Studiu Privind Eficiența Utilizării Deprinderilor Motrice Utilitar Aplicative Pentru Dezvoltarea Forței la Elevii din Gimnaziu

CUPRINS

CAPITOLUL 1 INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA CERCETĂRII……………………………….. b#%l!^+a?

1.1. Actualitatea temei………………………………………………………………………………………….

1.2. Motivarea alegerii temei………………………………………………………………………………….

CAPITOLUL 2 FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PROBLEMEI STUDIATE …………………

2.1. Particularitățile dezvoltării elevilor din învățământul gimnazial (11-15ani) …………………..……….

2.1.1. Particularitățile dezvoltării morfologice……………………………………………………….

2.1.2. Particularitățile dezvoltării funcționale………………………………………………………..

2.1.3. Particularitățile dezvoltării psihice………………………………………………………………

2.1.4. Particularitățile dezvoltării motrice…………………………………………………………….

2.1.5. Particularitățile sociale ale elevilor din învățământul gimnazial …………………………….

2.2. Deprinderile motrice – generalități ……………………………………………………………………………………..

2.2.1. Deprinderile motrice utilitar-aplicative ………………………………………………………………….

2.3. Forța aptitudine psihomotrică …………………………………………………………………………………………….

2.3.1. Definiții………………………………………………………………………………………………………………

2.3.2. Forme de manifestare ………………………………………………………………………………………….

2.3.3. Metode de dezvoltare ………………………………………………………………………………………….

CAPITOLUL 3. ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII…………………..………. b#%l!^+a?

3.1. Obiectivele, sarcinile și etapele cercetării………………………………………………………………….

3.1.1. Obiectivele cercetării…………………………………………………………………..

3.1.2. Sarcinile cercetării……………………………………………………………………..

3.1.3. Etapele cercetării………………………………………………………………………..

3.2. Ipoteza cercetării……………………………………………………………………………………………

3.3. Subiecții și condiții de desfășurare ale cercetării…………………………………………………………..

3.4. Metode de cercetare folosite………………………………………………………………………….

3.5. Desfășurarea cercetării……………………………………………………………………………..

CAPITOLUL 4. REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETAREA LOR………………………….………….

4.1. Prezentarea și analiza datelor………………………………………………………………………………

4.2. Interpretarea b#%l!^+a?rezultatelor………………………………………………………………………………….

CAPITOLUL 5. CONCLUZII………………………………………………………………………………..

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………….

CAPITOLUL 1 INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA CERCETĂRII

Actualitatea temei

În momentul actual, școala este chemată să formeze oameni ai prezentului, dar mai cu seamă ai viitorului, oameni capabili de o activitate creatoare, capabilă să se adapteze noilor condiții. Pe langă “înarmarera” elevilor cu competențe și abtitudini ale culturii și științei, scoala mai este chemată să le dezvolte aptitudinile lor intelectuale, flexibilitatea, independența, creativitatea gândirii, fortificarea fizică și psihică pentru a putea face fața solicitărilor crescânde.

Pentru formarea unor asemenea achizitii-calitative, este necesară perfecționarea formelor de transmitere și asimilare a cunostințelor, priceperilor și deprinderilor, « evadarea » din tiparul lecțiilor clasice, găsirea unor noi forme de activitate care să permită manifestarea independenței, a spiritului de cooperare, a inițiativei.

Influența pe care o realizează exercitiul fizic asupra elevului este hotarâtoare pentru formarea personalității lui pentru ca, pe viitor, să răspundă și corespundă finalităților fiecărui ciclu curricular al învățământului și apoi exigențelor sociale. O astfel de evoluție nu se poate realiza decȃt pornind de la particularitățile individuale ale elevilor dar și de la acele materiale ale sistemului de învatamânt și nu numai b#%l!^+a?acționând în întȃmpinarea lor, dar și în limitele lor.

În baza ideilor menționate și cu referirea directă la condițiile de desfășurare ale activității de cercetare, tema « Studiul privind eficiența utilizării depinderilor motrice utilitar-aplicative pentru dezvoltarea forței la elevii din gimnaziu » a fost potrivită unității scolare la care s-a desfășurat activitatea de cercetare, având condiții prielnice. Prin titlul ei, tema a reclamat o amplă trecere în revistă a calităților motrice dar a necesitat o « incursiune » spre calitatea motrică mobilitatea cu tot ceea ce implică ea: definește factori determinanți, forme de manifestare, manifestarea ei la diferite vârste, diferite metodologii de dezvoltare (educare).

Ridicarea calitativă a nivelurilor de realizare a putut fi rezolvată favorabil numai după îndeplinirea câtorva sarcini și a unor condiții pe care ni le-am impus. Acestea au fost următoarele:

Formarea capacității proprii un “scenariu” (plan) necesar desfașurării activității;

Cunoasterea în amanunțime și stăpânirea metodelor observației și b#%l!^+a?experimentului;

Însusirea tehnicilor de administrare și de măsurare a diferitelor variabile independente;

Să știu bine ce să provoc, ce trebuie să înregistrez;

Să-mi însuseșc cunostința și comportamentul de experimentator în relațiile de comunicare cu subiecții ;

Formarea obișnuinței de a protocola permanent, de a ordona datele recoltate și de a face evaluări secvențiale;

Însusirea temeinică a tehnicilor de calcul statistico-matematic și priceperea de a sugera schemele logice ale prelucrarii datelor și de a le reprezenta grafic.

În activitatea oricărui cetățean, indiferent de specificul profesiei sale mobilitatea este o calitate motrică care influențează în bună masură eficiența diferitelor mișcări. Prezența în activitatea acțiunilor motrice, mobilitatea este o calitate motrică mai puțin studiată de-a lungul timpului, deși importantă, ea nu este menționată de către unii specialiști printre cele patru calitati motrice de bază. De altfel și această cifră patru este, sau a fost discutată, Matveev contestând regimul de calitate motrică al îndemânării.

Așa cum se știe mobilitatea condiționeaza, în multe probe și ramuri sportive majoritatea acțiunilor motrice, eficiența acestora. Elementele din gimnastică: sfoara, podul, cumpenele, răsturnările, unele sărituri din gimnastică, săriturile și elementele fundamentale din schi, diferitele procedee specifice gimnasticii ritmice sportive, ale jocurilor sportive – handball, volei, etc., sunt concepute de b#%l!^+a?regulă, pe fondul unei mari mobilități și elasticități articulare și musculare. În alte cazuri, ca de exemplu, săritura în înălțime, alergarea de garduri, aruncările, gimnastică ritmică sportivă și multe altele, mișcările caracteristice acestor discipline se realizează cu viteză, ușurință, expresivitatea și randamentul necesar, datorită mobilității.

Mobilitatea scăzută crează numeroase dezavantaje, și anume: marește perioada însușirii și perfecționării acțiunilor motrice; favorizează accidentările; reduce indicii de dezvoltare a celorlalte calitati motrice (viteza de îndemanare, rezistența și forța) și limitează folosirea lor cu maximum de randament; scade randamentul în efectuarea acțiunilor motrice, lipsa mobilității fiind compensată prin eforturi supilimentare, prin mari cheltuieli de energie; scade calitatea executiei, miscările nemaiputand fi executate degajat, dezinvolt și cu usurință. Sub aspect fizic, mobilitatea este o calitate motrică ușor perfectibilă cu posibilitatea sistematică, continuă și după anumite reguli a unor exercitii specifice, păstrȃndu-se la valoarea atinsă, perioade de timp îndelungate. Mobilitatea atinge valori maxime în jurul vârstei de 15-16 ani, iar la nivelul unor articulații și muschi chir și mai târziu. După această vârsată, mai ales în condițiile neexersării b#%l!^+a?ea scade treptat.

Afirmația conform căreia îi corespunde ideea că la copii se constată mobilitate articulară (suplețe) mai mare, nu este întru totul justificată. Cert este, însă faptul că vârsta copilăriei este cea mai eficientă pentru dezvoltarea acestei calitați. Cu toate acestea, pentru că mobilitatea constitue o calitate necesară copiilor și tinerilor în activitatile lor, în limita timpului (efectuat) educației fizice sau a timpului lor liber, trebuie găsite soluții pentru dezvoltarea ei.

În contextul celor expuse anterior se înscrie și importanța gradului de actualitate al prezentei teme.

Motivarea alegerii temei

Menirea educației fizice se justifică prin însuși statutul de influențare a dezvoltării armonioase a dimensiunilor corporale și psihice. Contribuie și la desfășurarea personalității umane. Restrângând sfera de influență a educației fizice la vârsta școlară 14-15 ani se impune să subliniem direcțiile în care aceasta acționează:

întărirea sănătății și independența cu realizarea unei dezvoltări opționale și asigurarea unei stări de echilibru psiho-fizic;

dezvoltarea progresivă a capacității motrice, perfecționarea calităților, priceperilor și deprinderilor motrice determinate în dobândirea expresivității motrice prin jocuri de mișcare;

influențarea emotivității, a încrederii în forțele proprii.

Educația fizică își propune ameliorarea tuturor acelor parametri care asigură ceea ce b#%l!^+a?R.Yurdon numește ușurință și armonie, ce “fac parte din elementele care în orice împrejurare b#%l!^+a?constituie bucuria de a trăi”.

Prin îmbinarea jocurilor colective cu cele individuale, a celor care presupun inteligență, practică cu cele care presupun forță și îndemânare, a competiției cu cooperarea se contribuie la educarea trăsăturilor moral-volitive, a fair- play- ului, a sentimentului apartenenței la un grup.

Prin folosirea jocurilor de mișcare, prin atmosfera relaxantă creată de utilizarea lor, se optimizează relația profesor – elev și se nuanțează relațiile interpersonale.

Lecțiile de educație fizică își vor atinge scopul, își vor realiza obiectivele, numai dacă vor fi bine organizate, într-un mod atractiv, metodic.

Ȋn urma practicării educației fizice și sportului copiii vor avea un organism sănătos, o minte sănătoasă ce le va permite integrarea eficientă în societate, practicarea unei profesii în vederea realizării finalităților actului educațional. Pentru aceasta profesorul trebuie să studieze permanent literatura de specialitate, să țină pasul cu noul pentru a evita rutina, pentru abordarea originală a fiecărei lecții.

Jean Chateu spunea: “O educație prin joc trebuie să fie o sursă atât de efort fizic cât și de bucurie morală”. b#%l!^+a?

CAPITOLUL 2 FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PROBLEMEI STUDIATE

2.1. Particularitățile dezvoltării elevilor din învățământul gimnazial (11-15ani)

Între 10-14 ani copilul parcurge una din cele mai importante etape din ontogeneză deoarece acum se închee copilăria și încep transformările care conduc la maturizarea sa. Acest proces transformator, numit pubertate are mai multe stadii:

Etapa antepubertară (10-12ani)

Pubertatea propriu-zisă (13-14 ani)

Etapa post puberatră

Intervenția pubertății duce la instaurarea unui ritm diferit de creștere și dezvoltare în funcție de sex. Se accelerează creșterea în înălțime (ritmul de creștere este superior tuturor vârstelor), pe seama „lungirii” membrelor în raport cu trunchiul. Creșterea mai intensă se semnalează membrele inferioare , apoi la cele superioare, fapt care creează, în mai multe cazuri dezarmonii evidente, mai ales când se întocmesc grafice ale creșterii.

Trunchiul este lung, toracele îngust, iar abdomenul este supt. Ca urmare aacestor trăsături somatice, organele din cutia toracică sunt puțin dezvoltate, fapt care genereaza dificultăți în procesul de adaptare la pune să subliniem direcțiile în care aceasta acționează:

întărirea sănătății și independența cu realizarea unei dezvoltări opționale și asigurarea unei stări de echilibru psiho-fizic;

dezvoltarea progresivă a capacității motrice, perfecționarea calităților, priceperilor și deprinderilor motrice determinate în dobândirea expresivității motrice prin jocuri de mișcare;

influențarea emotivității, a încrederii în forțele proprii.

Educația fizică își propune ameliorarea tuturor acelor parametri care asigură ceea ce b#%l!^+a?R.Yurdon numește ușurință și armonie, ce “fac parte din elementele care în orice împrejurare b#%l!^+a?constituie bucuria de a trăi”.

Prin îmbinarea jocurilor colective cu cele individuale, a celor care presupun inteligență, practică cu cele care presupun forță și îndemânare, a competiției cu cooperarea se contribuie la educarea trăsăturilor moral-volitive, a fair- play- ului, a sentimentului apartenenței la un grup.

Prin folosirea jocurilor de mișcare, prin atmosfera relaxantă creată de utilizarea lor, se optimizează relația profesor – elev și se nuanțează relațiile interpersonale.

Lecțiile de educație fizică își vor atinge scopul, își vor realiza obiectivele, numai dacă vor fi bine organizate, într-un mod atractiv, metodic.

Ȋn urma practicării educației fizice și sportului copiii vor avea un organism sănătos, o minte sănătoasă ce le va permite integrarea eficientă în societate, practicarea unei profesii în vederea realizării finalităților actului educațional. Pentru aceasta profesorul trebuie să studieze permanent literatura de specialitate, să țină pasul cu noul pentru a evita rutina, pentru abordarea originală a fiecărei lecții.

Jean Chateu spunea: “O educație prin joc trebuie să fie o sursă atât de efort fizic cât și de bucurie morală”. b#%l!^+a?

CAPITOLUL 2 FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PROBLEMEI STUDIATE

2.1. Particularitățile dezvoltării elevilor din învățământul gimnazial (11-15ani)

Între 10-14 ani copilul parcurge una din cele mai importante etape din ontogeneză deoarece acum se închee copilăria și încep transformările care conduc la maturizarea sa. Acest proces transformator, numit pubertate are mai multe stadii:

Etapa antepubertară (10-12ani)

Pubertatea propriu-zisă (13-14 ani)

Etapa post puberatră

Intervenția pubertății duce la instaurarea unui ritm diferit de creștere și dezvoltare în funcție de sex. Se accelerează creșterea în înălțime (ritmul de creștere este superior tuturor vârstelor), pe seama „lungirii” membrelor în raport cu trunchiul. Creșterea mai intensă se semnalează membrele inferioare , apoi la cele superioare, fapt care creează, în mai multe cazuri dezarmonii evidente, mai ales când se întocmesc grafice ale creșterii.

Trunchiul este lung, toracele îngust, iar abdomenul este supt. Ca urmare aacestor trăsături somatice, organele din cutia toracică sunt puțin dezvoltate, fapt care genereaza dificultăți în procesul de adaptare la efort prin lipsa de rezistență funcțională. În concordanță cu b#%l!^+a?cele prezentate și sistemul articular este slab fiind în proces de consolidare. Datorită faptului că la fete pubertatea se instalează mai repede decât la băieți, ele prezintă valori superioare ale creșterii în înălțime și greutate. La nivelul etajelor superioare ale sistemului nervos central și în special, la cel al scoarței cerebrale se produc puține modificări morfologice.

Unele aspecte morfologice ale analizelor se perfecționează .în sfera vieții vegetive, mai ales în cea genitală, sunt mari prefaceri, transformări. Aparatul cardio-vascular se dezvoltă lent și continuu. Volumul inimii crește mai lent la fete și se realizează o dezvoltare morfologică însemnată a tuturor verigilor aparatului respirator în întregime.

2.1.1. Particularitățile dezvoltării morfologice

   În dezvoltarea psihică a copilului de după 10 ani, U. Șchiopu (1981) diferențiază trei stadii, după cum urmează :

stadiul pubertății (de la 10 1a 14 ani), dominat de o intensă creștere, de accentuare a b#%l!^+a?dimorfismului sexual cu  largi rezonanțe în dezvoltarea psihică și socială;

stadiul adolescentei (de la 14 la 18/20 ani), dominat le adaptarea la starea adultă, de câștigarea identității și intelectualizarea pregnantă a conduitei; 

stadiul adolescenței prelungite (de la 18/20 la 24/25 ani), stadiu dominat de integrarea socială și profesională.

La rândul său, stadiul pubertății cuprinde trei substadii și anume:

etapa prepuberală (de la 10 la 12 ani);

pubertatea propriu-zisă (momentul culminant al  pubertății), de la 12 la 14 ani;

momentul postpuberal, declanșat la puțin timp după atingerea punctului culminant al pubertății, el fiind un moment și în același timp „puțin diferențiabil” de momentul preadolescenței”, ce se situează între 14 și 16/18 ani (U. Șchiopu, E. Verza, 1981, p. 174).

M. Debesse (1981) denumește această perioadă de evoluție psihică drept „vârsta neliniștilor pubertare”. În opinia autorului, este perioada neliniștilor atât pentru copil, cât și pentru educator. Pentru primul „neliniștea. apare ca un răsunet al transformărilor organice asupra vieții sale mintale” (p. 83); la educator, sentimentul respectiv provine din pericolele pe care le percepe „în mod justificat sau nu, în jurul elevului său” și din complexitate și noile responsabilități privind „misiunea” sa.

Marcând trecerea de la copilărie la adolescență, perioada pubertății este una de complexe transformări, de accelerare a ritmului creșterii, de maturizare sexuală, de dezvoltare a b#%l!^+a?capacităților de cunoaștere. Particularitățile psihice ale preadolescenței sunt determinate atât de maturizarea psihosomatică, precum și de locul ocupat și rolul jucat de puber în sistemul relațiilor din cadrul familiei, școlii, societății.

Majoritatea lucrărilor de specialitate subliniază intensele transformări și schimbări ce au loc pe plan fizic, psihic și sociomoral. „Prima etapă a lunecării spre adolescență poate fi situată în jurul vârstei de 11 ani, atât pentru motivul că atunci se declanșează anumite transformări intelectuale și fizice, cât și pentru aceea că atunci ies la  lumină o anumită neliniște și o anumită agitație” (P. Osterrieth, 1976, p. 138).

O analiză profundă a transformărilor fiziologice și somatice și a consecințelor acestora în planul devenirii psihice realizează și psihologul M Debesse (1981), care precizează că în această perioadă „evoluția însăși are ceva deconcertant. Intrarea în adolescență se face uneori mergând de-a-ndărătelea”.

Ambivalența manifestărilor puberului, precum și prezența în tabloul psihologic al acestui stadiu a unor trăsături ce țin de mica școlaritate cu altele ce prefigurează adolescența i-au determinat pe unii autori să considere pubertatea doar ca o simplă „verigă de legătură” între două stadii. Astfel, nevoia de relații interpersonale și de grup alternează cu individualismul, noul egocentrism, tendința de izolare, de interiorizare, de refugiu în sine.

Majoritatea autorilor sunt de acord că intensitatea și ritmul schimbărilor ce se produc, consecințele acestora în plan psihocomportamental variază de la un individ la altul, fiind dependente, de asemenea, și de condițiile de mediu și activitate.

Psihologul român P. Golu (1985) consideră pubertatea ca pe un stadiu de sine stătător al dezvoltării ontogenetice, cu particularități proprii, specifice. Ea se b#%l!^+a?caracterizează prin apariția unor nevoi noi, specifice acestei vârste, precum: nevoia de cunoaștere, de afecțiune, de relații și de grup, de distracții și de culturalizare, de independență și de auto-determinare, de împlinire.       

Maturizarea generală se exprimă și în planul capacităților de cunoaștere: se amplifică și devin și mai fine sensibilitatea tactilă, vizuală, cromatică, auditivă, se dezvoltă percepțiile și spiritul de observație. Referitor la dezvoltarea reprezentărilor, specialiștii apreciază că în perioada dintre 10/11 și 14/15 ani are loc aproape o „convertire explozivă a cunoașterii în scheme, simboluri și reprezentări” (U. Șchiopu, V. Piscoi, 1989, p. 214). Se dezvoltă operativitatea specifică a gândirii, fenomen pus în evidență de utilizarea a numeroși algoritmi în domeniile tuturor disciplinelor.

Gândirea logică se realizează „prin conștientizarea b#%l!^+a?operativității gândirii asupra realului”.  Astfel, în jurul vârstei de doisprezece ani se finalizează stadiul operațiilor concrete. Are loc, după J. Piaget, o reorganizare a structurilor operatorii și o ierarhizare a lor, constituindu-se treptat mecanismele de coordonare logică și matematică: „…peste gândirea concretă se suprapune o gândire formală, care se susține pe sine…” (Paul Osterrieth, 1976, p. 140). Această gândire este eliberată de „incidentele concrete”, face posibilă desfășurarea operațiilor logice prin care preadolescentul analizează și compară ansamblul elementelor, alternativelor, posibilităților, face predicții.

Cea mai importantă construcție intelectuală a acestui stadiu este raționamentul ipotetico-deductiv, care facilitează trecerea de la operarea asupra realului la operarea asupra posibilului, școlarul mijlociu fiind capabil să opereze cu concepte, judecăți, raționamente. Saltul de la operațiile concrete la cele formale nu se realizează brusc, ci treptat, astfel că în adolescență gândirea formală și reflexivă va funcționa deplin. Achizițiile și transformările semnificative din domeniul gândirii determină, totodată, creșterea atribuțiilor acesteia privind orientarea, conducerea și valorificarea celorlalte procese psihice: senzoriale-perceptive, memorie, imaginație, limbaj etc. b#%l!^+a?

Referitor la afectivitatea preadolescentului, unii autori au considerat că între 10 – 12/13 ani copilul tece printr-o fază de sensibilitate scăzută, trăirile afective fiind mai bine controlate, manifestându-se astfel o „stabilitate a stării de spirit”. Alții, dimpotrivă, asociază pubertatea cu „vârsta neliniștilor”, caracterizată prin instabilitate emotivă, hipersensibilitate, prin apariția manifestărilor de tact și pudoare, de noi temeri și anxietăți, înregistrându-se frecvente conflicte și chiar perioade de „criză”. Este stadiul apariției și dezvoltării unor sentimente intelectuale, morale, estetice. Din „obiect” al afecțiunii altora, puberul devine subiect ce „împarte” afecțiune altora, în cadrul grupului realizându-se importante transformări din punct de vedere moral.

Cucerirea treptată a autonomiei și creșterea capacității de autocontrol, de conformare a b#%l!^+a?comportamentului unor exigențe, și norme interiorizate prin imitație și identificare, au drept consecință sporirea gradului de autodeterminare și coerență psihocomportamentală. În acest sens, J. Piaget a evidențiat „paralelismul dintre evoluția logicii și a voinței care apare în aceeași epocă pentru a introduce mai multă coerență în gândire și acțiune”. Urmărirea cu perseverență a scopurilor, efortului depus pentru conformarea regulii morale, instrumentarea psihică de a lua decizii imprimă o mai pronunțată, coerență, stabilitate, unitate și continuitate comportamentului.

“Nevoia de multiplicare a relațiilor interpersonale și nevoia de grup” constituie altă caracteristică a acestui stadiu, denumit de R. Cousinet „vârsta de grație socială”, la care individul trăiește în simbioză cu grupul mai profund decât în oricare altă perioadă a vieții”; acum „viața socială atinge maximum de intensitate” (P. Osterrieth, 1976, p. 141).

Cunoașterea optimă a profilului psihologic al puberului de  către educatori, cooperarea cu familia acestuia și adoptarea unor strategii educaționale adecvate atât sub raport individual, cât și psihosocial favorizează traversarea normală a acestei perioade. „O atitudine comprehensivă este la acest moment mai necesară ca oricând și ea implică, în același timp bunăvoință și fermitate” (M. Debesse, 1970, p.  96).      

    b#%l!^+a?

2.1.2. Particularitățile dezvoltării funcționale

În concordanță cu particularitățiledezvoltării morfologice se constată o capacitate scăzută de adaptare și rezistență funcțională a aparatelor cardio-vasculare și respirator la efortul fizic intens.

La vârsta de 12 ani capacitatea vitală se situeaza la 2000 cm³, din cauza plămânilor care sunt slabi dezvoltați, cerscând până la 3000 cm³ la 15 ani. Mai menționăm faptul că aparatul respirator și în special, plamânii sunt puți rezistenți la infecții. În timpul efortului fizic, cordul depune un travaliu mare pentru irigarea organelor și sistemelor, deoarece lumenul vaselor este îngust și, în consecință apar des fenomene de obodeală, amețeli și tulbulări ale ritmului cardiac.

Privind sistemul nervos se constată o creștere redusă a volumului creierului, însă se adâncesc circumvoluțiile, iar prin înmulțirea fibrelor asociație sporesc conexiunile funcționale dintre diferite zone. Celulele corticale se dezvoltă continuu, perfecționându-se, crescând astfel baza funcțională a activității de prelucrare a informației. În acestă perioadă se realizează diferențierea dintre cele două sexe prin maturizarea caracteristicilor sexuale.

2.1.3. Particularitățile dezvoltării psihice

Începând de la 10-11 ani copilul prezintă un bun echilibru psihic. Intelectual se află încă b#%l!^+a?sub influența concretului. Afectiv și volitiv copilu se preocupă de satisfacerea nevolilor personele. Se dezvoltă capacitatea de a interpreta semnificația percepțiilor și spiritul de observație și curioyitatea pentru anumite probleme.

Memoria se transformă din reproductivă în logică, crescând capacitatea de reținere, ceea ce este esențial. Crește capacitatea de aoto-control în timpul învățării. Concentrarea atenției poate fi menționată la nivel orespunzător un volum mare de timp. Imaginația de tip reproductiv și mai ales cea creatoare se dezvoltă continuu. Gândirea se modifică esențial în jurul vârste de 12 ani.

Analiza, sinteza, abstractizarea etc. se perfecționează. Apare gândirea logică, abstractă caracterizată prin arționamente complexe. Limbajul este mult îmbunătățit, iar gradul de afectivitate este marcat de rotizarea conduitei și atitudinii față de sexul opus, manifestându-se în prima parte o accentuată timiditate.

b#%l!^+a?

2.1.4. Particularitățile dezvoltării motrice

Calitățile motrice, numite și calități fizice în unele surse bibliografice specifice, nu se dobândesc, nu se capată pe parcursul existenței umane individuale (ontogenezei). Expresia “învatarea calităților motrice” nu are ce să caute în vocabularul adevăraților specialiști. Oamenii se nasc cu anumiți indici ai calităților motrice. Acesti indici se dezvoltă în ontogeneză de la sine, datorită vieții, până la o anumită vârstă și apoi încep să scadă intr-un ritm diferențiat determinat de multe variabile.

Prin practicarea specială a exercițiilor fizice sub forma de proces bilateral sau ca activitate independentă, se poate accelera dezvoltarea indicilor calităților motrice, fenomen denumit “educarea calităților motrice”. Așa se explică folosirea frecventă a expresiei: dezvoltarea/educarea” calităților motrice.

Calitățile motrice sunt de două feluri :

De bază: viteza, îndemanarea, rezistența și forța; unii autori adaugă mobilitatea și suplețea; alți autori nu includ indemanarea în această categorie

Specifice: cele implicate prioritar în practicarea ramurilor și probelor sportive.

Orice alt motric sau acțiune motrică implică în efectuarea lor toate calitățile motrice, dar cu pondere diferită. De exemplu, un dribling, cu mingea facut din alergare cu mâna sau cu piciorul, implică în primul rȃnd îndemanarea (mai ales dacă există și jaloane), dar implică și viteza (de repetiție și de deplasare), forța (fiindcă se deplasează în spațiu, prin contracție b#%l!^+a?musculară de tip dinamic, corpul executantului și o minge) și rezistența (mai ales dacă se efectuează mai multe repetări).

Calitatile motrice sunt în strȃnsă legătură cu deprinderile și priceperile motrice. Ȋnțelegerea corectă a acestei legături este foarte importantă pentru a fi eliminate unele mari confuzii, care prin frecvența lor, pot deveni chiar supărătoare. Se confundă, foarte des, calitatea motrică “viteza” cu deprinderea și sau priceperea motrică “alergarea de viteză” și calitatea motrică “rezistența” cu deprinderea sau priceperea motrică “alergarea de rezistență”.

Ȋnsușirea deprinderilor și priceperilor motrice este un proces dificil, care este condiționat și de nivelul calităților motrice ale subiectilor. Un nivel ridicat al calităților motrice scurtează durata procesului de însușire a deprinderilor și priceperilor motrice, iar un nivel scăzut conduce, logic, la o mărire a duratei procesului respectiv.

Exersarea făcută în scopul însușirii deprinderilor și priceperilor motrice are ca efect indirect și dezvoltarea calităților motrice. De asemenea, orice deprindere sau pricepere motrică b#%l!^+a?însușită deja de subiecți poate deveni și un mijloc pentru educarea calităților motrice la subiecții respectivi, obținȃndu-se, ca efect indirect și unele progrese pe planul tehnicii sau chiar tacticii de execuție a deprinderilor și priceperilor motrice în cauză.

Acționarea specilă și științifică pentru dezvoltarea unei calități motrice implică, în ponderi diferite, și efecte pozitive indirecte asupra celorlalte calități motrice. Ȋndemanarea și forța au cele mai largi intercondiționari cu celalalte calități motrice.

Principalele forme de solicitare motrică sunt calitățile motrice, care pot fi împărțite în calități condiționate și calități de coordonare (coordinative). Primele (rezistentă, forță și viteză) sunt, în principal, o consecință a unor procese energetice, celelalte (suplețea, îndemânarea) reprezintă urmarea unor procese de conducere, dirijare și reglare care au loc în sistemul nervos central; la aceste calități se adaugă și mobilitatea.

În practica sportivă, aceste calități se manifestă mai ales sub formă de calități motrice combinate (forță-viteză, forță-rezistentă, viteză-forță, viteză-rezistentă etc.) sau complexe (forță în regim de viteză, rezistentă în regim de viteză etc.). Antrenarea acestor calități motrice la copii și juniori impune respectarea unor reguli și principii metodice adaptate la particularitățile de creștere, în diferitele etape de dezvoltare psihofizică a copilului.

Rezistența este o calitate motrică ce exprimă capacitatea organismului de a realiza un efort de intensitate ridicată, într-o durată de timp relativ lungă (Guillet-Genety). b#%l!^+a?

La vârsta antepubertară este indicată individualizarea pregătirii desfășurată în condiții de efort mediu și în regim aerob, ale cărui efecte sunt net superioare asupra organismului copilului în comparație cu exercițiile efectuate în regim anaerob.

După unii specialiști, alergările de concurs (sau de control) pe distanțe de cca. 800 m. sunt neadecvate pentru vârsta de 8-9 ani, întrucât solicitarea este mai mare decât aceea impusă de o alergare pe 3000 m. cu sprint (Wasmund-Nowacki). Deci, mai ales în sportul școlar, probele de control ale capacității de rezistentă – constând de regulă din alergări pe 600-800 m. – nu sunt adaptate particularităților fiziologice ale acestei vârste.

Scopul activității școlare de educație fizică și sport, precum și al antrenamentului la această vârstă ar trebui să-l reprezinte dezvoltarea rezistenței de bază, și nu a celei specifice. b#%l!^+a?

Alergările de durată mare, într-un tempo constant, sunt de preferat celor cu intensitate submaximală și maximală, cu schimbări de ritm și sprinturi intermediare sau finale, deoarece copilul are nevoie de un timp îndelungat de refacere (Wasmund-Nowacki).

Van Aaken afirmă că „nu distanța dăunează ci ritmul”. Experiențe recente au arătat că, după o alergare pe distanță de 1000 m., copiii de 13 ani n-au prezentat manifestări patologice.

În perioadă postpubertară și în adolescentă, rezistența înregistrează indici optimi de dezvoltare, deoarece, datorită puseului de creștere din etapa pubertății, se produc modificări ale taliei și greutății, precum și în dezvoltarea sistemelor circulator, respirator, muscular. Având în vedere aceste aspecte, se recomandă ca în perioada pubertății să fie dobândită capacitatea de adaptare a organismului la efortul de durată, pentru ca pe această bază să poată fi antrenată și ameliorată rezistența în etapele ulterioare.

Întrucât rezistența în regim anaerob prezintă valori ridicate la pubertate și mai ales la adolescentă (Wasmund-Nowacki), se pot utiliza mijloace și metode diferențiate de dezvoltare ale acesteia. Spre sfârșitul adolescenței, pe baza acumulărilor anterioare, se pot mări intensitatea și volumul antrenamentului, apropiindu-se treptat de cerințele pregătirii adulților.

La vȃrste mici se dezvoltă / educă toate calitățile motrice, dar se pune accent pe viteză și îndemȃnare. La vȃrste de peste 14-15 ani se pune accent pe rezistență și forță. Calitățile motrice pot fi dezvoltate în orice perioadă a anului calendaristic.

Programarea educării lor este dependent de alte variabile și nu de anotimp.

În lecția de educație fizică, fiecare calitate motrică b#%l!^+a?se abordează, ca temă, în verigi structurale precise.

Dezvoltarea calităților motrice se realizează pe baza mobilizării resurselor energetice ale organismului, deci prin efort sistematic, nu numai de tip nervos (atenție,abstractizare și generalizare etc.), dar și muscular.

Efortul implică cele trei elemente ale sale prin prisma cărora este analizat, planificat și reconsiderat:

Volumul, care reprezintă cantitatea de lucru mecanic și se apreciază prin numărul de repetări, distante parcurse, kilograme ridicate, etc. Totul se raportează la timp și rezultă densitatea, cu aspect fundamental pentru efort.

Intensitatea, care reprezintă gradul de solicitare a organismului subiectilor. Ea se exprimă prin procente față de posibilitatile maxime (60%, 70%, 80%, etc.), tempo de execuție ( 2/4, 3/4, 4/4, etc.), număr de execuții pe unitatea de timp.

Complexitatea, care reprezintă modul concret de înlănțuire a tuturor elementelor b#%l!^+a?pe parcursul efortului. Ea crește cȃnd apar “adversari ” și chiar coechipieri.

Toate cele trei elemente au un caracter precis în dezvoltarea calităților motrice. Raportul dintre volum și intensitate este de regulă invers proporțional. Ȋn cadrul acestui raport un rol deosebit îl au pauzele între repetări, recomandȃndu-se:

Pauza de 3 – 5 min după efortul maximal (90 – 100% );

Pauza de 1’30” – 2’ după efort submaximal (75 -85%);

Pauza de 45” – 2’ după efort mediu (60 – 70%);

Fără pauză după efort mic (40-50%).

Calitățile motrice fac parte din capacitatea motrică. Ele dau esență pregătirii fizice (stare continuă) și a condiției fizice (stare de moment).

Ȋn evaluarea la educație fizică și sport calitățile motrice ocupă loc central, deoarece ele dau o evidentă notă de obiectivizare a acestui proces.

Particularitățile sociale ale elevilor din învățământul gimnazial

Integrarea socială a elevului presupune trei tipuri de probleme:

Integrarea copilului în școală și obiectivele care oferă copilului un teren vast de învățare a conduitelor sociale, dar și un mod de a gândi și înțelege lumea.

Adaptarea la dimensiunile economice ale vieții. b#%l!^+a?

Orientarea școlară și cunoașterea profesiunilor.

Pentru profesorul care organizează și conduce procesul de instruire din cadrul ariei curriculare educației fizice, este important să cunoască ce se întâmplă cu imaginea de sine la elev, imagine văzută în micul Dicționar de Psihologie (coordonator Ursula Șchiop, 1997, Editură Babel, București.) ca “expresie concretizată a modului în care se vede o persoană oarecare sau se reprezintă pe sine.”

Includerea copilului în cadrul școlar, organizat, sistematizat va avea multiple consecințe asupra acesteia. Imaginea de sine este influențată de dorințe, de succese și eșecuri, dar și de modul în care persoana este evaluată de cei din jur.

În perioada școlară familia continuă să-și exercite influența, dar un rol deosebit de important îl va juca școala, prin noile tipuri de relații care se instituie între copil și profesori, între copil și colegi. Cu ocazia intrăii în școală copilul realizează, pe de-o parte, identificarea cu clasa din care face parte, și, pe de altă parte, o identificare social-culturală cu școala sa. b#%l!^+a?

În literatură de specialitate se diferențiază imaginea de sine corporală, schema corporală, percepția de sine (sinele corporal) și selful-personalizarea. Imaginea de sine, ca viziune asupra propriei ființe și a raporturilor cu ceilalți cărora li se presupune același eu omenesc, este parte componentă a eu-lui.

Eul este subiectul la nivelul căruia se regăsesc predicatele: a fi, a avea, a face, și se formează în procesul multiplelor interacțiuni cu lumea, în special cu oamenii. Are la bază percepția de sine, propria corporalitate și posibilitățile de acțiune caracteristice omului. De asemenea, la baza formării și dezvoltării eului stă procesul de identificare, rezultat al confruntării cu ceilalții, al intermodelării dintre subiect și membrii colectivității căreia îi aparține.

Este unanim recunoscut faptul că eul se constituie progresiv, parcurgând trei etape: etapa eului corporal, etapa eului social, și, în final, definirea eului spiritual. Asemenea eului, a cărei parte integrantă este, imaginea de sine cunoaște acelaș proces de perfecționare, îmbogățire, contribuind la definitivarea acestuia.

Statutul și rolul de școlar fac ca, la această vârstă, copilului să i se rezerve, atât în cadrul familiei, cât și printre ceilalți copii, o nouă poziție. Școala, solicitând multilateral copilul, impune modelele ei de viață, creează sentimente sociale și lărgește viața interioară și a posibilităților de exprimare. În acest cadru, imaginea de sine devine rolul unei anumite dezvoltări socio-afective și intelectuale. b#%l!^+a?

Un important factor al structurării imaginii de sine este evaluarea și autoevaluarea, modul în care copilul este perceput de ceilalți și se autopercepe.

Evaluarea randamentului școlar reprezintă un act de consemnare în termeni cantitativi, prin note sau calificative, a nivelului unei performanțe, școlare oarecare. Ea îndeplinește un important rol diagnostic, înregistrând o stare de fapt. În același timp îndeplinește și un rol prognostic, permițând să se emită predicții asupra evoluției ulterioare a elevului.

Evaluarea implică însă o serie de aspecte psihologice foarte importante. Ea determină la elevi comparații, judecăți, trăiri, opinii, atitudinii, cu efecte stimulative sau blocante pentru performanță. Prin intermediul evaluării, elevul conștientizează locul lui în raport cu ceilalți și în condițiile unei evaluări obiective, se poate autoevalua, își poate dezvolta capacitatea de autoevaluare obiectivă.

Rezultatele evaluării se traduc prin succes sau prin eșec școlar. b#%l!^+a?Succesul repetat are rezonanțe psihologice importante. Pe de-o parte, succesul atrage atenția copilului asupra strategiilor prin care a fost obținut. Pe de altă parte, acționează și asupra resorturilor psihologice profunde, creează satisfacție, încredere, dezvoltă expansiunea sinelui, ceează optimism, siguranță. Succesul iradiază în structura colectivului școlar, consolidând poziția de elev bun la învățătură.

Faptul că autoevaluarea nu coincide cu cea a profesorului și a celorlalți copii, creează un spațiu de trăiri complexe ale vieții și competiției școlare. Copilul încearcă în genere să se ajusteze mai ales la estimația și cerințele părinților, pentru a evita reproșul, pedeapsa. Pentru a modifica eșecul, copiii pot recurge la minciună, la strategii de evitare. Dacă reușesc să estompeze efectele eșecului, prin aceste mijloace, le va folosi cu frecvență mai mare. Participarea activă a elevului la diferite acțiuni, ceremonii, rezolvarea unor sarcini organizatorice, culturale sau de altă natură, are influențe formative asupra personalității, asupra laturii sociale, responsabile. Aceste activități dezvoltă interesul și facilitează identificarea socială a copiilor. Deosebit de importante pentru formarea imaginii de sine sunt competițiile școlare (sportive sau de altă natură). Posibilitatea comparării, în condiții corecte cu ceilalți, îi va oferi elevului ocazia unei aprecieri obiective a propriei valori.

Relațiile din familie influențează evident dezvoltarea copiilor. Copiii care trăiesc tensitatea rejectiei și autoritarismul excesiv și brutal suferă de pe urma simțirii valorii lor inadecvate. Ei tind să se simtă inferiori, au dificultăți în a primi și oferi afecțiunea altora, se simt singuri, nefericiți, vinovați și depresivi. Copiii rejectați trăiesc tensional potențialul lor b#%l!^+a?redus de a reuși și de a învinge dificultățile vieții. Unii dintre ei sunt agresivi, cu tendințe defensive exarcerbate, ca reacții de apărare. Copiii acceptați cu căldură în familie manifestă înaltă stimă de sine, sunt încrezători în forțele proprii, primesc responsabilități și au conștiința rezolvării lor.

În concluzie, se poate aprecia că în perioada școlară, imaginea de sine continuă să se definitiveze. Va cunoaște puternice influențe din partea școlii, dar nici cele din partea familiei nu sunt de neglijat. Ambii factori vor fi responsabili de crearea unei imagini de sine care să favorizeze procesul de dezvoltare și integrare a elevului.

Deprinderile motrice – generalități

După Gundlach, citat de Tudor, V. (1999)17, capacitatea motrică este divizată în capacități condiționale și capacități coordinative, clasificare care a fost acceptată pe scară largă în Europa. Prin calități motrice înțelegem acele însușiri ale organismului care se concretizează în capacitatea organismului de a efectua mișcări cu anumiți indici de viteză, forță, îndemânare sau rezistență. Ele sunt prezente în toate actele motrice ale oamenilor, fiecare din ele necesitând un anumit grad de manifestare al celorlalte.

Între calitățile motrice și priceperile și deprinderile de mișcare există o legătură strânsă. Cerințele de aplicare a deprinderilor motrice în diferite activități practice impune dezvoltarea diferențiată a calităților motrice.

Calitățile motrice sunt în strânsă legătură și cu calitățile b#%l!^+a?motrice și de voință (perseverența, voința de învingere a greutăților, stăpânirea de sine etc. În 1924 Bellin Couteau face o clasificare a calităților motrice amintind viteza, forța, adresa (îndemânarea) și rezistența. Unele deprinderi motrice se formează în practica vieții, altele se însușesc în proces special organizat, adică în lecția de educație fizică sau în antrenamentul sportiv. Tot în acest proces special organizat se pot (și trebuie) corecta unele deprinderi motrice greșit însușite în practica vieții și – evident – se consolidează sau perfecționează deprinderile însușite în această perioadă.

Înainte de a trece la învățarea motrică în cadrul lecțiilor de educație fizică sau în antrenamentul sportiv, orice profesor trebuie să-și desfășoare activitățile ținând cont de unele caracteristici ale deprinderilor motrice: b#%l!^+a?

sunt elemente ale activității voluntare a omului;

odată consolidate se execută cu indici ridicați de stabilitate, precizie, cursivitate, expresivitate, coordonare, ușurință și rapiditate – ceea ce asigură un consum redus de energie;

unele elemente ale deprinderilor motrice sau chiar acestea în întregime pot ajunge la fază de automatizare;

în faza superioară de învățare, atunci când se vorbește de „măiestrie” motrică, se sjunge la formarea unor „senzații complexe”, specifice unor ramuri de sport („simțul mingii”, „simțul porții”, „simțul stachetei” etc.);

deprinderile se perfecționează treptat, în perioada relativ îndelungată de timp și neuniform;

sunt ireversibile;

se destramă treptat dacă nu sunt consolidate prin repetări multiple. b#%l!^+a?

Nu trebuie uitat nici faptul că practicarea educației fizice în școală urmărește nu numai o dezvoltare fizică armonioasă a elevilor ci și formarea psiho-motricității, dezvoltarea psihică și estetică a acestora. Psiho-motricitatea este legătura dintre psihic și mișcarea organismului uman și se referă la fenomene sau procese psihice legate de activitatea motrică a omului.

În procesul de formare a deprinderilor motrice sunt parcurse anumite etape sau faze, prezentate diferit, în funcție de punctul de vedere abordat. Din punct de vedere fiziologic etapele formării deprinderilor motrice sunt:

Etapa mișcărilor grosiere, nediferențiate. Caracteristica din punct de vedere fiziologic este iradierea sau chiar generalizarea excitațiilor venite din scoarță.

Etapa mișcărilor rigide – datorită procesului insuficient de concentrare a excitației.

Etapa formării inițiale a deprinderilor motrice – se reușește concentrarea excitației.

Etapa mișcărilor automatizate – instalată pe baza repetărilor de luni și ani de zile a deprinderilor formate în etapele anterioare.

Repetarea duce la fixarea puternică a legăturilor temporale de la nivelul scoarței cerebrale.

În psihologie sunt prezente patru faze:

Etapa inițială a orientări și familiarizării cu deprinderea.

Etapa însușirii fiecărui element al deprinderii.

Etapa unificării elementelor componente ale deprinderii.

Etapa automatizării. b#%l!^+a?

Din punctul de vedere al Teoriei și metodicii educației fizice și sportului distingem următoarele etape:

Etapa inițierii.

Etapa fixării, a consolidării deprinderilor motrice.

Etapa perfecționării deprinderilor motrice.

În procesul de învățare de noi deprinderi motrice un rol important îl au deprinderile formate anterior. Acestea pot să influențeze în mod pozitiv sau negativ formarea noilor deprinderi. În astfel de situații se spune că se face un transfer pozitiv sau negativ. Transferul pozitiv portă numele de transfer iar cel negativ interferență.

Deprinderile motrice se pot clasifica în funcție de anumite criterii. După aria de automatizare ele pot fi:

Elementare – care sunt complet automatizate (caracter ciclic); b#%l!^+a?

Complexe – care sunt parțial automatizate (din disciplinele sportive aciclice și jocurile sportive;

Din punctul de vedere al finalității lor deprinderile sunt:

De bază și utilitar aplicative;

Specifice unor discipline și ramuri de sport (elementele și procedeele tehnice).

Deprinderile motrice utilitar-aplicative

Parcursurile aplicative sunt structuri complexe având în componență deprinderi motrice de bază (mersul, alergarea, sariturile, aruncarea, prinderile) deprinderi motrice utilitar-aplicative (cățărarea, escaladarea, echilibru, târârea, ridicarea și transportul de greutăți, tracțiunea, împingerea) și elemente tehnice din ramuri sportive asigurând o mare densitate motrică în lecții indiferent de condițiile materiale existente.

Parcursurile aplicative implică existența unor aparate, instalații, obiecte cu care să se poată realiza desfășurarea lor. La organizarea parcursurilor aplicative se vor lua măsuri de igienizare a suprafețelor de joc și de verificare a materialelor incluse în parcurs.

Eficiența parcursurilor aplicative este în funcție de participarea emoțională a elevilor, lungimea traseului, numărul de obstacole, elementele materiale de îngreunare, viteza de deplasare precum și organizarea sub formă de întrecere. b#%l!^+a?

Parcursurile aplicative se organizează cu mijloace adecvate în orice condiții materiale sau climatice, atat în sala de sport cât și afară în aer liber. Formele de organizare sunt: ștafeta, urmărire, torent. Cel mai folosit procedeu de organizare este atunci când avem o singură formație și elevii se deplasează unul după altul pe traseu. De regulă parcursurile aplicative se realizează contratimp și se impune parcurgerea corectă a stadiilor.

Pentru a înțelege mai bine locul pe care-l pot ocupa parcursurile aplicatice în lecția de educație fizică vom da câteva exemple din care se va desprinde felul în care parcursurile aplicative pot rezolva cu succes o serie de probleme care se ivesc în ora de educație fizica, și anume:

Pentru că în cadrul unei lecții profesorul este obligat să rămână în limitele temei de învățare, din care cauză dinamismul și efortul, în general, sunt scăzute, se simte nevoia ca cel puțin pentru câteva momente să aibă loc o creștere a indicilor de efort. Acest lucru b#%l!^+a?este posibil prin organizarea unui parcurs aplicativ scurt, paralel cu învățarea, sau către sfârșitul părții fundamentale a lecției.

O altă situație poate fi cea în care, după o scurtă încălzire, se trece repede la verificare, pe toată durata lecției, scazându-i densitatea. În acest caz, se recomandă ca pe masură ce elevii sunt verificați, să electueze un parcurs aplicativ scurt sau mediu.

Sunt și lecții în care, datorită conținutului lor foarte bogat, este necesară o încălzire rapidă și eficientă pentru a se trece în cel mai scurt timp la tema propriu zisă. Într-o asemenea situație organizarea unui parcurs aplicativ pregătitor rezolvă cum nu se poate mai bine acest moment.

Un fapt des întâlnit în succesiunea lecțiilor este alternanța dintre unele ore mai puțin dinamice (în general cele de învățare și verificare) și cele de mare motricitate, în care se pune în mod deosebit accentul pe îmbunătățirea calităților și deprinderilor motrice prin exersare. În acest caz se poate intervenii introducând în lecție parcursuri aplicative lungi.

Faptul că unii elevi termină școala uneori fără să cunoască un complex simplu de exercitii, cu localizări precise și într-o succesiune logică, necesar dezvoltării lor armonioase, impune obișnuirea elevilor cu practicarea unor parcursuri aplicative, care să le asigure cunoașterea până la automatizare a unui complex de exerciții și a modului lor de execuție. b#%l!^+a?

Parcursurile aplicative, indiferent de variantele folosite, trebuie să respecte sarcinile pedagogice de bază ale educației fizice școlare. Ele întăresc starea de sănătate și pun bazele unei dezvoltări multilaterale și armonioase a organismului, permițând formarea unui bogat și variat bagaj motric. În același timp, el contribuie la întărirea echilibrului psiho-fizic al elevilor. Unele variante ale lucrului în parcursurile aplicative impun solicitari cardio-vasculare și neuro-motorii mai neobișnuite, de aceea, la aplicarea lor se va ține seama de dezvoltarea și nivelul de pregătire fizică al celor cu care se lucrează.

Elevilor le plac în special parcursurile aplicative complexe, în care întâlnim alaturi de exerciții pentru dezvoltarea calităților motrice și exerciții simple cu caracter aplicativ. Există multe variante utile, unele interesante și chiar frumoase, însă aplicarea lor cere mai întâi de toate o perfectă înțelegere și cunoaștere a acestora, pentru a selecta ceea ce trebuie, ținând cont b#%l!^+a?de obiective și colectiv.

Dezvoltarea deprinderilor motrice prin intermediul parcursurilor aplicative au un randament sporit din următoarele motive:

Elementele de întrecere sporesc eficiența prin caracterul mobilizator dat de concurs și prin mărirea numărului de repetări, activitatea fiind mai atractivă, mai stimulativă, elevii participând cu interes sporit la ore;

Cadrul organizatoric și funcțional din punct de vedere tehnic contribuie în mod favorabil la dezvoltarea deprinderilor motrice;

Prin folosirea parcursurilor aplicative în lecția de educație fizică nu se dezvoltă doar una sau două deprinderi sau calități motrice ci o gamă largă de calități care conlucrează între ele în dezvoltarea motrică a elevilor;

Elevii acționează de fiecare dată conștient, stimulați fiind de diversitatea conținiturilor și formelor de organizare ale lectiei. Climatul de bună dispoziție imprimă activității un caracter atractiv. În cadrul întrecerilor, elevii își mobilizează toate resursele neuro-musculare, animați fiind de dorința de a obține victoria.

Elevii a căror activitate se bazează pe o motivație profundă obțin cele mai bune rezultate. Dintre motive amintim: satisfacția și plăcerea, dorința de a obține performanțe și de a câștiga întrecerea.

Forța aptitudine psihomotrică b#%l!^+a?

Definiții

Forța reprezintă capacitatea organismului de a învinge o rezistență pe parcursul mișcării pe baza contracției musculare și, în general, este definită ca fiind “capacitatea organismului de a învinge pe parcursul mișcării o rezistență, pe baza contracției musculare”.

Se măsoară în kilogramforță (kgf).

Forța musculară este una din cele mai importante calități motrice, care influențează în mare măsură atât viteza de execuție a mișcărilor, cât și activitățile care necesită rezistență și îndemânare.

Calitatea motrică „forță“ depinde de activitatea sistemului nervos central, de secțiunea fiziologică a fibrei, de procesele chimice care au loc în mușchi, precum și de eforturile de voință și de concentrare a atenției de care este capabil sportivul respectiv.

Hipertrofia musculară evidentă, ce apare în urma efectuării antrenamentului orientat în direcția educării forței, provine din consumul de proteine care are loc în astfel de eforturi.

Pentru dezvoltarea forței este necesar să se țină seama de următoarele aspecte:

¾ mobilizarea simultană a numărului maxim de unități funcționale (neuro-musculare);

¾ manifestarea maximă a eforturilor de voință și de concentrare a atenției asupra lucrului ce se efectuează;

¾ mărirea secțiunii fiziologice a mușchilor.

Calitatea motrică „forță“ se dezvoltă eficient și rapid respectând următoarele principii:

Continuitatea

În practica antrenamentului de forță se spune că forța se obține în 3 ani și se pierde în 3 săptămâni. În procesul de pregătire organismul se adaptează pentru efectuarea unor eforturi din ce în ce mai mari. O dată cu întreruperea sau scurtarea ritmului de pregătire, scade și capacitatea organismului de a face față acestor eforturi.

Obținerea unor indici măriți ai forței musculare se realizează într-o perioadă de timp relativ lungă, deoarece sunt necesare schimbări de ordin funcțional și structural la nivelul mușchilor, care au loc numai în urma unor eforturi considerabile.

Creșterea continuă a efortului

Creșterea continuă a eforturilor, în scopul măririi capacității de efort și a forței musculare, depinde de capacitatea de care dispune organismul de a se adapta la eforturi din ce în ce mai mari.

Acest proces complex se petrece în timp și se desfășoară în salturi, pe baza acumulărilor cantitative care au loc în procesul de pregătire a sportivilor.

Saltul calitativ în privința forței musculare care este în strânsă interdependență cu capacitatea de efort are loc după o perioadă de circa 3 luni. Cu toate că nu se cunosc limitele posibilităților de adaptare de care dispune organismul omenesc, în procesul de educare a forței trebuie să se țină seama de următoarele două condiții esențiale:

¾ adaptarea treptată a organismului pentru a face față unor eforturi din ce în ce mai mari;

¾ respectarea unei riguroase alternări a efortului cu odihna, necesare refacerii organismului.

Excitația maximă, concomitent cu hipertrofia fibrelor musculare

Toate antrenamentele efectuate în direcția educării forței în regim de viteză sau de rezistență trebuie planificate în așa fel încât să îndeplinească întocmai cerințele dezvoltării forței.

Excitația maximă și lucrul pentru hipertrofia musculară se referă nu numai la efectuarea exercițiilor și la folosirea diferitelor metode de dezvoltare a forței.

Astfel, când folosim metoda eforturilor maximale și supramaximale la unul sau două exerciții este obligatoriu ca la aceleași exerciții să folosim și metodele care se adresează creșterii masei musculare.

Respectarea cu strictețe a principiului excitației maxime, concomitent cu hipertrofia fibrelor musculare se aplică și în cazul efectuării diferitelor metode de dezvoltare a forței.

2.3.2. Forme de manifestare

Factorii condiționali de manifestare a forței: capacitatea de concentrare a proceselor nervoase care reglează activitatea sistemului muscular; reglarea funcțiilor vegetative de către b#%l!^+a?sistemul nervos central, mai ales în eforturile mari și maxime; numărul fibrelor musculare care efectuează la un moment dat contracția; numai 10-20% din numărul total de fibre musculare intră în contracție, prin antrenament ajungându-se până la 75%; compoziția biochimică a mușchilor; grosimea mușchiului; starea de funcționare a segmentelor de sprijin și a ligamentelor; capacitatea de depune eforturi de voință susținute.

Formele de manifestare ale forței:

forța generală – capacitatea de ansamblu a organismului de a învinge diferite rezistențe pe baza contracției principalelor grupe musculare (ridicarea halterelor, genoflexiunile, flotările etc.);

forța specifică – capacitatea de a învinge anumite rezistențe diferențiat manifestate, datorită contracției anumitor grupe musculare forță (de lovire a mingii, de aruncare la poartă, de lovire în box, de lovire cu racheta a mingii de tenis etc.);

forța statică (izometrică) – capacitatea de a menține un segment sau obiect într-o poziție fixă;

forța dinamică (izotonică) – implicată în exercițiile care necesită deplasarea unor segmente sau obiecte;

forța absolute;

forța relativă – raportul dintre forța generală și greutatea corpului;

forța în regim cu alte calități motrice (viteză, rezistență, îndemânare); b#%l!^+a?

forța explozivă (detenta) – capacitatea unor grupe musculare de a dezvolta forța maximă într-un timp cât mai scurt. Ea se manifestă diferit la segmentele corpului (spre exemple în box este necesară o bună forță explozivă la membrele superioare și mai lentă la membrele inferioare);

forța de demaraj- capacitatea de a realiza o forță maximă la începutul mișcării (la debutul contracției musculare), obținȃndu-se o viteză inițială mare, foarte importantă în sporturi ca boxul, scrima, erc.

Metode de dezvoltare

Este cunoscut faptul că diferitele metode de antrenament ce se aplică în procesul de pregătire a sportivilor influențează în mod diferit caracterul contracției musculare.

În funcție de încărcătură, număr de repetări și număr de serii, în interiorul mușchilor care efectuează contracția se produce lucrul simultan sau alternativ al diferitelor grupe de fibre musculare.

Pentru dezvoltarea calității motrice forță se înțelege procesul de transformare a acesteia în timpul vieții. Astfel, se observă o creștere treptată a forței până la 25 – 30 ani, apoi o perioadă de stabilizare după care urmează scăderea ei. Deci, dezvoltarea forței presupune producerea unei modificări firești odată cu dezvoltarea organismului.

Prin educarea forței se înțelege procesul pedagogic de dirijare a dezvoltării ei pentru a obține modificări în direcția dorită.

Metoda eforturilor maximale și supramaximale

Această metodă se caracterizează prin faptul că sportivul depune un efort maximal și supramaximal, în funcție de posibilitățile sale în momentul respectiv, la un exercițiu oarecare. Aceste eforturi care produc o excitație maximă la nivelul sistemului nervos central antrenează de fapt componentele neuro-psihice care, împreună cu masa musculară, formează elemente esențiale pentru creșterea indicilor de forță.

În cadrul exercițiilor se folosesc încărcături cuprinse între 100 – 120% în raport cu posibilitățile maximale ale sportivului, din ziua respectivă. Numărul de repetări folosite în eforturile maximale și supramaximale este minim (1), la fel ca și numărul de serii (1 – 3).

Particularitatea de bază a acestei metode constă în faptul că nu se aplică niciodată singură în procesul de antrenament ci numai combinată cu alte metode care asigură în același timp și hipertrofia fibrei musculare.

Metoda eforturilor mari

Această metodă este cel mai des folosită în scopul dezvoltării forței pure. Sportivii efectuează încărcături cuprinse între 80 – 100% din posibilitățile maximale la un moment dat. Principiul acestei metode este următorul: realizarea unor eforturi maxime prin ridicarea unor greutăți până la 100% din posibilități (în ziua respectivă), revenirea la încărcături de 90% din posibilități unde se efectuează 1 – 2 serii și, în sfârșit, lucrul cu 80% din posibilități unde se efectuează 3 – 6 exerciții cu 1 – 3 repetări în 6 – 9 serii.

Volumul lecțiilor de antrenament este mic, cu o durată de circa 2 ore și se efectuează de 2 – 6 ori într-un ciclu săptămânal, în funcție de cerințele pregătirii.

Metoda eforturilor izometrice

Izometria se caracterizează prin faptul că sportivul depune eforturi de 80 – 100% din posibilități; se efectuează 3 exerciții la aparate sau obiecte fixe, timp de 6 -12 secunde în 6 – 9 serii. Acest efort denumit și static, constă în încordări maxime ale grupelor musculare în diferite poziții, fără să aibă loc modificarea în lungime a mușchiului. Scopul principal al metodei este acela de a antrena elementele neuro-musculare necesare dezvoltării forței. De aceea, metoda aceasta se folosește în combinație cu altele care au în vedere și lucrul pentru hipertrofia grupelor musculare.

După fiecare repetare și după fiecare exercițiu, se recomandă o pauză de circa 90 secunde. Socotind necesară o pauză totală de 30 minute între încordările efectuate în 6 serii și 45 minute între cele efectuate în 9 serii adăugând și circa 30 minute pentru exercițiile libere, în scopul încălzirii tuturor grupelor musculare care se efectuează în mod obligatoriu înaintea încordărilor, timpul total necesar antrenamentelor cu eforturi izometrice este de 1– 1.30 ore și se efectuează de 2-6 ori într-un ciclu săptămânal, în funcție de scopul lecțiilor de antrenament.

Ca o necesitate a acestui principiu metodic, în pregătirea multor sportivi sunt incluse următoarele variante ale metodei:

¾ contracția izometrică cu mișcare limitată – efortul dinamic se efectuează numai în prima sau în ultima parte a mișcării;

¾ contracții izometrice intermediare – efortul dinamic este întrerupt de 2 – 3 ori pe traiectoria mișcării, de eforturi izometrice cu o durată de 6-12 secunde.

Metoda power – training (eforturilor explozive)

Această metodă se aplică în scopul dezvoltării forței în regim de viteză (detentă) și se efectuează cu încărcături cuprinse între75 – 95% din posibilități, folosindu-se 3-6 repetări în 6-9 serii, pentru fiecare exercițiu. Se întrebuințează 3 grupe de exerciții: exerciții cu haltera, exerciții cu mingi medicinale (aruncări) și exerciții acrobatice (sărituri).

Pentru fiecare grupă de exerciții se aleg câte 3 exerciții (total 9 exerciții) în conformitate cu cerințele sportului respectiv. Cele 9 exerciții se efectuează pe rând, după care are loc o pauză mai mare, reluându-se apoi efectuarea celor 9 exerciții încă de două ori.

Între exerciții se face o pauză de 1-3 minute, iar după cele 9 exerciții, de 3-5 minute. Înainte de efectuarea primei serii de 9 exerciții, se execută încălzirea tuturor grupelor musculare cu ajutorul exercițiilor libere, cu haltera, cu mingea medicinală, precum și diferite sărituri.

Programul unui sportiv care lucrează după această metodă va fi următorul: după încălzirea tuturor grupelor musculare care vor fi solicitate în lecție conform încărcăturilor indicate, se va odihni 3 – 5 minute și va executa împinsul culcat cu 75% în 3 repetări și 4 serii, apoi mersul fără fandare cu 75% în 3 repetări și 4 serii ș.a.m.d. După efectuarea celor 9 exerciții și a unei pauze de 3 – 5 minute se vor executa cele 9 exerciții, cu încărcături de 85% și în sfârșit pe cele de 95%.

Volumul antrenamentelor este mijlociu, circa 2-3 ore și se execută de 2–6 ori într-un ciclu săptămânal, în funcție de cerințele antrenamentelor.

În scopul eficienței metodei se urmărește executarea tuturor exercițiilor cu maximum de viteză. Când viteza de execuție a devenit maximă la majoritatea exercițiilor se vor urmări periodic: încărcătura la exercițiile cu haltera, distanțele de aruncare a mingilor medicinale și lungimea sau înălțimea săriturilor.

Metoda eforturilor mijlocii

Eforturile mijlocii permit dezvoltarea forței musculare în regim de viteză dar și în regim de rezistență, în funcție de încărcăturile folosite și de numărul de repetări cu care se lucrează. În funcție de particularitățile specifice ramurilor de sport, aplicarea acestei metode se diferențiază astfel:

¾ pentru sporturile orientate spre forța în regim de viteză, metoda are următoarele aspecte: când se folosesc încărcături cuprinse între 30 – 50% din posibilitățile maxime, efectuate cu maximum de viteză, în 3 – 6 repetări și 6 – 9 serii, se dezvoltă forța în regim de viteză; când se execută cu aceleași încărcături și același număr de serii într-un număr mai mare de repetări (maxim), caracterul exercițiului se comută spre dezvoltarea forței în regim de rezistență.

¾ pentru sporturile orientate spre forță în regim de rezistență, apar de asemenea cele două situații: când se folosesc încărcături cuprinse între 50 – 80% din posibilitățile maxime, executate în 3 – 6 repetări și 6 – 9 serii, se dezvoltă forța în regim de viteză; dacă aceleași încărcături și număr de serii se execută un număr mai mare de repetări (maxim), se va dezvolta forța în regim de rezistență.

Volumul lecțiilor de antrenament efectuate cu această metodă este mijlociu, revenind 3 – 6 ore pentru fiecare lecție, de 2 – 6 ori într-un ciclu săptămânal, în funcție de cerințele pregătirii.

Metoda body-building (eforturilor segmentare)

Această metodă este folosită și chiar preferată de culturiști. Ea se caracterizează prin lucrul analitic al grupelor musculare, în scopul creșterii masei musculare și implicit a forței în regim de rezistență. În sporturile orientate spre forță în regim de viteză, se folosesc încărcături cuprinse între 30-50% din posibilități, cu 6-12 repetări în 6-9 serii, iar în cele orientate spre forță în regim de rezistență, încărcături de 50 – 80% cu 6-12 repetări în 6-9 serii. În funcție de necesitatea dezvoltării forței în anumite segmente și de cerințele tehnice ale sportului respectiv, se aleg 9-12 exerciții care să angreneze principalele grupe musculare. Încărcăturile se măresc din 3 în 3 luni în raport cu posibilitățile individuale ale sportivilor.

Metoda body-building necesită un volum mare de muncă, fiind necesare 3-6 ore de antrenament, de 2-6 ori pe săptămână, în funcție de scopul pregătirii și de perioadele de antrenament. Metoda body-building trebuie corelată cu alte metode capabile să solicite și componentele neuro-psihice, necesare obținerii unor indici de forță măriți.

Dezvoltarea forței în cadrul lecțiilor trebuie să se facă ținând cont de particularitățile de creștere și dezvoltare a organismului, partcularități ce determină premise diferite de abordare a ei la vârste 60 diferite. Potrivit specialiștilor, trebuie să se respecte anumite cerințe și indicații b#%l!^+a?metodice atunci când intervenim pentru dezvoltarea forței. Dintre acestea amintim:

să se evite devoltarea forței pure la vârsta preșcolară (Weineck 1992);

să se folosească exercițiile dinamice de forță și să se evite cele statice la copii de 6 – 10 ani, iar greutățile utilizate să fie mici (L. Baroga recomandă greutăți de 1,250 kg – 2,5 kg pentru dezvoltarea analitică a grupelor musculare);

până la vârsta de 11 -12 ani evoluția indicilor de forță la băieți și forță este asemănătoare;

între 10 – 15 ani se pot folosi exerciții în care încărcătura este greutatea proprie sau greutăți de 1-2- kg.;

între 11 – 13 ani se poate lucra cu greutăți de maximum 30% din greutatea proprie; peste 14 ani se pot utiliza și greutăți care depășesc greutatea proprie;

să se evite suprasolicitarea sistemului osos;

să se cunoască atât vârsta cronologică a copiilor, cât și cea fiziologică.

CAPITOLUL 3. ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

3.1. Obiectivele, sarcinile și etapele cercetării

3.1.1. Obiectivele cercetării

b#%l!^+a?

Dezvoltarea forței întregii musculaturi (membre inferioare, membre superioare, centura abdominală, centura scapulo-humerală).

Cu cât nivelul de dezvoltarea a calităților motrice și psihomotrice crește prin antrenament, cu atât va crește și măiestria tehnică a sportivilor și implicit eficiența jucătorilor.

Sarcinile cercetării

Pentru buna desfășurare a cercetării am stabilit următoarele sarcini:

Studierea și prelucrarea materialului bibliografic;

Stabilirea eșantioanelor cercetării;

Stabilirea bateriei de măsurători ale dezvoltării somatice și a probelor privind calitățile motrice;

Prezentarea conținutului codificat al metodelor și mijloacelor folosite în experiment;

Înregistrarea măsurătorilor și testărilor inițiale și finale pentru a putea compara evoluția lor și raportarea la indicii antropometrici de referință, precum și nivelul de manifestare a calităților motrice corelate cu cerințele Sistemului Național de Evaluare și Examinare, particularizat la nivelul unității școlare;

Prelucrarea statistică, centralizarea rezultatelor obținute;

Prezentarea și interpretarea rezultatelor obținute în cercetare;

Concluziile cercetării.

3.1.3. Etapele cercetării

Probele de control la care au fost supuși elevii sunt:

săritura în lungime de pe loc;

aruncarea mingii de oină;

ridicarea trunchiului din pozitia culcat dorsal în șezând și revenire (30’’);

aruncarea mingii de baschet la coș de la linia de aruncări libere.

Probe si norme de control propuse de Leon Teodorescu, Teodora Petrescu, Lucian Vasilescu. b#%l!^+a?

3.2. Ipoteza cercetării b#%l!^+a?

Dacă pe parcursul procesului instructiv-educativ, în lecția de educație fizică, pentru unitatea de învățare baschet, se urmăresc indicațiile programei de specialitate, se realizează programe de pregătire fizică adecvate nivelului de pregătire și se folosesc metode moderne de instruire, atunci se poate obține o îmbunătățire a performanțelor elevilor la probele de control specifice cu influențe și asupra unor calități motrice ce au o importanta majoră în jocul de baschet.

3.3. Subiecții și condiții de desfășurare ale cercetării

Studiul s-a desfășurat pe perioada noiembrie 2014 – mai 2015 pe un grup de 15 elevi de 11-12 ani (clasa a V-a) la Școala cu clasele I-VIII Vultureni, Județul Bacău. Elevii au fost aleși din trei clase, fiecare clasă având un efectiv de 23-24 de elevi. Am urmărit dezvoltarea fizică generală efectuând 2 antrenamente săptămânal și două ore de educație fizică.

3.4. Metode de cercetare folosite

Rezolvarea sarcinilor lucrarii a necesitat următoarele metode de cercetare:

Studierea bibliografiei de specialitate;

Observatia;

Prelucrarea statistica a datelor înregistrate

b#%l!^+a?

Desfășurarea cercetăriib#%

l!^+a?

Pe parcursul celor șapte luni de pregătire au fost folosite următoarele mijloace :

Mijloace pentru dezvoltarea forței

Exerciții cu localizare precisă (articulațiile cuprinse în lanțul triplei extensii), folosite de b#%l!^+a?către atleți dar deosebit de utile și pentru jucătorii de baschet.

Exerciții cu localizare la articulația gleznei

din culcat dorsal:

1. Pe perechi, cu sprijin pe tălpi, extensia labei piciorului pe gamba cu rezistența partenerului.

2. Extensia labei piciorului pe gamba cu autorezistență realizată cu coarda la vârful labei piciorului.

3. Extensia labei piciorului la perete (contracții izometrice).

4. Rostogolirea unei mingi medicinale prin extensia labei piciorului pe gambă.

din stând:

5. Sprijin la scara fixă, ridicare pe vârfuri, liber sau cu îngreuiere, de pe sol sau cu vârfurile labelor sprijinite mai sus.

6. Același exercițiu ca cel precedent, cu desprindere, liber și cu îngreuiere, cu genunchii blocați.

7. Sărituri peste coardă cu genunchii blocați.

8. Sprijin pe un picior – alternativ dreptul si stângul – avântarea piciorului liber, despridere cu genunchii blocați.

Exerciții cu localizare la articulația genunchiului

pe plan înclinat:

1. Semigenuflexiuni cu extindere rapidă pe ambele picioare sau pe un picior.

2. Semigenuflexiuni pe ambele picioare cu îngreuiere, cu extindere rapidă.

3. Același exercițiu ca cel precedent, cu desprindere, liber și cu îngreuiere.

4. Din semigenuflexiune, sărituri peste diferite obstacole.

pe plan orizontal:

De pe o saltea desprindere cu blocarea articulației genunchilor.

Exerciții cu triplă extensie

Sărituri ca mingea, la semnal, atingerea cu mâna a unui obiect suspendat.

Sărituri și coborâri succesive de pe ambele picioare pe o bancă de gimnastică (6-8 sărituri).

Sărituri și coborâri succesive de pe două pe două picioare pe un șir de 4-8 bănci de gimnastică.

Din stând pe banca de gimnastica, coborâri prin depărtarea picioarelor de o parte a băncii, revenire pe bancă (4-6 sărituri).

Din stând cu fața sau lateral, sărituri pe banca de gimnastică și coborâre în partea opusă și invers (6-8 sărituri).

Același exercițiu ca și cel precedent, cu săritura peste banca de gimnastică (4-6 sărituri).

Săritura în adâncime (40 cm) urmată de sărituri peste un obstacol (40 cm).

Multisărituri: triplu, penta, sărituri din ghemuit în ghemuit.

Exerciții pentru dezvoltarea forței abdominale și a musculaturii inferioare a spatelui

Indicații pentru antrenamentul forței abdominale.

Antrenamentul începe cu un set de 4-6 repetări pentru fiecare exercițiu. Dacă nivelul forței permite, numărul de repetări pe set poate crește. De asemenea poate crește și numărul de seturi dintr-un ciclu. Numărul de seturi și de repetiții variază în funcție de perioada de antrenament (precompetiționala, competiționala, de tranziție).

Trebuie să se mențină o ușoară contracție abdominală de-a lungul setului. Între repetările din același set nu se face niciodată pauză, iar pauza dintre seturi trebuie redusă la maximum. Se lucrează mai întai cu mușchii slabi. Pentru maximaizarea forței abdominale se recomandă următoarea ordine:

musculatura oblică a abdomenului

partea inferioară a abdomenului

partea superioară a abdomenului

Deoarece partea superioară a abdomenului participă la mișcările din regiunea abdominală oblică și inferioară este important să nu obosim de la început musculatura b#%l!^+a?abdominală superioară, deoarece ar duce la scăderea lucrului efectuat de ceilalți mușchi ai trunchiului și torsului inferior.

Trebuiesc evitate exercițiile care plasează coatele în poziție arcuită cum ar fi ridicările de trunchi cu picioarele drepte sau ridicările de picioare.

Trebuie să existe un permanent echilibru în ceea ce se execută. Grupele musculare opuse trebuie antrenate egal pentru a preveni dezechilibrările musculare. De exemplu, după lucrul pentru abdomen tebuie executate câteva exerciții pentru partea inferioară a spatelui.

EXERCIȚIUL 1: Mușchii din zona inferioară și oblică a abdomenului

Piciorul drept încrucisat deasupra piciorului stâng. Piciorul stâng se află cu talpa pe podea. Mâinile se află sub cap sau încrucișate pe piept. Contractați musculatura abdominală, ridicați, rotiți, apoi atingeți cu cotul stâng genunchiul drept. Mentineți poziția sus până numarați la doi și readuceți omoplații pe podea. După realizarea unui set se poate executa și cu piciorul stâng.

EXERCIȚIUL 2: Mușchii din zona superioară a abdomenului

Culcat dorsal cu picioarele la 90 de grade din șolduri. Mâinile se află întinse înainte. Contractați musculatura superioara a abdomenului și ridicați umerii de la podea. Atingeți coatele de genunchi, mentineți până numărați la doi apoi reveniți. Mențineți flexarea picioarelor din șolduri pe tot parcursul exercițiului.

EXERCIȚIUL 3: Musculatura oblică și superioară a abdomenului

Culcat dorsal cu genunchii îndoiți și rotiți spre partea stângă. Mâinile se află sub cap. Contractați musculatura abdominală, ridicați umerii de pe sol la aproximativ 10-15cm, mențineți poziția până numărați la doi, reveniți ușor cu umerii pe sol și apoi repetați mișcarea. Executați și cu picioarele rotite spre partea dreaptă.

EXERCIȚIUL 4: Musculatura din zona superioară a abdomenului

Culcat dorsal, cu genunchii flexați, tălpile picioarelor lipite de podea. Mâinile sunt pe coapse cu degetele orientate către genunchi. Ridicați umerii de pe podea și până numarați la doi încheietura mâinii tebuie să ajungă deasupra genunchiului după care, până numarați la doi trebuie să ajungeți din nou cu umerii pe podea.Tineți bărbia în piept când coborâți pe spate. Nu permiteți nici o relaxare a mușchilor abdominali în timpul exercițiului.

EXERCIȚIUL 5: Musculatura din zona superioară a abdomenului

Culcat dorsal, cu picioarele ridicate la 90 de grade, brațele sus. Ridicarea trunchiului și atingerea vârfurilor degetelor de la picioare cu degetele de la mâini. Revenire.

EXERCIȚIUL 6: Musculatura oblică

Culcat dorsal, brațul stâng întins în față, celălalt întins, picioarele cu genunchii puțin înodiți. Ridicarea trunchiului, menținerea până a număra la doi și revenire. Același exercițiu și întors pe partea dreaptă.

EXERCIȚIUL 7: Musculatura abdomenului inferior

Culcat dorsal, genunchii îndoiti, brațele pe lângă corp. Ridicarea trunchiului, menținere până a număra la doi, revenire.

Exerciții prin care se încearcă împingerea unui obiect imobil

EXERCIȚIUL 1: Bara este fixată la o înalțime care să permită întinderea totală a mâinilor în sus ale jucătorului, care stă culcat dorsal sub bară. Deschiderea mâinilor pe bară terbuie să fie egală cu lățimea umerilor. Jucătorul împinge bara în sus.

EXERCIȚIUL 2: Bara este fixată la înălțimea umerilor jucătorului care stă sub ea și împinge în sus.

EXERCIȚIUL 3: Bara este fixată la înalțimea bazinului jucătorului care trage în sus.

EXERCIȚIUL 4: Bara este fixată la o înălțime mai mică decât cea a umerilor jucătorului care stă sub ea cu genunchii îndoiți la aproximativ 120 de grade. Bara se împinge în sus cu umerii.

EXERCIȚIUL 5: Culcat facial pe o banca, corpul până la genunchi se află pe bancă. Bara este fixată aproximativ la nivelul băncii, jucătorul cu călcâiele sub bara, împinge în sus.

EXERCIȚIUL 6: Jucătorul culcat dorsal cu picioarele sub bară, cu corpul la 90 de grade. Înălțimea barei se fixează astfel încât să nu se permită întinderea completă a genunchilor. Jucătorul împinge bara în sus.

EXERCIȚIUL 7: Jucătorul culcat dorsal pe o bancă cu bara fixată deasupra umerilor, la o înălțime care să nu permită întindera completă a brațelor. Se împinge cu brațele.

EXERCIȚIUL 8: Jucătorul stă culcat dorsal pe banca cu picioarele sub bară, care este situată la o înălțime joasa și încearcă să ridice bara ridicând picioarele. b#%l!^+a?

EXERCIȚIUL 9: Jucătorul strânge în palmă o bucată de material, prosop etc.

Exerciții cu coarda

Exercițiile cu coarda au efecte multiple și pot fi folosite în toate perioadele de pregătire. Sunt considerate extrem de utile pentru îmbunătățirea rezistenței, creșterea vitezei și explozivității, la creșterea detentei și la coordonarea mișcării membrelor superioare cu cele inferioare.

Exerciții cu coarda:

Săritura simplă. Jucătorul cu picioarele apropiate, sare peste coardă la fiecare trecere a acesteia pe sub picioare.

Săritura dublă. Jucătorul cu picioarele apropiate, sare peste coardă la fiecare a doua trecere a acesteia pe sub picioare.

Sărituri succesive. Jucătorul sare succesiv pe cele două picioare astfel: stă pe piciorul drept, sare peste coardă și aterizează tot pe acesta, stă și sare pe piciorul stâng aterizând tot pe stângul, stă și apoi sare din nou pe dreptul.

Alergare. Jucătorul trece coarda alternativ pe sub un picior și pe sub celălalt, dând impresia de alergare.

Sărituri în spate. Coarda este în fața corpului și se învârte spre înapoi. Se pot folosi toate procedeele de sărituri descrise până acum.

Sărituri pe un picior. Jucătorul, pe un picior sare cu trecerea corzii pe sub picior la fiecare săritura. Pentru îngreuierea execuției se poate trage genunchiul la piept la fiecare săritură.

Sărituri duble pe un picior. Jucătorul pe un picior, sare peste coardă la cea de a doua tecerea a acesteia pe sub picior.

„Șut în față”. Jucătorul trece succesiv peste coardă, la început cu piciorul drept, apoi cu stângul. Piciorul care se ridică de pe sol este dus în față cu genunchiul întins.

„Șut în spate”. Același exercițiu ca și cel precedent, dar ducerea piciorului se face în spate.

Sărituri drepte. Jucătorul cu picioarele apropiate, genunchii întinși, sare pe ambele picioare la fiecare trecere a coardei pe sub picioare.

Sărituri cu picioarele încrucișate. Jucătorul sare cu picioarele încrucișate, schimbând poziția acestora la fiecare trecere peste coardă.

Sărituri „apropiat-depărtat”. Jucătorul la fiecare săritură departează picioarele în plan lateral și le apropie.

Sărituri cu încrucișarea mâinilor. După fiacare tecere a corzii pe sub picioare, jucătorul încrucișează sau desface mâinile, astfel încât o săritură este cu mâinile încrucișate și o săritură cu mâinile desfăcute.

Mijloace specifice jocului de baschet pentru dezvoltarea forței

Dezvoltarea forței prin mijloace specifice din baschet se poate realiza prin două categorii de exerciții:

exerciții în care îngreuierea o reprezintă greutatea propriului corp (sărituri, joc de brațe și picioare, schimbări de direcție, opriri, deplasări în poziție fundamentală).

exerciții cu îngreuiere sau cu rezistență externă folosind:

mingea de baschet;

mingea medicinală;

rezistența mediului extern (alergare și sărituri prin zăpadă, apă, nisip, la vale, la deal).

Privind dezvoltarea forței, la nivelul diferitelor grupe musculare, prin mijloacele jocului de baschet, se contribuie în special la dezvoltarea forței în brațe, a articulației pumnului, forța în picioare (detenta), forța abdominală.

Exerciții cu mingea medicinală

Exercițiile cu mingea medicinală sunt necesare pentru pregătiera fizică în jocul de baschet pentru completarea antrenamentului cu greutăti, ele neputâtnd să înlocuiască ședințele normale de antrenament de forță. Împreună cu acestea, ele ajută la creșterea puterii secțiunii b#%l!^+a?superioare a corpului.

Execuțiile cu mingea medicinală au fost etichetate ca exerciții care implică mișcări explozive. Aceste exerciții sunt aplicabile în baschet, deoarece ele implică mișcări care sunt identice cu cele din jocul efectiv.

EXERCIȚIUL 1: Pasa cu două mâini de la piept

La acest exercițiu se lucreaza cu mușchii pieptului, umerilor și brațelor. La sfârșitul pasei, brațele trebuie să fie extinse la maximum, pentru a antrena și mușchii încheieturilor, adesea neglijați. Execuția rapidă a exercițiului determină contracția rapidă, adăugând putere secțiunii superioare a corpului.

EXERCIȚIUL 2: Aruncarea cu două mâini de deasupra capului

La acest exercițiu se lucrează cu mușchii umerilor, spatele superior și brațele. La sfârșitul mișcării, brațele vor fi întinse la maximum, lucrând astfel și mușchii încheieturii. Exercițiul ajută de asemenea la creșterea flexibilității umerilor, deoarece, la începutul aruncării, brațele sunt aduse mult deasupra capului.

Alte exerciții pentru dezvoltarea forței în brațe:

transport de 1-2-3 mingi de baschet sau o minge medicinală (în brațe sau sub axilă);

transport cu mingi cu brațele întinse lateral sau ridicate oblic în sus;

pase din poziția așezate pe genunchi;

aruncare la coș de pe loc cu mingea grea;

idem cu mărirea distanței;

imitarea paselor cu două gantere, pasă cu două mâini de la piept, pasă cu două mâini de deasupra capului;

imitarea pasei cu o mână de la umăr la scripetele cu îngreuieire;

dribling de pe loc sau din deplasare cu mingea grea;

suveică cu mingea medicinală;

din poziție fundamentală cu ganterele în mâini, brațele depărtate lateral, deplasări laterale;

joc 5×5 folosind mingea medicinală.

Dezvoltarea forței în picioare:

sărituri cu mingea medicinală între glezne;

transport de mingi (ținute între glezne sau între genunchi) prin săritură;

transport de două mingi medicinale (ținute în brațe) folosind pasul adăugat, lateral, pasul sărit, pasul săltat, mersul ghemuit etc.

sărituri cu două mingi in brațe (pe ambele și pe un picior);

drilbing din pozițe joasa;

pase și aruncări la coș din săritură cu mingea grea;

joc de 1×1.

Detenta

Detenta este cea mai importantă dintre calitățile speciale ale baschetbaliștilor. Se află ȋn strânsă legătură cu forța explozivă și conține unul dintre scopurile de bază al antrenamentului. Jucătorul sare ca să arunce, sare la intercepția mingii și sare pentru recuperare. Se știe că echipa care controlează recuperările, câștigă jocul, pentru că inmulțește atacurile proprii și le micșorează pe cele ale adveresarului.

Modul cel mai frecvent folosit pentru îmbunătățirea capacității de a sări, include unul sau mai multe din următoarele exerciții:

genuflexiuni cu greutăți;

semigenuflexiuni cu greutăți;

urcare – coborâre pe o bancă, cu greutăți;

sărituri pe verticală.

Exerciții pentru dezvoltarea îndemanării cu mingea

EXERCIȚIUL 1. Cercuri în jurul bazinului spre partea dreapta și spre parte stângă.

EXERCITIUL 2. Cercuri în jurul capului (la nivelul cefei cu mingea spre partea stângă și spre partea draptă)

EXERCIȚIUL 3. În poziție fundamentală, cercuri țn jurul piciorului drept (stâng) spre partea drapră și spre partea stângă.

EXERCIȚIUL 4. În poziție fundamentală, optul printre picioare spre partea draptă și spre partea stângă.

EXERCIȚIUL 5. Deplasare spre îainte cu trecerea mingii răstogolită printre piciuoare la fiecare pas.

EXERCIȚIUL 6. Deplasare spre înapoi cu trecerea mingii răstogolită printre picioare la fiecare pas.

EXERCIȚIUL 7. Deplasare spre înainte, cu trecerea mingii pe sub piciorul ridicat la fiecare pas în viteză maximă.

EXERCIȚIUL 8. Stând depărtat cu mingea ținută la piept, aruncarea mingii spre înapoi, prinderea ei la spate cu două mâini.

EXERCIȚIUL 9. Același exercițiu, cu aruncarea mingii din spate în față.

EXERCIȚIUL 10. Pase executate din poziții diferite: culcat dorsal, culcat facial etc.

Exerciții cu mai multe mingii

EXERCIȚIUL 1. Deplasare în alergare ușoara cu două mingi în mâini, aruncare alternativă a mingilor în sus și prinderea cu aceeași mâna.

EXERCIȚIUL 2. Același exercițiu, cu aruncarea simultană a mingilor în sus.

EXERCIȚIUL 3. Deplasare in alergare, dribling simultan cu două mingi.

EXERCIȚIUL 4. Deplasare în alergare, dribling alternativ cu două mingi.

EXERCIȚIUL 5. Dribling pe loc, în lateral, cu două mingi, cu trecere simultană a mingilor din față în spate și din spate în față.

Circuit extensiv cu și partener – băieți – (7 stații)

Stația 1 (brațe) – Din stând, față în față, transmiterea mingii, la distanță medie (8-10m), prin aruncare cu două mâini, de pe loc cu două mâini, de deasupra capului.

Stația 2 (abdomen) – Din stând depărtat, cu brațele întinse, mingea ținută cu ambele mâini deasupra capului – îndoirea trunchiului înainte – jos, cu aruncarea mingii înapoi, printre picioare, partenerului situat la 5-6m distanță; genunchii se mențin întinși.

Stația 3 (spate) – Câte doi, spate în spate, pe genunchi, cu brațele întinse în sus, unul din parteneri ținând mingea în ambele mâini – îndoirea trunchiului înainte, o dată cu lăsarea șezutei pe călâie, apoi revenire cu extensia trunchiului și transmiterea mingii înapoi peste cap, partenerului; privirea însoțește în permanență mingea.

Stația 4 (picioare) – Pe perechi, la distanță de 3-4m., față în față, aruncarea mingii în sus de către unul din parteneri, desprindere de la sol cu bătaie pe un picior și prinderea ei pe o poziție cât mai înaltă.

Stația 5 (abdomen) – Din stând, față în față, cu piciorul stâng înainte, trunchiul în extensie ușoară, mingea ținută cu ambele mâini pe frunte – aruncarea mingii înainte, prin aplecarea bruscă a trunchiului în față; brațele nu contribuie cu nimic la aruncare, ele susțin doar mingea, aruncarea se face numai din aplecarea bruscă înainte a trunchiului și a capului.

Stația 6 (brațe) – Din culcat dorsal, unul în prelungirea celuilalt, brațele îndoite, mingea ținută cu ambele mâini la piept – aruncarea mingii în sus, prin întinderea bruscă a brațelor și prinderea mingii in cădere și transmiterea partenerului de lucru.

Stația 7 (intercostal) – Câte doi, unul din parteneri culcat lateral (costal), brațele întinse în prelungirea capului, mingea ținută în ambele mâini, celălalt coleg îi sprijină picioarele, la nivelul gleznelor, pentru a nu se ridica de la sol – ridicarea trunchiului prin îndoire laterală și revenire în poziția inițială; același, culcat pe cealaltă parte, după 15 secunde.

Timp de referință: 14 minute;

Durată circuit: 3,5 minute;

Număr repetări: 2×3,5 minute

Timp de lucru: 30 secunde;

Pauza între stații (semiactivă): 30 secunde; total pauză: 6 minute;

Pauza între repetări: 1 minut.

Circuit extensiv cu minge și partener – băieți – (7 stații)

Stația 1 (brațe): Câte doi, stând depărtat, dispuși lateral unul față de celălalt, cu mingea ținută în ambele mâini, brațele întinse oblic lateral sus (stânga) – coborârea brațelor în jos prin față și ducerea lor oblic lateral sus (dreapta) de unde mingea este culeasă de partener, care execută același traseu dus – întors; mișcarea se execută ritmic dintr-o parte în alta, mingea fiind dusă prin fața coapselor.

Stația 2 (abdomen): Câte doi, culcat dorsal, cu brațele în prelungirea capului, unul din parteneri cu mingea prinsă între glezne – ducerea picioarelor întinse cu minge cu tot peste cap, până în dreptul brațelor, de unde este luată cu mâinile de partener, care o duce la nivelul gleznelor și în continuare ciclul se repetă; brațele rămân tot timpul întinse.

Stația 3 (spate): Partenerii sunt așezați față în față, cu picioarele depărtate, mingea ținută de unul din elevi, cu ambele mâini deasupra capului – îndoirea trunchiului înainte–jos concomitent cu partenerul fără minge, care preia mingea, execută extensia trunchiului și continuă transmiterea mingii.

Stația 4 (picioare): Câte doi, față în față, la distanță de 3-4m., unul din parteneri așezat, celălalt cu mingea în ambele mâini – bătaia mingii în pământ, cu putere, ridicare rapidă și prindere în aer.

Stația 5 (intercostali): Câte doi, spate în spate la un pas distanță, așezat, cu picioarele depărtate, unul din parteneri ținând mingea cu ambele mâini sprijinite pe sol între picioare – partenerul cu mingea răsucește trunchiul spre stânga, ducând brațele înapoi pentru a preda mingea celuilalt, care se răsucește spre dreapta pentru a prelua mingea, răsucirea trunchiului în partea opusă și predarea mingii; la a doua serie se schimbă sensul.

Stația 6 (brațe): Câte doi, față în față, pe genunchi, cu șezuta pe călcâie, unul din parteneri cu trunchiul îndoit înainte, fruntea sprijinită pe sol, brațele întinse înapoi, mingea sprijinită pe palme – aruncarea mingii înainte, peste cap, prin îndoirea bruscă a brațelor, cu coatele în afară, partenerul prinde mingea și continuă ciclul.

Stația 7 (picioare): Câte doi, unul din parteneri culcat dorsal, picioarele întinse ridicate la 45º, cu mingea ținută între glezne, celălalt elev stând ,al un metru – îndoirea picioarelor cu apropierea mingii de șezută, apoi aruncarea mingii înainte-sus, prin întinderea bruscă a gambelor în prelungirea coapselor; după 15 secunde rolurile se schimbă.

Timp de referință: 14 minute

Durată circuit: 3,5 minute;

Număr repetări: 2×3,5 minute; total timp de lucru: 7 minute

Timp de lucru: 30 secunde;

Pauza între stații (semiactivă): 30 secunde; total pauză: 6 minute;

Pauza între repetări: 1 minut.

Circuit extensiv cu minge și partener –fete– (7 stații)

Stația 1 (abdomen): Câte două, pe genunchi, una din partenere cu brațele la spate, mingea sprijinită pe ambele palme – aruncarea mingii înainte peste cap, prin îndoirea bruscă a trunchiului înainte și îndoirea brațelor, mâinile alunecând de-a lungul spatelui, colega prinde mingea si continuă.

Stația 2 (spate): Câte două, spate în spate, așezat depărtat, la 1m. distanță, brațele sus, una din partenere ținând mingea cu ambele mâini – îndoirea trunchiului înainte urmată de extensie cu predarea mingii partenerului care execută același lucru.

Stația 3 (brațe): Câte două, spate în spate, la distanță de 6-8m., stând cu un picior înainte, ușor îndoit din genunchi, mingea ținută cu ambele mâini la piept – aruncarea mingii înapoi peste cap, prin întinderea bruscă a brațelor, o dată cu o mică extensie, în regiunea omoplaților și întinderea piciorului din față.

Stația 4 (picioare): Câte două, una din partenere culcată dorsal, brațele întinse de-a lungul corpului, cu palmele pe sol, mingea ținută între glezne, cealaltă stând – îndoirea genunchilor la piept, apoi aruncarea mingii prin întinderea bruscă a picioarelor înainte; după 10 secunde rolurile se schimbă.

Stația 5 (spate): Câte două, culcat facial, față în față, una din partenere cu brațele îndoite, coatele în afară ține cu ambele mâini mingea pe sol, în fața capului – extensia trunchiului odată cu ridicarea mingii de pe sol și aruncarea ei înainte, prin întinderea bruscă a brațelor.

Stația 6 (brațe): Câte două, față în față, la distanță de 5-6m., una din partenere cu mingea ținută în ambele mâini, la spate – îndoirea trunchiului în față și aruncarea mingii înainte prin îndoirea brațelor și alunecarea mâinilor de-a lungul spatelui; aruncarea poate fi ajutată prin ridicarea bruscă pe vârfuri în momentul aplecării trunchiului și a îndoirii brațelor.

Stația 7 (brațe): Câte două, stând depărtat, spate în spate, la un pas distanță, brațele întinse, una din partenere ținând mingea cu ambele mâini – îndoirea trunchiului înainte – jos și transmiterea mingii printre picioare partenerului, apoi îndreptarea trunchiului și extensia trunchiului cu preluarea mingii sus; la a doua repetare se schimbă sensul de lucru.

Timp de referință: 14 minute

Durată circuit: 2 minute;

Număr repetări: 2×2 minute

Timp de lucru: 20 secunde; total timp de lucru: 5 minute

Pauza între stații (semiactivă): 40 secunde; total pauză: 8 minute;

Pauza între repetări: 1 minut.

Circuit extensiv cu minge și partener –mixt– (7 stații)

Stația 1 (picioare): Poziția inițială – pe perechi, unul din parteneri atârnat cu spatele la scara fixă, cu mingea ținută între glezne, celălalt stând, la 1,5-2m. de scară, în dreptul partenerului – aruncarea mingii înainte, prin ridicarea bruscă a picioarelor întinse –băieți; și ridicarea genunchilor, la piept apoi aruncarea mingii înainte, prin întinderea bruscă a picioarelor -fete.

Stația 2 (brațe): Poziția inițială – culcat facial, față în față, la distanță de 4-5m., brațele întinse înainte, mingea ținută în ambele mâini – îndoirea brațelor cu ducerea mingii la ceafă și revenire bruscă, cu aruncarea mingii la partener.

Stația 3 (abdomen): Poziția inițială – pe perechi, unul din parteneri culcat dorsal, cu picioarele îndoite la 45°, tălpile pe sol, celălalt în poziția stând, la 1-1,5m., cu mingea ținută în ambele mâini, la nivelul abdomenului – ridicarea trunchiului și lovirea mingii oferite de partener, cu capul.

Stația 4 (picioare): Poziția inițială – pe perechi, unul din partener culcat dorsal, cu picioarele îndoite, genunchii la piept, celălalt cu mingea ținută în ambele palme, trece în sprijin facial, cu mingea pe tălpile partenerului – întinderea și îndoirea picioarelor (fete) dublată de îndoirea și întinderea brațelor, colegului, în sprijin (băieți).

Stația 5 (spate): Poziția inițială – pe perechi, unul din parteneri culcat facial, brațele în prelungirea trunchiului, cu mingea ținută în ambele mâini, celălalt în stând, la 1,5-2m. – extensia trunchiului cu pasarea mingii la partener, care oferă mingea pe jos.

Stația 6 (intercostali): Poziția inițială – pe perechi, dispuși lateral, la 1-1,2m., stând pe genunchiul piciorului din interior celălalt întins lateral, sprijinit pe vârf, brațele sus, unul din parteneri având mingea în mâini – îndoirea trunchiului spre interior și transmiterea mingii, revenire și îndoirea trunchiului în partea opusă; exercițiul continuă ritmic, cu transmiterea mingii de la unul la altul.

Stația (abdomen): Poziția inițială – pe perechi, culcat dorsal, picioarele depărtate, cu priză la nivelul gleznelor, unul din parteneri cu brațele îndoite la nivelul pieptului țin mingea – ridicarea trunchiului la orizontală cu brațele întinse către partener care preia, cu priză inversă, coboară trunchiul și continuă; exercițiul poate fi executat și cu picioarele îndoite.

Timp de referință: 14 minute

Durată circuit: 2 minute fete\ 3,5 minute băieți;

Număr repetări: 2

Timp de lucru: tratare diferențiată:20 sec. fete\ 30 sec. băieți;

Pauza între stații (semiactivă): 40 sec. fete\ 30 sec. băieți;

Pauza între repetări: 1 minut.

Circuit extensiv -mixt – (7 stații)

Stația 1 (abdomen): Din culcat dorsal, cu brațele întinse în prelungirea capului, mingea ținută cu ambele mâini pe sol – ridicarea trunchiului la verticală, cu mingea deasupra capului și revenire încet în poziția inițială.

Stația 2 (brațe): Din stând depărtat, cu brațele întinse , la spate jos, mingea ținută cu ambele mâini – aplecarea trunchiului înainte cu ridicarea brațelor întinse înapoi – sus, la verticală și revenire în poziția de plecare.

Stația 3 (spate): Din stând depărtat, brațele sus, mingea ținută cu ambele mâini – îndoirea trunchiului înainte – jos cu ducerea mingii înapoi printre picioare și revenire în poziția inițială.

Stația 4 (picioare): Din așezat, genunchii ușor îndoiți, palmele sprijinite lateral pe sol, mingea prinsă între glezne – aruncarea mingii în sus prin întinderea bruscă a picioarelor și prinderea ei în cădere cu ambele mâini.

Stația 5 (abdomen): Din culcat dorsal, cu sprijin pe coate, palmele la nivelul bazinului, mingea ținută între glezne – ridicarea picioarelor de la sol, sub un unghi de 45°, cu descrierea unor numere (1,2,3,4…etc.).

Stația 6 (intercostali): Din culcat costal (ventral), priză la nivelul gleznelor, brațele întinse deasupra capului, mingea în mâini – îndoirea alternativă a trunchiului în jos și în sus.

Stația 7 (picioare): Din culcat dorsal, brațele întinse, pe lângă corp, cu palmele în pronație, mingea ținută între glezne, la sol – ridicarea mingii cu picioarele îndoite, apoi întinderea picioarelor la verticală și revenire în poziția inițială încet, cu picioarele întinse.

Timp de referință: 14 minute

Durată circuit: 2 minute fete\ 3,5 minute băieți;

Număr repetări: 2

Timp de lucru: tratare diferențiată:20 sec. fete\ 30 sec. băieți;

Pauza între stații (semiactivă): 40 sec. fete\ 30 sec. băieți;

Pauza între repetări: 1 minut.

Circuit extensiv -mixt – (7 stații)

Stația 1 (brațe): Poziția inițială – sprijin facial, cu palmele pe minge – îndoirea și întinderea brațelor.

Stația 2 (abdomen): Poziția inițială – culcat dorsal, cu brațele întinse, pe lângă coapse, mingea pe sol, prinsă între glezne – ridicarea mingii cu picioarele la verticală și revenire încet în poziția inițială; variantă: ducerea picioarelor întinse peste cap, până când mingea atinge solul, revenire încet, în poziția inițială.

Stația 3 (spate): Poziția inițială – pe genunchi, mingea ținută cu ambele mâini, la înălțimea pieptului, coatele îndreptate in jos – extensia trunchiului, o dată cu întinderea brațelor în sus – înapoi și ridicarea șezutei de pe călcâie, revenire în poziția inițială.

Stația 4 (picioare): Poziția inițială – culcat facial, brațele întinse lateral, cu palmele în pronație, mingea pe sol ținută între glezne – îndoirea gambelor pe coapse, apropiind mingea de șezută și revenire în poziția inițială.

Stația 5 (intercostali): Poziția inițială – culcat dorsal, brațele întinse lateral, palmele în pronație, mingea pe sol, ținută între glezne – ridicarea picioarelor întinse la verticală, apoi balansarea picioarelor alternativ spre stânga-dreapta, pană la sol; în timpul balansării într-o parte și alta, picioarele formează cu trunchiul tot timpul un unghi de 90°.

Stația 6 (abdomen): Poziția inițială – așezat, cu trunchiul ușor înclinat pe spate, brațele oblic înainte sus, genunchii îndoiți, mingea ținută între glezne, pe sol – ridicarea mingii și mișcarea picioarelor din genunchi înainte-sus, înapoi-jos, astfel încât mingea să descrie un cerc, în plan sagital.

Stația 7 (picioare): Poziția inițială – culcat dorsal, brațele pe lângă corp, palmele în pronație, mingea ținută între glezne – îndoirea genunchilor, ridicând puțin mingea și apropiind-o de șezută, apoi revenire în poziția inițială.

Timp de referință: 14 minute

Durată circuit: 2 minute fete\ 3,5 minute băieți;

Număr repetări: 2

Timp de lucru: tratare diferențiată:20 sec. fete\ 30 sec. băieți;

Pauza între stații (semiactivă): 40 sec. fete\ 30 sec. băieți;

Pauza între repetări: 1 minut.

Circuit extensiv -mixt – scară, bancă, ladă (7 stații)

Stația 1 (abdomen): Poziția inițială – așezat cu fața la scara de gimnastică, picioarele întinse, fixate la scară, mingea ținută cu ambele mâini, la piept – coborârea trunchiului cel puțin la nivelul băncii și revenire; variantă – același exercițiu, din aceiași poziție, mingea ținută cu brațele întinse deasupra capului.

Stația 2 (picioare): Poziția inițială – atârnat la scara fixă, mingea ținută între glezne – ridicarea genunchilor spre piept și revenire.

Stația 3 (brațe): Poziția inițială – sprijin facial, fiecare palmă sprijinindu-se pe câte o minge –îndoirea și întinderea brațelor sub un unghi mai mic de 90°.

Stația 4 (spate): Poziția inițială – sprijin facial cu bazinul pe lada de gimnastică, picioarele asigură priza la nivelul scării fixe, brațele întinse în prelungirea trunchiului, mingea ținută în ambele mâini –extensia trunchiului și revenire.

Stația 5 (picioare, partea posterioară): Poziția inițială – sprijin facial, cu bazinul pe banca de gimnastică, brațele ușor îndoite, sprijinite cu palmele pe sol, mingea ținută între glezne – îndoirea gambelor pe coapse, apropiind mingea de șezută și revenire în poziția inițială.

Stația 6 (abdomen): Poziția inițială – culcat dorsal pe lada de gimnastică (dispusă transversal față de scara fixă), apucat cu mâinile de scara fixă, din prelungirea trunchiului, mingea ținută între glezne –ridicarea picioarelor până când mingea atinge mâinile și revenire.

Stația 7 (brațe): Poziția inițială – pe genunchi, trunchiul aplecat în față, brațele înainte, palmele sprijinite pe minge – arcuiri în articulația umerilor prin ridicări și coborâri ale trunchiului; variantă – aceiași poziție inițială – arcuiri în articulația umerilor.

Timp de referință: 14 minute

Durată circuit: 2 minute fete\ 3,5 minute băieți;

Număr repetări: 2

Timp de lucru: tratare diferențiată:20 sec. fete\ 30 sec. băieți;

Pauza între stații (semiactivă): 40 sec. fete\ 30 sec. băieți;

Pauza între repetări: 1 minut.

Circuit extensiv -mixt – (7 stații)

Stația 1 (brațe): Poziția inițială – stând depărtat, brațele întinse, mingea ținută în palme – ridicarea mingii sprijinită pe palma stângă, oblic lateral sus, revenire și trecerea în partea dreaptă oblic lateral sus; o palmă sprijină mingea jos, deasupra, mișcarea de translație fiind ritmică.

Stația 2 (spate): Poziția inițială – pe genunchi, mingea în ambele mâini sprijinită pe genunchi –extensia trunchiului cu întinderea piciorului stâng înapoi, sprijinit cu vârful pe sol și ridicarea mingii deasupra capului; revenire în poziția inițială și același cu piciorul drept.

Stația 3 (abdomen): Poziția inițială – culcat dorsal, mingea ținută între glezne – ridicarea trunchiului la verticală, o dată cu ridicarea picioarelor întinse, la 45° băieții și îndoirea gambelor pe coapse fete, revenire în poziția inițială.

Stația 4 (picioare): Poziția inițială – culcat dorsal, cu palmele în pronație, mingea ținută între glezne, pe sol – îndoirea genunchilor trăgând mingea spre șezută, apoi întinderea gambelor în prelungirea coapselor, revenire pe același traseu în poziția inițială; variantă – din aceiași poziție, același exercițiu, dar cu revenirea picioarelor întinse pe sol, în poziția inițială.

Stația 5 (intercostali): Poziția inițială – sprijin lateral, cu mingea pe șold, ținută cu o palmă –coborârea și ridicarea șoldurilor.

Stația 6 (abdomen): Poziția inițială – culcat dorsal pe lada de gimnastică (dispusă transversal față de scara fixă), palmele apucă șipca scării din prelungirea trunchiului, mingea ținută între glezne – rotarea picioarelor întinse, în plan vertical și descrierea unor cercuri de mărimi diferite.

Stația 7 (picioare): Poziția inițială – culcat dorsal, cu palmele pe sol, mingea ținută între glezne – ridicarea picioarelor întinse la 45° și revenire în poziția inițială.

Timp de referință: 14 minute

Durată circuit: 2 minute fete\ 3,5 minute băieți;

Număr repetări: 2

Timp de lucru: tratare diferențiată:20 sec. fete\ 30 sec. băieți;

Pauza între stații (semiactivă): 40 sec. fete\ 30 sec. băieți;

Pauza între repetări: 1 minut.

CAPITOLUL 4. REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETAREA LOR

Prezentarea și analiza datelor

Valorile parametrilor antropometrici în luna noiembrie (T1) b#%l!^+a?

Valorile parametrilor antropometrici în luna mai (T2)

Rezultatele probelor de control în luna mai (T2)

4.2. Interpretarea rezultatelor

Am analizat datele din noiembrie 2014 cu cele din mai 2015 și am constatat următoarele:

Aruncarea mingii de oină:

Cel mai slab rezultat a fost de 16,2 m care a ajuns la 18,2 m. Cel mai bun rezultat a fost 35,1m.

Ridicarea trunchiului din poziția culcat dorsal și șezând în revenire:

Au fost îmbunătățiri de la 16 ridicări în 30’’, la 18 ridicări. Cel mai bun rezultat a fost plecând de la 26 de ridicări și am ajuns la 30 de ridicări în 30’’.

Aruncarea mingii de baschet la coș de la linia de aruncări libere:

Fiecare elev a aruncat de 10 ori și am constatat o îmbunătățire a reușitelor de la 1 din 10, la 4 – 5 chiar 6 aruncări după cele șapte luni de pregătire.

Săritura în lungime de pe loc:

Cea mai slaba săritura a fost de 1,50m care în mai a ajuns la 1,55.cea mai buna săritura a fost de la 1,90 și a ajuns la 2,10m.

În urma studiului am ajuns la concluzia ca sunt câțiva elevi care s-au apropiat de baremurile date în carțile de specialitate. Acești elevi dacă sunt pregătiți în antrenamente specifice jocului de baschet, cred că vor putea juca baschet la un nivel înalt. Practicarea organizată a exercițiilor fizice acționează favorabil asupra dezvoltării calităților motrice la care se adaugă calitățile de ordin psihic și anume: voința, perseverența, încrederea în forțele proprii, curajul. Lecțiile de educație fizică generală trebuie concepute încât să creeze probleme, situații noi de rezolvare, contribuind la educarea memoriei, echilibrului, orientării în spațiu, coordonării mișcărilor prin folosirea adecvată a mijloacelor din educație fizică. Exercițiile de dezvoltare fizică generală au contribuit la obținerea unor rezultate mai bune după practicarea lor atât în cursul celor 2 ore de educație fizică săptămânale cât și în cele 2 antrenamente săptămânale. Exercițiile trebuie bine selecționate, combinate corespunzător nivelului de dezvoltare al colectivului cu care se lucrează, fără depăși posibilitățile elevilor, deoarece fiind complicate și dificile nu vor fi executate corect.

Cred ca daca s-ar dubla numărul orelor de educație fizică în școli, copiii ar crește mult mai frumos, numărul celor cu deficiențe fizice ar fi mai redus iar cei predispuși spre obezitate ar fi mult mai puțini la număr.

CAPITOLUL 5. CONCLUZII

Însemnătatea factorilor psihici în activitățile corporale și sportive crește pe măsură ce procesul instructiv–educativ se desfășoară mai organizat, cu profesori/educatori specializați și cu mai multă exigență față de normalitatea și eficiența sa.

Este cunoscut faptul că un anumit comportament al subiectului uman depinde, în structura și în formele sale de manifestare, de natura și de caracteristicile stimulilor care-l provoacă, dar și de particularitățile persoanei respective. Este, deci, important ca întregul efect al procesului instructiv – educativ să depindă de dimensiunile și dinamica personalității subiectului, în structura căreia aptitudinile psihomotrice dețin un rol foarte important.

Mobilitatea este o calitate motrică a aparatului articular care condiționează eficiența diferitelor acțiuni motrice asociindu-se de obicei, cu o bună performanță motrică. În literatura de specialitate termenul are o serie de sinonime: suplețe, flexibilitate articulară, extremitate musculară sau ligamentară. Dezvoltarea calităților motrice la elevi de gimnaziu (clasele 5-8) nu prevede educarea mobilității, dar există în programa școlară de educație fizică la conținuturile gimnasticii anumite sisteme de acționare care pot imbunătății indicii acestei calități motrice. În altă ordine de idei autonomia instituțională crează un cadru larg la nivelul școlii în decizia curiculară și alegerii unor trasee diferite pentru activitățile elevilor și de aceea orele opționale pot îmbunătății considerabil activitatea de educație fizică și sport.

Dezvoltarea mobilității poate deveni o constantă, dacă elevii sunt îndrumați formându-li-se astfel un bagaj de cunoștințe, priceperi și deprinderi specifice cu care să poată opera în afara orelor de educație fizică, în timpul liber.

Dintre domeniile de aplicare a psihomotricității în Educație Fizică și Sport trebuie avute în vedere următoarele: observația psihomotrică, educarea psihomotrică, relaxarea, stimularea timpurie și jocurile. Dintre componentele psihomotricității, inteligenței motrice i se acordă o pondere relativ mică (atât teoretic, cât și practic), în raport cu efectele pe care ea le poate produce în planul performanței sportive.

Educația fizică reprezintă o activitate complexă, în cadrul educației generale, determinată de însăși dimensiunea bio-psiho-socială a ființei umane, dar și de cerințele ce decurg din evoluția generală a societății în care trăim. Analizând educația fizică prin prisma influențelor avute asupra dimensiunilor personalității umane (temperament, caracter, aptitudini, inteligență și creativitate) se poate afirma, fără teama de a greși, că acest gen de activitate contribuie, într-o foarte mare măsură, împreună cu celelalte laturi ale educației (intelectuală, morală, tehnologică etc.), la modelarea și devenirea personalității umane.

În sportul de performanță se impune tot mai pregnant necesitatea cultivării creatiității și orientării în situații atipice la toate ramurile de sport (A. Dragnea, Silvia Mate-Teodorescu, 2002), dar și stabilirea conținutului, manifestărilor și posibilităților de identificare a inteligenței motrice, considerată un criteriu de selecție în sportul de performanță. În prezent selecția sportivă are o orientare predominant motrică, prin testarea unor calități și aptitudini motrice, importanța acordată factorilor de natură psihomotrică și psihică fiind minimă sau chiar neglijată.

Însemnătatea factorilor psihici în activitățile corporale și sportive crește pe măsură ce procesul instructiv–educativ se desfășoară mai organizat, cu profesori/educatori specializați și cu mai multă exigență față de normalitatea și eficiența sa. Este cunoscut faptul că un anumit comportament al subiectului uman depinde, în structura și în formele sale de manifestare, de natura și de caracteristicile stimulilor care-l provoacă, dar și de particularitățile persoanei respective. Este, deci, important ca întregul efect al procesului instructiv–educativ să depindă de dimensiunile și dinamica personalității subiectului, în structura căreia aptitudinile psihomotrice dețin un rol foarte important.

Conceptul de motricitate, la baza căruia stau o serie de factori neuro-endocrino-musculari și metabolici care condiționează deplasarea în spațiu a corpului uman și a segmentelor sale, a fost definit în mai multe moduri:

capacitate a activității nervoase superioare de a trece rapid de la un proces de excitație la altul, de la un stereotip dinamic la altul. (DEX);

o însușire a ființei umane înnăscută și dobândită de a reacționa cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli interni și externi, sub forma unei mișcări. (1978, Terminologia educației fizice și sportului, Editura Stadion, București);

ansamblu al funcțiilor fiziologice care asigură mișcarea la oameni și animale. (1994, Petit Larousse, Paris);

totalitatea actelor motrice efectuate pentru întreținerea relațiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor sportive. (A. Dragnea, 1999).

Finalitatea acestui demers constă în a oferi perspective noi în abordarea problematicii psihomotricității. Domeniile în care își găsesc aplicabilitatea demersurile teoretice, metodologice și practice acoperă o plajă largă din aria psihoeducațională:

educația fizică/sportul școlar: perfecționarea dezvoltării fizice și a capacității motrice, dezvoltarea armonioasă a organismului, formarea deprinderilor de practicare sistematică a exercițiului fizic și, nu în ultimul rând, baza de selecție pentru sportul de perfomanță.

sportul pentru toți: asigurarea unui mod sănătos de viață, dezvoltare fizică, integrare socială mai ușoară.

sportul adaptat: recuperare psihomotorie, dezvoltarea sentimentului de plenitudine, integrare socială, îmbunătațirea imaginii de sine.

sportul de performanță: dezvoltarea personalitații în ansamblul ei, satisfacerea nevoii de întrecere, maximizarea performanțelor.

Având în vedere dinamica și complexitatea în continuă creștere a fenomenului psihoeducațional, dar și necesitatea perfecționării și actualizării pregătirii personalului didactic apreciez ca fiind necesare și utile:

dublarea învățării predominant motrice cu învățarea inteligent motrică, în procesulinstructiv-educativ, pentru evitarea standardizării excesive a mișcărilor;

demararea unui Program de dezvoltare și valorificare a inteligenței motrice – mai ales la nivelul populației școlare din ciclul gimnazial, care să ofere informațiile minime necesare pentru optimizarea procesului psihoeducațional;

înființarea unor centre de excelență – pe lângă facultățile de profil, centre de cercetare, mari cluburi sportive etc.- în care să fie angrenați pe lângă tineri cu aptitudini psihomotrice deosebite și specialiști cu disponibilități pentru munca de selecție, educare/dezvoltare și valorificare a potențialului psihomotric în diferite domenii de activitate.

BIBLIOGRAFIE

Albu Constantin, Fiedler Paul – “Exercitii si jocuri in doi”, Editura C.N.E.F.S. 1968;

Alexe Nicu – “Antrenamentul sportive modern”, Editura “Editis”, Bucuresti, 1993;

Baiasu Gh. N. – “Gimnastica”, Editura “Stadion”, 1972;

Baiasu Gh. N. – “Lectii de gimnastica”, Editura “Stadion”, 1974;

Bedö C., Voinea V. – “Exercitii cu partener”, Editura C.N.E.F.S., 1968;

Bompa O Tudor – “Dezvoltarea calitatilor biomotrice”, M.T.S., S.N.A., Editura “Exponto”, Bucuresti 2001;

Bota Cornelia – “Ergofiziologie”, Editura “Globus”, 2000;

Carstea Gheorghe – “Didactica educatiei fizice”, A.N.E.F.S., Bucuresti, 2001;

Carstea Gheorghe – “Educatie fizica – Fundamente teoretice si metodice”, A.N.E.F.S., Bucuresti, 1997;

Carstea Gheorghe – “Teoria si metodica educatiei fizice si sportului pentru examenele de definitive si gradul didactic II”, Editura “AN-DA”, Bucuresti, 2000;

Cokdun Mariana – “Kinetologie medicala”, Editura “AXA”, Bucuresti, 1999;

Demeter Andrei – “Bazele fiziologice si biochimice ale calitatilor fizice”, Editura “Sport – Turism”, 1981;

Dragnea Adrian – “Antrenamentul sportive. Teorie si metodica”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucureti, 1996;

Dragnea Adrian, Bota Aura – “Teoria activitatilor motrice”, Editura Didactica si Pedagogica, R.A., Bucuresti, 1999;

Dragnea Adrian – “Teoria si metodica dezvoltarii calitatilor motrice <compendiu>”, M.T.S., Bucuresti, 1991;

Dragnea Adrian, Teodorescu Mate Silvia – “Teoria sportului”, Editura “Fest”, Bucuresti, 2002;

Gagea Adrian – “Metodologia cercetarii stiintifice in educatie fizica si sport”, Universitatea “Spiru Haret”, Facultatea de educatie fizica si sport, Editura Fundatiei “Romania de maine”, Bucuresti, 1999;

Hidi Iozef Laszlo – “Gimnastica. Gimnastica de baza. Gimnastica in ramurile sportive”, Note de curs pentru sudentii fara frecventa, Colegiul Qutrenori, 1999;

Macovei Sabina – “Supletea”, Editura A.N.E.F.S., 1999;

Maroti Stefan, Marcu Vasile, Leach Claudia – “Ghid practice pentru elaborarea lucrarii de diploma”, Editura Institutului Biblic “Emanuel” din Oradea, Oradea, 2000;

Mitra Gheorghe, Mogos Alexandru – “Metodica educatiei fizice solare”, Editura “Sport-Turism”, Bucuresti, 1980;

Niculescu Marian – “Metodologia cercetarii stintifice in educatie fizica si sport”, Universitatea “Spiru Haret”, Facultatea de educatie fizica si sport, Editura Fundatiei “Romania de maine”, Bucuresti, 1999;

Popescu Gabriel – “Gimnastica. Prezentare generala”, Colectia “Altus Gim”, Editura “Perpessiuses”, Bucuresti, 2000;

Scarlate Eugeniu, Scarlat Mihai Bogdan – “Educatie fizica si sport(Manual pentru invatamantul gimnazial)”, Editura Didactica si Pedagogica, R.A., Bucureti, 2002;

Scarlat Mihai Bogdan, Scarlat Eugeniu – “Educatie fizica si sport. Invatamant liceal”, Editura didactica si Pedagogica, R.A., Bucuresti, 2003;

Stanescu Monica – “Metodica educatiei fizice”, A.N.E.F.., Bucuresti, 2002;

Serbanoiu Sorin – “Metodica educatiei fizice curs”, A.N.E.F.S., Bucuresti, 2003;

Tudor Virgil – “Capacitatile Creationale, coordinative si intermediare – componente ale capacitatii motorice”, Editura “Coresi”, Bucuresti, 1999;

Tudos Stefan – “Elemente de statistica aplicata”, Editura “Globus”, Bucuresti, 2000.

BIBLIOGRAFIE

Albu Constantin, Fiedler Paul – “Exercitii si jocuri in doi”, Editura C.N.E.F.S. 1968;

Alexe Nicu – “Antrenamentul sportive modern”, Editura “Editis”, Bucuresti, 1993;

Baiasu Gh. N. – “Gimnastica”, Editura “Stadion”, 1972;

Baiasu Gh. N. – “Lectii de gimnastica”, Editura “Stadion”, 1974;

Bedö C., Voinea V. – “Exercitii cu partener”, Editura C.N.E.F.S., 1968;

Bompa O Tudor – “Dezvoltarea calitatilor biomotrice”, M.T.S., S.N.A., Editura “Exponto”, Bucuresti 2001;

Bota Cornelia – “Ergofiziologie”, Editura “Globus”, 2000;

Carstea Gheorghe – “Didactica educatiei fizice”, A.N.E.F.S., Bucuresti, 2001;

Carstea Gheorghe – “Educatie fizica – Fundamente teoretice si metodice”, A.N.E.F.S., Bucuresti, 1997;

Carstea Gheorghe – “Teoria si metodica educatiei fizice si sportului pentru examenele de definitive si gradul didactic II”, Editura “AN-DA”, Bucuresti, 2000;

Cokdun Mariana – “Kinetologie medicala”, Editura “AXA”, Bucuresti, 1999;

Demeter Andrei – “Bazele fiziologice si biochimice ale calitatilor fizice”, Editura “Sport – Turism”, 1981;

Dragnea Adrian – “Antrenamentul sportive. Teorie si metodica”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucureti, 1996;

Dragnea Adrian, Bota Aura – “Teoria activitatilor motrice”, Editura Didactica si Pedagogica, R.A., Bucuresti, 1999;

Dragnea Adrian – “Teoria si metodica dezvoltarii calitatilor motrice <compendiu>”, M.T.S., Bucuresti, 1991;

Dragnea Adrian, Teodorescu Mate Silvia – “Teoria sportului”, Editura “Fest”, Bucuresti, 2002;

Gagea Adrian – “Metodologia cercetarii stiintifice in educatie fizica si sport”, Universitatea “Spiru Haret”, Facultatea de educatie fizica si sport, Editura Fundatiei “Romania de maine”, Bucuresti, 1999;

Hidi Iozef Laszlo – “Gimnastica. Gimnastica de baza. Gimnastica in ramurile sportive”, Note de curs pentru sudentii fara frecventa, Colegiul Qutrenori, 1999;

Macovei Sabina – “Supletea”, Editura A.N.E.F.S., 1999;

Maroti Stefan, Marcu Vasile, Leach Claudia – “Ghid practice pentru elaborarea lucrarii de diploma”, Editura Institutului Biblic “Emanuel” din Oradea, Oradea, 2000;

Mitra Gheorghe, Mogos Alexandru – “Metodica educatiei fizice solare”, Editura “Sport-Turism”, Bucuresti, 1980;

Niculescu Marian – “Metodologia cercetarii stintifice in educatie fizica si sport”, Universitatea “Spiru Haret”, Facultatea de educatie fizica si sport, Editura Fundatiei “Romania de maine”, Bucuresti, 1999;

Popescu Gabriel – “Gimnastica. Prezentare generala”, Colectia “Altus Gim”, Editura “Perpessiuses”, Bucuresti, 2000;

Scarlate Eugeniu, Scarlat Mihai Bogdan – “Educatie fizica si sport(Manual pentru invatamantul gimnazial)”, Editura Didactica si Pedagogica, R.A., Bucureti, 2002;

Scarlat Mihai Bogdan, Scarlat Eugeniu – “Educatie fizica si sport. Invatamant liceal”, Editura didactica si Pedagogica, R.A., Bucuresti, 2003;

Stanescu Monica – “Metodica educatiei fizice”, A.N.E.F.., Bucuresti, 2002;

Serbanoiu Sorin – “Metodica educatiei fizice curs”, A.N.E.F.S., Bucuresti, 2003;

Tudor Virgil – “Capacitatile Creationale, coordinative si intermediare – componente ale capacitatii motorice”, Editura “Coresi”, Bucuresti, 1999;

Tudos Stefan – “Elemente de statistica aplicata”, Editura “Globus”, Bucuresti, 2000.