STUDIU PRIVIND DESCENTRALIZAREA Ș I DECONCENTRAREA ÎN ROMÂNIA COORDONATOR: ABSOLVENT: Prof.univ.dr. Petru Filip Nichita Teodor Herput 1 Oradea 2019 [624034]

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

PROGRAM DE STUDIU: MANAGEMENT

FORMA DE ÎNVĂ
Ț
ĂMÂNT: ZI

STUDIU PRIVIND DESCENTRALIZAREA
Ș
I

DECONCENTRAREA ÎN ROMÂNIA

COORDONATOR: ABSOLVENT: [anonimizat].univ.dr. Petru Filip
Nichita Teodor Herput

1

Oradea

2019

CUPRINS

Introducerea…………………………………………………………………………………

Capitolui 1

Administra
ț
ia publică în România după 1990…………………………………..

1.1.
Structură……………………………………………………………………………..

1.2.
Evolu
ț
ie………………………………………………………………………………

Capitolul 2

Principiile administra
ț
iei publice locale………………………………………..

2.1. Principiul autonomiei locale……………………………………………………

2.2. Principiul deconcentrării serviciilor publice………………………………

2.3. Principiul descentralizării serviciilor publice……………………………..

Capitolul 3

Descentralizarea serviciilor publice de învă
ț
ămănt în România………….

Descentralizarea serviciilor publice de sănătatea din România…………..

Capitolul 4

Rolul prefectului în coordonarea serviciilor locale la nivelul unită
ț
ilor

administrativ teritoriale în plan teritorial

Concluzii…………………………………………………………………………………….

Bibliografie…………………………………………………………………………………

2

Introducere

În
cadrul
lucrării
de
licen
ț
ă
‚‚
​
STUDIU
PRIVIND
DESCENTRALIZAREA
Ș
I

DECONECTAREA
ÎN
ROMÂNIA’’
​
am
analizat
evolu
ț
ia
descentralizării
administra
ț
iei

publice din România cât
ș
i tendin
ț
ele în designul administra
ț
iei publice.

În
cadrul
lucrării
de
licen
ț
ă
‚‚
​
STUDIU
PRIVIND
DESCENTRALIZAREA
Ș
I

DECONECTAREA
ÎN
ROMÂNIA’’
​
am
analizat
evolu
ț
ia
descentralizării
administra
ț
iei

publice din România cât
ș
i tendin
ț
ele în designul administra
ț
iei publice.

În
primul
capitol
al
lucrării
se
definesc
no
ț
iunile
generale
privind
administra
ț
ia
publică
din

România
si
evolutia
acesteia
după
anii
1990.
Astfel
​
,
prin
administra
ț
ie
publică
ne
referim
la

,‚Totalitatea
activităților
desfășurate,
în
regim
de
putere
publică,
de
organizare
a
executării
și

executare
în
concret
a
legii
și
de
prestare
de
servicii
publice,
în
scopul
satisfacerii
interesului

public’’

1
În
capitolul
al
doilea
al
lucrării
este
prezentată
evolu
ț
ia
deconcentrării
ș
i

descentralizării
serviciilor
publice
din
România
în
contextul
în
care
după
anii
1990,
România

a
făcut
​
mai
mul
ț
i
pa
ș
i
importan
ț
i
în
ceea
ce
prive
ș
te
descentralizarea
financiară,
dar
procesul

implementării
acestei
politici
s-a
lovit
de
mai
multe
probleme
cauzate
de
inexisten
ț
a
unei

strategii
na
ț
ionale
​
privin d
descentraliz
​
area
​
.
Tot
in
acest
capitol
sunt
prezentate
principiile

fundamentale
ale
autonomiei
administra
ț
iei
publice
locale,
​
acelea
de
a
rezolva
în
numele
ș
i
în

interesul
tuturor
locuitorilor,
diferitele
aspecte
​
privind
buna
gestionare
a
resurselor

comunitare.

În
capitolul
al
treilea
se
face
o
paralelă
între
descentralizarea
serviciilor
publice
de

învă
ț
ământ
ș
i
descentralizarea
serviciilor
publice
de
sănăta te
din
România.
​
Deoarece

descentralizarea
​
re
​
prezintă
un
deziderat
al
tuturor
reformelor
din
tara
noastră
,dar
în
special
al

reformei
din
domeniul
sanitar,
acest
capitol
al
lucrării
define
ș
te
termenul,
analizează
cauzele

ș
i
expune
reforma
în
domeniul
descentralizări
celor
două
servicii:
​
al
​
învă
ț
ământul
​
ui

preuniversitar,
ș
i
​
al
​
sănăta tea
​
publica
​
din România.

În
capitolul
al
patrulea
​
este
prezentat
si
analizat
principiul
deconcentralizarii

serviciilor
locale
la
nivelul
unită
ț
ilor
administrativ
teritoriale(
​
UAT)
​
precum
si
rolul
pe
care
îl

joacă
prefectul
în
coordonarea
serviciilor
locale
​
deconcentrate
la
nivelul
unită
ț
ilor

1

​
http://www.cdep.ro/pls/proiecte/docs/2018/pr369_18__1_.pdf

3

administrativ
teritoriale.
Conform
articolului
122,
alin.
2,
​
din
Legea
nr.215/2001,revizuita
si

republciata
in
MO
nr.
123
:
‚‚
Prefectul
este
un
reprezentant
al
Guvernului
pe
plan
local
care

conduce
serviciile
publice
descentralizate
al
ministerelor
ș
i
ale
altor
organe
centrale
ale

unită
ț
ilor
administrativ
teritoriale’’.
​
Observăm
că,
în
baza
principiului
deconcentrarii,
​
are
​
loc

transferul
unor
atribu
ț
ii
ale
autorită
ț
ii
​
publice
centrale
(cum
ar
fi
dreptului
de
tutelă

administrativă)
​
catre
structurile
deconcentrate
ale
ministerelor
si
organelor
administratiei

publice
centrale
​
din
teritoriu.
​
In
acest
context,in
baza
Legii
administratiei
publice
locale

nr.215/2015,
​
Prefectului
i
s-au
stabilit
atribu
ț
ii,
cum
ar
fi
coordonarea
pe
plan
local
​
a
tuturor

activită
ț
ilor
ș
i
serviciilor
​
deconcentrate
ale
ministerelor
​
din
teritoriu
​
,
dar
ș
i
exercitarea

controlului
​
privind
​
legalitatea actelor administrative ale autorită
ț
ilor locale.

În
partea
finală
a
lucrării,
​
au
fost
prezentate
concluzii,
propuneri,
​
si
bibliografia

folosita in documentarea elaborarii lucrarii.

4

Capitolul 1

Administra
ț
ia publică în România după 1990

1.
Conceptul de administra
ț
ie publică

Administra
ț
ia,
fiind
publică
sau
privată,
se
regăse
ș
te
pretutindeni
în
absolut
toată

complexitatea
vie
ț
ii
sociale,
constituind
una
din
cele
mai
importante
activită
ț
i
umane.

Conceptul
de
administra
ț
ie,
dă
na
ș
tere
unor
serii
de
întrebări
ale
căror
răspunsuri
au
fost
date

din
diferite
perspective,
în
func
ț
ie
de
autori,
în
func
ț
ie
de
perioada
istorică
în
care
acestea
au

fost
formulate
sau
în
func
ț
ie
de
teoriile
care
stau
la
baza
acestora,
dar
ș
i
în
func
ț
ie
de
scopurile

pe
care
le
determină.
Complexitatea
acestui
fenomen
administrativ
reiese
din
faptul
că
putem

vorbi
de
administra
ț
ie
publică
ș
i
privată,
de
func
ț
ionari
ș
i
administratori
publici
care
au
rolul

de
a
îndeplini
fun
ț
ii
administrative
ș
i
persoane
care
pun
in
practică
deciziile
celor
care
sunt

într-o pozi
ț
ie ierarhică sup erioară.

Termenul
de administra
ț
ie este
originar
din
vechiul drept
roman
​
administrez,
​
care
are

sensul
de
a
sluji,
a
ajuta,
a
folosi
la
ceva,
prefixul
​
ad
​
arată
direc
ț
ia,
sensul
si
subliniază starea

de
inferioritate
in
raport
cu
​
magistru,
​
care
semnifica
superiorul,
cel
care
comanda,
ori
duce
la

îndeplinire
o
misiune
comandata.
Termenul
provine
din
latinescul
​
administrez
​
înseamnă

servitor
ș
i
este
în
legăt ură
cu
cuvântul
​
magister
​
ce
îl
desemnează
pe
stăpân
căruia
i
se

subordonează
servitorul
ș
i
pe
care
acesta
trebuie
să
îl
slujească.
Aceasta
este
o
administra
ț
ie

particulară
distinctă
de
administra
ț
ia
publică,
ambele
reprezentând
genuri
de
administra
ț
ie,

fiecare la rândul lor, având mai multe specii.

2
No
ț
iunea de a adm inistra arată ac
ț
iunea cuiva de a ajuta, d e a servi la ceva, după care

termenul a fost folosit pentru a indica o activitate administrativă, care este o activitate

subordonată, ce se îndepline
ș
te la ordinele cuiva. Ca atare, se apreciază ca însu
ș
i ministrul

este în primul rând servitor, desigur al cetă
ț
eanului, pe care acesta trebuie să-l servească.

3
În
sens
larg,
no
ț
iunea
administra
ț
ie
cuprinde
activitate a
ce
semnifică
faptul
de
a

gestiona,
a
administra,
de
a
gospodări
ș
i
autoritatea
care
exercită
această
activitate.
Aceste

două
sensuri
semnifică
ș
i
cele
două
laturi
ale
administra
ț
iei:
latura
materială
sau
activitatea

2

​
A.Iorgovan,Tratat de drept administrativ,vol I, Editia aII-a,Ed.Nemira 1996,p.5

3

​
Cezar Manda,Cezar Corneliu Manda,Administratia publica locala din Romania,Ed.Lumina Lex 1999,p.19.

5

propriu-zisă
ș
i
latura
formală
,
structural
administrativă
sau
organizatorică
care
realizează

activitatea.
Aceste
două
laturi
sunt
stric
legate
una
de
cealaltă,
nu
putem
să
vorbim
de

activitate
administrativă
fără
să
identificăm
ș
i
organul
care
o
desfă
ș
oară,
după
cum
nu
putem

să
ne
închipuim
existen
ț
a
unei
structuri
administrative
fără
să
primească
o
sarcină,
sau
să
nu

aibă contribu
ț
ii la atingere a unui scop.

Administra
ț
ia
publică
în
orice
societate,
clasica
sau
modernă,
reprezintă
în
esen
ț
ă,

instrumentul
statului
indispensabil
în
atingerea
unor
obiective
deziderate,
a
obiective
majore

determinate
de
el,
de
fapt
realizarea
valorilor
politice
întreprinse
prin
acte
juridice,
cu
scopul

satisfacerii interesului general, cu ac
ț
iunea
​

​
puterii publice.

Totu
ș
i,
administra
ț
ia
publică
trebuie
privită
din
punct
de
vedere
juridic,
după
cum
am

precizat,
ca
ș
i
o
activitate ,
în
sensul
material,
sau
un
ansamblu
de
persoane
ș
i
organe
în
sensul

organic.
Ea
​

​
însă
poate
să
fie
privită
din
punct
de
vedere
sociologic,
sens
în
care
poate
să
fie

considerată
ca
un
sistem
de
organizare
vast
ș
i
foarte
complex
care
constituie
în
sine
un

univers
vizibil,
având
legi
ș
i
proceduri,
mijloace
de
constrângere,
obiceiuri
ș
i
simboluri,
ca
ș
i

limbaj
ș
i mijloace de com unicare.

Administra
ț
ia
publică
se
prezintă
astfel
ca
o
organizare
distinctă
în
cadrul
unei

organizări
speciale,
ș
i
ea
reprezintă
studiul
acestei
organizări
specifice
într-un
stat
dat.
Cu
alte

cuvinte
administra
ț
ia
este
un
ansamblu
de
structuri
speciale
sau
un
​
macrocosmos
de

macrocosmos
uri
sociale
​
ocupând
un
loc
aparte,
proeminent
în
societate
unde
este
inserată
în

raport
cu
celelalte
organiza
ț
ii
sau
grupuri
cu
care
ea
poate
fi
comparată,
biserica,
asocia
ț
iile,

sindicatele, societatea civilă întru-un cuvânt, grupuri sociale structurate
ș
i ierarhizate.

4

Evolu
ț
ia sistemul ui administrativ

Evenimentele
din
1989
au
constituit
punctul
de
plecare
pentru
numeroase
schimbări,

muta
ț
ii
ș
i
reforme
care
vor
urma
în
societatea
românească
în
general.
Printre
primele

modificări
în
ceea
ce
prive
ș
te
modul
de
func
ț
ionare
al
sistemului
administrativ
românesc
au

fost
posibile
datorită
adoptării
unei
noi
Constitu
ț
ii
în
anul
1991.
Noua
lege
aducea
o
serie
de

nota
ț
ii
cu
privire
la
unită
ț
ile
administrative:
ce
cuno
ș
tea
‚‚
principiul
autonomiei
locale
dar
ș
i

pe
cel
al
descentralizării
serviciilor
publice’’
(art.
119)
ș
i
‚‚
autorită
ț
ile
administrative

4

​
Cezar Manda,Cezar Corneliu Manda,p.20

6

autonome’’
(art.
120)
de
ș
i
înfiin
ț
area
acestora
ar
fi
fost
posibilă
doar
după
adoptarea

constitu
ț
iei
ș
i doar prin lege organică (art. 116/3).

De
asemenea,
în
contrast
cu
Constitu
ț
iile
perioade
comuniste,
în
1991
se
stabile
ș
te

rolul
guvernului
în
‚‚
conducerea
generală
a
administra
ț
iei
publice’’
(art.
101)
ș
i
deciden
ț
ii
noi

ai
sistemului
administrativ:
primari,
consiliile
locale,
jude
ț
ene
ș
i
prefec
ț
ii
(art.
120-122).

Necesitatea
acestei
schimbări
s-a
făcut
sim
ț
ită,
în
cadrul
politic
administrativ
românesc
după

perioada
comunistă,
chiar
de
la
început,
cea
mai
mare
dimensiune
a
acestei
reforme
a

constituit,
într-o
primă
etapă,
necesitatea
raportării
la
noile
realită
ț
i
economice,
politice
ș
i

sociale
ale
perioadei
respective,
trecând
ș
i
prin
sistemul
administrativ,
central
ș
i
local.
Totu
ș
i,

interferen
ț
ele
politic-adm inistrative
ale
perioadei
comuniste
vor
determina
după
1989,
o

atitudine
plină
de
suspiciune
a
celor
care
doreau
să
se
constituie
într-o
nouă
elită
conducătoare

fa
ț
ă
de
sistemul
administ rativ,
considerat
un
instrument
care
putea
fi
oricând
folosit
de
către

politic
pentru
a-
ș
i
impun e
deciziile.
Fundamentul
acestei
atitudini
era
constituit
de
faptul
ca

5
aparatul
administrativ
a
păstrat,
în
ciuda
unor
elemente
de
noutate
care
au
fost
aduse
de
noua

Constitu
ț
ie,
fiind
la
cerer ea
noii
conduceri
politice,
atât
func
ț
iile
administrative
cât
ș
i
corpul

profesional.

În
ciuda
imobilismului
de
care
fiind
acuzat
sistemul
politic
românesc
din
aceea

perioadă,
la
nivelul
legislativ,
începutul
anilor
1990
a
adus
mai
multe
acte
normative
cu

privire
la
func
ț
ionarea
administra
ț
iei
publice,
dar
ș
i
Decretul-Lege
cu
privire
la
abrogarea

Legii
nr.
2/1989
care
face
referire
la
organizarea
administrativă
a
ț
ării;
‚‚
Legea
29/11
august

1990,
privind
contenciosul
administrativ;
Legea
10/1991
privind
finan
ț
ele
publice;
Legea

69/1991,
Legea
administra
ț
iei
publice(Completată
cu
Legea
24/1996
ș
i
Legea
50/1997);

Legea
70/1991
privind
alegerile
locale
(
completată
cu
Legea
25/1995
ș
i
cu
Legea
164/1998);

Legea
27/1994,
privind
impozitele
ș
i
taxele
locale
(modificată
prin
Legile
123
ș
i
149/1999);

Legea
87/1994,
pentru
combaterea
evaziunii
fiscale;
Legea
72/1996,
privind
finan
ț
ele

publice’’.
Este
foarte
evident
faptul
că
normele
juridice
care
au
fost
men
ț
ionate
mai
sus
au

6
reprezentat
instrumente
de
actualizare
a
metodelor
ș
i
a
regulilor
de
func
ț
ionare
a
sistemului

administrativ
ș
i
politic
în
legătură
strânsă
cu
cerin
ț
ele
diferitelor
etape
din
procesul
de

democratizare
ș
i al tranzi
ț
iei politice, sociale
ș
i economice.

5
V. Pasti, România în tranzi
ț
ie. Căderea în viitor, Bucure
ș
ti, Ed. Nemira, 1995, pag. 62-63

6
Sursa: Indaco LegeStar, http:/www.legestar.ro/

7

Necesitatea
modernizării
administrative
a
avut
însă
ca
fundament,
pe
lângă

determinismul
intern,
ș
i
cerin
ț
ele
Uniunii
Europene
de
reforma re
a
administra
ț
iei,
existând

speciali
ș
ti
care
consideră
începutul
reformei
sistemului
administrativ
ca
rezidând
în
momentul

în
care
aderarea
României
la
structurile
comunitare
a
devenit
certă,
adică
după
​
summit
​
-ul
de
la

Helsinki
din
decembrie
1999,
moment
în
care
au
putut
fi
demarate
negocierile
de
aderare
la

structurile
europene.
Astfel,
perioada
de
pre-aderare
a
României
la
Uniunea
Europeană
a
fost

una
în
care
administra
ț
ia
publică
românească
a
trebuit
să
se
reformeze,
modernizeze,

europenizeze
conform
cerin
ț
elor
comunitare
ș
i,
într-o
anumită
măsură,
conform
a
ș
teptărilor

noului mediu economic
ș
i social intern.

7
Perspectiva
aderării
la
structurile
europene
a
impus
României
relatarea
la

principiile
de
func
ț
ionar e
ale
spa
ț
iului
comunitar
în
generali tatea
sa:
cel
al
organizării

administrative
regionale,
subsidiarită
ț
ii,
al
descentralizării,
toate
aceste
reforme
pentru
a

apropia
cât
mai
mult
structurile
decizionale
de
cetă
ț
eni
pentru
a
fi
rezolvată
problematica

distribu
ț
iei
fondurilor
europene.
Astfel,
un
punct
al
reformei
administra
ț
iei
române
ș
ti

post-comuniste
îl
reprezintă
problematica
descentralizării
ș
i
a
autonomiei
locale,
principii
care

au
fost
vehiculate
ș
i
de
către
unele
grupări
ale
societă
ț
ii
civile
autohtone,
care
vor
reu
ș
i
să
fie

impuse în perioada de pre
ș
i post aderare la structurile europene.

O
compara
ț
ie
minimă
între
prevederile
constitu
ț
iilor
din
perioada
comunistă,

caracteristicile
administra
ț
iei
române
ș
ti
post-comuniste
ș
i
parametrii
de
func
ț
ionare
ai

administra
ț
iei
de
tip
european
poate
să
ofere
o
imagine
a
distan
ț
ei
uria
ș
e
între
sistemul

administrativ
autohton
dar
ș
i
caracteristicile
Spa
ț
iului
Administrativ
European.
În
acest

antagonism
func
ț
ional
al
administra
ț
iei
europene
devine
pe
deplin
în
ț
eleasă
ideea
conform

căreia
procesul
de
reformă
în
ceea
ce
prive
ș
te
administra
ț
ia
publică
din
România
ar
fi
început

doar
odată
cu
momentul
certitudinii
de
aderare
la
structurile
comunitare.
Însă
dacă
nu
ț
inem

seama
de
un
factor:
viteza
de
reac
ț
ie
a
unei
comunită
ț
i
de
indivizi,
lideri
de
opinie,
sistem

administrativ
la
ceea
ce
reprezintă
vechi
ș
i
nou
ca
mod,
ș
i
principii
de
func
ț
ionare
pentru

fiecare
în
parte.
Precipitarea
perioadei
post-Helsinki
poate
să
inducă
ideea
unui
început
în

for
ț
ă
a
reformei
adminis trative,
a
unei
măsuri
cu
urmări
imediate
ș
i
vizibile.
Rămâne
de

verificat
însă
dacă
rezultatele
acestui
demaraj
vor
fi
pe
măsura
zgomotului.
Subiectul
pe
care

am
dori
să-l
eviden
ț
iem
în
aceste
încercări
de
studiu
nu
este
(în
esen
ț
ă)
cel
al
rela
ț
iei

7
T. Andrei, M. Profiroiu, M. Turturean, ‚‚Reforma admiistra
ț
iei publice locale. Cazul Romăniei’’, în : Economie

teoretică
ș
i aplicată, nr. 2/2006 (497), pg. 55.

8

agent-schimbare,
ci
problematica
reformei
de
func
ț
ionare
al
administra
ț
iei
publice
române
ș
ti

a
ș
a
cum
reiese
din
strateg iile
de
reformă
care
au
fost
elaborate
de
către
guvernul
României
în

perioada
de
preaderare
la
Uniunea
Europeană
ș
i
situa
ț
ia
sistemului
administrativ
în
perioada

integrării
la
structurile
europene,
fiind
caracterizată,
după
cum
se
cunoa
ș
te,
pentru
noile
state

membre, de o anumită relaxare.

9

Structura sistemului administrativ

Analizând
administra
ț
ia
public
din
diviziunea
structuralistă
putem
constata
ca

termenul
de
structură
folosit
are
acela
ș
i
în
ț
eles
cu
cel
de
organizare
administrativă,
în

sensurile
sale
fundamentale.
În
concep
ț
ia
structuralistă,
termenul
de
structură
arată
ordonarea

unor
păr
ț
i
care
alcătuiesc
un
întreg.
Altfel
spus,
organizarea
apare
ca
un
mod
de
vedere
o

institu
ț
ie
în
alcătuirea
componentelor
sale,
în
acela
ș
i
timp
structura
ne
duce
mai
departe,
adică

să
observăm
ș
i
rela
ț
iile
din
interiorul
ei
ca
ș
i
pe
cele
ce
apar
în
mediul
în
care
există
ș
i
care

confirmă tot ceea ce este stabil
ș
i esen
ț
ial în organizarea sa.

Fiecare
institu
ț
ie
publică
are
structura
proprie,
cu
un
număr
de
compartimente
în
care

se
desfă
ș
oară
toate
activită
ț
ile
specifice.
Structura
diferă
de
la
o
institu
ț
ie
la
alta
fiind

determinată
de
obiectivele
pe
care
trebuie
să
le
îndeplinească.
Structura
administra
ț
iei
publice

arată
configura
ț
ia
intern ă
ș
i
toate
rela
ț
iile
care
se
stabilesc
între
aceste
componentele
ale

sistemului în procesul de îndeplinire a obiectivelor.

Tipuri de structuri în administra
ț
ia publică

Structura administra
ț
iei de stat
​
are 2 forme: func
ț
ional
ș
i teritorial.

Sistemul administrativ
​
este organizat sub forma următoarelor tipuri de structuri:

●
structura ierarhică func
ț
ională, aceasta asigură în principal unitatea de decizie
ș
i

ac
ț
iune, în cad rul acestui sistem fiind determinata de multitudinea domeniilor de

activitate întâlnite în administra
ț
ie;

●
structura teritorială, este determinată de dispunerea mai multor componente ale

structurii sistemului administrativ din unită
ț
ile administrativ teritoriale;

●
structura de tip mixt, leagă cele doua tipuri de structuri.

a)
Structura ierarhică func
ț
ională

În
func
ț
ie
de
domeniul
de
desfă
ș
urarea
activită
ț
ii,
structura
ierarhica
func
ț
ională

înseamnă
organizarea
administra
ț
iei
de
stat
pe
nivelurile
ierarhice,
pe
categoriile
de
institu
ț
ii.

Astfel
au
fost
înfiin
ț
ate
institu
ț
ii-organe
cu
competen
ț
a
materială
generală
(Institu
ț
iile
centrale

10

de
stat
ș
i
Guvernul),
care
nu
sunt
competente
într-un
mare
număr
de
domenii
de
activitate,

care î
ș
i desfă
ș
oară activitatea principial în sferele vie
ț
ii sociale.

Între
aceste
institu
ț
ii
există
mai
multe
diferen
ț
ieri
în
ceea
ce
prive
ș
te
volumul
ș
i
natura

sarcinilor
în
raport
cu
rolul
institu
ț
iei
în
cadrul
institu
ț
iilor
administra
ț
iei
de
stat.
De
asemenea

există
organisme
de
specialitate
de
ramura(
Ministerul
Justi
ț
iei,
Ministerul
Afacerilor
Externe,

Ministerul
Sănătă
ț
ii),
dar
ș
i
de
domeniu
(Ministerul
muncii
Ministerul
Finan
ț
elor
ș
i
cel
al

Protec
ț
iei
Sociale),
aceste a
fiind
competente
să
găsească
solu
ț
ii
la
problemele
comune
la
mai

multe ramuri de activitate.

Institu
ț
iile
public e
dar
ș
i
organismele
de
specialitate
se
subordonează
institu
ț
iilor
cu
o

competen
ț
ă
materială
generală
la
acela
ș
i
nivel,
toate
ministerele
fiind
subordonate

Guvernului,
iar
institu
ț
iile
si
organismele
locale
de
specialitate
sunt
subordonate
institu
ț
iilor

locale cu o competen
ț
ă materială generală.

b)
Structura teritorială

Administra
ț
ia
de
stat
încorporează
în
cadrul
structurii
teritoriale
toate
institu
ț
iile
cu

competen
ț
ă
teritorială
generală,
numite
institu
ț
ii
centrale,
organe
de
specialitate
cu

competen
ț
ă limitată în unită
ț
ile administrativ-teritoriale numite institu
ț
ii locale.

Organele
centrale
(Guvernul,
ministerele.)
pot
să
î
ș
i
exercite
competen
ț
a
pe

întreg
teritoriul
ț
ării, dar
organele
locale
sunt
competente
doar
în
unită
ț
ile

administrativ-teritoriale în interiorul căreia î
ș
i desfă
ș
oară activitatea.

Specificul
organelor
centrale
determină
denumirea
de
institu
ț
ii
na
ț
ionale.

Existen
ț
a
categoriilor
de
organe
locale
ale
administra
ț
iei
de
stat:
cele
comunale,

oră
ș
ene
ș
ti,
ș
i
cele
municipale,
este
determinată
de
cerin
ț
ele
colectivită
ț
ii
locale
în
raport

cu care sunt stabilite institu
ț
iile publice.

Competen
ț
ele
acestor
sunt
diferite
în
raport
cu
ierarhizarea
teritorială
al
organelor

respective,
la
nivelul
la
care
ele
func
ț
ionează
în
cadrul
structurii
teritoriale,

subordonându-se din treaptă în treaptă, Guvernul fiind primul.

11

Specificul
subordonării
organelor
ș
i
institu
ț
iilor
constă
în
faptul
că
institu
ț
ia
sau

organul
respectiv
situat
pe
nivelul
ierarhic
superior
nu
poate
să
anuleze
un
act
al

organului
sau
institu
ț
iei
care
este
situată
pe
un
nivel
ierarhic
inferior,
ce
are
dreptul
doar

să
suspende
executarea
acelui
act.
Doar
organul
cu
competen
ț
ă
generală
situat
pe

acest
nivel
e
împuternicit
să
decidă
modificarea,
men
ț
inerea
sau
anularea
actului
în

cauză.

Organele
centrale
ale
administra
ț
iei
de
stat
au
competen
ț
ă
generală
pe
întreg

teritoriul
ț
ării,
acestea
ar
putea
rezolva
ș
i
probleme
în
ceea
ce
privesc
colectivitatea

locală,
în
măsura
în
care
nu
se
ajunge
la
o
supraaglomerare
cu
sarcini.
Crearea

organelor
administra
ț
iei
locale,
mai
bine
spus
descentralizarea,
a
urmărit
rezolvarea

operativă
a
tuturor
cerin
ț
elor
colectivită
ț
ii
locale
prin
cunoa
ș
tere
directă
a
tuturor

intereselor
publice
specifice,
în
acela
ș
i
timp
managementul
public
fiind
orientat
asupra

realită
ț
ii
existente
la
nivel
local.
​
Structura
administra
ț
iei
​
nu
este
determinată
de

teritoriu,
iar
organele
locale
putând
fi
adaptate
rapid
la
schimbările
din
mediul
unită
ț
ii

administrativ-teritoriale,
ș
i
este
determinată
în
principiu
de
interesele
sociale
zonale
care

reprezintă
un
fundament
al
sistemului
de
obiective
al
institu
ț
iei
publice.
În
cazul
de
fa
ț
ă

raporturile
juridice
sunt
stabilite
între
persoanele
juridice,
unită
ț
ile
administrativ-teritoriale

dar
ș
i diferitele organe ale administra
ț
iei situate pe teritoriul statului.

c. Structura mixta
​
– îmbina tipurile prezentate mai sus.

Sfera administra
ț
iei publice

Printre
autorită
ț
ile
publice
stabilite
de
Constitu
ț
ia
României
din
anul
1991
ș
i
noua

Constitu
ț
ie
din
31
octom brie
2003,
administra
ț
ia
publică
este
reglementată
în
mod
distinct,
în

capitolul
V
al
Titlului
III,
ca
„autorită
ț
i
publice
care
desfă
ș
oară
exclusiv
o
activitate
de
natura

administrativă.”
​

8
Analizând
din
perspectivele
dispozi
ț
iilor
constitu
ț
ionale,
func
ț
ionarea
ș
i
organizarea

statului
român,
ajungem
la
concluzia
că
puterea
de
voin
ț
ă
ș
i
de
comandament,
suveranitatea,

8

​
Cezar Manda,Cezar Corneliu Manda,Administratia publica locala din Romania,Ed.Lumina Lex

1999,p.26.

12

se
fac
prin
exercitarea
func
ț
iilor
legislative,
executive
ș
i
judecătore
ș
ti,
în
modul
cel
mai

corespunzător, de autorită
ț
ile publice abilitate.

Dacă
func
ț
ia
legis lativă
a
statului
este
îndeplinită
de
Parlament
ca
”
​
unica
autoritate

legiuitoare
a
ț
ării
​
”(art.
61,
alin
(1)
din
Constitu
ț
ie),
care
„
​
edictează”
​
norme
juridice

obligatorii
pentru
executiv,
iar
în
caz
de
litigii
pentru
puterea
jurisdic
ț
ională,
Guvernul

exercită
func
ț
ia
executi vă
(alături
de
Pre
ș
edintele
României,
ca
parte
componentă
a

bicefalismului
autorită
ț
ii
executive),
prin
organizarea
executării
legilor
(art.
108,
alin(2),
din

Constitu
ț
ie),
iar
instan
ț
ele
judecătore
ș
ti
(art.
126,
alin.(1)
din
Constitu
ț
ie)
îndeplinesc
func
ț
ia

judecătorească,
solu
ț
ionând
litigiile
apărute
în
procesul
executării
legilor,
se
poate
observa
că

administra
ț
ia
publică
din
România
nu
este
proprie
nici
uneia
dintre
autorită
ț
ile
publice

men
ț
ionate.

9
Totu
ș
i,
dintr-o
analiză
atentă
a
tuturor
normelor
constitu
ț
ionale
a
prevederilor
Titlului

III
ș
i
capitolului
V,
la
care
se
adaugă
ș
i
dispozi
ț
iile
din
art.
52
din
Constitu
ț
ie,
se
poate

delimita
cu
claritate
sfera
de
organizare
ș
i
de
activitate
al
administra
ț
iei
publice,
în
sensul

larg, a
ș
a cum este ea prez entată în literaturile de specialitate.

Potrivit
prevederilor
constitu
ț
ionale,
administra
ț
ia
public ă
centrală
are
în
compunerea

sa,
atât
autorită
ț
i
ale
„
​
puterii
executive
​
”,
Pre
ș
edintele
României
ș
i
Guvernul
în
măsura
în
care

acestea
execută
atribu
ț
ii
administrative,
cât
ș
i
administra
ț
ia
publică
centrală
de
specialitate,

respectiv
ministerele,
celelalte
organe
centrale
de
specialitate
ș
i
autorită
ț
ile
administrative

autonome.

10
Sintetizând
toate
acestea,
rezultă
că
administra
ț
ia
publică
de
specialitate
este
într-o

strânsă
legătură
cu
puterea
politică,
reac
ț
ionând
la
toate
impulsurile
acesteia
ș
i
ac
ț
ionând
după

liniile
generale
ce
ii
sunt
trasate.
Acest
lucru
pune,
astfel,
în
eviden
ț
ă
rolul
tehno-structurilor

ș
i
dictează
frontiera
dintr e
personalul
politic
dar
ș
i
cel
al
administra
ț
iei
publice
centrale. Ca

urmare,
administra
ț
ia
publică
centrala,
în
domeniile
în
care
î
ș
i
exercită
competen
ț
ele,
este

supusă
unei
presiuni
din
partea
puterilor
politice,
cu
consecin
ț
ele
corespunzătoare.
Pentru
a-
ș
i

9

​
Ioan Vida, Puterea Executiva si administratia publica,Ed. R.A.”Monitorul Oficial”,1994,p.14

10

​
A.Iorgovan,Tratat de drept administrativ,vol I, Editia aII-a,Ed.Nemira 1996,p.28.

13

îndeplini
corect
func
ț
ia,
administra
ț
ia
publică,
indiferent
de
nivel ul
la
care
este
situată,
trebuie

să
aibă
un
stat
care
să asigure
autonomia
fa
ț
ă
de
guvernare,
în
acela
ș
i
timp,
ea
trebuie
să
se

supună tuturor deciziilor politice de care depinde însă
ș
i existen
ț
a colectivită
ț
ilor na
ț
ionale.

România,
ca
„Stat
unitar
ș
i
indivizibil”,
potrivit
art.
1
alin.
(2)
din
Constitu
ț
ie
se

caracterizează
„prin
existen
ț
a
unei
forma
ț
iuni
statale
unice
ș
i
prin
existen
ț
a unui singur
rând

de
organe
centrale
de
stat
(un
singur
organ
legiuitor,
un
singur
guvern,
un
singur
organ

judecătoresc suprem)”.
​

11
Drept
urmare,
toate
structurile
autorită
ț
ilor
publice
sunt
localizate
în
capitală
(aici

făcând
referire
la
cele
centrale)
ș
i
în
unită
ț
ile
administrativ-teritoriale,
toate
serviciile

descentralizate
ale
ministerelor
ș
i
celelalte
centrale,
concomitent
cu
autorită
ț
ile

administra
ț
iei publice loc ale.

Concluzionând,
putem
vorbi
de
două
structuri:
administra
ț
ia
publică
de
stat
ș
i
în

acela
ș
i
timp
administra
ț
ia
publică
locală
care
constituie,
de
altfel
ș
i
sfera
administra
ț
iei

publice
române
ș
ti.
Toate
aceste
structuri
sunt
categorii
complementare,
adică
administra
ț
ia

publică
a
statului
român
fiind
încredin
ț
ată atât
autorită
ț
ilor
administra
ț
iei
publice
locale,

care
reprezintă
structuri
administrative
autonome
care
administrează
interesele
cetă
ț
enilor
din

unită
ț
ile administrativ-ter itoriale.

Func
ț
iile adminis tra
ț
iei publice

Privitor la
func
ț
iile
administra
ț
iei
publice
române
ș
ti,
apreciem
că
mai
întâi
se
impune

identificarea lor
pe
care
o
putem
face
pornind,
pe
de
o
parte
de
la
criteriul
sarcinilor
ce
le

îndepline
ș
te,
de
execu
ț
ie
ș
i
elaborare,
iar
pe
de
altă
parte,
de
la
caracteristica
sa
esen
ț
ială
de

„corp
intermediar” între
autorită
ț
ile
publice
ș
i
cetă
ț
eni,
„între
planul
conducerii
ș
i
planul
unde

se realizează valorile politice”, sau „de instrument de realizare a alegerii politicii”.
​

12
11

​
Cezar Manda,Cezar Corneliu Manda,Administratia publica locala din Romania,Ed.Lumina Lex 1999,p.29.

12

​
Cezar Manda,Cezar Corneliu Manda,Administratia publica locala din Romania,Ed.Lumina Lex 1999,p.31.

14

În
consecin
ț
ă,
considerăm
că
administra
ț
ia
publică
exerci tă
în
mod
deosebit
mai
multe

func
ț
ii cum ar fi: func
ț
ia de execu
ț
ie, de informare, de prevedere
ș
i pregătire.

1.
Func
ț
ia
princip ală
a
administra
ț
iei
publice
române
ș
ti
este
de
executare,
cu
rolul
de
a

ordona
executarea
deciziei
politice,
reflectată
în
legi
ș
i
a
asigura
executarea
acestora,
folosind

convingerea, dar în caz de nevoie, for
ț
a publică.

2.
Alături
de
principala
sa
func
ț
ie,
aceasta
exercită
ș
i
func
ț
ia
de
informare,
care
are

scopul
de
a
informa
sistematic
ș
i
complet
a
puterii
politice
asupra
stării
sistemului.
Această

func
ț
ie
este
constituită
într-un
instrument
important
de
culegere,
prelucrare
ș
i
difuzare
a

informa
ț
iilor
rezultate
din
urma
rela
ț
iilor
cu
administra
ț
iile
care
fac
referire
la
nevoile
actuale

sau
viitoare
ale
acestora,
pentru
a
putea
cunoa
ș
te
cât
mai
bine
realită
ț
ile
sociale.
Tot
în

acela
ș
i
timp,
conform
art.
III
din
Constitu
ț
ie,
administra
ț
ia
publică
este
obligată
să
prezinte

informa
ț
iile cerute de Par lament, pe baza cărora să ia decizii.

3.
Altă
func
ț
ie
pe
care
o
are
administra
ț
ia
publică
este
de
pregătire
a
deciziilor

politice,
a
tuturor
proiectelor
de
acte
normative.
De
aceea,
tendin
ț
a
permanentă
a

administra
ț
iei
publice
este
de
a
determina
o
decizie
politică,
prin
metoda
de
a
se
oferi
o

singură
variantă
pentru
solu
ț
ionarea
prezentată
ca
ș
i
optimă
ș
i
adoptată
într-o
formă
a
actului

normativ
sau
al
celui
administrativ. Aceasta
tendin
ț
ă
a
administra
ț
iei
poate
fi
justificată
în

prezent
prin
gradul
înalt
de
tehnicitate
care
se
impune
în
elaborarea
deciziilor,
tehnicitate
care

are
sus
ț
inere
mijloacele
materiale
dar
ș
i
tehnica
de
calcul
ș
i
mijloacele
umane,
care
se
găsesc

în administra
ț
ie

4.
Administra
ț
ia
publică
are
ș
i
func
ț
ia
de
a
prevede
op
ț
iunile
pe
termen
scurt,
pe

termen
mediu
ș
i
lung,
la
nivelul
colectivită
ț
ilor
locale. În
acest
context,
administra
ț
ia
publică

are
rolul
de
a
prezenta
Parlamentului,
sau
autorită
ț
ilor
administra
ț
iei
publice
locale,
variantele

posibile
ale
acestor
op
ț
iuni
pentru
viitorul colectivită
ț
ii,
dar
aceasta
este
tentată,
să
facă

alegerea,
aceasta
supunând,
parlamentarilor
sau
consilierilor
un
singur
proiect din
aceste

variante.

Printr-o
analiză
mai
largă
putem
considera
că
administra
ț
iei
publice
române
ș
ti
îi revin

mai
multe
func
ț
ii,
în
plus
fa
ț
ă
de
cele
prezentate
deja,
adică
func
ț
ia
de
conservare
a
valorilor

materiale,
spirituale
ale
societă
ț
ii
române
ș
ti,
această
func
ț
ie
asigură
continuitatea
ș
i

15

perenitatea
societă
ț
ii,
dar
ș
i
func
ț
ia
de
coordonare
ș
i
organizare
a
adaptărilor
care
sunt
impuse

ca
urmare
a
transformărilor
produse
în
evolu
ț
ia
diferitelor
componente
ale
societă
ț
ii,
în

special în structura sa economică.

Analiza
func
ț
iile
administra
ț
iei
publice
poate
sa
fie
abordată,
ș
i
din
alte
unghiuri,

succint
sau
mai
amplu,
ceea
ce
considerăm
important
de
re
ț
inut
aici
este
faptul
că

administra
ț
ia
publică
îndepline
ș
te
ș
i
func
ț
ia
politică,
legată
de
existen
ț
a
statului
român,
ș
i

fără
de
care omul
nici
nu
poate
fi
imaginat.
Tot
în
acela
ș
i
timp,
la
nivelul
marilor
aglomerări

urbane,
se
pune
problema
mai
multor
măsuri
speciale
pentru
a
proteja
via
ț
a
socială,
ș
i
mai

ales
a
mediului
înconjurător,
administra
ț
ia
publica
locală
are
aici
ș
i
o
func
ț
ie
cu
un
caracter

pronun
ț
at de ocrotire a co lectivită
ț
ilor umane, al fiecărui membru al societă
ț
ii.

16

Capitolul II

Principiile administra
ț
iei publice locale

Principiile
administra
ț
iei
publice
locale
arată
în
mod
sintetic
o
serie
de
trăsături

generale,
cu
rolul
de
asigurare
a
unei
construc
ț
ii
unitare
a
sistemului,
în
special
în
procesul
de

creare
a
normelor
de
drept,
având
o
dimensiune
cognitivă
ș
i
contribuind
la
mai
buna

cunoa
ș
tere a sistemului.

Dreptul
administrativ
prezintă
fa
ț
ă
de
celelalte
ramuri
ale
dreptului
o
serie
de

particularită
ț
i
dintre
care
amintim
faptul
că
nu
este
codificat
ș
i
are
un
caracter
dinamic.
Din

punctul
de
vedere
al
consacrării,
principiile
dreptului
administrativ
se
împart
în
principii

cuprinse
într-un
act
normativ
–
ex.
Principiul
autonomiei
locale
prevăzut
de
art.
120
din

Constitu
ț
ie,
ș
i
principii
care
se
desprind
din
mai
multe
acte
normative
–
ex.
principiul

revocabilită
ț
ii actelor adm inistrative.

13
De
ș
i
Constitu
ț
ia
României,
în
Titlul
III
Autorită
ț
ile
publice,
la
Cap.
V
Administra
ț
ia

publică,
Sec
ț
iunea
a
2-a
Administra
ț
ia
publică
locală,
art.
120
Principii
de
bază,
instituie

numai
trei
principii
constitu
ț
ionale
ce
fundamentează
organizarea
ș
i
func
ț
ionarea

administra
ț
iei
publice
din
România,
respectiv
​
autonomia
locală,
descentralizarea
ș
i

deconcentrarea
serviciilor
publice
​
,
​
Legea
cadru
a
administra
ț
iei
publice
locale
–
L.

215/2001
,
consfin
ț
e
ș
te
un
număr
de
ș
ase
principii
de
bază
:
principiul
descentralizării,
cel
al

autonomiei
locale,
al
deconcentrării
serviciilor
publice,
al
eligibilită
ț
ii
autorită
ț
ilor

administra
ț
iei
publice
locale,
al
legalită
ț
ii
ș
i
principiul
consultării
cetă
ț
enilor
în
solu
ț
ionarea

problemelor locale de interes deosebit
.

14

13
Cătălin Bălan,
​
Drept administrativ și știința administrației – suport de curs anul II, sem. I
​
,Iași,
​

​
2008, p.25;

14
Mădălina Voican,
​
Principiile administrației publice. Principiul consultării cetățenilor,
​
Ed. Universitaria,

Craiova, 2007, p. 7;

17

2.1. Principiul autonomiei locale

Principiul
autonomiei
locale
este
un
principiu
fundamental
care
guvernează

administra
ț
ia
publică
locală
precum
ș
i
activitatea
autorită
ț
ilor
acesteia,
constând
în
dreptul

unită
ț
ilor
administrativ-t eritoriale
de
a-
ș
i
putea
​
realiza
intere sele
proprii
fără
amestecul

autorită
ț
ilor
centrale.
​
Aces
​
t
principiu
atrage
după
sine
descentralizarea
administrativă,

autonomia
​
fiind
un
drept,
iar
descentralizarea
​
fiind
un
sistem
care
implică
autonomia
.
De

15
asemenea,
prin
autonomie
locală
​
se
intelege
dreptul
ș
i
capacitatea
autorită
ț
ilor
administra
ț
ie

publice
locale
de
a
soluționa
ș
i
gestiona,
în
interesul
colectivită
ț
ilor
locale
pe
care
le

reprezintă,
treburile
publice,
în
condi
ț
iile
legii.
Acest
drept
​
este
exercitat
de
consiliile
locale
ș
i

primari,
dar
ș
i
de
consilii le
jude
ț
ene,
ca
autorită
ț
i
​
ale
administra
ț
iei
publice
locale
care
au
fost

alese
prin
vot
universal,
direct,
egal,
secret
ș
i
liber
exprimat,
în
baza
scrutinului
de
listă
,a

scrutinului uninominal
ș
i a candidaturilor independente
.

16
Acest
principiu
​
este
formulat
expres
atât
de
dispozi
ț
iile
Art.
120
din
Constitu
ț
ie,
​
cat
si

de
cele
ale
art.
2
din
Legea
215/200,
ocupând
un
rol
prioritar
între
celelalte
principii
pe
care

este bazată administra
ț
ia publică
​
locala
​
în
​
Romania.

Autonomia
locală,
privită
din
punct
de
vedere
administrativ,
nu
apare
decât
ca
o

ultimă
treaptă
in
dezvoltarea
descentralizării
administrative,
dar
ș
i
o
formă
modernă
a

principiului
ca
atare.
În
esen
ț
ă,
aceasta
ilustrează
transferarea
unor
competen
ț
e
de
la
nivel

central
către
diverse
autorită
ț
i
administrative,
care
func
ț
ionează
autonom
în
unită
ț
ile

administrativ-teritoriale,
autorită
ț
i
care
au
fost
alese
de
către
colectivită
ț
ile
locale
respective,

considerate corpuri administrative autonome
.

17
Principiul
autonomiei
locale
cunoa
ș
te
două
forme
:
​
autonomia
func
ț
ională
(tehnică)

ș
i
cea
teritorială
​
.
Auto nomia
func
ț
ională
se
caracterizată
prin
recunoa
ș
terea
posibilită
ț
ii

pentru
diferite
servicii
publice
de
a
beneficia
de
autonomie
în
cadrul
domeniului
de
activitate,

iar
autonomia
teritorială
este
cea
prin
care
se
recunoa
ș
te
unită
ț
ilor
administrativ-teritoriale

dreptul de a se auto-administra în condi
ț
iile legii.

În
ș
tiin
ț
a
juridică,
autonomia
​
este
legată
de
un
componen t
al
teritoriului
unui
stat,
este

recunoscută
de
către
stat
dar
nu
​
aplicată
​
după
principii
ale
apartenentei
etnice
ale
popula
ț
iei,

15
Corneliu Manda,
​
Drept admnistrativ , Tratat elementar,
​

​
ediția a IVa,
​
Ed. Lumina Lex, București, 2007, p.196;

16
Mircea Preda, Benonica Vasilescu,
​
Drept adminstrativ, partea specială,
​
Ed. Lumina Lex, București, 2007, p.

156;

17

​
Corneliu Manda,
​
Drept admnistrativ , Tratat elementar,
​

​
ediția a IVa,
​
Ed. Lumina Lex, București, 2007, p. 196;

18

ci
​
doar
tuturor
locuitorilor
cuprin
ș
i
pe
raza
administrativ
teritorială
dintr-o
unitate

administrativ-teritorială(UAT
​
).
De
asemenea,
trebuie
subliniat
faptul
că,
autonomia
unei

unități
administrativ-teritoriale
nu
poate
să
se
opună
autonomiei
altei
UAT
​
sau
sa
aibă

caracteristici
diferite
​
.
Acceptarea
unor
asemenea
concepte
ar
duce
la
o
discriminare
între

cetățeni,
în
funcție
de
apartenența
acestora
la
o
na
ț
iune
sau
o
minoritate
na
ț
ională.
De
altfel,

aceste
concepte
nu
sunt
folosite
​
sau
​
acceptate
în
doctrina
constitu
ț
ională
ș
i
drept

administrativ,
ș
i nu sunt r e
ț
inute nici în alte documentele interna
ț
ionale.

În
schimb,
doctrina
constitu
ț
ională
est-europeană,
consideră
autonomia
locală
ca
fiind

cea
mai
eficientă
formă
de
autogestiune
administrativă.
În
sensul
acesta
Pierre
Pactet

apreciază
că
autonomia
locală
poate
să
asigure
un
înalt
grad
de
democra
ț
ie,
colectivită
ț
ile

teritoriale autonome sunt veritabile contrapuneri
ș
i pot să prevină abuzul guvernului central
.

18
În
doctrina
constitu
ț
ională
este
precizat,
pe
lângă
valen
ț
ele
pozitive
ș
i
unele
neajunsuri

ale
autonomie
locale,
​
existenta
unui
curent
de
opinie
potrivit
absolutizării
ș
i
al
exagerării
ideii

de
autonomie
locală.
​
Aceasta
mai
ales
în
ț
ările
pe
teritoriul
cărora
problema
na
ț
ională
poate
să

devină o sursă de conflict interetnic.

Con
ț
inutul
princip iului
autonomiei
locale
este
regăsit
atât
în
activitatea
administra
ț
iei

publice
locale
române
ș
ti
dar
ș
i
în
raporturile
dintre
autorit ă
ț
ile
comunale,
autorită
ț
ile

oră
ș
ene
ș
ti
ș
i
jude
ț
ene,
precum
în
rela
ț
iile
dintre
acestea
ș
i
dintre
autorită
ț
ile
administra
ț
iei

publice deconcentrate.

Drept
dovadă
în
​
acest
sens,
stă
sintagma
care
este
folosită
de
legiuitorul
constituant
în

Titlul
sec
ț
iunii
a
2-a
din
Capitolului
V,
al
Administra
ț
iei
publice
locale,
sec
ț
iune
care
include

administra
ț
ia
comunală,
oră
ș
enească
ș
i
jude
ț
eană.
În
alte
cuvinte,
in
Romania
administra
ț
ia

publică
locală
ș
i
admini stra
ț
ia
publică
jude
ț
eană
​
reprezinta
din
punct
de
vedere
juridic
o

singură
administra
ț
ie
publica
locală,
​
iar
raporturile
dintre
administra
ț
ii
au
la
bază
principiile

care
sunt
precizate
în
Constitutie,
Art.
120,
​
si
care
subliniază
inexistența
subordonării

ierarhice.

În
acela
ș
i
timp
se
constată
faptul
că
legiuitorul
constituant
face
o
diferen
ț
ă
clară
între

conceptul
de
administra
ț
ie
publică
locală
​
ș
i
conceptul
de
​
autoritate
a
administra
ț
iei
publice

locale
​
,
primarul,
consiliul
local
ș
i
consiliul
jude
ț
ean,
acestea
fiind
precizate,
în
mod
distinct,

în
​
Constitutie
la
Art.
121
ș
i
122,
ca
​
autorită
ț
i
ale
administra
ț
iei
publice
prin
care
se

realizează
autonomia
locală
în
comune
ș
i
ora
ș
e,
​
ș
i
respectiv
de
​
autoritate
a
administra
ț
iei

18
Corneliu Manda,
​
Drept admnistrativ , Tratat elementar,
​

​
ediția a IVa,
​
Ed. Lumina Lex, București, 2007, p.198;

19

publice
pentru
coordonarea
activită
ț
ii
consiliilor
comunale
ș
i
oră
ș
ene
ș
ti,
în
vederea
realizării

serviciilor
publice
de
interes
jude
ț
ean.
Aparent,
doar
administra
ț
ia
publică
din
unită
ț
ile

19
administrativ-teritoriale(UAT)
este
întemeiată
pe
principiul
autonomiei
locale,
acest
lucru
se

poate
aprecia
din
dispozi
ț
iile
Constitu
ț
ionale
al
Art.
121,
Alin.
1,
care
precizează
că
numai

autorită
ț
ile
comunale
ș
i
autorită
ț
ile
oră
ș
ene
ș
ti
sunt
cele
prin
care
este
realizată
autonomia

locală.

În
mod
logic,
principiul
autonomiei
locale,
face
referire
la
toate
autorită
ț
ile

administra
ț
iei
publice
locale,
cele
comunale,
oră
ș
ene
ș
ti
ș
i
jude
ț
ene,
rezultând
din
însă
ș
i
norma

constitu
ț
ională
al
Art.
120,
care
precizează
că
„administra
ț
ia
publică
din
unită
ț
ile

administrativ-teritoriale
se
întemeiază
pe
principiul
autonomiei
locale”.
Prin
urmare,
pare

evident
ca
atâta
timp
cât
administra
ț
ia
publică
locală
este
bazată
pe
autonomia
locală,
ș
i

autorită
ț
ile
administra
ț
iei
publice
jude
ț
ene
se
bucură
de
aplicarea
acestui
principiu,
chiar
dacă

constituantul
nu
a
făcut
o
referire
expresă,
cu
privire
la
acesta,
ca
în
cazul
autorită
ț
ilor
de
la

nivelul comunei
ș
i ora
ș
ului
.

20
Autonomia
locală,
în
opinia
lui
Ioan
Vida,
reprezintă
un
principiu
constitu
ț
ional,
un

mod
de
organizare
al
administra
ț
iei
colectivită
ț
ilor
locale,
având
o
aplicare
general
valabilă
la

întregul sistem al administra
ț
iei publice locale.

Principiul
autonomiei
locale
nu
conferă
automat
ș
i
dreptul
colectivită
ț
ilor
locale
de
a

putea
rezolva
singure
orice
problemă
al
unită
ț
ii
administrativ-teritoriale,
de
ș
i
aceasta
reiese

din
dispozi
ț
iile
normei
constitu
ț
ionale
al
Art.
121
alin.
2,
potrivit
căruia
consiliile
locale

rezolvă treburile publice din comune
ș
i ora
ș
e.

În
sensul
celor
men
ț
ionate,
chiar
legiuitorul
constituant
afirmă
acest
lucru
în
textul
art.

123
alin.
2,
când
este
stabilită
calitatea
prefectului
ca
ș
i
conducător
al
serviciilor

deconcentrate
ale
ministerelor
ș
i
celorlalte
organe
centrale
părtinind
unită
ț
ilor

administrativ-teritoriale,
subliniind
faptul
că
la
nivelul
acestora
ac
ț
ionează
ș
i
serviciile
statului

pentru a rezolva unele probleme, în afara autorită
ț
ilor locale.

Oricât
de
întinse
par
competen
ț
ele
autorită
ț
ilor
prin
care
este
realizată
autonomia

locală,
ele
nu
pot
depă
ș
i
statutul
unită
ț
ii
administrativ-teritoriale.
Chiar
dacă
au
o
personalitate

juridică,
aceste
unități
nu
pot
să
devină
entită
ț
i
statale,
iar
autorită
ț
ile
care
au
fost
alese
nu
pot

avea
putere
de
decizie
politică
majoră,
deoarece
ele
trebuie
să
î
ș
i
desfă
ș
oare
activitatea
în

19

​
http://www.cdep.ro/pls/dic/site2015.page?den=act2_1&par1=3#t3c5s2sba121
​
. Accesat la data de 25.04.2019

20
Corneliu Manda,
​
Drept admnistrativ , Tratat elementar,
​

​
ediția a IVa,
​
Ed. Lumina Lex, București, 2007
​
,
​
p. 200;

20

condi
ț
iile
legii
ș
i
în
acela
ș
i
timp
nu
se
pot
sustrage
tutelei
administrative
ș
i
anume

supravegherii autorită
ț
ilor centrale.

În
consecin
ț
ă,
se
consideră
că
principiul
autonomiei
locale,
în
contextul
capitolului
V,

Administra
ț
ia
publică,
sec
ț
iunea
a
2a,
Administra
ț
ia
publică
locală,
din
Constitu
ț
ia
României,

nu
se
diferen
ț
iază
de
conc eptul
de
descentralizare
administrativă
ș
i,
ca
atare,
nu
poate
conduce

independentă
colectivită
ț
ile
locale,
ci
la
coexisten
ț
a
acestora
în
cadrul
statului
unitar
ș
i

indivizibil
.

21
Comunele,
ora
ș
ele
ș
i
jude
ț
ele,
potrivit
legii,
sunt
persoane
juridice
de
drept
public,
cu

capacitate
juridică
deplină,
au
un
patrimoniu,
un
buget
propriu
ș
i
hotărăsc
în
tot
ceea
ce

prive
ș
te
administrarea
intereselor
locale,
exercitând,
în
condi
ț
iile
legii,
autoritatea
în
limitele

administrativ-teritoriale
stabilite.
Se
remarcă
că
principiul
autonomiei
locale
se

fundamentează
pe
propriul
său
patrimoniu,
care
este
administrat
ș
i
gestionat
de
către

autorită
ț
ile alese ale admi nistra
ț
iei publice locale, în conformitate cu prevederile legale
.

22
Patrimoniul
unită
ț
ilor
administrativ-teritoriale
constituie
atât
surse
de
venituri
ale

colectivită
ț
ilor
locale,
dar
ș
i
mijloace
de
garantare
al
creditelo r
de
care
acestea
au
nevoie

pentru
realizarea
obiectivelor
economico-sociale
cu
valoare
mare
care
sunt
absolut
necesare

vie
ț
ii
ș
i muncii locuitorilor.

Pentru
realizarea
autonomiei
locale,
administra
ț
iile
publice
din
comune,
din
ora
ș
e
ș
i

jude
ț
e
elaborează
bugete
de
venituri
ș
i
cheltuieli
anuale,
având
dreptul
să
perceapă
impozite
ș
i

taxe
locale.
În
acest
caz,
astfel
de
reglementări
formează
cadrul
necesar
de
manifestare
a

autonomiei locale cu privire la finan
ț
ele publice.

Semnificativă
este
ș
i
reglementarea
modalită
ț
ilor
în
care
trebuie
să
se
realizeze

autonomia locală care prive
ș
te modul de func
ț
ionare
ș
i organizare ale administra
ț
iei publice.

În
acest
context,
trebuie
subliniate
următoarele
aspecte,
care
nu
pot
să
fie
ignorate,
ș
i

anume:

–
autonomia
locală
constituie
un
drept
ș
i
o
obliga
ț
ie
pentru
autorită
ț
ile
reprezentative
din

colectivită
ț
ile
locale,
având
misiunea
de
a
gestiona
ș
i
rezolva
problemele
popula
ț
iei
din
raza

lor administrativ-teritorială;

21
Mircea Preda, Benonica Vasilescu,
​
Drept adminstrativ, partea specială,
​
Ed. Lumina Lex, București, 2007, p.

159;

22
Corneliu Manda,
​
Drept admnistrativ , Tratat elementar,
​

​
ediția a IVa,
​
Ed. Lumina Lex, București, 2007, p. 201;

21

–
drepturile
ș
i
îndat oririle
care
rezultă
din
con
ț
inutul
principiului
autonomiei
locale,
sunt

exercitate
în
numele
colectivită
ț
ilor
locale,
ca
ș
i
o
consecin
ț
ă
a
împuternicirilor
înmânată
de

cei pe care îi reprezintă, numai pe baza mandatului încredin
ț
at de electorat;

–
în
ceea
ce
prive
ș
te
modul
în
care
ș
i-au
îndeplinit
oblig a
ț
iile
ce
le
revin,
în
virtutea

principiului
autonomiei
locale,
acestea
răspund,
din
punct
de
vedere
politic,
în
fa
ț
a

alegătorilor,
ș
i din punct d e vedere juridic, în fa
ț
a statului;

–
îndeplinirea
drepturilor
ș
i
al
obliga
ț
iilor
autorită
ț
ilor
administra
ț
iei
publice
locale
este

făcut doar în interesul colectivită
ț
ilor pe care acestea le reprezintă;

–
în
competen
ț
a
autorită
ț
ilor
administra
ț
iei
publice
sunt
date
spre
solu
ț
ionare
ș
i

administrare,
doar
o
parte
a
treburilor
publice,
mai
exact
acea
parte
delimitată
expres
de
lege

în
funcție
de
sarcinile
acestor
unități,
consiliu
local,
primar
ș
i
jude
ț
ean.
Alte
treburi
publice

din
unită
ț
ile
administrativ -teritoriale
sunt
prevăzute
de
lege
în
competen
ț
a
altor
autorită
ț
i
ale

statului,
din
sfera
executivă
sau
judecătorească,
după
caz
–
sau
altor
autorită
ț
i
organizate
pe

alte criterii – regii autonome, institu
ț
ii publice, asocia
ț
ii, funda
ț
ii etc
.

23
Concluzionând
toate
acestea
putem
spune
că
autonomia
locală
este
un
principiu

constitu
ț
ional
declarat
de
Constitu
ț
ia
României,
care
le
conferă
dreptul
colectivită
ț
ilor
locale

de a-
ș
i putea rezolva sing ure problemele, în cadrul legii
ș
i al statului unitar.

2.2 Principiul deconcentrării serviciilor publice

Doctrina juridică
ș
i
legea,
actele
normative,
operează
cu
concepte
ș
i
no
ț
iuni
cărora
le

conferă
un
con
ț
inut
ș
i
în
ț
eles
pentru
a
asigura
aplicarea corectă
a
lor
ș
i
a
avea
o
percepere

corespunzătoare
din
partea
celor
cărora
li
se
adresează.
Creatorul
dreptului
legiuitorul,
este

preocupat
de
a
stabili
cât
mai
clar
con
ț
inutul
ș
i
în
ț
elesul
no
ț
iunilor
cu
care
lucrează,
astfel

încât să
reducă
alte
interpretări
din
partea
celor
care
le
punîn
executare
sau
care
trebuie să
le

respecte.
Din
păcate,
trebuie să
relevăm
faptul căîn
prezent,
în
practica
din
România,
se

întâlnesc
concepte
ș
i
no
ț
iuni
care
fiecă
sunt
definite
într-un
mod
diferit,
atâtîn
con
ț
inut
cât
ș
i

în
formă,
sau
acestea
nu
sunt
deloc
definite,
lăsând această sarcină
pe
seama
doctrinei
ș
i
a

ș
tiin
ț
elor juridice de profil.

23
Gheorghe Zaharia,
​
Drept administrativ român,
​
Ed. Ankarom, Iași, 1998, p.191;

22

Existenta
ș
i
persis tenta
unor
asemenea
situa
ț
iiîn
legisla
ț
ia
română
după
Revolu
ț
ia
din

decembrie
1989
poate
avea
o
explica
ț
ieobiectivă,
care
constă în
complexitatea
procesului
de

trecere
de
la
un
sistem
de
drept
totalitar,
emana
ț
ie
a
statului
comunist
la
un
sistem
de
drept

democratic,
care
nu
numai că
a
schimbat
fundamental
semnifica
ț
ia
multor
no
ț
iuni
ș
i
concepte,

dar
a
creat
no
ț
iuni
ș
i
concepte
noi,
pe
care
sistemul
vechi
de
drept
nu
le-a
cunoscut.
Mai
mult

decât
atât,
se
cuvine
accentuat
faptul că
dinamica
tuturor
transformărilor
economico-sociale

din
perioada
care
a
trecut
de
la
Revolu
ț
ia
din
decembrie
1989
a
determinat
modificări

profunde în
con
ț
inutul
ș
i
semnifica
ț
ia
unor
no
ț
iuni
ș
i
concepte
care
sunt
înscrise în
Constitu
ț
ie

ș
i
preluate
de
legisla
ț
ie.
între
acestea
se
află
ș
i
conceptele
de
"descentralizare" (în

administra ț ia publică) ș i "
deconcentrate
​
" (a serviciilor publice).

În
acest
sens,
se
cuvine să
amintim,
prevederile în
materie
cuprinse în
Constitu
ț
ia
care

a
fostadoptată în
anul
1991.
Dispozi
ț
iile
fostului
articol
119
din
legea fundamentală
a
statului

(Constitutia)
precizau că
"Administra
ț
iapublică
din
unită
ț
ile
administrativ-teritoriale(UAT)

este
întemeiată
pe
principiul
autonomiei
locale
ș
i
pe
principiul
​
descentralizării
serviciilor

publice
​
"
​
.

În
urma
revizuirii
ș
i
republicării
Constitu
ț
iei
României, această normă
a
primit
un
nou

con
ț
inut
ș
i
onouă formă.
Astfel, în
art.120
alin.
(1)
din
Constitu
ț
iarevizuită
​
in
anul
2003
se

precizează că
"Administra
ț
iapublică
din
unită
ț
ile
administrativ-teritoriale
este
întemeiată
pe

principiile
descentralizării,
autonomiei
locale
ș
i
pe
principiul
​
deconcentrării
serviciilor

publice
​
”.

Pentru
a
putea
în
ț
elege
mai
bine
semnifica
ț
iile
noii reglementări,
trebuie să
facem
o

analiză comparată
a
celor două
texte
cu
privire
la
Constitu
ț
ie,
atâtînformă,
cât
ș
iîn
con
ț
inut.

Din
punctul
de
vedere
al
​
formei
​în
care
sunt
exprimate
aceste două
norme
constitu
ț
ionale,
se

poate
observa
u
ș
orcă
noul
text
sereferă,
în
prima
parte,
la
principiul
descentralizării
ș
i
în
a

doua
parte
la
cel
al
autonomiei
locale,
alături
de
aceste
principii
fiind
prevăzut
ș
i
un
alt

principiu
ș
i
anume
cel
al
​
deconcentrării
​
serviciilor
publice.
Vechiul
text
constitu
ț
ional
făcea

referire
mai
întâi
la
principiul
autonomiei
locale
iar
apoi
la
cel
al
descentralizării,
aceasta
avea

în
vedere
"serviciile
publice".
Mai
mult
decât
atât,
vechea
Constitu
ț
ie
nu
reglementa
ș
i

23

principiul
deconcentrării,
a
ș
a
cum
o
face
noua
constitu
ț
ie,
făcând
legătura
deaceastă dată
cu

serviciile publice.

Faptul că
noua
reglementare constitu ț ională
precizează
mai
întâi
principiul

descentralizării
ș
i
pe
urmă
cel
al
autonomiei
locale
este
firesc
ș
i
logic,
pentru
că
numai

promovarea,
cu
prioritate,
a
regimului
descentralizat în
administra
ț
iile
publice
poate să

asigure
ș
i
autonomia locală,
aceasta
fiind
efectul
descentralizării. Totodată ̆ ,
este
în
ț
eles
faptul

că
prin
noua
reglementare
conceptul
de
"descentralizare"
a
primit
un
nou
con
ț
inut,
deoarece

nu
se
maireferă
la
descentralizarea
"serviciilor
publice".
Înseamnă că
acestui
concept
i
s-a

redat
con
ț
inutul
ș
i
semnifica
ț
iaclasică, afirmată
în
permanen
ț
ă
de
doctrina
ș
i
de
legisla
ț
ia

română interbelică, în
prezent,
de
legisla
ț
ia
tarilor
cu
o
administra
ț
iepublică democrată,

eficientă.

Prin
​
deconcentrarea
serviciilor
publice
în
ț
elegem
transferul
unor
atribu
ț
ii
care
îi

revin
nivelului
central
de
administrare,
unor
entită
ț
i
subordonate,
care
func
ț
ionează
în

teritoriu,
făcând
referire
la
o
formă
diminuată
a
sistemului
de
centralizare.
Diferen
ț
a
rezultă
în

faptul
că
la
nivel
teritorial
nu
sunt
agen
ț
i,
ca
ș
i
în
cazul
centralizării,
ci
organe
administrative,

numite,
revocabile
ș
i
care
sunt
răspunzătoare
în
fa
ț
a
autorită
ț
ilor
administra
ț
iei
centrale
de

stat, având o competentă proprie
ș
i putere de decizie.

Deconcentrarea
serviciilor
publice
îmbracă
două
forme:
verticală
ș
i
orizontală.
Cea

orizontală
vizează
încredin
ț
area
unui
reprezentant
al
statului
ș
i
anume
prefectul,
a

responsabilită
ț
ii
serviciilo r
deconcentrate
ale
diferitelor
ministere,
în
timp
ce
deconcentrarea

verticală
a
ș
ază
aceste
servicii
după
o
ierarhie
directă,
ș
eful
serviciului
depinde
de
ministrul
de

resort.

Deconcentrarea
orizontală
focalizează
autoritatea
teritorială
în
mâinile
prefectului,

fiind
unicul
reprezentant
al
guvernului,
întărind
puterea
acestuia
ș
i
aplică
asupra
teritoriului

un
sistem
care
se
dore
ș
te
coerent,
fiind
elaborat
la
nivel
na
ț
ional.
În
cazul
deconcentrării

verticale
se
păstrează
o
anumită
continuitate
administrativă,
dar
se
merge
spre
sectorializarea

ministerială.

Constitu
ț
ia
Român iei,
modificată,
folose
ș
te
atât
sintagma
de
deconcentrare
(Art.
123

(2):
„
​
Prefectul
fiind
reprezentantul
Guvernului
pe
plan
local
având
rolul
de
a
conduce

24

serviciile
publice
deconcentrate
ale
ministerelor
dar
ș
i
ale
celorlalte
organe
apar
ț
inând

administra
ț
iei
publice
din
unită
ț
ile
administrativ-teritorial e”)
cât
ș
i
termenul
de

descentralizare
(Art.
120
(1):
„Administra
ț
ia
publică
din
unități
administrativ-teritoriale
este

întemeiată
pe
principiul
descentralizării
autonomiei
locale
ș
i
deconcentrării
serviciilor

publice”).

24
Așadar,
din
punct
de
vedere
al
organizării
serviciilor
publice,
în
România
se
folose
ș
te

atât
deconcentrarea
cât
și
descentralizarea,
fiind
prezentă
inexistența
unor
detalieri

suplimentare,
acest
lucru
făcând
ca
în
practică
să
existe
mai
multe
confuzii
în
aplicarea
celor

două principii. Confuziile apar deseori în zona deconcentrării.

În
România,
a
fost
adoptată
varianta
deconcentrării
orizontale
(serviciile
publice

deconcentrate
fiind
conduse
de
prefect),
fiind
inexistentă
o
analiză
individuală
a
serviciilor

publice,
pentru
a
putea
identifica
unele
performanțe
maxime,
pentru
care
este
utilă

deconcentrarea
verticală.
Acest
fapt
a
dus
la
numeroase
disfuncționalități
pe
deoparte
există
o

dublă
subordonare
a
acestor
servicii,
subordonarea
fa
ț
ă
de
prefect
și
subordonare
fa
ț
ă
de

minister și între acestea deseori fiind ni
ș
te decizii contradictorii.

În
cele
mai
multe
cazuri
putem
vorbi
de
servicii
strict
specializate,
fiind
foarte
evident

că
prefectul
nu
poate
să
fie
implicat
în
conducerea
activită
ț
ilor
specifice
și,
dacă
acest
sistem

este
men
ț
inut,
trebuie
să
fie
precizat
exact
în
ce
constă
activitatea
de
conducere
al
prefectului

și
pentru
ce
competen
ț
e
exacte
există
o
subordonare
fa
ț
ă
de
minister.
Justificarea
sistemului

actual
constă
în
faptul
că
dincolo
de
apropierea
de
cei
administra
ț
i,
fiind
prezentă
nevoia
de
a

realiza
o
contrapondere
a
autorită
ț
ii
ale
ș
ilor
locali
pentru
a
putea
men
ț
ine
autoritatea
statului.

Tendin
ț
ele
în
Europa,
mai
ales
în
Fran
ț
a
sunt
de
a
scoate
din
autoritatea
prefectului,
serviciile

care
presupun
o
utilizare
privată:
inspec
ț
ia
muncii,
educa
ț
ia,
încasările,
cheltuielile
publice
și

verificarea conturilor și făcând transferul către colectivită
ț
ile locale.

Având
în
vedere
amploarea
descentralizării,
deconcentrarea
are
ca
scop
crearea
unui

interlocutor
etic
pentru
autorită
ț
ile
locale,
relativ
puternic
pentru
a
lua
decizii
prin
care
obligă

diferite servicii publice să ac
ț
ioneze sub responsabilitatea sa.

Totu
ș
i,
cel
pu
ț
in
în
România,
putem
vedea
o
încercare
de
sporire
al
puterii

administra
ț
iei
deconcentr ate,
mul
ț
i
prefec
ț
i
doresc
să
exercite
asupra
autorită
ț
ilor
nu
doar
un

control
de
legalitate,
ci
și
un
control
de
oportunitate
și
chiar
să
aibă
puterea
de
a
sanc
ț
iona

24

​
http://www.cdep.ro/pls/dic/site2015.page?den=act2_1&par1=3#t3c5s2sba120
​
, accesat 11.04.2019

25

direct
autorită
ț
ile
locale.
Un
astfel
de
sistem
este
imposibil
să
fie
aplicat
într-un
sistem

descentralizat, în care autorită
ț
ile locale sunt alese de către colectivitate.

2.3 Principiul descentralizării

După
cum
am
precizat
mai
sus,
​
principiul
descentralizării
serviciilor
publice

constă
în
transferul
serviciilor
de
la
„centru”
la
comunită
ț
ile
locale,
cu
scopul
de
a

satisface
nevoile
sociale.
În
sens
formal,
descentralizarea
serviciilor
publice
permite

acestora
să
se
administreze
ele
însele,
dar
fiind
sub
controlul
statului,
oferindu-le

personalitate
juridică,
le
permite
formarea
unor
autorită
ț
i
proprii
și
le
asigură
resursele

necesare.

Descentralizarea
este
caracteristică
prin
faptul
că
​
rezolvarea
problemelor
de

interes
local
nu
este
făcută
de
func
ț
ionari
numi
ț
i
de
la
centru,
ci
de
către
func
ț
ionari

ale
ș
i
de
corpul
electoral
sau
desemna
ț
i
de
ace
ș
tia
.
Institu
ț
iile
locale
nu
sunt

25
subordonate
ierarhic
celor
administra
ț
iilor
centrale,
iar
actele
acestora,
chiar
dacă
nu
sunt

în
conformitate
cu
legea,
nu
pot
să
fie
anulate
de
acestea
din
urmă
(în
sistemului

administrativ),
doar
de
către
autorită
ț
i
din
afara
acestuia,
din
sfera
puterii
judecătore
ș
ti,

sau
în
cadrul
unui
sistem
jurisdic
ț
ional
special
înfiin
ț
at.
Descentralizarea
administrativă

constă
în
faptul
de
a
recunoa
ș
te
personalitatea
juridică
ale
unită
ț
ilor

administrativ-teritoriale,
existenta
autorită
ț
ilor
care
le
reprezintă
și
care
nu
apar
ț
in
unui

sistem
ierarhic
subordonat
centrului,
dar
fiind
supuse
unui
control
special
(tutelă

administrativă).

Elementele
specifice
descentralizării
serviciilor
publice
care
caracterizează

administra
ț
ia
publică
din
România
sunt:
rezolvarea
problemelor
locale
care
interesează

comuna,
ora
ș
ul
sau
jude
ț
ul
este
dată
în
competen
ț
a
autorită
ț
ilor
administra
ț
iei
publice

locale;
persoanele
care
alcătuiesc
aceste
autorită
ț
i
(consilierii
locali,
consilierii
jude
ț
eni,

primarii)
sunt
ale
ș
i
de
către
locuitorii
localită
ț
ii
sau
jude
ț
ului,
iar
ceilal
ț
i
func
ț
ionari

publici
din
serviciile
publice
ale
acestor
autorită
ț
i
sunt
desemna
ț
i
de
către
respectivele

autorită
ț
i;
raporturile
dintre
autorită
ț
ile
administra
ț
iei
publice
locale
din
comune
și
ora
ș
e
și

autorită
ț
ile
administra
ț
iei
publice
la
nivel
jude
ț
ean
se
bazează
pe
principiile
autonomiei,

25
Mircea Preda, Curs de drept administrativ, Partea generalã Casa Editorialã “Calistrat Hogaș”, București, 1995,

p. p. 287-288

26

legalită
ț
ii,
responsabilită
ț
ii,
cooperării
și
solidarită
ț
ii
în
rezolvarea
problemelor
întregului

jude
ț
.
În
rela
ț
iile
dintre
autorită
ț
ile
administra
ț
iei
publice
locale
și
consiliul
jude
ț
ean,
pe
de

o
parte,
precum
și
între
consiliul
local
și
primar,
pe
de
altă,
nu
există
raporturi
de

subordonare;
între
prefec
ț
i,
pe
de
o
parte,
consiliile
locale
și
primari,
precum
și
consiliile

jude
ț
ene
și
pre
ș
edin
ț
ii
consiliilor
jude
ț
ene,
pe
de
altă
parte,
nu
există
raporturi
de

subordonare;
imposibilitatea
autorită
ț
ii
centrale
de
a
anula
actele
(chiar
și
cele
ilegale)
ale

autorită
ț
ilor
locale
descentralizate.
În
acest
sens,
nici
o
autoritate
a
administra
ț
iei
publice

centrale
(Guvern,
ministere)
nu
are
competen
ț
a
să
anuleze,
să
modifice
sau
să
suspende
un

act
adoptat
sau
emis
de
consiliul
local,
consiliul
jude
ț
ean
sau
de
primar,
a
ș
a
cum
ar

putea-o
face,
de
pildă,
Guvernul
cu
un
act
emis
de
un
ministru
sau
de
prefect.
La
rândul

său,
nici
prefectul,
ca
reprezentant
al
Guvernului
pe
plan
local,
care
are
rolul
să
“vegheze

ca
activitatea
consiliilor
locale
și
a
primarilor,
a
consiliilor
jude
ț
ene
și
a
pre
ș
edin
ț
ilor

consiliilor
jude
ț
ene
să
se
desfă
ș
oare
în
conformitate
cu
prevederile
legii”,
nu
poate
anula

sau
suspenda
un
act
adoptat
sau
emis
de
autorită
ț
ile
administra
ț
iei
publice
locale,
ci
cel

mult
să
solicite
acest
lucru
unei
autorită
ț
i
din
sfera
altei
puteri
a
statului
–
instan
ț
ei

judecătore
ș
ti;
fiecare
dintre
unită
ț
ile
administrativ-teritoriale
(comună,
ora
ș
,
municipiu,

jude
ț
)
dispune
de
un
patrimoniu
propriu,
distinct
de
cel
al
statului
și
de
un
buget
propriu,

pe
care
le
gestionează
în
condi
ț
iile
legii,
în
vederea
satisfacerii
intereselor
și
trebuin
ț
elor

locale

26
Reforma
administra
ț
iei
publice
în
domeniul
descentralizării
ș
i
cel
al
deconcentrării

cuprinde trei elemente majore:

●
continuarea
descentralizării
prin
transferul
competen
ț
elor
ș
i
responsabilită
ț
ilor

administrative
ș
i
financiare,
de
la
autorită
ț
ile
admin istra
ț
iei
publice
centrale
la

nivelul autorită
ț
ii locale;

●
continuarea
procesului
de
deconcentrare
prin
delegare
a
responsabilită
ț
ilor
în

teritoriu
după
gradul
de
necesitate
pe
plan
local,
în
cadrul
structurii

administrative
(serviciile
deconcentrate
î
ș
i
desfă
ș
oară
activitatea
în
subordinea

ministerului care le-a delegat responsabilitatea);

26
Mircea Preda, Curs de drept administrativ, Partea generalã Casa Editorialã “Calistrat Hogaș”, București, 1995,

p. 298-301

27

●
transformarea
tuturor
serviciilor
deconcentrate
din
teritoriu,
în
func
ț
ie
de

necesită
ț
ile
pe
care
le
au
cetă
ț
enii
ș
i
pentru
eficientizarea
acestora,
în
servicii

publice descentralizate aflate în responsabilitatea autorită
ț
ilor locale.

Strategia
actualizată
afi
ș
ează
cadrul
general
care
creează
premisele
continuării

acestui
proces
de
descentralizare/deconcentrare
asigurând
o
coeren
ț
ă
a
acestuia.

Responsabilitatea
definirii
ș
i
aplicării
strategiilor
sectoriale
privind

descentralizarea/deconcentrarea
îi
revine
fiecărei
institu
ț
ii
al
administra
ț
iei
publice

centrale
si
al
autorită
ț
ilor
locale
care
preiau
competen
ț
ele
transferate
din
perspectiva

financiară
ș
i
administra tivă.
Aceste
strategii
sectoriale
vor
fi
înso
ț
ite
de
studii
de
impact

care privesc previzionarea efectelor induse.

Descentralizarea
ș
i
deconcentrarea,
implicând
delegarea
sau
transferul
de
competen
ț
e
ș
i

responsabilită
ț
i,
reprez intă
procese
începute
încă
din
momentul
adoptării
Constitu
ț
iei

României
din
anul
1991.
Un
pachet
de
legi
urmărind
sectoarele
importante
de
dezvoltare

precum
amenajarea
teritoriului,
organizarea
administra
ț
iei
ș
i
urbanismului,
serviciile
de

sănătate,
asisten
ț
a
socia lă,
impozitele,
educa
ț
ie
etc.
a
fost
pus
în
aplicare,
reglementând
atât

forma
de
descentralizare
politică
a
mai
multor
servicii
publice,
cât
ș
i
forma
de

descentralizare
teritorială
prin
institu
ț
ia
prefectului
.
Reglementările
ulterioare
au

27
îmbunătă
ț
it
prevederile
care
privesc
serviciile
publice
ș
i-au
extins
aria
atribu
ț
iilor
în

domeniile:
managementul
patrimoniului
imobiliar,
financiar,
servicii
de
infrastructură
la

nivel
de
jude
ț
ș
i
la
nivel
local.
În
plus,
legea
finan
ț
elor
publice
locale
din
1998
​
ș
i
ultima

ordonan
ț
ă
de
urgen
ț
ă
al
finan
ț
elor
publice
locale
au
crescut
sau
vor
cre
ș
te
substan
ț
ial

alocările de resurse către APL
ș
i au crescut autonomia financiară a acestora
.

28
Procesul
descentralizării
a
reprezentat
ș
i
începerea
unui
proces
de
creare
de
noi
forme

de
dialog
între
administra
ț
ia
centrală
ș
i
locală,
fiind
reprezenta tă
de
Federa
ț
ia
Autorită
ț
ilor

Locale
din
România
(FALR),
corpuri
administrativ-profesionale
sau
alte
structuri

asociative
apar
ț
inând
autorită
ț
ilor
locale.
Ini
ț
iativele
atribuirii
competen
ț
elor
nu
au
fost

întotdeauna
coordonate
de
ministere,
pentru
unele
responsabilită
ț
i
administra
ț
ia
locală
nu
a

27
Legea asigurărilor de sănătate începând cu 1997, Legea privind serviciile publice de gospodărie comunală nr.

326/2001 împreună cu câteva amendamente la Legea nr. 69/1991, Legea nr. 189/1998 privind finanŃele

publice locale, Legea administraŃiei publice locale nr. 215/2001

28
OUG 45/2003 privind finanŃele publice locale (va intra in vigoare incepand cu 1 ianuarie 2004)

28

fost
pregătită,
generându-se
dificultă
ț
i
în
realizarea
unor
servicii
de
cea
mai
bună
calitate

pentru comunită
ț
ile loca le.

Continuarea
procesului
de
descentralizare
ș
i
deconcentrare
va
duce
la
îmbunătă
ț
irea

managementului
serviciilor
publice
ș
i
va
cre
ș
te
calitatea
acestora,
asigurând
o
alocare
mai

bună
a
responsabilită
ț
ilor,
a
resurselor
financiare
ș
i
a
drepturilor
legate
de
serviciile
oferite.

În
acela
ș
i
timp,
noua
abordare
a
acestui
proces
se
bazează
pe
analiza
motiva
ț
iilor
pe
care
se

concentrează
alegerea
sistemului
de
distribuire
a
sarcinilor
ș
i
a
func
ț
iilor
între
structurile

descentralizate
care
apar
ț
in
administra
ț
iei
publice
locale
ș
i
unită
ț
ile
deconcentrate
care

apar
ț
in
autorită
ț
ilor
centrale.
Procesul
de
descentralizare
ș
i
deconcentrare
este
întemeiat
pe

principii
ș
i reguli care a sigură următoarele aspecte:

●
Privind
transferul
de
responsabilitate
​
:
fundamentarea
tehnică
acceptată
de

aparatul
de
specialitate;
aplicarea
subsidiarită
ț
ii
ca
un
mijloc
de
asigurare
al
eficien
ț
ei
ș
i

transparen
ț
ei
serviciilor
publice;
stabilitatea
responsabilită
ț
ilor
ș
i
al
drepturilor;
respectarea

tuturor
standardelor
de
calitate
în
oferirea
serviciilor
publice;
sistem
fixat
de
reglementarea

care
încurajează
strategiile
locale
ș
i
răsplăte
ș
te
solu
ț
iile
inovatoare;
acceptarea
competi
ț
iei

ca
un
mijloc
de
cre
ș
tere
al
eficien
ț
ei
serviciilor
publice;
consid erarea
cetă
ț
eanului
ca
ș
i
un

„consumator” de servicii publice

●
Privind
sistemul
de
finan
ț
are
a
autorită
ț
ilor
locale
​
:
alocarea
tuturor

veniturilor
după
responsabilită
ț
ile
descentralizate;
mecanismul
de
finan
ț
are
respectat
de

administra
ț
ia
centrală,
asigurând
un
standard
minim
pentru
serviciile
publice
prestate
de

autorită
ț
ile
locale;
transparen
ț
a
fondurilor
alocate
cu
criteri i
obiective
ș
i
reglementări

precise
privind
volumul
sarcinilor
alocate;
asigurarea
transparen
ț
ei
în
elaborarea

bugetelor
locale
ș
i
a
procedurilor
necesare
unui
management
financiar
corespunzător;

simplificarea
considerabilă
a
procedurilor
de
redistribuire
a
veniturilor;
stabilitatea

sistemului
de
alocare
care
permite
planificarea
la
nivel
local;
un
sistem
eficient
de
control

legal
al
utilizării
fondurilor
de
la
nivel
local;
o
autonomie
locală
cu
privire
la

managementul financiar.

●
Privind
transferul
competen
ț
elor
de
decizie
​
:
caracter
stabil
ș
i
stimulativ
al

proceselor
de
coordonare,
înlocuind
mecanismele
actuale
de
control;
autonomia

decizională
care
se
bazează
pe
resurse
ș
i
responsabilită
ț
i
proprii;
transparen
ț
a
actului

29

decizional
care
se
bazează
pe
accesul
publicului
la
informa
ț
ia
publică
da
ș
i
participarea

acestuia la luarea deciziilor.

Strategia
privind
accelerarea
reformei
administra
ț
iei
publice
aprobată
de
Guvernul

României
​
în
anul
2001
​
,
a
identificat
necesitatea
descentralizării
mai
multor
servicii
publice

cu
scopul
reducerii
cheltuielilor
ș
i
întăririi
capacită
ț
ii
manageriale
al
administra
ț
iei
publice

locale.
De
asemenea
au
fost
elaborate
strategii
sectoriale
înso
ț
ite
de
planuri
de
ac
ț
iune

privind
procesul
de
descentralizare
în
diferite
domenii
(ex.
asisten
ț
a
socială).
În

conformitate
cu
noua
Constitu
ț
ie
revizuită
si
adoptată
în
2003
„Administra
ț
ia
publică
din

unită
ț
ile
administrativ-t eritoriale
se
întemeiază
pe
principiile
descentralizării,
autonomiei

locale
ș
i
deconcentrării
serviciilor
publice”.
În
acela
ș
i
timp,
actul
fundamental
consideră

Consiliul
Jude
ț
ean
drept
„autoritatea
administra
ț
iei
publice
pentru
coordonarea
activită
ț
ii

consiliilor
comunale
ș
i
oră
ș
ene
ș
ti,
în
vederea
realizării
serviciilor
publice
de
interes

jude
ț
ean”
(Art. 122/1) .

29
Descentralizarea
financiară
este
o
componentă
foarte
importantă
a
procesului
de

descentralizare
pentru
că
autorită
ț
ile
publice
locale
​
de
ț
in
informa
ț
ii
complete
privind

nevoile
cetă
ț
enilor
​
,
​
ș
i
pe
baza
cărora
pot
să
ia
decizii
​
mult
mai
bine
justificate
decât

organele
de
la
nivel
central,
în
ceea
ce
prive
ș
te
alocarea
​
ș
i
cheltuirea
resurselor
financiare

locale. Evident că descentralizarea administrativă
ș
i cea financiară sunt strâns corelate.

În
decursul
ultimului
deceniu,
România
a
făcut
pa
ș
i
importan
ț
i
în
planul

descentralizării
financiare,
însă
procesul
de
implementare
a
acestor
politici
s-a
lovit
de

lipsa
unei
strategii
na
ț
ionale
a
descentralizării
​
care
sa
fie
asumată
de
toate
for
ț
ele
politice
​
.

În
desfă
ș
urarea
acestu i
proces
au
putut
fi
observate
trei
​
perioade
distincte
​
.
În
perioada

1991-1994
au
fost
începute
schimbări
importante
în
structura
ș
i
în
finan
ț
area
autorită
ț
ilor

locale,
care
au
inclus
ș
i
introducerea
sistemului
de
taxe
ș
i
impozite
locale
.
În
perioada

30
1998-2000
au
fost
făcu
ț
i
pa
ș
i
​
importan
ț
i
pentru
realizarea
descentralizării
administrative
ș
i

financiare.
În
sensul
acesta,
pe
baza
noii
legisla
ț
ii
privind
finan
ț
ele
autorită
ț
ilor
publice

locale
a
crescut
nu
doar
partea
din
PIB
care
​
revenea
la
bugetele
locale,
dar
ș
i
propor
ț
ia

cheltuielilor
locale
din
totalul
cheltuielilor
publice
(între
anii
1998-2001
procentul
din
PIB

29

​
http://www.cdep.ro/pls/dic/site2015.page?den=act2_1&par1=3#t3c5s2sba122
​
, accesat în data de 15.04.2019

30
Legea administraŃiei publice locale nr. 69/1991, OG nr. 15/1992 privind impozitele locale. Legea nr. 27/1994

privind impozitele locale

30

a
crescut
de
la
3,6
la
6,5%
iar
cheltuielile
locale
au
avut
o
evolu
ț
ie
de
la
14,4
la
26,6%)
.

31
În
perioada
2001
–
până
în
prezent
noile
legi
au
stabilit
noi
reguli
pentru
diferite
func
ț
ii
ale

autorită
ț
ilor locale, mai ales privind serviciile publice.

32
Tendin
ț
e
de
descentralizare
ș
i
centralizare
au
exista t
în
acest
interval.
Câteva

prevederi
legale
noi
au
sporit
controlul
autorită
ț
ilor
centrale
asupra
func
ț
iilor
pe
care
le
au

autorită
ț
ile
locale,
în
acela
ș
i
timp,
altele
au
ac
ț
ionat
în
direc
ț
ia
descentralizării.
În
iulie

2003,
o
nouă
lege
privind
finan
ț
ele
publice
a
abrogat-o
pe
prima,
având
mai
multe

prevederi
corelate
cu
cele
ale
Legii
Finan
ț
elor
Publice
nr.
500/2002
(armonizată
cu

prevederile
Reglementărilor
Consiliului
Europei
(CEE)
nr.
1605/2002)
ș
i
a
fost
crescut

procentul
din
impozitul
pe
profit
aplicat
individual
(IPP)
care
era
alocat
autorită
ț
ilor
locale

.

33
Gestionarea
defectuoasă
a
procesului
de
descentralizare,
poate
duce
la
apari
ț
ia
unei

game
largi
de
e
ș
ecuri:
atât
„erori
prin
omisiune”,
momentul
în
care
statul
nu
reu
ș
e
ș
te
să

facă
ceva
care
să
îmbunătă
ț
ească
performan
ț
a
administrativă
ș
i
economică,
cât
ș
i
„erori
de

ac
ț
iune”,
când
statul
organizează
ac
ț
iuni
care
duc
la
înrăută
ț
irea
performan
ț
elor
economice.

Aceste
erori
nu
doar
că
împiedică
îmbunătă
ț
irea
unei
politici
semnificative
de

descentralizare,
care
poate
duce
la
o
ofertă
de
servicii
locale
mai
echitabile
ș
i
mai

eficiente, dar are
ș
i efec te negative cu privire la credibilitatea autorită
ț
ilor locale.

Ca
un
răspuns
adecvat
la
toate
problemele
identificate
la
nivelul
sistemului

administra
ț
iei
publice
în
domeniul
descentralizării
si
deconcentrării
serviciilor
publice,

putem identifica următoarele priorită
ț
i.

●
Îmbunătă
ț
irea
sistemului
de
furnizare
al
serviciilor
publice

descentralizate
ș
i
deconcentrate
​
.
În
prima
etapă,
strategia
are
inten
ț
ia
să
identifice

schimbări
de
politici
necesare
pentru
îmbunătă
ț
irea
sistemului
de
furnizare
al
serviciilor

publice
descentralizate
ș
i
deconcentrate.
Pe
fondul
direc
ț
iilor
analitice
ș
i
conceptuale
create

în
cadrul
strategiei
pot
să
fie
elaborate
mai
multe
solu
ț
ii
alternative
care
sa
ducă
la

31
Au fost făcute câteva amendamente la Legea nr. 69/1991 și la Legea nr. 189/1998 privind finanŃele publice

locale.

32
Legea nr. 215/2001 privind administra
ț
ia publică locală.

33
OUG nr. 45/2003 privind finan
ț
ele publice locale.

31

îmbunătă
ț
irea acestui pr oces în diferite sectoare
ș
i domenii.

●
Întărirea
autonomiei
financiare
​
.
Pentru
implementarea
principalelor
măsuri

din
cadrul
reformei,
autonomia
locală
ș
i
capacitatea
de
management
trebuie
să
fie
întărite

prin
cre
ș
terea
veniturilo r
proprii
la
nivel
local
ș
i
prin
întărirea
predictibilită
ț
ii
în
ceea
ce

prive
ș
te
sistemul
de
alocare,
fiind
necesară
stabilirea
de
reguli
ș
i
proceduri
stricte
în
acest

sens,
precum
ș
i
mecani sme
de
echilibrare,
periodic
revizuite,
astfel
încât
să
poată
garanta

un
nivel
minim
al
serviciilor
fiind
în
conformitate
cu
standardele
na
ț
ionale.
Constrângeri

bugetare
severe
să
înso
ț
ească
o
autonomie
financiară
crescută,
de
o
transparen
ț
ă
sporită
ș
i

aplicarea
mai
bună
a
reglementărilor
care
fac
referire
la
utilizarea
resurselor.
Dintre

măsurile
care
să
sprijine
această
prioritate
men
ț
ionăm:
introducerea
sistemului
de
calcul

care
să
fie
bazat
pe
alocarea
subven
ț
iilor
opera
ț
ionale;
cre
ș
terea
veniturilor
proprii
la

nivelul
administra
ț
iilor
locale;
reguli
stricte
pentru
derularea
finan
ț
ărilor
pentru
investi
ț
ii;

îmbunătă
ț
irea
sistemulu i
de
egalizare
a
distribu
ț
iei
resurselor
pe
orizontală;
îmbunătă
ț
irea

sistemului
de
predictibilitate
a
alocărilor
la
nivel
central;
îmbunătă
ț
irea
sistemului
de

management a bugetului
ș
i cel de raportare la nivel local.

●
Redefinirea
competen
ț
elor
prefec
ț
ilor.
Rolul
acestora
în
coordonarea

serviciilor
deconcentrate
trebuie
să
fie
clar
definit.
În
acela
ș
i
timp,
este
strict
necesară
o

cre
ș
tere
a
competen
ț
elor
profesionale.
Dintre
măsurile
cele
mai
importante
care
să
sprijine

această
prioritate
putem
men
ț
iona:
definirea
atribu
ț
iilor
prefectului
cu
privire
la
serviciile

deconcentrate
printr-o
lege
organică;
diferite
programe
de
pregătire
specializată
a

prefec
ț
ilor.

●
Crearea
capacită
ț
ii,
instrumentelor
ș
i
al
procedurilor
necesare

implementării
strategiei.
​
Pentru
implementarea
strategiei,
o
aten
ț
ie
specială
trebuie
să
fie

acordată
pregătirii
personalului
implicat
direct
în
implementarea
reformei.
Trebuie
să
fie

întărite
cuno
ș
tin
ț
ele
acestora
despre
procesul
de
descentraliza re
ș
i
deconcentrare,
despre

rela
ț
ii
între
diferitele
structuri
ș
i
organisme,
monitorizarea
procesului
de
implementare,

încât
aplicarea
măsurilor
de
reformă
să
ducă
la
o
mai
buna
calitate
a
serviciilor
oferite.

Dintre
măsurile
importante
care
să
sprijine
această
prioritate
putem
men
ț
iona:
elaborarea

unui
sistem
standard
de
norme
ș
i
proceduri
care
să
sprijine
implementarea
Strategiei;

sporirea
capacită
ț
ii
autorită
ț
ilor
locale
pentru
gestionarea
ș
i
furnizarea
de
servicii

descentralizate
noi;
pregătirea
de
resurse
umane
noi
necesare
sus
ț
inerii
procesului
de

32

descentralizare
ș
i decon centrare.

Capitolul 3

Descentralizarea serviciilor publice de învă
ț
ământ în România

Descentralizarea
serviciilor
publice
de
învă
ț
ământ
este
un
demers
necesar
ș
i
inevitabil,

având
în
vedere
importan
ț
a
acestuia
pentru
to
ț
i
factorii
implica
ț
i
în
serviciile
de
educa
ț
ie

oferite
de
către
institu
ț
iile
de
învă
ț
ământ
din
România,
dar
ș
i
pentru
managementul
ș
colar

actual.
Chiar
dacă
descentralizarea
a
fost
dezbătută
încă
din
primii
ani
de
după
1989,
în
lipsa

unei
strategii
clare
ș
i
coerente,
măsurile
care
au
fost
luate
fiind
par
ț
iale,
iar
procesul
în
sine
a

înregistrat
multe
sui
ș
uri
ș
i
coborâ
ș
uri.
Strategia
de
descentralizare
a
serviciilor
publice
de

învă
ț
ământ
aprobată
prin
Memorandum
în
ș
edin
ț
a
de
Guvern
din
data
de
20
decembrie
2005

este
un
document
care
reprezintă
punctul
de
plecare
al
acestui
„exerci
ț
iu”,
definind,
pentru

prima
dată,
o
op
ț
iune
precisă
pentru
descentralizarea
învă
ț
ământului
din
România.
Modelul
de

descentralizare
trebuie
să
fie
construit,
negociat,
rezultând
un
compromis
între
nevoile
ș
i

aspira
ț
iile
grupurilor
cu
interese
în
educa
ț
ie:
cadre
didactice,
părin
ț
i,
elevi,
administra
ț
ia

publică
centrală,
administra
ț
ia
publică
regională
ș
i
locală,
angajatorii
împreună
cu
asocia
ț
iile

patronale,
organiza
ț
iile
profesionale,
organiza
ț
ii
sindicale,
institu
ț
iile
de
învă
ț
ământ
ș
i

cercetare
ș
i societatea civ ilă.

Din
punct
de
vedere
al
reformei
educa
ț
iei,
una
dintre
direc
ț
iile
manageriale
ale

învă
ț
ământului
românesc
fiind
descentralizarea
acestuia
din
punct
de
vedere
institu
ț
ional,
dar

ș
i
educa
ț
ional
propriu-zis,
prin
combinarea
deciziilor
de
politică
educa
ț
ională
centrală
cu

deciziile
de
politică
educa
ț
ională
locală
(disciplinele
fiind
la
decizia
ș
colii,
înfiin
ț
area
de

consilii
de
proiecte
curriculare
locale,
prin
finan
ț
are
locală
a
institu
ț
iilor
de
învă
ț
ământ,
cu

ajutorul
parteneriatelor
pe
care
acestea
le
au
cu
reprezentan
ț
ii
comunită
ț
ii
socio-economice

locale
etc.).
Importantă
în
definirea
direc
ț
iei
descentralizării
este
viziunea
care
a
fost
propusă:

din
perspectiva
dezvoltării
durabile
dar
ș
i
a
globalizării
educa
ț
iei,
pentru
a
putea
crea

premisele
necesare
asigurării
calită
ț
ii
în
educa
ț
ia
din
România
ș
i
a
utilizării
eficiente
a

resurselor,
descentralizarea
este
constituită
într-un
demers
dinamic
care
presupune
implicare

ș
i
responsabilizare,
precu m
ș
i
gândire
strategică
ș
i
control.
Ș
coala
fiind
principalul
factor
de

decizie,
în
condi
ț
iile
în
care
este
asigurată
participarea
ș
i
consultarea
tuturor
factorilor

33

implica
ț
i.
Din
perspectiv a
managerială,
aceasta
semnifică
trecerea
la
ceea
ce
în
literatura
de

specialitate se regăse
ș
te ca „management centrat pe unitatea
ș
colară”.

Schimbarea
propusă
este
considerată
„cea
mai
radicală
formă
de
descentralizare”:

deoarece
cele
mai
importante
decizii,
cele
privind
resursele
umane,
resursele
financiare
ș
i

resursele
materiale,
dar
ș
i
decizii
curriculare
au
trecut
de
la
nivelul
central
(Ministerul

Finan
ț
elor
Publice)
ș
i
regional
(inspectoratele
ș
colare
jude
ț
ene)
la
nivel
local.
Aceasta

înseamnă
că
unită
ț
ile
ș
colare
au
ob
ț
inut
autoritatea
de
a
face
schimbări
în
planul
curricular,

planurile
de
dezvoltare
al
institu
ț
iei
sunt
dezvoltate
la
nivel
local,
resursele
necesare
pentru

func
ț
ionarea
ș
colii
ș
i
implementarea
planurilor
de
dezvoltare
sunt
transferate
institu
ț
iei
de

învă
ț
ământ;
cadrele
didac tice
au
o
răspundere
sporită
în
dezvoltarea
institu
ț
ională;
ș
colile
au

autoritatea
pentru
a
lua
decizii
referitoare
la
dezvoltarea
profesională
al
cadrelor
didactice;

ș
colile
trebuie
să
î
ș
i
gestioneze
resursele
umane;
concentra rea
pe
rezultatele
învă
ț
ării;

directorii
sunt
selecta
ț
i
ș
i
numi
ț
i
de
către
comunitate
fiind
folosite
criterii
transparente
ș
i
sunt

numi
ț
i
pe
durată
determi nată,
ace
ș
tia
pot
fi
revoca
ț
i
sau
contractul
lor
nu
va
fi
reînnoit
dacă

rezultatele
propuse
nu
sunt
atinse;
informa
ț
iile
referitoare
la
rezultatele
învă
ț
ării
în
general,

devin publice.

Definită
generic,
descentralizarea
face
referire
la
transferul
de
autoritate
decizională
în

josul
ierarhiei
organiza
ț
iei
sau
în
afara
acesteia.
Astfel
în
ț
eleasă,
aceasta
are
două
mari

dimensiuni
esen
ț
iale:
deconcentrarea,
făcând
referire
la
delegarea
autorită
ț
ii
de
decizie
de
la

nivelurile
centrale
la
nivelurile
regionale
ș
i
cele
locale,
iar
descentralizarea
propriu-zisă

constă
în
transferul
autorită
ț
ii
de
decizie
în
exteriorul
organiza
ț
iei,
la
autorită
ț
ile
publice

locale
reprezentative.
În
sensul
acesta,
deconcentrarea
înseamnă
transferul
autorită
ț
ii

decizionale
de
la
Ministerul
Educa
ț
iei
Na
ț
ionale
spre
inspectorat e
ș
i
unită
ț
i
de
învă
ț
ământ,
ca

ș
i
niveluri
organiza
ț
ionale
ale
sistemului
de
învă
ț
ământ,
iar
descentralizarea
ar
constitui

transferul
autorită
ț
ii
decizionale
la
Ministerul
Educa
ț
iei
Na
ț
ionale
la
consiliile
jude
ț
ene,

consiliile
locale
ș
i
către
primari.
Descentralizarea
serviciilor
publice
de
învă
ț
ământ
reprezintă

transferul
de
autoritate,
de
responsabilitate
ș
i
resurse
pentru
luarea
deciziilor
ș
i
a

managementului
către
unită
ț
ile
de
învă
ț
ământ
ș
i
comunitatea
locală.
Din
aspectele
acestea,

putem
deduce
că
nu
există
nici
sisteme
complet
centralizate
dar
nici
sisteme
complet

deconcentrate
sau
complet
descentralizate.
Nu
putem
spune
nici
în
prezent
că
sistemul
public

de
învă
ț
ământ
din
Româ nia
a
fost
supus
etapei
finale
al
procesului
de
descentralizare,
multe

34

dintre
deciziile
financiare
fiind
descentralizate,
iar
unele
deconcentrate.
Deciziile
privind

curriculumul
la
decizia
ș
colii
sunt
deconcentrate
(
ș
coala
decide,
având
avizul
Inspectoratului

Ș
colar Jude
ț
ean), dar
ș
i descentralizate (părin
ț
i
ș
i elevi).

35

Strategia descentralizării învă
ț
ământului preuniversitar adoptată prin Memorandum al

guvernului României în decembrie 2005

Descentralizar ea în educa ț ie pr esupun e:

●
Redistribuirea
tuturor
responsabilită
ț
ilor,
a
autorită
ț
ii
decizionale
ș
i
al
răspunderii

publice
​

​
pentru func
ț
ii educa
ț
ionale, de la nivel central cătr e nivelul local.

●
participarea
factorilor
non-administrativi,
al
reprezentan
ț
ilor
societă
ț
ii
civile,
la
luarea

deciziilor (părin
ț
i, mediul de afaceri, ONG, asocia
ț
ii profesionale, etc.).

●
transferul
competentelor
de
decizie
de
la
nivelurile
centrale
către
cele
locale
sau

organiza
ț
ionale,
cu
scopul
de
a
apropia
decizia
de
cei
care
beneficiază
de
serviciului

public de educa
ț
ie.

Argumentele
pe
care
Ministerul
învă
ț
ământului
le-a
adus
pentru
implementarea
strategiei

de descentralizare învă
ț
ământului preuniversitar din România sunt următoarele:

●
Descentralizarea
nu
este
un
scop în
sine,
​
aceasta
se
înscrie în
strategia
de

descentralizare
cu
scopul
de
a
crea
un
sistem
deînvățământ
organizat
ș
i
finan
ț
at

conform
rigorilor
europene în
privin
ț
a
asigurării
calită
ț
ii
procesului

instructiv-educativ,
accesul
liber,
egal
ș
i
deplin
al
copiilor
ș
i
tinerilor
la
actul

educațional,
adaptarea
ofertei
educa
ț
ionale
la
nevoile
ș
i
interesele
beneficiarilor
direc
ț
i

ș
i indirec
ț
i.

●
Eficacitatea
descentralizării
trebuie să
se
reflecte în
valoarea adăugată ̆în
educa
ț
ie,

fiind materializată
prin
capacitatea
de
integrare
al
tinerilor
absolven
ț
iîn
societate,

capacitatea
competentelor
profesionale
pe
care
le-au
dobândit
ș
iîn
func
ț
ie
de
ocuparea

pie ței for ț ei de muncă la nivel local ș i na ț ional.

●
Descentralizarea
nu
poate
produce
dezechilibre
ș
i
distorsiuni în
conducerea,

organizarea
ș
i
sus
ț
inerea
de
la
nivelul
na
ț
ional
al
sistemului
deînvățământ.
Acest

proces
asigură
repartizarea clară
ș
i
bine delimitată
a
puterii
de
decizie
intre
institu
ț
iile

reprezentative
al
comunită
ț
ilor
locale
ș
i
regionale
ș
i
cele
de
la
nivel
na
ț
ional.
De

asemenea,
descentralizarea
deciziei
presupune
​
dezvoltarea
sistemului
de

36

monitorizare,
evaluare
​
ș
i
control
deopotrivă
din
partea
comunită
ț
ii
locale,
precum
ș
i

al institu
ț
iilor
ș
i organismelor guvernamentale de specialit ate.

●
Succesul
descentralizării
este
bazat în
principal
pe
echilibrul
între
autoritate
ș
i

responsabilitate, precum
ș
i capacitatea resurselor umane
ș
i fluxurile de informa
ț
ii,

Viziune

Din
perspectiva globalizării educației
ș
i
adezvoltării
durabile
pentru
a
crea
premisele

necesare asigurării calității învă ț ământului
ș
i
autilizării
eficiente
a
resurselor,
descentralizarea

este
consituită într-un
demers
dinamic
care
presupune
implicare
ș
i
responsabilizare,
precum
ș
i

gândire strategică
ș
i
control.
Modelul
de
descentralizare
propus conferă școlii
rolul
de

principal
factor
de
decizie
​
,
care
asigură
consultarea
ș
i
participarea
tuturor
actorilor
sociali
 
 
 

interesați.

Premise și diagnoză de sistem
 

Acțiunile
guvernamentale
realizate în
perioada
1997-2004
pentru
modernizarea

învățământului
preuniversitar
ș
i
alcompatibilizării
cu
sistemele
deînvățământ
europene
s-au

materializat în
adoptarea
ș
i
aplicarea
unui
set
de
acte
normative
care
au
asigurat
transferul
de

la
nivelul
central
alunităților
deînvățământ
ș
i
consiliilor
locale
alresponsabilităților
ș
i

atribuțiilor
cu
privire
la
structura
ș
i
con
ț
inutul
procesului
deînvățământ,
larețeaua școlară,

administrarea
ș
i
finan
ț
area unităților
deînvățământ
ș
i
la
politicile
din
domeniul
resurselor

umane.

Domenii ale sistemului care au fost supuse descentralizării
 

Transferul
de
decizie
de
la
nivelul
central
către
cel
local
s-adesfășurat în
ritmuri

diferite
pe
domenii
ale
sistemului:
curriculum,
administrarea unității
deînvățământ,
resurse,

politici
de
personal
etc,într-un
cadru
legislativ în
care
predomină
prevederile
contradictorii,

generând unele incoerențe și disfuncționalități în sistem.

a. Curriculum
 

CurriculumulNațional
​
din România
are două
componente:
curriculum
nucleu,
care
 
 

corespunde
trunchiului
comun
din
planurile
deînvățământ și
curriculum
la
decizia școlii

37

(numit
curriculum în
dezvoltare locală în
cazul învățământului
profesional și
tehnic).
Raportul

dintre
cele două
componente
a
fost
mereu
modificat
deschimbările
aduse
planurilor
de

învățământ,
iar,în
ultima perioadă, această
schimbare
a
dus
la
o
reducere substanțială
a

curriculum-ului la decizia școlii.

În
prezent
​
,
curriculumul
la
deciziașcolii
​
sestabilește, în
multe
cazuri, înfuncție
de

 
 
 
 
 

“nevoile”
demenținere/vacantare
a
unor
posturi
didactice și
nuînconcordanță
cuopțiunile

elevilor/părinților ,
aleagenților
economici
sau
ale
politicii
de
dezvoltare
a
zonei.
Ponderea

acestuia este redusă și nu există o logică clară a distribuirii în funcție de nivelul de școlaritate.

Planurile
deînvățământși
programeleșcolare
​
sunt
elaborate
de
Comisiile Naționale
care
 
 
 
 
 
 

se
constituie și
sunt
aprobate
la
nivelul
MEdC.
Consiliul Național
pentru
Curriculum avizează

aceste documente, iar aprobarea se face prin ordin de ministru de către MEdC.

Există
o
serie
dedisfuncționalități
legislative înprivința
distribuirii
rolurilor și

responsabilităților în
elaborarea și
aprobarea
curriculum-ului. Deși există
oagenție

profesionalizată în
subordinea
MEdC
care
ar
trebui săaibă
responsabilitatea elaborării și

revizuirii
curriculum-ului,
aelaborării
politicilor
curriculare,
aceasta
are
doar atribuția
de
a

aviza documentele propuse de Comisii Naționale constituite la nivelul ministerului

b.Evaluarea și certificarea
 

MEdC
este
responsabil
pentru
elaborarea
metodologiilor
specifice
referitoare
la
evaluarea

prin
teste și
examene naționale.
Serviciul Național
de
Evaluare și
Examinare
(SNEE)

elaborează
subiectele
pentru
aceste
teste și
examene,
iar
administrarea
lor
serealizează
prin

ISJ și centrele de testare / examinare / evaluare.

În
ceea
ceprivește
certificarea pregătiri
profesionale, în
prezent
evaluarea
este realizată
de

personalul
didactic
care asigură și
formarea și
care
nu
esteîn
toate
cazurile
certificat
pentru
a

realiza această activitate, intrând în contradicție cu prevederile normei europene EN 45013.

c. Rețeaua școlară și fluxurile de elevi
 

38

Conform
procedurii
curente, școlile înaintează
ISJ
propunerile
de
plan
deșcolarizare, în

vederea aprobării. Până
la
nivelul
clasei
a
VIII-a
aceste
propuneri
sebazează
pe
analiza

situației demografice.

Rolul
ISJ
este
de
a
sigura
accesul
laeducație
pentru toți
elevii
devârstă școlară (asigură

corespondența dintre numărul de elevi și locurile existente în școli).

Planurile
deșcolarizare
sunt încă
fundamentate
pesituația existentă, în
termeni
de
filiere,

profiluri șispecializări,
precum și
de
norme
didactice.
Rolul
consilierii șiorientării școlare și

profesionale, deși important, nu își face simțite efectele la nivelul necesar .

Cu
privire
la
politicile
privind rețeaua școlară,
actele
normative
adoptate în
anul
2004
au
adus

prevederi
care asigură
includerea înunitățile
deînvățământ
cu
personalitate juridică
a

structurilor școlare
cunumăr
mic
de
elevi,
ineficiente
din
punct
de
vedere
al
managementului

financiar și administrativ și cu o slabă capacitate de dialog în fața autorităților publice locale.

Este
necesar
ca
pentru
viitor să
se
precizeze
mai
claratribuțiile autorităților
publice
locale
la

deciziile
cu
privire
laînființarea,
reorganizarea,
restructurarea șidesființatea unităților
de

învățământ,
MEdC urmând săîși
asume responsabilitățile
cu
privire
la
autorizarea și

acreditarea funcționării
acestora
pebază
de
standarde și
indicatori stabiliți
prin
lege,
precum

și evaluarea calității educației.

d. Conducere și administrare
 

În
conformitate
cu
actualul
cadru
legislativ,
patrimoniul școlilor
–
terenurile șiclădirile
–

aparține
domeniului
public
al
comunelor, orașelor și
municipiilor și
este în
administrarea

consiliilor locale/județene în
acăror rază teritorială îșidesfășoară
activitatea.
Prin
bugetele

locale
seasigură finanțarea școlilor .
Administrarea curentă
a
patrimoniului și
a
fondurilor

școlii
serealizează
la
nivelul
consiliilor
locale;
doar înjudețele-pilot
administrarea șiexecuția

bugetară se realizează la nivelul școlii.

Finanțarea școlilor
nu
este corelată
cu
obiectivele
de
dezvoltare
ale
acesteia,
stabilite
prin

planurile
de
dezvoltare instituțională,
corelate
cu
planurile
de
dezvoltare
alecomunității.

Decizia
privind prioritățile
de
dezvoltare
aleșcolii
nuimplică
de
fiecare dată
participarea

39

administrației
publice
locale,
prin
care
vine finanțarea. Excepție
de
laaceastă situație
fac

județele pilot.

Prin
lege
se
prevede cășcoala
estecondusă
de
un
consiliu
deadministrație
iar
directorul
care

ar
trebui să
se
subordoneze șisă
aplice
deciziile
consiliului
deadministrație,
estepreședintele

acestui
organism.
De
asemenea, în
continuare,
consiliul
deadministrație
este
format în

majoritatea
sa
din
cadre
didactice
acăror
preocupare esențială stabilită
prin
lege
este

îndeplinirea atribuțiilor
profesionale
de
instruire șieducație și
nu
conducere,
administrare și

finanțare a școlii.

e. Resursele umane
 

Efectele
procesului
deînvățământ
sunt
date, înmăsură covârșitoare,
decalitățile
profesionale

ale
personalului
didactic,
de
gradul
de
angajare
al
acestora înîndeplinirea responsabilităților

privind
educarea
elevilor. Și,deși
comunitatea locală și
conducerea școlii
sunt
primele

interesate
de
calitatea și
efectele
procesului
educativ
dinșcoală,
acestea
sunt
lipsite, în

prezent, de orice drept de decizie în legătură cu numirea, normarea și salarizarea personalului.

Conducerile
deșcoli
sunt
primele
responsabile
pentru
calitatea și
efectele
procesului

instructiv-
educativ
dar
deciziile
privind selecția,
angajarea și
eliberarea
personalului
didactic

aparțin
Ministerului Educației șiCercetării și
ISJ,
iar
salarizarea și
normarea
personalului

didactic
sunt
rigid
stabilite
prin
lege,
conducerea școlii neavând
posibilitatea
ca
printr-o

normare și
salarizare
flexibile sărăspundă
nevoilor
de
mobilitate,
schimbare curriculară
sau

de stimulare a cadrelor didactice cu performanțe.

Formarea și
dezvoltarea profesională
a
resurselor
umane
din
sistemul
deînvățământ
este

centralizată și
nu
secorelează întotdeauna
cu
nevoile și
interesele
beneficiarilor
individuali

(cadre
didactice,
manageri) șiinstituționali.
Nuexistă
un
sistem
ascendent
de
identificare
a

nevoilor
de
formare
ale
cadrelor
didactice,
care să
fundamenteze investițiile și
programele în

acest domeniu.

f. Politicile de finanțare
 

40

În
conformitate
cu
Legea
nr.
354/2004
pentru
modificarea și
completarea
Legii

învățământului
nr.
84/1995 și
metodologiile
de
aplicare
a
prevederilor
acesteia,
baza
de
calcul

a
fondurilor
alocate unităților
deînvățământ
prin și
din
bugetele
locale
o
constituie
costul

standard/elev
saupreșcolar
determinate
pebază
de
indicatori
fizici
de
consum,
pe
nivele și

tipuri/filiere
deînvățământ.
La
alocarea
fondurilor, alături
de
costul
standard
/
elev,
se
vor
lua

în
calcul,
de
asemenea,
indicatori
decorecție
care țin
seama
de
densitatea
de
elevi
dinzonă,

severitatea
unor
dezavantaje
de
ordin
economic și
social,
ponderea în
diferite unități
de

învățământ a elevilor aparținând unor minorități naționale etc.

34
Sistemul
definanțare
conturat
de
prevederile
actelor
normative
adoptate în
anul
2004 prezintă

însă unele limite, generatoare de disfuncționalități, și anume:

●
alocarea
fondurilor
de
la
bugetul
de
statcătre
bugetele
locale
nu
poate
luaîn
calcul

costurile
standard, și
cuatât
mai
mult,
indicatorii
decorecție atâta
timp cât
acele

fonduri se referă exclusiv la burse și la cheltuielile de personal;

●
alocarea către
consilii
locale șișcoli
a
fondurilor
pentru
salarii
pebază
de
costuri

standard/elev
nu
se
poate
face fără
a
provoca
serioase disfuncționalități în
plata

salariilor, atâta
timp cât
normarea și
salarizarea
sunt
stabilite
rigid
prin
lege
pe
grade și

tranșe de vechime a personalului didactic;

●
alocarea
fondurilor
de
la
bugetul
de
stat către
bugetele
locale
prin
intermediul

consiliilor județene conferă
acestora
dinurmă,
statutul
de
verigi
intermediare
de

alocare
care
ar
putea îngreuna sau/și
altera
procesul
de
repartizare obiectivă
a

fondurilor;

●
metodologia
de
calcul și
fundamentare
a
costurilor
standard și
a
indicatorilor
de

corecție, elaborată
de
CNFIP
care
sefolosește în
prezent înjudețele-pilot
ca

instrument
de
simulare
aproiectării
bugetare șiîn
alocarea
fondurilor
nurăspunde

complet
criteriilor
de
alocare
stabilite
de
lege șiîn
primul rând
al
criteriilor
de
calitate

și performanță educațională;

●
actualul
sistem
de
fundamentare
aproiecțiilor
bugetare și
alocare
a
fondurilor
nu
este

susținut
de
un
sistem
de
culegere,
transmitere și
prelucrare
a
datelor
care să
confere

34

​
http://www.cdep.ro/proiecte/2004/200/20/9/leg_pl229_04.pdf
​
. Accesat 29.04.2019

41

obiectivitate șisiguranță înlegătură
cu
gradul
definanțare
alfiecărei unități
de

învățământ și cu nevoile ei reale de fonduri.

Impactul estimat al procesului de descentralizare
 

a)
​la nivelul școlii
:

●democratizarea vieții școlii;

●inovație și diversificare a ofertei școlare;

●asumarea responsabilă a deciziilor privind calitatea procesului

instructiv-educativ și a condițiilor de realizare a acestuia;

b)
​
la nivelul consiliului local
​
:

●implicarea reală și efectivă în funcționarea și dezvoltarea serviciului

educațional;

●asumarea de către autoritățile locale a responsabilității privind furnizarea de

servicii educaționale;

●dezvoltarea comunității prin transformarea școlii în centru de informare și

dezvoltare pentru comunitate;

c)
​la nivelul societății
:

●corelarea mai bună dintre oferta și cererea pe piața muncii;

●integrarea socială prin diferențiere a absolvenților , în funcție de competențe și

●opțiuni;

●promovarea valorilor autentice și a tradițiilor specifice.

​
PRINCIPIILE PROCESULUI DE DESCENTRALIZARE
 

●Răspunderea publică
.

●Autonomia instituțională.
 

●Apropierea centrului de decizie de locul actului de educație
.

●Transparența actului decizional
.

●
Valorizarea resursei umane

●
Subsidiaritatea
​
.

●Diversitatea culturală și etnică
.

●Abordarea etică a serviciului educațional
.

42

Descentralizarea serviciilor publice de sănătatea din

România

În
sistemul
sanitar românesc preocupările
pentru
descentralizare
sunt
vechi,
iar
prima

reformă sanitară
din
anii
„90
a
demarat
prin încercarea
(mai
mult
sau
maipuțin reușită)
de
a

descentraliza
a
sectorul
primar
deîngrijiri
desănătate.
Modelul
privind
descentralizarea

serviciilor
publice
de
sănătate,
fiind
preconizat
să
sedesfășura în
mai
multe
etape,
ajungănd
la

nivelul
anului
2009,
la
moment în
care
accentul
a
fost
pus
pe
“accelerarea
procesului
de

descentralizare
din
sistemul
desănătate și
pecreșterea
gradului
de
implicare
din
partea

administrației
locale în
managementul
din
spitale”,
conform direcțiilor
deacțiune
din
sectorul

sanitar prevăzute în
Programul
de
Guvernare
din
perioada
2009-2012.
Deoarece această

direcție
deacțiune
a
fostcompletată
de
altedirecții
care
avizează
componente
principale
ale

sistemului
sanitar (prevenție,
promovare,
armonizare legislativă
la
nivel
european,
reforma

pentru asigurările
desănătate, finanțare europeană,
dezvoltarea
infrastructurii,
dezvoltarea

parteneriatelor
dintre
public
ș
i
privat,
integrarea
tuturor
serviciilor
sanitare înrețelele

complexe
deasistență,
pornind
de
la
medicina primară până
la
nivel
spitalicesc,
etc.)
putem

afirma că
politicile
preconizate
au
o
amprentă evidentă
cu
privire
la
planificarea
pe
termen

scurt și mediu din domeniul sanitar .

Anul
2010
a
reprezentat, după
olungă întârziere,
momentul
de
realizare
a

descentralizării activității
de
ocrotire
alsănătății
prin
trecerea
tuturor
spitalelor
din

administrarea
Ministerului Sănătății în
administrarea
acestora
de
către autoritățile
publice

locale
(consilii județene și
consilii
locale). În
acest
capitol
am
analizat
modul în
care
s-afăcut

transferul
de
proprietate și
cum
a
fost
elaborată
asigurarea finanțării unităților
de
ocrotire
a

sănătății.
Subliniem, încă
de
laînceput, că
procesul
de
descentralizare
aactivităților
medicale

este
omăsură necesară și
care
trebuia
să
fieluată
cu
mult
timp înainte.
Responsabilizarea

tuturor autorităților
publice
locale în
gestionarea
nevoilor
publice
este
principiul
care
trebuia

pusînpractică în
domeniul
sanitar așa
cum
a
fostfăcut înasistența comunitară,
la
serviciile

publice, învățământ, sport, cultură, etc.

43

Potrivit
Hotărârii
de
Guvern
privind
Strategia
de
descentralizare
din
sistemul
de

sănătate,
publicată
în
„Monitorul
Oficial“
in
anul
2009,
spitalele
aflate
în
subordinea

Ministerului
Sănătății
au
fost
transferate
către
autoritățile
locale,
din
1
ianuarie
2010.
Ca

urmare,
finanțarea
acestora
este
realizată
din
trei
surse:
de
la
Ministerul
de
sănătate,
pentru

programele
de
sănătate,
Fondul
Național
Unic
al
Asigurărilor
Sociale
care
privesc
serviciile

medicale
contractate
cu
Casa
Județeană
de
Sănătate
dar
și
de
la
bugetele
locale
ale
primăriilor

ș
i
consiliilor
județene.
De
asemenea,
directorii
sunt
numiți
de
către
primarii
sau
prefecții
din

teritoriu.

Principalele
direcții
pe
care
le
urmăre
ș
te
strategia
de
descentralizare
din
sistemul
de

sănătate
sunt
trecerea
de
la
sistemul
centralizat
de
stat
spre
un
un
sistem
care
să
fie
finanțat

din
mai
multe
surse
și
dirijarea
anumitor
responsabilități
către
factorii
de
decizie
din
teritoriu,

deoarece
ace
ș
tia
cunosc
cel
mai
bine
nevoile
cetă
ț
enilor
din
comunitățile
pe
care
le
conduc,
cu

privire la deficiențele sau performanțele unită
ț
ilor medicale.

Actul
normativ
prevede
1
ianuarie
2010
ca
fiind
termenul
de
demarare
al
transferului

către
autoritățile
locale
ș
i
județene,
urmând
să
fie
luate
în
calcul
cele
județene,
municipale,

orășenești
și
comunale,
spitalele
de
monospecialitate,
de
boli
cronice,
centrele
de
sănătate,

centrele
medicale,
centrele
de
tratament
și
policlinicile
cu
plată.
Astfel,
toate
spitalele

județene
au
trecut
în
administrarea
consiliilor
județene,
spitalele
municipale
în
administrarea

consiliilor
municipale,
iar
spitalele
orășenești
și
comunale
au
trecut
în
administrarea

consiliilor
locale.
În
subordinea
ministerului
au
rămas
doar
institutele
clinice,
institutele

naționale
de
cercetare,
spitalele
regionale
dar
și
anumite
spitale
care
au
fost
declarate
de

interes național, unde sunt realizate acte medicale de înaltă performanță.

Directorii de spitale sunt numi
ț
i de către primari sau prefec
ț
i.

Reforma
descentralizării
sistemului
de
sănătate
prevede
că
numirea
în
funcțiile
de

manageri
în
unitățile
medicale
care
au
fost
transferate
din
subordinea
Ministerului
sănătă
ț
ii
să

se
facă
de
către
primarii
sau
prefecții
din
aria
respectivă,
la
propunerea
Consiliului
de

Administrație
al
fiecărei
unități
în
parte.
Acest
consiliu
de
administra
ț
ie
fiind
alcătuit
din

reprezentanți
ai
Ministerului
Sănătă
ț
ii,
ai
caselor
de
asigurări
de
sănătate,
ai
consiliilor

județene
sau
locale
și
reprezentan
ț
i
ai
organizațiilor
profesionale
de
nivel
județean
cum
ar
fi:

Colegiul Medicilor, Ordinul Asistenților Medicali și Moașelor.

44

În
cazul
spitalelor
clinice
ș
i
anume
cele
în
care
se
face
și
învățământ
medical,
în
Consiliul
de

administra
ț
ie fiind și repr ezentanți ai facultății de medicină.

Spitalele fiind finan
ț
ate din trei surse

Unitățile
sanitare
transferate
sunt
finanțate
din
trei
surse
ș
i
anume
din
Fondul
Național
Unic

de
Asigurări
Sociale
de
Sănătate
cu
privire
la
serviciile
medicale
care
au
fost
contractate
cu

casa
de
asigurări
de
sănătate
județeană,
a
doua
sursă
de
finan
ț
are
fiind
bugetul
de
stat,
prin

bugetul
Ministerului
sănătă
ț
ii,
pentru
programe
naționale
de
sănătate,
dotarea
cu
aparatură
de

înaltă
performanță,
pentru
acțiuni
de
sănătate
cum
ar
fi:
cercetare,
bugetele
unită
ț
ilor
sau

compartimentelor
de
primiri
urgențe,
precum
de
la
bugetele
locale
pentru
diferite
tipuri
de

cheltuieli.
Administrația
publică
locală
poate
să
finan
ț
eze
reparațiile
curente
ș
i
cele
capitale,

costul
utilităților,
modernizările
și
achizițiile
de
obiecte
de
inventar,
echipamente
și
aparatură

medicală.

Sondaj în rândul pacienților înainte și după transferul spitalelor la primării

Conform
hotărârii
de
guvern,
Ministerul
Sănătă
ț
ii
evaluează
gradul
de
satisfacție
a
pacienților

cu
privire
la
calitatea
serviciilor
medicale
oferite
de
către
unitățile
medicale
transferabile
în

ultimul
trimestru
din
anul
2009,
înainte
de
trecerea
spitalelor
la
autoritățile
administrației

publice
locale,
dar
și
după
o
perioadă
de
un
an
de
funcționare
în
noua
formulă,
ș
i
anume
la

sfârșitul
anului
2010
și
începutul
lui
2011.
Evaluarea
gradului
de
satisfacție
a
pacienților
fiind

realizată
de
autoritățile
locale
dar
și
direcțiile
de
sănătate
publică,
iar
rezultatul
fiind
transmis

Ministerului Sănătății.

Reorganizarea structurilor Ministerului sănătă
ț
ii

Aceeași
hotărâre
de
guvern
prevede
restructurarea
și
reorganizarea
anumitor
structuri

care
apar
ț
in
ministerului
dar
ș
i
declinarea
competențelor
acesto ra.
Prin
urmare
autorități
de

sănătate
publică
fiind
transformate
în
Direcții
de
Asistență
Medicală,
trecând
în
subordinea

consiliilor
județene
chiar
de
la
începutul
anului
2010.
Aceasta
coordonând
toate
activitățile

de
asistență
medicală
din
județ,
dar
ș
i
din
Capitală,
reprezentând
autoritatea
locală
în
consiliul

de
administrație
al
spitalului,
va
aloca
resursele
proprii
la
nivel
local
și
județean,
va
aviza

45

bugetele
de
venituri
și
cheltuieli
ale
unităților
medicale,
precum
și
planul
de
investiții
și

cheltuielile
de
capital
(finanțate
de
la
bugetul
local)
și
va
aviza
propunerile
de
achiziție
de

echipamente de înaltă performanță, inclusiv cele finanțate de MS.

De
asemenea,
Institutul
Național
de
Sănătate
Publică
(INSP),
creat
prin
reorganizarea

institutelor
sau
centrelor
de
sănătate
publică,
va
cuprinde
trei
centre
naționale
de
supraveghere

și
control
al
bolilor,
de
supraveghere
a
mediului
comunitar
și
muncă
și
de
promovare
a

sănătății.
Tot
în
structura
INSP
vor
intra
și
unitățile
funcționale
externe,
cu
profil
de
activitate

profesională
identică
cu
al
centrelor
naționale,
distribuite
în
teritoriul
național
în
locația

actualelor
institute
sau
centre
de
sănătate
publică.
Astfel,
consideră
reprezentanții
MS,
„va
fi

asigurat
un
sistem
informațional
coerent
pentru
supraveghere,
având
posibilitatea
optimă

pentru
alertă
și
răspuns
precoce
în
toate
situațiile
de
risc
sau
critice,
care
constituie
amenințări

pentru starea de sănătate a populației“.

35
În analiza procesului de descentralizare al unităților sanitare am urmărit două elemente:

1. Modul în care a fost realizată descentralizarea administrării spitalelor;

2.
Sistemul
definanțare
alunităților
de
ocrotire
asănătății
înainte
ș
i
după
ca
acestea
să

fie în patrimoniul autorită
ț
ilor locale.

Pe
primul
palier
al
acestei
analize,
cel
al
modului
de
realizare
al
procesului
de

descentralizare,
trebuie
precizat că
structurarea
spitalelor
pe
trei
mari
categorii
(cele
de

importanță națională
au
continuat
să
fie
administrate
de
Ministerul Sănătății;
cele
de

importanță regională șijudețeană
au
trecut în
administrarea
Consiliilor Județene;
cele
de

importanță locală
au
trecut în
administrarea
Consiliilor
Locale)
este
una justă,
dar
există

puncte
de
vedere
contrare în
privin
ț
a
spitalelor
regionale
pe
care
le
vom
analiza
separat. În

rest,
chiar
dacă
seobservă
o
mare interferență
a
politicului în
procesul reorganizării,
putem
să

apreciem descentralizarea administrării spitalelor ca ș i un că ș tig pentru România.

Totuși,
sunt
inexplicabile
căteva
elemente
ale
procedurii
de
predare-primire
alunităților

spitalicești.
Primul
ș
i
cel
mai
important,
de
ce
Ministerul Sănătății
nu
a
restructurat
spitalele

conform
analizelor
efectuate
privind închiderea
unor
spitale,
reducerea numărului
de
paturi,

comasarea
unor
spitale și
făcut
transferul în
administrarea autorităților
locale
spitale
care
după

scurt
timp
au
fost închise
sau
transformate încămine
debătrâni.
Al
doilea
element,
de
ce

35

​
http://www.cnpv.ro/pdf/analize2012/Reforma%20sistemului%20public%20de%20sanatate.pdf
​
.

46

această
procedură
de
predare-
primire
a
fost
unaforțată,
unele
consilii județene
ș
i
primării
au

fost constrânse să
preia
spitalele deși
nu
ș
i-au
dorit
acest
lucru.
Aceste două
aspecte

eviden
ț
iază
lipsa
de
responsabilitate
din
partea
factorului
politic
de
la
minister
pentru a-și

asuma
efectele
negative,
ale
acestui
proces
absolut
necesar.
Mai
mult,
aceste
efecte
sociale

sunt
amplificate
atunci când populația
este
de
parere căautoritățile
locale
sunt
incompetente și

nu pot administra eficient un spital, deși realitatea este diferită.

În
privin
ț
a
administr ării
decătre
consiliile județene
al
spitalelor
regionale
problema

finanțării
este
destul
decomplicată
deoarece
CNAS(Casa
Na
ț
ională
de
Asigurări
de
Sănătate)

decontează,
conform
standardelor
de
cost,
pentru
fiecare
pacient,
oanumită sumă
indiferent

de
domiciliul
acestuia.
Doar că,
la
spitalele
regionale,
după
procedurile
medicale,
sunt
trimise

cazuri
grave
care
nu
pot
să
fie
rezolvate
la
spitalele
locale,
necesitănd specialiști, îngrijire
ș
i

aparatură
medicală
mult
mai
costisitoare decât
în
cazurile obișnuite.
Deci
spitalele
regionale

vor
acorda îngrijire medicală pacienților
cu
un
cost
suplimentar
care
nu
poate
fi
suportat
de

către
consiliul județean
din
ariateritorială în
care
este
situat
spitalul
pentru
că
pacientul
nu

este
rezident
acolo,
ducănd
la
acumularea
de
datorii și
laînchiderea
acestor
spitale în

următorii ani.

Putem
aprecia că
standardul
de
cost
pentru
spitalele
regionale
trebuie
să
fie
modificat

pentru
cazurile
deurgență
pentru
pentru
a
nu
duce
la
unul
dinurmătoarele
scenarii:
spitalele

acumulează
datorii șifalimentează; refuză săprimească pacienții
din
afara județului

trimi
ț
ănd-i
spre
spitale naționale,
ceea
ce
duce
laîntârzieri în
tratarea pacienților ,întârzieri

care uneori pot să fie fatale.

Pentru
al
doilea
palier
al
analizei
ș
i
anume
finan
ț
area
spitalelor,
trebuie să
privim

retrospectiv susținerea
cheltuielilor
de
CNAS. În
tabelul
1
am
arătat evoluția
elementelor

patrimoniale înainte
ca
procesul
de
descentralizare
să
fie
implementat
ș
i
anume
perioada

2007-
2010
dar
ș
i
perio ada
imediat
următoare
după
ce
reforma
de
descentralizare
a
fost

aplicată.

Tabelul nr. 1
 
47

Evoluția indicatorilor bilanțieri ai Casei Naționale de Asigurări de Sănătate în anii
 
2007-2013
 
– mii lei –

Indicatorii

2007

2008

2009

2010

2011

2012

2013

Activ total

4.205.172,3

4.505.762,1

4.825.290,5

5.723.370,8

6.386.608.248

6.263.951.613

6.327.387.110

Datorii

totale

373.885,0

505.022,0

3.160.525,4

4.534.651,2

5.974.158.348

5.895.006.026

4.117.328.883

Activ net

3.831.287,3

4.001.740,1

1.664.765,1

1.188.719,6

345.149.938

368.945.587

2.210.058.227

Sursa:
​Bilanțul CNAS pe anii 2007-2010.

36
După
cum
putem
constata,
volumul
datoriilor
acumulate în
perioada
2007-2010
a

crescut întoți
anii,
valoarea
acestora depășind
5.8
miliarde
lei,
ceea
ce
înseamnă
aproximativ

80%
din
activul instituției.
Faptul că
CNAS
s-a
aflat în
pragul insolvenței în
anul
2010
ceea
ce

justifică
oarecum
graba
cu
care
s-afăcut
descentralizarea,
foarte
important,
majoritatea

spitalelor
au
fost
predate
cu
datorii
imense,
chiar dacă
acestea
sunt
recunoscute
deautoritățile

centrale.
Volumul
datoriilor
totale
a
continuat
să
crească
ș
i
în
anul
2011
respectiv
2012
pentru

că
institu
ț
iile
publice
jude
ț
ene
respectiv
cele
locale
au
avut
nevoie
de
timp
pentru
a
se

specializa
cu
noile
sarcini
în
ceea
ce
prive
ș
te
administrarea
spitalelor,
dar
putem
observa
că
în

anul 2013 cheltuielile totale au scăzut semnificativ.

În
privin
ț
a
indica torilor
bugetari
putem
constata că
veniturile
CNAS
auînregistrat

fluctuații
semnificative în
perioada
2007-2013.
Valorile înregistrate
fiind
prezentate în
tabelul

2.

36

​
http://www.cnas.ro/page/rapoarte-de-activitate.html
​
. Accesat 03.05.2019

48

Tabelul 2

Evoluția veniturilor Casei Naționale de Asigurări de Sănătate în perioada 2007-2013
 
– mii lei –

Indicatori

2007

2008

2009

2010

2011

2012

2013

Venituri

prognozate

ini
ț
ial

11.925.772

16.923.536

16.022.646

15.865.336

18.008.786

19.715.064

23.135.515,

Venituri

realizare

13.080.571

15.080.571

14.623.750

17.258.727

17.820.912

19.049.480

23.089.821

Sursa:
​Bilanțul CNAS pe anii 2007-2010.

37
Fundamentarea
veniturilor
de
la
Casa Națională
deAsigurări
deSănătate, așa
cum

putem
observa
din
tabelul
2,
arecarențe
importante
pentru
că
prevederile inițiale
sunt
mult

subrealizările
din
anul
2007,
iarînurmătorii
doi
ani
sunt
mult
supradimensionate,
de
aici

reiese
ș
i
nevoia
de
descen tralizare,
fiind
evident
că
sistemul
de
sănătate
nu
este
gestionat
cum

trebuie.
După
descentralizarea
acestora
putem
observa
că
veniturile
prognozate
sunt
destul
de

apropiate de veniturile realizate ca urmare a îmbunătă
ț
irii managementului din spitale.

Se
poate observă că
efectele
crizei
economice
au
fost
subestimate în
anul
2009,

ducănd
la
o
cre
ș
tereexponențială
a
datoriilor,
iar
decapitalizarea instituției să
fiealarmantă.

Situația în
2010
a
fost
una
contradictorie
pentru
că
fundamentarea
veniturilor
s-a
făcut în

conformitate
cu
nivelul constrângerii
economiei,
darîncasările
realizate
au
fost
cu
18%
mai

mari decât în 2009.

Putem
concluziona căfinanțarea sănătății
dinRomânia
aînregistrat
ocreștere

semnificativă în
ultimii
ani,
de
la
13
miliarde
lei
în
2007
la
28,7
miliarde
lei
în
2017 și
sunt

premise
caaceastă creștere
a
resurselor
alocate
în
sectorul
sanitar să
setransmită într-o

37

​
http://www.cnas.ro/page/rapoarte-de-activitate.html
​
.

49

creștere
acalității
serviciilor
medicale
din
sistemul
public
desănătate.
Pentru
a
se
putea

ajunge la acest obiectiv este necesară o mai bună gestiune a fondurilor publice.

Evoluția cheltuielilor efectuate în anii 2010-2017 este prezentată în tabelul 3.

Tabelul 3

Evoluția cheltuielilor la Casa Națională de Asigurări de Sănătate în anii 2010-2017

– mii lei –

Indicatori

2010

2011

2012

2013

2014

2015

2016

2017

Cheltuieli

prognozate

ini
ț
ial

17.724.985

18.008.786

19.715.064

21.289.443

22.585.539

23.555.709

26.711.999

29.444.857

Cheltuieli

realizate

17.507.384

17.820.912

19.459.331

23.135.515

22.902.208

23.489.864

26.106.026

29.321.786

Sursa:
​Bilanțul CNAS pe anii 2007-2010

38
Fundamentarea
cheltuielilor
este
mairealistă încomparație
cu
veniturile,
acest
lucru

este
atestat
dediferența mică între
valorile
prognozate șirealizările obținute. Totuși
putem

observa și
laaceastă instituție,
ca
la
multe
altele,
că
este
pusînpractică
principiului păgubos

conform căruia „bani prevăzu ț i în buget trebuie neapărat cheltuiți”.

Un
aspect
foarte
important în
procesul
de
descentralizare
care încă
nu
a
fost
bine

clarificat
sunt
sursele
definanțare
necesare
pentru
modernizarea
ș
i
dotarea
spitalelor
cu

aparatură și
instrumentar
medical.
Putem
aprecia că
rolul
Ministerului Sănătății
este
foarte

important în
consilierea autorităților
publice
locale
pentru
elaborarea
de
proiecte
necesare

obținerii
de
fonduri
europene.
Altfel,
aparatura
spitalelor
va
fi
tot
mai
veche, nemaipunând
la

socoteală deprecierea morală, ducănd la o scădere a calității serviciilor medicale.

38

​
http://www.cnas.ro/page/rapoarte-de-activitate.hml
​
.

50

Rolul prefectului în coordonarea serviciilor locale la nivelul unită
ț
ilor

administrativ teritoriale în plan teritorial

Institu
ț
ia
prefectu lui este
foarte veche
ș
i
tradi
ț
ională
în
administra
ț
ia
publică
din

România,
fiind
întâlnită
în
Muntenia
ș
i Moldova
înainte
de
Unirea
Principatelor
din
1859.

Este
adevărat
însă
că
cei
care
o
reprezentau
aveau
o altă denumire,
ș
i
anume"ispravnici
de

jude
ț
e"
sau
"ispravnici
administrativi".
​
Prima
apari
ț
ie
a
institu
ț
iei
prefectului
ca
atare
în

administra
ț
ia
societă
ț
ii
române
ș
ti
datează
din
a
doua
jumătate
a
secolului
XIX,
fiind

consacrată
prin
Legea
pentru
înfiin
ț
area
consiliilor
jude
ț
ene,
din
2
aprilie
1864
ș
i
Legea

comunală din 1 aprilie 1864, inspirate după modelul francez al timpului.

Prin
Legea
nr.2
din
14
aprilie
1864
se
reglementează
prima
împăr
ț
ire
administrativ-

teritorială
a
statului
român
în
jude
ț
e
ș
i
se
stabilesc
primele
organe
administrative
de
la
acest

nivel,
organe
care
ulterior
au
avut
ca
principală
menire
asigurarea
implementării
noului

cadru
legislativ
ș
i
a
măsurilor
inovatoare
impuse
în
cadrul
procesului
de
consolidare
ș
i

modernizare
a
statului.
În
plan
local,
principalul
rol
pentru
executarea
măsurilor
amintite
mai

sus l-a avut o institu
ț
ie no uă pentru administra
ț
ia românească – prefectul

39
Prin
Legea
nr. 5 din 1990,
din
9
iulie
1990,
reapare
în
administra
ț
ie
Prefectura,

organism
jude
ț
ean
numit,
care
să
coordoneze
activitatea
din
teritoriu
până
la
promulgarea
noii

Constitu
ț
ii.
În
conformit ate
cu
această
lege,
în
jude
ț
e
Institu
ț
ia
Prefecturii
era
formată
din

prefect, doi subprefec
ț
i, un secretar
ș
i membri.

40
Constitu
ț
ia
Rom âniei
​
,
adoptată
de
către
Parlament
ș
i
aprobată
în
decembrie
1991

prin
referendum,
repune
institu
ț
ia
prefectului
pe
principii
noi,
organizatorice
ș
i
func
ț
ionale,

pornind
de
la
tradi
ț
iile
române
ș
ti
în
materie.
Prefectul,
potrivit
prevederilor
Constitu
ț
iei
,
din

Legea
nr
69/1991
ș
i
Legea
nr.215/2001,
cu
privire
la
administra
ț
ia
publică
locală,
este

institu
ț
ia
care
reprezintă
Guvernul
pe
plan
local,
conducând
serviciile
publice
deconcentrate

ale ministerelor
ș
i celorla lte autorită
ț
i locale în jude
ț
.

41
Conform prevederilor
art.1
alin.
(2) din O.U.G.
nr. 179/2005
privind
modificarea
ș
i

completarea
Legii
nr. 340/2004
privind
prefectul
ș
i
Institu
ț
ia
Prefectului,
institu
ț
ia
prefectului

39

​
https://b.prefectura.mai.gov.ro/istoria-prefecturii-si-a-prefectului/
​
.

40

​
LEGE nr.5 din 19 iulie 1990
​

​
privind administrarea judetelor, municipiilor, oraselor și comunelor pana la organizarea de

alegeri locale, publicat în M.Of. nr. 92/20 iul. 1990

41

​
Legea nr 69/1991 si Legea nr.215/2001, cu privire la administra
ț
ia publică locală.

51

este
o
institu
ț
ie
publică
cu
personalitate
juridică,
patrimoniu
ș
i
buget
propriu
care
se

elaborează
ș
i
se
execută
în
condi
ț
iile
legii,
se
organizează
ș
i
func
ț
ionează
în
fiecare
jude
ț
cu

rolul
de
a
îndeplini
atribu
ț
iile
ș
i
prerogativele
conferite
Prefec tului
prin
Constitu
ț
ie,
Legea

nr. 340/2004
privind
institu
ț
ia
prefectului
modificată
ș
i
completată
prin
Ordonan
ț
a
de
Urgen
ț
ă

nr. 179/2004,
Legea
nr.181/2006
privind
aprobarea
O.U.G.
nr. 179/2005
pentru
modificarea
ș
i

completarea
Legii
nr. 340/2004,
Hotărârea
nr. 460/2006
pentru
aplicarea
unor
prevederi
ale

Legii nr. 340/2004 privind prefectul
ș
i Institu
ț
ia Prefectului
ș
i alte acte normative.

42
Autonomia
locală
dintr-un
stat
unitar,
nu
poate
să
fie
concepută
decât
în
anumite

limite. Nu
poate
fi
admis
ca
într-un
stat
de
drept,
legea să fie
nesocotită,
autoritatea

executivului
central
sau
al
justi
ț
iei
datorită
aplicării
autonomiei
locale. Autonomia
locală
nu

poate
să
fie
realizată
decât
în
cadrul
principiilor
statului
de
drept,
acest
principiu
fiind
unul

dintre
acestea. De
aici
legătura
care
trebuie să existe
între
autonomia
locală
ș
i
lege,
interesele

locale
(comunale,
municipale,
jude
ț
ene)
ș
i
interesele
na
ț
ionale
care
sunt
exprimate
prin
lege.

A
ș
a
se
explică
de
ce
în
ț
ările
democratice,
la
nivelul
unită
ț
ilor
administrativ-teritoriale
de
cel

mai
înalt
nivel,
a
fost
instituit
un
reprezentant
al
statului
ș
i
al
puterii
executive,
cu
rolul
de

veghere
asupra
aplicării
tuturor
legilor
de
către
autorită
ț
ile
administra
ț
iei
publice
locale,
care

sunt
organizate
pe
baza
autonomiei
administrative.
Conform
sistemul
francez,
rol
acesta,
la

noi,
l-a avut
prefectul,
situa
ț
ie
reglementată
de
Constitu
ț
ia
adoptată
în
1991,
care
la
articolul

122,
alin.
2,
prevede:
"Prefectul
este
reprezentantul
Guvernului
pe
plan
local
ș
i
conduce

serviciile
publice
descentralizate
ale
ministerelor
ș
i
ale
celorlalte
organe
centrale,
din
unită
ț
ile

administrativ-teritoriale"
.
Se
poate
observa
că,
pe
baza
principiului
de
deconcentrare, are loc

43
transferul
unor
atribu
ț
ii
care
le
revin
autorită
ț
ilor
centrale
ca
ș
i
dreptul
de
tutelă
administrativă

la
reprezentantul
local
al
acestuia
ș
i
anume
prefectul. Acestuia
îi
s-au
stabilit
atribu
ț
ii

generale,
cum
ar
fi
coordonarea
pe
plan
local al activită
ț
ii
serviciilor
teritoriale,
precum
ș
i

exercitarea
controlului
în
privin
ț
a
legalită
ț
ii
actelor
administra tive
ale
autorită
ț
ilor
publice

locale.

Prefectul este un
organ
unipersonal
al
administra
ț
iei
publice,
având
o
competen
ț
ă

materială
generală
ș
i
teritorială,
fiind
limitată
la
nivelul
jude
ț
ului
în
care
func
ț
ionează.
Legea

nr.
69/1991,
republicată,
prevede:
"Guvernul
nume
ș
te
câte
un
prefect,
ca
ș
i
reprezentant
al

42

​
Legea nr. 340/2004 privind prefectul
ș
i Institu
ț
ia Prefectului, Legea nr.181/2006 privind aprobarea O.U.G.

nr. 179/2005, Legea nr. 340/2004 respectiv, Hotarârea nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii

nr. 340/2004 privind prefectul
ș
i Institu
ț
ia Prefectului
​
.

43

Textul integral

52

său,
în
fiecare
jude
ț
respectiv
în
municipiul
Bucure
ș
ti"
.
Textul
citat
reluând
dispozi
ț
iile

44
cuprinse
în
articolul
122
(1)
din
Constitu
ț
ie.
De
aici
rezultă
că
prefectul este numit
în
func
ț
ie

printr-un act de autoritate
ș
i nu este ales.

În
circumscrip
ț
iile
administrativ-teritoriale
ale
statului,
jude
ț
ele
au
cea
mai
mare

întindere
iar
prefec
ț
ii
acestora
ac
ț
ionează
ca
reprezentan
ț
i
ai
Guvernului.
Ace
ș
tia
având
o

putere
de
direc
ț
ionare
ș
i
de
coordonare
a
serviciilor
ministeria le
deconcentrate,
în
acela
ș
i

timp, verifică respectarea legii de către autorită
ț
ile locale prin emiterea actelor administrative.

Prin
art. 30
alin. 2
Legea
nr.
90/2001,
prefectului,
ca
ș
i
reprezentant
al
Guvernului
pe

plan
local,
area
sarcina
de
"aplicare
a
politicii
Guvernului
în
unită
ț
ile
administrativ-teritoriale,

ș
i
obliga
ț
ia
de
a
asigura
executarea
actelor
Guvernului,
dar
ș
i
pe
cele
ale
ministerelor
ș
i
ale

celorlalte
organe
de
specialitate
din
subordinea
Guvernului".
Prin
statutul
său,
prefectul este

45
într-o
situa
ț
ie
de
subordo nare
în
raport
cu
guvernul
iar
prin
competen
ț
ele
sale
este
de
ț
inătorul

autorită
ț
ii
de
stat
în
jude
ț
,
fiind
reprezentantul
direct
al
primului -ministru
precum
al
fiecăruia

dintre mini
ș
tri.

În
calitate
de
supraveghetor
al
respectării
legii
de
către
autorită
ț
ile
locale,
acesta
poate

ataca
în
fa
ț
a
instan
ț
ei
de
contencios
administrativ,
hotărârile
care
au
fost
adoptate
de
consiliile

locale,
oră
ș
ene
ș
ti,
comunale,
municipale,
judetene
,
dar
ș
i
dispozi
ț
iile
emise
de
primari
ș
i
de

pre
ș
edin
ț
ii
comisiilor
jude
ț
ene,
în
cazul
în
care
consideră
că
actele
sau
prevederile
din
ele
sunt

ilegale.
Actul
sau
prevederile
care
au
fost
atacate
sunt
suspendate
de
drept.
Ca
urmare
al

exercitării
controlului
asupra
legalită
ț
ii
actelor
care
au
fost
adoptate
sau
emise
de
autorită
ț
ile

administra
ț
iei
publice
locale
ș
i
judetene,
dar
ș
i
de
pre
ș
edintele
consiliului
jude
ț
ean,
prefectul

poate
să
atace
în
fa
ț
a
instan
ț
ei
de
contencios
administrativ
acele
acte
în
termen
de
30
de
zile

de
la
comunicare,
dacă
con
ț
in
ilegalită
ț
i,
după
îndeplinirea
unei
proceduri
prealabile,
constând

în
solicitarea
motivată
adresată
autorită
ț
ilor
emitente
ale
actului,
în
termen
de
5
zile
de
la

comunicarea
acestuia
către
prefect,
de
a
finaliza
actul
în
vederea
modificării
sau
revocării

acestuia.

44

​
Legea nr. 69 din 26 noiembrie 1991
​
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 28

noiembrie 1991.

45

​
Legea nr. 90 din 26 martie 2001 privind organizarea
ș
i func
ț
ionarea Guvernului României
ș
i a ministerelor

publicat în
​
monitorul oficial nr. 164 din 2 aprilie 2001

53

Pentru
îndeplinirea
atribu
ț
iilor care îi
revin,
prefectul
emite
ordine
cu
caracter

normativ
ș
i
individual,
în
condi
ț
iile
legii.
Ordinele
care
definesc
măsuri
cu
caracter
tehnic
sau

de
specialitate
sunt
emise
doar
după
consultarea
serviciilor
deconcentrate
ale
ministerelor
ș
i

celorlalte
organe
centrale
din
unită
ț
ile
administrativ-teritoriale,
fiind
contrasemnate
de

conducătorii acestora.

Prefectul
poate
să
propună
ministerelor
ș
i
celorlalte
autorită
ț
i
din
administra
ț
iile

publice
centrale
de
specialitate
diferite
măsuri
pentru
îmbunătă
ț
irea
activită
ț
ii
serviciilor

publice
organizate
la
nivelul
jude
ț
ului.
Ordinul
care
con
ț
ine
dispozi
ț
ii
normative
devine

executoriu
doar
după ce a
fost
adus
la
cuno
ș
tin
ț
a
publica
sau
la
data
comunicării,
în
celelalte

cazuri.
Ordinele
care
au
caracter
normativ
sunt
comunicate
imediat
Ministerului

Administra
ț
iei
Publice
care
poate
să
propună
Guvernului,
exercitarea
controlului
ierarhic
al

acestuia
ș
i
anularea
ordinelor
emise
de
prefect,
dacă
acestea
sunt
considerate
ilegale
sau

inoportune.

În
lipsa
prefectului,
atribu
ț
iile
care
îi
revin
sunt
atribuite
subprefectului,
care
le

execută
în
numele
prefectului.
Între
prefec
ț
i,
pe
de
o
parte,
consiliile
locale
ș
i
primari,
dar
ș
i

consiliile
jude
ț
ene
precu m
ș
i
pre
ș
edin
ț
ii
consiliilor
judetene,
pe
de altă parte,
nu
exista
un

raport de subordonare.

Prefectul
conduce
activită
ț
ile
serviciilor
publice
descentralizate
ale
ministerelor
ș
i

celorlalte
autorită
ț
i
care
apar
ț
in
administra
ț
iei
publice
centrale
de
specialitate,
fiind
organizate

la
nivelul
unită
ț
ilor
administrativ-teritoriale.
Numirea
în
func
ț
ie
precum
ș
i
eliberarea
din

func
ț
ie
a
conducătorilor
serviciilor
publice
descentralizate
ale
ministerelor
este
făcută
cu

avizul
consultativ
al
prefectului,
în
condi
ț
iile
legii. În
unele
situa
ț
ii bine
motivate prefectul

poate
să
î
ș
i
retragă
avizu l
acordat,
propunând
eliberarea
din
func
ț
ie
a
conducătorilor
acestora

în baza legii.

Pe
baza
dreptului
pozitiv,
se
poate
califica
func
ț
ia
prefectului
ca
fiind
una
politică,

aflată
la
voin
ț
a
puterilor
executive.
Realitatea
arată
că
sarcinile
func
ț
iei
de
prefect
pentru

coordona
serviciile
ministeriale
deconcentrate
în
jude
ț
e
dar
ș
i
pentru
controlul
de
legalitate,

asupra
actelor
autorită
ț
ilor
locale,
fiind
tehnice,
profesionale
ș
i
se
dobândesc
printr-o
pregătire

teoretică dar
ș
i experien
ț
ă practică în domeniul administra
ț
iei publice.

Istoria
administra
ț
iei
publice
interbelice
demonstrează
că
această
solu
ț
ie
nu este

una inedită
ș
i
fără
o
tradi
ț
ie
în
ț
ara noastră.
Astfel,
legea
administrativă
din
anul
1938

prevedea
că
prefectul
să
fie
func
ț
ionar
de
carieră,
recrutarea
sa
se
făcea
dintre
persoanele
care

54

au
îndeplinit
func
ț
ia
de
pretor
ș
i
subprefect
pentru
o
durată
mai
îndelungată
de
6
ani
ș
i
aveau

o
diplomă
universitară
de
licen
ț
ă
în
Drept,
Litere,
Filosofie,
Academia
Comercială
la
care
se

adăuga absolvirea cursurilor unui institut de pregătire tehnică administrativă
.

46
În
prezent,
organizarea
exercitării
acestor
atribu
ț
ii
este
mai
mult
schi
ț
ată
ș
i
de
aceea

trebuie
construit
un
sistem
coerent
de
rela
ț
ii
în
jurul
prefectului.
Acestuia
ar
trebui să îi
fie

recunoscut
rolul
de
reprezentant
al
statului
în
justi
ț
ie
precum
ș
i
în
raporturile
contractuale.
De

asemenea,
prefectul fiind singurul
competent
de
a
se
exprima,
în
numele
statului
în
fa
ț
a

consiliului jude
ț
ean.

Prefectul
conduce,
sub
autoritatea
oricărui
ministru,
serviciile
statului
deconcentrate
în

jude
ț
,
având autoritate
directă
asupra
ș
efilor
serviciilor
ministeriale
indiferent
de
natura

func
ț
iei
exercitată
de
ace
ș
tia.
Deci
încă
o
dovadă
care
sus
ț
ine
nevoia
de
pregătiri

tehnico-administrativă
ș
i experien
ț
ă în domeniul administra
ț
iei a prefectului.

Autoritatea
prefectului
arată
ș
i
dorin
ț
a
de
a
instaura un ec hilibru
între
unită
ț
ile
statului

ș
i
descentralizarea
administra
ț
iei
publice.
În
compara
ț
ie
cu
reprezentan
ț
ii
ale
ș
i
ai

colectivită
ț
ilor
locale,
care
dispun
de
competen
ț
e
administrative,
prefectul
reprezentând

singurul interlocutor capabil sa vorbească în numele statului.

Prefectul
este
un
reprezentant
al
statului
în
jude
ț
,
iar
func
ț
ia
pe
care
o
realizează
ț
ine

de
puterea
executivă,
de
Guvern,
prin
intermediul
prefecturii,
este
în
raporturi
juridice,
de

drept administrativ adică raporturi de subordonare ierarhică.

Prefectul
are
misiunea
generală
de
informare,
de
a
tine
la
curent
Guvernul
cu
toate

cerin
ț
ele
colectivită
ț
ilor
locale
din
jude
ț
,
cu
opinia
publică,
urmărind să orienteze
opinia

publică
în
direc
ț
ia
politicii
ș
i
programului
Guvernului.
Acest a
asigură un rol
esen
ț
ial
de

comunicare
între
autorită
ț
ile
centrale
ș
i
cetă
ț
eni.
Prefectul
explică
prin
comunicare,
conferin
ț
e

de
presa
etc.,
politicile
Guvernului,
măsuri
ș
i
reglementări
deosebite
apărute
dar
ș
i
informează

Guvernul
asupra
situa
ț
iei
economice,
culturale
ș
i
administrative
a
jude
ț
ului,
precum
ș
i
asupra

realizării programului de guvernare.

46

​
Legea administrativă nr. 569/1936
​
în vigoare de la 27 martie 1938 până la 14 august 1938

55

În
sfera
de
competenta
a
prefectului
intra,
potrivit
art.
24,
alin.
1,
din
Legea
340/2004

47
următoarele atribu
ț
ii:

În
calitate
de
reprezentant
al
Guvernului,
prefectul
îndepline
ș
te
următoarele
atribu
ț
ii

principale:

a)
asigură,
la
nivelul
jude
ț
ului
sau,
după
caz,
al
municipiului
Bucure
ș
ti,
realizarea

intereselor
na
ț
ionale,
aplicarea
ș
i
respectarea
Constitu
ț
iei,
a
legilor,
a
ordonan
ț
elor
ș
i

hotărârilor Guvernului, a celorlalte acte normative, precum
ș
i a ordinii publice;

b)
ac
ț
ionează
pentru
realizarea
în
jude
ț
,
respectiv
în
municip iul
Bucure
ș
ti,
a
obiectivelor

cuprinse
în
Programul
de
guvernare
ș
i
dispune
măsurile
necesare
pentru
îndeplinirea

lor, în conformitate cu competen
ț
ele
ș
i atribu
ț
iile ce îi revin, potrivit legii;

c)
conduce,
prin
compartimentele
proprii
de
specialitate,
activitatea
serviciilor
publice

deconcentrate
ale
ministerelor
ș
i
ale
celorlalte
organe
ale
administra
ț
iei
publice

centrale din unită
ț
ile administrativ-teritoriale;

d)
ac
ț
ionează
pentru
asigurarea
climatului
de
pace
socială,
men
ț
inerea
unui
contact

continuu
cu
toate
nivelurile
institu
ț
ionale
ș
i
sociale,
acordând
o
aten
ț
ie
constantă

prevenirii tensiunilor sociale;

e)
stabile
ș
te,
împreu nă
cu
autorită
ț
ile
administra
ț
iei
publice
locale
ș
i
jude
ț
ene,
priorită
ț
ile

de dezvoltare teritorială;

f)
verifică
legalitatea
actelor
administrative
adoptate
sau
emise
de
autorită
ț
ile

administra
ț
iei pub lice locale
ș
i jude
ț
ene, cu excep
ț
ia actelor de gestiune;

g)
asigură,
împreună
cu
autorită
ț
ile
ș
i
organele
abilitate ,
pregătirea
ș
i
aducerea
la

îndeplinire,
în
condi
ț
iile
stabilite
prin
lege,
a
măsurilor
de
apărare
care
nu
au
caracter

militar, precum
ș
i a celor de protec
ț
ie civilă;

h)
dispune,
în
calitate
de
pre
ș
edinte
al
Comitetului
jude
ț
ean
pentru
situa
ț
ii
de
urgen
ț
ă,

măsurile
care
se
impun
pentru
prevenirea
ș
i
gestionarea
acestora
ș
i
folose
ș
te
în
acest

sens sumele special prevăzute în bugetul propriu cu această destina
ț
ie;

47

​
Legea nr. 340 din 12 iulie 2004 privind prefectul și instituția prefectului, actualizată până la data de 6

octombrie 2009.

56

i)
utilizează,
în
calitate
de
ș
ef
al
protec
ț
iei
civile,
fondurile
special
alocate
de
la
bugetul

de
stat
ș
i
baza
logistică
de
interven
ț
ie
în
situa
ț
ii
de
criză,
în
scopul
desfă
ș
urării
în
bune

condi
ț
ii a acestei a ctivită
ț
i;

j)
dispune
măsurile
corespunzătoare
pentru
prevenirea
infrac
ț
iunilor
ș
i
apărarea

drepturilor
ș
i a sig uran
ț
ei cetă
ț
enilor, prin organele legal abilitate;

k)
asigură
realizarea
planului
de
măsuri
pentru
integrare
europeană
ș
i
intensificarea

rela
ț
iilor externe;

l)
dispune
măsuri
de
aplicare
a
politicilor
na
ț
ionale
hotărâte
de
Guvern
ș
i
a
politicilor
de

integrare europeană;

m)
hotără
ș
te,
în
cond i
ț
iile
legii,
cooperarea
sau
asocierea
cu
institu
ț
ii
similare
din
ț
ară
ș
i

din străinătate, în vederea promovării intereselor comune.

48
Prefectul
îndepline
ș
te
ș
i
alte
atribu
ț
ii
care
sunt
prevăzute
de
lege
ș
i
de
celelalte
acte

normative,
dar
ș
i
însărcin ările
stabilite
de
Guvern.
Pentru
îndeplinirea
atribu
ț
iilor
conferite
de

lege,
prefectul
dispune
de
un aparat
propriu
de
specialitate
pe
care
îl
conduce.
Această

conducere
operativă al aparatului
propriu
de
specialitate
al
prefectului
este
exercitată
de
către

secretarul
general. Structura
organizatorică
al
aparatului
propriu
de
specialitate
al
prefectului,

dar
ș
i atribu
ț
iile secretarului general sunt stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Deoarece
prefectul
are
autoritate
directă
asupra
tuturor
serviciilor
ministerelor,

indiferent
de
natura
func
ț
iei
pe
care
o
de
ț
ine este o
dovadă
în
plus
pentru
sprijinirea
nevoii

unei
pregătiri
tehnico-administrative
ș
i
experien
ț
ei
în
domeniul
administra
ț
iei
prefectului.

Faptul
că
acesta
a
devenit
înalt
func
ț
ionar
public
constituie
o
nouă
viziune
asupra

administra
ț
iei
publice
locale
al
puterii,
în
conformitate
cu
legisla
ț
ia
europeană
care
este
în

vigoare
ș
i
care
separă
institu
ț
ia
prefectului
de
politic,
dar pentru
că
programul
de
guvernare

care
trebuie
să
fie
aplicat
de
prefect
în
teritoriu
este
unul
politic,
nu
putem
afirma
că
prefectul

nu face politică guvernului.

48

​
https://lege5.ro/Gratuit/gu3dmmjv/art-24-atributiile-prefectului-lege-340-2004?dp=gi2temjxgaydk
​
.

57

Concluzii

▪

Descentralizarea
spitalelor
trebuia să
ducă
la
o
modificare
a
opticii populație

cu
privire
laîngrijirea sănătății și
schimbarea
centrului
de
greutate
de
la
terapie
la

prevenție;

▪
​închiderea
mai
multor
spitale
s-afăcut
brutal șifără
a
se
oferi
oalternativă

pentru locuitorii respectivelor localități;

▪

S​
tandardele
de
cost
constituie
un
pas
mare
în
eficientizarea utilizării
banilor

publici,
dar
nu
trebuie
să
fie
eliminate situațiile excepționale,
chiar dacă înRomânia

de
cele
mai
multe
ori
aplicarea
legii
fiind
oexcepție.
Nu
poate
să
fie
pusă în
pericol

viața
unor
categorii
depacienți
doar
pentru
simplul
faptcă
tratamentul
acestora
este

mai costisitor.

▪

Apreciez căpoziția
CNAS
esteinadecvată
momentului,
iar
modul
de
semnare

al contractelor este unul abuziv și nu este adaptat cerințelor localităților;

▪
Putem
să
fim
foarte
sceptici în
privin
ț
amodernizării
spitalelor în
perioada

imediat următoare
pentru
că
autonomia financiară
aautorităților
publice
locale
este

limitată. Finanțarea
spitalelor
dinorașelor
va
fiîn
multe
cazuri similară
cufinanțarea

serviciului
deurgență
SMURD
de
la
nivelul
comunelor,
iar
rezultatul
cel
mai

probabil va fi același: închiderea unităților .

▪
Întrucât
principiul
deconcentrarii
este
un
principiu al
administra
ț
iei
publice
în

sfera
sa
vor
intra
numai
serviciile
publice
asigurate de
puterea
executiva,
respectiv

serviciile
publice
administrative
din
domenii precum: securitate,

sanatate, instruire, cultura, etc. În general putem spune ca deconcentrarea
se
face

pentru serviciile fără con
ț
inut economic

58