Studiu Privind Dezvoltarea Capacitatilor Coordinative la Inotatorii de 8 10 Ani

Cuprins

I.Introducere
1.1. Prezentarea temei
1.2. Motivele alegerii temei
1.3. Scopul lucrării
1.4. Gradul de actualitate al temei

II. Fundamentele teoritico- metodice 
2.1. Particularitățile specifice vârstei 8-10 ani
2.2. Descrierea capacităților coordinative
2.3. Aspecte legate de metodica învățării
2.4. Orientări și tendințe din punct de vedere al problematicii abordate

III. Metodologia cercetării
3.1. Organizarea și desfășurarea cercetării
3.2. Ipotezele de cercetare
3.3. Subiecții
3.4. Metodele de cercetare
3.5. Demersul științific realizat

IV. Prezentarea, prelucrarea si interpretarea cercetării
4.1. Prezentarea datelor
4.2. Prelucrarea si interpretarea datelor 

V. Concluzii
Bibliografie

I.Introducere

Coordonarea este o aptitudine psihomotrică, o funcție de reglare a comportamentului , prin implicarea profundă a unor procese psihice : perceptive ,senzorio-motrice și intelectuale.

Russel definește coordonarea ‘o acomodare a mișcărilor pentru reușita unei acțiuni voite, dependentă de performanțele analizatorilor’.

Remarcând legătura directă dintre sistemul neuro-muscular și situațiile de mediu . G. Schnabel vorbește de un ‘scop anticipat în realizarea unei concordanțe a tuturor proceselor interne și externe ce asigură mobilizarea maximă în vederea atingerii țelului’. Același autor subliniază că aptitudinea coordinativă poate ‘organiza actele motrice în funcție de un rezultat anticipat’.

Coordonarea motrică este considerată ‘ o aptitudine perfectibilă mai ales în perioada pubertară’ , când procesele neuro-fiziologice se pot amplifica, pentru ameliorarea relațiilor individului cu mediul înconjurător . Aceasta are la bază o colaborare a SNC-ului cu aparatul locomotor, în vederea dezvoltării relațiilor amintite. O coordonare slabă și mișcările inutile , înregistrate la începători , trebuie să reprezinte doar caracteristicile unei acțiuni motrice aflate în forma sa globală , care nu a atins încă perfecțiunea . Weinek consideră că , invervația motorie parazită, care implică elemente motorii nedorite în desfășurarea unei mișcări , arată faptul că modelul intern al acțiunii și al sistemelor care o compun nu a atins forma sa precisă. Există astfel o iradiere a stimulilor , iar anumite structuri corticale sunt activate în același timp, chiar dacă unele nu sunt necesare . Prin antrenament , excitațiile se focalizează succesiv, asigurând mișcări specifice bine stabilite .

Pentru realizare mișcărilor coordonate , oricât de simple ar fi ele , trebuie consacrate pozițiile relative ale părților corpului în spațiu și a unora față de celelalte , dar și posibilitățilelor reale de mișcare . Pentru alcătuirea acestei ‘hărți mentale ’ sunt utilizate informații provenite de la senzori pe calea tuturor modalităților receptorii. Partea creierului care începe mișcările se numește scoarță premotrică, iar partea care reglează efectuarea lor se numește scoarță motrică. Astfel, în procesul de coordonare rolul creierului este de a controla funcționarea musculaturii : în timp ce secvențele de mișcare elaborate de ‘centrul de proiectare’ al creierului se află în desfășurare, prin intermediul măduvei spinării sosesc continuu informații despre starea de încordare sau relaxare a musculaturii și despre nivelul de solicitare al tendoanelor , ligamentelor și articulațiilor.

Învățarea de tip sportiv, performanțial, presupune exersarea. În urma repetărilor specifice, mișcările se înșiruie coordonat. Actele motrice se desfășoară într-o ordine corespunzătoare prin formarea unor circuite neuronale denumite engrame kinetice. Se formează un comportament motor voluntar : acțiunile intenționate sunt redate prin serii de mișcări coordonate într-o ordine strict stabilită, rezultat al unei ideații. Praxiile reprezintă totalitatea de gesturi coordonate, concomitente sau succesive.

Deoarece complexitatea este asociată foarte frecvent cu dificultatea prestației, cu toate aspectele coordinative de execuție, chiar și pentru un singur mijloc practicat, este necesar să reliefăm faptul că asocierile și modul de succesiune a mijloacelor determină, în acest caz, ‘diferențieri de complexitate’.

Prezentarea temei

Calitățile de coordonare, calitățile de organizare și reglare a mișcărilor sunt foarte puțin prelucrate în pregărirea înotătorilor. De aceea, vom prezenta pe larg aspectele legate de aceste aptitudini psihomotrice, cât se poate de însemnate pentru domeniul sportiv.

Dificultatea sarcinii de coordonare în ambianța fluidă, urmare a particularităților mediului în care se desfășoară acțiunile, poate fi diminuată în procesul învățării motrice prin dezvoltarea unor astfel de aptitudini.

Capacitățile coordinative permit, în funcție de nivelul de pregătire, adaptarea comportamentului specific prin dozarea corespunzătoare a repartizării spațial-temporale și dinamice ale efortului muscular .

Între aceste aptitudini psihomotrice și deprinderile motrice – ‘forme specifice de mișcare, dependente de experiență, care se automatizează prin exersare’- există strânsă legătură. Deprinderile motrice, fie perceptiv-motrice, ‘unde sintezele operaționale, acționale, se realizează între particularitățile percepute ale situației externe și reacțiile motrice asociate’, fie motrice-‘sinteze kinestezice reglate pe seama aferentației proprioceptive’(Epuran,1988), permit, prin multitudinea și varietatea lor, dezvoltarea capacităților coordinative.

În același timp, structurarea respectivelor aptitudini reprezintă condiția creării acestor ‘modele de mișcare’ ce stau la baza învățării și perfecționării motrice a sportivilor.

‘Calitățile de control al mișcării’ (autorii ruși, din școala Farfel), sau ‘perceptivo-kinetice’ (autorii canadieni), corect constatate și rafinate, pot avea o importantă deosebită în eficientizarea unor acțiuni motrice complexe, specifice diferitelor procedee de înot. Totalitatea acestor calități, componentă a capacității de performanță, trebuie privit ca suport fundamental al stăpânirii tehnicii.

Aptitudinile psihomotrice sunt : capacitatea de combinare și cuplare a mișcărilor, diferențierea kinestezică, capacitatea de echilibrare, orientarea spațio-temporală, capacitatea de ritmicizare, capacitatea de reacție, capacitatea de transformare a mișcărilor.

Capacitățile coordinative sunt influențate de :

Primirea și prelucrarea rapidă a informației senzoriale. Manifestarea lor este expresia gradului de specializare al analizatorilor, respectiv al maturizării SNC-ului (include mielinizarea, lateralizarea, dezvoltarea sistemelor senzoriale);

Experiența motrică (Harre,1976);

Coordonarea intra- și intermusculară (Weinek,1992). Calitatea seriei de gesturi derulate (eficiența mișcării) depinde și de precizia sincronizărilor intra- și intermusculare. Referitor la coordonarea intramusculară, considerăm că mușchiul trebuie ‘învățat’ sa-și pună în funcțiune în același timp cât mai multe fibre prin crearea unor inhibiții centrale asupra ‘circuitului Renshaw’ (Cometti, 1991) (circuit cu acțiune desincronizată asupra motoneuronilor). Astfel, atât în acest caz, cât și în cel al îmbunătățirii coordonării intermusculare, antrenamentul trebuie bazat pe structuri motrice similare tehnicii specifice probei sportive practicate ;

Capacitatea de adaptare motrică și capacitatea de transfer ;

Gradul de oboseală (centrală sau periferică) și alți factori asociați, care determină la nivelul formațiunii reticulate (cortexul cerebral) diminuarea capacității de înregistrare a excitațiilor aferente provenite de la diversele organe senzoriale (Hotz, Weinek, 1983) ;

Sex și vârstă. Abilitățile manuale la femei sunt de 5-10% mai dezvoltate decât la bărbați (Miles,1942, Muller și Vetter, 1954, Rutenfranz și Hettinger, 1959, citați de Weinek). Diminuarea acestora la bărbați este considerată de Israel și Buhl (1980) ca fiind o problemă a lipsei de exercițiu ; o altă explicație științifică definitivă nu a fost aflată încă.

Legat de vârstă, procesele de captare și prelucrare a informațiilor, care influențează coordonarea, se deteriorează odată cu vârsta, proporțional cu regresia proceselor fiziologice ale organismului. ‘O funcție care nu este constant solicitată dispare progresiv’.

Motivele alegerii temei

Am ales această temă deoarece dezvoltarea capacităților coordinative are o importanță desăvârșită în pregătirea fundamentală a sportivilor.

Alte motive solide ar fi :

Se dezvoltă procesele de coordonare motrică ;

Mușchii și articulațiile lucrează fără să suporte greutatea corpului, aceasta fiind preluată de apă ;

Ligamentele se întăresc și își îmbunătățesc flexibilitatea ;

Se fortifică muschiul cardiac, îmbunătățindu-și activitatea ;

Datorită îmbunătățirii elasticității cutiei toracice crește capacitatea de respirație ;

Mișcările alternative ale brațelor și poziția orizontală pe apă au o influență benefică asupra coloanei vertebrale.

Scopul lucrării

Scopul lucrării este însușirea continuă de noi deprinderi, pentru a menține capacitatea de învățare la parametri ridicați; utilizarea mijloacelor cu grad de dificultate crescător; dezvoltarea dirijată a capacităților coordinative prespune sporirea sistematică a dificultăților de coordonare a îndemânării care există în copilărie, când organismul posedă o plasticitate mai mare decât vârsta adultă.

1.4.Gradul de actualitate al temei

Caracterul practic și activ al activităților desfășurate în cadrul verigilor destinate educării calităților motrice, din lecția de educație fizică – relațiile care se creează între elevi în timpul acestora, încadrarea într-o activitate organizată, cu cerințe de muncă, disciplină, de respectare a unor reguli de ținută, presupune trăirea unor sentimente de plenitudine pentru reușita acțiunilor.

Bine orientate, activitățile destinate dezvoltării calităților motrice pot educa: disciplina conștientă, capacitatea de a pune în practică anumite priceperi și deprinderi, dezvoltă prin repetare, trăsăturile de voință și de caracter, unele deprinderi și însușiri morale, toate îmbogățind experiența de viață colectivă a elevilor. Întărind sănătatea, fortificând organismul elevilor, contracarând efectele sedentarismului și activității unilaterale, dezvoltarea calităților motrice și printre acestea educația fizică, creează premise favorabile desfășurării activităților la parametri optimi la celelalte discipline din planul de învățământ. În acest sens, cred că este stimulativ și binevenit sloganul „nu contează cât de greu este pentru profesor, contează cât de bine este pentru elev”.

2.1.Particularitățile specifice vârstei 8-10 ani

Prima vârstă școlară (6/7-10 ani )

Înalta plasticitate a cortexului cerebral permite la această o dezvoltare mare a aptitudinilor coordinative, în sensul inhibiției diferențite încă insuficient dezvoltate; acestea se constituie într-o preponderență a proceselor de excitație în raport cu procesele de inhibiție. Analizatorul kinstezic este totuși, încă puțin dezvoltat iar precizia suferă în calitatea aspectelor sale spațio-temporale.

Preponderența proceselor de excitație se traduce și printr-o irdiere marcată de excitații, astfel că, urmele încă nefixate de activități neuronale se șterg cu ușurință iar cortexul cerebral devine incapabil de a reține legăturile funcționale -buclele gestice ale centrelor cerebrale excitate împreună sau succesiv. Din acest motiv la această vârstă, înalta capacitate de învățare nu este asociată unei facultăți egale de a reține durabil mișcările învățate (Demeter 1981).

O capacitate de diferențiere insuficient dezvoltată și o aptitudine de reținere motorie defectuasă necesită la această vârstă o aprofundare a învățării dacă vrem ca procesul de învățare să fie încununat de succes (Hotz-Weineck 1983). După învățarea gestului vizat, repetarea de mai multe ori printr-un exercițiu adecvat va induce o gestică precisă și în aceleși timp stabilă.

{tiut fiind faptul că aptitudinile coordinative se dezvoltă neuniform în timp, constatarea și înțelegerea profundă a fazelor dezvoltării acestora deviîmpreună sau succesiv. Din acest motiv la această vârstă, înalta capacitate de învățare nu este asociată unei facultăți egale de a reține durabil mișcările învățate (Demeter 1981).

O capacitate de diferențiere insuficient dezvoltată și o aptitudine de reținere motorie defectuasă necesită la această vârstă o aprofundare a învățării dacă vrem ca procesul de învățare să fie încununat de succes (Hotz-Weineck 1983). După învățarea gestului vizat, repetarea de mai multe ori printr-un exercițiu adecvat va induce o gestică precisă și în aceleși timp stabilă.

{tiut fiind faptul că aptitudinile coordinative se dezvoltă neuniform în timp, constatarea și înțelegerea profundă a fazelor dezvoltării acestora devine indispensabilă cunoașterii unui mod sistematic de influențare.

Prima vârstă școlară (6/7-10 ani ) poate fi considerată ca vârsta dezvoltării intense. Acum se perfecționează capacitatea de reacționa, capacitatea înaltei frecvențe gestice, cea a diferențierii spațiale sau coordonarea sub tensiunea timpului.

Un antrenament rațional trebuie deci făcut pentru a urmări instruirea priorotară specifică acestei vârste a aptitudinilor speciale. Nu trebuie uitat, însă, că la această vârstă este bine să se deruleze procesele de învățare motorie precum și achiziționarea de abilități gestice simple, vor fi evitate excitațiile care coordonează simultan secvențele, cele care reclamă un efort sporit, cele ilogice sau periferice.

Perioada școlară mică prezintă caracteristici importante și progrese în dezvoltarea psihică deoarece procesul învățării se conștientizează ca atare , fiind intens solicitat de instituția școlară. Învățarea devine tipul fundamental de activitate, datorită modificărilor radicale de condiționare a dezvoltării psihice în ansamblul său pe care le provoacă și ca urmare a dificultăților pe care copilul le întâlnește și depășește independent.

Din punct de vedere al particularităților de creștere și dezvoltare biofizică, pofta de mâncare este activă, apetitul mare, dar stomacul mic ; copilul mai este excesiv atras de desert, îi place să mănânce în fața televizorului. În general școlarul mic este mai stângaci, răstoarnă ușor obiectele din jur. Somnul este liniștit. Copilul școlar mic manifestă o atitudine recalcitrantă fată de baie, este ușor neglijent în ceea ce privește felul cum se îmbracă. Toate aceste fenomene sunt legate de noul regim de viață care schimbă accentele și dezvoltă o nouă repartiție a investițiilor psihice. Grația în mișcări este treptat înlocuită cu aspirația spre forță.

În jurul vârstei de 8 ani și după interesele devin mai multilaterale și diferențiate. Cresc capacitățile mnemice, exprimarea discursivă. Competiția colectivă devine de asemenea activă și se evidențiază în jocurile de echipă precum fotbalul și diferitele jocuri cu reguli.

Momentul de 8 ani este foarte sensibil pentru educația socială, deoarece adaptarea a depășit încă o etapă tensionată și copilul a început sa treacă printr-o fază mai echilibrată și de o mai mare stăpțnire a condițiilor de activitate școlară pe care le parcurge. Începe să devină ceva mai reflexiv și preocupat de numeroase probleme printre care și aceea a provienenței copiilor, dar și de probleme privind apartenența socială.

Copilul devine deodata mai ordonat, mai perseverent în diferite feluri de activități. Simte nevoia de a planifica timpul și activitățile.

Între 9-10 ani are loc o creștere evidentă a spiritului critic. Capacitatea de a realiza ce a omis în răspunsul la lecție crește.

Vederea, auzul ating performanțe spre 9-10 ani, acuitatea acestor forme de sensibilitate devenind foarte bună.

Activitatea școlară (citit-scrisul, desenul etc.) solicită perceperea fină și interpretarea rapidă, pe de altă parte aceleași capacități senzoriale se antrenează în activități și jocuri de performanță precum cele ca trasul cu arcul , cu praștia, la țintă. Pentru auz se creează o sensibilitate discriminativă formative în identificarea fenomenelor incorporate în cuvinte, în fluxul vorbirii. Dacă copilul aude pași în urma sa pe stradă într-o seară mai obscură, va știi că nu sunt pașii unui copil când pașii vor fi apăsați și greoi. Cunoscând oamenii din cartier, va stabili cu oarecare aproximație după diferiți indici auditivi și vizuali, dacă este vorba de o femeie sau un bărbat și dacă este vorba de o persoană cunoscută sau nu. Acest lanț de relaționări nu ar fi inteligibil dacă percepția ar fi privită ca absolute și întotdeauna la fel.

Importante aspecte discriminative se dezvoltă la copiii în legătură cu spațiul mic. Orientarea spațială pe foaia de hârtie, percepția de spațiu, decodificare a grafemelor antreanează o activitate perceptivă extrem de fină. Orientarea dreapta-stânga, sus-jos, în rândurile orizontale ale scrierii, constituie punctul de plecare pentru o activitate intelectuală complicată și multilaterală. Această activitate cuprinde antrenarea memoriei, a intelegenței, a atenției, a reprezentărilor pornind de la percepția care se constituie la rândul ei pe suportul micilor semne scrise pe foia de hârtie.Ne vom referi la evoluția normală a copilului ce frecventează școala. Scrierea și cititul pun probleme de logică spațială de percepere a mărimii, a proporțiilor literelor. Procesul acesta se realizează treptat și angajează în afară de percepțiile vizuale, auditive și kinestezice și modificări ale expectației. În această evoluție se delimitează trei etape mai semnificative.

O primă etapă este cea de identificare a sunetelor ca elemente componente ale cuvintelor. Acest proces se realizează prin acțiunea de despărțire a cuvintelor în silabe. Silabele ca unități de pronunție extrase din fluxul vorbirii și al cuvintelor se aseamana mai mult sau mai puțin între ele, permițând ca prin îngustarea câmpului auditiv de analiză a acestora să se evidențieze mai bine componentele lor sonore. Aceast ă fază numită preabecedară creează o nouă optică față de limba vorbită și o posibilitate nouă de abordare a ei. Despărțire a în silabe se exercită până devine o capacitate curentă, probată intens în situațiile de despărțire a cuvintelor la capătul rândului. În același timp se face și o pregătire a capacității de scriere. Se consideră în general că mecanismele învățării perceptuale se realizează prin căutarea de indici care se rețin nu datorită încercării și erorii sau pe seama recompensei și a pedepsei, ci din cerința adaptativă complexă de reducere a incertitudinii.

În cea de-a doua etapă sunetele încep să fie diferențiate și corespondențele grafice ale acestora să fie asociate mintal. Cu aceasta începe alfabetizarea activă. Identificarea grafică a sunetelor și scrierea lor creează copilului condiția diferențierii literelor mari de tipar și de mână de cele mici, proces relativ dificil, în care identificarea propriei scriituri este mai lent perfectibilă decât aceea a textelor tipărite. În procesul de învățare citit-scris este antrenată o activitate psihică foarte complexă – ce se exprimă în creșterea intensității atenției ce corectează în permanență procesul de citire aflat în desfășurare. Memoria foarte bună a copilului de 8 ani îl ajută ca după 2 lecturi ale unui text scurt să îl poată reproduce. Desigur acest fenomen are aspectele sale amuzante, mai ales când sensul presupus nu se potrivește contextului.

Lectura cifrelor solicită și însușirea sistemului zecimal. Unele litere și cifre sunt greu de reținut. La litere este dificilă legarea lor în cuvinte. În procesul scrierii există un permanent control prin limbajul interior. Dacă se dă copilului să țină ceva în gură în timp ce scrie, randamentul acestuia scade brusc. El își controlează mișcările și produsele adăugând din când în când : ‘bine, stai puțin… nu înțeleg… ia te uită… nu e cine știe ce’…etc.

În perioada școlară mică se dezvoltă cunoașterea directă, ordonată conștientizată, prin lecții, dar crește și învățarea indirectă, dedusă, latent implicată în cunoașterea școlară de ansamblu. În gândire începe să se manifeste independență la 8 ani , suplețe între 9-10 ani și devine mai evident spiritul critic înemeiat logic.

Regulile sunt afirmații esențiale despre concepte. Acestea pot fi statice sau nonconvertibile, privind relațiile dintre concepte și dinamice, care se referă la un set de proceduri. Există reguli informale, care exprimă păreri despre lume și descriu caracteristicile lor și reguli formale care se referă la relațiile adevărate și specifice dintre concepte.

J. Piaget a elaborat un sistem psihologic interesant în care a făcut referiri cu predilecție la reguli și operarea cu reguli, studiind în special dezvoltarea ontogenetică a operațiilor și a grupurilor de operații prin care se pun în evidență regulile tip b și d (informale și formale convertibile). Această formă de operativitate este de prim ordin și exprimă caracteristicile operativității nespecifice ale gândirii.

Jocurile încorporează forme noi de fantezii și incită la creativitatea instrumentală pentru joc. În timpul pauzelor, la școală, jocurile devin un fel de revărsare de energii motrice. Copiii se joacă în pauze cu vehemență, fugind, strigând ca un fel de eliberare de sedentarismul lecțiilor.

Există o serie mare de studii privind memoria copiilor și relația dintre fixare, recunoaștere și reproducere(W. Stern, Harloch, Newmark, etc.).

La 8 ani copiii școlari manifestă o creștere evidentă a performanțelor mnemice.

În perioada școlară mică se conturează atitudinea față de părinți, stilul evaluării acestora.În genere, copiii sunt mai severi față de mamă și mai critici. Au fță de ea o imagine ideală mai puțin clară. Față de tată, opiniile și imagine sunt mai clare.

Copiii ce trăiesc tensiunea rejecției și a autoritarismului excesiv și brutal suferă de pe urma simțirii valorii lor inadecvate. Ei tind să se simtă inferiori și au dificultăți în a primi și a da afecțiune altora, se simt singuri și nefericiți, vinovați și depresivi din aceste motive.

La 10 ani se încheie ciclurile copilăriei- constituirea bazelor personalității, constanta de sine,dobândirea statutului de școlar alături de acela de membru de familie creeează copilului o deschidere largă spre viața socială.

2.2 Descrierea capacităților coordinative

          Părerea specialiștilor referitoare la denumirea generică a capacității omului de a realiza mișcările în funcție de forță, viteză și rezistență celui care execută aceste mișcări este diferită .Astfel , unii specialiști ai domeniului ca N.V.Zimkin în 1968, le denumesc calități motrice , alții ca V.M.Zatiorski în 1975, Koltai si Nadori, citați și în acord cu Demeter în 1980, le  numesc calități fizice .

          În acest context prezentăm o structură a capacității motrice schițată de M.Ardelean-Roman în 1996 ( fig. nr. 1 ).

Fig. nr. 1. Structura capacității motrice ( M. Ardelean-Roman , 1996 )

                    Calitatea motrică reprezintă starea capacității ( condiționale, coordinative sau intermediare ) la un moment dat, pusă în relief de o testare.

          Astfel se întâlnesc calități motrice ca : viteza, forța, rezistența, îndemânarea, care nu corespund în totalitate cu punctele de vedere ale metodologiei domeniului nostru . Spre exemplu, îndemânarea este un termen prea restrictiv pentru conceptul de capacități coordinative.

          Dupa Manno ( 1992 ), capacitățile motrice reprezintă un ansamblu de predispoziții sau posibilități motrice ale omului care se construiesc pe abilități motrice învățate. Referindu-se la dinamica aptitudinilor coordinative pe parcursul vârstei școlarității mici (clasele I- IV) și a preadolescenței (clasele V-VIII).

          T.Ardelean ( 1990 ) definește calitatea motrică ca pe o însușire principală a activității musculare, redată prin intermediul actelor motrice , condiționată de structura și capacitățile fundamentale ale diferitelor aparate și sisteme ale organismului uman și de procese și capacități psihice.

          Antonimul motricității este lipsa de motricitate datorată afectării diverselor funcții neuromusculare și psihice .

Îndemânarea

          Îndemânarea este o calitate motrică complexă , cu multe aspecte înca insuficient studiate . Mai poate fi denumită: abilitate, iscusintă, coordonare, etc .

         În toate acțiunile care presupun un anumit grad de coordonare este implicată îndemânarea . Orice mișcare voluntară , indiferent de dificultate, pretinde pentru executarea ei un anumit indice de îndemânare.

          Îndemânarea este solicitată atât în învățarea și perfecționarea acțiunilor motrice , cât și în aplicarea acestora în condiții cu care nu a fost obișnuit sportivul, cum ar fi schimbarea calității terenului, a condițiilor de climă și iluminat, a factorilor meteorologici, a adversarilor etc.

          Încercările de a determina valoarea îndemânării sunt modeste, relevând aspecte parțiale ale acestei complexe si importante calități .

          Dupa Hirtz îndemânarea este definită " calitatea care ne permite să realizăm coordonarea unor miscări dificile ; în al doilea rând îndemânarea asigură însușirea rapidă a deprinderilor și perfectionarea lor, folosirea acestora în funcție de cerințe și de adaptarea la situații variate ".

          Îndemânarea condiționează însușirea și perfecționarea deprinderilor și priceperilor motrice , asigură aplicarea lor corepunzătoare în condițiile cele mai variate,ajută individul să se adapteze , fară să prezinte dificultăți , condițiilor mereu modificate în care îsi desfasoară activitatea .

          La baza îndemânării stă coordonarea, proces important al activității organismului îndeplinit de sistemul nervos central(SNC).

      Organismul se comportă ca un întreg deși acesta se compune din mai multe organe , aparate , segmente, sisteme și funcții. Indiferent de natura acțiunii îndeplinite de acestea , de simplitatea sau complexitatea ei, pe calea reglării nervoase se asigură permanent coordonarea activității acesteia. Coordonarea se realizează prin intermediul inhibiției, proces nervos de bază care corectează și reglează permanent excitația , răspândirea ei nelimitata și arhaic .

 Manifestarea îndemânării la indicii valorici ridicați este condiționată de mai mulți factori .

          Primul factor este reprezentat de calitatea sistemului nervos central -valoarea proceselor de coordonare, a plasticității scoarței cerebrale .Aceste însușiri permit scoarței să includă activitatea analizatorilor motrici, selectând informațiile multiple primite prin intermediul văzului , auzului , simțului muscular, echilibrului, să păstreze pe cele ce sunt semnificative pentru a putea elabora răspunsuri potrivite, impulsuri de contracție și relaxare, limitate în timp și în spațiu și ca nivel de încordare a grupelor musculare angrenate în mișcările impuse după caz. Simțul muscular, ceilalți analizatori, cu funcțiile lor specifice perfecționate ca finalitate al unei activități motrice intense, percep în timpul execuției poziția corpului și a segmentelor , încadrarea mișcărilor în timp și în spațiu , gradul de încordare musculară , sincronizarea acestora dependent de anumite cerințe stabilite de activitate defalcat și transmit în permanență centrilor nervoși informații complexe. Se realizează astfel o activitate de tip feed-back , scoarța cerebrală intervenind cu corectări și reglări ale execuției, emițând noi impulsuri către stimulii efectori , menite să încadreze eficace mișcările în limitele de timp și spațiu conform cu noile condiții stabilite în efectuarea mișcării .

          Al doilea factor condiționează valoarea îndemânării : finețea-acuitatea și precizia organelor de simț, într-un mod aparte a analizatorilor motrici: simțul muscular ( presiunea din muschi, tendoane, articulații ), simțul echilibrului , simțul ritmului ( ritmul contracțiilor musculare ), al orientării și expresivității motrice. Printr-un antrenament susținut elevul dispune de posibilități sportive pentru încadrarea mișcării în coordonatele de spațiu și timp, pentru perceperea poziției corpului și segmentelor. Aceste perfecționări ale organelor de simț, adaptate cerintelor îndeplinite de activitatea sportivă în efectuarea mișcării, sunt reliefate prin noțiuni specifice: vedere periferică, simțul gleznei, simțul armoniei și plasticitatea mișcării, etc.

          Echilibrul, important pentru îndemânare, este condiționat de calitatea aparatului vestibular și a automatismelor tonice în cadrul cărora senzațiile kinestezice au un rol important .

          Alt factor este experiența motrică anterioară reprezentată de diversitatea deprinderilor și priceperilor motrice, controlate de individ, acesta fiind al treilea factor. Îndemânarea este influențată de coordonare – de plasticitatea scoarței cerebrale – manifestată în propietatea de a combina mai multe stereotipuri dinamice de bază pentru elaborarea unui raspuns complex .

          În primul rând îndemânarea se dobândește și se perfecționează, în procesul învățării unui numar mare și variat de priceperi și deprinderi motrice, iar apoi în condițiile folosirii acestora în situații variate.

          Nivelul dezvoltării vitezei, forței, rezistenței și supleței constitue cel de-al patrulea factor implicat în manifestarea îndemânării, fiecare dintre acestea implicând aspecte de coordonare, de reglare fină a proceselor nervoase fundamentale, de integrare a funcțiilor și activității organismului, dependent de cerințele stabilite de activitatea motrică desfășurată.

         Forme de manifestare ale îndemânarii . Aceasta poate fi :

– generală – capacitatea de a efectua rațional și creator diverse  acțiuni motrice ;

– specială – este specifică ramurilor și probelor sportive, specifică pentru o anumită categorie de deprinderi motrice, pentru anumite segmente ale organismului .

         Formele de manifestare a îndemânării sunt numeroase. Teoretic nu există mișcare , deprindere motrică utilitară sau de bază, procedee tehnice și tactice, exerciții realizate în vederea dezvoltării unei calități motrice care să nu solicite un anumit indice de îndemânare, pentru a fi efectuat rațional, dezinvolt, economic, coordonat, corespunzător scopului urmărit .

          Din punct de vedere al formelor de manifestare, îndemânarea poate fi analizată dependent și de urmatoarele situații :

          – îndemânarea în regim de viteză, îndemânarea în regim de forță și îndemânare în regim de rezistență- dacă ne referim la îndemânare dependent de parametrul în contul căruia se încarcă efortul în diferite acțiuni motrice și exerciții;

          – îndemânarea celui care folosește sulița, prăjina, luptatorului, etc., pentru activitățile sportive ;

          – îndemânarea jonglerului, călărețului, pianistului, etc. , dacă se discută despre îndemânarea dependent de anumite acțiuni motrice utilitare sau profesionale .

          Din alt punct de vedere privită problema, formele de manifestare ale îndemânării trebuie raportate și la alte elemente care reprezintă și indicii valorici ai îndemânării și anume, gradele de complexitate ale acesteia :

·        gradul de dificultate – complexitatea acțiunii motrice .

          Gradul de dificultate al acțiunii motrice ce urmează a fi executată depinde de modalitatea de coordonare presupusă în execuția mișcărilor: coordonare simetrică sau asimetrică; coordonare simultană sau succesivă în mișcări ale uneia sau mai multor segmente . Cu cât gradul de complexitate a acțiunii motrice ce trebuie efectuată crește, cu cât se complică și procesele de coordonare a contracțiilor și relaxărilor diferitelor lanțuri musculare în privința încadrării mișcărilor în spațiu și în timp, cât și a gradelor de încordare .

          Exemple: unui elev îi este mai usor să deplaseze brațele înainte concomitent cu ducerea unui picior înainte, decât să deplaseze în același timp, brațul stâng înainte, brațul drept sus iar piciorul drept lateral .

·        indicele de precizie al încadrării mișcării în spațiu .

          Perceperea fină a componentelor spațiale- poziții, direcții care asigură randamentul sporit în efectuarea acțiunii motrice, economie de efort fizic și nervos, evident rapiditate în execuție.

          Orientarea în spațiu depinde de nivelul de perfecționare a senzațiilor musculare, de gradul de coordonare a comunicării dintre senzațiile vizuale și, într-o anumită măsură, cele auditive.

·        indicele de viteză – timpul de execuție, tempoul și ritmul execuției

          Indicele de viteză trebuie evaluat dependent de următoarele situații :

         – timpul necesar pentru însușirea acțiunii la nivelul de precizie cerut, impune diferențierea mai complexă a mișcărilor prin perceperea relației dintre spațiu și timp, a tempoului specific ;

         – timpul necesar efectuării mișcării de răspuns. Îndemânarea este solicitată în directă lefătură cu viteza de reacție și cea de execuție, în cadrul unor acțiuni motrice însușite, în condițiile aplicării acestora;

         – timpul necesar pentru adaptări și corectări aduse mișcărilor conform situațiilor non create în defalcarea acțiunii;

·        indicele de fortă- precizia mișcării este în relație directă cu încordarea cu care se execută mișcările .

          Prezența acestui indice în mișcare atestă un nivel ridicat de îndemânare .

·        indicele de sincronizare a acțiunilor dependent de parteneri și

adversari.

Sincronizarea propriilor acțiuni cu acțiunile partenerilor dependent de acțiunile adversarilor, presupune indici de precizie ridicați, adaptări și corectări frecvente aduse execuțiilor, manifestarea îndemânării în condiții variate și neobișnuite .

          În această situație, îndemânarea se manifestă în condițiile întrunirii tuturor celorlalți indici, care ridică gradele de complexitate a coordonării mișcării, proceselor organismului implicate în activitatea motrică.

                       Gradele de complexitate ale îndemânării  ( indici – trepte valorice ).

Metodologia dezvoltarii îndemânării

          Programele școlare de educație fizică precizează la fiecare clasa, grad și tip de școală cerințele în legătură cu dezvoltarea îndemânării .

          La clasele I- IV sunt prevăzute obiective instructiv- educative și sunt recomandate exerciții și activități care vizează:

– educarea capacității de percepere a componentelor spațiului și timpului și a posibilităților de mișcare a segmentelor ( clasa I );

– educarea capacității de orientare și însușirea componentelor fundamentale ale mișcării : direcție, amplitudine, tempo, ritm ( clasa II-III );

– educarea capacității de coordonare în condițiile sporiri utilizării obiectelor portative ( clasa II – III ) ;

– educarea capacității de coordonare în condițiile sporiri gradului de complexitate a mișcării și a diversificării condițiilor de aplicare ( clasa IV ) .

Metode și mijloace pentru dezvoltarea îndemânării .

          Mijloacele și metodele destinate dezvoltării îndemânării pot fi împărțite în două grupe :

          – în prima grupă intră toate sistemele de acționare folosite în procesul instructiv – educativ, în legatură cu învațarea priceperilor și deprinderilor motrice elementare, utilitar – aplicative, deprinderilor din cadrul acțiunilor de font( drepți, repaus, etc. ), deprinderi de bază ( mers, alergare, sărituri ), deprinderilor specifice diferitelor ramuri și probe sportive;

          – în a doua grupă includem activități destinate perfecționării capacității de a aplica cunoștințele, priceperile și deprinderile motrice organizate sub forma ștafetelor, a jocurilor de mișcare și pregătitoare, traseele aplicative, jocuri sportive bilaterale, sub forma testelor de verificare ( lungime, greutate , etc. ), sau sub forma activităților competiționale organizate în baza unor calendare sportive .

          Prima grupă de metode și mijloace asigură creșterea bagajului de informații motrice, factor de bază care condiționează valoarea îndemânării; asigură perfecționarea analizatorilor și reglărilor funcționale incluse în procesul de coordonare, perfecționarea percepțiilor și reprezentărilor motrice. Procesul de învățare trebuie să fie continuu, fără întreruperi de lungă durată. Deprinderile motrice odată consolidate, devin automatisme, nu mai influeațează semnificativ îndemânarea .

          În condițiile educației fizice școlare, folosind prima grupă de metode și mijloace, pentru dezvoltarea îndemânării trebuie să ținem seamă de urmatoarele :

        – La clasele mici se insistă asupra însuțirii componentelor spațiale, temporale și structurale ale mișcării ( poziții, direcții, ritmuri ) acționând la început cu un singur segment în condiții de simetrie ( brațe înainte, brațe lateral, piciorul drept înainte, etc. ), apoi cu două segmente, tot în condiții de simetrie ( brațe lateral, piciorul lateral ) .

          Într-o etapă urmatoare ( clasele III – IV ) pot fi incluse în acțiune mai multe segmente în condiții de simetrie și simultaneitate .

          Încadrarea mișcărilor în timp, însușirea ritmului și a tempoului potrivite constitue un alt element de gradare, în continuare, a mișcării. Elevii trebuie instruiți să observe diferența ritmului folosit la îndoirea brațelor și la flexia înainte a trunchiului, la întinderea brațelor și la extensia trunchiului, etc. Structurile motrice cele mai simple din punct de vedere al ritmului sunt cele care se încadrează în masuri de 2 – 4 – 8  .

          Tot în relația mișcării cu ritmul, îndemânarea poate fi prielnic influențată însoțind execuțiile cu muzica.

          Principalele exerciții folosite în cadrul acestei modalități sunt :

exerciții libere pentru brațe ( îndoiri, întinderi, duceri, rotări, balansări, etc. ) , picioare ( ridicări, îndoiri, fandări, rotări, etc. ), abdomen ( ridicări, coborâri, mențineri, etc. ) ;

exerciții cu obiecte ( bastoane, cercuri, corzi, eșarfe, mingi medicinale, etc.) pentru aceleași segmente; exerciții la aparate și cu aparate ( scara fixă, banca de gimnastica, frânghia, etc. ) , pentru aceleași segmente;

exerciții în cadrul acțiunilor de front și formații: poziția de drepți, poziția de repaus; formațiile de adunare, întoarcerile, mers în cadență ( în coloană câte 4, în trepte, careu, etc. ) , formațiile de deplasare, schimbările de formații, etc. ;

deprinderile utilitare : târârea, manevrarea și transportul greutăților și obstacolelor, tracțiuni și împingeri, cățărare, etc. ;

deprinderi de baza : mersul ( pe vârfuri, calcâie, încrucișat, ghemuit, fandat , etc. );

alergarea ( cu genunchii sus, cu gamba pendulând pe coapsă, lateral cu pas adaugat, cu pași încrucișați , etc. ) ;

sărituri : ca mingea – cu bătaie pe un picior sau pe ambele picioare, cu întoarceri de 90 – 180 – 360 grade, cu genunchii sus, cu forfecarea picioarelor, etc. ;

procedee tehnice și tactice specifice ramurilor prevăzute în programele școlare : gimnastică, atletism, jocuri sportive, schi ;

exerciții folosite pentru dezvoltarea celorlalte calități motrice .

Trebuie acordat exercițiilor de echilibru și celor destinate perfecționării reacției motrice, la semnale cunoscute sau date prin surprindere o mai mare importanță.

          Exercițiile stabilite perfecționării echilibrului în condiții cât mai variate pretind elevului reacții prompte pentru restabilirea echilibrului, perceperea subtil nuanțată a poziției corpului și segmentelor, factor important pentru coordonarea mișcărilor, pentru manifestarea îndemânării la nivel ridicat.

          A doua grupă de metode și mijloace asigură perfecționarea îndemânării în contul educării capacității de generalizare și aplicare, educării posibilităților de adaptare a priceperilor și deprinderilor însușite la condiții de lucru schimbatoare. Această cale este cea mai eficientă și influențează complex îndemânarea .

          Sistemele de acționare pentru dezvoltarea îndemânării prin metode si mijloace specifice acestei grupe sunt multiple.

  ’’ O primă categorie în care executantul trebuie sa îndeplinească urmatoarele: folosirea în executarea exercițiilor a unor poziții neobișnuite; executarea mișcării în oglindă; efectuarea exercițiului cu segmentul mai puțin îndemânatic; modificarea condițiilor de efectuare a acțiunii; efectuarea exercițiului la comenzi inverse; schimbarea partenerului de execuție; legarea exercițiilor cunoscute în structuri complexe .’’

  ’’A doua categorie o constituie jocurile de mișcare, jocurile pregătitoare, ștafetele și parcursurile aplicative. Prin intermediul acestor activități elevul este pus în situația să dovedească că poate valorifica rezultatele obișnuite în activitatea destinată însușirii priceperilor și deprinderilor motrice. Jocurile, ștafetele și parcursurile aplicative, efectuate în condiții de întreceri, perfecționează la indici superiori îndemânarea .’’

  ’’A treia categorie o constituie liniile acrobatice si cele artistice. Solicitând elevului să îmbine într-o înlănțuire originală elementele cunoscute, îl punem în situația de a realiza noi legături reflex – condiționate, legăturile de elemente fiind concepute pe baza imaginației și creativității nu prin reproducere. În acest fel îndemânarea este exersată în relație directă cu procese psihice extreme importante – imaginația, inventivitatea, independenta, etc.’’

 ’’ A patra categorie este reprezentată de probele tehnice specifice ramurilor sportive individuale, prevăzute în programele școlare. Efectuarea acestora în condiții de întrecere creează premisele pentru ca îndemânarea să fie exersată la indici superiori.’’

Este recomandat ca în conținutul lecțiilor să se prevadă frecvent și întreceri de genul: sărituri de pe loc, sărituri cu întoarceri de 90° , 180 ° , 360 ° , aruncare la țintă de pe loc, etc. , deoarece s-a observat că în aceste cazuri emoțiile întrecerii, dorința de a obține indici superiori de randament în efectuarea probei schimbă condițiile de repetare a procedeelor folosite .

’’A cincea categorie o constituie jocurile sportive – elementele tehnico – tactice și jocurile sub formă de întreceri bilaterale.’’

          Principalele indicații metodice care trebuie respectate în procesul de perfecționare a îndemânării sunt :

         ’’ – pentru perfecționarea îndemânării condiția de bază este învățarea cât mai multor acțiuni motrice și complicarea continua a acestora;

          – parametrul efortului în cadrul căruia se perfecționează îndemânarea este complexitatea ;

          – pentru a influența în continuare îndemânarea, acțiunea motrică nu trebuie exersată până se automatizează;

          – dezvoltarea îndemânării se poate realiza în orice moment al lecției;

          – respectarea regulei " de la simplu la complex " .’’

          În concluzie îndemânarea poate fi dezvoltată în principal la vârstele mici. Ea este scoasă în evideță de priceperile și deprinderile motrice și de celelalte calități motrice. La rândul ei, perfecționarea acestora este condiționată de valoarea îndemânării . 

Capacitățile coordinative

Definiții, caracteristici, forme de manifestare

Def. ’’Capacitățile coordinative desemnează, generic, un complex de calități preponderent psihomotrice, care presupun capacitatea de a învăța rapid mișcări noi, adaptarea rapidă și eficientă la condiții variate, specifice diferitelor tipuri de activități, prin restructurarea fondului motric existent.’’

’’Capacitățile coordinative se exprimă în sfera gesticii și facilitează învățarea motrică, fiind legate de procesele de organizare, control și reglare a mișcării. O bună coordonare reprezintă condiția necesară execuției cât mai fidele cu putință a programului motric stabilit, ea depinzând, la rândul său, de precizia informațiilor provenite de la analizatori, a căror integritate este esențială.’’

’’După Janner (1995), caracteristicile unei mișcări coordonate sunt:

reacția anticipativă;

căile de impuls „bătătorite", care asigură repartizarea inervației psihomotrice;

dozarea corectă a parametrilor de forță implicați în mișcare;

schimbarea clară a direcției, ca expresie a capacității de înlocuire rapidă a excitației cu inhibiția;

echilibrarea mișcărilor, mărturie a procesului de autoreglare;

precizia inervației, orientată spre tensionarea strictă a musculaturii implicate în mișcare;

sincronizarea mișcărilor;

continuitatea, cursivitatea în execuție, puse pe seama capacității de structurare a mișcării în timp;

elasticitatea musculară;

reajustarea senzorio-perceptiv-motrică, prin valorificarea infor- n mațiilor venite pe calea analizatorilor.’’

În practică se cunosc două forme ale mișcării coordonate, care se întrepătrund și se completează reciproc:

o formă conștientă, corticală, manifestată în cazul acțiunilor senzorio-motrice noi, necunoscute;

o formă parțial automatizată, subcorticală, manifestată în situațiile învățate, cunoscute.

R. Manno (1996) consideră că soluția problemelor de coordonare impuse de un act motor sportiv constă în realizarea mai multor funcții parțiale:

execuția mișcării propriu-zise de către organele motorii;

programarea desfășurării mișcării, care permite recepționarea și transmiterea informațiilor privind rezultatele momentane și finale ale actului motor;

programarea desfășurării mișcării, cu prevederea rezultatelor de moment și a celor finale (anticiparea);

compararea informațiilor la intrare {valoarea reală) cu programul acțiunii și cu obiectivul prevăzut {valoarea nominală);

procesul de control și de reglare propriu-zis, ce implică transmiterea impulsurilor nervoase la nivelul musculaturii scheletice;

îmbunătățirea memoriei motrice, care înregistrează programul mișcării efectuate și transformările sale; acesta intervine, totodată, prin fragmente de exerciții motrice similare, înregistrate anterior.

Controlul execuției actului motor se realizează prin intermediul mecanismelor de feed-back, alimentate de informațiile senzoriale (variații chimice, mecanice, luminoase etc.), selecționate datorită analizatorilor, în funcție de experiențele memorizate anterior.

Def. Astfel, prin capacitățile coordinative înțelegem capacitatea de învățare, capacitatea de dirijare și control al mișcării și capacitatea de adaptare și transformare a mișcării.

Componentele capacității coordinative

După D. Blume (1981), citat de R. Manno, capacitățile coordinative sunt organizate sub formă de sistem, având în vedere legăturile dintre componente și finalitățile acestuia.

Capacitatea de combinare a mișcărilor permite stabilirea legăturilor dintre deprinderile motrice automatizate, respectiv dintre elementele și procedeele tehnice specifice unor ramuri de sport (jocuri sportive, sporturi de luptă sau sporturi la care mișcările sunt standardizate, ca gimnastica, săriturile în apă etc.).

Capacitatea de combinare a mișcărilor include și coordonarea segmentară, îndeosebi coordonarea brațe – picioare – trunchi și ambidextria (întâlnită în atletism, canotaj, ciclism etc.).

Capacitatea de diferențiere a mișcărilor (chinestezică) permite un control fin, diferențiat al parametrilor dinamici, temporali și spațiali ai mișcării. Ea determină nivelul de tensiune corespunzător intensității, deplasării unghiulare și accelerării segmentelor corporale.

Capacitatea de echilibru presupune menținerea corpului într-o anumită poziție stabilă și reechilibrarea acestuia în urma unor deplasări și solicitări cu amplitudine mare. în menținerea echilibrului, rolul analizatorului vestibular este determinant.

Capacitatea de orientare spațio-temporală permite modificarea poziției și mișcarea corpului în spațiu și timp, în raport cu un anumit câmp de acțiune. Se pot distinge două forme fundamentale de orientare:

în raport cu obiectele în mișcare, în condiții relativ statice;

orientarea corpului în raport cu puncte de referință fixe sau mobile.

Capacitatea de orientare prezintă un rol important în jocurile în care sportivul trebuie să-și adapteze continuu execuțiile în funcție de coechipieri și adversari, același lucru fiind valabil și în cazul sporturilor de luptă, în care câmpul de acțiune este mai redus, în sporturile tehnico-compoziționale (gimnastică artistică, ritmică sportivă, patinaj artistic), orientarea spațio-temporală este foarte solicitată, însă automatizarea reduce considerabil rolul analizatorului vizual, în scopul consolidării celorlalți analizatori.

Capacitatea de ritm și tempo reprezintă aptitudinea individului de a-și organiza în timp și spațiu execuțiile motrice. Aceasta este deosebit de importantă în învățarea elementelor și a procedeelor tehnice, precum și a combinațiilor tactice în care este necesară variația frecvenței mișcărilor fără creșterea costului energetic.

Capacitatea de reacție rapidă presupune răspunsuri motrice rapide la diferiți stimuli. Se deosebesc: forme simple, de reacție la semnale prevăzute și cunoscute; forme complexe, în care stimulii nu sunt cunoscuți, iar gama răspunsurilor posibile este foarte largă.

Capacitatea de transformare a mișcării permite ca programul motor al unei acțiuni în curs să poată fi adaptat sau modificat în funcție de transformările neprevăzute și complet neașteptate ale situației, putând chiar să necesite o întrerupere a mișcării, cum se întâmplă în cazul fentelor. Această capacitate este strâns legată de capacitățile de orientare și de reacție, în sinteză, capacitățile coordinative pot fi prezentate schematic:

Factori care condiționează capacitățile coordinative:

Pot fi de natură biologică, motrică și psihică.

. Factori de natura biologică:

capacitatea de alternare a proceselor nervoase fundamentale (excitația și inhibiția);

viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferente și eferente;

calitatea analizatorilor implicați în recepționarea informațiilor;

calitatea inervației musculare;

valoarea surselor energetice existente în organism.’’

2. Factori de natură motrică:

nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice (viteza, forța, rezistența, mobilitatea și combinațiile dintre acestea);

numărul și complexitatea deprinderilor motrice stăpânite de subiect.’’

3. Factori de natură psihologică:

capacitatea de anticipare a desfășurării mișcării;

capacitatea de anticipare a evoluției viitoare a condițiilor în care se execută mișcarea (sub formă de reflex sau de răspuns stereotip învățat sau de mișcări automatizate);

calitatea proceselor cognitive (percepții, reprezentări);

memoria (de scurtă și de lungă durată);

gândirea, convergentă și divergentă, dar mai ales gândirea creativă.

2.3Aspecte legate de metodica învățării

Dezvoltarea capacităților coordinative a dobândit o importanță crescută în procesul de antrenament, odată cu extinderea pregătirii timpurii a copiiloe în diferite ramuri de sport, și constituie un obiectiv prioritar încă din prima etapă de instruire. Importanța capacităților coordinative este relevată în următoarele:

influențează, în mare măsură, învățarea și perfecționarea actelor motrice noi și stabilitatea acestora în timp;

favorizează efectuarea eficientă a actelor și a acțiunilor motrice, în condiții variate;

determină efectuarea mișcărilor în condiții optime de ritm și tempo;

favorizează valorificarea superioară a celorlalte calități motrice;

favorizează restructurarea mișcărilor în fazele antrenamentului de înaltă performanță și în perfecționarea deprinderilor motrice de bază și aplicative.

în consecință, pentru dezvoltarea capacităților coordinative, în antrenamentul sportiv se impun următoarele măsuri și indicații metodice:

accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai mare de deprinderi motrice;

exercițiile trebuie să prezinte un grad de dificultate sporit, chiar în primele stadii ale învățării; pe măsură ce subiectul se obișnuiește și execută cu mare ușurință un exercițiu, trebuie mărită dificultatea acestuia, sporind exigențele față de precizia mișcării, față de coordonarea integrală a mișcării și a componentelor acesteia și față de spontaneitatea schimbării situației;

în procesul dezvoltării capacităților coordinative vor fi evitate exercițiile care provoacă crisparea subiecților;

dezvoltarea capacităților coordinative trebuie programată la începutul lecției de antrenament, după o bună încălzire, când organismul este pregătit pentru eforturile pe care le implică acest obiectiv;

asigurarea pauzelor suficient de lungi, care să permită refacerea completă a capacității de efort (intervale optime);

volumul de lucru pentru fiecare lecție va fi mic, în schimb se va programa un număr mare de lecții cuprinzând obiective de dezvoltare a diferitelor componente ale capacităților coordinative;

perioadele cele mai favorabile pentru dezvoltarea capacităților coordinative sunt copilăria, pubertatea și adolescența, organismul are o adaptabilitate mai mare comparativ cu vârsta adultă.

Procedee metodice pentru dezvoltarea capacităților coordinative

Procesul dezvoltării capacităților coordinative poate fi orientat în două direcții:

dezvoltarea capacităților coordinative în general;

dezvoltarea componentelor capacităților coordinative specifice fiecărei ramuri de sport.

În vederea atingerii acestor direcții, se apelează la metode generale și la metode speciale.

Metode generale

Metoda utilizată cu frecvența și eficiența cea mai mare este metoda exersării în condiții standard și în condiții variate, în care se va pune accent atât pe creșterea complexității exercițiilor, cât și pe reducerea sau creșterea numărului de informații furnizate de analizatori.

Metode specifice

Pentru dezvoltarea fiecărei componente a capacităților coordinative, se utilizează metoda exersării, în condiții standard și variate, cu mențiunea că exercițiile trebuie să fie selecționate după anumite criterii.

Dezvoltarea capacității de combinare și cuplare a mișcărilor presupune:

cuplarea progresivă, parțială sau totală, a două deprinderi cunoscute, cu accentuarea anumitor secvențe;

coordonarea segmentară între membrele inferioare și superioare;

exercițiile asimetrice;

combinarea unor deprinderi ce solicită diferite rezistențe.

b) Dezvoltarea capacității de orientare spațio-temporală presupune:

deplasarea în spații și pe distanțe prestabilite;

folosirea unor spații diferite de cele standard;

folosirea unor poziții, situații și mișcări neobișnuite.

c) Dezvoltarea capacității de diferențiere chinestezică presupune:

utilizarea exercițiilor care impun o creștere progresivă a nivelului de precizie sau de împingere (sărituri la înălțimi și distanțe diferite);

loviri ale mingii la distanțe și din poziții diferite;

d) Dezvoltarea capacității de echilibru presupune:

utilizarea exercițiilor care solicită echilibrul corpului sau al unor aparate controlate de sportivi;

utilizarea exercițiilor de acrobatică elementară.

e) Dezvoltarea capacității de reacție motrică presupune:

utilizarea exercițiilor care impun reacția la stimuli vizuali, acus tici, tactili, chinestezici într-o formă progresiv-complexă.

f) Dezvoltarea capacității de transformare a mișcărilor presupune:

crearea unor situații de joc în care sunt cerute modificări neprevăzute de acțiune (fente);

realizarea unor trasee mai puțin cunoscute, cu variații ale mediului.

g) Dezvoltarea capacității de ritmicizare (simțul ritmului) presupune:

utilizarea variațiilor de ritm în exersare;

refacerea unor frecvențe de mișcare;

accentuări acustice ale ritmurilor de execuție.

3.1. ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

3.2. Ipotezele de cercetare

a) Între 8 și 10 ani, accentul se va pune pe ameliorarea capacității de coordonare segmentară, fav orizată de plasticitatea scoarței cerebrale. Din această cauză, mai ales la fete, participarea lor la activitățile sportive și de educație fizică este mai slabă.

b) Capacitățile coordinative sunt forme de manifestare psiho-motrică superioară, care contribuie în cea mai mare măsură la învățarea și perfecționarea priceperilor și deprinderilor motrice, cât și la ușurința și coordonarea precisă a mișcărilor.

c) Prin folosirea în cadrul activităților sportive a exercițiilor de dezvoltare fizică (sub forma exercițiilor libere) și a exercițiilor aplicative (sub forma parcursurilor aplicative și a ștafetelor aplicative), putem contribui la dezvoltarea îndemânării elevilor aflați în perioada școlară mică.

3.3. Subiecții

În vederea desfășurării activității, pentru a verifica ipotezele, în perioada septembrie 2014 – mai 2015, au fost stabilite două grupe de elevi în vârstă de 8-10 ani, de la Bazinul de Înot Poseidon, București. Menționez că exercițiile și temele propuse pentru a fi utilizate au fost acceptate de instructor și aplicate de acesta în cadrul orelor de antrenament pe care le-au condus nemijlocit. Prima grupă a reprezentat clasa experimentală și a fost formată din 7 subiecți ( 3 fete și 4 băieți). A doua clasă a fost cea de control, în care au fost cuprinși 7 subiecți ( 5 fete și 2 băieți).Timpul alocat acestui studiu a fost de 2 ședințe săptămânale a câte 1 oră.Structura grupelor nu s-a modificat până la sfârșitul cercetării.

3.4. Metodele de cerectare

În vederea realizării cercetării și a desfășurării experimentului, am folosit următoarele metode de lucru:

observația pedagogică;

studiul literaturii de specialitate;

metoda experimentului;

metoda statistico-matematică de prelucrare a datelor (valoarea medie a probelor de control, abaterea standard a diferenței mediilor testului etc.);

metoda de reprezentare grafică a rezultatelor obținute.

Am aplicat urmatoarele teste la începutul și la finalulul studiului :

1.Testul de echilibru „Flamingo"

Obiectiv: – aprecierea capacității de menținere a unei poziții de echilibru.

Materiale:- un dispozitiv în formă de „T" așezat invers, cu înălțimea de 4 cm, lățimea de 3 cm și lungimea de 50 cm; un cronometru fără întoarcere automată la „0", cu posibilitatea de a-l repune în funcțiune pentru numărători consecutive.

Instrucțiuni pentru subiect:

subiectul stă pe un picior (la alegere), pe axul longitudinal ai șipcii, cu gamba liberă flectată și apucată cu mâna de aceeași parte și cu celălalt braț ridicat (în scopul menținerii echilibrului), imitând pasărea flamingo;

pentru a se plasa în poziția corectă, subiectul se sprijină pe antebrațul examinatorului ;

subiectul va încerca să-și păstreze echilibrul în această poziție timp de 1 minut ;

cronometrul pornește în momentul în care orice sprijin încetează;

testul se întrerupe la fiecare pierdere a echilibrului (pierderea contactului dintre gambă și mână, producerea contactului cu solul, cu orice segment) și atrage după sine o penalizare; cronometrul repornește și proba se reia până când se scurge un minut.

Instrucțiuni pentru examinator:

plasarea înaintea subiectului;

acordarea unei încercări pentru familiarizarea subiectului cu instrucțiunile și pentru a avea siguranța că acestea au fost bine înțelese;

► cronometrul se pornește în momentul în care subiectul este în echilibru, fără nici un ajutor;

► cronometrul trebuie oprit imediat ce subiectul își pierde echilibrul, iar testul se reia după reechilibrarea acestuia.

Notare: se numără încercările necesare subiectului (nu și căderile), pentru a-și păstra echilibrul, timp de 1 minut; de exemplu: 5 încercări = 5 puncte.

Atenție: – un număr de 15 dezechilibrări în primele 30" duce la suspendarea testului (subiectul nu este capabil să efectueze testul); – testul nu se aplică subiecților cu vârstă mai mică de 7 ani.

2. Testul de apreciere a distanței

Obiectiv: – aprecierea capacității de diferențiere kinestezică.

Materiale: – ruletă; un segment de dreaptă AB de 5-7 m, desenat pe sol.

Atenție: – este necesar un spațiu de minimum 12 m lungime și de 7-8 m lățime, fără denivelări sau obstacole.

Instrucțiuni pentru subiect:

pornind din punctul „A", cu vârful picioarelor atingând extremitatea „A" a segmentului, subiectul merge pe linia trasată până la extremitatea „B", cu ochii închiși (în absența controlului vizual);

trebuie păstrată direcția și respectată distanța; subiectul se oprește când consideră că a parcurs cei 6 m;

subiectul se oprește când apreciază că a ajuns în punctul „B" și așteaptă măsurarea distanței.

Instrucțiuni pentru examinator:

se înlătură orice sursă sonoră care i-ar putea permite subiectului orientarea în spațiu;

parcurge distanța înapoia subiectului, pentru a-i elimina acestuia teama de lovire sau de cădere;

când subiectul s-a oprit, se măsoară deviația de la punctul „B".

Notare: – se trasează un „x" la mijlocul liniei care unește vârfurile picioarelor subiectului. Imaginăm o perpendiculară dusă din acest punct pe segmentul AB sau pe prelungirea lui (se obține punctul C);

– se măsoară distanța BC și se notează valoarea în centimetri, astfel:

cu semnul -, dacă punctul C este între A și B;

cu semnul +, dacă punctul C este pe prelungirea AB;

cu 0, dacă nu există deviație.

– se măsoară distanța XC, notând în dreptul valorii măsurate deviația (stânga/dreapta).

Raportat la etalon, se evidențiază aspecte referitoare la coordonarea kinestezică – rezultatul de la punctul a) – și la coordonarea vestibu-lar-motorie, în cazul punctului b). Notare: se măsoară distanța dintre „x" și fiecare dreaptă, cu menținerea direcției deviației (dreapta/stânga).

3.Test pentru dezvoltarea capacității de ritmicizare

Obiectiv: Este un test ce evaluează aprecierea duratelor.

 Descriere: Se înoată 50 m liber într-un minut, prin semnal sonor este indicată expirarea timpului.Se notează timpul cel mai bun din 2 încercări.

I.Testare inițială , rezultate grup experimental

1. Tabel testul 1

2.Tabel testul 2

3.Tabel testul 3

II. Testare inițială, rezultate grup de control

Tabel testul 1

Tabel testul 2

Tabel testul 3

Pe parcursul perioadei de studiu am aplicat pe langă testele de verificare și exerciții care să ajute la dezvoltarea capacităților coordinative.

Exercițiile pe care le-am aplicat asupra grupului experimental sunt următoarele:

Exerciții pe uscat

Mișcările de brațe, de trunchi și de picioare în diferite planuri și direcții:

Din stând:

1-  pas înainte cu piciorul drept, concomitent cu ridicarea brațului stâng lateral;

2-  pas înainte cu piciorul drept, concomitent cu ridicarea brațului drept lateral;

3- apropierea piciorului drept de cel stâng, cu rotarea brațelor prin înapoi, jos;

4- săritură pe ambele picioare, cu rotarea brațelor prin înainte sus și revenire în poziția de plecare.

 5 – ridicarea piciorului drept întins înapoi cocomitent cu ducerea brațului drept înainte și a celui stâng înapoi;

 6 – ducerea piciorului drept înainte cu schimbarea poziției brațelor;

 7 – ducerea piciorului drept inapoi cu rotarea bratelor prin inainte-jos;

 8- revenire în poziție inițială. 

Același exercițiu începând cu piciorul stâng.

Stând depărtat cu brațele lateral:

   1 – intoarcere spre stanga cu indoirea piciorului stang, cu ducerea bratului drept inainte si a celui stang inapoi;

   2 – balansarea piciorului drept inainte cu intinderea stangului, odata cu balansarea bratului stang inainte si  a celui drept inapoi;

   3 – ducerea piciorului drept inapoi cu varful sprijinit pe si indoirea piciorului stang odata cu balansarea bratului drept inainte si a celui stang inapoi;

   4 – revenire in pozitia initiala.

Același exercițiu se repeta în partea opusă.

Exercițiul se executa în continuare începând cu piciorul stâng și brațul drept.

Profesorul demonstrează o singură dată pe părți, după care subiecții îl efectuează după numaratoare, fară pregătire prealabilă.

B. Trecerea de la o miscare la alta.

                    Din stând:

         1- săritură în depărtat cu ducerea brațelor lateral;

         2- săritură cu apropierea picioarelor concomitent cu ridicarea brațelor lateral.

Se repetă de 4 ori.

Antrenorul demonstrează exercițiul o dată, după care se admite o execuție de probă.

Bibliografie :

1 .Dragnea, A.,(2002)- Teoria sportului, Editura FEST, București ;

2. Harre, D.,(1973)- Teoria antrenamentului ;

3. Hirtz, P., Ludwig, G., Wellnitz, J., (1982)- Entwicklung koordinativer Tatigkeiten- ja, aber wie ?, Korperererziehung- nr.8/9

4.Vasile, Luciela ,(2009) – Metodica antrenamentului pe ramură de sport, Editura Stadion, București ;

5. Manno, R.,(1983)- Teoria antrenamentului sportiv. Baze teoretice, mijloace și metode referitoare la înot, Scuola della sport, federazione italiana nuoto, Roma ;

6. Matveev, L., Novicov, A.D.(1980)- Teoria și metodica educației fizice, Editura Sport Turism, București ;

7.Ozolin, N.G., (1972)- Metodica antrenamentului sportiv, Editura Stadion, București ;

8.

Bibliografie :

1 .Dragnea, A.,(2002)- Teoria sportului, Editura FEST, București ;

2. Harre, D.,(1973)- Teoria antrenamentului ;

3. Hirtz, P., Ludwig, G., Wellnitz, J., (1982)- Entwicklung koordinativer Tatigkeiten- ja, aber wie ?, Korperererziehung- nr.8/9

4.Vasile, Luciela ,(2009) – Metodica antrenamentului pe ramură de sport, Editura Stadion, București ;

5. Manno, R.,(1983)- Teoria antrenamentului sportiv. Baze teoretice, mijloace și metode referitoare la înot, Scuola della sport, federazione italiana nuoto, Roma ;

6. Matveev, L., Novicov, A.D.(1980)- Teoria și metodica educației fizice, Editura Sport Turism, București ;

7.Ozolin, N.G., (1972)- Metodica antrenamentului sportiv, Editura Stadion, București ;

8.