Studiu Privind Efectele Substantelor Dopante Asupra Organismului Sportivului
Studiu privind efectele substanțelor dopante asupra organismului sportivului.
PLANUL LUCRĂRII
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. MEDICAMENTELE ȘI ACTIVITATEA FIZICĂ
Clasele de substanțe interzise
Substanțe și metode interzise în competiție
Substanțe interzise în anumite sporturi
Programul de monitorizare anul 2015
CAPITOLUL II. AGENȚI DE DOPAJ
2.1. Scurt istoric al dopajului
2.2. Stimulantele
2.3. Analgezice narcotice
2.4. Steroizi anabolizanti
2.5. Beta blocante
2.6. Diureticele
2.7. Hormoni peptidici și analogi steroidieni
CAPITOLUL III. CAZURI DE DOPAJ ÎN SPORT
3.1. Elemente de “arheologie” a dopajului
3.2. Victimele dopajului actual.
CAPITOLUL IV. CONSIDERAȚII FINALE
BIBLIOGRAFIE
Capitolul I
Actualitatea și motivația temei. Metodologia cercetării
Actualitatea temei
Fiecare dintre noi, în cursul unei zile, face mai multă sau mai puțină mișcare fizică. Procentual vorbind, procentajul celor care fac tot mai puțină mișcare crește și chiar implicarea sportivă este marcată de fenomenul spectatatorului sau al telespectatorului. În rest, pe parcursul unei zile, tehnologia modernă ne-a scurtat distanțele. De la lift, la automobil, la scările rulante, la computer sunt doar câtiva pași. Noua cultură comportamentală are impact major asupra generației tinere și evident asupra viitorului.
Există, însă, și un procent de populație grijulie cu starea de sănătate și conștientă de importanța socială, culturală și chiar spirituală a sportului. Efectele mișcării asupra stării de sănătate fizice și psihice sunt indiscutabile. Mișcarea este umană și divină în egală măsură, deoarece Universul se află într-o continuă mișcare.
Alături de mișcare, Universul este condus de armonie. Nu se află într-o mișcare brauniană, ci are legi care guvernează și ordonează. Sportul, la rândul său presupune și impune disciplină și coerență pentru orice practicant.
Activitățile fizice de zi cu zi pun sângele în mișcare, iar acest lucru face ca toate țesuturile să fie oxigenate și hrănite corespunzător, păstrându-se, totodată, tonusul muscular.
În general, o activitate fizică de intensitate moderată îmbunătățește sănătatea și calitatea vieții omului, deoarece acționează asupra celor mai importante sisteme.
La nivelul sistemului osos articulațiile devin mai flexibile pentru a permite o mișcare mai ușoară, reduce durerile de spate prin îmbunătățirea mobilității. Când vorbim de sistemului nervos, activitatea fizică reduce stresul și ajută la creșterea capacității de concentrare. În cadrul sistemului circulator, sângele este „pus în mișcare” și este redus riscul apariției accidentului cardiovascular. La nivelul sistemului digestiv mișcarea are un rol important deoarece ajută la îmbunătățirea digestiei și eliminarea toxinelor și deșeurilor.
Activitatea fizică are un rol important asupra sistemului respirator, acesta fiind un factor cheie în cazul celor care fac sport.
Așadar, mișcarea fizică este benfică sub toate aspectele și la toate vârstele, iar sportul de masă este o soluție pentru menținerea sănătății populației, soluție ce nu ar trebuie doar propusă, ci chiar impusă public, mai cu seamă în această etapă de organizare socială când ideea unei sănătăți publice s-a configurat în încercarea de a eradica „patologiile” din rîndul populației – „corpul social”.
Există, însă și un alt palier de manifestare sportivă – sportul de performanță. Termenul performanță schimbă cheia de interpretare a noțiunii de sport. Paradigma este alta, deoarece performanța presupune competiție și fiecare sportiv se dedică dorinței de a fi cel mai bun și de a-și potența, prin antrenament și stil de viață performanțele.
Încă din antichitate sportul a fost considerat un etalon moral și spiritual, deoarece sportivul, pentru a primi cununa trebuia să joace după regulile jocului. De aceea sportivii erau considerați modele pentru viața spirituală, modele pe care chiar Biblia le consideră pilduitoare.
Etica sportivă și-a păstrat puritate peste timp, iar termenul utilizat astăzi este: fair-play. A juca fair-play se dovedește a fi o expresie sociologică, special sportivă, o cinste și o probitate în sport, o onoare cavalerească și o atitudine morală, un tip de comportament ce sintetizează concurența olimpică, esența sportului, un mainifest al luptelor, ce deosebește sportul de alte structuri morale: supunere la legile sportive, onorabilitate și teccerea de la buna credință și cinste spre polemica de tip cordial cu un gest pentru paradoxuri și înclinații spre atitudine estetică, spre precept moral în gest, egalitate, echitate, oportunitate.
Aceastea sunt tușele groase care delimitează performanța reală de cea indusă prin mijloace nesportive, pe care își propune să le analizeze lucrarea de față, amintind, în final și câteva cazuri celebre de sportivi care nu au rezistat ispitei consumului de substanțe dopante.
Problema dopajului în sportul de performanță nu este una nouă. S-au făcut și se fac studii permanente, deoarece permanent a existat tendința unor sportivi de a-și îmbunătăți performanțele în mod artificial cu ajutorul așa-numitelor substanțe dopante, substanțe care permit diminuarea oboselii, creșterea volumului și a forței musculare, sau chiar atenuarea senzațiilor de durere, înțelegându-se prin durere senzația neplăcută raportată la un segment corporal, cu o reacție somatică și psihică specifică și reprezentând percepția unei leziuni existente, posibile sau imaginare.
Studierea fenomenului, pe baze noi sau achizițiile teoretice și practice anterioare este actuală, deoarece, o întrecere trebuie să fie cinstită și transparentă. Orice abatere de la aceste principii trebuie sancționată și corectată. Altfel, sportul de performanță iși pierde relevanța socială și morală și se abate de la „ ideologia mitico-simbolică pe care Comitetul Internațional Olimpic o prezintă astăzi”.
1.2. Motivația
Preocupă mediile sportive, dar și medicale, în egală măsură. Sunt anumite sporturi unde implicațiile finaciare sunt majore, iar goana după bani și clelbritate împinge, uneori, staful și sportivii la forme de dopaj. În pas cu aceste realități industria farmaceutică este intr-o continuă dezvoltare și are capacitatea de a dezvota produse noi. O nouă cercetare, un nou unghi de vedere al acestor aspecte nu poate fi, fără îndoială, desuiete.
În urma unui simpozion organizat am constat și aplicării de chestionare – sondaj că nu există suficiente surse directe de informare asupra acestei teme și că nu sunt cunoscute suficient clasele de substanțe dopante și efectele acestora.
1.3. Scopul
Acest studiu are ca scopu punerea la dipoziția profesioniștilor din sport, drept, medicină farmacie a unei lucrări interdisciplinare, care să uzeze de o bază amplă de documentare, având ca finalitate prezentarea fennului dopajului sub aspect cultural, etic, farmacologic, fiziologic, precum și a unor cazuri pe cât de cunosucte pe atât de diverse de sportivi care au consumat substnțe dopante.
Îmbinarea mai multor câmpuri de studiu are ca scop crearea uni imagini de ansamblu asupra uni fenomen atât de controversat – dopingul în sport.
Obiective
După parcurgerea acestui material cititorul va fi capabil să:
să argumenteze etic motivația restricționării utilizării substanțelor dopante;
să se informeze asupra evoluției fenomenului dopingului;
să cunoască prevederile actuale care menționează substanțele interzise;
să cunoască clasele de substanțe dopante și efectul fiecărei clase în parte asupra sportivilor, în funcție de disciplina sportivă practicată;
să fie informați asupra efectelor adverse cauzate de utilizarea substanțelor dopante;
să știe care sunt efectele fiziologice ale consumului de substanțe dopante;
să definească termenii științifici de pază cu care operează acest domeniu;
sa identifice stadiul cunoșterii fenomenului în rândul antrenorilor și profesorilor de sport care au făcut obiectul eșantionului de studiu;
să-și amintească câteva cazuri mai vechi sau mai noi de dopaj și care au fost efectele asupra studierii fenomenului, a restricționării lui și efecctele negative asupra carierei sportivilor depistați pozitiv;
Ipoteza
Cu siguranța, dacă specialiștii în sport vor cunoaște mai multe aspecte științifice, de farmacologie și fiziologie vor fi mai puțin tentați să consume substanțe dopante, în perioadele de pregătire și mai ales în consurs. Probabil, dacă o parte dintre sportivii care și-au ruinat carierele din cauza consumului întenționat sau neintenționat de subsanțe interzise ar fi fost mai bine informați nu ar fi fost tentați să utilizeze asemenea substanțe. De asemenea, dacă fenomenul ar fi fost stopat mai de multă vreme etica sportivă ar fi avut de câștigat.
Subiecții
Pentru ca lucrarea să fie ancorată în realitatea concretă, ultimul capitol redă cazuri concrete de dopaj. Unele exemple sunt anterioare impunerii unor reglementări stricte, însă sunt importante prin dramatismul lor ( frații Pelissier, Knud Enemark Jensen), altele sunt actuale și dorite (ex. Danilo di Luca, Marion Jones, justin Gatlin), în timp ce cazul sportivei românce Andreea Răducan este o nefericită eroare care a dus la pierderea unei prețioase medalii. Am încercat să nuanțăm aceste cazuri și să facem mici referiri și la psihologia personajului ( ex. Maradona).
Metde de cercetare utilizate
Metodele de cercetare utilizate au fost diverse. Cea mai importantă a fost studierea bibliografiei și, deci, a stadiului cercetării actuale. Este ușor de constat faptul că despre acest subiect s-a scris foarte puțin în spațiul românesc. Practic, există un singur curs universitar, care-l are autor pe Ioana Lancrajan. Abordarea este însă diferită. Deși subiectul nu a fost tratat în mod direct, totuși, referiri complexe se pot regăsi mai ales în tratatele de farmacologie și pe unele situri de specialitate. Îmbinarea documentară universitară cu cea informativă au fost utile conturării unor idei articulate.
O altă sursă utilă de informare au fost dialogurile purtate cu practicieni și specialiști în domeniile menționate, atât în cadrul formal creat la simpozionul adresat profesioniștilor din medicină și sport, cu tema Substanțe stupefiante și psihotrope cât și în discuțiile private. La acestea s-a adăugat chestionarul- sondaj aplicat anternorilor și profesorilor de la Liceul Sportiv „Iolanda Balaș Soter” din Buzău și a celor de la Clubul Sportiv Buzău, precum și antrenorilor de la cluburile municipale. Ancheta pe bază de chestionar a fost foarte utilă
CAPITOLUL II.
MEDICAMENTELE ȘI ACTIVITATEA FIZICĂ – fundamentarea teoretică a lucrării
În ultima perioadă majoritatea persoanelor apelează la automedicație sau iau incorect medicamentele prescrise de medic, astfel încât își pun în pericol sănătatea și chiar viața.
Medicamentele trebuie utilizate cu grijă. Oricât de specific ar fi un anumit medicament pentru o afecțiune, el va ava efecte care merg dincolo de țintă, de acțiunea dorită. Acestea se numesc efecte secundare.
Urmărirea răspunsurilor la administrarea unui anumit medicament necesită în primul rând cunoașterea stării de sănătate a pacientului, dar în același timp și cunoașterea efectelor ce ar trebui să se observe aspura sănătății pacientului.
receptorii
În cazul în care medicamentele se administrează sportivilor, trebuie ținut cont de faptul că există unele substanțe care pot crește în mod artificial masa musculară sau performanțele sportive, ceea ce vine în contradicție cu etica sportivă.
Dopajul reprezintă utilizarea de substanțe care permit creșterea în mod artificial a performanțelor sportive ale unui individ. Respectivele substanțe permit printre altele diminuarea oboselii, creșterea volumului și forței musculare sau atenuează senzațiile dureroase.
Acest lucru îl afirma și prof. univ. dr. ing. Adrian Gagea în lucrarea “Cercetări interdisciplinare în sportul de performanță” și anume că ingineria celulară pote fi folosită și în potențarea artificială a performanțelor sportive prin creșterea artificială a aptitudinilor mod artificial masa musculară sau performanțele sportive, ceea ce vine în contradicție cu etica sportivă.
Dopajul reprezintă utilizarea de substanțe care permit creșterea în mod artificial a performanțelor sportive ale unui individ. Respectivele substanțe permit printre altele diminuarea oboselii, creșterea volumului și forței musculare sau atenuează senzațiile dureroase.
Acest lucru îl afirma și prof. univ. dr. ing. Adrian Gagea în lucrarea “Cercetări interdisciplinare în sportul de performanță” și anume că ingineria celulară pote fi folosită și în potențarea artificială a performanțelor sportive prin creșterea artificială a aptitudinilor fizice dar și a atitudinilor psihice.
Tehnologia farmaceutică este într-o continuă dezvoltare, de aceea elaborarea unui cod anti-doping unanim acceptat este un obiectiv greu de atins, la fel fiind și diferențierea dintre “artificial și natural” în potențarea efortului fizic.
În anul 1989 la, Strasburg, a fost adoptată “Convenția Europeană Împotriva Dopajului” unde dopajul este definit ca acea acțiune prin care se administrează sportivilor substanțe din anumite clase farmacologice, interzise de către organizațiile sportive internaționale competente. În cadrul acestei Convenții a fost prezentată și lista substanțelor dopante, acestea fiind încadrate în șase clase notate (A,…F) și exemplificate în Tabelul 1.
Conform Convenției de la Strasburg, cele șase clase de agenți de dopaj sunt:
Stimulante
Narcotice
Steroizi anabolizanți
Beta-blocante
Diuretice
Hormoni peptidici și analogi
Tabel 1. Lista agenților de dopaj prezentată în
„Convenția Europeană Împotriva Dopajului” adoptată la Strasburg, 1989
2.2. CLASE DE SUBSTANȚE INTERZISE
Agenția Națională Anti-Doping a publicat lista cu substanțele interzise pentru anul 2015, listă care include următoarele categorii:
Substanțe neaprobate
Orice substanță farmacologică, care nu este cuprinsă în una dintre următoarele secțiuni ale Listei și nu are aprobarea curentă a unei autorități guvernamentale de reglementare în domeniul sănătății pentru uzul terapeutic uman (de exemplu, substanțe aflate în curs de dezvoltare preclinică sau clinică sau retrase, substanțe „designer”, substanțe aprobate doar pentru uz veterinar) este interzisă permanent.
Agenți anabolici
Agenții anabolici sunt interziși.
Steroizi anabolizanți androgeni (SAA)
SAA exogeni*, includ:
1-androstendiol(5α-androst-1-en-3β,17β-diol);1- androstendionă(5α-androst-1-en-3,17-dionă); bolandiol (estr-4-ene-3β,17β-diol); bolasteron; boldenon; boldion(androsta-1,4-dien-3,17-dionă); calusteron; clostebol; danazol(17α-etinil-17β-hidroxiandrost-4-eno[2,3-d]isoxazol); dehidroclormetiltestosteron(4-clor- 17β-hidroxi- 17α- metilandrosta-1,4-dien-3-onă); dezoximetiltestosteron(17α-metil-5α-androst-2-en-17β-ol); drostanolon; etilestrenol(19-norpregna-4-en-17α-ol); fluoximesteron;formebolon; furazabol(17α- metil [ 1,2,5] oxadiazolo [3',4':2,3]-5α-androstan-17β-ol); gestrinon; 4-hidroxitestosteron (4,17β- dihidroxiandrost-4-en-3-onă); mestanolon; mesterolon; metandienonă (17β-hidroxi-17α- metilandrosta-1,4-dien-3-onă); metenolon; metandriol; metasteron (17β-hidroxi-2α, 17α-dimetil- 5α-androstan-3-onă); metildienolon(17β-hidroxi-17α- metilestra-4,9-dien-3-onă); metil-1-testosteron (17β- hidroxi-17α-metil-5α-androst-1 -en-3-onă); metilnortestosteron(17β-hidroxi-17α-metilestr-4-en- 3-onă); metiltestosteron; metribolon(metiltrienolon, 17β-hidroxi-17α-metilestra-4,9,11-trien-3-onă); miboleron; nandrolon; 19-norandrostendionă (estr-4- en-3,17-dionă); norboleton; norclostebol; noretandrolon; oxabolon; oxandrolon; oximesteron; oximetolon; prostanozol(17β-[(tetrahidropiran-2- il)oxi]-1'H-pirazolo[3,4:2,3]-5α-androstan); quinbolon; stanozolol; stenbolon; 1-testosteron (17β-hidroxi-5α- androst-1-en-3-onă); tetrahidrogestrinon(17-hidroxi- 18a-homo-19-nor-17α-pregna-4,9,11 -trien-3-onă); trenbolon (17β-hidroxiestr-4,9,11 -trien-3 -onă);și alte substanțe cu structură chimică similară sau cu efect(e)biologic(e) similar(e).
SAA endogeni** când s-au administrat exogen:
androstendiol (androst–5-en-3β,17β-diol); androstendionă (androst-4-en-3,17-dionă); dihidrotestosteron (17β-hidroxi-5α-androstan-3-onă); prasteron (dehidroepiandrosteron, DHEA), 3β- hidroxiandrost-5-en-17-onă); testosteron, precum și metaboliții și izomerii acestora, incluzând dar nelimitându-se la:
5α-androstan-3α,17α-diol; 5α-androstan-3α, 17β- diol; 5α-androstan-3β, 17α-diol; 5α-androstan- 3β,17β-diol; 5β-androstan-3α,17β-diol; androst-4-en- 3α,17α-diol; androst-4-en-3α,17β-diol; androst-4-en- 3β,17α-diol; androst-5-en-3α,17α-diol; androst-5-en- 3α,17β-diol; androst-5-en-3β,17α-diol; 4- androstendiol (androst-4-en-3β,17β-diol); 5- androstendionă (androst-5-en-3,17-dionă); androsteron(3β-hidroxi-5α-androstan-17-onă); epi- dihidrotestosteron; epitestosteron; etiocolanolon; 7α- hidroxi-DHEA; 7β-hidroxi-DHEA; 7-ceto-DHEA; 19-norandrosteron; 19-noretiocolanolon.
Alți agenți anabolici
Incluzând, dar nelimitându-se la:
Clenbuterol, modulatorii receptorilor selectivi de androgeni (SARMs, de exemplu andarină sau ostarină), tibolon, zeranol și zilpaterol.
Hormoni peptidici, factori de creștere, substanțe înrudite și mimetice
Sunt interzise următoarele substanțe și alte substanțe cu structură chimică similară sau efect(e) biologic(e) similar(e):
Agoniști ai receptorilor eritropoietinei:
Agenți de stimulare a eritropoiezei (ESAs) incluzând, de exemplu darbepoetina (dEPO), eritropoietina (EPO), EPO-Fc; peptide mimetice EPO (EMP), de exemplu CNTO 530 și peginesatida și metoxi polietilen glicol-epoetina beta (CERA);
Agoniști non-eritropoietici ai receptorilor eritropoietinei, de exemplu ARA-290, EPO asialo și EPO carbamilată;
Stabilizatori ai factorilor care induc hipoxia(HIF), de exemplu cobalt și FG-4592 și activatori ai HIF, de exemplu argon, xenon;
Gonadotropina corionică (CG) și hormonul luteinizant (LH) și factorii lor de eliberare, la bărbați, de exemplu buserelin, gonadorelin și triptorelin;
Corticotropinele și factorii lor de eliberare, de exemplu corticorelin;
Hormonul de creștere (GH) și factorii săi de eliberare inclusivhormonul de eliberare a hormonului de creștere (GHRH) și analogii săi, de exemplu CJC-1295, sermorelin șitesamorelin; secretorii hormonului de creștere (GHS), de exemplugrelin șimimetice de grelin, de exempluanamorelin și ipamorelin; și peptide de eliberare ale GH (GHRPs), de exemplualexamorelin, GHRP-6, hexarelin și pralmorelin (GHRP-2).
În plus, sunt interziși următorii factori de creștere:
Factori de creștere a fibroblastelor (FGFs), factorul de creștere a hepatocitelor (HGF), factorul de creștere-1 insulinic (IGF-1) și analogii săi, factori de creștere mecanici (MGFs), factorul de creștere derivat din trombocite (PDGF), factorul de creștere a endoteliului vascular (VEGF) precum și orice alt factor de creștere ce afectează sinteza/degradarea proteinei mușchilor, a tendoanelor sau a ligamentelor, vascularizarea, utilizarea energiei, capacitatea de regenerare sau comutarea tipului de fibră.
Beta-2 agoniști
Toți beta-2 agoniștii, inclusiv toți izomerii optici, de exemplu d- și 1-, acolo unde este cazul, sunt interziși. Cu următoarele excepții:
salbutamolul inhalat (maxim 1600 micrograme în 24 de ore);
formoterolul inhalat (doza maximă 54 micrograme în 24 de ore) și
salmeterolul inhalat, în concordanță cu regimul terapeutic recomandat de producători.
Se consideră că prezența salbutamolului în urină, într-o concentrație mai mare de 1000 ng/mL sau a formoterolului într-o concentrație mai mare de 40 ng/mLnu este datorată utilizării în scop terapeutic a substanței și va fi considerată rezultat analitic advers (AAF), dacă sportivul nu dovedește, pe baza unui studiu farmacocinetic controlat, că rezultatul anormal a fost consecința utilizării unei doze terapeutice inhalate de până la limita maximă indicată mai sus.
Hormoni și modulatori metabolic
Următorii hormoni și modulatori metabolici sunt interziși:
Inhibitori de aromatază, incluzând, dar nelimitându-se la: aminoglutetimid, anastrozol, androsta-1,4,6-trien-3,17-dionă (androstatriendionă), 4-androsten-3,6,17- trionă (6-oxo), exemestan, formestan, letrozol și testolactonă.
Modulatori ai receptorilor selectivi de estrogeni (SERMs) incluzând, dar nelimitându- se la: raloxifen, tamoxifen și toremifen.
Alte substanțe anti-estrogenice incluzând, dar nelimitându-se la: clomifen, ciclofenil și fulvestrant.
Agenți care modifică funcția (funcțiile) miostatinei, incluzând, dar nelimitându-se la: inhibitori ai miostatinei.
Modulatori metabolici:
Activatori ai proteinkinazei activate de AMP (AMPK), de exemplu AICAR; și agoniști ai receptorilor 8 activați de proliferatorul peroxizomilor (PPAR8), de exemplu GW1516);
Insulinele;
Trimetazidina.
Diuretice și agenți mascatori
Următoarele diuretice și agenți mascatori, precum și alte substanțe cu efect(e) biologic(e) similar(e) sunt interzise.
Inclusiv, dar nelimitându-se la:
Desmopresina, probenecid, substituenți de plasmă, de exemplu glicerol și administrarea intravenoasă de albumină, dextran, hidroxietil amidon și manitol)
Acetazolamid, amilorid, bumetanid, canrenon, clortalidon, acid etacrinic, furosemid, indapamid, metolazon, spironolactonă, tiazide de exemplu bendroflumetiazidă, clorotiazidă și hidroclorotiazidă, triamteren și vaptani, de exemplu tolvaptan.
Cu excepția:
Drospirenona, pamabrom și dorzolamida și a brinzolamida aplicate local.
Administrarea locală a felipresinei în anestezia dentară.
Depistarea în proba sportivului oricând sau în competiție, după caz, a oricărei cantități a uneia din următoarele substanțe cu limită de prag: formoterol, salbutamol, cathină, efedrină, metilefedrină și pseudoefedrină, în combinație cu un diuretic sau un agent mascator, se va considera rezultat analitic advers cu excepția cazului în care sportivul are o scutire de uz terapeutic acordată pentru acea substanță, în plus față de cea acordată pentru diuretic sau agentul mascator.
SUBSTANȚE ȘI METODE INTERZISE ÎN COMPETIȚIE
Pe lângă categoriile SO – S5 și Ml – M3 definite mai sus, următoarele categorii sunt interzise în competiție. Substanțe interzise:
STIMULENTE – toatestimulentele,inclusiv toți izomerii optici,de exemplu D- și L-, acolo unde este cazul, sunt interzise.
Stimulentele includ:
stimulente nespecifice:
Adrafinil; amfepramonă; amfetamină; amfetaminil; amifenazol; benfluorex; benzilpiperazină; bromantan; clobenzorex; cocaină; cropropamidă; crotetamidă; fencamină; fenetilină; fenfluramină; fenproporex; fonturacetam [4-fenilpiracetam (carfedon)]; furfenorex; mefenorex; mefentermină; mesocarb; metamfetamină(d-); p-metilamfetamină; modafinil; norfenfluramină; fendimetrazină; fentermină; prenilamină; prolintan.
Un stimulent care nu este introdus în mod expres în această secțiune este o substanță specifică.
stimulente specifice includ, dar nu se limitează la:
Benzfetamină; cathină**; cathinonă și analogii săi, de exemplu mefedrona, metedrona și a- pirolidinovalerofenonă; dimetilamfetamină,efedrină***; epinefrină* * * *(adrenalină); etamivan; etilamfetamină; etilefrină; famprofazonă; fenbutrazat; fencamfamină; heptaminol; hidroxiamfetamină (parahidroamfetamină); izometeptenă; levmetamfetamină; meclofenoxat; metilenedioximetamfetamină; metilefedrină***; metilhexanamină (dimetilpentilamină); metilfenidat; niketamidă; norfenefrină; octopamină; oxilofrină (metilsinefrină); pemolină; pentetrazol; fenetilamină și derivații săi; fenmetrazină; fenprometamină; propilhexedrină; pseudoefedrină*****; selegilină; sibutramină; stricnină; tenamfetamină (metilenedioxiamfetamină); tuaminoheptan; și alte substanțe cu structură chimică similară sau efect(e) biologic(e) similar(e).
Cu excepția: derivaților de imidazol pentru uz local/oftalmic și a acelor stimulente incluse în Programul de monitorizare pe 2015*.
* Bupropion, cafeină, nicotină, fenilefrină, fenilpropanolamină, pipradol și sinefrină: aceste substanțe sunt incluse în Programul de monitorizare pe 2015 și nu sunt considerate substanțe interzise.
** Cathina: interzisă când concentrația sa în urină este mai mare de 5 micrograme per mililitru.
*** Efedrina și metilefedrină: interzise, atunci când concentrația oricăreia dintre ele în urină este mai mare de 10 micrograme per mililitru.
**** Epinefrină (adrenalină): nu este interzisă în administrarea locală, de exemplu nazală, oftalmologică sau administrarea asociată cu agenții anestezici locali.
***** Pseudoefedrina: interzisă când concentrația sa în urină este mai mare de 150 micrograme per mililitru.
NARCOTICE
Sunt interzise următoarele:
Buprenorfină, dextromoramidă, diamorfină (heroină), fentanil și derivații săi, hidromorfonă, metadonă, morfină, oxicodonă, oximorfonă, pentazocină și petidină.
CANABINOIDE
Sunt interzise:
Delta 9-tetrahidrocanabinol (THC) natural (de exemplu canabis, hașiș și marijuana) sau sintetic;
Canabimimeticele, de exemplu ierburile „Spice”, JWH-018, JWH-073, HU-210.
GLUCOCORTICOSTEROIZI
Toți glucocorticosteroizii sunt interziși în administrarea pe cale orală, intravenoasă, intramusculară sau rectală.
SUBSTANȚE INTERZISE ÎN ANUMITE SPORTURI
ALCOOL
Alcoolul (etanolul)este interzis numai în competiție, în sporturile menționate mai jos. Detectarea acestuia se va realiza prin analizarea respirației și/sau a sângelui. Pragul de infracțiune doping este echivalent cu o concentrație de alcool în sânge de 0,10 g/L.
Sporturi de aer (FAI)
Tir cu arcul (WA)
Automobilism (FIA)
Motociclism (FIM)
Bărci cu motor (UIM)
BETA- BLOCANTE
Beta-blocantele sunt interzise doar în competiție,în următoarele sporturi, iar acolo unde este menționat și în afara competiției:
Tir cu arcul (WA)
Automobilism (FIA)
Biliard (toate disciplinele) (WCB S)
Darts (WDF)
Golf (IGF)
Tir(ISSF,IPC)
Schi / snowboard (FIS) în sărituri cu schiurile, freestyle aerials/halfpipe și snowboard halfpipe/big air
Sporturi subacvatice (CMAS) în apnea cu greutate constantă cu sau fără palme, apnea dinamică cu sau fără palme, apnea cu imersie liberă, apnea ’’jump blue”, vânătoare subacvatică, apnea statică, tir cu harponul și apnea cu greutate variabilă.
Beta-blocantele includ, dar nu sunt limitate la următoarele: acebutolol, alprenolol, atenolol, betaxolol, bisoprolol, bunolol, carteolol, carvedilol, celiprolol, esmolol, labetalol, levobunolol, metipranolol, metoprolol, nadolol, oxprenolol, pindolol, propranolol, sotalol și timolol.
PROGRAMUL DE MONITORIZAREPE ANUL 2015
Următoarele substanțe sunt incluse în Programul de monitorizare pe 2015:
1.Stimulente: numai în competiție:
Bupropion, cafeina, nicotină, fenilefrina, fenilpropanonolamina, pipradrolși sinefrina.
2.Narcotice: numai în competiție:
Hidrocodonă, mitraginină, raportul morfină/codeină; tapentadolși tramadol.
3.Glucocorticosteroizi: în competiție
(pe alte căi de administrare decât cea orală, intravenoasă, intramusculară sau rectală)și în afara competiției(pe toate căile de administrare)
4.Telmisartan: în competiție și în afara competiției
5.Meldonium: în competiție și în afara competiției
CAPITOLUL III. AGENȚI DE DOPAJ ȘI EFECTUL LOR ASUPRA ORGANISMULUI SPORTIVULUI
3.1. Scurt istoric al dopajului
Nu se poate da o definiție exactă a fenomenului de dopaj, deoarece este un proces foarte complex care implică o serie de reacții fizice, chimice dar și psihice care se desfășoară în organism, în funcție de substanțele sau amestecurile de substanțe administrate.
Încă din cele mai vechi timpuri a fost cunoscută dorința sportivilor de a atinge performanța urmând un drum cât mai scurt, chiar dacă acest lucru implica anumite procedee care nu erau acceptate în cadrul competițiilor sportive. Astfel, consumarea unor substanțe interzise putea să mărească de până la 12 ori puterea de acțiune a unui organism normal.
În trecut erau folosite astfel de substanțe extrase din plante sau ciuperci de către gladiatori, pentru a crește performanțele sistemului nervos și muscular, fiind astfel greu de doborât în arenă. În perioada medievală, cavalerii care participau la acele turniruri, un fel de antrenament pentru adevăratele lupte care se desfășurau atunci, consumau alcool din abundență pentru a prinde curaj.
Atleții francezi se dopau în trecut cu o mixtură pe bază de frunze de coca și vin folosită pentru a spori forța sistemului muscular. Cocaina, anestezic local, stimulant și euforizant a fost răspândită pe o scară largă ca substanță de dopaj.
Chiar și în cadrul evenimentului modern, organizat în anul 1979, intitulat sugestiv „Cursa ciclistă de 6 zile” au fost utilizate anumite substanțe cu efect dopant asupra organismului, substanțe precum cafeină, zahăr îmbibat în uleiuri eterice, sau chiar consum de alcool.
Dar nu numai astfel de substanțe sunt considerate dopante, ci și o serie de medicamente care au fost utilizate atât la oameni cât și la animale.
Dacă un anumit medicament poate produce creșterea performanțelor într-un sport, există și sporturi în care medicamentul poate avea efecte care nu sunt tocmai ceea ce îi trebuie sportivului în cauză. Un astfel de exemplu îl reprezintă calmantele, substanțe care sunt contraindicate în acele sporturi care necesită un grad mare de excitabilitate.
Folosirea unor astfel de substanțe nu scutește întotdeauna sportivul de muncă. Există situații în care va munci mai mult, având antrenamente mai dese și mai dure.
În prima parte a secolului XIX, în urma testelor efectuate la maratoniști s-a descoperit că aceștia consumau un amestec de stricnină și coniac, care avea rolul de a crește rezistența la efort și de a alerga mai bine. Tot în această perioadă au început să fie depistate și la caii folosiți la curse anumite substanțe medicamentoase care aveau rolul fie de a-i face mai rapizi, fie de a-i încetini.
În anul 1936, în cadrul Jocurilor Olimpice de la Berlin a fost identificat fenomenul de doping simptomatologic, care constă în utilizarea de medicamente cu acțiune specifică în vederea înlăturării unor simptome aferente sportului de performanță: tahicardie, oboseală, crize de angină pectorală.
O substanță aparte este bromantanul, utilizat de ruși ani de zile în armată, pentu a permite soldaților să reziste la temperaturi extreme și la privarea de somn.
Adevăratele efecte ale medicamentelor asupra performanțelor sportivului nu vor fi niciodată cunoscute, deoarece sunt folosite în secret, astfel încât, cercetări planificate adecvat nu vor fi niciodată realizate.
3.2 Stimulantele
Sistemul nervos central (SNC) pune în contact organismul cu mediul exterior și coordonează unitar activitatea celorlalte aparate și sisteme.
Stimulentele au rolul principal de a stimula activitatea sistemului nervos central (SNC), determinând astfel o creștere a excitabilității creierului și a măduvei spinării, a travaliului inimii și a activității metabolice.3 De asemenea, acestea pot ameliora performanțele diminuate de oboseală. În urma cercetărilor efectuate pe animalele de laborator s-a ajuns la concluzia că aceste substanțe provoacă agitație și cresc mobilitatea spontană. Activitatea psihomotorie rămâne coordonată, chiar pentru dozele mari, iar modificările electroencefalografice sunt asemănătoare reacției de trezire.
Îndepărtarea oboselii și stimularea psihomotorie se datorează excitării scoarței cerebrale, direct sau prin intermediul sistemului reticulat ascendent activator. Funcțiile neuronilor sunt crescute, dar metabolismul lor nu este ameliorat, rezervele se epuizează iar cataboliții rezultați se acumulează. Acestea determină caracterul nociv al abuzului de stimulante psihomotorii.
Sportivii care testează aceste substanțe sunt încântați de efectul lor asemănător cu cel al adrenalinei secretată fiziologic în organism, efectcare se manifestă prin diminuarea sensibilității la durere, apariția unei stări de vioiciune, atenție crescută, sporirea capacității de concentrare și a celei de efort.
În administrarea acestei categorii de medicamente trebuie să se acorde o foarte mare atenție dozelor, deoarece în cazul administrării unor doze superioare celor terapeutice, excitația iradiază: la centri bulbari și în măduva spinării, în cazul stimulantelor corticale, la segmentele supraiacente, în cazul analepticelor bulbare, la centrii bulbari și superiori, în cazul stimulantelor medulare.
La doze toxice pot să apară convulsii: clonice în cazul excitantelor bulbare, respectiv tetanice, în cazul excitantelor medulare.
Efectele secundare sunt datorate în cea mai mare parte proprietăților fizice, chimice și biologice ale medicamentului respectiv, ca și în cazul acțiunii principale. În general acest tip de efecte se întâlnesc la majoritatea indivizilor la care se administrează un anumit medicament, dar amploarea manifestărilor clinice sau biologice a acestor efecte secundare variază de la individ la individ, de la manifestări subclinice la manifestări clinice deosebit de intense.
Din aceasta categorie de substanțe fac parte și amfetaminele, substanțe înrudite structural cu adrenalina, la care predomină efectele stimulante psihomotorii, anorexigene și simpatomimetice.
Amfetaminele acționează la nivelul organismului prin eliberarea unui exces de dopamină cu acțiune stimulantă. Deoarece există un risc crescut de abuz și respectiv dependență, această clasă de substnță este indicată în narcolepsie, sindrom hiperkinetic al copilului, în obezitate ca anorexigene, sau în depresii atipice. Acestea sunt substanțe care dau dependență și duc, în cazul persoanelor neobișnuite cu ele, la creșterea dozelor până la valori care pot fi letale. Persoana în cauză tinde să își crească din ce în ce mai mult doza administrată, pentru a atinge o stare de euforie.
După administrarea unei doze se înregistrează o fază de excitație fizică și psihică, care se manifestă printr-o senzație de luciditate, de stimulare a memoriei, de creștere a forței fizice.
Amfetaminele sunt asemănătoare structural cu catecolaminele. Ele vor crește cantitatea de catecolamine în anumite arii corticale fie printr-o eliminare neuronală crescută, fie prin interferența cu recaptarea neuronală după realizarea transmiterii sinaptice. Astfel crește eficiența neurotransmițătorului și, în funcție de aria în care are loc creșterea, pot să apară modificări comportamentale.
Cercetările efectuate au arătat că într-adevăr amfetaminele cresc performanța în sport, respectiv înot. În cazul alergătorilor, pe distanțe medii aceștia nu beneficiază de pe urma administrării stimulentelor, deoarece ele cresc rata eliberării acizilor grași liberi din țesutul adipos. Acizii grași rezultați sunt folosiți preferențial în mușchi, economisind glicogenul, dar aceasta va conduce la generarea unei cantități mai mici de ATP pentru aceeași cantitate de oxigen consumat.
În timpul efortului fizic, prin transpirație se eliberează mari cantități de căldură în mediul înconjurator, menținând temperatura corpului sportivului în limite normale. Amfetaminele scad fluxul sanguin la nivelul pielii și perturbă astfel mecanismul fiziologic de răcire. S-a estimat că în ultimii zece ani, mai mult de 100 de atleți au murit prin utilizarea unor astfel de compuși.
Utilizarea amfetaminei pentru dopaj de către sportivi prezintă riscuri ce depășesc cu mult eventualele beneficii. Îndepărtarea oboselii favorizează prelungirea excesivă a efortului, iar stimularea simpatică favorizează apariția hipertermiei. În cazul epuizării extreme a rezervelor se poate ajunge la „prăbușirea neuroendocrină”.
Administrarea dozelor repetate de amfetamine duce la instalarea toleranței, care are drept consecință creșterea dozelor, atingându-se dozele toxice, situație în care persoana în cauză manifestă idei paranoide, agresivitate, stereotipii motorii, bruxism, sau chiar apariția halucinațiilor.
Tot din categoria stimulantelor SNC face parte și efedrina. Aceasta este un produs obținut din specii de Ephedra, utlizat ca simpatomimetic cu acțiune apropiată de cea adrenalinei, dar cu efecte prelungite. Conform cercetărilor efectuate asupra efedrinei s-a ajuns la concluzia că aceasta are o absorbție per os bună, dar cu o serie de reacții adverse neplăcute și periculoase în același timp pentru organism. La doze terapeutice, crește presiunea arterială prin creștera debitului cardiac și de asemenea prin inducerea vasoconstricției periferice. Efedrina produce de asemenea bronhodilatație, scade tonusul și motilitatea intestinală, relaxează peretele vezicii, contractând sfincterul și relaxează detrusorul și de obicei reduce activitatea uterină.
Are acțiune stimulatoare asupra centrului respirator, dilată pupila, dar cu toate acestea nu afectează reflexele de adaptare la lumină. Efedrina acționează direct asupra metabolismul, deoarece stimulează activitatea glandei tiroide forțând-o să transforme L-tiroxina în L-tironină, rezultatul fiind acela de accelerare a metabolismului. La fel de importantă este și proprietatea efedrinei de a produce în organism termogeneză, astfel că organismul sportivului poate arde o cantitate mult mai mare de calorii.
O altă substanță care face parte din clasa stimulantelor SNC este cafeina. Aceasta este un derivat purinic extras din semințele Arborelui de Cafea (Coffea Arabica). Este unul dintre cei mai utilizate stimulante și se consumă sub formă de extract apos. Cafeina este utilizată în lumea modernă în scop recreațional, dar și în scop medical, având rolul de a readuce starea de vigilență în momentele în care apare slăbiciunea.
Dozele uzuale de 100 – 200 mg cafeină sunt folosite pentru a crește vigilența, apariția gândurilor clare și fluente, concentrarea și în general o mai bună coordonare a întregului corp. Ca reacții adverse în urma administrării cafeinei pot să apară: cefalee, pierderea controlului motor, neliniște, vertij, scăderea apetitului, creșterea termogenezei. Cafeina este responsabilă de creșterea capacității de efort intelectual și fizic. Performanțele psihomotorii pot fi ameliorate, dar nu și cele care presupun activități motorii de mare finețe. Cafeina se folosește ca atare (cafeină bază), sau sub formă de săruri. Pentru acțiunea excitantă centrală cafeina este indicată în tratamentul intoxicației acute cu băuturi alcoolice (dar administrată subcutanat). De asemenea poate fi utilă pentru tratamentul migrenei și a altor tipuri de cefalee vasculară, unde beneficiul se datorează vasoconstricției în teritoriul carotidei.
Cafeaua crește tensiunea arterialã si mãreste numãrul de bãtãi ale inimii. Deși modificãrile survenite nu sunt mereu semnificative, creșterea tensiunii arteriale poate deveni un aspect periculos pentru hipertensivi. S-a demonstrat, de asemenea, că există o conexiune și cu accelerarea ritmului respirator, ceea ce le este folositor celor care au afecțiuni pulmonare sau respiratorii.De asemenea, este contraindicată în cardiopatie ischemică, în aritmii cardiace, la persoanele care au ulcer sau la cele care prezintă insomnii.
Sindromul de abstinență se manifestă mai puternic la indivizii cu consum excesiv de cafeină (500 mg/zi), dar se poate manifesta și la cei cu un consum ușor, de aproximativ 100 mg/zi. Simptomele predominante, raportate de pacienți în această situație sunt: cefalee, oboseală marcată și/sau somnolență, anxietate sau depresie, grețuri și/sau vărsături.
Conform ultimelor studii s-a ajuns la concluzia că în orice sport care supune mușchii la o activitate intensă pe un interval mai mare de timp cafeina este de ajutor. Aceasta face ca celulele din mușchi să se contracte mai eficient și în același timp reduce durerea în timpul exercițiului fizic.
3.3 Analgezice narcotice
În general, analgezicele reprezintă o clasă de substanțe medicamentoase cu rolul de a inhiba percepția durerii, lucru care le diferențiază de anestezice care au rolul de a bloca transmiterea senzației de durere. Analgezicele narcotice se mai numesc și analgezice opioide, au efect analgezic puternic iar la administrarea pe o perioadă îndelungată pot produce dependență și toleranță.
În sport, aceste substanțe au fost folosite mai ales pentru a mări rezistența la durere în antrenamente și competiții. Ele pot avea și efecte negative, deoarece sportivul poate suferi răni irecuperabile, din cauza mascării durerii. Durerea acută trădează, din punct de vedere biologic, o distrucție tisulară cu potențial de gravitate
Din această categorie de substanțe cele mai cunoscute sunt analgezicele opioide, morfinice sau euforizante, medicamente cu acțiune analgezică intensă, adesea însoțită de calmarea anxietății, sedare sau euforie. Acestea acționează în special la nivelul sistemului nervos central, favorizând procesele care controlează inhibitor durerea. Efectele sunt consecința acționării unor receptori specifici care corespund peptidelor opioide endogene, ce reprezintă agoniștii fiziologici.
Proprietățile analgezice ale opiului sunt cunoscute de multe secole, efectele fiind date de substanța chimică numită morfină. Ulterior s-a dezvoltat o gamă largă de substanțe cu structură și proprietăți asemănătoare morfinei, substanțe care se numesc opioizi sau opiacee.
Opiul ( gr.opion = suc; echivalează cu meconium și cu termenul de laudanum, care este atribuit lui Paracelsus) se prezintă sub forma unui suc lăptos, care în contact cu aerul se încheagă și ia culoare brună. Se obține prin incizarea capsulelor imature de papaver somniferium și conține o serie de alcaloizi, printre care morfină, codeină și papaverină.
Alacaloizii sunt substanțe organice cu azot, cu caracter bazic, iar prin opiacee se înțeleg substanțe cu structură fenantrenică, conținute în opiu și care au proprietăți analgezice, cum ar fi morfinaprezentă în opiu în concentrație de aproximativ 10% sau codeina prezentă în opiu în concentrație de aprox 0,5%. Alcaloizii cu structură izochinolinică din opiu cum ar fi noscapina prezentă în opiu în concentrație de aproximativ 6% sau papaverina, prezentă în opiu în concentrație de 1% nu are efecte analgezice.
Deci, morfina este principalul alcaloid al opiumului. Are acțiune asupra sistemului nervos central, asupra respirației, asupra tubului digestiv, ligamentelor musculare, asupra sistemului cardio-vascular și, evident, în cele din urmă, asupra întregului organism.
Termenul de opioizi este rezervat multor substanțe a căror structură chimică este relativ diferită de structura chimică a morfinei, dar care prezintă proprietăți foarte asemănătoare cu aceasta.
Aceste substanțe medicamentoase sunt indicate în special în tratarea durerii acute, dar unele tratate menționează utilizarea acestora și în durerea cronică. De asemenea, alte indicații ale opioizilor ar fi tuse, anxietate, diaree. Totuși, în prezent, preparatele din opiu au o utilizare mai limitată în terapie, ca analgezice și antidiareice.
În urma tratamentului cu astfel de substanțe cele mai frecvente reacții adverse amintite au fost greața, vărsături, constipație, retenție urinară, confuzie, amețeală. De asemenea, oprirea bruscă a tratamentului are reacții adverse importante. Simptomatologia sevrajului include, în acest caz anxietate, insomnii, febră, frisoane, mialgii. În momentul actual există numeroase variante de tratament, atât al efectelor secundare asociate utilizării normale ale opioidelor, cât și sevrajului indus de oprirea irațională a administrării. Apariția sevrajul poate fi evitată dacă întreruperea administrării opioidului se face treptat. Foarte important de menționat este faptul că administrarea acestor substanțe se face cu precauție, iar monitorizarea pacienților este obligatorie mai ales în cazul în care aceștia au vârste înaintate sau au și alte patologii asociate.
Morfina este cel mai important alcaloid din opiu, care se găsește sub diverse forme farmaceutice în funcție de calea de administrare. Se absoarbe rapid după administrarea parenterală sau inhalatorie. După administrarea orală are loc un prim pasaj hepatic, cu o biodisponibilitatede 20-30% . Concentrația plasmatică maximă se atinge la 10-20 de minute de la administrarea intravenoasă sau subcutanată. Cantități mici de substanță trec prin bariera hematoencefalică ajungând la nivelul SNC.
Administrată în doze treapeutice, la omul normal, morfina produce liniștire, o senzație de amețeală și ușoară confuzie cu caracter plăcut. În caz de dureri și anxietate, durerea este urmată de o stare de bine. Administrarea repetată întărește efectul euforizant. Uneori pot surveni tulburări psihice: gândirea își pierde secvența logică, imaginația este exacerbată. După dozele mari bolnavul adoarme, dar poate fi trezit cu ușurință. Efectul liniștitor și euforizant, deși uneori avantajos terapeutic, reprezintă unul din factorii care favorizează dezvoltarea dependenței.
Datorită acestei serii de reacții adverse care pot fi benefice pentru sportivi, dar în același timp și periculoase, administrarea morfinei este interzisă acestora, sau în cazuri excepționale în care se administrează aceată substanță, sportivul trebuie atenționat asupra faptului că testele antidoping vor fi pozitive, iar acesta riscă eliminarea din concurs.
Un alt compus extrem de important este codeina. Ea se găsește ca atare în opiu, dar în mod obișnuit se prepară industrial plecând de la morfină. În organism codeina se poate transforma în morfină prin demetilare și este posibil ca unele efecte ale codeinei să fie de fapt efecte ale morfinei formată în organism prin demetilarea codeinei. Efectul analgezic al codeinei este slab comparativ cu cel al morfinei, apreciindu-se că efectul analgezic al codeinei este aproximativ de aceeași intensitate cu efectul analgezic al paracetamolului sau aspirinei, iar riscul codeinei de a produce toxicomanie și dependență este practic neglijabil.
Efectul antitusiv constituie principala utilizare terapeutică a codeinei, medicamentul fiind indicat în tratamentul tusei seci, spastice, iritative. Efectul de încetinere a tranzitului intestinal permite utilizarea codeinei în tratamentul anumitor cazuri selecționate de boli diareice iar într-un alt context constipația este una din reacțiile adverse comune ale codeinei.
În general se administrează oral, sub formă de săruri de codeină: sulfat sau fosfat. Este inclusă în multe combinații alături de paracetamol, aspirină și alte antiinflamatoare nesteroidiene, deoarece în aceste asocieri componentele își potențează reciproc efectul analgezic.
Deprimarea centrului tusei este mai puternică decât în cazul morfinei. Codeina este mai puțin toxică decât morfina, dar totuși efectul anticonvulsivant este mai mare. Îndepărtează sau reduce durerea prin modificarea sensibilității receptorilor. Scade senzația de oboseală, dispare frica; la sfârșitul efectului are loc o epiuzare și se intră într-un somn profund. Acest medicament se află pe lista substanațelor prohibite din cauza efectelor adverse destul de grave. De aceea sportivii trebuie să fie avertizați cu privire la posibilele rezultate pozitive obținute în urma testelor antidoping.
3.4 Steroizi anabolizanți
Steroizii anabolizanți reprezintă o categorie aparte de compuși, asemănători structural cu testosteronul și având acțiune virilizantă moderată.Sunt compuși care favorizează menținerea și depozitarea proteinelor, determinând un bilanț azotat pozitiv.
Termenul de ”steroid” este un termen generic dat compușilor care conțin în structura lor un nucleu de tip sterolic.
În anul 1929 a fost pus al punct primul procedeu de obținere a unui extract potent din testicule de taur, iar în anul 1935 acest extract a fost obținut într-o formă purificată. Un an mai târziu a fost sintetizat testosteronul, pornind de la colesterol. Acesta a fost primul steroid anabolizant obținut vreodată și stă la baza tuturor derivaților care se folosesc astăzi în medicină. În 1936 testosteronul a fost folosit într-un experiment care a demonstrat creșterea excreției de azot și creșterea masei corporale.
Steroizii anabolizanți au fost sintetizați în anii ’30 pentru tratarea hipogonadismului, boală în care testiculele nu produc o cantitate suficientă de testosteron, pentru o creștere, dezvoltare și funcționare sexuală normală. Aceste medicamente sunt indicate în tulburări de creștere la prematuri, în stări de convalescență, caracterizate prin pierderea în greutate, în cașexie, anorexii, stări depresive accentuate, cu scădere în greutate, în escare de decubit, în paraplegie, tratamentul paleativ al cancerului, tratamentul diverselor boli infecțioase cronice, în hipertrofia de prostată, hiperfoliculinemie, dismenoree, fibrom uterin, carcinom mamar, ca inhibitori ai lactației, acromegalie, gigantism, arterite și osteoporoză senilă.
Ca orice medicament, steroizii anabolizanți vin însoțiți de o serie de efecte secundare, care se manifestă în funcție de sensibilitatea fiecărui utilizator, și mai ales în funcție de dozele folosite. De regulă, folosirea unor doze mai mari decât cele terapeutice este considerată o practică foarte riscantă.
Inhibiția producerii hormonilor proprii este poate cea mai cunoscută reacție adversă a utilizării steroizilor anabolizanți. Atunci când un hormon este introdus în corp, organismul va trimite un mesaj să se înceteze producția proprie pentru că încearcă să își păstreze un anumit echilibru numit hemostază. Pentru a face acest lucru, creierul trimte un mesaj testiculelor, de exemplu, să nu mai producă testosteron atunci când acesta este în cantități ridicate în organism. Din păcate aceasta se produce în situația oricărui hormon introdus în organism. În mai toate cazurile, lucrurile revin la normal odată cu echilibrarea cantității hormonilor din sânge. Pentru a preveni sau a diminua pe cât posibil acest efect secundar se folosesc anti-estrogenii. Studiile au arătat că, la persoanele care au făcut pauză în folosirea steroizilor timp de un an, producerea hormonilor proprii este în limitele normale. De aici se poate trage concluzia că procesul este reversibil odată cu încetarea folosirii steroizilor.
Altă caracteristică negativă a steroizilor este că sunt hepatotoxici, adică au un efect nociv asupra ficatului. Dar și acest lucru a fost de multe ori exagerat. Într-adevar, în cazul steroizilor orali, producția de enzime din ficat crește. Dar unele studii au arătat că după încetarea administrării totul a revenit la normal fără a lăsa ficatul afectat într-un fel. Desigur, la doze foarte mari sau într-un ciclu prea îndelungat pot apărea leziuni permanente ale ficatului. În general, steroizii orali au un impact mai mare asupra ficatului decât cei injectabili. Steroizii mai pot avea un impact și asupra colesterolului. Ei fac „colesterolul bun” să scadă și pe „cel rău” să crească. Dar, în mai toate cazurile se revine la normal după încetarea administrării steroizilor.
Ginecomastia, adică dezvoltarea sânilor la bărbați, este un alt efect secundar care poate apărea. Acest lucru se datorează faptului că, în organism, se află o cantitatea prea mare de estrogeni, din cauza unui proces numit aromatizare, atunci când un androgen ca testosteronul se transformă în estrogeni. De obicei, efectele încep să se facă simțite după câteva zile, și se manifestă prin mâncărimi ale sfârcurilor și apoi durere.
O agresivitate crescută apare în timpul folosirii steroizilor. Acest lucru poate ajuta de multe ori dacă este canalizată asupra antrenamentelor, pentru a le face mai intense. Dar s-au semnalat și cazuri când indivizii care foloseau steroizi au manifestat un comportament antisocial, mânie și chiar schizofrenie. Dar aceste cazuri reprezintă mai puțin de 5%. Un alt studiu a arătat că persoanele care au o fire mai violentă sunt predispuse la folosirea steroizilor. Dar acestea nu înseamnă neapărat că le și mărește considerabil agresivitatea, fără ca aceștia să o poată controla.
Depresia este cu siguranță una dintre gravele efecte secundare produse de steroizii anabolizanți. În mod evident steroizii vor avea un impact asupra balanței hormonale din organism, ceea ce poate duce la o schimbare a stării de spirit. În majoritatea cazurilor se poate observa o creștere a irascibilității și agresivității, dar există și cealaltă față a monedei, unii putând cădea în depresii. Asta se poate întampla cu indivizii care sunt instabili emoțional la un dezechilibru între hormonii androgeni și estrogeni. Este mai frecvent la bărbați, atunci când se întrerupe administrarea steroizilor. Din cauza suprimării testosteronului endogen, durează o vreme până acesta își revine. În acest interval, estrogenii pot fi mai stabili. Aceasta va rezulta într-o perioadă de timp în care hormonii sexuali dominanți vor fi estrogeni. Pentru unii, această perioadă poate fi plină de sensibilitate emoțională, tristețe și lipsa motivației (simptomele depresiei). Aceste manifestări pot apărea și în timpul ciclurilor cu steroizi anabolici, dar slab androgenici. Aceștia pot suprima poducția proprie de testosteron dar, din cauza efectului androgen redus nu pot compensa lipsa testosteronului natural, rezultând stări depresive. Cel mai indicat este să se monitorizeze administrarea steroizilor, iar atunci când se iau steroizi anabolizanți, să se administreze și o doză mică de testosteron pentru a alunga stările de plictiseală și lipsa de motivație. Desigur, după cicluri puternice se recomandă administrarea de medicamente auxiliare pentru recuperare (Nolvadex, Clomid etc.).
Testosteronul este un hormon anabolizant, care ajută la construirea masei musculare. Atât el, cât și alți androgeni provoacă două categorii principale de efecte: virilizante și anabolizante. Cercetările au dovedit în mod constant că nivelul seric al testosteronului este mai crescut după un antrenament de forță. Această creștere este afectată de cantitatea de masă musculară stimulată, încărcătura folosită în cadrul antrenamentului și nivelul de intensitate. Legătura între testosteron și masa musculară este destul de clară în termeni generali: cu cât există o cantitate mai mare dintr-una, cu atât va exista o cantitate mai mare și din cealaltă. Antrenamentul de forță, cu toate că nu îți va produce o creștere permanentă a nivelului de testosteron, în mod sigur îi va da câteva "impulsuri", producând o mărire pe termen scurt.
Testosteronul, care începe să fie secretat în cantități mari la pubertate, provoacă maturarea organelor genitale masculine și dezvoltarea caracterelor sexuale secundare caracteristice. Efectul anabolizant este evidențiat mai ales la nivelul mușchilor striați și al oaselor. În afara dezvoltării mușchilor, în cadrul caracterelor sexuale masculine, testosteronul și alți steroizi înrudiți determină mărirea masei musculare a adultului. Acest efect este favorizat de exercițiul muscular intens și prelungit, așa cum a fost dovedit la atleți. Hormonul ușurează fixarea calciului în oase, probabil datorită dezvoltării matricei proteice osteoide.
Testosteronul are două mari funcții: androgenică și anabolică.
Funcția androgenică se referă la dezvoltarea caracterelor sexuale secundare cum ar fi: pilozitate de tip masculin, secreția de sebum, dezvoltarea scheletului, îngroșarea vocii, repartiția depozitelor de grăsime, agresivitate.
Funcția anabolică se referă la stimularea sintezei de proteine, printre care și proteine musculare .
Testosteronul are și un efect puternic asupra sistemului nervos și chiar asupra personalității, crescând capacitatea intelectuală, atenția, concentrarea. În cantități mari însă, testosteronul duce la agresivitate și pierderea concentrării.
Un nivel scăzut de testosteron poate duce la probleme diverse, cum ar fi: atrofierea mușchilor, demineralizarea oaselor, atrofierea penisului, dispunerea grăsimii de rezervă după un tipar feminin (talie, coapse), depresie, scăderea capacității de concentrare, insomnii, diminuarea libidoului, impotență, sterilitate.
3.5 Beta blocante
Această categorie de medicamente reprezintă o clasă importantă de medicamente utilizate pentru tratamentul bolii coronariene ischemice, fiind utile în terapia tuturor tipurilor de angină pectorală, cu excepția anginei vasospastice.
Principalele efecte relevante terapeutic consecutive beta-blocadei sunt efectul antihipertensiv, efectul antiangios și efectul antiritmic.
Efectele favorabile în tratamentul cardiopatiei ischemice derivă din blocarea receptorilor β1 adrenergici, cu decuplarea consecutivă a cordului de stimularea simpato-catecholaminergică produsă de efort, emoții sau alte echivalente ale efortului. Prin scăderea frecvenței cardiace, mai ales în timpul efortului și prin deprimarea contractilității miocardice β blocantele adrenergice reduc necesarul miocardic de oxigen. În plus, ele sunt capabile să amelioreze și aportul de oxigen la nivelul miocardului.
Pe de altă parte, însă, privarea cordului de stimularea simpatică poate duce la apariția de reacții adverse, acestea fiind de fapt o exagerare nedorită a efectului lor terapeutic. Ele pot produce bradicardie excesivă, bloc atrioventricular, agravarea insuficienței cardiace, grație blocării receptorilor β1 adrenergici. Blocarea receptorilor β de la nivel central poate determina senzație de oboseală și poate agrava fenomenele depresive, mai ales la vârstnici și la bolnavii deja depresivi.
Întreruperea bruscă a tratamentului cu β blocante poate agrava starea bolnavilor anginoși, cu creșterea frecvenței și a intensității crizelor anginoase și de aceea aceste medicamente trebuie întrerupte treptat.
Toate β blocantele au în principiu eficacitate similară în tratamentul anginei pectorale, inclusiv cele cu proprietăți simpatomimetice intrinseci, care deși stimulează într-o oarecare măsură cordul, îl protejează totuși de acțiunea catecholaminelor circulante.
Aceste substanțe au un efect de relaxare asupra funcției musculare, ceea ce le face ilegale pentru sportivii care beneficiază de pe urma blocării adrenalinei din organism.
În formele medii de intoxicații, presiunea sistolică se situează în jurul valorii de 80 mm Hg iar alura ventriculară este sub 60 bătăi/minut. La acestea se pot adăuga tulburările de conducere atrio-ventriculare cu alungirea intervalului PR sau blocuri de grad înalt, cât și blocurile intraventriculare cu lărgirea QRS.
În formele severe, care apar în special după ingestia de propranolol, se produc tulburări circulatorii în câteva ore, cu instalarea comei cu colaps și puls nedecelabil.
Efectul antianginos, care se traduce prin diminuarea evidentă a frecvenței și intensității crizelor dureroase la bolnavii cu angină de piept, este cauzat de diminuarea controlului adrenergic al inimii, cu scăderea frecvenței sinusale și micșorarea contractilității miocardului. Consecutiv scade consumul de oxigen și este evitată ischemia la nivelul fibrelor miocardice.
“Efectul calmant” al propranololului și al altor beta-blocante a fost cu repeziciune întrebuințat și în alte scopuri. Muzicienii au început să-l folosească încă din anii ’70 pentru a micșora efectele stresului și nervozității în timpul concertelor. Se estimează că peste 30% dintre muzicienii profesioniști ar folosi cu regularitate beta-blocante pentru a reduce de exemplu transpirația mâinilor. Pentru sportivi beta-blocantele sunt trecute pe lista substanțelor interzise, dar numărul cazurilor de doping cu acest preparat este relativ redus comparativ cu alte substanțe.
Beta blocantele pot diminua performanțele în sporturi precum atletism, dar pe de altă parte pot reduce tremurul și pot îmbunătăți siguranța la nivelul mâinilor, fiind utilizate în sporturi de precizie. Din aceste motive ele sunt interzise de către Agenția Mondială Anti-Doping pentru concurență profesională în tir cu arcul, biliard, golf, tir, precum și în alte sporturi .
Efectele secundare generate în special de supradoză includ hipotensiune, atac de cord, amețeală, oboseală cronică, insomnie și disfuncții sexuale. Cu toate acestea, și beta blocantele ȋncep să fie folosite ca și substanțe dopante, dar pe o scară relativ redusă.
Propranololul este principalul blocant beta adrenergic folosit terapeutic. Este indicat ca antiaritmic, antianginos și antihipertensiv, dar are și o oarecare acțiune chinidinică. Datorită efectelor prezentate anterior și mai ales datorită acțiunii la nivelul sistemului nervos central, acest medicament a fost interzis în sporturile de precizie si sportivilor în general.
3.6 Diureticele
Diureticele sunt substanțe care acționează la nivelul rinichiului și care au rolul de a stimula procesul de formare și eliminare a urinii. Diureticele sunt clasificate în funcție de efectul asupra ionului de potasiu (K). Sunt diuretice care elimină ionul K ( Hidroclorotiazida, Xipamida, Indapamid) și diuretice care-l rețin ( Spironolactona, Acetazolamida). Rolul potasiului în organism se află în strânsă relație cu legătura pe care acest mineral o are cu sodiul. În timp ce excesul de sodiu a fost intens discutat în cadrul demersurilor științifice despre consecințele abuzului de sare, carențele de potasiu rămân, încă, insuficient discutate.
Potasiul Influențează în mod direct capacitatea muschilor de a se contract, întrucât asigură transmiterea semnalelor emise de mușchi către terminațiile nervoase.
De asemenea, sunt doi hormoni care au rol important în tulburările de apă din organism. Unul dintre ei este produs de lobul posterior al glandei pituitare și se numește hormonul antidiurtic, iar celălalt este produs de cortex – aldostern.
Revenind în mod concret la diuretice, aceste medicamente sunt utilizate pentru eliminarea excesului de apă și sare de la pacienții cu edeme, prin eliminarea unei urini abundente bogate în săruri. Au un efect hipotensiv slab și de scurtă durată, inițial producând scăderea volemiei, cu micșorarea debitului cardiac. Se presupune că efectul antihipertensiv se datorează micșorării volemiei, depleției de sodiu și unei acțiuni vasodilatatoare directe.
Acțiunea diuretică are ca finalitate, în principal, modificarea funcției renale.Toate diureticele acționează direct sau indirect asupra rinichiului. Cele mai multe diuretice au ca punct de atac farmacodinamic tubii uriniferi (renali), fie proximali, fie distali. Pentru multe diuretice, punctul de atac principal este reprezentat de ansa Henle, porțiunea ascendentă (segmentul de diluție). La acest nivel se produce resorbția selectivă a sodiului; în acest mod urina se diluează pe măsură ce ne îndepărtăm de vârful papilei. Blocarea resorbției sodiului duce la o eliminare mare de urină concentrată.
Diureticele sunt larg folosite, ca medicație de început, în formele ușoare de hipertensiune arterială și, în asociere cu celelalte antihipertensive, în formele moderate și severe. Beneficiul terapeutic se datorează atât efectului propriu de scădere a presiunii arteriale, cât și combaterii retenției hidrosaline determinate de alte medicamente antihipertensive. Această clasă de medicamente este în general bine suportată de către organism. Tratamentul îndelungat poate determina dezechilibre electrolitice, de aceea este necesară o monitorizare a potasiului din organism.
Tratamentul edemelor reprezintă una dintre cele mai importante indicații ale medicației diuretice. Practic, acestea sunt indicate în tratamentul tuturor tipurilor de edem: edeme cardiac, edeme hepatice sau renale, însă cu excepția edemului cardiac.
Scăderea tensiunii arteriale prin scăderea volemiei este evidentă în cazul diureticelor cu efect rapid și intens și este utilă pentru tratamentul urgențelor hipertensive. Din punct de vedere farmacocinetic medicamentele diuretice de obicei se absorb bine din tubul digestiv, cu excepția diureticelor osmotice. Se elimină din organism pe cale urinară, astfel încât pot realiza concentrații active în lumenul tubului renal și astfel să acționeze asupra polului luminal al celulei tubulare. Timpul de înjumătățire este variabil de la un medicament la altul, dar, de obicei, insuficiența renală îngreunează eliminarea medicamentului din organism.
Majoritatea reacțiilor adverse produse de diuretice se datorează eliminării excesive de electroliți și apă. Urina abudentă eliminată, cu o compoziție diferită de aceea a lichidului extracelular, poate determina apariția de dezechilibre ale homestaziei ionice, acido-bazice și lichidiene. Pierderea acută de sodiu poate apărea în urma unei saluraze abundente provocată de diuretice cu acțiune intensă, la bolnavii cu regim hiposodat strict. Ea se caracterizează prin somnolență, chiar letargie, hipotensiune, natriemie normală, uneori valori crescute ale ureei și creatininei serice. Pentru corectare este necesară liberalizarea dietei, eventual suplimentarea cu clorură de sodiu (la nevoie intravenos).
Pierderea cronică de sodiu prin tratament diuretic prelungit la bolnavii cu dietă restrictivă, duce la hiponatriemie, cu somnolență și hipotensiune. În acest caz este necesară suplimentarea clorurii de sodiu, în funcție de valoarea deficitului de sodiu.
Deoarece mișcarea lichidiană produsă de diuretice nu este de tip fiziologic, folosirea abuzivă a acestora creează un dezechilibru manifestat în cantitatea de apă mobilizată din țesuturi și cea eliminată urinar. Se produce deshidratare, cu contracția excesivă a volumului plasmatic, scăderea presiunii arteriale și venoase, tahicardie; filtrarea glomerulară se diminuează, iar azotemia și creatininemia tind să crească. Această insuficiență renală funcțională împiedică efectul diuretic și poate agrava starea bolnavilor renali. În cazul diureticelor osmotice supradozarea provoacă mărirea excesivă a volemiei, cu supraîncărcarea circulației și tulburări hemodinamice consecutive.
Sportivii folosesc diureticele pentru a elimina apa din organism. Această practică este răspândită în cercurile culturiștilor, pentru că o eliminare a apei subcutanate duce la o definire și reliefare mult mai bună. Boxerii folosesc și ei diureticele pentru a-și reduce greutatea în scopul încadrării într-o anumită categorie. De obicei sunt folosite cu câteva zile înainte de concursuri. Folosirea diureticelor pentru îmbunătățirea aspectului și a performanțelor sportive este considerată o practică foarte riscantă. Acestea pot duce la o deshidratare care poate pune în pericol viața utilizatorului. Multe decese au fost atribuite folosirii eronate a unor astfel de medicamente. Administrarea la întâmplare, fără o doză precisă și fără experiență anterioară va produce un efect diuretic prea intens, rezultând nu o definire ci o aplatizare a mușchilor din cauza deshidratării severe.
Triamteren este un diuretic oral, folosit medical pentru a trata edemul, care poate apărea fără o cauză cunoscută, sau ca urmare a unor boli ale ficatului sau rinichilor, utilizarea de corticosteroizi/progestine, sau supraproducția de aldosteron. Triamteren este un diuretic care nu elimină potasiul, eliminând doar sodiul și apa. Astfel, nevoia de suplimentare cu potasiu este eliminată în cazul acestui medicament. Activitatea diuretică după adminitrare se manifestă de regulă în 2-4 ore; vârful activității este atins după 3 ore în cele mai multe cazuri. Efectele sale diuretice durează o perioadă de 7-9 ore de la administrare.
Triamteren este utilizat de culturiști și sportivi pentru a reduce apa subcutanată înainte de un concurs de culturism, sau pentru a se încadra în limitele de greutate, în diferite sporturi. Așa cum aminteam, mai ales culturiștii se bazează mult pe eliminarea apei subcutanate, pentru reliefarea cât mai bună a mușchilor. Aspectul culturiștilor din ziua de astăzi este greu de atins fără diuretice. Tot diureticele sunt și motivul pentru care boxeurii par mai mari în ring decât la cântarul oficial. Este o practică folosită în sporturile unde sportivii nu sunt testați antidoping, și au suficient timp să se rehidrateze până la meci.
Furosemidul aparține clasei diureticelor care provoacă eliminarea apei din organism, precum și eliminarea potasiului, calciului, magneziului și sodiului. Se utilizează cel mai frecvent pentru tratarea edemelor și tensiunii arteriale crescute. Sportivii folosesc diureticele pentru striere, obicei pe perioade scurte de timp. Cei care participă la competiții unde se cere o greutate strictă (precum boxul) îl folosesc pentru a ajunge la greutatea dorită rapid. Un astfel de sportiv poate să își scadă considerabil greutatea cu câteva zile înainte de competiție, iar apoi să revină la greutatea normală în câteva ore după terminarea competiției, odată cu întreruperea administrării diureticului. Culturiștii folosesc diureticele înainte de concursuri pentru a se stria cât mai bine, prin eliminarea apei subcutanate.
Furosemidul este un diuretic foarte puternic, iar utilizarea greșită a unui astfel de medicament pentru îmbunătățirea performanțelor sportive este o practică deosebit de riscantă. Aceste medicamente pot provoca moartea, astfel de cazuri nefiind rare.
Efectele negative care pot apărea odată cu folosirea furosemidului sunt: hipokaliemia (eliminarea excesivă a potasiului), hiponatremia (eliminarea excesivă a sodiului), hipomagnezemia (eliminarea excesivă a magneziului) și hipocalcemia (eliminarea excesivă a calciului). De asemenea, se poate depista și o creștere a bicarbonatului în sânge. Simptomele unui astfel de dezechilibru sunt: gura uscată, sete, slăbiciune, letargie, neliniște, crampe musculare, tensiune scăzută și tulburări gastro-intestinale. Alte efecte secundare, mai rare, includ anorexie, crampe, diaree, greață, amorțirea extremităților, amețeli, dureri de cap, tulburări de vedere, anemie, iritații la nivelul pielii.
Varianta injectabilă a furosemidului se administrează intramuscular sau intravenos, efectele apărând chiar și după câteva secunde de la administrare. Această metodă este cea mai des întânlită printre culturiști, fiind ușor de observat efectele și astfel se poate ajusta doza.
3.7 Hormoni peptidici și analogi structurali
Având proprietatea de a stimula, în doze foarte mici, funcțiile diferitelor sisteme și organe, hormonii, enzimele și vitaminele au fost numite ergone sau biocatalizatori, împreună cu acizii nucleici, nucleotidele și pigmenții asimilatori.Rezultați din biosinteză, hormonii și enzimele sunt factori endogeni, în timp ce vitaminele sunt componente exogene față de organismul omenesc.
Hormonii sunt produși ai glandelor endocrine, eliminați direct în sânge. Pe această cale acționează asupra diferitelor țesuturi și organe. Sunt produși biologici , cu acțiune de biocatalizare, reglând metabolismul intermediar, stimulând creșterea, nutriția și homeostazia organismului.
Hormonii ca agenți terapeutici, sunt folosiți mai ales pentru a substitui funcția glandelor endocrine, pentru a stimula funcția unor glande, care sunt deficiente, sau pentru a reduce activitate glandelor endocrine.
Ca urmare a stabilirii formulei structurale, au fost sintetizați în stare pură, din glande. Sistemul endocrin al organismului acționează ca un tot, care se reglează sau se influențează reciproc (unii hormoni acționează sinergic, în timp ce alții sunt antagoniști). Întreg sistmul endocrin este sub control nervos și, la rândul lui, sistemul nervos central este influențat hormonal de secrețiile glandelor.
În terapia actuală s-au introdus medicamente, care modifică funcționarea glandelor endocrine sau activitatea hormonilor, inhibând sau antagonizând efectele acestora asupra organelor (ex. medicamentele antitiroidiene).
Hormonii sunt substanțe de natură biochimică secretate de către glandele endocrine sau de către alte organe sau țesuturi și care coordonează activitatea anumitor organe sau țesuturi. Specificitatea acțiunii hormonale este determinată de prezența receptorilor specifici de pe celulele "țintă", iar răspunsul celular este determinat de programarea genetică particulară a celulei respective astfel încât același hormon are acțiuni diferite pe țesuturi diferite.
Glandele endocrine sunt unități funcționale formate din mai multe celule care pot secreta hormoni. Sunt localizate în diferite regiuni ale corpului și compun sistemul endocrin. Fiecare glandă are o funcție specifică, funcție care contribuie la menținerea echilibrului mediului intern și a supraviețuirii organismului uman.
Deși există și țesut endocrin difuz (ex.: epiteliul gastrointestinal) sunt câteva glande endocrine majore sau centri de control ai sistemului endocrin : hipofiza, hipotalamusul, suprarenalele, tiroida, paratiroidele, pancreasul endocrin, testiculele, ovarele și epifiza. Fiecare dintre acestea secretă anumiți hormoni care influențează mai mult sau mai puțin un anumit țesut sau organ.
Sistemul endocrin eliberează în circulație o serie de hormoni, care nu sunt altceva decât niște mesageri chimici, capabili să transmită informația la distanță, pe cale umorală până la nivelul țesuturilor periferice unde vor interacționa cu receptorii lor specifici. Sistemul în totalitate este subiectul unor mecanisme complexe de reglare care guvernează sinteza hormonală, eliberarea, transportul și metabolismul hormonilor în interiorul celulelor țintă precum și expresia sau activitatea receptorilor hormonali sau căile de semnalizare intracelulare și nucleare.
Cei mai numeroși sunt hormonii de tip proteic sau polipeptidic care sunt alcătuiți dintr-un număr variabil de aminoacizi (de la 3 la câteva sute). Unii hormoni, precum cel care a făcut obiectul unei nedreptăți istorice, insulina,sunt alcătuiți din două subunități legate prin punți disulfidice de niște reziduuri cisteinice, iar hormonii glicoproteici ai adenohipofizei conțin, de asemenea, două subunități polipeptidice la care se atașează o grupare glucidică. Există hormoni care derivă din anumiți aminoacizi (tirozina – din care se produc catecolaminele și hormonii tiroidieni; triptofanul – precursorul serotoninei, melatoninei). Unii dintre ei pot funcționa și ca neurotransmițători (de exemplu noradrenalina).
Folosirea steroizilor anabolici și androgeni, precum și a hormonilor de creștere, pentru îmbunătățirea performanțelor sportive, este o practică folosită des, mai ales în sporturile care necesită mai multă forță decât anduranță.
Gonadotropina corionică umană este un hormon care se găsește numai în placenta femeilor gravide. Pentru femei nu are niciun rol semnificativ, dar pentru sportivi are anumite caractristi foarte interesante. Poate imita hormonul luteinizant (HL), secretat de glanda pituitară el fiind cel care dă semnalul producerii de testosteron. Hormonii sexuali acționează printr-un feedback negativ, atunci când sunt prezenți în cantități prea mari (precum steroizii androgeni sau estrogeni). Trimit un semnal către creier să se oprească secreția de HL. În timpul ciclurilor de steroizi care se întind pe perioade lungi, dacă secreția de testosteron proprie este prea mult timp suprimată, testiculele vor începe să se atrofieze până la a-și pierde funcționalitatea. Prin administrarea unui hormon asemănător celui luteinizant, se poate reda funcția testiculelor si revenirea lor la mărimea normală. Deoarece produce o oarece acumulare de testosteron în organism poate avea și anumite proprietăți anabolice dar prea puțin semnificative. De aceea nu este folosit de către sportivi în acest scop.
HCG este folosit în scopuri medicale pentru a induce ovulația sau a trata disfuncții ovariene la femei, sau pentru a stimula testiculele care nu produc destul testosteron, la bărbați. Se folosește și pentru tratarea testiculelor care nu au coborât în scrot, la copii sau adolescenți. Pentru sportive nu are nicio aplicație practică, dar pentru sportivii care folosesc steroizi anabolizanți și androgeni este foarte util. Cum am amintit anterior, HCG este asemănător cu hormonul luteinizant, care stimulează testiculele să secrete testosteron. Este foarte util mai ales în timpul ciclurilor foarte lungi de steroizi, sau când se folosesc doze foarte mari. În astfel de situații, hipotalamusul nu mai semnalizează testiculelor să producă testosteron, și apare fenomenul de atrofiere testiculară (se micșorează). Utilizarea HCG va trimite un semnal sintetic, asemănător cu cel trimis de LH, și astfel testiculele vor produce testosteron în continuare, și se va evita atrofierea într-o măsură mai mare sau mai mică. Ajută la menținerea dimensiunii și funcției testiculelor și la aducerea lor la normal, dacă s-au micșorat, în special atunci când nivelele androgene sunt sub limită (din cauza steroizilor), ceea ce ar putea avea consecințe nedorite. Restaurarea producției normale de testosteron cât de repede posibil, este crucială la terminarea unei cure de steroizi. Prețul plătit dacă nu se refac aceste nivele, este pierderea unei mari părți a masei musculare câștigate, principalul motiv fiind cortizolul. Cortizolul trimite un semnal către mușchi, care este opus de cel al testosteronului. Dacă problema cortizolului nu este rezolvată (din cauza nivelelor foarte scăzute de testosteron) va devora rapid masa musculară obținută în timpul ciclului de steroizi.62
Efectele secundare posibile sunt similare cu ale steroizilor anabolizanți și androgeni. Ginecomastia este cea mai probabilă, în cazul dozelor mari. Se mai poate înregistra retenție de apă, dacă se folosesc doze mari. Un alte efect secundar posibil, grav, este să desensibilizeze testiculele. Cum imită hormonul luteninizant, HCG fiind adus exogen, hipotalamusul nu va mai secreta acest hormon, și efectele pot fi ireversibile.
Un alt hormon important este hormonul de creștere(HGH), produs de către glanda pituitară. Se găsește în cantități foarte mari în timpul adolescenței, când promovează generarea țesuturilor, depozitarea proteinelor și consumarea țesutului adipos subcutanat. Odată cu înaintarea în vârstă, nivelele endogene ale acestui hormon scad constant, rămânând prezente în organism în cantități foarte mici, cu efecte puțin vizibile. Structura hormonului de creștere esteformată dintr-o înșiruire de 191 de aminoacizi. Acest hormon este o proteină care stimulează celulele corpului să crească în mărime, dar și să se divizeze mai rapid, mărinduși numărul. Îmbunătățește trecerea aminoacizilor prin membrana celulară și sporește rata de conversie a acestora în proteine.
Cu alte cuvinte, creeaza un mediu anabolic în corp. Mai mult, hormonul de creștere scade rata la care celulele folosesc carbohidrații pentru energie, favorizând utilizarea grăsimilor. Astfel, hormonul de creștere construiește masa musculară concomitent cu arderea grăsimilor. Creșterile provocate de hormonul de creștere includ mușchii scheltici și în afara de ochi și creier, toate celelalte organe.
Hormonul de creștere vine însoțit și de anumite efecte secundare care pot apărea, în funcție de sensibilitatea fiecăruia. Subțierea sau îngroșarea oaselor, mai ales la mâini, picioare și frunte; mărirea organelor interne; hipoglicemie generată de inducerea rezistenței la insulină. Totuși aceste riscuri sunt reduse, astfel de probleme fiind semnalate foarte rar în rândul sportivilor care folosesc doze moderate, chiar dacă o fac cu regularitate și pe perioade lungi de timp. Totuși, în cazul în care se observă o modificare în structura oaselor, texturii pielii sau alte semne alarmante, administrarea trebuie întreruptă imediat pentru totdeauna.
CAPITOLUL IV. CAZURI DE DOPAJ ÎN SPORT
Percepția profesorilor și a antrenorilor referitoare la utilizarea substanțelor interzise în activitatea sportivilor
Sportivii nu se disting numai prin ccalități fizice bine conturate, ci și prin rezistență psihică și forță morală. Sunt persoane puternice și trebuie să-și cultive toate laturile personalității.
În accepțiunea clasică, personalitatea este alcătuită din trei componente strucutrale: temperamentul (latura dinamico-energetică a personalității); aptitudinile (sistemul instrumental-operațional); caracterul (sistemul de atitudini și trăsături volitive).
În același timp filozoficul“ Γνώϑϊ σαύτόν” este un deziderat și o necesitate a sportivului.
Conștiința propriei eficiențe este legată de simțul competenței proprii și are legătură cu așteptările și motivațiile. Persoanele care au covingerea propriilor capacități sunt mai tenace și depun mai mult efort în activitatea sportivă. După o viață cu destin vine un moment de oboseală psihică și fizică sau chiar de ginion. În acest context apare, probabil, ispita substanțelor.
Antrenarea, dar și stimularea organismului cu diferite substanțe pentru a fi mai rapid, mai puternic sau precis, este, fără indoială, o preocupare majoră a sportivului și a stafului său. Încă din cele mai vechi timpuri erau permise fel de fel de „ajutoare” pentru a câștiga, mai puțin aranjarea partidelor. De aceea, în trecut, folosirea diferiților „inspiratori” era libera și era practicată atât în sport cât și în alte domenii, cum ar fi cultura.
Și astăzi se folosesc în sălile de antrenament multe substanțe interzise în competiție. De aceea, percepția antrenorilor și profesorilor este importantată. Ea reflectă atât nivelul cunoașterii efectelor substanțelor dopante cât și conștientizarea riscurilor la care se supun consumatorii. Chestionarul aplicat duce la concluzii importante…………………………………….
4.2. Elemente de„arheologie” a dopajului
Consumul amestecurilor de substanțe dopante devenise literă de lege la finalul secolului al XIX-lea, cicliștii, la fel ca alți sportivi ai vremii, apelând chiar și la nitroglicerină injectată direct în inimă. De fapt, primele două decenii ale secolului al XX-lea au fost o perioadă „bogată” în experimente privind combinarea diverselor substanțe, mai ales că droguri ca heroina sau cocaina nu erau reglementate.
Primul mare scandal de dopaj a apărut în 1924, când frații Pelissier, Henri, Francis și Charles, au abandonat Turul Franței din acel an, mărturisind într-un interviu ulterior că „pe scurt, ne alimentăm efortul cu dinamită” (în short, we run on dynamite). Această afirmație avea la bază faptul că pentru a face față în Marea Buclă, cicliștii consumau cantități mari de substanțe dopante.
Sportivi renumiți ai perioadei imediat post-belice, precum Fausto Coppi, Charly Gaul sau Roger Rivière nu au ascuns că foloseau astfel de substanțe. Un eveniment tragic și totodată important s-a petrecut odată cu moartea lui Knud Enemark Jensen. Danezul concura împreună cu echipa țării sale în cadrul contratimpului de 100 de kilometri al Jocurilor Olimpice de la Roma când a căzut, și-a fracturat craniul și a decedat la spital. Analizele sângelui său au scos la iveală cantități mari de amfetamine care probabil i-au suprasolicitat organismul până la punctul în care a cedat. Acest nefericit moment din istoria sportului ceea a făcut ca dopajul să intre serios în vizorul Comitetului Olimpic Internațional.
Un alt eveniment tragic cauzat de dopaj l-a avut ca protagonist pe Tom Simpson, care a murit în etapa a 13-a a Turului Franței din 1967, în timp ce se afla pe Mont Ventoux. Motivul morții a fost deshidratarea severă, cauzată de consumul excesiv de alcool și amfetamine. Alcoolul este o substanță psihoactivă, care are un efect depresiv asupra sistemului nervos central. Metabolismul alcoolului este însoțit de o intensă eliminare a lichidului din rinichi, aceasta duce la deshidratare. În același timp, se știe că apa joacă un rol important în dezvoltarea musculaturii și în lipsa ei, se stopează creșterea musculară, iar în cazuri grave începe distrugerea musculară. Chiar și băuturile cu conținut scăzut de alcool (4%) sunt capabile să afecteze masa muscular și să reducă viteza de recuperare, din cauza deshidratării.
4.2. Victimile dopajului actual
Așadar, așa cum se poate constata dopajul a fost semnalat încă de la finele secolului al XIX-lea, ele însă nu au făcut obiectul decât al unor scandaluri și nimic mai mult. Odată cu trecerea timpului miza competitorilor a crescut, performanțele științifice au atins cote greu de imaginat în trecut, iar tentația consumului de substanțe interzise, cu efecte mai mult sau mai puțin benfice sau periculoase, a devenit tot mai prezentă. De la scandalul fără urmări concrete produs de frații Pelissier la modul actual de abordare a chestiunii doppingului în sport exită o diferență enormă de abordare.
4.2.1. De la Mandragore la Nurofenul
La 30 septembrie 1983 s-a născut la Bârlad Andreea Mădălina Raducan. Micuța sportivă a rămas în istorie prin rezultatele frumoase obținute, dar și printr-un eveniment nefericit. În luna septembrie, la schimare de mileniu, în anul 2000, gimnasta Andreea Raducan a fost depistată pozitiv după efectuarea controlului antidoping, după ce a cucerit medalia de argint în proba de sărituri, în cadrul Jocurilor Olimpice din Sydney. Andreea Raducan, fiind răcită, a luat, înainte de concursul de individual compus, două pastile de Nurofen, care conțin pseudoefedrină. Pseudoefedrina este un medicament stimulator, aparținând unei clase de medicamente numite simpatomimetice.
Eroare sau intenție? Eroare! Este, însă, prea târziu pentru căință. Rezultatul a fost devastator pentru îndrăgita noastră sportivă. Retragerea titlului, purtarea stigmatului și frustarea deposedării de o medalie atât de valoroasă și de mult muncită nu poate fi ștearsă. Dacă a fost eroare nu există scuză. Romanii spunea „nemo cesetur ignorare legem”, deci lipsa de informațiemedicală nu poate fi scuzată, mai ales că de informație medicală concretă se poate dispune la orice alt nivel. Companiile farmaceutice au o echipa de farmaciști și medici cu o foarte bună pregătire care stau la dispoziție cu informații pe tot parcursul celor 24 de ore. De asemenea, în marile spitale sunt centre care publică ultimele informații în buletine informative.
Măsura oficialilor olimpici a fost sub aspect medical și legal corectă. Trebuie menționat faptul că gimnasta Andreea Răducan, deși nu a consumat substanța respectivă intenționat, în scopul obținerii unor rezultate mai bune, s-a hotărât retragerea medaliei obținute în proba respectivă, deoarece pseudoefedrina se afla pe lista substanțelor interzise.
Efectul stimulator al pseudoefedrinei duce și la creșterea forței și poate ajuta și la o mai bună concentrare, dând energie utilizatorului. Există practica ingerării a 25-50 mg. înainte de antrenament pentru o stimuare mai bună și un antrenament mai eficient, mai cu seamă la antrenamentele de brațe și picioare68. Există însă și două riscuri majore: adaptarea organismului și scăderea până la dispariție a efectului dacă se va folosi mai mult de trei ori pe săptămână și eliminarea din competiție în cazul găsirii sportivului pozitiv.
4.2.2. Magicianul în transă
Diego avea 17 ani când s-a impus prin dezinvoltura cu care manevra mingea, prin viteza demarajului și vitalitatea stupefiantă ce o dovedea în cele 80 de minute de joc. A fost liderul unei echipe care pleca în turneul mexican cu șansa a cincea și pe care a dus-o la victorie cu un efort admirabil.
A devenit emblema „Mundialului” Mexican, unde a oferit un adevărat show fotbalistic. Celebritatea și nevoia de performanță perpetuă, însoțite de eludări frecvente ale disciplinei sportive, l-au amprentat defintiv pe Maradona și l-au încadrat în jalonul de interpretare al unui gânditor român actual care scria: „ starurile mondiale de film, muzică sau sport reprezintă vârfurile experiemntale ale sistemului social bazat pe nerușinare, egocentrism și voairism. Acești oameni sunt mai cunoscuți, mai urmăriți, mai siguri și mai disperați decât noi toți la un loc pentru că presiunea publică mondială se focalizează fără rest asupra lor.(….) Li se cere să nu îmbătrânească, să nu se îngrașe, să etaleze danțuri imaculate, să nu obosească, să plesnească de sănătate, să-și întrețină musculatura, să facă (sau să câștige) turnee, să compună noi discuri, să joace numai în filme de succes, să navigheze calm printre capcanele din contractele de publicitate, care le fură, simplu spus, libertatea. Saltimbanci ai extravaganței, acești bieți oameni aleși de hazard, selecționați în competiții teribile și expuși unei solcitări populare care nu-i mai lasă nici să respire sfârșesc în clinici de dezalcolizare și dezintoxicare…”
Ca și în cazul actorilor celebrii, nevoia de performanță și celebritate perpetuă l-au împins și pe Diego Armando Maradona Franco la diverse abuzuri. Printre acestea se află și consumul de droguri. Pe 26 aprilie 1991, căpitanul echipei Argentinei campioană mondială în 1986 a fost arestat la domiciliul său din Buenos Aires pentru deținere și consum de cocaină, după ce fusese depistat pozitiv la acest drog la clubul său din Italia, Napoli. Este adevărat, pentru secole populația indigenă sud-americană mesteca frunze de coca pentru efectul lor, mai cu seamă impotriva durerii.
Magicianul „copiei soarelui”este o imagine vie a textului de mai sus. În 1994 a fost exclus de la Cupa Mondială din SUA, găsit dopat cu efedrină. El a avut probleme de sănătate din cauza consumului de cocaină și nu de puține ori a avut conflicte cu jurnaliști și cu oficiali din fotbal.
De-a lungul carierei sale, Maradona a fost a fost depistat de trei ori pozitiv în cariera sa. Situația acesta ar fi putut să se întâmple încă din primele zile ale sosirii sale la Napoli, în 1984. Italienii fuseseră informați de către partea spaniolă și există și acum păreri că Barcelona nu l-ar fi lăsat să plece dacă nu ar fi avut patima drogurilor. Napoli a acceptat situația, pregătind chiar un plan pentru a evita depistarea jucătorului la controalele antidoping. Medicul clubului, la sugestia patronului, inginerul Ferlaino, i-a pregătit lui Diego o mică pompiță care mereu era plină cu urina curată a altei persoane și pe care Maradona o punea în funcțiune la așa zisă probă de urină, pe atunci nefăcându-se și teste de sânge. Trucul avea să fie făcută publică după semifinala Italia – Argentina din 1990 de la Coppa del Mondo, când, din răzbunare pentru faptul că a ajutat la calificarea sud-americanilor în finală, l-au dat în vileag și a fost nevoit să părăsească Italia.
La Mondialul din 1994, deși abia obținuse acceptul SUA să intre în țară, a fost depistat pozitiv înainte de meciul cu România. Președintele Joao Havelange a avut informațiași a acționatrapid , mai cu seamă că între geniul fotbalului sud-american și Joao Havelange nu erau relații tocmai cordiale.
4.3.3 De la anfetamine la testosteron
În anul 2001 campionul Justin Gatlin a fost depistat pozitiv la un test pentru amfetamine. Se știe faptul că odată ajunse în organism, amfetaminele au rolul de a elibera dopamină, substanță care are acțiune stimulantă. De asemenea, odată cu administrarea unei doze apare o fază de excitație fizică și psihică însoțită de creșterea forței fizice. Amfetaminele sunt substanțe interzise pentru sportivi, tocmai din cauza acestor efecte secundare de creștere a forței fizice. Deasemenea, îndepărtarea oboselii este un alt efect secundar pentru care această categorie de substanțe este interzisă sportivilor. Mascarea oboselii este un efect care poate face ca organismul sportivului să funcționeze până la epuizarea fizică și psihică.
Deși în acest caz sportivul Justin Gatlin a negat consumul de amfetamine, testul antidoping a iesi pozitiv, acesta fiind suspendat o perioadă de timp.
Același Justin Gatlin, cinci ani mai târziu, a fost depistat pozitiv la un control antidoping, în corpul acestuia fiind gasită o cantitate mare de testosteron. Este cunoscut faptul că această substanță se află pe lista acelora interzise, deoarece ajută la creșterea rapidă a masei musculare, dar are și o mulțime de reacții adverse. A fost suspendat pentru o perioadă de patru ani.
3.3.4.La Sydney
Marion Jones, fostă campioană olimpică la atletism, a recunoscut faptul că înainte de Jocurile Olimpice de la Sydney a consumat steroizi pe o perioadă de doi ani. Aceștia sunt interziși în lumea sportului deoarece ajută la creșterea masei musculare. Această creștere artificial este înterzisă, de aceea în urma testului antidoping, rezultatul fiind pozitiv, consecințele au fost pe măsură.
4.3.4 Mai mult decât spagheti
Un alt caz de celebru de dopaj, care a făcut furori în anul 2013 a fost cel al ciclistului Italian Danilo di Luca. Acesta a fost depistat pozitiv la un test în urma căruia a reieșit faptul că acesta consumase eritropoietină (EPO). Aceasta este o proteină hormonală, o glicoproteină, produsă mai ales în rinichi, având rolul de astimula producția celulelor roșii.
Performerii sporturilor de anduranță sunt atrași de produs datorită efectului pe care îl are asupra producției de celule roșii. Nu este un secret faptul că "blood doping"-ul (dopajul cu sânge) este o practică uzuală în sporturile de anduranță. Aceasta practică presupune recoltarea, concentrarea și păstrarea de celule roșii din propriul organism, pentru a fii reintroduse, prin transfuzie. Prin introducerea celulelor roșii în organism înainte de un eveniment (până atunci corpul reface celulele roșii scoase anterior) se obține o concentrație mult mai mare. Astfel, oxigenul este transportat mai eficient, și sportivul obține o rezistență mărită.
Epoetin alfa este varianta sintetică a eritropoietinei, obținută prin recombinare genetică. Efectele secundare asociate cu uzul epoetinei alfa sunt: simptome specifice virozelor precum febra, frisoane, dureri de cap, dureri musculare, slăbiciune generală, amețeli. Astfel de simptome sunt mai pronunțate la începutul terapiei. Alte posibile efecte secundare includ iritații ale pielii, umflarea pielii, greață, vomă, diaree, tensiune crescută, și iritarea locului injecției.
Pentru fapta sa, Danilo di Luca a fost suspendat de către comisia Antidoping a Comitetului Olimpic Italian.
Concluzii
Educația fizică are ca obiectiv ameliorarea echilibrului biologic al organismului în contextul dinamicii relațiilor sale exocorporale, eventuala redresare a unor insuficiențe morfo-funcționale, în vederea creșterii capacității funcționale a organismului.
Este cunoscut faptul că un antrenament fizic regulat produce o serie de modificări atât structurale, cât și fiziologice.
Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupați de găsirea unor remedii care să îi facă mai puternici și să îi ajute să iasă învingători din orice încercare. Dacă la început se foloseau amestecuri de plante și alcool, odată cu dezvoltarea industriei farmaceutice oamenii au început să folosească substanțe ale căror efecte secundare nu sunt întotdeauna benefice pentru organism, iar sportul de performanță devine un antonim al sănătății.
În ultima perioadă, din ce în ce mai mulți sportivi încearcă acele „substanțe interzise” care au rolul de a ajuta organismul să facă față efortului fizic, fără să se simtă oboseala și epuizarea. De asemenea, au început să se utilizeze substanțe care cresc masa musculară, ajută la dezvoltarea rapidă a organismului, astfel încât sportivul să fie ajutat din exterior pentru a obține rezultate foarte bune.
Performanța, ca rezultat al unei manifestări specifice în contextul unei atitudini și profil sportiv, se fundamentează pe mecanismele biologice ale organismului uman, modelate și perfecționate pentru randamente superioare față de „normalitatea” cotidiană. Sub aspect biologic, pentru un sportiv de performanță randamentele specifice reprezintă puncte de focalizare exclusivă a întregii sale comportări. Mecanismele biologice sunt desfășurate în condițiile unor randamente morfofuncționale diferențiate după profilul activității sportive.
De aceea, antrenamentele sunt specifice fiecărei discipline sportive. În același timp, așa cum precizam în cuprinsul lucrării și substanțele care tentează sau sunt utilizate sunt diferite. Ca orice produs farmaceutic și subtanțele care potențează fizic au benficii, dar și riscuri.
În cele mai multe cazuri, pe lângă faptul că se obțin rezultatele dorite, apare dependența față de respectiva substanță. Dependența psihică este o stare psihologică caracterizată prin compulsie, dorința neînfrântă de a lua în mod periodic sau continuu o substanță toxică, fie pentru a anula o tensiune interioară, fie pentru a căuta o plăcere. De asemenea poate să apară dependența fizică, aceasta făcând referire la o exigență a organismului în a primi în modregulat o substanță exogenă pentru a-și conserva echilibrul și pentru a evita simptomele fizice și psihice legate de abstinență.
Știința nu rămâne datoare, dar utilizarea defectuasă a rezultatului ei are și costuri. Cercetările din domeniul chimico-farmaceutic urmăresc obținerea pe cale sintetică a diferiților compuși care să ajute la mărirea performanțelor sportive, cei mai importanți dintre aceștia fiind steroizii anabolizanți androgeni cu efect anabolizant sporit,în detrimentul efectului androgen. Astfel, steroizii anabolizanți androgeni sintetici prezintă un efect anabolizant crescut în raport cu testosteronul, iar efectul androgen este mult diminuat față de cel al hormonului masculin.
Este greșit să credem faptul că numai bărbații sunt afectați negativ de consumul acestor substanțe, ci și femeile. Acestea pot prezenta ca și efecte secundare parafonie, hirsutism, atrofia sânilor, modificări nedorite ale diferitelor organe.
În cazul sportivilor de performanță, consumul acestor substanțe este benefic doar pentru moment. Pe termen lungă, la competiții, dacă sunt depistați pozitiv la testele de sânge sau urină, riscă să-și distrugă carierele, asemenea celor cîteva cazuri celebre amintite în ultimul capitol al lucrării.
În cazul în care rezultatul testului antidoping este unul pozitiv, atunci sportivul riscă să piardă premiul abia obținut, sau chiar suspendarea.
De aceea, din cauza efectelor adverse care pot să apară, și anume de la ușoară agitație și până la cele mai grave, precum stop cardio-respirator, s-a decis ca acestea să fie supuse unui regim strict de administrare în cazul sportivilor sau chiar interzise cu desăvârșire, toate aceste restricții fiind în favoarea nobleții fenomenului sportiv și a sănătății fizice și psihice a practicanților.
BIBLIOGRAFIE
Daniela Boisteanu, Ioan Haulică, Virgil Simionescu, Joseph A. Wirth, Medicina somnului, Editura Medicală, București, 2009.
Adriana Popovici, Unguente farmaceutice,Editura Medicală, București, 1980.
Adrian Gagea, Cercetări interdisciplinare în sportul de performanță, Editura Ministerului Internelor și Reformei Administrative, 2007.
Adrian Hatos, Sportși societate. Introducere în sociologia sportului, 2004.
Aurelia Nicoleta Cristea, Tratat de farmacologie , Editura Medicală,București 2011.
Barbu Cuparencu, Farmacologie pentru medici, Volumul II, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 70.
Barbu Cuparencu, Michaela Timar, The pharmacological receptors, Gloria Publishing House, Cluj-Napoca, 1988.
Cătălin Mănescu, Efectele secundare cauzate de folosirea agenților dopanți în sport, Volum III, Nr 2, 2011.
Cătălin Mănescu, Efectele secundare cauzate de folosirea agenților dopanți în sport, Volum III, Nr 2, 2011, pag 177.
Constantin Pârvu, Enciclopedia plantelor, vol. IV, Edit. Tehnică, București, 2005.
Constantin Neacșu, Medicina sportivă. Sistemul neuroendocrin și sportul de performanță, Editura Bren, București 2010, pag.8
C.St. Tomescu, Aplicațiunea maximelor juridice în codurile române, în Curierul judiciar, nr. 37 din 28 nov.1938, p. 3-12.
Dan Bălălău, Abuzul și Toxicodependența, Editura Medicală, București, 2008, pag 107
Darian Leader, David Corfield, De ce se îmbolnăvesc oamenii?,Edit. Trei, 2012.
Dicționar Medical Ilustrat de la A la Z, Edit. Litera, București, 2013.
Farmacopeea Română, Ediția a X-a, Editura Medicală, București, 2013.
Ghidul Simptomelor – cauze și tratamente, Edit. Aquila, București, 2008.
Ilarion Felea, Religia culturii,Editura Episcopiei Orotodoxe Române a Aradului, Arad, 1994.
Ion Fulga,Farmacologie, Editura Medicală, 2012, pag 230.
Iuliana Popovici, Dumitru Lupuleasa, Tehnologie farmaceutică, vol. 1, Edit. Polirom, Iași, 2011.
Manuale practice de omeopatia,Edit. Giunti Demetra, Fierenze, 2013.
MedeEx – medicamente explicate, Edit MedicArt, București, 2011.
Michael F.Roisen, Mehmet C. Oz, Tu – ghid de funcționare, Edit. Curtea Veche, București, 2005.
Mihai Nechifor, Diana Ciubotaru, Magdalena Cuciureanu, Farmacografie practică, Edit. Secom Libris, Iași, 2012.
Mihail Alecu, Reacții alergice la medicamente, Editura Medicală, București, 2002, pag 103
Ovidiu Bujor, Octavian Popescu, Fitoterapie tradițională și modernă, Edit. Fiat Lux, București, 2009.
Rinderu E.T., Cataneanu S, Shaoo M, Rolul alimentației și medicației susținătoare de efort în îmbunătățirea performanței; Simpozion Internațional, Universitatea din Pitești, 1997, p.125-129 .
R.D. Sinelinkov, Atlas of human anatomy, II vol. Mir Publishers, Moscova, 1988.
Sabin Verzan, Sfântul Apostol Pavel, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Orotodoxe Române, București, 1996.
Th. Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, Editura Junimea, Iași, 1979.
Valentin Stroescu,Farmacologie, Ediția a V-a, 2010, pag. 178
www.velocafe.ro
www.steroizi.ro
www.wikipedia.ro
www.anad.gov.ro
www.fanatik.ro
BIBLIOGRAFIE
Daniela Boisteanu, Ioan Haulică, Virgil Simionescu, Joseph A. Wirth, Medicina somnului, Editura Medicală, București, 2009.
Adriana Popovici, Unguente farmaceutice,Editura Medicală, București, 1980.
Adrian Gagea, Cercetări interdisciplinare în sportul de performanță, Editura Ministerului Internelor și Reformei Administrative, 2007.
Adrian Hatos, Sportși societate. Introducere în sociologia sportului, 2004.
Aurelia Nicoleta Cristea, Tratat de farmacologie , Editura Medicală,București 2011.
Barbu Cuparencu, Farmacologie pentru medici, Volumul II, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 70.
Barbu Cuparencu, Michaela Timar, The pharmacological receptors, Gloria Publishing House, Cluj-Napoca, 1988.
Cătălin Mănescu, Efectele secundare cauzate de folosirea agenților dopanți în sport, Volum III, Nr 2, 2011.
Cătălin Mănescu, Efectele secundare cauzate de folosirea agenților dopanți în sport, Volum III, Nr 2, 2011, pag 177.
Constantin Pârvu, Enciclopedia plantelor, vol. IV, Edit. Tehnică, București, 2005.
Constantin Neacșu, Medicina sportivă. Sistemul neuroendocrin și sportul de performanță, Editura Bren, București 2010, pag.8
C.St. Tomescu, Aplicațiunea maximelor juridice în codurile române, în Curierul judiciar, nr. 37 din 28 nov.1938, p. 3-12.
Dan Bălălău, Abuzul și Toxicodependența, Editura Medicală, București, 2008, pag 107
Darian Leader, David Corfield, De ce se îmbolnăvesc oamenii?,Edit. Trei, 2012.
Dicționar Medical Ilustrat de la A la Z, Edit. Litera, București, 2013.
Farmacopeea Română, Ediția a X-a, Editura Medicală, București, 2013.
Ghidul Simptomelor – cauze și tratamente, Edit. Aquila, București, 2008.
Ilarion Felea, Religia culturii,Editura Episcopiei Orotodoxe Române a Aradului, Arad, 1994.
Ion Fulga,Farmacologie, Editura Medicală, 2012, pag 230.
Iuliana Popovici, Dumitru Lupuleasa, Tehnologie farmaceutică, vol. 1, Edit. Polirom, Iași, 2011.
Manuale practice de omeopatia,Edit. Giunti Demetra, Fierenze, 2013.
MedeEx – medicamente explicate, Edit MedicArt, București, 2011.
Michael F.Roisen, Mehmet C. Oz, Tu – ghid de funcționare, Edit. Curtea Veche, București, 2005.
Mihai Nechifor, Diana Ciubotaru, Magdalena Cuciureanu, Farmacografie practică, Edit. Secom Libris, Iași, 2012.
Mihail Alecu, Reacții alergice la medicamente, Editura Medicală, București, 2002, pag 103
Ovidiu Bujor, Octavian Popescu, Fitoterapie tradițională și modernă, Edit. Fiat Lux, București, 2009.
Rinderu E.T., Cataneanu S, Shaoo M, Rolul alimentației și medicației susținătoare de efort în îmbunătățirea performanței; Simpozion Internațional, Universitatea din Pitești, 1997, p.125-129 .
R.D. Sinelinkov, Atlas of human anatomy, II vol. Mir Publishers, Moscova, 1988.
Sabin Verzan, Sfântul Apostol Pavel, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Orotodoxe Române, București, 1996.
Th. Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, Editura Junimea, Iași, 1979.
Valentin Stroescu,Farmacologie, Ediția a V-a, 2010, pag. 178
www.velocafe.ro
www.steroizi.ro
www.wikipedia.ro
www.anad.gov.ro
www.fanatik.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiu Privind Efectele Substantelor Dopante Asupra Organismului Sportivului (ID: 166908)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.