea Europeană a fost puternic afectată de criza encefalopatiei spongiforme bovine, din1996 și 2000/2001 și pe termen mediu se anticipează menținerea la același nivel a cererii de consum datorită creșterii preferinței consumatorilor pentru celelalte sortimente de carne.

Piața cărnii de porc prezintă oportunități de dezvoltare pe termen mediu datorită creșterii consumului de carne de porc în țările U.E. 25.

Previziunile pe termen mediu pentru piața cărnii de pasăre indică o creștere a producției de carne de pasăre în Uniunea Europeană în condițiile în care preferința consumatorilor pentru acest sortiment de carne este în continuă creștere.

În noua U.E. 27 Bulgaria și România vor aduce un aport de 6 % la producția de cereale, 9 % la producția de semințe oleaginoase, 3 % la producția de carne de vită, 1.5 % la producția de carne de porc și 3.1 % la producția de carne de pasăre.

Integrarea Bulgariei și României asigură posibilități reale de valorificare a producțiilor agricole ale acestor țări în zona central și vestică a Europei, pe fondul eliminării barierelor vamale.

România prezintă și marele avantaj de a dispune de un mare potențial pentru dezvoltarea producției și a pieței interne a produselor ecologice, pentru care există o cerere de consum venită în special din exterior.

CAPITOLUL 7. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

CONCLUZII

Piețele agricole ale Uniunii Europene prezintă particularități specifice, cea ce necesită analiza fiecărui produs agricol, în vederea înțelegerii corecte a modului de funcționare al acestora și al factorilor de influență.

Fiecare piață agricolă poate fi tratată ca un sistem în care intrările pe piață sunt asigurate de producători, prin materiile prime furnizate, iar ieșirile din sistem sau produsele sistemului sunt parțial sau total exportate din sistem prin vânzare liberă pe piață sau la întreprinderile prelucrătoare sau procesatoare.

Mecanismele de reglare a sistemului de piață agricol sunt mai mult sau mai puțin permisive, pe piața fiecărui produs existând procedee specifice de reglare (feed-back-uri). Un exemplu în acest sens îl constituie în Uniunea Europeană piața cartofului, care se autoreglează, fără intervenția autorităților naționale sau europene, deoarece producția internă nu ridică probleme de valorificare datorită cerințelor de consum mari de pe piață.

Consider că o deosebire între sistemul de piață est și vest european apare în privința calității inputurilor pe piață care determină un decalaj între produsele provenite din țările vechi și noi membre ale U.E.

Consider de asemenea că o altă deosebire esențială care apare între sistemul de piață agricolă din țările Uniunii Europene și sistemul de piață din țările Europei Centrale și de Est care au aderat la Uniunea Europeană în anul 2004 poate fi regăsită în cea ce privește destinația ieșirilor (outputurilor) din sistem. Astfel dacă în țările U.E. 15 producția agricolă este orientată preponderent spre sectorul procesator, în celelalte țări producția agricolă are încă o destinație tradițională, dublă: în primul rând autoconsumul, respectiv o parte semnificativă din producție este utilizată ca hrană pentru cei ce o obțin; și apoi urmează ca prioritate vinderea surplusului de recoltă pe piață sau către întreprinderile procesatoare, în vederea obținerii de venituri necesare reluării procesului de producție agricolă și pentru acoperirea necesităților proprii( a cheltuielilor gospodărești curente).

Referitor la capitolul 1, intitulat ” Piețe agricole” s-au desprins următoarele concluzii:

piața produselor agricole prezintă particularități specifice, determinate de modul de formare a cererii și ofertei pe piață și de factorii care le influențează.

oferta pe piața produselor de bază din agricultură se formează neuniform din punct de vedere geografic, fiind neregulată din punct de vedere cantitativ, frecvent sezonieră; ea generează relații de piață proprii, cu influențe directe asupra modului de formare al prețurilor, sistemelor de aprovizionare și desfacere.

cererea de produse agricole este variabilă, dar puțin elastică pe termen scurt, în raport cu prețurile existente pe piață, asupra ei acționând o serie de factori care nu apar la alt gen de produse, cum sunt: tradiția, obiceiurile, clima, credințele religioase etc

piața produselor agricole poate fi analizată, pe filiera celor două mari componente ale sale: piața internă respectiv piața externă

în analiza pieței interne trebuie urmărită evoluția în timp a principalelor sale aspecte legate de structura pieței interne, aria pieței interne capacitatea și potențialul acesteia, gradul de saturare al pieței interne.

o bună cunoștere a pieței produselor agricole se realizează numai în condițiile identificării raporturilor existente între producție și consum, verificării concordanței dintre nivelul și structura producției și nivelul și structura cererii consumatorilor, și a determinării relațiilor dintre producători și cumpărători.

studierea piețelor agricole implică ideea de prospectare a pieței, de studiere și descoperire a manifestărilor și tendințelor proceselor și fenomenelor care au loc în cadrul ei, pentru a putea răspunde la întrebările legate de ce trebuie vândut, unde și în ce cantitate, cine sunt potențialii cumpărători.

independent de forma în care este analizată, la nivel global sau la nivel de structură, piața produselor agricole trebuie adusă la o formă cantitativă de exprimare care să servească atât producătorilor cât și procesatorilor, ca element de referință pentru activitățile lor.

capacitatea piețelor agricole poate fi evaluată cu ajutorul unei serii de indicatori, care au la bază cele două categorii economice esențiale ale pieței, cererea și oferta de produse agricole. Principalii indicatori folosiți pentru determinarea capacității pieței sunt: mărimea globală a cererii, mărimea globală a ofertei, respectiv volumul relațiilor de vânzare-cumpărare rezultate din confruntarea cererii cu oferta.

piețele externe ale produselor agricole sunt influențate de un ansamblu de factori cu acțiune conjuncturală sau pe termen lung. Cercetarea pieței externe prezintă multe puncte comune cu cercetarea pieței interne (mai ales sub aspectul metodelor utilizate), dar și diferențieri privind nivelul obiectivelor, conținutul diferitelor etape ale cercetării.Printre obiectivele specifice ale cercetării pieței externe pot fi determinarea concurenței, determinarea rezervelor de export.

un studiu complet asupra evoluției piețelor agricole trebuie să conțină și informații privind prețurile produselor agricole, factorii care acționează asupra acestor prețuri, dinamica prețurilor în perioada de timp analizată.

alte elemente absolut necesare în studiul piețelor agricole sunt cele legate de evoluția importurilor respectiv exporturilor de produse agricole, pe baza acestora și a informațiilor privind producția, consumul și evoluția stocurilor putând fi întocmite balanțele principalelor produse agricole, indiferent dacă sunt de origine vegetală sau animală.

Referitor la capitolul 2, intitulat ”Organizarea piețelor agricole în Uniunea Europeană” concluziile sunt:

organizarea și controlul piețelor agricole ale Uniunii Europene a reprezentat o preocupare permanentă pentru țările Uniunii Europene de la semnarea Tratatului de la Roma și până în prezent.

dacă în primii ani obiectivul a fost acela de sprijinire a agriculturii și de dezvoltare în consecință a piețelor agricole, odată cu trecerea de la criza alimentară la supraproducție au intervenit și alte aspecte care au trebuit luate în calcul astfel încât piețele agricole ale Uniunii Europene să funcționeze și să fie competitive în raport cu situația existentă pe plan mondial.

sistemul de protecție aplicat pe piețele agricole ale Uniunii Europene a dus la crearea unui sistem de prețuri superior prețurilor mondiale, care în condițiile liberalizării comerțului mondial a trebuit modificat în ultimii ani, astfel încât prețurile produselor agricole obținute în Uniunea Europeană să fie reduse treptat și apropiate de cele mondiale.

un pas important în organizarea piețelor agricole ale Uniunii Europene l-a reprezentat

instaurarea organizării comune de piață. Această organizare comună de piață a avut ca principal scop să atingă obiectivele politicii agricole comunitare, pe fondul creșterii productivității în agricultură, stabilizării piețelor agricole și asigurării unui nivel bun de viață pentru fermieri.

organizarea comună de piață acoperă peste 90 % din producția agricolă a Uniunii

Europene, (nu există încă organizare comună de piață pentru alcool si cartofi).

mecanismele de intervenție pe piețele agricole utilizate în cadrul diferitelor organizări

comune de piață au urmărit:

reglementarea prețurilor

asigurarea și acordarea subvențiilor pentru producție și comercializare

formarea de sisteme de stocare

stabilizarea importurilor și exporturilor

eliminarea oricărei discriminări între producătorii și consumatorii din spațiul Uniunii Europene.

Reforma Politicii Agricole Comunitare din anul 2003 va duce la schimbarea completă a modului în care Uniunea Europeană va susține sectorul de producție agricolă. În viitor, cea mai mare parte a subvențiilor va fi plătită independent de volumul producției sub forma de plată unică pe exploatație. Pentru a evita abandonarea producției, statele membre pot alege să mențină o limită de legătură între subvenții și producție în condiții bine definite și în limite foarte clare.

Decuplarea sistemului de subvenții de producție, urmărește creșterea competitivității și orientării spre piață a fermierilor europeni, astfel încât Uniunea Europeană va avea posibilitatea să ridice gradual în următorii ani barierele comerciale impuse țărilor din afara granițelor Uniunii și să respecte reglementările semnate în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului.

Intervențiile pe piață prin mecanisme specifice vor fi reduse treptat în următorii ani astfel încât produsele agricole obținute în Uniunea Europeană să facă față în mod real cerințelor de competiție la nivel internațional prin creșterea caliății și diminuarea prețurilor acestora pe piață.

Referitor la capitolul 3, ”Evoluția principalelor piețe agricole ale Uniunii Europene (UE-15)” concluziile sunt:

Piețele agricole ale Uniunii Europene au însumat până la nivelul anului 2004 situațiile specifice de piață din cele 15 țări membre. Indiferent de piața la care ne referim aproape de fiecare dată marile puteri economice ale Europei se disting și pe piețele agricole prin volumul ridicat al producțiilor realizate și implicit al ofertei de produse agricole pe piață. Tot aceste țări, printre care pot fi menționate Franța, Italia, Germania și Regatul Unit al Marii Britanii sunt în marea lor majoritate și mari consumatoare de produse agricole.

Țările Uniunii Europene în structura cu 15 țări membre reușesc la nivel total să acopere necesarul de consum intern pentru aproape toate produsele agricole obținute și în general există un excedent de ofertă pe piață.

Piața orezului este una din excepțiile de la regulă, Uniunea Europeană neavând capacitatea de a acoperi necesarul de consum intern din producție proprie, astfel încât pe această piață se recurge la importul unor cantități apreciabile de orez.

Stimularea scoaterii din circuitul de producție a unor suprafețe agricole a determinat scăderea în unele cazuri a suprafețelor cultivate, însă randamentele din ce în ce mai mari obținute la hectar au compensat această reducere și chiar au dus la obținerea unor producții totale mai mare în cazul multor culturi agricole.

Piața cartofului nu a făcut obiectul unei analize deoarece această cultură nu prezintă probleme din punct de vedere al acoperirii necesarului de consum sau al valorificării de către fermieri pe piață, această piață fiind printre puținele piețe agricole ale Uniunii Europene pentru care nu există o organizare comună de piață, respectiv nu sunt utilizate mecanisme de reglare a pieței.

Piața fructelor și legumelor are o structură specifică datorită diversității sortimentale, Uniunea Europeană fiind concomitent al doilea mare exportator dar și primul importator mondial de fructe și legume.

Piața cărnii de vită a cunoscut o scădere la nivel de cerere și ofertă datorită impactului avut asupra consumatorului de criza provocată de encefalopatia spongiformă bovină.

Piețele cărnii de porc și cărnii de pasăre au beneficiat pe termen scurt de situația existentă pe piața cărnii de vită, sub aspectul menținerii unui consum ridicat în condițiile unor prețuri ridicate la aceste produse.

Sistemele de protecție existente pe diferitele piețe agricole ale Uniunii Europene a permis menținerea pe piață a monopolului produselor agricole obținute în spațiul comunitar, cu toate că prețurile acestora sunt mai mari în comparație cu cele ale țărilor membre ale Organizației Mondiale de Comerț.

Reforma succesivă a Politicii Agricole Comunitare din ultimul deceniu urmărește însă reducerea gradului de intervenție pe piețele agricole ale Uniunii Europene, astfel încât să poată fi respectate înțelegerile din cadrul Organizației Mondiale de Comerț privind liberalizarea pieței mondiale. Aceasta va pune în concurență directă oferta internă de produse agricole cu cea externă, competiția având la bază calitatea și posibilitatea ofertanților de a oferi produse agricole la prețuri cât mai avantajoase pentru cumpărător pe fondul diminuării costului de producție.

Extinderea Uniunii Europene începând cu anul 2004 duce la modificarea echilibrului existent pe aceste piețe, prin înglobarea unei oferte sporite de producții agricole dar și a unui număr considerabil de potențiali consumatori.

Oferta de produse ecologice are în acest moment o pondere nesemnificativă în oferta totală de produse agricole, dar pe termen mediu și lung se așteaptă o creștere a acesteia pe fondul conștientizării consumatorului asupra calităților deosebite a acestor produse. Agricultura ecologică implică obținerea de randamente mai mici pe culturi și categorii de animale cea ce are marele avantaj de a reduce oferta de produse agricole pe piața agricolă a Uniunii Europene care este excedentară pentru majoritatea produselor oferite pe piață.

Referitor la capitolul 4, intitulat ”Evoluția principalelor piețe agricole ale țărilor din Europa Centrală și de Est care au aderat în anul 2004 la Uniunea Europeană (E.C.E. 10)” concluziile mele au fost următoarele:

Dintre țările Europei Centrale și de Est care au aderat în anul 2004 la Uniunea Europeană, doar Polonia, Ungaria și cele două țări desprinse din Cehoslovacia pot influența, într-o proporție variabilă în funcție de produs piețele agricole ale Uniunii Europene.

Deși piața cerealelor în noile țări membre reprezintă circa 20 % din piața cerealelor din U.E. 25 în privința producției realizate, doar Ungaria are un potențial semnificativ de export, celelalte țări producând cereale pentru acoperirea necesarului propriu.

Piața grâului de consum reprezintă principala piață cerealieră a țărilor din E.C.E, pe cele circa 5 milioane hectare obținându-se aproximativ 17 mil. de tone de grâu anual.

Piața orzului a cunoscut o scădere în ultimii ani în țările E.C.E., reducerea suprafețelor cultivate generând un deficit de consum de 0.4 – 0.8 milioane tone, acoperit printr-o creștere a importurilor.

Piața porumbului în țările E.C.E. prezintă fluctuații mari de la an la an în cea ce privește modul de formare a ofertei și a prețurilor pe piață, datorită variațiilor mari înregistrate de producția totală de porumb obținută în această regiune.

Piața sfeclei de zahăr a cunoscut în ultimii ani o scădere a producției în țările E.C.E. pe fondul creșterii importurilor directe de zahăr, care au descurajat producătorii interni.

Piața rapiței a prezentat un interes mai mic pentru fermierii din țările Europei Centrale și de Est în ultimii ani, însă utilizarea semințelor de rapiță pentru obținerea de bio-diesel în următorii ani și obligativitatea asumată de retragere din cultură de către țările din această regiune a unor suprafețe importante, pe care poate fi cultivată însă rapița pentru obținerea de produse nealimentare, va permite relansarea acestei piețe în E.C.E.

Piața pentru floarea soarelui a cunoscut o creștere semnificativă în țările E.C.E pe fondul creșterii suprafețelor cultivate. Date fiind cerințele mari de consum pentru produsele obținute din floarea soarelui precum și oportunitățile de export, această piață prezintă și pe termen mediu perspective favorabile pentru producătorii din aceste țări.

Piața pentru soia a luat de asemenea amploare în țările E.C.E. în ultimii ani datorită creșterii consumului de boabe de soia atât pentru industria alimentară cât și pentru asigurarea hranei animalelor.

Piața tutunului a fost afectată în țările E.C.E. de scăderea aproape la jumătate a producției de frunze de tutun în perioada 1999-2004.

Piața laptelui a variat nesemnificativ în ultimii ani în țările E.C.E. pe fondul menținerii constante a livrărilor de lapte și a unui consum în ușoară creștere, iar introducerea cotelor de lapte începând cu anul 2004 va determina plafonarea nivelelor de producție în țările E.C.E.

Piața pentru carne a cunoscut atât o scădere pentru sortimentele de carne de vită și de porc, dar și o creștere în cea ce privește carnea de pui care a devenit prioritară în opțiunile consumatorilor de carne din țările E.C.E.

Referitor la capitolul 5, intitulat ” Tranziția piețelor agricole din România în contextul aderării la Uniunea Europeană” concluziile sunt:

Piața cerealelor este cea mai importantă piață agricolă din România. Principalele probleme legate de această piață sunt legate de producțiile medii obținute care sunt sub nivelul celor obținute în Uniunea Europeană și de prețurile mici oferite producătorilor agricoli, obligați să-și valorifice producția obținută imediat după recoltare datorită atât capacităților proprii reduse de stocare cât și datoriilor pe care le au atât față de institutele de creditare și cât și față de furnizorii de inputuri.

Piața sfeclei de zahăr în România a fost în continuă scădere și în ultimii ani însă negocierile cu Uniunea Europeană au dus la obținerea unei cote de zahăr de aproape 1 milion de tone ce permite creșterea suprafețelor cu sfeclă de zahăr de la 20 de mii de hectare în anul 2004 la peste 50 de mii de hectare în următorii ani, cu condiția stimulării producătorilor interni și asigurarea unei piețe de valorificare a producției.

Piața orezului este acoperită în România în proporție covârșitoare din importuri, scăderea continuă a suprafețelor interne indicând aproape o abandonare a producției de orez în țara noastră, și fără perspective de relansare datorită cerințelor tehnologice ridicate ale acestei culturi și a prețului mic al orezului importat.

Piața inului și a cânepei se află în aceiași situație și prezintă de asemenea perspective mici de relansare pe termen scurt.

Piața produselor oleaginoase prezintă în schimb posibilități reale de dezvoltare în România. Dacă în privința florii soarelui se întâmpină anumite probleme legate de suprafețele foarte mari cultivate, care nu mai permit realizarea unei rotații corecte a culturilor la nivel național, pentru soia și rapiță piața prezintă oportunități reale de valorificare a producției.

Piața culturii de soia se află în plină dezvoltare în România datorită creșterii necesarului de consum intern, în special pentru consumul din zootehnie, și a solicitărilor la export.

Piața culturii de rapiță a scăzut dramatic în ultimii ani în România, însă solicitările din ce în ce mai mari pentru consumul nealimentar constituie o șansă reală pentru relansarea producției de soia. Trecerea la producția de bio-diesel din rapiță și în țara noastră, pe fondul creșterii investițiilor străine în industria prelucrătoare ar putea reprezenta de asemenea baza dezvoltării acestei piețe în țara noastră.

Piața internă a tutunului a fost de asemenea afectată în ultimii ani de reducerea suprafețelor cultivate, însă pe termen mediu sunt șanse reale de reechilibrare a acestei piețe, cu atât mai mult cu cât producția de tutun obținută la ora aceasta nu reprezintă mai mult de 60 % din cotele de producție negociate în vederea subvenționării cu Uniunea Europeană.

Piața fructelor a scăzut cel mai mult în ultimii ani în România, pe fondul defrișărilor masive de livezi la nivel național. Existența unui consum în creștere pe această piață, colaborată cu creșterea veniturilor populației, precum și dezvoltarea în ultimii ani a unor capacități moderne de depozitare a fructelor constituie premisele relansării pieței interne pentru fructe.