. Studiu Privind Diagnosticul Rentabilitatii Si al Riscului (s.c. Xyz S.a., Targoviste)

Capitolul 1
STRUCTURA FINANCIARĂ ȘI RENTABILITATEA

Rentabilitatea este o dimensiune financiară importantă; ea se regăsește în mod curent în jocurile de supraviețuire ale întreprinderii și ocupă un loc distinct în cadrul diagnosticului financiar. Pe de altă parte, este fundamental să înțelegem că structura financiară influențează rentabilitatea capitalurilor investite în întreprindere.

Agregatele economice și financiare ale contului de rezultat

Analiza rezultatelor vizează în mod direct gestiunea întreprinderii și calitatea deciziilor curente luate în această perspectivă.

Ea are ca obiectiv retrasarea originilor formării rezultatului net contabil (soldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, palierele succesive în formarea rezultatului final), în vederea repetării principalelor elemente sau agregate economice care contribuie la obținerea unui beneficiu sau a unei pierderi.

Perspectiva ansamblului rezultatelor

Această analiză structurală are ca obiectiv măsurarea incidenței de orice natură a rezultatului intermediar (rezultat din exploatare, rezultat financiar, rezultat excepțional și rezultat de impozitare) asupra rezultatului net contabil.

Cu ajutorul indicilor și procentajelor aplicate asupra mai multor exerciții consecutive se pot reliefa modificările structurale sau tendințele cronologice în cazul in care sunt determinați vertical, respectiv orizontal. Cu ajutorul acestor indici și procentaje este posibilă examinarea formării rezultatelor.

Revenind la modul de determinare, acesta poate fi:

Vertical. Punctul de pornire constă în atribuirea rezultatului net final al fiecărui an indicele 100. Ulterior, se va calcula o valoare relativă a fiecărui rezultat intermediar al aceluiași an raportat la indicele de mai sus raportat, 100.
Referitor la acest mod de determinare trebuie subliniată posibilitatea lărgirii numărului de indici prin calcularea greutății specifice, de exemplu, a fiecărei clase de venituri și cheltuieli în raport, respectiv cheltuielilor.

Orizontal. Dacă pentru modul de determinare vertical se pleca de la rezultatul net final al fiecărui an și se determinau soldurile intermediare, în cazul celui orizontal se pleacă de la rezultatele celui mai îndepărtat an (rezultat net final și totalitatea rezultatelor intermediare), fiecăruia dintre acestea atribuindu-li-se indicele 100. Următorul pas va consta în determinarea valorii relative a acestor elemente pentru fiecare din anii următori în raport cu acest indice de bază.

Referitor la procente este cunoscut că analiza pe acestea este aproximativă; ea nu servește la ușurarea problemei. Referitor la indicii orizontali trebuie evidențiată periculozitatea acestora în planul interpretării. Astfel, unui anumit rezultat îi poate corespunde o creștere a indicilor de la 100 la 105 (de la 200 milioane la 210 milioane), în timp ce un alt rezultat prezintă indicii 100, respectiv 130. Dar trebuie avute în vedere și sumele în valori absolute. Astfel, creșterea de 30% a ultimului rezultat nu este semnificativă în raport de creșterea primului de 5%, dacă diferă scara de raportare într-o măsură demnă de luat în vizor. (O astfel de situație poate fi avută în vedre dacă modificarea celui de-al doilea rezultat este de la 1500 al 19500, de exemplu).

Atunci când este avută în vedere o întreprindere industrială sau comercială, este normal ca rezultatul net al acesteia să fie coordonat determinat de rezultatul de exploatare, întrucât acesta din urmă semnifică gradul de eficacitate și performanță ale activităților normale pentru întreprinderea care a fost constituită.

În situația în care la baza obținerii unui rezultat pozitiv se află volumul mare al veniturilor extraordinare, care se știe că nu au decât un mic aport la activitățile societății, concluziile trebuie să fie rezervate.

Soldurile intermediare de gestiune și înlănțuirea fluxului de rezultate

Depășirea stadiului de „grupaje” convenționale și contabile printr-o optică mai dinamică are în vedere:

măsurarea performanțelor de exploatare în termenii fluxurilor articulate între ele și agregatelor semnificative pe plan economic (valoare adăugată, excedentul brut de exploatare);

demonstrarea modului în care fluxurile de rezultate, în afara exploatării, se grefează pe cele de exploatare pentru a pune în evidență agregatele „mixte” (rezultatul brut curent, rezultatul înaintea cheltuielilor financiare și a impozitului).

În continuare se va avea în vedere restructurarea contului de rezultate atât printr-o metodă simplificată, cât și printr-una sofisticată.

O restructurare simplificată a fluxului de rezultate

Privită din punct de vedere tehnic, operația constă în reluarea elementelor de rezultate așa cum figurează în schema legală, organizarea sub o prezentare în cascadă (sau în listă) și identificarea conceptelor economice și financiare semnificative. Cu toate acestea, oricare ar fi virtuțile dispozițiilor legale, comunitatea (practică sau profesională) a analiștilor financiari a elaborat de mult timp corective, admise de majoritatea opiniilor, astfel, ne apar conform uzanțelor:

„subvenții de exploatare” care sunt acceptate ca venituri de exploatare, dar care sunt mai degrabă reduceri ale cheltuielilor de exploatare) trebuie să scape includerii lor în conceptul de producție și, astfel, să se adauge la VA înainte de determinarea sumei excedentului brut de exploatare;

„reluări supra amortismentelor, provizioanelor și transferurile de cheltuieli” trebuie să fie considerate, în realitate, ca ajustări (neîncasate) care trebuie tratate (în sens invers), ca dotații (neplătite) ale amortismentelor și provizioanelor, ca urmare a EBE.

În urma acestei restructurări inițiale a contului de rezultate, acesta din urmă va arata ca mai jos:

Tabloul de mai sus permite apariția a două concepte fundamentale în analiza unei întreprinderi industriale: valoarea adăugată (VA) și excedentul brut de exploatare (EBE).

1. VALOAREA ADĂUGATĂ

Valoarea adăugată (primul sold intermediar de gestiune) care este o măsură a surplusului economic al întreprinderii este egală cu diferența dintre producția totală (de exploatare) și consumul intermediar (de exploatare). Astfel spus, valoarea adăugată exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a factorilor muncă și capital, peste valoarea materialelor, subansamblelor, energiei, serviciilor cumpărate de întreprindere de la terți.

„Producția” include elementele vândute, stocate și imobilizate, dar și veniturile accesorii reprezentate în tabelul nostru de „alte venituri”.

Nu se cuprind în cadrul producției „subvenții de exploatare” și „reluări asupra amortismentelor și provizioanelor și transferuri de cheltuieli”.

Consumurile intermediare se referă la achiziții de mărfuri sau de materii prime și consumabile, altele decât cheltuieli externe (servicii și bunuri diverse sau lucrări, furnituri și servicii externe: publicitate, transport, întreținere). Altfel spus, acesta reprezintă suma materiilor, serviciilor și bunurilor care au fost achiziționate din exterior și consumate pentru a permite realizarea sumei producției menționate.

Ca urmare a celor precizate în paragraful anterior, în cadrul consumurilor intermediare nu sunt incluse „suplimentele de valoare” aduse de „know-how”-ul întreprinderii și reprezentate de utilizarea pe care „știința de a face” a făcut-o cu mijloacele care au fost puse la dispoziția sa și care rămân să fie remunerate: munca (capital uman), echipamentele tehnice (capitalul fizic) și capitalul financiar.

De asemenea, trebuie menționat ca din această sursă de acumulări bănești se face remunerarea participaților direcți și indirecți la activitatea economică a întreprinderii:

personalul și organismele sociale, sub forma cheltuielilor cu personalul, prin salarii, indemnizații, premii și cheltuieli sociale;

statul, prin impozite, taxe și vărsăminte asimilate (minus subvenții din exploatare);

creditorii, prin dobânzi, dividende și comisioane plătite;

acționarii, prin dividende plătite;

întreprinderea, prin CAF.

Curent utilizată în practica financiară, VA prezintă interes pentru că realizează legătura între nivelul micro și macroeconomic. De fapt, VA este un concept de origine macroeconomică care se raportează, mai mult sau mai puțin bine, pe plan micro-economic. Prin agregarea valorilor adăugate ale întreprinderilor la nivel macroeconomic se obține produsul intern brut (PIB).

Dacă VA este pozitivă, atunci există un surplus al producției în raport cu consumul intermediar sau cu alte cuvinte, VA reprezintă un criteriu pentru aprecierea raportului specific al întreprinderii la realizarea producției sale. VA este un indicator mai sintetic decât cifra de afaceri și producția. Cifra de afaceri evidențiază performanța comercială a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de vânzare. Dar cifra de afaceri nu este un indiciu pertinent pentru aprecierea dimensiunii unei întreprinderi. În susținerea acestei afirmații ne vom baza pe un exemplu simplu:

Astfel, o întreprindere cu instalații reduse poate realiza o cifră de afaceri importantă, dar numai utilizând pe lângă propriile utilaje și subansamble de la terți.

Ca urmare, VA este singurul indicator care măsoară aportul specific al întreprinderii la realizarea producției sale.

Cel mai important lucru referitor la surplusul adus de producție peste consumul intermediar nu este valoarea absolută a cestuia, ci faptul de a fi suficient. VA conține, între altele, cheltuieli de personal, amortizarea cheltuielilor financiare și, în sfârșit, rezultatul net.

Ținând cont de remunerarea din VA a participanților la activitatea economică a întreprinderii se poate evidenția o structură a exploatării prin intermediul ratelor de repartizare a valorii adăugate. Raportând remunerarea fiecărui participant (cheltuieli cu personalul, cheltuieli financiare, impozite și taxe, autofinanțare) la VA se poate face o evaluare a distribuției veniturilor globale către partenerii întreprinderii.

Dintre elementele de cheltuieli care au fost relevate, unele trebuie să fie interpretate într-o manieră diferită. Astfel, dacă se pune problema cheltuielilor de personal care trebuie să fie suportate de o întreprindere, acesta este ușor de explicat. Întreprinderea are nevoie de factorul de producție muncă pentru a transforma materiile prime în produse finite și remunerarea acestui factor se realizează cu ajutorul salariilor. Când vine vorba însă de cheltuieli financiare, întreprinderea este complet diferită. În cazul în care se dorește achiziționarea unor echipamente productive și nu există resurse la îndemâna firmei, ea trebuie să împrumute capital și va fi constrânsă, în consecință, să le remunereze prin intermediul dobânzilor.

Un alt caz particular este cel al amortismentelor. Motivul pentru care se amortizează anumite bunuri economice va fi explicat din trei puncte de vedere diferite:

Pe plan contabil, se observă că o dată cu trecerea timpului, bunul respectiv pierde în fiecare an din valoarea sa ca urmare a uzului și apare justificată trecerea deprecierii suferite în „pierderi și profituri” și apariția în cheltuielile de exploatare pe întreaga durată de viață prezumată.

Pe plan fiscal, cheltuielile nu sunt respective de la un an la altul, bunurile putând servi mai multe exerciții. Ca urmare, ele nu sunt reținute de impozit pentru anul în cursul căruia au fost expuse, dar pe de altă parte sunt progresiv deductibile, prin reimpunerea lor în cheltuieli și aceasta prin „jocul” amortismentelor.

Pe plan financiar, amortizarea este foarte adesea asimilată punerii în rezervă a fondurilor susceptibile de a reînnoi bunul depreciat la finele perioadei sale de amortizare. Această concepție este periculoasă, deoarece ea sugerează că amortismentul efectuat anual constă în „tezaurizarea”, deci în blocarea de lichidități, în vederea reînnoirii anumitor imobilizări, ceea ce nu este cazul în realitate, ținând cont de două definiții precedente și, mai ales, pe motiv că amortizarea nu ei, mai ales, pe motiv că amortizarea nu este o mișcare efectivă de fonduri, de plăți. Însă trebuie admis că amortizarea servește la reconstituirea capitalului tehnic investit, adică o resursă sau un factor de producție: sub acest semn, amortizarea este remunerația capitalului tehnic.

Revenind la valoarea adăugată, se observă că aceasta permite, în condiții de funcționare identice, realizarea anumitor clasificații sectoriale. Astfel, la o extremitate, se vor situa întreprinderi comerciale care revând ceea ce ele cumpără, cu o VA slabă, iar la cealaltă extremitate firmele de consultanță, care cumpără puțin și vând „materie cenușie”, cu o VA importantă. Între cele două și sectorul industrial se întâlnesc, pe de o parte, întreprinderi de înalta tehnologie, cu o VA ridicată, iar pe de altă parte, industrii constructoare de mașini, cu o VA modestă.

Atunci când se are în vedere remunerarea capitalului financiar propriu, care este un factor de producție esențial, trebuie să se aibă în vedere rezultatul net, neneglijând în același timp că el poate fi „manipulat” prin prezența veniturilor financiare și a rezultatelor extraordinare. Este vorba de a considera, în această privință rezultatul net, deoarece, fie că este distribuit (sub forma dividendelor) sau pus în rezerve sau încă localizat în rezultatul reportat el revine acționarilor care sunt „purtători” de capital propriu.

VA permite astfel a ști dacă, după consumul intermediar, întreprinderile degajă în urma producției sale o contribuție economică suficientă pentru acoperirea și remunerarea factorilor săi de producție vitali; ea constituie, de asemenea, în mod indirect, o măsură de eficacitate sau de productivitate a diferiților factori de producție. Referitor la prima afirmație legată de VA, apare în discuție o chestiune crucială, și anume, dacă surplusul producției în raport cu consumul intermediar este suficient sau nu.

Pe lângă faptul că este o măsură de eficacitate, VA măsoară și gradul de integrare al întreprinderii prin una din următoarele rate:

Cu cât rezultatul este mai mare, cu atât mai mult întreprinderea este integrată, adică își poate asigura ea însăși, un număr mare de faze de fabricație, mergând de la materiale prime la elaborarea produselor finite, fără a recurge la serviciile altor întreprinderi (pentru executarea unor lucrări sau furnizarea unor subansamble). Se remarcă, de asemenea, că pe măsură ce gradul de integrare crește, se așteaptă o creștere semnificativă a nevoii de fond de rulment pentru exploatare, pentru care trebuie căutate noi surse de finanțare.

Evaluarea importanței și eficacității factorilor de producție, îndeosebi a factorului capital tehnic și a factorului muncă, se realizează mai întâi prin constatarea valorii raportate:

pentru ca ulterior să se utilizeze „în grup” următorii trei indicatori:

În continuare vom explica fiecare din ratele (3)-(7).

Rata (3) indică faptul că utilizarea persoanelor contribuie la realizarea unui volum dat de producție, iar rata (4) măsoară intensitatea utilizării mijloacelor tehnice și a mijloacelor umane. La numărător sunt singurele imobilizări incluse în exploatare. Întrucât este vorba de sume investite la început și pentru că amortismentele sunt incluse în VA, aceste active fixe trebuie considerate la valoarea lor brută.

Rata (5) indică ponderea cheltuielilor salariale în VA. Întreprinderea poate avea probleme legate de „rentabilizarea” factorului său muncă, dacă rata (5) este mai mare, la fel și rata (7), în timp ce rata (6) înregistrează valori medii sau scăzute.

Cu ajutorul ratelor (4), (6) și (7) putem scrie următoarea egalitate:

Termenul din stânga reprezintă randamentul muncii, în timp ce în termenul drept avem intensitatea capitalistică, respectiv randamentul echipamentelor.

Se observă că randamentul muncii va fi cu atât mai mare cu cât intensitatea capitalistică este mai puternică (echipament modern cu grad înalt de automatizare) și randamentul echipamentelor mai mare.

Eficiența informațiilor furnizate de noțiunea de VA se fundamentează pe o interpretare prudentă a indicatorului. Rolul VA în interpretarea structurii de exploatare a unei întreprinderi se poate prezenta sub două aspecte: creșterea VA poate fi rezultatul creșterii stocurilor de produse finite fabricate la costuri foarte ridicate pe care piața va fi incapabilă să le absoarbă datorită prețurilor de vânzare pe care ar trebui să le practice; majoritatea cheltuielilor cu personalul poate angaja o creștere a VA, în timp ce rezultatul și rentabilitatea întreprinderii se pot reduce brusc.

Creșterea VA nu este neapărat semn de prosperitate pentru întreprindere, măsura în care aceasta creștere poate fi însoțită de o scădere a performanțelor comerciale și de o degradare a trezoreriei.

2. EXCEDENTUL BRUT DE EXPLOATARE

Excedentul brut de exploatare (EBE) sau, după caz IBE (insuficiența brută de capital) se obține prin scăderea din VA a impozitelor, taxelor și vărsămintelor asimilate, a cheltuielilor de personal și a altor cheltuieli și adunarea subvențiilor de exploatare.

EBE desemnează adevărata resursă generată de exploatare, fiind mai semnificativ decât rezultatul brut din exploatare, deoarece rezultatul din exploatare conține cheltuieli cu amortizarea și cu provizioanele care sunt deduse doar pentru motive strict fiscale.

EBE exprimă acumularea bruta din activitatea de exploatare, resursa principală a întreprinderii, cu influență hotărâtoare asupra rentabilității economice și a capacității potențiale de autofinanțare a investițiilor (din amortizare, provizioane, profit).

Rolul EBE în analiza financiară poate fi urmărit din trei puncte de vedere diferite. În primul rând EBE este independent de:

politica de investiții, în sensul că nu ține cont de deciziile întreprinderii privind modalitățile de calcul a amortizării;

politica financiară a întreprinderii, deoarece nu este influențat de veniturile și cheltuielile financiare dependente de structura financiară a întreprinderii;

politica de dividend (deciziile conducerii întreprinderii privind repartizarea profitului net);

politica fiscală și elementele extraordinare (nu se ia în calcul impozitul pe profit și rezultatul extraordinar).

EBE poate să pună în evidență, mai bine decât rezultatul final, o deficiență structurală a întreprinderii în plan pur industrial și comercial.

În al doilea rând, EBE este utilizat, în rate care încearcă să reproducă o idee de rată de marje sau de rată a profitului, fiind din acest punct de vedere o măsură a performanțelor economice ale întreprinderii. Sub acest aspect, indicatorul va fi reținut în calculul rentabilității economice (EBE/capital economic), sau a ratei marjei brute de exploatare (EBA/CA).

Prima rată traduce o noțiune de randament relativ, respectiv o rentabilitate relativizată în raport cu capitalul investit care privește, aici, activele fixe brute, în sensul în care se interpretează acest concept în analiza indicatorilor axați pe VA.

A doua rată poate fi măsurată și prin raportarea la producție, nu numai ca cifra de afaceri (CA).

Chiar dacă este atractivă, această rată poate ascunde adevăruri profunde, în sensul că este posibil ca un EBE pozitiv să fie datorat producției stocate sau, în alți termeni, la o variație favorabilă a stocurilor de produse în curs de execuție și de produse finite. În acest caz EBE este fictiv, întrucât el este constituit din stocuri care, evaluate la costul de revenire, nu sunt decât o adiționare a cheltuielilor fără încorporarea profitului.

EBE este astfel o măsură a autofinanțării angajate de exploatare, independent de politicile adoptate de întreprindere în materie de amortizare, de finanțare, de investiții financiare.

EBE reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere, care nu este decât o resursă de trezorerie potențială, un cash-flow potențial, degajat de exploatare, susceptibil de a se transforma în disponibilități pe măsura reglementării decalajelor dintre nevoile și resursele exploatării. Acest aspect decurge chiar din metodologia de calcul a EBE.

EBE = Venituri din exploatare – Cheltuieli pentru exploatare

incasabile plătibile

Pornind de la veniturile și cheltuielile incasabile, respectiv plătibile și având în vedere diferitele decalaje care se produc la nivelul creditelor acordate clienților și creditelor furnizor, sau la nivelul stocurilor, antrenând un veritabil fenomen de rotație a fluxurilor monetare, se poate arăta că o parte din EBE se va regăsi imobilizat în varianta NFRE. Relația va fi:

EBE = ETE + Venituri din exploatare – Cheltuieli pentru exploatare

de încasat de plătit

și având în vedere că veniturile și cheltuielile realizabile, în exercițiul următor, sunt expresie a resurselor temporare pentru exploatare, respectiv a necesarului de active circulante, care articulate cu soldul lor din bilanț, conduc la evidențierea NFRE, aceasta se va transforma în:

EBE = ETE + NFRE

Prin urmare, EBE reprezintă fluxul real de trezorerie al exploatării (ETE), rezultat după acoperirea NFRE.

Cascada rezultatelor de exploatare și în afara exploatării

Pentru a evidenția fluxurile în afara exploatării de cele de exploatare este suficientă prelungirea restructurării precedente, înlănțuind rubricile următoare (financiare, extraordinare și fiscale) prin sumă algebrică.

Rezultatul exploatării (profit sau pierdere) privește activitatea de exploatare normală și curentă a întreprinderii. De asemenea, ele exprimă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile și a celor calculate) din veniturile exploatării (încasabile și a celor calculate).

Pentru calculele financiare de rentabilitate se calculează EBIT. Acesta este diferența dintre veniturile totale și cheltuielile totale, cu excepția dobânzilor și a impozitului pe profit. Adesea, EBIT se consideră a fi egal cu profitul din exploatare, întrucât celelalte elemente din afara profitului din exploatare sunt nesemnificative.

Un indicator cu o semnificație deosebită îl reprezintă cash-flow-ul disponibil (CFD) care se obține prin deducerea impozitului pe profit din EBIT.

CFD, după operațiunile de capital, de creștere economică a întreprinderii, exprimă potențialul (contabil) de remunerare a acționarilor cu dividende și a creditorilor cu dobânzi.

3. REZULTATUL CURENT

Rezultatul curent este determinat atât de rezultatul exploatării curente și normale, cât și de cel al activității financiare. Pentru a calcula valoarea este suficient de a adăuga la rezultatul (brut) de exploatare a rezultatului financiar, acesta corespunzând soldului dintre veniturile financiare și cheltuielilor financiare.

Rezultatul brut curent exprimă performanța întreprinderii în gestiunea activităților sale de exploatare, în alegerea finanțării și în deciziile sale de investiții – plasamente în active financiare. El desemnează, în realitate, veritabila rentabilitate globală, înainte de impozitul pe profit al întreprinderii, deoarece el nu ține cont de elementele extraordinare, care nu sunt recurente.

4. REZULTATUL NET AL ÎNTREPRINDERII

Exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare cu care vor fi remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise. Acest profit net trebuie să fie susținut de existența unor disponibilități monetare reale, altfel el va rămâne doar un potențial de finanțare. Profitul net urmează să se distribuie sub formă de dividende, în raport cu numărul de acțiuni vândute sau/și să se reinvestească în întreprindere. Profitul net nerepartizat constituie sursa de finanțare proprie sau element de autofinanțare generat de însăși activitatea întreprinderii.

B. O versiune mai sofisticată a restructurării contului de rezultate

În cele ce urmează se va discuta natura principalelor redresări care apar înainte de propunerea unor mai noi și mai subtile recompuneri de rezultate.

a) Recitirea rezultatelor de exploatare

1. Producția ar trebui să se limiteze la conceptul său pur și să comporte trei componente:

Producția vândută, egală cu cifra de afaceri

Producția stocată, corespunzătoare modificării stocurilor produselor în curs de fabricație și a produselor finite

Producția imobilizată.

Ca urmare, se convine a se disocia producția de alte evenimente care fac parte din definiția legală și contabilă, în particular, alte venituri (redevențe pentru concesiuni sau brevete) care corespund ideii de producție fizică, dar care sunt mai degrabă „adăugate” excedentului brut din exploatare.

2. Consumul intermediar, alte aprovizionări și cheltuieli externe conțin, în aceste împrejurări , redevențe de leasing. Or, în practică și la bancheri mai degrabă, se asimilează adesea leasingul unei operațiuni de finanțare. În aceste condiții, ne apare ca fiind judicios de a extrage aceste redevențe (pentru partea care corespunde dobânzilor) din consumul intermediar și, în contrapartidă, de a le insera în cheltuieli financiare cu titlul de dobânzi și cheltuieli asimilate.

3. Valoarea adăugată este, în consecință, modificată pe măsura retratărilor care au loc la nivelul producției și al consumului intermediar. Pentru a trece de la valoarea adăugată la excedentul brut din exploatare trebuie deduse impozitele, taxele și vărsămintele asimilate, cheltuielile de personal și alte cheltuieli (de exploatare) și readăugate subvențiile și alte venituri (de exploatare).

În tabelul de mai jos este prezentată această restructurare a contului de rezultate:

b) Reconstruirea și rearticularea agregatelor în afara exploatărilor

Pornind de la rezultatul de exploatare, recompunerea fluxului de rezultate poate lua multiple direcții.

Prima orientare constă în a generaliza principiul de separare între noțiunea de excedent brut și rezultatul brut, știind că diferența dintre cele două ține de cheltuielile neplătite cu amortizarea și provizioanele (deducerea făcută a reluărilor și a transferurilor de cheltuieli).

Această optică permite degajarea agregatelor și a relațiilor economice ordinare:

se permite apariția conceptelor de excedent brut financiar, de rezultat brut financiar, de excedent brut extraordinar și de rezultat brut extraordinar;

adăugând excedentul brut din exploatare și excedentul brut financiar pe de o parte, rezultatul brut de exploatare și rezultatul brut financiar, pe de altă parte, reies fluxurile respective de excedent brut curent și de rezultat brut curent;

făcând suma algebrică a tuturor excedentelor brute majorate cu toate soldurile de cheltuieli neplătite, se ajunge la rezultatul brut total, respectiv, înainte de deducerea impozitului pe profit;

în final se ajunge la rezultatul net (beneficiu sau pierdere).

Toate aceste continuări ale recompunerii contului de rezultate vor fi redate în tabele următoare:

Și

sau

Și

sau

După această primă orientare pe care am avut-o în vedere până acum ne vom ocupa de o a doua, care dorește înainte de toate punerea în evidență a ponderii dobânzilor și a cheltuielilor asimilate (care sunt o parte a cheltuielilor financiare), respectiv cheltuielile datorate finanțării întreprinderii prin împrumuturi pe termen lung și/sau scurt în structura de formare a rezultatelor.

c) Tehnicitatea retratărilor contabile și calitatea informației economice și financiare

Problema care se pune este dacă astfel de corectări sunt pertinente în cazul în care se urmărește stabilirea unui diagnostic financiar și formularea unei judecăți de valoare asupra rentabilității întreprinderii.

Pentru o apropiere rapidă a problemelor, reconstruirea inițială a formării rezultatelor este suficient de largă, dar dacă alte venituri de exploatare, redevențele de leasing și dobânzile și cheltuielile asimilate reprezintă sume importante, este realist de a proceda la anumite redresări.

Rentabilitatea de exploatare și levierul operațional

Dacă ponderea costurilor fixe în costurile totale ale unei firme este importantă, se spune că firma are un efect de levier operațional ridicat. În terminologia de afaceri, un efect de levier operațional ridicat înseamnă – dacă considerăm toate celelalte elemente constante – ca o modificare relativ mică a cifrei de afaceri va duce la o modificare importantă a profitului din exploatare.

Există trei elemente mai importante pe care managementul poate să le influențeze în ecuația levierului operațional: costurile fixe, costurile variabile și prețul.

Efectul costurilor fixe mai scăzute. Dacă managementul poate reduce costurile fixe prin scăderi ale cheltuielilor indirecte sau prin folosirea intensivă a unor facilități, efectul poate consta într-o diminuare signifiantă a punctului mort. Ca o consecință profiturile vor putea fi realizate la un nivel mai scăzut al operațiilor.

Efectul costurilor variabile mai scăzute. Dacă managementul poate reduce costurile de producție variabile, această acțiune va afecta similar profiturile înregistrate la nivelurile actuale de producție și modificarea punctului mort. La un nivel scăzut al producției, impactul mai redus al costurilor variabile contribuie la minimizarea efectului. Rezultatul este clar o îmbunătățire a condițiilor pragului de rentabilitate și profitul este dobândit mai devreme pe scara producției.

Efectul prețurilor mai scăzute. În timp ce costurile se află sub controlul managementul, modificările prețurilor sunt dependente în special de mediul concurențial al firmei. Aceste schimbări ale prețurilor au efect asupra rezultatelor operaționale interne, dar pot avea un impact și mai pronunțat și de mai lungă durată asupra mediului competițional. Dacă după o perioadă semnificativă de timp de la momentul reducerii prețului se obține un avantaj mai mult decât proporțional, aceasta ar putea fi o mutare inteligentă. Altfel, dacă reducerea prețurilor se așteaptă să fie repede adoptată și de concurenți, efectul final poate fi pur și simplu o „cădere” a profiturilor fiecărei firme, deoarece vor apărea schimbări în cotele relative de piață.

În cele ce urmează vom lua drept exemplu trei firme cu intensități diferite ale levierelor operaționale:

FIRMA A FIRMA B FIRMA C

Preț de vânzare 2 lei 2 lei 2 lei

Costuri fixe 20000 lei 40000 lei 60000 lei

Costuri variabile 1,50xQ 1,20xQ 1,00xQ

Firma A utilizează levierul operațional în cea mai mică măsură, astfel încât ea are de acoperit o suma minimă de costuri fixe. Nu posedă echipament automatizat decât în mică măsură, astfel încât cheltuielile cu amortizarea, cu întreținerea și proprietate sunt mici. Panta costurilor variabile este relativ mare; aceasta înseamnă că, față de alte firme, care utilizează în mai mare măsură levierul operațional, firma A are costuri unitare variabile mai mari.

Firma B folosește levierul operațional într-o măsură obișnuită și operează cu costuri fixe normale. Utilizează echipament automatizat într-o proporție apropiată de media pe industrie. Firma B are pragul de rentabilitate mai ridicat (500 de unități produse și vândute decât firma A. la o producție de 40.000 unități, firma B are o pierdere de 8000 lei, pe când firma A este exact la pragul de rentabilitate.

Firma C folosește levierul operațional într-o proporție mai mare decât firma A sau B. Firma C este intens automatizată, folosește echipament scump, de mare viteză, care nu necesită decât extrem de puțină forță de muncă pe unitatea produsă. Cu astfel de sisteme, firma C are costuri fixe foarte mari, dar panta costurilor variabile este foarte mică. Deoarece cheltuielile fixe cu amortizarea și cu întreținerea utilajelor scumpe sunt mari, pragul de rentabilitate al fimei C este mai ridicat decât cel al firmelor precedente. Dar, odată ce firma C a atins pragul de rentabilitate, profiturile ei cresc într-un ritm mai rapid decât cele ale celorlalte firme.

Levierul operațional are o mare influență asupra costului unitar mediu. De exemplu, când se produc 40.000 unități, costul unitar pe producție pentru fiecare din cele trei firme are valoarea cea mai ridicată pentru firma C și valoarea cea mai scăzută pentru firma A. Însă la o producție de 200.000 unități se întâmplă exact invers.

Se poate observa că la un volum mare al producției (200.000 unități), firma C realizează economii substanțiale prin reducerea costurilor, mai ales în comparație cu firma A. Firma C poate să scadă prețul produsului său pe piață la 1,50 lei, un preț care s-ar dovedi nefavorabil pentru firma A, și să înregistreze totuși o marjă de profit mai mare de 13% (0,20 lei și 1,50 lei).

Gradul levierului operațional

Efectul de levier operațional poate fi definit mai precis prin modul în care o schimbare în volumul vânzărilor influențează EBIT (earnings before interest and taxes), profitul din exploatare, câștigurile înainte de plata dobânzilor și impozitelor. Pentru a măsura efectul unei schimbări în volumul vânzărilor asupra profitabilității, se calculează gradul levierului operațional – GLO (degree of operating leverage – DOL), ca fiind raportul între modificarea procentuală a profiturilor din exploatare (EBIT) și modificarea procentuală a cifrei de afaceri.

Valoarea GLO de 2 arată că dacă numărul de unități produse și vândute crește, să spunem cu 20%, de la 100.000 unități la 120.000 unități, rata de creștere a profiturilor din exploatare va fi de 2 ori mai mare (2 x 20% = 40%). Acest lucru se confirmă pentru că:

(1 + 40%) x 40.000 = 1,40 x 40.000 = 56.000 lei

Gradul levierului operațional depinde de baza de la care se pornește în calcul. După ce în exemplul anterior s-a pornit de la un nivel de 100.000 unități, acum vom lua drept bază nivelul de 60.000 unități.

Astfel, o creștere de 33,33%, adică de la 60.000 unități la 80.000 unități, ar fi dus la o creștere a profiturilor operaționale de 6 x 33,33% = 200%, sau, altfel spus, de la 8000 lei la 8000 lei + 2 x 8000 lei = 24.000 lei.

Utilizând cea de-a doua ecuație, gradul levierului operațional de la o producție de 100.000 unități este de 1,67 pentru firma A și de 2,5 pentru firma C. Deci, pentru o modificare procentuală în volumul vânzărilor de 10%, firma A, care utilizează cel mai mult efectul de levier operațional, are o creștere de profit de 25%. Rezultă că profiturile de la firma C sunt mai sensibile la schimb în volumul vânzărilor decât profiturile firmei A. Deci, cu cât gradul levierului operațional este mai redus, cu atât fluctuațiile în profiturile înregistrate vor fi mai mari, în ambele direcții (deci, atât creșteri, cât și descreșteri de profituri), ca răspuns la schimbările volumului de vânzări.

Gradul levierului operațional la o firmă are implicații deosebite. În primul rând, gradul ridicat al levierului operațional la firma C sugerează că se pot realiza profituri în urma creșterii volumului vânzărilor, chiar dacă firma va trebui să reducă prețurile produselor pe piață. Să presupunem că firma C ar putea să crească cantitatea de produse vândute pe piață de la 100.000 unități la 120.000 unități, dacă ar reduce prețul produsului de la 2 lei pe unitate la 1,90 lei pe unitate. În acest caz, vom avea:

Astfel, firma C poate să-și mărească profiturile de la 40.ooo lei, profit realizabil la un volum al vânzărilor de 100.000 unități, la 48.000 lei, profit realizat la un volum al vânzărilor de 120.000 lei și prin reducerea prețului pe piață de la 2 lei pe bucată la 1,90 lei pe bucată. Aceasta vine să demonstreze că o firmă cu un grad ridicat al levierului operațional și deci cu construi variabile reduse, va ține să adopte o politică agresivă de prețuri, mai ales dacă concurenții au costuri mai mari și nu pot reduce prețurile ca răspuns la această politică agresivă.

Însă, în același timp, gradul levierului operațional de la firma C indică posibilitatea unor fluctuații mici și moderate ale volumului vânzărilor. Astfel, dacă firma C operează într-un domeniu economic, care este puternic afectat de schimbările survenite la nivel general în activitatea economică, atunci profiturile vor fi supuse unor fluctuații foarte mari. De aceea, deși există posibilitatea sporită a obținerii unor profituri substanțiale, gradul de risc al acestora este, de asemenea ridicat.

Gradul levierului operațional este o componentă importantă în determinarea gradului de risc al unei afaceri (noțiune prezentată mai larg în cadrul aceluiași capitol). Evident, o companie poate să influențeze gradul de risc al afacerilor, prin alegerea gradului levierului operațional. Dacă toate celelalte influențe sunt constante, cu cât este mai mare GLO, cu atât mai mare va fi și gradul de risc. Însă există și o componentă în analiza gradului de risc, și anume volumul de vânzări va avea un efect amplificat asupra profiturilor.

Efectul de levier financiar și incidența structurii financiare asupra rentabilității

Un factor important al creșterii economice, pe lângă fuziuni și achiziții, îl reprezintă extinderea afacerilor cu ajutorul capitalului împrumutat, care va fi rambursat din fluxurile de numerar generate din operare.

Firma analizează o serie de factori și după aceea stabilește o structură – obiectiv a capitalului, care constă din anumite proporții de capital împrumutat, acțiuni preferențiale și capital propriu, această structură fiind aceea pe care firma ar dori să o utilizeze în finanțarea bugetelor de investiții.

Politica structurii capitalului implică echilibrarea gradului de risc cu rata de rentabilitate. Utilizarea capitalului împrumutat în proporție mai mare determină creșterea gradului de risc al câștigurilor firmei, dar o rată mai mare a îndatorării înseamnă în același timp și o rată de rentabilitate estimată la o valoare superioară. Gradul de risc asociat cu o rată mai mare a îndatorării tinde să scadă prețul acțiunilor firmei pe piață, dar estimarea unei rate superioare de rentabilitate duce la creșterea acestui preț. Structura optimă a capitalului este cea care realizează un echilibru între gradul de risc și rata de rentabilitate estimată si maximizează în acest fel prețul pe piață al acțiunilor.

Riscul afacerilor și riscul financiar

Riscul afacerilor este definit ca fiind gradul de nesiguranță inerent previziunilor câștigurilor viitoare generale de active (ROA) sau de capitalul propriu (ROE), dacă firma nu utilizează finanțare prin capital împrumutat. Este cel mai important determinant al structurii capitalului unei firme.

Riscul afacerilor variază de la o ramură economică la alta; într-o anumită ramură economică, el variază, de asemenea, de la o firmă la firmă. Riscul afacerilor se poate modifica în timp datorită modificării structurii competiționale în cadrul ramurii economice respective, a schimbărilor tehnologice sau schimbărilor din societate și a celor din economie în general.

Gradul de risc al afacerilor depinde de un număr de factori, cei mai importanți fiind următorii:

gradul de variabilitate a cererii;

variabilitatea prețului de vânzare;

variabilitatea prețurilor factorilor de producție;

capacitatea de a ajusta prețurile produselor finite în concordanță cu modificările prețurilor factorilor de producție;

ponderea costurilor fixe în costul total;

gradul levierului operațional.

Firmele de publicitate pot prin politici de marketing să ia măsuri pentru a stabiliza, de exemplu, prețurile produselor pe piață, dar această stabilizare ar putea să necesite fie cheltuieli mari cu publicitatea, fie concesii de preț, pentru a-i face pe clienți să achiziționeze cantități fixe, la prețuri fixe, în viitor.

Riscul financiar

Levierul financiar se referă la gradul de utilizare a titlurilor unui venit fix – capital împrumutat și acțiuni preferențiale, iar riscul financiar este riscul suplimentar care trebuie suportat de către deținătorii de acțiuni obișnuite, ca rezultat al utilizării levierului financiar.

De exemplu, dacă o firmă se finanțează și prin capital social și prin capital împrumutat, acțiunile au un grad mai mare de risc pentru că trebuie să suporte tot riscul afacerii.

Gradul levierului financiar GLF „Degree of Financial Leverage – DFL”

Gradul levierului financiar este definit ca fiind modificarea procentuală în profit pe acțiune în EPS (earning pe share – EPS) corespunzătoare unei anumite modificări procentuale în EBIT, și poate fi calculată după cum urmează:

Analiza EBIT-ESP a efectelor levierului financiar

Modificările în gradul de utilizare a capitalului împrumutat vor duce la modificări ale profiturilor pe acțiune (earning per share-EPS) și deci la modificări ale prețurilor pe piața acțiunilor.

În următorul tabel vom studia EPS la diferite grade de utilizare, calculând de asemenea și ROA și ROE. Însă înainte vom face câteva referiri cu privire la ROA și ROE.

ROA (Return on Assets) – rata rentabilității activelor, reprezintă raportul dintre profitul net (după impozitare) și total active.

Relația de bază pentru ROA este:

În calcularea ROA, uneori este mai bine să se adauge cheltuiala cu dobânda la profitul net după impozit. Teoria care stă la baza acestei abordări este aceea că, de vreme ce activele sunt finanțate atât de acționari, cât și de creditori, raportul trebuie să de măsura câștigurilor pentru ambele categorii de investitori.

ROE (Return of Equity) – rata rentabilității financiare, diferă de ROA prin faptul că raportarea se face la capitalurile proprii și nu la total active. O ROE deosebită este „Return of Common Equity”, care are la bază veniturile provenite doar din acțiunile comune. Profitul net se reduce cu dividendele plătite deținătorilor de acțiuni preferențiale și de plăți obligatorii. Revenind la ROE generală, relația de calcul este:

Pe baza celor două rate de rentabilitate și știind că activele sunt finanțate prin intermediul capitalului propriu și:

Aceasta reprezintă ecuația unei linii drepte al cărei punct de intersecție cu axa este (1-T) Capital propriu și o pantă definită de Active (1-T)/Capital propriu. Pe măsură ce gradul de utilizare a levierului financiar crește, cresc și plățile cu dobânzile, această creștere datorându-se atât creșterii ratelor dobânzii, cât și creșterea sumei de capital împrumutat. Astfel, punctul de intersecție cu axa este un număr mai mare și negativ. Liniile se vor intersecta la o valoare ROA egală cu rata dobânzii înainte de impozitare. Dacă firma reușește să obțină acest ROA, atunci acest ROE este egal cu rata dobânzii după impozitare.

Revenind la tabel, după calcularea EBIT (I), este prezentată situația firmei când aceasta continuă să nu utilizeze capital împrumutat (II) și când rata îndatorării este de 50% (III). EPS estimat se calculează înmulțind fiecare din EPS obținute cu probabilitatea ca CA aferentă respectivului EPS să se producă. În situația III, EPS se determină împărțind venitul net după impozitare la doar 500 acțiuni pentru că restul este înlocuit de capitalul împrumutat.

Calcularea EBIT

Situația dacă raportul Datorii/Active = 0%

Situația dacă raportul Datorii/Active = 50%

Analizând datele din tabelul de mai sus vom obține date cu privire la ROA și ROE pentru diferite grade de folosire a levierelor financiare.

Adaptând aceste rezultate la diferite stadii ale economiei se poate spune că în perioada de recesiune ROA este de 0 %, dar trecerea la de la o situație normală la una foarte bună antrenează cu ea și o dublare ROA de la 20 % la 40 %. Această modificare se menține și în cazul ROE atunci când firma nu se împrumută. Pe măsură ce gradul de utilizare a levierului financiar crește, apare efectul de amplificare, care se modifică în același sens, astfel la o rată de îndatorare de 50 % ROE crește de 2,43 ori.

Fără levier financiar, intervalul de variație pentru ROA este de 24 %, cu un levier financiar de 50 %, intervalul de variație se află în limita a 48 %. Levierul financiar determină creșterea gradului de volatilitate a câștigurilor, fie că ele sunt măsurate prin venitul net, ROE sau profitul pe acțiuni EPS.

Analiza punctului de interferență EPS

Punctul de interferență EPS reprezintă punctul la care valoarea este aceeași. Indiferent de utilizarea capitalului propriu sau a celui împrumutat pentru finanțare. În cele ce urmează vom folosi în continuare datele folosite anterior și rezultatele obținute pe baza acestora.

Punctul de intersecție este la 160.000 lei cifră de afaceri.

dacă CA < 160.000 lei → firma emite și vinde acțiuni în vederea finanțării;

dacă CA > 160.000 lei → firma emite și vinde obligațiuni pentru ca EPS este întotdeauna mai mare. În acest caz CA cu trend crescător, EPS va fi mai mare ținând cont de faptul că numărul de acțiuni rămâne constant.

Capacitatea de autofinanțare și conflicte potențiale între rentabilitate, solvabilitate și lichiditate

Rentabilitatea, conform căreia există întreprinderi care ajung la faliment în timp ce ele afișează beneficii contabile, dovedește faptul că o întreprindere se prezintă financiar bine nu numai dacă obține profit.

Când se dorește calculul capacității de autofinanțare și al autofinanțării se pornește de la principiul conform căruia rezultatul net nu redă decât parțial veritabila îmbogățire a întreprinderii, deoarece este stabilit după deducerea, de exemplu, a cheltuielilor cu amortizarea, care de fapt nu diminuează cu nimic resursele degajate pornind de la exploatare.

Într-o situație identică se află provizioanele pentru depreciere. Pe de altă parte, reluările asupra amortizărilor și asupra provizioanelor pot fi considerate ca non-resurse și, prin urmare, absente din autofinanțarea constituită. Pe aceste considerente, calculul capacității de autofinanțare se prezintă astfel:

Rezultatul net

Amortizare și provizioane de exploatare

Reluări asupra amortizării și provizioanelor de exploatare și transferuri de cheltuieli

Amortizare și provizioane financiare

Reluări asupra amortizării și provizioanelor financiare și transferuri de cheltuieli

= Capacitatea de autofinanțare curentă

Amortizare și provizioane extraordinare

Reluări asupra amortizării și provizioanelor extraordinare și transferuri de cheltuieli

= Capacitatea de autofinanțare totală

Adeseori (în practică) autofinanțarea se mai numește și „marja brută de finanțare” (MBA) sau „cash-flow”.

Noțiunea de MBA este respinsă totuși pentru că termenul „brută” semnifică un raționament făcut înainte de deducerea impozitului, ceea ce nu este cazul aici.

Nici termenul „cash-flow” nu este agreat de specialiști pentru CAF întrucât în acceptul anglo-saxon acesta este un flux de lichiditate (flow of cash), ceea ce CAF nu poate fi (amortizată de un flux strict contabil), iar rezultatul net este tot un flux contabil (în sensul diferenței dintre încasări și plăți).

Dacă se dorește a se determina veritabila economie a întreprinderii, atunci se deduce din CAF suma relativă la distribuirea dividendelor și altor remunerații ale capitalului deoarece acestea dau naștere la plăți. Astfel se trece de la CAF la conceptul de autofinanțare.

Dimensionarea eficacității financiare prin CAF

Pe baza ratelor care vor fi prezentate în continuare și care folosesc conceptul de autofinanțare se poate obține o bună aproximare a eficacității financiare a întreprinderii.

O astfel de rată exprimă resursa generală de vânzare sau de producția întreprinderii într-un an (dacă există puternice variații de stoc ale produselor finite de la un an la altul).

Rezultatul obținut prin aceasta formulă exprimă aptitudinea întreprinderii de a degaja o resursă internă în raport cu fondurile sale proprii; astfel se poate vedea cum întreprinderea contribuie la solvabilitate prin singurele sale mijloace interne.

Prin aceasta rată se precizează dacă activitatea generală a întreprinderii duce la capacitatea de acoperire a datoriilor. Valoarea acestei rate trebuie să fie interpretata în mod paralel cu valoarea ratei clasice de solvabilitate. Un indice foarte scăzut la un moment dat indică creșterea datoriilor ca urmare a obținerii de noi împrumuturi.

Adițional se calculează rata:

Care estimează posibilitățile de acoperire a serviciului împrumutului, presupunând, în mod implicit faptul că rezultatul net înainte de deducerea cheltuielilor financiare ar trebui să fie suficient pentru a face față angajamentelor anuale asumate în urma datoriilor contractate.

Această rată demonstrează în ce măsură sursele de finanțare interne acumulate de întreprindere în cursul unui an permit finanțarea lor. Ca și pentru ratele precedente este judicios de a examina tendințele de la un an la altul, deoarece o investiție importantă poate influența considerabil valoarea ratei. Pentru aprecierea valorii și a EBE-ului, activele fixe brute pot fi înlocuite prin conceptul de „capital de exploatare”, care înglobează activele fixe brute și NFR.

Diferențele dintre conceptele de rentabilitate, solvabilitate și lichiditate

Analiza stărilor financiare și a finanțelor întreprinderii sunt în mod obișnuit dominate de conceptul și obiectul de rentabilitate. Această percepție a întreprinderii este limitată, deoarece ea nu permite să explice de ce, în ciuda prezenței beneficiilor contabile, o societate se poate găsi într-o stare virtuală sau efectivă de faliment.

Astfel, rentabilitatea și lichiditatea pot fi elemente conflictuale, incompatibile.

În același timp, o CAF ridicată este indicele unei bune sănătăți financiare. Acest aviz merită să fie serios nuanțat, deoarece asemenea concept desemnează solvabilitatea întreprinderii, respectiv potențialul său de finanțare sau lichiditate potențială și nu este sigur faptul că întreprinderea dispune de o lichiditate imediată și suficientă pentru a onora angajamentele imediat exigibile.

Echivocul relațiilor dintre rentabilitate și lichiditate

Falimentul reprezintă o încetare de plăți, în termeni economici și bancari, fiind deci o lipsă de trezorerie sau o insuficiență de lichidități, exprimată prin imposibilitatea de a plăti datoriile la scadența lor. Astfel, rentabilitatea poate fi o ficțiune care este opusă realității trezoreriei.

Devine fundamental a înțelege că beneficiul net evidențiat în contul de rezultate nu desemnează în mod necesar lichiditatea. Există un ecart după plata impozitului, între venituri și cheltuieli (și unele și altele sunt contabilizate pe baza facturilor adresate sau primite de întreprindere) și nu între încasări și plăți (care sunt înregistrate în funcție de intrările și ieșirile de disponibilități); decalajele survin frecvent între cele două. Astfel, o societate care acordă în mod curent 6 luni credit clienților săi contabilizează sistematic vânzările de fiecare dată atunci când ele sunt efectuate; acestea sunt venituri care alimentează beneficiul contabil. Totuși, ea trebuie în mod regulat să aștepte 6 luni înainte de a înregistra încasările corespunzătoare; în acea perioadă banii sunt blocați în contul clienți.
Totodată dacă o societate nu poate să vândă producția pe care a fabricat-o, surplusurile sunt contabilizate ca producție stocată și, în cazul creșterii de la un an la altul, sunt reluate ca venituri suplimentare în contul de rezultate. Astfel, o întreprindere ar putea face foarte bine să degaje beneficiul în mod simplu prin creșterea stocurilor sale de produse finite.
Pe de altă parte, dacă o societate primește credite din partea furnizorilor săi, cumpărările sale de materii fiind contabilizate la cheltuieli, nu sunt direct plătite; ecartul se găsește în postul furnizori.

După cum am văzut mai devreme, distanta dintre Caf și „cash-flow”-ul anglo-saxon corespunde precis variantei NFR. Această nevoie absoarbe și, astfel poate fi cauza fundamentală a unei insuficiențe de trezorerie. În plus, creșterea are tendința de accelera creșterea NFR și să fie propice falimentelor.

Se poate obiecta în legătură cu argumentația precedentă, este rezonabil de a gândi că, mai devreme sau mai târziu, beneficiul se va transforma în lichiditate, întrucât stocurile se vor vinde și clienții vor plăti; aceasta confirmă ideea că NFR reprezintă lichiditatea potențială.

Trezoreria potențială nu este totuși un mijloc concret de plată; cu excepția unei economii de troc, rare sunt cazurile în care se plătește securitatea socială sau furnizorii cu stocuri sau creanțe comerciale.

O întreprindere nu poate fi cu onestitate convinsă că toate stocurile sale de produse vor fi vândute și că creanțele sale comerciale vor fi integral recuperate. Ipoteza vânzării globale a stocurilor și a încasării totale a creanțelor nu se poate concepe decât într-o perspectivă de lichidare, ceea ce nu este, adeseori, obiectivul unei întreprinderi.

Diferența dintre solvabilitate și lichiditate

Analiza va fi îndreptată în trei direcții:

După cum am precizat mai devreme, în timp ce „cash-flow”-ul reprezintă o măsură directă a lichidității reale și imediate a întreprinderii, CAF este un indicator de lichiditate potențială, mai global spus, de solvabilitate.

De asemenea, ratele prezentate mai devreme au încercat să exprime eficacitatea financiară a întreprinderii. Autofinanțarea este o resursă pur potențială; comentariile care s-au formulat cu privire la CAF sunt pe alt plan, din plina aplicabile, pentru a disocia acest flux de lichiditate efectiv. Astfel, rata care nu poate în nici o manieră să indice faptul că întreprinderea este mai mult sau mai puțin capabilă de a rambursa în mod spontan împrumuturile sale exprimă simplu un potențial de rambursare. De asemenea, raportul care nu se poate interpreta ca fiind disponibilitățile pentru a cumpăra și a plăti echipamentele este, în plus, un reper al capacității de a genera fonduri pentru a finanța investițiile.

Raportul introdus de bancheri prezintă contradicții interne. Numărătorul reprezintă un flux de rezultat strict contabil, în timp ce numitorul desemnează un flux de trezorerie.

Toate cazurile prezentate mai sus permit înțelegerea faptului că beneficiarul, CAF sunt elemente pur contabile care nu corespund lichidității reale, deoarece contrapartida lor „lichidă” se poate găsi în NFR, care poate anula trezoreria. Acestea se traduc printr-o consolidare a fondurilor proprii și, drept consecință, ele nu exprimă decât o idee de solvabilitate sau de lichiditate potențială. Adevăratul concept de lichiditate este „cash-flow”-ul anglo-saxon. Este vorba de CAF corectată cu variația NFR. El corespunde, mai exact, variantei trezoreriei nete de la un an la altul.

Capitolul 2
ANALIZA RENTABILITĂȚII PRIN METODA RATELOR

Principiile analizei prin rate

Metoda ratelor prezintă un anumit risc, iar dacă aceasta nu este corect utilizată, analiza evoluției raporturilor (foarte numeroase de altfel) nu transpune întotdeauna cu exactitate realitatea economică a întreprinderilor. De asemenea, se cuvine a pune în evidență ratele cele mai caracteristice ale unui fenomen economic sau ale unui anumit echilibru financiar. Pe de altă parte, analiza prin rate poate fi folosită, urmând două optici distincte:

ea are foarte adesea scopul de a distinge riscul pe care și-l asumă banca, atunci când acordă un credit întreprinderii;

de asemenea, ea poate să servească ca bază pentru un anumit tip de tablou de bord, destinat urmăririi gestiunii societății comerciale pentru a descrie evoluția înregistrată; această noțiune este esențială, atât în ceea ce privește gestiunea internă, cât și în ceea ce privește gestiunea externă a întreprinderii.

În primul caz, este vorba de a prevedea riscul, utilizând mai ales metodologia bancară a analizei prin rate; în al doilea caz este vorba de a înțelege un ansamblu de fenomene, aplicând întreprinderii o „gamă” de rate.

Principalele metode de utilizare a ratelor

Se vor prezenta trei metode de utilizare a analizei prin rate.

Utilizarea tendențială

Aceasta este utilizarea cea mai evidentă și cea mai tradițională a metodei ratelor, deoarece ea permite stabilirea evoluției, în cursul unor exerciții financiar-contabile succesive, a ratelor caracteristice și oferă conducerii sau analistului financiar un instrument prețios de apreciere a activității și a echilibrului financiar al societății. Obiectivul urmărit la utilizarea acestei metode rămâne în mod esențial cel de informare. Însă nu este vorba de a se urmări numai judecarea echilibrului financiar sau a sănătății financiare a întreprinderii, ci mai ales, de a se analiza evoluția situației sale și de a o evalua. În această măsură, metoda propusă poate fi utilizată ca un mijloc de stabilire a „semnalizatoarelor de direcții” referitoare la activitatea și la situația financiară a întreprinderii.

Utilizarea normativă sau comparativă

Scopul urmărit de această metodă este de a îndepărta judecata asupra situației financiare a întreprinderii, asupra stării ei de sănătate, în general. O asemenea judecată nu va putea fi realizată decât prin prisma principiilor financiare considerate ca fiind fundamentale pentru analist.

Un organism de creditare va acorda astfel o mare importanță respectării de către întreprindere a principiilor tradiționale ale echilibrului financiar. Judecata îndreptată asupra întreprinderii descoperă deci un caracter mai mult sau mai puțin arbitrar. Printre numeroasele posibilități de care dispune analistul pentru elaborarea de norme semnificative, cele mai importante și mai curent utilizate sunt următoarele:

Referințe la normele profesionale.
Dată fiind specificitatea structurilor și exploatării care caracterizează activitatea unei întreprinderi, singurele care pot și comparate sunt societățile ale căror activități sunt asemănătoare.

Elaborarea unor norme medii.
În cadrul aceleiași ramuri, raporturile medii pot fi stabilite ratelor ce vor putea fi comparate. Două metode pot fi utilizate:

prima constă în calcularea mediei aritmetice a ratelor de același tip, calculate pentru fiecare întreprindere din sectorul economic și eșantionul considerat;

a doua vizează stabilirea, pornind de la bilanțurile și conturile de rezultate ale fiecărei întreprinderi, de documente de ansamblu, prin însumarea datelor de aceeași natură, apoi de a calcula ratele alese, pornind de la valorile globale astfel determinate. Este posibilă calcularea unor rate medii asupra eșantionului de întreprinderi regrupate printr-o ordine de ierarhizare a lor fie după importanță, fie după cifra lor de afaceri, după dimensiunea lor financiară, fie, în sfârșit, după efectivele de angajați. Această distribuție de tip întreprindere are ca efect atenuarea, prin calculul raporturilor medii, a consecințelor, provenite ca urmare a dispersiei dimensiunilor întreprinderilor analizate.

Această metodă, mai elaborată, constă în stabilirea unei serii de rate tip, care țin cont de situația „întreprinderii-tip” din ramură. Fiecare raport al întreprinderii-tip reprezintă o medie generală combinată, calculată pornindu-se de la ratele respective ale unui număr de întreprinderi ce formează un eșantion reprezentativ și bazate, în general, pe un ansamblu de câteva date. Pornind de la aceste medii combinate, calculate pentru fiecare dintre rate, firma trebuie atunci să compare propriile sale raporturi și să analizeze ecart-urile care le diferențiază.

Alegerea ratelor ideale

În scopul de a pune în valoare importanța relativă a fiecărei rate lunare separat, un coeficient de ponderare este atribuit ratelor considerate ca fiind cele mai semnificative. De exemplu:

Fiecare rată ce se calculează pentru întreprinderea examinată este raportată la rata tip corespunzătoare. Se calculează astfel raportul:

Cu cât este mai apropiată de 1, cu atât rata întreprinderii se apropie de rata ideală. Raporturile astfel calculate sunt imediat multiplicate, prin coeficienții lor de ponderare. Suma produselor obținute va trebui atunci să permită îndreptarea judecății asupra situației întreprinderii analizate. Dacă această sumă este egală cu 100, situația firmei poate fi considerată normală; ea este în particular favorabilă, dacă suma este mai mare de 100 și defavorabilă, în caz contrar.

Utilizarea statistică

Această concepție de utilizare a ratelor se bazează pe analiza comportamentului unui eșantion de întreprinderi. Obiectivul metodei statistice nu mai este de a determina ratele privite ca „norme”, în funcție de principiile financiare, nici de a explica prin rate situația financiară a întreprinderii. Această metodă consideră într-adevăr că ratele constituie ele însele informații de care analistul dispune în legătură cu întreprinderea, deoarece ele transpun comportamentele care pot fi supuse unei analize statice. O asemenea concepție ne permite, totodată să testăm validitatea ratelor ca instrumente de previziune a situației financiare a întreprinderii; ratele pot, de exemplu, să releve pentru întreprinderea studiată, un risc de faliment sau dificultăți de trezorerie pe termen scurt.

Înțelegerea mecanismului economic al întreprinderii prin intermediul ratelor sale

Experiența arată că înțelegerea sub raport economic a unei întreprinderi necesită, la nivelul ratelor, respectarea câtorva reguli esențiale. Analiza prin rate nu se limitează la studiul comparativ și evolutiv al unei serii de rate, ci se stabilesc obiectivele. Astfel, nu este nevoie să se calculeze rata de lichidare generală și de lichidare relativă, dacă stocul întreprinderii este inexistent. Se sugerează atunci:

diferențierea criteriilor pe baza cărora se va judeca întreprinderea: lichiditatea, solvabilitatea, eficacitatea gestiunii etc.

analizarea unei rate deja calculate înainte de a calcula una nouă; o analiză riguroasă trebuie în mod logic să conducă, după o perioadă de reflecție, la o concluzie sau la calculul unei rate suplimentare, care să permită rezolvarea problemei;

o legătură teoretică și logică trebuie să existe între diferitele rate utilizate. Așa este, de exemplu, relația dintre rata de creștere a unei întreprinderi și rata sa de rentabilitate;

variațiile înregistrate trebuie să fie analizate; se convine asupra situației următoare, și anume, numărătorul și numitorul nu variază fără ca să se fi determinat în prealabil cauza evoluției unuia din cei doi factori. Este de exemplu, cazul raportului Investiții/Autofinanțare. Nu se permite compararea a două societăți, dacă nu s-a evaluat în prealabil importanța autofinanțării și a rentabilității. Un raport foarte ridicat poate într-adevăr să semnifice că întreprinderea prezintă o slabă rentabilitate, sau că, dimpotrivă, ea își autofinanțează în mod normal investițiile, dar al căror volum excepțional.

Ratele – instrumente de control

Metoda analizei piramidale

Conform analizei financiare, metoda ratelor poate fi analizată atât în scopuri de gestiune, cât și de control. Aplicarea ei este limitată, deoarece raporturile obținute, pornind de la documentele contabile ale unei întreprinderi, demonstrează ceea ce s-a petrecut, dar nu care sunt motivele care au determinat o asemenea situație. Atenția celui ce gestionează patrimoniul unei firme se concentrează într-adevăr pe rentabilitatea obținută în raport cu activul și asupra factorilor acestei rentabilități; în schimb, cauzele evoluției înregistrate trebuie să fie studiate după constatarea rezultatelor, și nu prin simpla lecturare a ratelor calculate. În această optică, o tehnică merită să fie reținută, și anume, analiza piramidală. O rată abordată individual are o semnificație redusă, reprezentând un singur aspect al gestiunii și al activității societății; ea trebuie comparată cu alte rate în vederea determinării relațiilor care există între variațiile fiecăreia.

Ansamblul ratelor ocupă un loc bine definit în sistemul global care leagă ratele de activitate și de rezultate, și această interdependență rezultă din integrarea diverselor aspecte ale pieței întreprinderii. Analiza piramidală a fost concepută astfel încât să evidențieze acest important factor. Din această cauză ea reclamă, în primul rând, determinarea ratei considerată cea mai caracteristică pentru activitatea întreprinderii, rata de bază reținută în general este rata rezultatelor, beneficiu/capitaluri angajate, care constituie vârful piramidei.

Al doilea etaj al piramidei este constituit atunci din rate direct legate de rata primară și care permite explicitarea: beneficiul net/vânzări și rata de rotație a capitalurilor proprii. Schema reprezintă mecanismul ce conduce la construirea acestor rate.

Lanțul astfel constituit permite o viziune sintetică asupra întreprinderii și evidențiază un sistem integrat de control financiar. Societatea americană „Dupon de Nemours” a fost prima care a utilizat analiza piramidală prin rate în scopul elaborării unui sistem de control financiar. Rata primară utilizată de „D.N.” pentru a măsura eficacitatea și performanțele întreprinderii era rentabilitatea investițiilor, legate de ratele de rotație: vânzări/investiții și rata beneficiu/vânzări. La rândul lor aceste rate au fost descompuse. Eficacitatea sistemului de control financiar al lui Dupont se datorează următorilor trei factori:

utilizează ratele financiare clasice pentru a pune în evidență performanțele firmei și dacă performanțele nu sunt satisfăcătoare, se permite identificarea cauzelor rezultatelor mediocre ale întreprinderii;

pune accent pe o utilizare tendențială a ratelor;

furnizează o bază de comparație cu alte firme din aceeași ramură.

Metodologia de analiză cu ajutorul ratelor

A fost pus la punct un ansamblu de rate destinate evidențierii unui diagnostic complet asupra întreprinderii. Aceste rate pot fi descompuse în maniera următoare:

a) Importanța economică a întreprinderii este analizată printr-o rată de constatare:

Importanța factorilor de producție este transpusă prin rate de constatare și rate explicative, care analizează rolul „capitalului” și al „muncii”.

Cercul poate fi lărgit în măsura în care dacă, de exemplu, cheltuielile de personal reprezintă o parte destul de importantă a valorii adăugate, ea însăși foarte importantă în raport cu imobilizările brute de exploatare, se constată că întreprinderea a rentabilizat factorul „muncă”.

Structura financiară este percepută pe baza unei analize comparative a pasivului și activului realizată cu ajutorul următoarelor rate:

finanțarea imobilizărilor nete:

o rata ce măsoară nevoia de investiție sau volumul de investiții realizat sau gradul de îmbătrânire a imobilizărilor

Rentabilitatea este analizată pe baza a patru rate. Două rate judecă importanța cheltuielilor financiare și a îndatorării în raport cu marja

A treia rată transpune marja netă:

A patra rată analizează rentabilitatea capitalurilor proprii:

Comparația cu rata precedentă permite originea înțelegerii rentabilității, importanța marjei sau vitezei de rotație a capitalurilor investite.

Gestiunea este studiată pe baza a cinci rate compozite și exclude rotația stocurilor.

Rotația capitalurilor proprii

Importanța amortismentelor și a provizioanelor

Capacitatea de rambursare

Importanța creditelor-furnizori și a creditului-clienți

În cazul întreprinderilor industriale se pot calcula următoarele rate:

Lista ratelor (întreprinderi industriale)

rate care relevă caracteristicile economice:

rate privind structura financiară:

rate de rentabilități

rate de gestiune

Lista ratelor (întreprinderi comerciale)

CARACTERISTICI ECONOMICE

STRUCTURA FINANCIARĂ

RENTABILITATE

GESTIUNE

Principalele rate de rentabilitate

Sistemul de rate de rentabilitate cuprinde în sinteză trei grupe:

rate de rentabilitate economică

rate de rentabilitate financiară

rate de structura capitalului

Determinarea lor face apel la datele contabile din bilanț și din contul de rezultate (contul de profit și pierdere), la retratarea acestora pentru obținerea unui bilanț financiar și la datele obținute prin întocmirea tabloului de finanțare.

Ratele de rentabilitate economică măsoară eficiența mijloacelor materiale și financiare alocate întregii activități a întreprinderii. Se poate face o anumită distincție între ratele de rentabilitate (raport între rezultate și capitaluri alocate) și taxele de rentabilitate (raport între rezultate și cifra de afaceri). Reprezentarea bilanțului financiar net al întreprinderii este redată în graficul de mai jos:

Capitalurile asupra cărora se analizează profitabilitatea sunt cele angajate de întreprindere în cadrul exercițiului, respectiv capitalurile proprii și capitalurile împrumutate, pentru creșterea averii proprietarilor și remunerarea „furnizorilor” de capitaluri. Rentabilitatea economică a acestor capitaluri investite apare ca o rentabilitate intrinsecă ce nu ține seama de modalitatea de procurare a capitalurilor (proprii sau împrumutate).

Rata rentabilității economice se determină ca raport între EBE și totalitatea capitalurilor investite:

Rata rentabilității economice trebuie să fie superioară ratei de inflație pentru ca întreprinderea să-și poată menține întreaga substanță economică. În termeni reali, rata rentabilității economice trebuie să remunereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzii) și al riscului economic și financiar pe care și l-au asumat furnizorii de capitaluri.

Dacă întreprinderea are o rată a rentabilității economice mai mare decât rata dobânzii la capitalurile împrumutate, atunci acționarii pot beneficia de efectul de levier al îndatorării întreprinderii.

Rata rentabilității economice trebuie să permită întreprinderii reînnoirea și creșterea activelor sale într-o perioadă cât mai scurtă. De aceea, se consideră corespunzătoare a rată EBE/Active fixe brute mai mare de 25%.

Se mai asimilează ratei de rentabilitate economică și următoarele rate:

Rata excedentului brut de exploatare:

în care: Activ economic=IMO+NFR

Rata rentabilității economice (Rec) care exprimă capacitatea activului economic efectiv investit (IMO+NFR) pentru a degaja un profit net de impozit = EBIT-impozit, prin care să se asigure autofinanțarea creșterii nete a întreprinderii și remunerarea investitorilor de capital (acționarii și creditorii).

Adesea se calculează o rată brută de rentabilitate economică:

Rata profitului net (RPN), care exprimă rentabilitatea activului economic investit:

Pe lângă aceste rate vom avea în vedere pentru exemplul practic și:

rata de rentabilitate economică brută, care nefiind perturbată de deciziile privind amortizarea, este folosită frecvent în analizele externe, deoarece permite efectuarea comparațiilor în spațiu între întreprinderi aparținând aceluiași sector, indiferent de mărimea lor sau de forma de proprietate.

rata de rentabilitate economică netă, capitalul economic semnificând faptul că s-au dedus amortizările și poziționările pentru deprecierea imobilizărilor:

Ratele de rentabilitate financiară

Acestea măsoară randamentul capitalurilor proprii, deci al plasamentului financiar, pe care acționarii l-au făcut prin cumpărarea acțiunilor întreprinderii. Rentabilitatea financiară remunerează proprietarii întreprinderii prin acordarea de dividende acestora și prin creșterea rezervelor care, în fapt, reprezintă o creștere a averii proprietarilor.

Rentabilitatea financiară este deci influențată de modalitatea de procurare a capitalului și de aceea este sensibilă la structura financiară, respectiv la situația îndatorării întreprinderii.

Este de dorit ca rata rentabilității financiare să fie mai mare decât rata medie a dobânzii pe piață, pentru a face atractive acțiunile întreprinderii și a crește cursul lor bursier. Pentru întreprinderile care cotează la bursă se poate calcula un randament bursier al acestora, determinat de câștigul de capital, prin creșterea cursului acțiunilor și a dividendelor ce revin pe acțiune.

Alături de acestea analizăm și rata de rentabilitate financiară netă, care diferă de precedenta prin faptul că din capitalurile proprii s-a dedus profitul nerepartizat.

Capitalurile proprii din care s-a dedus profitul nerepartizat sunt folosite și la determinarea randamentului capitalurilor proprii, o rată care, deși este foarte utilizată în analiza financiară, trebuie să țină seama de metodologia profitului net, respectiv de regimul de calcul al amortizărilor și provizioanelor, al cheltuielilor deductibile și nedeductibile avute în vedere la determinarea bazei de calcul al impozitului pe profit.

O rată de rentabilitate financiară foarte importantă este și rentabilitatea financiară a capitalurilor permanente, sensibilă în mare măsură, după cum se poate observa, la structura financiară a întreprinderii, adică la sursa de proveniență a capitalurilor investite.

Rentabilitatea astfel exprimată remunerează capitalurile proprii, prin acordarea dividendelor, având o dimensiune pentru remunerarea împrumuturilor prin plata dobânzilor.

Pentru a măsura reacția bursieră (a pieței financiare) în funcție de rentabilitatea financiară, se poate calcula un indicator reprezentativ, numit coeficientul de capitalizare.

PER măsoară de câte ori investitorii sunt dispuși să cumpere profitul per acțiune, permițând o bună comparație a întreprinderilor din aceeași ramură economică. Variația PER oferă o bună evaluare asupra riscurilor întreprinderii în funcțiune determinate de riscul economic al ramurii, de îndatorare și de variabilitate a profiturilor viitoare.

În această categorie se cuprind de asemenea profitul pe acțiune (expresia directă a profitabilității întreprinderii) și dividendul pe acțiune.

Ratele de structură a capitalurilor

Aceste rate caracterizează modalitățile de finanțare a investițiilor întreprinderii (strategice, de exploatare și de echilibru). Se pot grupa, la rândul lor, în:

rate ale echilibrului financiar

rate ale îndatorării.

Ratele echilibrului financiar sunt expresia fondului de rulment (FR), a nevoii de fond de rulment (NFR), respectiv, a importanței și evoluției lor în timp:

a1) Rata de finanțare a activelor fixe evidențiază existența sau nu a unui FR (Rfr), chiar a unui FR propriu (Rfp). Este normal ca aceste rate să fie supraunitare.

a2) Complementar ratelor de mai sus se poate calcula rata de finanțare a NFR (Rfn), care este preferabil să fie mai mare decât a1), pentru a evidenția existența, la sfârșitul exercițiului, a unei trezorerii nete.

a3) Rata de investire determină proporția de investire a întreprinderii în cursul exercițiului, făcând posibilă aprecierea creșterii întreprinderii în raport cu politica de investiții permanente.

a4) Rata de finanțare bancară a exploatării sau rata creditelor de trezorerie completează cu rata de finanțare a NFR pentru exploatare.

Această rată măsoară gradul în care întreprinderea angajează credite bancare pe termen scurt, pentru a suplini capacitatea de autofinanțare a investițiilor de exploatare.

a5) Rata finanțării activului economic trebuie analizată în strânsă corelație cu rata de finanțare a imobilizărilor.

Această rată pune în evidență echilibrul financiar funcțional, dacă valoarea nu este supraunitară.

Ratele de trezorerie, de asemenea complementare ratelor de finanțare, măsoară capacitatea de plată a întreprinderii (solvabilitatea pe termen scurt).

Prima grijă a unui analist financiar este lichiditatea: va putea firma să-și onoreze obligațiile care au termen de scadență în viitorul apropiat? O măsură rapidă și ușor de utilizat pentru lichiditate este analiza ratelor rezultate prin compararea sumei de bani în casă și a altor active curente cu obligațiile financiare curente.

Rata capacității de plată a ciclului de exploatare
(numită și rata de lichiditate = R1)

Rata curentă (lichiditate curentă) se calculează prin împărțirea valorii activelor curente la valoarea pasivelor curente. În activele curente sunt incluse, de obicei, bani lichizi, valorile foarte lichide, efectele comerciale de primit și stocurile; pasivele curente sunt formate din efecte comerciale de plătit, împrumuturi bancare pe termen scurt, partea din împrumutul pe termen lung a cărei scadență este în intervalul de timp considerat (prezent), impozite pe venit de plătit și alte cheltuieli (în principal, cele cu salariile). Această rată reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plată exigibile și se apreciază favorabilă atunci când are o mărime supraunitară și cuprinsă între 2 și 2,5. Dacă o companie trece prin dificultăți financiare, aceasta începe să onoreze plățile mai târziu, să acumuleze credite bancare și așa mai departe. Dacă aceste pasive curente cresc mai rapid decât activele curente, rata curentă scade, ceea ce poate fi semnalul apariției unor probleme. Rata curentă este cel mai utilizat mod de apreciere a solvabilității pe termen scurt, pentru că indică măsura în care drepturile creditorilor pe termen scurt sunt perfect acoperite de valoarea activelor, care pot fi transformate în bani lichizi în decursul unei perioade, care corespunde perioadei de maturitate a datoriilor.

Rata rapidă sau testul acid sau rata lichidității reduse

Aceasta se calculează prin scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor curente și împărțirea diferenței astfel obținute la valoarea pasivelor curent. Stocurile sunt, de obicei, cel mai puțin lichide dintre toate componentele activelor curente ale unei firme; pierderile posibile pot să apară, mai ales în momentul în care se pune problema lichidării acestor stocuri. De aceea, acest raport se consideră un „test acid” pentru măsurarea capacității firmei de a-și onora obligațiile pe termen scurt. Dacă această rată este supraunitară, atunci stocurile nu sunt finanțate prin datorii pe termen scurt. Situația optimă pentru solvabilitatea parțială este atunci când rata este în intervalul 0,8-1.

Rata capacității de plată imediată
(numită și rata de trezorerie imediată = Rt)

Aceasta caracterizează capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor, ținând cont de încasările existente și se prezintă ca raport între disponibilități și datorii imediat exigibile. În teoria economică se apreciază ca fiind corespunzătoare o rată a lichidității imediate mai mare de 0,3, dar nu prea ridicată pentru că în acest caz poate fi vorba de o folosire neeficientă a resurselor disponibile. Datorită instabilității, încasările reprezintă un indicator puțin relevant.

Pentru mai multă fiabilitate a analizei FR, trebuie luată în calcul viteza de rotație a capitalurilor circulante. Interpretarea FR poate fi hazardată, dacă nu se ține cont de gradul de lichiditate al activelor (îndeosebi circulante) și de gradul de exigibilitate al datoriilor (mai ales cele pe termen scurt).

Solvabilitatea pe termen lung exprimă gradul în care întreprinderea face față datoriilor totale și se prezintă sub forma:

Valoarea acestui raport trebuie să fie mai mare decât 1,5, astfel întreprinderea făcând dovada capacității de achitare a obligațiilor bănești, imediate și îndepărtate, față de terți.

b) Ratele îndatorării măsoară importanța îndatorării pentru gestiunea financiară a întreprinderii

b1) Rata îndatorării, levierul (L) reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finanțarea activității întreprinderii.

Normele bancare impun existența unui levier mai mic de 2 pentru a acorda în continuare credite, în condiții de garanție sigură. Această rată poate fi interpretată și ca una a autonomiei financiare a întreprinderii, indicând gradul în care angajamentele sale pe termen scurt și lung sunt garantate de capitalurile proprii ale întreprinderii.

b2) Rata datoriilor financiare (Rdf), caracterizează gradul de îndatorare pe termen lung.

Din aceleași considerente, normele bancare impun o rată mai mică de 0,5.

b3) Rata creditelor de trezorerie (Rct), caracterizează gradul de îndatorare (bancară) a activității de exploatare.

b4) Rata de prelevare a cheltuielilor financiare (dobânzi, comisioane) = Rpc măsoară capacitatea de plată a costului îndatorării:

Această rată separă întreprinderile profitabile de cele falimentare. Dacă această rată este mai mare de 0,6 întreprinderea înregistrează dificultăți grave de gestiune financiară și riscă să intre în stare de faliment. De asemenea, dacă cheltuielile financiare depășesc excedentul de trezorerie din exploatare, îndatorarea devine insuportabilă pentru rentabilitatea economică a întreprinderii.

b5) Rata capacității de rambursare (Rcr) exprimă în număr de ani capacitatea întreprinderii de a rambursa datoriile financiare (pe termen lung):

Normele bancare impun un număr maxim de 3 ani pentru rambursarea teoretică a datoriilor financiare, prin capacitatea de autofinanțare.

După ce am prezentat ratele de rentabilitate economică și financiară, ratele echilibrului financiar, ratele de îndatorare și cele de lichiditate, ne vom ocupa de:

Ratele de rentabilitate comercială

A1) Rata marjei comerciale pune în evidență strategia comercială a întreprinderii analizate și apreciază influența constrângerilor pieței și a politicii prețurilor de vânzare.

A2) Rata marjei brute de exploatare (rata EBE) indică aptitudinea proprie a activității de exploatare de a degaja profit.

De asemenea, această rată măsoară nivelul rezultatului brut de exploatare, independent de politica financiară, politica de investiții, de incidența fiscalității și a elementelor extraordinare.

A3) Rata marjei brute de autofinanțare măsoară surplusul monetar potențial de care dispune întreprinderea pentru a-și asigura dezvoltarea și/sau rambursarea acționarilor noi.

A4) Rata marjei nete

Această rată exprimă eficiența globală a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de a realiza profit și de a rezista concurenței.

A5) Rata marjei nete de exploatare pune în evidență eficiența activității de exploatare sub toate aspectele – industrial, administrativ și comercial.

De asemenea, ca urmare a avantajului de a fi influențat de amortismente, rezultatul exploatării va fi pe deasupra și net.

A6) Rata marjei asupra valorii adăugate

Această rată măsoară rezultatul brut de care dispune întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri și cheltuieli de personal) la 100 lei bogăție creată.

B) Ratele privind structura activului și pasivului

B1) Rata activelor imobilizate măsoară ponderea elementelor patrimoniale aflate la dispoziția întreprinderii, în mod permanent, în totalul activului.

B2) Rata imobilizărilor corporale arată (pentru întreprinderi comparabile) în ce măsură firma va putea rezista unei crize economice, având în vedere faptul că o imobilizare foarte ridicată a capitalului în active fixe implică riscul netransformării rapide a acestora în lichidități.

Întrucât este dependentă atât de specificul activității, cât și de caracteristicile tehnice ale întreprinderii, rata va înregistra diferite valori de la o armură la alta.

B3) Rata imobilizărilor financiare

Ca măsură a politicii de investiții financiare, măsura indicativului este strâns legată de mărimea întreprinderii (în practica financiară occidentală, valori mici la întreprinderi mici, valori foarte ridicate în cazul holdingurilor).

B4) Rata activelor circulante, care este complementară cu rata activelor imobilizate.

B5) Rata stocurilor este influențată de natura activității întreprinderii și de lungimea ciclului de exploatare.

Această rată înregistrează valori mai mari la întreprinderi din sfera producției și a distribuției de mărfuri și foarte scăzute în sfera serviciilor. La întreprinderea cu ciclu de exploatare lung rata va fi mai ridicată.

B6) Rata creanțelor comerciale reflectă politica comercială a întreprinderii și este influențată de natura clienților și de termenele de plată pe care întreprinderea le acordă partenerilor externi.

Rata înregistrează valori nesemnificative la întreprinderile aflate în contact direct cu clienții care realizează plata în numerar și valori mai ridicate în cazul relațiilor întreprinderilor cu decontări fără numerar.

B7) Rata activelor de trezorerie reflectă ponderea disponibilităților bănești și a valorilor mobiliare de plasament în patrimoniul întreprinderii.

Valoarea ridicată a activelor de trezorerie reflectă o situație favorabilă în teoria echilibrului financiar, dacă nivelul lor depășește nivelul pasivelor de trezorerie. În caz contrar, întreprinderea face apel la credite bancare curente pentru finanțarea nevoilor de exploatare.

B8) Rata autonomiei financiare globale este un indicator global referitor la autonomia financiară a întreprinderii apreciată în ansamblul finanțării sale.

Fiind rezultatul politicii financiare promovate de fiecare întreprindere, valoarea indicatorului poate să difere de la una la alta, făcând dificilă stabilirea unui raport optim, a unei rate de referință.

B9) Rata de îndatorare globală măsoară ponderea datoriilor, indiferent de durata și originea lor în patrimoniul întreprinderii.

Prin natura ei este subunitară și pe măsură ce valoarea raportului se diminuează îndatorarea se reduce, respectiv autonomia financiară crește.

Descompunerea ratelor de rentabilitate

Ratele de rentabilitate sunt compuse din doua rate:

de structură valorică a cifrei de afaceri

de rotație a capitalurilor prin cifra de afaceri

Fiecare din aceste rate servește la o analiză financiară mult mai fină a întreprinderii.

ratele de structură caracterizează condițiile de exploatare economică (capitaluri consumate);

ratele de rotație caracterizează eficacitatea capitalurilor angajate de întreprindere în desfășurarea activității sale economice și financiare (capitaluri alocate).

Rata rentabilității economice poate fi astfel descompusă în două trepte:

În perioada de dezvoltare, capitalurile investite pot să crească mai repede decât rentabilitatea întreprinderii. De aceea este posibil ca, în ciuda creșterii ratei marjei brute a exploatării, să se înregistreze o rată scăzută a rentabilității economice (efectele profitabile ale investițiilor se vor propaga în timp).

De asemenea, rata rentabilității financiare poate fi descompusă în două sau mai multe trepte:

În felul acesta se evidențiază dependența rentabilității financiare de rata marjei nete de rentabilitate, de rotația capitalurilor și de structura finanțării (în timp) a investițiilor întreprinderii.

Deși pare surprinzător, o creștere a rentabilității financiare poate fi obținută (în anumite condiții) prin creșterea îndatorării.

Capitolul 3
DIAGNOSTICUL RISCULUI

Riscul economic

Pentru a realiza un diagnostic financiar complex trebuie luată în calcul dualitatea rentabilitate-risc, altfel spus aceste două noțiuni nu pot exista una fără cealaltă în cadrul noțiunii de echilibru financiar.

În timp ce rentabilitatea rezultă din activitatea economică, riscul este o variabilă exogenă. Având în vedere cele precizate mai sus reiese clar obiectivul gestiunii financiare, și anume maximizarea rentabilității la un anumit nivel de risc asumat.

Dacă măsura rentabilității este dată de μ (medie) și de E(x) (speranța ei matematică) în analiză și respectiv în previziune, măsura riscului este dată de dispersie și de abaterea medie practică. Privit din punct de vedere al previziunii, riscul nu este altceva decât variabilitatea estimată a profitului în raport cu speranța de rentabilitate.

Pe lângă această interpretare mai sunt cunoscute alte două forme de exprimare a riscului. Prima dintre acestea are la bază coeficientul β, cunoscut și sub numele de volatilitate, coeficient care va fi luat în discuție în analiza riscului în procesul de alocare a capitalului.

Riscul unui activ poate fi definit și prin variabilitatea probabilă a rentabilității viitoare a activului. Funcție de modul cum sunt investiți banii, se poate vorbi de o rentabilitate a investiției exprimată precis atunci când se au în vedere obligațiunile guvernamentale și de o rentabilitate așteptată în cazul acțiunilor unei întreprinderi. Această afirmație se bazează pe faptul că în timp ce primele au risc = 0, în cazul celor din urmă lucrurile nu stau la fel, apariția riscului conducând la o rată de rentabilitate reală. Astfel, riscul este legat de probabilitatea de a avea o rentabilitate mai mică decât cea așteptată cu cât este mai mare șansa unei rentabilități mici sau negative, cu atât mai riscantă este investiția.

În general, când se are în vizor o decizie de afaceri, previziunea evenimentelor viitoare se face pe baza unei estimații punctuale. Problema este legată de certitudinea, respectiv incertitudinea acesteia și în acest scop se folosește ca măsură distribuția de probabilitate a predicției, care constă în asocierea estimării probabilității cu fiecare rezultat posibil.

Rentabilitatea așteptată sau estimată se obține prin înmulțirea probabilității de apariție cu rezultatul posibil corespunzător și adiționarea ulterioară a acestor produse. Astfel, pentru un proiect A avem următoarele date:

se va obține o rentabilitate estimată = kA = 0,265

Sub formă de relație:

unde P este probabilitatea de apariție a rezultatului, iar k rezultatul posibil corespunzător.

Măsurarea riscului. Deviația standard.

Atunci când vorbim de măsurarea riscului trebuie să ne referim la deviația standard (δ), care exprimă vecinătatea valorii așteptate, în care se poate să se situeze valoarea reală.

Pașii sunt următorii:

se calculează rata estimativă a rentabilității (0,81 sau 81%)

calculăm deviațiile fiecărui rezultat posibil (ki) funcție de media lor ponderată (K)

se ridică la pătrat deviațiile și se înmulțesc cu probabilitatea de apariție a rezultatului respectiv. Prin însumarea lor, se va obține varianta:

prin extragerea rădăcinii pătrate se obține deviația standard.

Coeficientul de variație ca măsură a riscului

Utilizarea deviațiilor standard poate conduce la situații neplăcute atunci când sunt luate o serie de proiecte, dar diferă profiturile care se așteaptă în fiecare dintre cazuri. Proiectul care are un profit mai mic va fi mai riscant întrucât deviația standard procentuală de la medie este mai mare pentru fiecare unitate monetară de profit obținut. Soluția problemelor stă în calcularea coeficientului de variație (CV), ca raport între deviația standard a unui proiect și media valorii așteptate a fluxurilor de numerar (CF).

CV este recomandat a fi folosit în cazul în care intervin fluxuri monetare. Astfel este utilizat la evaluarea profitului în diferite unități monetare, deoarece este necesară o corecție a deviației standard cu mărimea unui astfel de flux monetar.

Criteriul „medie-frecvența” și aversiunea față de risc

Criteriul „medie-frecvența” reprezintă un principiu fundamental în finanțe și poate fi interpretat din două perspective: la aceeași rentabilitate, când se preferă proiectul cu risc mai mic, la același risc, când se preferă proiectul cu rentabilitate așteptată mai mare.

Preferința investitorilor pentru un risc mai mic se numește aversiune față de risc.

În situația în care se presupune că distribuția de probabilitate este continuă, se poate trasa o curbă care unește toate ratele rentabilității. În cazul în care două astfel de curbe prezintă caracteristici de genul varianta A este mai mare decât varianta B, se poate alege proiectul B.

Calculul riscului proiectelor

Problema ține în acest caz de a depista dacă decizia de alocare a capitalului pentru o firmă pe baza riscului de firmă și riscului individual este corectă. În acest scop ne vom îndrepta atenția asupra interpretării care are la bază coeficientul de elasticitate (e). Acest coeficient de elasticitate trebuie înțeles ca variabilitate a profitului funcției de volum de activitate (CA) al întreprinderii, astfel spus el exprimă modificarea procentuală a profitului pentru un procent de varietate a cifrei de afaceri.

Riscul economiei poate fi analizat atât prin prisma interesului întreprinderii de a crește patrimoniul și de a remunera corespunzător factorii de producție, cât și din punct de vedere al investitorilor financiari care doresc plasarea banilor în sectorul cel mai profitabil pentru un anumit risc acceptat.

În cazul în care ne referim la întreprindere, se deduce ușor relația directă dintre riscul economic, pe de o parte, și variabilitatea cifrei de afaceri și marja asupra cheltuielilor variabile (1-v), pe de altă parte.

În demonstrarea acestei relații, pornim de la relația de calcul al profitului:

P = CA – V – F

unde

CA = cifra de afaceri

V = volumul cheltuielilor variabile

F = volumul cheltuielilor fixe.

Dar este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de „coeficientul cheltuielilor variabile în totalul CA” și se notează fie cu v, fie cu m.

P = CA ( 1-v ) – F (1)

Dar după cum știm, riscul economic are drept măsură dispersia.

Din relația (1) → x2 = x2(1-v)2 și mai departe:

x(P) = x (CA) (1-v)

(am avut în vedere că x2(F)=0 întrucât F este o constantă)

În analiza obiectivului minim de realizat pentru ca întreprinderea să fie profitabilă este necesară cunoașterii noțiunii de prag de rentabilitate sau punct mort (PM) sau punct critic.

(2)

Acest PM evidențiază nivelul minim de activare la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere. Atunci când este atins acest punct critic CA este la un nivel care acoperă în totalitate cheltuielile de exploatare, rezultatul fiind în acest caz nul. Cu cât punctul mort va fi mai redus, cu atât riscul economic va fi mai mic.

Revenind la efectul de levier de exploatare, care este numit în general coeficient de elasticitate, acesta poate fi considerat profit marginal.

Prin aceasta am demonstrat veridicitatea afirmației de mai sus, și anume că, întreprinderea este mai puțin riscantă pe măsură ce CA este mai îndepărtată de pragul de rentabilitate. Pe lângă cele două relații ale coeficientului efectului de levier de exploatare se mai poate determina o a treia relație.

Pornind de la faptul că Re = rezultatul exploatării = CA – CV – CF,

vom avea:

Re = (P – v)Q – CF

unde

P = prețul unitar de vânzare a produselor indiferent de Q

Q = producția

v = costul variabil unitar constant indiferent de volumul fizic al Q vândute (v=constant).

ΔRe = (p – v) ΔQ (ΔCF=0)

mcv = marja asupra costului variabil (marja unitară)

MCV = marja absolută asupra cheltuielilor variabile totale.

Din relația (3) deducem că întreprinderea cu cheltuieli fixe mai mari este mult mai riscantă și mai puțin flexibilă la variația pieței. Acesta este motivul pentru care acționarii săi vor dori o rată de rentabilitate financiară mai mare: rentabilitatea economică plus o primă de risc.

Coeficientul efectului de levier al exploatării face parte din coeficientul de elasticitate global (coeficientul efectului de levier combinat) care exprimă riscul global asumat de proprietari.

Ultima fracție din relația (4) este coeficientul efectului de levier al exploatării.

În relația (4) Ri = Re – cheltuieli financiare.

Rn = Ri – Imp/b

Celelalte două fracții vor fi studiate în cadrul subcapitolului referitor la riscul financiar.

În concluzie, riscul economic poate fi asemuit cu sensibilitatea profitului, având în vedere variabilitatea acestuia din urmă în funcție de volumul de activitate. Riscul economic se datorează imposibilității întreprinderii de a prevedea cu certitudine diferitele componente ale rezultatului său (cost, cantitate, preț) și ale ciclului de exploatare (cumpărări, prelucrări, vânzări). Riscul activității economice este reprezentat de incapacitatea întreprinderii de a se adapta în timp și cu cele mai mici costuri variației mediului economic.

Riscul financiar al întreprinderii

Riscul financiar al întreprinderii caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate, sub incidența structurii financiare a firmei. În cazul capitalurilor împrumutate se poate vorbi de o variabilitate a rezultatelor datorată suportării unor cheltuieli financiare cu dobânzi, comisioane. Întrucât remunerarea acestor capitaluri împrumutate este inferioară celei a capitalurilor proprii, se apelează la îndatorare ca la o posibilă cale de creștere a rentabilității. Pe de altă parte, această creștere a îndatorării determină o mărire a riscului financiar, în această situație acționarii cerând a rentabilitate superioară a capitalurilor proprii pentru acoperirea creșterii riscului economic cu riscul de îndatorare.

Modalitățile de analiză a riscurilor financiare sunt:

analiza riscului financiar pe baza metodei pragului de rentabilitate;

efectul de levier financiar.

Pornind de la a doua fracție a relației (4) vom obține coeficientul efectului de levier financiar.

Analiza riscului financiar poate fi scrisă cu luarea în considerare a cheltuielilor financiare care sunt considerate cheltuieli fixe la un anumit nivel de activitate. Dobânda aferentă capitalurilor împrumutate este luată în calcul ca o cheltuială fixă în raport cu CA.

„Translatând” relația de la riscul economic, vom obține:

unde

PM’ = punctul mort (pragul de rentabilitate) financiar;

F = cheltuieli fixe de exploatare (exclusiv dobânda);

Dob = cheltuieli fixe cu dobânda.

Revenind la formula (5) referitoare la evaluarea riscului financiar cu ajutorul coeficientului de elasticitate al rentabilității financiare trebuie precizat că elasticitatea profitului curent este aceeași cu cea a profitului net întrucât cota t de impozit pe profit este unică și constantă:

PN = PC (1 – t)

A doua metodă de analiză a riscului financiar se bazează pe efectul de levier financiar.

Întreprinderea care va apela la credite va avea un risc economic mai mare întrucât va fi vorba de o creștere datorată riscului suplimentar de îndatorare.

Pornind de la relația efectului de levier comercial:

Vom analiza influența îndatorării asupra rentabilității financiare. Aceasta are la bază diferența dintre rentabilitatea economică și rata dobânzii pe o parte, iar pe de altă parte gradul de îndatorare (L).

Astfel, dacă:

Rec-Rdob>0, atunci vom avea de-a face în cadrul relației (6) cu o funcție crescătoare de gradul de îndatorare (L).

Rec-Rdob<0, funcția este descrescătoare.

De multe se întâmplă ca Rdob = constantă. Știind că dispersia unde constanta egală cu 0 (δ2 Rdob=0), relația (6) o putem scrie astfel:

δ2(Rfin) = δ2 (Rec + (Rec – Rdob)L), dar conform proprietății enunțate mai sus vom avea:

δ2(Rfin) = δ2 (Rec (1 +L))

δ2(Rfin) = δ2 (Rec )(1 +L)2

Riscul financiar care are ca măsură abaterea medie pătratică

va fi egal cu: δ (Rfin) = δ (Rec )(1 +L)

Revenind la relația (4), prima fracție exprimă coeficientul de elasticitate care exprimă sensibilitatea rezultatului net (Rn) la variația rezultatului curent.

Întrucât acest coeficient de elasticitate nu are influență asupra lui eg, coeficientul efectului de levier combinat este produsului efectului de levier al exploatării cu efectul de levier financiar.

Vom putea vorbi și de un prag de rentabilitate global, care se va determina conform relației:

Chfin au fost trecute la cheltuieli fixe având în vedere că sunt fixe la un anumit nivel de alocare a capitalului împrumutat.

Pragul de rentabilitate are un mare rol în aprecierea performanțelor și realizărilor întreprinderii, dar și a alegrii soluțiilor de viitor. Astfel punctul mort (PM) care face legătura între industrial și financiar va fi cel care va dirija deciziile, în sensul că o situație dificilă trebuie împletită cu o finanțare a investițiilor din capitalul propriu, altfel pragul de rentabilitate va crește, ceea ce va determina o situație și mai grea pentru întreprindere.

Apelarea la credite poate fi o soluție demnă de luat în seamă în cazul sporirii substanțiale a CA. Într-adevăr PM va crește dar evoluția CA va fi mai accentuată și astfel se vor evita eventualele consecințe negative.

Riscul de faliment

Diagnosticul riscului de faliment constă în evaluarea capacității întreprinderii de a face față angajamentelor asumate față de terți, deci în evaluarea solvabilității întreprinderii.

Analiza riscului de faliment se poate realiza fie în manieră statică, când se are în vedere analiza echilibrelor financiare din bilanț sau în manieră dinamică, prin analiza fluxurilor din tabloul de finanțare.

Analiza statică poate fi făcută în funcție de cele două concepții de elaborare, patrimonială și funcțională. Dacă în prima concepție interesează patrimoniul acționarilor și activul economic în ansamblu, ca o garanție pentru creditori, în a doua, bilanțul este ansamblul alocărilor de fonduri și al surselor de procurare a lor pe diferite cicluri financiare (de investiții, de finanțare, de exploatare) pentru a înțelege funcționarea întreprinderii.

Solvabilitatea reprezintă capacitatea unității patrimoniale de a face față obligațiilor scadente care rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din operații curente, fie din prelevări obligatorii.

Un prim raport folosit este:

ca prag minim se consideră a fi rata de 20-30%.

A1) Analiza statică patrimonială

Principalele instrumente utilizate în studierea riscului de faliment sunt fondul de rulment și ratele de lichiditate.

O întreprindere este solvabilă din punct de vedere al teoriei patrimoniale dacă asigură echilibrul maselor bilanțiere de aceeași durată, altfel spus, dacă sunt respectate regulile financiare:

Fondul de rulment (FR) este dat de relația:

FR = CP – IMO

Cu alte cuvinte exprimă partea din resursele financiare permanente destinată acoperirii finanțării activelor circulante reînnoibile permanent, restul CP fiind folosit pentru finanțarea IMO.

Ratele de solvabilitate (prezentate și în cadrul capitolului 2) sunt folosite pentru compararea întreprinderilor din același sector sau a ratelor cronologice realizate de aceeași întreprindere.

Rata lichidității generale (Rlg)

Rlg este echivalentă cu Rfr (rata fondului de rulment). Existența unui FR va determina pe baza relațiilor (7) un raport supraunitar al Rlg (ACR>DEX).

Această rată compară ansamblul lichidităților potențiale asociate activelor circulante cu ansamblul datoriilor scadente sub 1 an.

Valoarea supraunitară a ratei dovedește că, cel puțin pe termen scurt, întreprinderea are capacitatea de a-și achita datoriile exigibile. Cu cât raportul este mai mare decât 1, cu atât mai mult întreprinderea este pusă la adăpost de o insuficiență de trezorerie care ar putea fi provocată de rambursarea datoriilor la cererea creditorilor.

Lichiditatea trebuie stabilită și prin implicarea în analiza gradului de realizarea a activelor, respectiv a pasivelor circulante întrucât această lichiditate generală are un grad mare de aproximare datorită numărului de variabile: natura sectorului de activitate, rotația și structura activelor circulante etc.

În cazul în care Rlg<1 întreprinderea a imobilizat o parte din fondurile provenite din credite bancare pe termen scurt, ceea ce contravine regulilor de finanțare. Totuși această situație nu reprezintă un pericol dacă gradul de lichiditate al ACR este mai mare decât ce de exigibilitate al datoriilor pe termen scurt, aceasta însemnând că stocurile se reduc treptat, pentru a putea achita datoriile exigibile pe termen scurt, fără a afecta continuitatea producției.

Rata lichidității parțiale (reduse)

Rlp exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități. Băncile impun, adesea, ca limita minimă a acestei rate să fie 80% (Rlp≥80%).

De obicei Rlp este subunitară și nu produce dificultăți, în condițiile în care întreprinderea dispune de stocuri sănătoase și previziuni de trezorerie corecte.

Totuși, dacă Rlp>1 înseamnă că stocurile nu sunt finanțate prin datorii pe termen scurt.

Rata lichidității imediate (Rli)

Această rată asigură interfața elementelor celor mai lichide ale activului cu obligațiile imediat exigibile ale pasivului.

Teoria economică apreciază ca fiind corespunzătoare o rată a capacității de plată imediată mai mare de 0,3. Din punct de vedere teoretic, o rată ridicată indică o lichiditate ridicată. Totuși aceasta are și o altă semnificație, folosirea neeficientă a resurselor disponibile, altfel spus nefructificarea unei părți a lichidităților prin dobânzi. De asemenea o valoare ridicată nu poate fi o garanție a solvabilității, dacă restul activelor circulante au un grad redus de lichiditate.

(Rli) poate fi redusă cu condiția ca întreprinderea să dețină în schimb valori de plasament, creanțe, stocuri ușor lichidabile în concordanță cu exigibilitatea obligațiilor imediate.

Ratele de lichiditate se completează cu:

Coeficientul total de îndatorare sau rata levierului sau rata îndatorării (L) prezentat de asemenea în cadrul capitolului 2.

Cele două situații sunt:

L>1, este o situație pozitivă. În aceste ipostaze banca nu va pregeta să acorde în continuare împrumuturi în condiții de garanție sigură.

L<1, întreprinderea este dependentă de voința creditorilor săi cu atât mai mult cu cât L continuă să crească.

A2) Analiza statică funcțională

Se realizează cu ajutorul instrumentelor operaționale NFR și trezoreria.

NFR = (Stocuri + Creanțe) – DEX

TN (trezoreria netă) = FR – NFR

NFR reprezintă partea din activele circulante formată din stocuri și creanțe care nu poate fi acoperită pe seama datoriilor de exploatare, fiind astfel nevoită să apeleze la finanțare pe baza resurselor stabile.

Pragurile cele mai utilizate în normele bancare sunt următoarele:

creditele de trezorerie nu trebuie să fie mai mari decât nevoia de fond de rulment (de exploatare);

fondul de rulment (funcțional) trebuie să fie mai mare decât jumătate din nevoia de fond de rulment (de exploatare).

Creditele de trezorerie sunt creditele angajate de întreprindere pentru acoperirea deficitului monetar apărut la încheierea exercițiului atunci când se evidențiază o TN<0.

Analiza dinamică

Analiza dinamică pornește de la fluxurile de fonduri, determinate de operațiunile de exploatare și de operațiunile de capital (de investiții și de finanțare) evidențiate în tabloul de finanțare.

Cu ajutorul acestei analize se permite diagnosticarea și explicarea dezechilibrului financiar, evidențiat prin analiza statică.

Instrumentele operaționale ale acestei analize sunt excedentul de trezorerie al exploatare (ETE), capacitatea de autofinanțare (CAF), autofinanțarea (A) și cash-flow-ul (CF).

ETE = EBE – Δ NRF

CAF = EBE – cheltuieli financiare – impozitul pe profit

A = CAF – dividende

CF ≈ CAF

Bazându-se pe acești indicatori, analiza riscului de faliment apelează la ratele și indicatorii de rambursare a datoriilor și de autonomie financiară.

Rata capacității de rambursare

Această rată exprimă capacitatea întreprinderii de a rambursa în totalitate împrumuturile contractate pe termen lung. Cu cât valoarea raportului este mai mică, cu atât mai bună va fi capacitatea de rambursare.

În normele bancare se specifică că rambursarea teoretică a împrumuturilor la termen prin capacitatea de autofinanțare nu trebuie să fie mai mare de 3 ani. În cazul în care ne referim la rambursarea datoriilor totale, rata nu trebuie să fie mai mare de 4 ani (RCRT ≤ 4 ani), unde:

Rata autonomiei financiare

Aceasta trebuie să fie în mod normal mai mare de 2. în situațiile nefavorabile, cum ar fi o rată<1 există iminenta unui risc de faliment important.

Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE)

Excedentul (deficitul) pe care îl degajă operațiile de exploatare este cunoscut sub numele de ETE. Așadar excedentul de trezorerie al exploatării este expresia trezoreriei generate în cursul exercițiului financiar numai de operațiile privind exploatarea.

ETE poate exprima el însuși capacitatea de rambursare a datoriilor.

În cazul în care NFRE crește avem

ETE = EBE ± Δ NFRE

Analiștii financiari preconizează ca nivel minim pentru ETE, cheltuielile financiare (ETE≥cheltuieli financiare). Având în vedere și impozitul pe profit, dar și împrumuturile care trebuie rambursate, relația va deveni:

ETE – impozit pe profit > cheltuieli financiare + rambursarea anuală a datoriilor

În încheiere trebuie precizat că ETE poate fi utilizat și ca indicator al autonomiei în finanțarea investițiilor:

ETE – impozit pe profit > cheltuieli inițiale pentru investiții (Io)

Detectarea riscului de faliment prin metoda scorului

Investigarea clasică a riscului de faliment, prin sistemul de rate de rentabilitate și de echilibru financiar, permite evidențierea performanțelor trecute ale întreprinderii, chiar și a riscurilor de exploatare,financiar, de îndatorare, informând în mică măsură asupra viitorului acesteia și neevaluând global riscul de faliment.

Ca urmare a celor precizate mai sus a fost elaborată o metodă de predicție a riscului de faliment cu ajutorul tehnicii statistice de analiză discriminantă a caracteristicilor financiare (calculate cu ajutorul ratelor) ale întreprinderilor cu funcționare normală și a celor cu dificultăți de gestiune economică și financiară.

Pentru fiecare din cele două grupuri se selecționează progresiv cu ajutorul unei proceduri informatice ratele cele mai discriminante, până când procentul de clasament bun (diferențiere corectă a întreprindere) este suficient de ridicat. Aceasta presupune o selecție a ratelor „pas cu pas”.

Combinația liniară a ratelor rezultate prin acest procedeu conduce la determinarea unui indicator de clasament numit scor (notat cu Z).

Scorul Z apare ca o funcție liniară de mai multe variabile (rate), caracterizate de coeficienți de pondere determinați prin metoda celor mai mici pătrate, în urma observațiilor asupra întreprinderilor reprezentative și grupate de la început în „sănătoase” și „deficitare”.

unde:

Ki = coeficient de ponderare al fiecărei rate

Ri = rate selecționate la puterea discriminantă cea mai ridicată

C = constanta (care poată să apară sau nu)

N = numărul de rate reținute pentru calculul mărimii „Z”.

Condiția selecției ratelor de caracterizare a performanțelor întreprinderii este ca acestea să fie independente între ele, în raport cu funcția scor Z, întrucât un anumit grad de corelație între ele ar conduce la înregistrarea în funcție a unor influențe repetate ale aceluiași fenomen economic financiar.

În teoria economică au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman, modelul Conan și Holder, modelul Băncii Franței.

1.Modelul Altman

Constantele, care sunt de natură statistică, exprimă ponderea sau importanța variabilei în logica economică a evaluării riscului de faliment.

Rl este o măsură a flexibilității întreprinderii și arată ponderea capitalului circulant în totalul activelor. Cu cât raportul este mai mare, cu atât mai bine este folosit capitalul circulant.

Unde profit reinvestit = profit net – dividende

R2 se recomandă a fi cât mai mare pentru că exprimă o măsură a capacității de finanțare internă a întreprinderii.

R3 are semnificația unei rate de rentabilitate economică sau de eficiență a utilizării activelor activelor și de aceea este de dorit să fie cât mai mare.

Exprimă gradul de îndatorare al întreprinderii prin împrumuturile pe termen lung. La fel ca și în cazul lui R1, R2 și R3 rezultatul raportului se recomandă a fi cât mai mare.

Acest indicator economico-financiar exprimă rotația activului total prin CA. Cu cât activitatea este mai eficientă, cu atât vânzările vor fi mai mari iar activele se vor reînnoi mai repede prin CA.

Interpretarea scorului „Z”

Z≤ 1,8 – stare de faliment iminentă.

1,8 < Z≤ 3 – situația financiară a întreprinderii este dificilă, cu performanțe vizibil diminuate și apropiate de pragul stării de faliment. În această situație întreprinderea își poate relansa activitatea dacă adoptă o strategie financiară corespunzătoare.

Z> 3 – situația financiară este bună, întreprinderea fiind solvabilă. Banca îl consideră client sigur.

Acest model este aplicabil în special în condițiile existenței bursei de valori.

2.Modelul J. Conan și M.Holder

Modelul se bazează pe analiza lichiditate-exigibilitate și se aplică întreprinderilor industriale cu un număr de 10 până la 500 angajați.

Interpretarea scorului „Z”

Z> 0,16 – situație foarte bună – risc de faliment <10%

0,1 < Z< 0,16 – situație bună – risc de faliment între 10% și 30%

0,04 < Z< 0,1 – alertă– risc de faliment între 30% și 65%

0,05 < Z< 0,04 – pericol– risc de faliment între 65% și 90%

Z< 0,05 – eșec– risc de faliment > 90%.

3.Modelul Centralei bilanțurilor din cadrul Băncii Centrale a Franței

Acesta prezice riscul de faliment al întreprinderilor franceze, după un scor cu 8 variabile, reprezentând rate de rentabilitate economice și financiare.

La baza studiului au stat întreprinderi cu mai puțin de 500 de salariați, clasate în normale și deficitare.

Dintre ratele care caracterizează cel mai bine comportamentul întreprinderilor industriale, R1, R2 și R3 dețin peste 72% din puterea de discriminare a întreprinderilor în normale și deficitare.

Funcția scor:

În cadrul ratei R5, la numărător,datoriile comerciale au în vedere furnizorii de materiale, mărfuri și produse în cooperare și regularizarea conturilor de activ.

În cadrul rate R7, producție = producție vândută +Δstocuri de produse finite +

+(producție imobilizată + subvenții de exploatare)/2

Pe ansamblul întreprinderilor care formau eșantionul de 3000, Z are o valoare medie egală cu 0.

În jurul acestei valori medii a scorului (Z=0) există o zonă de incertitudine, fiind dificil de prezis dacă o întreprindere este sănătoasă sau deficitară (probabilitatea riscului de faliment este de 0,5).

„Metoda scorurilor” permite poziționarea rapidă a riscurilor de faliment pe care îl reprezintă întreprinderile. Ea nu constituie decât un instrument de detectare precoce a riscului de faliment, iar valoarea informativă a scorului nu trebuie supraestimată, deoarece analiza discriminantă reduce informația de la bază prin selectarea ratelor cele mai semnificative pe care le consideră constante în timp (pentru ultimul model cele 8 rate au fost alese dintr-un total de 26 de rate), iar întreprinderea este un sistem economico-social ce acționează într-un mediu complex cu mult mai multe variabile de determinare a sănătății sau slăbiciunii acesteia.

Analiza poate fi completată cu urmărirea evoluției scorului pe mai multe exerciții și a evoluției scorului la întreprinderile din aceeași ramura economica, precum și cu metodele clasice de analiză financiară (analiza echilibrului financiar, performanțele rentabilității, fluxurile financiare și în final riscul global).

În cadrul metodelor bancare, scorul fiind foarte utilizat de bănci și instituții financiare pentru propriile evaluări de credite, funcția Z este considerată ca parte a unei evaluări generale, analiza fiind suplimentată cu prezentarea critică a următoarelor elemente: activitatea de conducere, administrarea financiară, rapoartele experților contabili, relațiile cu creditorii, declarațiile presei, modificarea prețurilor acțiunilor, condițiile în care se desfășoară activitatea, gradul de satisfacere a angajaților.

Riscuri externe

Riscul de rata dobânzii

Riscul dobânzii reprezintă riscul diminuării veniturilor și deci și a profiturilor, ca urmare a mișcărilor ratei dobânzii.

Riscul dobânzii afectează pe toți participanții în relațiile de credit, dar angajarea băncii deopotrivă și în calitate de debitor și în calitate de creditor determina o angajare deosebit de riscantă a băncilor. Pe de altă parte, băncile se angajează nu numai în operațiuni curente sau pe termen scurt, ci și în operațiuni pe termen lung, în condițiile în care nivelul dobânzii stabilit parcurge numeroase momente în care să aducă situații dezavantajoase pentru bănci. Mecanismul de influențare este relativ simplu și ele acționează în condițiile în care evoluția dobânzii pe piață se modifică fata de cea prevăzută în contract:

dacă dobânzile cresc, veniturile sporesc pentru creditori, iar obligațiile sunt și ele mai mari pentru debitori;

dacă dobânzile scad, veniturile creditorului se diminuează, iar obligațiile debitorului se micșorează;

Iată că interesele părților sunt opuse și deschise, deci unei posibilitati de renegociere intre parți pe durata contractului.

În acest sens, se face adesea referire la o speță perfidă de opțiuni „ascunse” sau „implicite” existente în relațiile curente intre creditori și debitori. Un prim exemplu este relevant prin rambursările anticipate pe care debitorul le poate solicita în cazul în care dobânzile scad fata de contract, în scopul de a obține renegocierea contractului și a se bucura de un regim în favoare prin dobânzi mai mici. Pe de altă parte, creditorii băncii, deponenții au și ei privilegiul să denunțe în orice moment contractul și să-și retragă depunerile, situație la care recurg în condițiile în care dobânzile cresc. Ei au posibilitatea să facă depuneri la noile rate ale dobânzii mai avantajoase.

În țările cu economie de piață, procedeele de mai sus au fost folosite frecvent și au devenit de referință în perioada de dinainte de 1980, când majoritatea zdrobitoare a contractelor de credit se negociază în dobânzi fixe. Anii 80 au determinat majorări substanțiale și variații importante în evoluția nivelului dobânzii, conducând la extensii pe scară a dobânzilor flotante.

Riscul de curs valutar

Modificarea cursului valutar are o importanță deosebită atât pentru agenții economici exportatori cat și pentru agenții economici importatori.

Diferența de curs, rezulta ca urmare a momentului diferit în care se realizează plățile și încasările, constituie pentru agentul economic un câștig sau o pierdere.

În epoca modernă, stabilirea cursului de schimb are la bază teoria parității puterii de cumpărare (PPC), conform căreia un bun identic, produs oriunde, are același preț. Rezultă că modificările prețurilor interne vor determina modificări ale cursului de schimb.

Riscul de inflație

Este generat de condițiile economice adverse, și apare ca urmare a creșterii prețurilor de la o perioadă la alta, a deprecierii monedei și are drept consecință scăderea puterii de cumpărare. Experiența existentei unui mediu inflaționist a demonstrat faptul că, unii agenți economici pot să profite de pe urma acestei situații economice nefavorabile.

Riscul de piață

Se referă la deviațiile nefavorabile ale valorii de piață ale pozițiilor, pe timpul duratei minime necesare pentru lichidarea pozițiilor.

Poziția este definită ca fiind deținerea de titluri sau de devize, deci de active. Ea poate fi și o deținere de pasive. Aceasta poate caracteriza situația deținerilor, a averilor.

Riscul de piață intervine datorită faptului că prețurilor acestor valori sunt determinate de piață, evoluează (de exemplu, pentru o poziție se înregistrează o scădere ce poate fi continuată sau o modificare în evoluție; important este termenul de sesizare a acestei mișcări pentru a se lua măsuri).

Aceasta înseamnă că în mod curent se consideră normal ca pozițiile ce devin nefavorabile să fie lichidate cât mai repede pentru a diminua pierderile. Riscul de piață se determină pornind de la instabilitatea parametrilor de piață: dobânda, cursul de schimb, indicii bursieri. Această instabilitate este măsurată în mod curent prin volatilitate.

A controla riscul de piață înseamnă a se asigura că variațiile valorii unui portofoliu de instrumente trebuie să rămână inferioare unui plafon stabilit. În funcție de aceasta limită, optimizarea se realizează prin structurarea și restructurarea portofoliului.

Riscul de piață este influențat de lichidarea pieței, pe o piață lipsită de lichiditate, tranzacțiile fiind mai dificil de realizat și foarte costisitoare. În această situație sunt recomandabile termene lungi pentru lichidarea pozițiilor.

Un alt factor semnificativ este volatilitatea parametrilor pieței. Se poate vorbi în acest context, de o volatilitate determinată de evoluțiile mai mult sau mai puțin bruște sau neașteptate ale prețurilor.

Pentru a înlătura riscul de piață trebuie schimbată structura portofoliului de dețineri, fără a neglija costul tranzacțiilor (de transformare în lichidități a unui activ), mai mari în situația lipsei de lichidități.

Riscul de țară

Este o categorie de risc extrem care influențează decizia de investiții luată de către firmele străine investitoare cât și activitatea economică desfășurată de agenții economici interni. Evaluarea riscului de țară se realizează de către instituții internaționale abilitate sau alte instituții specializate. Acesta prezintă un caracter subiectiv și e efectuată în principal de dinamica fenomenelor economico-sociale și politice.

Capitolul 4
STUDIU DE CAZ PRIVIND DIAGNOSTICUL RENTABILITĂȚII ȘI AL RISCULUI LA
SOCIETATEA COMERCIALĂ COS SA TÂRGOVIȘTE

S.C. COS S.A. Târgoviște este organizată ca societate comercială pe acțiuni. În toate actele, facturile anunțurile, publicațiile și alte acte emanând de la societate, denumirea societății va fi precedată sau urmată de cuvintele „societate pe acțiuni” sau inițialele „S.A.”, de capitalul social și de numărul de înregistrare de la registrul comerțului.

Sediul societății este în România, localitatea Târgoviște, șoseaua Găiești nr.9-11, județul Dâmbovița. Sediul societății poate fi schimbat în altă localitate din România, pe baza hotărârii Adunării Generale a Acționarilor, potrivit legii.

Societatea poate avea sucursale, filiale, reprezentanțe, agenții situate și în alte localități din țară și străinătate.

Durata societății este nelimitată, cu începere de la data înregistrării la „Camera de Comerț și Industrie”.

Scopul societății este producerea și comercializarea de oțeluri speciale în domeniul fabricației produselor metalurgice.

Forma juridică de organizare și obiectul de activitate

S.C. COS S.A. Târgoviște este persoană juridică română, având formă juridică de societate pe acțiuni. Aceasta își desfășoară activitatea în conformitate cu legile române și cu prezentul statut.

Având în vedere necesitatea impulsionării activității de import-export, în scopul asigurării resurselor financiar-valutare, aprovizionării tehnico-materiale, Consiliul Împuterniciților Statului la S.C. COS S.A. Târgoviște, conform Hotărârii nr.3 din 31.05.1991 a hotărât:

1. Obiectul de activitate al S.C. COS S.A. Târgoviște se modifică și va avea următoarea structură:

„Producerea și comercializarea de oțeluri speciale (aliate și înalt aliate) pentru scule, bare, blocuri și tablă pentru industria electro-tehnică, precum și activități de cercetare, proiectare, prestări servicii, operații de import-export ca aport valutar corespunzător și comercializarea altor produse la intern și export”.

2. S.C. COS S.A. Târgoviște va lua măsurile legale de publicitate și de efectuare a mențiunilor la registrul comerțului de la Camera de Comerț și Industrie a județului Dâmbovița.

S.C. COS S.A. Târgoviște va ține evidența acțiunilor într-un registru numerotat, sigilat și parafat de președintele Consiliului de Administrație, care se păstrează la sediul societății.

Capitalul social poate fi redus sau mărit pe baza hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor în condițiile și cu respectarea procedurii prevăzute de lege.

Fiecare acțiune subscrisă și vărsată de acționari conferă acestora dreptul la vot în Adunarea Generală a Acționarilor, dreptul de a alege și de a fi ales în organele de conducere, dreptul de a participa la distribuirea beneficiilor conform prevederilor prezentului statut și dispozițiilor legale, respectiv la alte drepturi prevăzute în statut.

Organul de conducere al societății este Adunarea Generală a Acționarilor care decide asupra activității acesteia și asigură politica ei economică și comercială, implicit măsurile de protecție socială, precum și alegerea managerului, a Comisei de cenzori.

Din punct de vedere organizatoric, S.C. COS S.A. Târgoviște este compusă din trei uzine de producție și trei auxiliare.

Structura organizatorică a S.C. COS S.A. Târgoviște cuprinde:

a) Uzina nr.1, care cuprinde OEI și secția FBB. În cadrul prezentului studiu, programul de producție este următorul: oțel inoxidabil și refractar, oțel aliat de scule, oțel rapid de scule, oțel aliat pentru construcții de mașini, oțel carbon scule. Se menționează că programul de producție este destinat în prioritate prelucrării în secția de forjă de blocuri și bare. Programul de producție prevăzut pentru OEI este același în toată perioada analizată.

Blocurile, barele și țaglele sunt produse din oțeluri de scule și înalt aliate. Țaglele se lucrează la laminoare în stare recoaptă și ajustate, iar blocurile și barele după ajustajul final sunt supuse tratamentului termic secundar în funcție de grupa de oțeluri din care sunt executate și de tehnologia prevăzută pentru această fază a fluxului tehnologic (recoacere de înmuiere, călire și călire-revenire).

Din punct de vedere dimensional, structura producției poate fi modificată în funcție de solicitările beneficiarilor, în limita performanțelor prevăzute (bare 30-150: blocuri 150-300).

b) Uzina nr. 2 care cuprinde:

– sectia OE2

– atelier var-dolomită

– secția LDS (laminor, degresor și de semifabricate).

c) Uzina nr.3 – laminoare

Benzile dinamice se realizează la grosimile 0,50 și 0,65 mm și reprezintă sortimentul de bază din programul de fabricație.

Banda carbon electrotehnică se realizează la grosimi cuprinse între 0,22 și 1,0 mm. Calitatea materialului o constituie OL32/K+P.

Benzile din oțel carbon laminate la rece au grosimi cuprinse între 0,22 și 1,0 mm. Formele de livrare a produselor sunt:

rulouri de benzi late

inele (rulouri) de benzi înguste.

Produsele se livrează în ambalaje diferențiate după condițiile de transport și condițiile de depozitare la consumatori.

d) Uzina nr. 4 – uzina mecanică

Calitatea pieselor turnate ce se realizează în turnătorie va fi în conformitate cu normele și standardele în vigoare.

Producția de piese de schimb are în structura sa următoarele: piese turnate din fontă, piese turnate din oțel, piese turnate din neferoase, piese forjate, laminate din oțel aliat, laminate din oțel carbon.

Producția de confecții metalice este compusă din ansamble sudate, confecții metalice, hala.

Din punct de vedere sortimental și dimensional, structura producției pentru secțiile de mai sus poate fi modificată în funcție de solicitările beneficiarului, în limitele performanțelor utilajelor din dotare.

e) Sector utilități și deserviri.

Secția electroenergetică: SE1 și SE2.

La SE1 nu este necesară compensarea puterii reactive, iar la SE2 care alimentează cuptoarele electrice pe 35kVar fi de luat în considerare instalarea a două baterii de condensatoare de 60Mvar, lent reglabile, prevăzute cu dispozitive pentru reducerea armoncelor sau cu baterii de condensatoare derivație, reglabile rapid sau lent.

Secția termoenergetică nu necesită lucrări suplimentare, iar secția hidrotehnică necesită lucrări suplimentare.

Circuitul informațional

Prin circuit informațional se înțelege circulația completă a informațiilor organizată la nivelul unei unități, incluzând în întregime intervalul parcurs, respectiv ciclul parcurs din momentul emiterii informației până când, pe baza prelucrării acesteia se declanșează un nou eveniment.

Proiectarea, aplicarea și urmărirea noului sistem informațional al activității analizate, se consideră raționalizat dacă asigura:

calitatea informațiilor, respectiv ca acestea să fie complete, continue, oportune, semnificative, reciproce, accesibile, adaptate, certe și precise;

circulația rațională a informațiilor;

finalizarea informațiilor (utilizarea totală a informațiilor care circulă: imediat sau din stocaj;localizarea fenomenelor negative și completarea informațiilor cantitative cu informații cauzale);

circulația economica a informațiilor (viteza mare de transmitere, distanța mică între factori;evitarea paralelismelor și transcrierilor de date; selectivitatea informațiilor; cost scăzut al informării, conceperea unor trasee reconsiderate de circulație a informațiilor);

construcția rașională a suportilor de date (scopul, originea, sursele de informare care-i dau naștere, circuit, periodicitate, tip, utilitate);

caracterul unitar al sistemului informațional (tipizarea informațiilor, organizarea circulației informației pe domenii de activitate specializate; existenta unui grad de integrare în privința circulației informației în întreprindere);

imbunatatirea activității studiate și, în general, a întregii unitati.

Formele de înregistrare contabila

Ansamblul registrelor, formularelor, fișelor și celorlalte înscrieri contabile folosite pentru înregistrare în documentele justificative, potrivit planului de conturi, reprezintă forme de înregistrare în contabilitate. Formele de înregistrare în contabilitate se afla în relație directa cu obiectul contabilității dar și cu metoda ei.

Înscrierile care stau la baza înregistrărilor în contabilitate pot dobândi calitatea de documente justificative numai după verificarea de economist, care după înregistrarea evidenta a acestora, angajează răspunderea sa.

Înainte de a fi înregistrate, documentele ce au stat la baza înregistrărilor în contabilitate se îndosariază în ordinea înregistrărilor lor și se păstrează în dosare pentru fiecare lună și pe feluri de jurnale.

Balanța de verificare se întocmește pe baza datelor din conturile sintetice și analitice și servesc, în principiu, pentru verificarea exactității înregistrărilor contabile și pentru întocmirea bilanțului.

Organizarea evidenței operative a procesului de organizare și de desfacere la SC COS SA Târgoviște

Desfășurarea normala a procesului de producție este condiționată în primul rând de tema de organizare și desfășurare a procesului de aprovizionare tehnico-materială și de desfacere, realizarea lui finalizându-se în rezultate economice financiare și economice, adică realizarea producției globale, producției fizice, produse vândute și încasate, a planului de beneficii, asigurarea salariilor și alte fonduri.

Un control riguros asupra miscarii și existentei valorilor materiale în cadrul întreprinderii se poate realiza numai dacă s-a asigurat conservarea tuturor operațiilor economice în documentele primare.

Evidenta operativa a aprovizionării de la furnizori cu materii prime și materiale se realizează cu ajutorul următoarelor documente: „factura”- ca document de baza ce cuprinde informații privind toate elementele necesare identificării materiilor prime și materialelor.

În vederea desfășurării activității în bune condiții, în cadrul societatii sunt organizate doua compartimente distincte, și anume:

compartimentul aprovizionare

compartimentul desfacere.

Analiza soldurilor intermediare de gestiune

1) Producția exercițiului

Producția exercițiului = CA+producția stocata+producția imobilizata

2002 producția exercițiului = 102.135 mii lei

2003 producția exercițiului = 1.162.785 mii lei

2004 producția exercițiului = 6.655.949 mii lei

2005 producția exercițiului = 8.500.787 mii lei

2) Valoarea adăugată

VA=Producția exercițiului –consumul intermediar

2002 VA=102135-103488-534-643-40243=-42773 mii lei

2003 VA=1162785-764365-325-32963-32287=332845 mii lei

2004 VA=6655949-4077785-109814-1759172=709178 mii lei

2005 VA=8500787-861-102241-1973168=197771 mii lei

3) Excedentul brut de exploatare

EBE=VA+subvenții de exploatare-impozite și taxe-cheltuieli de personal

2002 EBE= -42773-839 = -43612 mii lei

2003 EBE= 332845-745-10231 = 321781 mii lei

2004 EBE= 709178-14007-107169= 588002 mii lei

2005 EBE= 197771-24070-215418 =-41717 mii lei

4) Rezultatul exploatării

Rexp=EBE+alte venituri din exploatare-cheltuieli cu amortizarea-alte cheltuieli

2002 rezultatul exploatării= -43612+79037-668=34757 mii lei

2003 rezultatul exploatării= 321781.2698=319083 mii lei

2004 rezultatul exploatării= 588002-14915=573087 mii lei

2005 rezultatul exploatării= 41717-32620=-74337 mii lei

5) Rezultatul curent

Rcrt=rezultatul exploatării+venituri financiare-cheltuieli financiare

2002 rezultatul curent=34757+9227-32922=11061 mii lei

2003 rezultatul curent=319083+25231-380299=-35985 mii lei

2004 rezultatul curent=573087+55533-255936=372684 mii lei

2005 rezultatul curent=-74337+345237-750627=-479727 mii lei

6 Rezultatul extraordinar

Rextr= venituri extraordinare-cheltuieli extraordinare

2002 rezultatul extraordinar =0

2003 rezultatul extraordinar =41198-79674=-38476 mii lei

2004 rezultatul extraordinar =4611-7894=-3283 mii lei

2005 rezultatul extraordinar =560022-13049=346973 mii lei

Analiza ratelor de rentabilitate

1. Rata marjei comerciale

Strategia comerciala a firmei COS SA scoate în evidentă pătrunderea în forță pe piață, fapt la care a contribuit la nivelul anului 2002 lipsa adaosului la mărfurile vândute, chiar practicarea unor preturi sub costul de achiziție al acestor mărfuri.

Pe următorii 2 ani, prin practicarea unor preturi superioare costurilor mai ales în 2003 s-a dorit acoperirea minus-urilor din anul 2002.

2. Rata marjei brute de exploatare (rata EBE)

Având în vedere ratele marjei brute de exploatare în perioada 2002-2005 se poate concluziona ca la nivelul anului 2003 a fost atinsa valoarea optima a societății de a degaja profit pe baza activității de exploatare.

Aceasta situație se afla la polul opus în comparație cu cele înregistrate în 2002 și 2005, când CA au înregistrat nivele medii, dar costurile determinate de diferite operațiuni au condus la obținerea unor EBE negative.

De exemplu, în anul 2002, cheltuielile cu lucrările și serviciile executate de terți s-au cifrat la 40243 mii lei în timp ce CA a fost de 102135 mii lei.

3. Rata marjei nete

Analizând rezultatele obținute pe această perioadă observăm că la nivelul anului 2002 s-a înregistrat indicele de eficiență globală cel mai ridicat (7,52%) ceea ce reprezintă 7,52 lei profit net la 100 lei mărfuri vândute.

4. Rata marjei nete de exploatare

În primul rând trebuie avut în vedere faptul că în anii 2003 și 2005 rezultatul net și rezultatul exploatării sunt de semne opuse, de aici reieșind importanta rezultatului financiar și rezultatului extraordinar în cadrul exercițiului, în a ne forma o privire de ansamblu asupra întregului exercițiu.

În al doilea rând, diferențele între EBE și rezultatul exploatării sunt mari nu neapărat datorită amortismentelor și provizioanelor. O astfel de situație se înregistrează în anul 2002.

În al treilea rând, referindu-se strict la evoluția ratei marjei nete de exploatare se observa traiectoria a eficientei activității de exploatare, ajungându-se la nivelul lui 2005 să se înregistreze valori negative, chiar dacă sunt mici.

5. Rata marjei brute de autofinanțare

Pe baza calculelor de mai sus se poate observa că în fiecare an a existat un surplus de rezerve necesar în activitatea firmei, mai ales în 2004 și fără a avea în vedere inflația existentă.

Raportat la nivelul CA din anul corespunzător, 2003 scoate la iveală o rată a marjei brute de autofinanțare de peste 23%. Având în vedere faptul ca CAF a înregistrat ușoare fluctuații în perioada 2002-2004 (în termeni reali), această rată mare se datorează nivelului scăzut al CA înregistrat în 2003 comparativ cu anul 2004 (rata doar de 6,05%).

6. Rata marjei asupra valorii adăugate

RATELE DE RENTABILITATE ECONOMICĂ

1. Rata excedentului brut de exploatare

ACTIV ECONOMIC= IMO + NFR

NFR = ALOCARI CICLICE – RESURSE CICLICE

NFR = ACR (- DISP) – DEX

NFR = -2246 mii lei.

Conform principiului dublei partide, activele și pasivele de regularizare au corespondenta în pasivul și respectiv în activul bilanțului. Pentru a aduce un bilanț complex la forma bilanțului simplificat este necesar ca pasivele de regularizare să fie scăzute din ACR (fără disponibilitati la NFR), iar activele de regularizare să fie scăzute din DEX. Astfel se ajunge la rezultatul de mai sus.

2002 ACTIVUL ECONOMIC = 8581-2246=6335 mii lei.

2003 ACTIVUL ECONOMIC = 208351+289079=497430 mii lei.

2004 ACTIVUL ECONOMIC = 220064+180692=400756 mii lei.

2005 ACTIVUL ECONOMIC = 416290+136396=552686 mii lei.

Studiind cele 4 rate se poate observa la nivelul anului 2002 o rentabilitate negativă a capitalului investit de 688.43% datorată EBE-ului negativ și foarte mare.

Rentabilitățile brute sunt satisfăcătoare în următorii 2 ani, mai ales în 2004, înregistrând 146 lei investiții și asta doar din activitatea de exploatare.

2. Rata rentabilității economice

Pentru anul 2002 nivelul ridicat al ratei reprezintă garanția unei creșteri deosebite a firmei pe viitor, dar și remunerarea acționarilor (prin intermediul acționarilor) și creditorilor (prin intermediul dobânzii).

Pentru anul 2004 este posibil ca firma să se orienteze doar pe creșterea firmei, iar la nivelul lui 2005 este exclusă și această acțiune.

3. Rata profitului

Aceasta rata este diferita doar pe 2002 de rata rentabilității economice, pentru ca în rest PN=EBIT-impozit deoarece nu exista cheltuieli cu dobânzile.

Dacă analiza este identica cu cea de la punctul de mai sus pentru perioada 2002-2005, trebuie specificat în plus faptul ca plata dobânzii are o influenta majora asupra ratei, aceasta înregistrând o scădere de 58.27% fata de rata rentabilității economice.

4. Rata rentabilității activului economic

Rezultatul = rezultatul curent înaintea impozitului+dobânzii și cheltuieli

Rezultatul = 21361 mii lei

Rezultatul = -35985 mii lei

Rezultatul = 372684 mii lei

Rezultatul =-472727 mii lei

5. Rentabilitatea capitalurilor economice angajate în exploatare

1.Rata de rentabilitate financiara

Comparând ratele de rentabilitate financiara cu ratele medii ale dobânzilor de piața rezulta atractivitatea de a deveni subscriitor. În anii 2004 și mai ales 2002.

În 2004 rata medie a dobânzii de piața a fost de 40% cu aproximativ 20% inferioara ratei de rentabilitate financiara.

Chiar dacă este influențata de structura financiara în cazul nostru efectele sunt mult mai diminuate întrucât nu exista datorii financiare.

2.Rata de rentabilitate financiara înainte de impozit

3.Randamentul capitalurilor proprii

Randamentul înregistrat în 2003 și egal cu 0 se datorează faptului că în acest an securitatea a ieșit în pierdere, profitul net fiind de -74461 mii lei.

4.Profitul pe acțiune

5.Dividend pe acțiune

6. Rentabilitatea financiară a capitalurilor permanente

În perioada 2002-2005 nu s-au făcut împrumuturi pe termen mediu și lung, singurul fiind pe 2001, de unde și cheltuielile cu dobânzile de 10300 mii lei de pe anul 2002.

RATELE ECHILIBRULUI FINANCIAR

1. Rata de finanțare a imobilizărilor

Activele imobilizate brute se iau din anexe, iar resursele durabile se reduc la CP din cauza lipsei datoriilor financiare.

Studiind cele 4 rate ajungem la concluzia că în cei doi ani de mijloc imobilizările au fost finanțate din resurse durabile, în 2003 situația fiind aproape normală.

2. Rata de finanțare a activului economic

NFR pentru exploatare nu ia în calcul fata de NFR standard contul 445 și 455.

.

RATELE DE LICHIDITATE SAU DE TREZORERIE

1. Rata lichidității generale

2. Rata lichidității reduse

Pe 2004 se observa ca stocurile nu sunt finanțate din resurse pe termen scurt, iar la nivelul anului 2002 se afla situația optima

3. Rata lichidității imediate

Dacă în cursul anului 2002 capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor a fost total necorespunzătoare, în anul 2005 aceasta a fost mult prea mare.

4. Rata solvabilității pe termen lung

Analizând valorile celor patru indicatori se poate observa ca doar în anul 2002 întreprinderea a avut capacitatea de a-și achita obligațiile bănești, imediate și îndepărtate fata de terți, în timp ce la nivelul celorlalți ani s-a evidențiat un risc mai mare (rata 0.96 în 2003) sau mai mic (1.3876 în 2004) de insolvabilitate.

RATELE DE INDATORARE

1. Levierul

Chiar dacă valorile sunt supraunitare, întreprinderea nu depinde în mare măsura de singurii săi creditori (cei ce livrează marfa din Germania), întrucât se are în vedere recuperarea banilor de la clienți astfel încât sa nu apară disfunctionalitati.

2. Rata datoriilor financiare

în anii 2002, 2003, 2004, 2005 rata datoriilor financiare ia valoarea 0 pentru ca nu s-au luat împrumuturi de la bănci.

3. Rata independentei financiare

în anii 2002, 2003, 2004, 2005 rata independentei financiare ia valoarea 1.

Neexistând datorii financiare, CPR au fost egale cu capitalurile permanente.

Dacă poziția de la nivelul anului 2001 indica o situație foarte riscanta (aceasta fără urmări nedorite), în următorii ani situația este stabila.

4. Rata capacitații de împrumut

Analiza este similara celei de la punctul precedent deoarece se are în vedere faptul ca firma COS SA n-a contractat credite de la bănci în perioada 2002-2005. În 2001 a existat un împrumut de 42500 mii lei necesar efectuării plații unor transporturi și modernizării sediului.

5. Rata capacitații de rambursare

În perioada 2002-2005 rata este egala cu 0 datorita lipsei de împrumuturi.

6. Rata de prelevare a cheltuielilor financiare

La nivelul anului 2003 raportul (mai mare 0,6) ar trebui sa îngrijoreze dar trebuie avut în vedere faptul ca în aceste cheltuieli financiare nu exista cheltuieli aferente împrumuturilor, cum ar fi cele cu dobânzile.

7. Costul îndatorării

După cum am mai precizat în cadrul analizei indicatorilor precedenți, COS SA n-a contractat împrumuturi în perioada 2002-2005.

RATELE PRIVIND STRUCTURA ACTIVULUI ȘI PASIVULUI

1. Rata activelor imobilizate

Dacă în 2002 ponderea a fost mica, în ceilalți ani s-a situat în intervalul 7-11%.

2. Rata imobilizărilor corporale

Diferențele mici care se înregistrează între ratele imobilizărilor corporale și cele ale imobilizărilor totale, releva un fapt negativ, și anume lipsa aproape în totalitate a activelor financiare, lucru care poate conduce la greutati foarte mari în cazul în care va fi necesara transformarea în lichiditati a activelor imobilizate.

3. Rata imobilizărilor financiare

4. Rata activelor circulante

Nivelul ratei se păstrează constant ridicat. Acest fapt este normal dacă ținem cont de activitatea prestata de COS SA. În plus pentru desfășurarea acestor activitati firma beneficiază de un sediu cu dotări limitate, dar suficiente.

5. Rata stocurilor

Ținând cont ca firma lucrează în sfera distribuției de mărfuri, nivelul potrivit este de 0.4-0.5. Aceasta înseamnă ca în anii 2003 și 2004 au fost înregistrate valori anormale ca dimensiune.

6. Rata creanțelor comerciale

În toți anii rata este egala cu 0.

7. Rata activelor de trezorerie

Politica dusa de firma a condus la stabilirea unor relații solide cu partenerii externi. Chiar dacă ratele mici înregistrate în aceasta perioada ar trebui sa împingă la contractarea de împrumuturi sub forma creditelor bancare curente, acest lucru nu a fost necesar. Încasarea la timp a creanțelor a permis plata în termenele stabilite a datoriilor câtre furnizorii externi.

8. Rata autonomiei financiare globale

Capitalurile proprii (CPR) dețin o pondere mica în cadrul pasivului total, însă datoriile care completează acest pasiv sunt de tipul celor legate de furnizori sau clienți-creditori, nu de bănci.

9. Rata de îndatorare globala

Rata are niveluri ridicate, după cum rata autonomiei financiare înregistrează valori mici. Datoriile sunt în general pe termen scurt, dar și creanțele au același termen, ceea ce face întreprinderea sa nu aibă de suferit.

DIAGNOSTICUL RISCULUI

1. Efectul de levier de exploatare (e)

2. Evaluarea riscului financiar cu ajutorul coeficientului de elasticitate al rentabilității financiare

unde e =coeficientul de elasticitate al rentabilității

PC = profitul net după deducerea dobânzii

CA = cifra de afaceri

3. Efectul de levier financiar

RFIN=REC+(REC-RDOB)xL

Unde

RFIN= rata rentabilității financiare

REC= rata rentabilității economice

RDOB= rata dobânzii

2003 RFIN= -14,97+(-14,97-48)x2,4108=-166,77

2004 RFIN= 64,14+(64,14-80)x4,878=-13,225

2005 RFIN= 5,609+(6,609-60)x8,4969=-456,54

Concluzii

Pentru a se localiza cu precizie cele mai bune soluții de adoptat la nivelul SC COS SA este necesar ca analiza să se efectueze pe un interval de minim 4 ani și avându-se în vedere atât indicatori pentru date statistice, cat și indicatori dinamici.

Referindu-ne la societatea avută în vedere, putem spune că prezintă o structură solidă, deși există anumite temeri legate de rezultatele obținute pe parcurs. Însă aceste diferențe apar ca urmare a tipicului firmei, a domeniului în care ființează. Clienții firmei sunt de renume și astfel sunt evitate din start în proporție de 90% neplăcerile legate de anumite întârzieri în efectuarea plăților, cazurile rare înregistrate din 2002 până în prezent stau drept dovadă a relațiilor bune pe filiera clienți COS SA.

În completarea concluziilor rezultate la finalul fiecărei rate și care au fost precizate la momentul respectiv, trebuie subliniate și o serie de alte aspecte care vor fi avute în vedere în cele ce urmează.

Probleme serioase au fost ridicate în special de inflația persistentă înregistrată la nivelul economiei românești și care s-au repercutat și asupra prețurilor de import.

Bibliografie