Studiu Privind Depistarea Atitudinilor Deficiente Fizice LA Copiii DE Varsta Prescolara

STUDIU PRIVIND DEPISTAREA ATITUDINILOR DEFICIENTE FIZICE LA COPIII DE VÂRSTĂ PREȘCOLARĂ

CUPRINS

INTRODUCERE

Importanța și actualitatea temei

Scopul și motivarea alegerii temei

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ ȘI STIINȚIFICĂ A TEMEI

2.1. Aspectele generale privind atitudinile deficiente

2.1.1. Atitudini lordotice

2.1.2 . Atitudini cifotice

2.1.3 . Atitudini scoliotice

2.2. Deficiențele toracelui

2.3. Deficiențele abdomenului

2.4. Deficiențele bazinului

2.5. Deficiențele coloanei vertebrale

2.6. Coloana vertebrală – element de bază în statica și dinamica organismului

2.6.1. Vertebra

2.6.2 . Articulațiile vertebrale

2.6.3 . Mușchii coloanei vertebrale

2.6.4 . Curburile coloanei vertebrale

2.6.5 . Mișcările coloanei vertebrale

2.6.6 . Examenul clinic al coloanei vertebrale

2.7. Elemente de biomecanică funcțională a coloanei vertebrale și a

cutiei toracice la copiii de vârstă preșcolară

Statica vertebrală

Aspecte de biomecanică ale coloanei vertebrale

Bazele fiziologice ale asigurării atitudinii

Mecanismele de postură

Aspecte generale privind evaluarea atitudinilor deficiente la

copiii de vârstă preșcolară

Considerații generale privind cauzele deficiențelor coloanei

vertebrale

ORGANIZAREA ȘI DEFĂSURAREA CERCETĂRII

Ipoteza cercetării

Metodele și tehnicile folosite

Organizarea cercetării

3.3.1. Subiecții și locul cercetării

3.3.2. Date privind testarea subiecților

4. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR PRIVIND ATITUDINILE DEFICIENTE FIZICE LA COPIII DE VÂRSTĂ PREȘCOLARĂ

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

1.1. Importanța și actualitatea temei

Este binecunoscut faptul că kinetoterapia și exercițiul fizic sunt preocupări constante pentru toți factorii responsabili de educația tinerei generații, numită și generația în dezvoltare, de sănătatea și capacitatea biometrică a populației.

Ca latură constitutivă a procesului complex de instruire și formare a tinerei generații, exercițiului fizic i-au fost recunoscute contribuțiile la îndeplinirea multilaterală a personalității în toate perioadele de dezvoltare a populației.

Omul din zilele noastre este preocupat permanent de starea sănătății sale, de puterea de muncă și de aceea percepe din ce în ce mai mult necesitatea formării corecte a atitudinilor fizice.

Capacitatea de a executa exercițiile fizice influențează favorabil activitatea psihică, care la copiii de vârstă preșcolară reprezintă aproximativ 80% din activitatea lor din cursul zilei.

1.2. Motivarea și scopul alegerii temei

Preocuparea pentru introducerea exercițiului fizic în programul zilnic al copiilor de vârstă preșcolară, determină mobilizarea în efectuarea cu mai mult angajament a activității fizice, atât în grădiniță cât și în afara ei, în scopul dezvoltării musculaturii neangrenate în efortul din timpul petrecut la grădiniță și a redresării atitudinii corecte.

Motivarea alegerii temei este prevenirea atitudinilor deficiente fizice la copiii de vârstă preșcolară.

În prezenta lucrare insist asupra atitudinilor fizice deficiente care pot apare în urma menținerii poziției atât corecte și incorecte în scaunele din grădiniță timp îndelungat, dacă nu se introduc în programul zilnic exerciții de corectare a atitudinilor fizice

Scopul lucrării depistarea atitudinilor deficiente fizice la copiii de vârstă preșcolară, deoarece odată depistată o atitudine poate fi corectată și se poate preveni instalarea deficiențelor fizice.

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ ȘI ȘTIINȚIFICĂ A TEMEI

2.1. Aspecte generale privind atitudinile deficiente fizice

Deficiența fizică reprezintă o modificare de la normal a formei și funcțiilor aparatului locomotor, care exercită influențe negative asupra organismului și îi scade randamentul fizic.

Acestei abateri de la normal pot modifica forma corpului și funcțiile acestuia, în totalitatea sau numai la nivelul unor regiuni și segmente.

Adrian N. Ionescu are meritul de a fi dat una din cele mai complete definiții noțiunii de deficiență. Astfel deficiența fizică este considerată: „orice abatere de la normal în forma și funcțiunile organismului, care tulbură creșterea normală și dezvoltarea armonioasă corpului, îi modifică aspectul exterior, îi reduce aptitudinile și puterea de adaptare la efortul fizic și îi scade capacitatea de muncă productivă”. Aceste defecte nu ajung însă, decât în cazurile foarte grave, să scoată pe deficient din mediul familial și profesional, dar îi creează o serie de complexe de inferioritate față de semenii sănătoși și normal conformați.

Deficiențele funcționale sunt rezultatul unei hipo sau hiperfuncțiuni, unui dezechilibru sau necoordonări ale funcțiilor aparatului locomotor. Deficiențele fizice de natură patologică sunt determinate de modificări structurale ale elementelor ce compun acest aparat.

O primă clasificare a deficiențelor fizice recunoaște cauze interne și externe. Cele interne sunt condiționate de procesele de creștere și dezvoltare, de starea funcțiunilor mai somatice, organice și psihice, iar cele externe sunt legate de condițiile de mediu și de viață.

După locul și modul de acționare, mecanismele de producere a deficiențelor fizice pot fi directe și indirecte.

În producerea deficiențelor fizice se recunosc factori favorizanți, predispozanți și determinanți.

Din punct de vedere al prognosticului, deficiențele fizice pot fi: staționare, neevolutive, progresive, evolutive.

Diformitatea este o formă sau o atitudine anormală, permanentă și necorectibilă voluntar a unei părți a organismului.

Invaliditatea este infirmitatea în care handicapatul sau deficientul nu-și poate îndeplini rolul său social, chiar în condițiile unei munci remunerate.

În cele ce urmează vor fi descrise o serie de deficiențe fizice segmentare, de natură funcțională sau patologică, mai frecvent întâlnite în perioada de creștere și a căror cunoaștere este necesară pentru instituirea la timp și în bune condiții a tratamentului.

Deviațiile umerilor

Sus: A– poziția corectă a umerilor; B–umeri largi; C-umeri înguști; D–umeri asimetrici, stângul sus înainte;

Jos: A – umeri ridicați; B – umeri coborâți; C – umărul stâng ridicat; D – umăr stâng coborât.

Deviațiile omoplaților

A- poziție normală a omoplaților; B – omoplați depărtați; C – omoplați asimetrici, dreptul mai sus; D – omoplați asimetrici, dreptul apropiat de coloana vertebrală.

2.1.1. Atitudini lordotice

Atitudinea lordotică este o accentuare a curburii fiziologice lombare sau întinderea acestei curburi pe o porțiune mai mică sau mai mare din regiunea dorsală. Această atitudine este foarte frecventă la preșcolari, care păstrează pe lângă alte caractere puerile și această curbură accentuată a spatelui.

Frecvența atitudinii lordotice crește din nou, mai ales la fete, în perioada pubertară, când corpul întreg se înalță foarte repede, dar forța și rezistența fizică rămân în urmă. Atitudinea lordotică se mai observă la copii grași sau obezi, cu abdomenul mare și proiectat înainte, cu bazinul prea mult înclinat și cu membrele inferioare în flexie.

Fig 1

Copilul P.E. de 3 ani. Atitudine lordotică.

Abdomen proeminent.

La elevii mai mici de statură care au o atitudine lordotică, coloana de deasupra acestei curburi și capul sunt ținute drept, toracele și abdomenul proemină ușor înainte, relieful fesier este mai accentuat, membrele inferioare sunt întinse.

La elevii mai mari și în special la fetele mai înalte, atitudinea lordotică este însoțită de o ușoară curbură cifotică dorsală superioară, care duce capul și gâtul înainte, de o turtire a toracelui, de o ușoară proeminență a abdomenului mai ales subombilicală, de înclinarea accentuată a bazinului și de membre inferioare în hiperextensie. Fetele de această vârstă nu reușesc să-și controleze singure poziția corpului ți păstrează mereu această atitudine nefiziologică și inestetică.

Atitudinea lordotică devine lordoză habituală prin obișnuința de a păstra această poziție neschimbată timp îndelungat și în toate împrejurările. Mecanismele reflexe de coordonare neuromotoare a pozițiilor corpului se formează și se adâncesc în sensul obișnuinței căpătate, iar țesuturile aparatului de sprijin suferă în structura lor modificări care favorizează poziția lordotică a corpului.

Fig. 2

Eleva E.G. de 11 ani. Lordoză prin deprindere.

Abdomen proeminent. Bazin mult înclinat înainte și în jos.

La trecerea de la altitudinea lordotică la lordoză adevărată contribuie un mare număr de cauze predispozante și favorizante. Poziția șezând în banca școlară cu coapsele și gambele flexate, favorizează scurtarea mușchilor flexori și alungirea extensorilor, care înclină bazinul și mărește încurbarea lordotică, când preșcolarul și școlarul se ridică în picioare.

Lordoza habituală apare la majoritatea preșcolarilor care învață dansul clasic, baletul, fără a se îngriji de o pregătire fizică generală de bază.

Curbura lombară, care în mod normal face legătura funcțională dintre curbura inversă dorsală și cea sacrală, solidarizând –le și echilibrând statismul întregii coloane vertebrale și al trunchiului, se accentuează în lordoza habituală, adâncindu–se și alungindu–se în sus, în regiunea dorsală.

Începutul lordozei habituale nu se poate preciza în timp. Se admite că această deviație începe din copilărie, o dată cu apariția primei curburi lordotice fiziologice, evoluează foarte încet până la pubertate, când creșterea rapidă în înălțime a corpului slăbește aparatul de sprijin și accentuează curburile coloanei vertebrale. După pubertate, creșterea tonusului muscular și a stabilității articulare, dezvoltarea coordonării neuromusculare și a autocontrolului pot contribui, ca și în cazul atitudinilor lordotice, la îndreptarea curburii.

Curburile lordotice exagerate întind mușchii drepți abdominali, favorizând boltirea peretelui anterior și deplasarea organelor intraabdominale. Aceste curburi îngreuiază statica coloanei vertebrale, făcând să apară uneori, în eforturile prelungite și la oboseală, dureri care seamănă cu cele reumatice.

Lordozele habituale sunt tratate cu bune rezultate prin exerciții fizice corective, executate timp îndelungat, asociate cu toate mijloacele și metodele care duc la întărirea corpului și îndeosebi a musculaturii.

Se recomandă evitarea efortului intens și de durată lungă, executat din pozițiile care întrețin sau exagerează curbura lordotică.

Lordozele compensatorii sunt încurbări secundare ale coloanei cifotice, care dezechilibrează funcțiunea statică a întregii coloane. Sediul, forma și mărimea curburii compensatorii sunt condiționate de particularitățile curburii care o determină.

Unei cifoze primare situate în regiunea dorsală îi va corespunde o lordoză lombară. Deviațiile cifotice atipice vor produce desigur încurbări compensatorii cu caractere atipice.

Lordoza secundară și cifoză primară alcătuiesc împreună un complex echilibrat cifolordotice. Cele două curburi compensante se pot stabiliza sau pot evolua împreună. În unele cazuri însă, după fixarea curburii primare, curbura secundară își poate continua evoluția proprie.

Lordozele compensatorii se mai produc din cauza unei înclinări prea mari a bazinului înainte și în jos. Curburile lordotice localizate în aceste cazuri în regiunea lombară inferioară sunt scurte și adâncime. Ele își păstrează mobilitatea multă vreme, iar corectarea lor se face cu ușurință prin îndreptarea cifozei primare, respectiv prin redresarea bazinului.

Lordoza cervicală compensează e, făcând să apară uneori, în eforturile prelungite și la oboseală, dureri care seamănă cu cele reumatice.

Lordozele habituale sunt tratate cu bune rezultate prin exerciții fizice corective, executate timp îndelungat, asociate cu toate mijloacele și metodele care duc la întărirea corpului și îndeosebi a musculaturii.

Se recomandă evitarea efortului intens și de durată lungă, executat din pozițiile care întrețin sau exagerează curbura lordotică.

Lordozele compensatorii sunt încurbări secundare ale coloanei cifotice, care dezechilibrează funcțiunea statică a întregii coloane. Sediul, forma și mărimea curburii compensatorii sunt condiționate de particularitățile curburii care o determină.

Unei cifoze primare situate în regiunea dorsală îi va corespunde o lordoză lombară. Deviațiile cifotice atipice vor produce desigur încurbări compensatorii cu caractere atipice.

Lordoza secundară și cifoză primară alcătuiesc împreună un complex echilibrat cifolordotice. Cele două curburi compensante se pot stabiliza sau pot evolua împreună. În unele cazuri însă, după fixarea curburii primare, curbura secundară își poate continua evoluția proprie.

Lordozele compensatorii se mai produc din cauza unei înclinări prea mari a bazinului înainte și în jos. Curburile lordotice localizate în aceste cazuri în regiunea lombară inferioară sunt scurte și adâncime. Ele își păstrează mobilitatea multă vreme, iar corectarea lor se face cu ușurință prin îndreptarea cifozei primare, respectiv prin redresarea bazinului.

Lordoza cervicală compensează cifozele dorsale accentuate, cifozele lungi dorsolombare și pe cele scurte dorsale superioare. Cele mai caracteristice lordoze compensatorii se produc după cifozele pottice și traumatice. Aceste deviații de lungime și adâncime variabilă păstrează întotdeauna o mare mobilitate. Corectarea lor se face împreună sau după tratamentul curburii primare.

Ca de obicei în cazurile de deviații secundare ale coloanei vertebrale, evoluția și pronosticul lordozelor compensatorii depind de eficacitatea tratamentului aplicat asupra deviației primare.

La școlari se pot constata, destul de rar, următoarele forme clinice de lordoze patologice congenitale, rahitice, miopatice, prin modificări în forma și funcțiunile articulațiilor coxofemurale și ale membrelor inferioare, lordoze diverse.

Lordozele congenitale prin malformații ale vertebrelor și ale articulațiilor se constată mai ales în zonele de trecere ale coloanei vertebrale sacrolombare și lombodorsale.

În zona sacrolombară se produc îndeosebi sacralizări și lombalizări ale vertebrelor, urmate de lordoze.

Lordozele congenitale sunt scurte și adâncime în regiunea lombară inferioară; ele au tendința să se compenseze printr-o curbură cifotică lungă, lombară superioară și dorsală. Bazinul este mult înclinat și relieful fesier accentuat. Coloana vertebrală păstrează o mobilitate normală, nu apar dureri și nici contracturi.

Lordozele rahitice lombare sunt destul de des observate la copii mici care prezintă un abdomen mare, un bazin foarte înclinat și membre inferioare în flexie. Acești copii au o mare mobilitate articulară, care permite coloanei să devieze în sensul celor mai mari solicitări. Musculatura abdominală insuficient dezvoltată nu se opune tendinței de proiectare înainte a trunchiului și de înclinare a bazinului.

Lordoza rahitică lombară se compensează repede cu o cifoză dorsală de aceeași natură, realizând o cifolordoză echilibrată și stabilizată, care uneori poate evolua în toată perioada de creștere.

Curbura lordotică rahitică este instabilă, se accentuează în pozițiile în picioare și pe genunchi și se reduce în poziția șezând.

Originea rahitică a lordozei se recunoaște nu atât după simptomele proprii, cât mai ales după alte semne de rahitism, care se constată la cap, în forma și dispoziția dinților, la torace, abdomen și membrele inferioare.

Lordozele paralitice se produc îndeosebi prin insuficienței, pareza sau paralizia mușchilor abdominali, de obicei în urma poliomielitei epidemice. Deviația rezultă pe de o parte din alungirea mușchilor peretului abdominal și pe de altă parte din contractura mușchilor sacrolombari, a iliopsoasului și a flexorilor coapsei. Lordozele paralitice au o evoluție rapidă ți gravă.

Abdomenul acestor deficienți este moale, se lățește în poziția culcat și proemină înainte și în jos în poziția stând.

Exagerarea deviației se produce mai ales prin contractura mușchilor antogoniști, care determină o încurbare exagerată a coloanei vertebrale lombare.

Miopatia este o afecțiune foarte gravă a mușchilor, care apare mai frecvent la băieți decât la fete, începând de la 7 – 14 ani și evoluând până în preajma maturității. Originea acestei boli este puțin cunoscută. Procesul patologic se localizează de preferință la regiunea lombară și la membrele inferioare, producând o lordoză caracteristică.

În urma modificărilor patologice ce se produc în forma și funcțiunile articulațiilor coxofemurale și ale membrelor inferioare, însoțite de o accentuare a înclinării bazinului, apare o adâncime a curburii fiziologice lombare, care are un caracter compensator. O astfel de deviație se produce în cazul luxației congenitale a șoldurilor, coxovara, coxită tuberculoasă sau ca urmare a altor procese inflamatorii ale articulațiilor coxofemurale.

Exagerări ale curburii lordotice a coloanei vertebrale se mai produc prin rotația în afară sau abducția din șolduri a membrelor inferioare, prin anchiloza în flexie a unuia sau ambilor genunchi, prin deviațiile în valg ale picioarelor. Indivizii cu membre inferioare scurte și cu trunchiul lung și în special piticii disproporționați achondroplazici prezintă o lordoză caracteristică. Coloana vertebrală se lordozează în urma amputațiilor membrelor inferioare.

Contracturile și paraliziile spastice, paraliziile flasce ale unor grupe mari de mușchi de la membrele inferioare modifică poziția bazinului în sens lordotic.

Toate aceste lordoze se pot corecta prin tratamentul cauzal și al nevoie prin folosirea exercițiilor fizice și a masajului.

Făcând un rezumat al tuturor acestor teorii vom arăta că accentuarea curburii lordotice prin anteversia bazinului este posibilă în cazurile următoare:

atonia abdominalilor, în special a dreptului abdominal. Viscerele nesusținute anterior trag de coloana lombară, de care sunt fixate și abdomenul proemină;

astenia generală, continuă sau ocazională lipsește individul de tonusul necesar posturii, lăsându-se apăsat de greutatea corpului, susținut, se poate spune, numai în ligamente fără participarea continuă a musculaturii erectoare;

atonia cvadricepsului care determină o flexie a genunchilor prin relaxarea ischio – gambierilor;

rotatorii externi ai membrelor superioare și inferioare hipotonici, contribuie la accentuarea lordozelor cervicală și lombară. Acești mușchi sunt corectori;

hipertonia psoasului – iliac, mușchi lordozant, în detrimentul mușchilor abdominali și fesieri care sunt corectori;

folosirea incorectă a respirației diafragmatice care poate contribui la lordozare;

mușchii spinali – cei cervicali și lombari, hipertonici sunt scurtați.

Având această imagine a cauzelor lordozei, putem schița tratamentul pentru corectarea ei.

Fig. 3

Lordoză prin insuficiența mușchilor abdominale

2.1.2. Atitudini cifotice

Atitudinea cifotică este deviația cea mai frecventă a coloanei vertebrale și forma inițială a majorității cifozelor constituie o exagerare a curburii fiziologice, ce se poate prelungi în regiunea lombară superioară, cervicală inferioară sau pe întreaga coloană vertebrală.

Această curbare se poate produce la toate vârstele, dar este mai des întâlnită în perioada de creștere, fiind specifică vârstei preșcolare dar și perioadei de pubertate.

Uneori poate fi expresia unei poziții relaxatoare, care din punct de vedere al efortului muscular și nervos este mai economică. Energia necesară menținerii active a poziției corecte este înlocuită prin rezistența pasivă a ligamentelor și prin elasticitatea mușchilor întinși.

De cele mai multe ori atitudinea cifotică se datorează insuficienței mușchilor spatelui, care nu au forța necesară pentru a ține trunchiul drept, însoțită în mod obișnuit de o laxitate articulară exagerată și un control nervos insuficient.

Insuficiența controlului neuromuscular este evidentă la cifoticii cu debilitate mintală, în cazurile de mare oboseală fizică și psihică, la copiii leneși și cu temperament apatic, la bolnavi și convalescenți.

Condițiile rele de muncă și de viață favorizează în bună măsură apariția și evoluția cifozelor. Masa de lucru prea joasă sau scaunul prea înalt, activitatea statică prelungită și necompensată prin exerciții fizice, munca fizică obositoare și lipsa de educație a ținutei corecte contribuie la menținerea atitudinii cifotice.

La preșcolari curbura cifotică este lungă, dorsolombară, capul și gâtul sunt înclinate înainte, umerii aduși în față, omoplații depărtați și desprinși, membrele superioare și inferioare îndoite, abdomenul proeminent și deseori ptozat. Curbura se exagerează în poziția șezând și se îndreaptă în poziția stând.

Mușchii lungi ai spatelui fiind întinși prea mult obosesc și se atrofiază cei anteriori și în special abdominalii se strâng și se scurtează. Regiunea fesieră apare ștearsă, pentru că mușchii devin atoni și atrofici.

Coloana vertebrală își păstrează multă vreme mobilitatea normală, iar ca urmare, curbura cifotică se poate corecta și hipercorecta activ sau prin manevre de redresare.

Deficienții nu acuză dureri sau jenă la nivelul coloanei vertebrale, ci dimpotrivă, se simt mai bine în această poziție.

Evoluția atitudinii cifotice este în general benigmă. Curbura se poate corecta în urma tonificării mușchilor spatelui, a îmbunătățirii stării generale și mai ales a unui tratament susținut, care dezvoltă simțul atitudinii corecte și autocontrolul.

Neglijată timp îndelungat, atitudinea cifotică se transformă prin modificări anatomice de adaptare într-o cifoză adevărată.

Un caz particular de cifoză de atitudine îl constituie insuficiența vertebrală, care se produce între 10 – 15 ani, la fetele care cresc foarte repede în înălțime.

Aceste eleve au o atitudine total insuficientă, cu mușchii subțiri și alungiți, contracturați și dureroși la oboseală. Efortul fizic și intelectual le epuizează repede. În aceste cazuri este necesară tonificarea corpului și organizarea rațională a eforturilor intelectuale și fizice. Repausul pe un plan dur îndreaptă spatele. Atitudinea cifotică se tratează prin exerciții fizice corective și întăritoare care nu se vor limita la extensia colooanei vertebnrale, ci vor interesa întreaga musculatură a corpului. Prin tratamente ajutătoare, igienice, dietetice și medicamentoase se va îmbunătății starea generală și vor fi combătute debilitatea, nutriția defectuoasă, anemia, atonia musculară și stările psihice care favorizează această atitudine.

Controlul atitudinii, exercitat continuu de către educatori, părinți și deficienții înșiși, este indispensabil pentru corectarea atitudinii cifotice.

Cifoza habituală sau prin deprindere este, așa cum o arată și numele, o deviație produsă în urma unei lungi obișnuite a copiilor de a lua și a păstra o poziție cifotică. Diferența dintre atitudinea cifotică și cifoza habituală constă din modificările de structură ce se produc cu timpul în elementele aparatului de sprijin al trunchiului. Poziția menținută nu este însă singura cauză a acestei deviații. Acțiunea factorilor mecanici se exercită pe un teren predispus din punct de vedere fizic și psihic, slăbit în urma unor tulburări de creștere sau endocrine, din cauza miopiei, timidității, etc.

Această deviație se produce mai frecvent în perioada de creștere activă, când forța și rezistența mușchilor spatelui scad.

La fel ca și atitudinea cifotică, cifoza habituală are un început insesizabil, o evoluție lungă, înceată și lipsită de simptome grave.

2.1.3. Atitudini scoliotice

Atitudinea scoliotică este o simplă înclinare sau încurbare laterală a coloanei vertebrale, destul de instabilă, care se îndreaptă spontan în poziția culcat, în suspensie și prin executarea unor mișcări active de extensie și flexie. Curbura se poate corecta și hipercorecta în poziția stând, prin mișcări active sau presiuni aplicate pe convexitatea curburii. Ea este provocată de o slăbire a funcțiunii de sprijin a coloanei vertebrale, asupra căreia acționează pe o durată lungă de timp factorii puternici de presiune.

În stațiunea prelungită, preșcolarii, elevii și mai ales elevele debile sau cu insuficiențe neuromotoare iau când obosesc o poziție „șoldie” de sprijin pe un singur picior. Această poziție va înclina bazinul în sens lateral și va încurba coloana vertebrală cu convexitatea de partea membrului inferior scurtat funcțional sau flexat.

Poziția șezând asimetrică a trunchiului păstrată ore întregi la scris, citit și socotit, defectele de văz, de auz, de cădere a luminii, de construcție a băncilor fac pe copii să-și modifice poziția normală a corpului și să-și strâmbe coloana vertebrală în sens scoliotic.

Atitudinea scoliotică a elevilor și elevelor poate fi favorizată de slăbirea corpului, de insuficiența respiratorie, de scăderea tonusului muscular al spatelui și de o mare laxitate articulară, caracteristică vârstei.

Atitudinea scoliotică mai poate fi cauzată de o stare psihică de inerție sau de relaxare, de o insuficiență a energiei, a voinței, a atenției, de lipsa controlului neuromuscular, a simțului de poziție corectă și simetrică a corpului.

Atitudinea scoliotică se confundă din punct de vedere al aspectului și simptomelor cu toate scoliozele funcționale, în stadiul de început, de care se diferențiază însă prin evoluția lor ulterioară.

Multe cazuri de scolioze se corectează spontan, dacă dispar la timp cauzele care le-au provocat.

Atitudinile scoliotice sunt însoțite de atitudini defectuoase ale umerilor, omoplaților și membrelor superioare, ale bazinului, șoldurilor și membrelor inferioare.

Curbura scoliotică se poate asocia cu o curbură cifotică sau lordotică a coloanei vertebrale sau chiar a spatelui întreg.

În tratamentul aplicat pentru corectarea atitudinilor scoliotice predomină folosirea exercițiilor corective din gimnastica medicală, care trebuie să fie adaptate vârstei și aptitudinilor fizice ale preșcolarilor, elevilor și elevelor. Aceste exerciții pot fi analitice și se adresează îndeosebi coloanei vertebrale, dar pot fi și sintetice, pentru a exercita întregul corp.

Exercițiile corective vor fi dozate și gradate cu multă grijă în intensitate, durată, complexitate, ca și număr de repetări.

O importanță deosebită trebuie să dăm tratamentelor ajutătoare, prin care combatem starea generală deficientă, debilitatea corpului și mai ales insuficiența musculară și respiratorie.

Trebuie să dezvoltăm la copii simțul poziției corecte, al simetriei, al echilibrului, al orientării în spațiu, dar mai ales atenția, autocontrolul, voința de a se corecta și de a întări din punct de vedere fizic.

Cauza cea mai frecventă a scoliozei statice este în general scurtarea membrului inferior stâng, care produce înclinarea bazinului spre stânga și încurbarea coloanei vertebrale cu convexitatea lombară stângă. Scolioza statică primar lombară stângă ajunge la o frecvența de 80% din cazuri, în timp ce scolioza statică lombară dreaptă nu se constată decât 20% din cazuri.

Unul dintre membrele inferioare poate fi scurtat în urma unei fracturi vicios consolidate, a unei dezlipiri diafizoepifizice, care tulbură creșterea în lungime a osului sau a unei anchiloze în flexie. Luxația congenitală coxofemurală de o singură parte, înclinările inegale ale colului pe diafiza femurală, coxalgia și contracturile musculare reflexe produc inegalități în lungimea membrelor inferioare și sprijin inegal de picioare.

2.2. Deficiențele Toracelui

Toracele normal se prezintă sub forme diferite, care variază în raport cu creșterea și dezvoltarea generală a corpului, cu tipul constituțional, sexul și vârsta.

Tipurile de torace cu deficiențe:

toracele mic și atrofic;

toracele hipertrofic;

toracele proeminent;

toracele cilindric;

toracele globulos și bombat;

toracele plat;

toracele îngust la bază;

toracele lărgit la bază;

toracele asimetric.

Fig. 4

Torace mic, atrofic și insuficient

2.3. Deficiențele abdomenului

La preșcolari, abdomenul este în general mai mare și mai proeminent decât la elevii din școlile elementare și mai ales din cele medii, la care volumul abdominal se reduce treptat, până capătă o formă și proporții în armonie cu restul corpului. Abdomenul mărit al copiilor mici este determinat de necesitățile fiziologice și de conformația particulară a corpului la această vârstă. Marea dezvoltare a organelor din cavitatea abdominală, tonusul mai redus al mușchilor centurii abdominale, înclinarea mai mare a bazinului înainte și în jos și curbura lombară mai accentuată sunt cauze care explică această formă de abdomen infantil.

Formele patologice de abdomen, observate destul de rar la elevi, sunt produse în special prin exagerarea formelor normale.

Formele patologice de abdomen sunt următoarele:

abdomen balonat;

abdomen gras;

abdomen scobit;

abdomen asimetric.

Fig. 5

Eleva M.O. de 11 ani are abdomenul proeminent; înclinarea mare a bazinului înainte și în jos; această poziție are atitudine de lordoză lombară

Fig. 6 -Formele abdomenului:

A – abdomen proeminent de la apendicele xifoidian la simfiza pubiană; B – abdomen proeminent subombilical (ptozat); C – abdomen supraombilical; D- abdomen proeminent deasupra și dedesubtul ombilicului (bilobulat); E – abdomen supt.

2.4. Deficiențele bazinului

Bazinul este acoperit în exterior de mase mari de mușchi și țesuturi grase, care dau aspectul caracteristic regiunii fesiere și șoldurilor.

Mărimea și forma bazinului se schimbă cu vârsta și sexul. Foarte îngust și înclinat la copii mici de ambele sexe, bazinul se dezvoltă repede în preajma pubertății, mai ales la fete.

Văzut din față, acesta este orizontal, axat pe o linie transversală, care trece prin centrul articulațiilor coxofemurale. În jurul acestei linii, bazinul are o înclinare normală înainte de la 30 -400 până la 50 -600 care poate să fie mai mare sau mai mică.

Înclinările, răsucirile și translațiile bazinului au o importanță nu numai pentru coloana vertebrală, ci și pentru membrele inferioare, iar pozițiile sale defectuoase modifică forma regiunii sacrale, fesiere și abdominale.

2.5. Deficiențele coloanei vertebrale

Atitudinea corectă a corpului este semn al echilibrului fizic și psihic, rezultantă a dezvoltării normale și armonioase a corpului. Atitudinea corectă depinde deci de un organism și sistem nervos sănătos.

Multe sechele, după îmbolnăviri sau intervenții chirurgicale, își lasă amprenta prin modificări ale atitudinii în totalitate sau numai a unor segmente ale corpului omenesc. Chiar și organele se simț pot altera această atitudine, în sensul că având auzul defectuos la o ureche aceasta îl obligă pe cel în cauză la o atitudine asimetrică a capului, rotat într-o parte, pentru a auzi mai bine. Văzul, la rândul lui, influențează atitudinea capului și a trunchiului prin aplecarea înainte, pentru a apropia ochii de obiect.

Fig. 7 – Deviațiile coloanei vertebrale în plan sagital:

A – curburi normale; B – curbură lordotică lombară; C – curbură cifotică dorsală;

D – curbură cifolordotică; E – spatele plan.

Inițial, atitudinile greșite ale coloanei vertebrale nu produc dureri care sa+l determine pe individ să se adreseze medicului, dar acestea cu timpul cor duce la oboseala organismului și la schimbările mecanice și fiziologice care se repercutează atât asupra aparatului locomotor, cât și a celorlalte funcții ale corpului omenesc. Cel mai mult este afectată respirația, prin poziția de flexie a trunchiului –anterioară sau laterală. Musculatura abdominală slabă influențează și mișcările coastelor și diafragmului. Dar cu o respirație dificilă nu vom avea un metabolism normal sau echilibru glandular și activitatea nervoasă normale.

Fig.8

Poziția corectă a trunchiului

Cauzele care contribuie la modificarea ținutei corecte a trunchiului sunt multiple. Printre acestea trebuie menționată, poziția copilului în bancă la școală sau la masa lui de lucru de acasă, unde își petrece o bună parte din zi, tocmai în perioada de creștere și care are influență asupra coloanei vertebrale. Pentru eliminarea acestei cauze favorizante de atitudini vicioase, indicăm folosirea băncilor individuale care să se poată modifica cu ușurință după talia elevului, prin simpla schimbare a șuruburilor care fixează părțile componente ale băncii.

Unii cercetători susțin că banca școlară ar trebui să aibă următoarele dimensiuni:

înălțimea scaunului să fie egală cu lungimea gambei, laba piciorului să se sprijine pe sol;

adâncimea scaunului ceva mai mică decât lungimea coapsei astfel ca circulația sângelui și nervii să nu fie comprimați în aplica poplitee – sub genunchi;

înălțimea și înclinarea scaunului trebuie să cuprindă înălțimea spatelui până la nivelul omoplaților;

înclinarea suprafeței mesei să fie în așa fel ca privirea să cadă perpendicular pe suprafața cărții sau a caietului;

A preveni este mai ușor decât a vindeca. Și în cazul prevenirii atitudinilor vicioase, Adrian Ionescu recomandă următoarele măsuri:

cunoașterea cauzelor și a împrejurărilor care determină atitudinea vicioasă ți înlăturarea lor la timp;

îmbunătățirea stării de sănătate, obținerea vigorii și rezistenței a celor predispuși la atitudini defectuoase, prin procedee de călire, exerciții fizice ți măsuri de igienă;

îmbunătățirea factorilor și condițiilor activității și odihnei zilnice.

Părinții, educatorii și medicii sunt cei care pot contribui la evitarea atitudinilor vicioase, având în vedere că acestea se produc în perioada de creștere, deci acea perioadă de viață când copiii își formează deprinderile și obiceiurile, în familie e și la școală.

Și la omul adult contează poziția în care el stă la birou sau în mașina cu care se deplasează. Mulți obișnuiesc să stea cifozați, cu bazinul răsturnat înapoi, presând discurile anterior și întinzând posterior mușchii și tendoanele, poziție care cu timpul devine obositoare și chiar dureroasă din cauza unei proaste irigații sanguine. Nici poziția dreaptă nu este recomandată căci este greu de suportat, cu excepția acelor persoane care au spatele plan. De aici necesitatea unor scaune care să țină coloana vertebrală în poziția cea mai comodă. Sunt indicate scaunele cu sprijin lombar și care să aibă partea pe care se stă înclinată înapoi cu 300, pentru a fixa mai bine regiunea lombară.

În cazul deplasărilor cu mașina, poziția conducătorului la volan are o mare importanță pentru coloană, ea fiind supusă solicitărilor din ce în ce mai mari în autobuz, camion și tractor, la care amortizarea este mai proastă.

Poziția optimă la volan este aceea cu coloana lombară ușor răsturnată, cu un unghi de 110 – 1200 între trunchi și coapse. Aceasta se obține printr-o înclinare a spătarului la 20 – 300 ceea ce ar permite preluarea a 30% din greutatea corpului de către spătar. O pernă rigidă fixată la lombe completează poziția corectă la volan.

Fig. 9 – Poziția trunchiului șezând : a. incorectă ; b. corectă.

După cum am văzut anterior, omul are un lanț de mușchi posteriori poliarticulari, care prin tonusul lor asigură statica și prin contracția lor în urma reflexelor posturale răspund de echilibrul trunchiului. Stabilitatea vertebrală este dată deci de masa comună a sistemelor de mușchi interspinoși, intertransverși, transverso – spinoși și spino – transverși, la care se adaugă ceilalți mușchi ai spatelui: lungul dorsal și supracostalii care contribuie la stabilitatea vertebro – costală; mușchii sacro – lombari care fixează coastele și în plus trapezul, marele dorsal, dințatul mic posterior și superior, posterior și inferior, psoasul – iliac.

Urmărind dispunerea mușchilor paravertebrali față de curburile coloanei vertebrale, vedem că în regiunea cervicală și lombară sunt în fața linieri de gravitație, ceea ce demonstrează că în cazul contracției lor produc extensia coloanei, contribuind la corectarea cifozei dorsale dar accentuând curburile lordotice.

În cazul sistemului transverso – spinos, prin inserțiile mușchilor determină extensia coloanei și înclinarea laterală de aceeași parte și rotarea de partea opusă contracției. Putem afirma că acest sistem de mușchi este responsabil în producerea scoliozei.

Deviațiile coloanei vertebrale se pot trata cu ajutorul gimnasticii corective susținută. În aplicarea acesteia vom ține seama de următoarele principii generale susținute de către Lappière:

Lecția de gimnastică corectivă este în primul rând respiratorie, căci există legătură între coloană și torace și influența respiratorie însoțește deformația vertebrală.

Roederer cere să se opereze vegetațiile adenoide înaintea începerii tratamentului corectiv.

Gimnastica corectivă folosește exerciții care hipercorectează, iar după aceea vine cu exerciții de tonificare în poziție corectă. Nu se merge mai departe cu hipercorecția căci există riscul de a produce o inversare a curburilor coloanei vertebrale.

O curbură a coloanei este mai suplă în direcția în care se accentuează decât în cea în care se corectează. Vom fixa mai întâi coloana pentru a corecta o altă curbură.

ființa umană este un tot; din acest considerent o deformație nu este niciodată singură. Balland a remarcat că o deformație tip antrenează o compensație în segmentele de deasupra, și că cea mai accentuată nu este totdeauna deformația primitivă.

Redresarea se face înaintea tonificării, pentru a obține suplețea ți lungirea mușchiului înainte de a-l tonifica.

Fig. 10 – Încărcarea / forma discului / încărcarea

Poziții ale coloanei vertebrale la volan și solicitările discurilor intervertebrale

Fig. 11 – Dispunerea mușchilor paravertebrali, în curburile coloanei, față de linia de gravitație

În cazul scoliozelor nu vom redresa decât dacă se poate menține corecția.

Gimnastica corectivă începe din culcat pentru a se ajunge la poziția stând.

O deformare a coloanei nu se mai corectează la adult.

Un corset susține uneori dar nu vindecă niciodată.

O anchiloză terapeutică nu se mobilizează.

să favorizăm decontractarea.

puține exerciții, dar bine executate, au valoare mai mare decât exercițiile numeroase și prost executate.

2.6. Coloana vertebrală element de bază în statica și dinamica organosmului

Coloana vertebrală reprezintă totalitatea vertebrelor reunite cap la cap formând axul de susținere a scheletului.

Fig. 12 – Coloana vertebrală cu zonele potrivit tipurilor de vertebre

Fig. 13, Fig. 14, Fig. 15, Fig.16 – Deficiențe ale coloanei vertebrale

Coloana vertebrală este elemental esențial de susținere care dispune de un mare grad de mobilitate. Această modalitate interesează articulațiile intervertebrale, având aplitudine variabila de la regiune la regiune. Fiind sediul axului nervos, toate afecțiunile rahisului riscă să preyinte semne nervoase.

Curburile coloanei vertebrale au apărut ca adaptare la ortostatism. Curbura toracală o găsim la noul-născut, curbura cervicală apare cînd copilul ia pozoția șezînd, iar cea lombară odată cu mersul. Acum apar solicitările mușchilor flexori și extensori ai rahisului pentru susținerea echilibrului.

Ca orice corp din natură, și corpul omenesc este supus forței gravitaționale, centrulo gravitației fiind punctul unde această forță se aplică.

La omul cu o ținută normală și în poziția în picioare, centrul de gravitație al corpului s-ar găsi la mijlocul micului bazin, cam la nivelul vertebrei a treia sacrală, la marginea ei superioară (după Braun și Ficher). Dar corpul omenesc nu este perfect și există o mutitudine de tipuri morfologice. Balland ajunge la concluzia că este mai corect termenul de placă gravitațională, decît centru de gravitație și această placă ar fi nivelul vertebrelor D11, D12.

Omul în poziția verticală trebuie să-și mentină piesele coloanei vertebrale și linia de gravitație in poligonul de susținere. Echilibrul nu înseamnă însă lipsa oricărei mișcări, căci fără a interveni o forță exterioara care să-l strice, omul se mișcă în permanență chiar și numai datorită respirației.

Omul va fi în echilibru când oscilațiile liniei de gravitație se vor face în interiorul poligonului de susținere, poligon dat de suprafețele tălpilor. Dacă linia iese din poligonul de susținere, sunt necesare manevre de reechilibrare care cer multă cheltuială de energie prin mișcări active din segmentele corpului.

Fig. 17

Poziția verticală și baza de susșinere

La copilul mic care învață să meargă, manevrele de reechilibrare se realizează prin flexarea genunchilor și depărtarea picioarelor. Pe măsura învățării unei poziții mai economice și mai sigure, reechilibrarea se face prin intermediul coloanei vertebrale, ceea ce permite întinderea picioarelor și ridicarea centrului de gravitație, precum și o apropiere a picioarelor care erau depărtate și deci o micșorare a bazei de sprijin. Flexia coapsei dispare, fixînd curbura lombară prin tracțiunea mușchiului psoasiliac.

Dezechilibrările posterioare vor fi corijate prin avansarea capului, în timp ce dezechilibrarea anterioară va fi corectată prin hiperlordozarea lombară; dezechilibrările laterale, prin mișcări din șold și depărtarea brațului sau înclinări laterale de partea opusă.

2.6.1. Vertebra

Coloana vertebrală a omului este formată dintr-o înșiruire de 33-34 de vertebre din care 7 cervicale, 12 toracale, 5 lombare, 5 sacrale si 4-5 coccigiene. Fiecare vertebră are în componența sa un corp vertebral situat anterior, iar posterior, arcul neural sau arcul posterior, ce este legat de corp prin intermediul pediculilor și împreună delimitează orificiul vertebralș excepție fac prima vertebră cervicală și cele sacrale și coccigiene. Apofizele articulare și cele musculare se fixează de arcul vertebral și de pediculi.

Fiecare componentă a vertebrei se prezintă în funcție de nivelul coloanei astfel :

Corpul vertebral- de formă cilindrică este din ce în ce mai mare cu cît coborîm spre bazin, deoarece trebuie să suporte greutatea corpului în poziția bipedă. La corpul vertebral distingem două fețe :

fața superioară

fața inferioară.

Ambele fețe sunt mai scobite spre centru, unde se află nucleul pulpos al discului vertebral.

In regiunea cervicală, corpul vertebral este mai îngust decît în celelalte regiuni, dar mai înalt.

Vertebra toracală are corpul mai mare decît cea cervicală și prezintă semifațete articulare pentru capul coastei.

In regiunea lombară corpul este din ce în ce mai voluminos, acest lucru se observă comparînd baza fiecărei vertebre față de cea superioară.

Fig. 18

COLOANA VERTEBRALĂ VATUTĂ DIN FAȚĂ ȘI DIN PROFIL

I. VERTEBRE CERVICALE; II. VERTEBRE TORACALE; III. VERTEBRE LOMBARE; IV. OSUL SACRU; V. OCUL COCOS; a. atlas; b. vertebra proeminentă; c. foramen intervertebrale; d. canalul vertebral; e. discuri intervertebrale; f. canalul sacral.

Vertebra L5 are corpul vertebral mai înalt anterior.

Pediculii vertebrali au câte două margini scobite care împreună cu cei ai vertebrei următoare delimitează lateral gaura de conjugare pe unde ies nervii rahidieni si plexul venos. Tot pe aici pătrunde ramura spinală a arterei vertebrale.

In regiunea cervicală pediculii au o direcție oblică spre înapoi și în afară.

Ultimele două vertebre toracale au o singură fațetă costală așezată pe pedicul și pe corpul vertebrei.

În regiunea lombară pediculii sunt orizontali și groși, pornind din partea superioară a corpului vertebrei.

Lamele vertebrale sunt parte componentă a arcului vertebral și alături de pediculi formează peretele posterior al orificiului vertebral.

Apofizele articulare, două superioare și două inferioare, sunt fixate de lamelele vertebrale și depășesc linia suprafețelor corpului vertebral.

Apofizele transverse, una în dreapta și alta în stânga arcului vertebral, cu mici modificări față de corpul vertebral de la o vertebră la alta, au rol în fixarea laterală a coloanei.

În regiunea cervicală ele formează brațele de pârghie pentru mușchii cervicali.

Cele toracale sunt orientate oblic spre înapoi și, spre deosebire de altele, au doi tuberculi la extremitatea lor laterală și o gaură transversală prin care trec vasele vertebrale și nervul vertebral al lui François Franck.

În regiunea lombară apofizele transverse sunt variate. De ele se inseră mușchiul psoas și spre vârful lor mușchiul pătratul lombelor.

Rareori în locul apofizei transverse observăm prezența unei coaste suplimentare.

Apofiza spinoasă se află în partea superioară a arcului vertebral fiind câte una la fiecare vertebră. Înclinarea ei față de corpul vertebrei diferă de la o vertebră la alta, lucru care permite sau reduce mișcarea de extensie a coloanei. Astfel, în regiunea toracală sunt orientate oblic în jos și sunt de mărimi diferite, ele limitând mult extensia în regiunea dorsală. În regiunea lombară sunt orizontale și mai mici la L4 și L5. De vârful lor se inseră ligamentele supraspinoase și mușchiul dorsalul mare.

Canalul vertebral. Orificiile vertebrelor, suprapuse unul în continuarea celorlalte, dau naștere canalului vertebral ce se întinde de la osul occipital până la hiatul sacral. În ele este adăpostită măduva și rădăcinile nervoase.

Caracteristici speciale. Primele două vertebre cervicale, atlasul și axisul, nu respectă caracterele vertebrei tip. Atlasul este fixat de craniu, iar axisul prezintă apofiza odontoidă care trece prin interiorul atlasului.

La atlas gaura de conjugare este împărțită în două de ligamentul transvers, cu rol de protecție a măduvei și a meningei. În cazul unei flexii forțate a capului ligamentul se rupe, iar apofiza odontoidă a axisului poate traumatiza grav părțile nervoase pe care le protejează acest ligament.

Axisul are apofiza odontoidă fixată de partea superioară a corpului, iar apofizele transverse sunt așezate înaintea apofizelor articulare inferioare.

La vertebra C6, apofiza transversă are rădăcina anterioară mai dezvoltată formând tuberculul carotidian sau al lui Chassaignae, de care se inseră fasciculele mușchilor scaleni – mic și mijlociu – și mușchiul lung al gâtului, porțiunea inferioară și laterală.

Vertebra C7 face trecerea de la regiunea cervicală la cea toracală. Se remarcă prin apofiza spinoasă mai dezvoltată și ușor palpabilă.

Prima vertebră toracală ca și a 12-a, face trecerea de la o regiune la alta având caracteristici specifice atât regiunii cervicale (D1), cât și celei lombare (D12).

Gaura vertebrelor este mai mică în regiunea lombară, întrucât aceasta scade pe măsură ce crește corpul vertebrei.

Fig. 19 – Sacrul și coccisul văzute din față și din profil

Vertebrele sacrale sunt unite formând sacrul, cu baza mai lată în partea superioară și înclinat în față la un unghi de 20-25 grade, față de orizontală. Se articulează cu coloana prin promontoriu – un unghi cu vârful înainte.

Sacrul se articulează prin apofizele articulare cu cele ale vertebrei L5.

Canalul sacral pornește de la hiatul sacro-lombar până la cel sacral, având câte patru canale de fiecare parte, prin care trece nervul sacral corespunzător. În dreptul vertebrei a 2-a se termină sacrul dural care este în canaiul sacral.

Cele 4-5 vertebre coccigiene sudate între ele sunt o rămășiță a cozii.

2.6.2. Articulațiile vertebrale

Coloana vertebrală este formată din două coloane solidare: a corpurilor vertebrale în față și a arcurilor vertebrale în spate.

Articulațiile dintre corpurile vertebrale ale coloanei sunt amfiartroze, legate între ele prin ligamentul interosos – discul intervertebral, cele două ligamente vertebrale comune – anterior și posterior, ligamentele galbene, ligamentele interspinoase, cele supraspinoase și ligamentele intertransverse.

Discul vertebral face legătura între două vertebre alăturate. Începând de la axis în jos, între fiecare vertebră pînă la ultima lombară L5 –S1, se găsește câte un disc vertebral. Acesta este așezat în spațiul intervertebral și are forma mai bombată în partea mijlocie. Ca înălțime variază de 10 – 20 mm la vertebrele L3 – L4, la 3 – 4 mm între vertebrele toracale. Înălțimea celor 23 de discuri intervertebrale reprezintă 25% din înălțimea coloanei. De buna funcționare a discurilor depinde mobilitatea și calitățile funcționale ale coloanei vertebrale.

Foarte devreme discul își pierde vasele proprii și hrănire lui se face de către zonele cribriforme ale suprafețelor articulare vertebrale, prin procesul de difuziune. La bătrânețe hrănirea este insuficientă, astfel că funcția discului suferă, iar coloana devine rigidă.

Discul intervertebral are următoarea componență: inelul fibros, nucleul pulpos și două plăci terminale cartilaginoase din care crește corpul vertebrei, pe care îi și protejează contra presiunii exercitate de disc.

Fibrele din care este alcătuit inelul fibros sunt dispuse concentric, după direcția de tracțiune ce se produce în anumite mișcări – flexie – extensie, înclinări laterale și răsuciri. Acestea sunt fixate sus și jos de corpul vertebral având în față și pe laturi ligamentul anterior , iar posterior este acoperit de ligamentul posterior, mai slab decât primul. Fibrele inelului sunt dispuse în trei straturi, intern, mijlociu și extern, în raport de inserția vertebrală, dar nu au aceeași rezistență pete tot. Brown a găsit o rezistență maximă în partea anterioară și posterioară și mai slabă în părțile laterale, ceea ce explică predilecția formării osteofitelor pe aceste laturi.

Discul intervertebral are o inervație proprie dată de nervul sino – vertebral Luschka . așa se explică de ce în hernia de disc apare durerea înaintea fenomenelor de compresiune radiculară. Prin degenerarea discului, fibrele externe sunt supuse la tracțiuni anormale care grăbesc apariția osteofitelor de tracțiune.

Nucleul pulpos este gelatinos, conținând o cantitate mare de apă care prin umflare depărtează vertebrele învecinate. Acesta primește presiunea coloanei și o repartizează în mod omogen pe lamele inelului fibros. Ocupă jumătate din suprafața discului și suportă solicitările verticale, care în funcție de poziția coloanei se traduc prin creșterea presiunii intradiscale, iar inelul fibros bombează de partea concavă, în cazul unei flexii a coloanei.

Ligamentul vertebral longitudinal anterior. Acesta este așezat pe fața anterioară a coloanei vertebrale, se întinde de la occipital până la fața anterioară a sacrului. Se fixează puternic de marginea corpului vertebral, sărind peste discurile vertebrale. Acesta este mai slab în regiunea cervicală, motiv al luxațiilor, de asemenea în regiunea lombară, ceea ce explică fracturile mai dese în această parte a coloanei vertebrale.

Ligamentul vertebral longitudinal posterior. Ligamentul este așezat pe partea posterioară a corpului vertebral, trece prin canalul vertebral, pornind de la occipital până la a doua parte a coccisului. Anterior se fixează de discurile vertebrale și sare peste corpul vertebrei,iar posterior aderă și la dura mater. Mai slab este în regiunea lombară și aici avem cele mai dese hernii posterioare.

Cele două ligamente longitudinale, anterior și posterior, concură la menținerea curburilor coloanei vertebrale.

Ligamentele galbene sunt în număr de 23 de perechi dispuse pe partea dreaptă și pe cea stângă, și unesc lamelele arcului vertebral, acestea având următoarele funcții:

funcția statică – este funcția de protejare a măduvei spinării, canalul rahidian fiind închis posterior de aceste ligamente și menținerea curburilor fiziologice ale coloanei;

funcția dinamica – aceasta împreună cu mușchii șanțurilor vertebrale, ligamentele galbene îndreaptă coloana după o flexie anterioară.

Ligamentele supraspinoase. Acestea unesc între ele apofizele spinoase la vârful lor, iar la bază, spre corpul vertebrei, unirea acestora o fac ligamentele interspinoase. Ligamentele interspinoase contribuie prin elasticitatea lor la păstrarea poziției corecte a coloanei vertebrale și totodată limitează depărtarea apofizelor spinoase în mișcarea le flexie.

Ligamentele intertransverse. Acestea unesc apofizele transverse, dar numai în regiunile toracală și lombară, în regiunea cervicală acestea nefiind prezente.

2.6.3. Mușchii coloanei vertebrale

Coloana este menținută de mușchii spinali poliarticulari care, pornind de la sacru și iliac, merg până la occipital. Aceștia sunt dispuși astfel încât formează un trunchi lombar care se subțiază pe măsură ce se apropie de torace și un altul cervical care se subțiază de asemenea, coborând spre torace, rezultând din aceasta o comasare a mușchilor spinali în zonele lordotice – lombar și cervical.

Masa lombară are în special un rol static, iar cea cervicală asigură și mobilitatea capului și menținerea privirii pe orizontală.

Mișcările coloanei vertebrale sunt:

flexia;

extensia;

înclinările laterale;

rotația;

circumducția.

Mișcările coloanei vertebrale sunt executate de un număr de mușchi situați atât pe coloana vertebrală, cât și pe bazin și pe cap.

Mușchii extensori ai coloanei vertebrale sunt așezați pe partea dorsală, în șanțurile vertebrale, fiind fixați între apofizele spinoase și apofizele transverse.

Flosind sistematizarea lui Braus enumerăm patru sisteme importante de mușchi:

Sistemul interspinos – acesta format din mușchi scurți, situați în regiunea cervicală și lombară, cu inserții pe apofizele spinoase. Acestea fac extensia coloanei cervicale și lombare, iar când se contractă numai de o parte fac și înclinarea laterală a coloanei.

Sistemul intertransvers – acesta este format tot din mușchi scurți, prezenți tot în cele două regiuni, cervicala și lombară, cu inserții între apofizele transverse ale vertebrelor din aceste regiuni. Acestea ajută pe lângă extensia coloanei și la înclinarea laterală de partea contracției.

Sistemul transverso – spinos – acesta este format din mușchi fusiformi, dispuși de-a lungul întregii coloane în șanțurile vertebrale. Aceștia au o inserție pe apofizele transverse ale vertebrelor apoi merg oblic în sus și se inseră pe apofizele spinoase ale vertebrelor superioare. Acest grup de mușchi se împarte la rândul său în:

mușchi rotatori interni;

mușchi rotatori lungi;

mușchi multifizi.

Mușchii rotatori interni – prezintă inserții pe apofiza spinoasă a următoarei vertebre superioare.

Mușchii rotatori lungi – la aceștia inserția se face peste o vertebră.

Mușchii multifizi – aceștia prezintă mai multe tendoane, care se inseră pe apofiza spinoasă a vertebrei superioare, dar sărind pes6te 2-3 vertebre.

Mușchii sistemului transverso – spinos – aceștia fac în afara extensiei coloanei și rotația de partea opusă contracției.

Sistemul spino – transvers – îl găsim în regiunea cervicală; mușchii se fixează de apofizele spinoase cervicale și de primele toracale apoi merg oblic în sus, pentru a se fixa cu celălalt capăt de apofizele transverse cervicale și de osul occipital. Fac extensia capului, dar și rotația de aceeași parte cu mușchii care se contractă.

Mușchii flexori ai coloanei vertebrale, sunt situați pe partea anterioară a trunchiului și gâtului, aceștia fiind:

sterno – cleido – mastoidianul. Acest mușchi este flexor al capului pe gât și al gâtului pe torace când se contractă bilateral. Când contracția este numai de o parte, flexează capul, îl înclină de aceeași parte și îl rotează de partea opusă;

lungul gâtului – este ficat între atlas și vertebra a treia toracală, flexează coloana cervicală;

dreptul abdominal – este un mușchi lat, situat simetric de o parte și de alta a liniei albe. Are o inserție pe cartilajul costal al vertebrelor 5, 6, 7, și pe apendicele xifoid, iar cealaltă inserție jos pe pubis și simfiza pubiană. Este un mușchi fragmentat în 3 – 4 părți cu tendoane între ele, ceea ce îi dau o mare forță de contracție, având fibre scurte. Face flexia trunchiului, trăgând de coaste, când ia punct fix pe bazin și retroversia bazinului când ia punct fix pe coaste, dar numai în pozițiile culcat pe spate sau lateral. Are și un rol în presa abdominală;

oblicul mare (extern) al abdomenului – are inserțiile pe ultimele 7 – 8 coaste și pe coxal. Este flexor al trunchiului, dar când se contractă numai de o parte, pe lângă flexie mai face și rotația trunchiului de partea opusă. Când ia punct fix pe coxal, cu trunchiul fixat la verticală, coboară coastele ajungând la expirație;

oblicul mic (intern) al abdomenului – are fibrele orientate invers decât oblicul extern și este situat mai profund sub acesta. Originea sa este pe creasta iliacă și ligamentul inghinal, apoi fibrele merg spre torace unde se inseră pe fața internă a ultimelor coaste și pe linia albă, prin intermediul unei aponevroze. Când ia punct fix pe bazin coboară coastele și flexează trunchiul, iar când se contractă numai de o parte, rotează trunchiul de partea contracției și bazinul pe partea opusă. Când ia punct fix pe torace ridică bazinul și ajută la presa abdominală;

transversul – este situat cel mai profund față de ceilalți mușchi abdominali. Acțiunea sa principală este de a presa abdomenul, determinând creșterea presiunii intraabdominale, ceea ce ajută la expirația forțată, la defecație și micțiune.

psoasul – iliac – este format din doi mușchi, psoasul și iliacul. Psoasul se inseră pe discurile intervertebrale, pornind de la al 12 –lea disc toracal până la ultimul lombar. Mușchiul iliac se inseră pe creasta iliacă și cele două spine iliace anterioare. Inserția inferioară a ambilor mușchi este pe trochanterul mic al femurului. Psoasul –iliac este flexor al coapsei pe bazin și rotator extern al coapsei, când ia punct fix pe coloană și bazin și, invers, face flexia coloanei și a bazinului, când ia punct fix pe femur;

scalenii anterior, mijlociu, posterior – au inserții pe apofizele transverse ale vertebrelor 2 – 7 cervicale și pe primele două coaste. Când au punct fix pe coloana cervicală sunt mușchi inspiratori și invers, fac flexia coloanei cervicale când punctul fix este pe coaste. Când se contractă doar de o parte înclină lateral coloana cervicală ți o rotează de partea opusă.

Mușchii flexori laterali ai coloanei. La cei prezenți ca fiind și flexori ai coloanei se mai adaugă:

marele drept posterior al capului – acest mușchi, pe lângă extensie și rotație, face și înclinarea laterală a capului de partea contracției;

oblicul superior al capului – este extensor și flexor lateral al capului;

supracostalii – au inserțiile pe apofizele transverse și pe coaste, fac extensia coloanei dorsale, când se contractă bilateral și ajută inspirația și înclină lateral coloana, când se contractă de o parte;

ridicătorul scapulei – îl găsim inserat între apofizele transverse ale vertebrelor coloanei cervicale 1 – 4, 5 și pe marginea spinei omoplatului. Când ia punct fix pe scapulă face extensia coloanei cervicale sau înclinarea laterală a gâtului și capului. Când punct fix pe coloana cervicală ridică și basculează scapula;

ilio – costalul – merge de la sacru până la vertebra a 3 –a cervicală, fixându-se de apofizele transverse. Face extensia coloanei și flexia laterală, când se contractă pe o parte.

Mușchii rotatori ai coloanei vertebrale – au fost prezentași o dată cu descrierea mușchilor care fac celelalte mișcări.

2.6.4. Curburile coloanei vertebrale

Coloana vertebrală prezintă în plan sagital patru curburi alternative, fiecare cu maximum de curbură astfel:

curbura cervicală – are maximum de curbură la nivelul vertebrelor 6 – 7 cervicale, cu convexitatea ventrală;

curbura dorsală – cu convexitatea dorsală, are maximum de curbură la nivelul vertebrelor 5 – 6 toracale;

curbura lombară – cu convexitatea ventrală, are maximum de curbură la nivelul vertebrelor 3 – 4 lombare;

curbura pelviană – cu convexitatea dorsală, are maximum de curbură la nivelul vertebrelor 3 – 4 sacrale.

În plan frontal apare o ușoară curbură la nivelul vertebrelor 3 – 4 toracale, cu convexitatea spre dreapta, explicată prin faptul că crosa aortei se sprijină pe această curbură.

Toate aceste curburi normale, în afara rolului de susținere, dau o elasticitate coloanei în cazul șocurilor, amortizându-le.

Pravaz explică rolul curburilor în a păstra centrul de gravitație în interiorul poligonului de sprijin.

Delmas a sistematizat diferitele curburi în felul următor:

curburi accentuate – în cazul unui sacru foarte mobil, având maximum de curbură în regiunea lombară la L2 sau L3, în regiunea dorsală la D5 sau D6 și în regiunea cervicală la C5 sau C6;

curburi șterse – în cazul unui sacru puțin mobil, având maximum de curbură în regiunea lombară la L4, în regiunea dorsală la D10 și în regiunea cervicală la C6 sau C7;

curburi medii – intermediare celor descrise anterior, având maximum de curbură în regiunea lombară L3 , sau L4, în regiunea dorsală la D7, și în regiunea cervicală la C6 sau C7.

Tot Delmas a arătat că există modificări ale curburilor vertebrale în următoarele cazuri: folosirea încălțămintei cu toc înalt, poziția obișnuită a individului, la rasa negroidă curburile sunt mai puțin accentuate, femeile au curburile mai pronunțate datorită înclinării mai mari a bazinului.

Curburile normale ale coloanei vertebrale sunt rezultatul turtirii ușoare a discului posterior în regiunea cervicală și lombară și a turtirii ușoare a corpului vertebral anterior în regiunea dorsală. Acest lucru explică dificultatea cu care se corectează cifoza dorsală.

2.6.5. Mișcările coloanei vertebrale

Coloana vertebrală permite mișcări în toate planurile. Mișcările de flexie – extensie și de înclinări laterale, se fac cu pensarea turtirea discului în partea în care se face mișcarea. În flexie discul bombează spre canalul rahidian, iar găurile de conjugare își măresc diametrul. În mișcarea de extensie a coloanei vertebrale, discul este bombat înainte, sub ligamentul anterior, iar diametrul găurilor de conjugare se micșorează și apasă pe rădăcinile nervilor rahidieni.

Modificările cele mai mari în forma discurilor le întâlnim în regiunile cu mobilitatea cea mai mare (cervicală și lombară) și tot aici se produc mai des herniile de disc. Putem trage concluzia că mobilitatea mare și modificările mari în forma discului predispun la hernii discale.

Mobilitatea coloanei vertebrale este mai mare în regiunea cervicală și lombară, redusă în cea dorsală și absentă în regiunea sacrală.

Pentru cercetarea mobilității vom examina separat regiunea cervicală și cea dorso – lombară.

În regiunea cervicală avem :

flexia capului de 700, până ce bărbia atinge sternul;

extensia de 600, prin accentuarea lordozei cervicale;

rotarea de 800 a capului de fiecare parte, până ce bărbia atinge umărul;

înclinarea laterală de 600 a capului de fiecare parte, până ce urechea atinge umărul.

În regiunea dorso – lombară este mai dificil de măsurat flexia și extensia. Un calcul corect se poate obține numai prin clișee radiologice. Cu aproximație se pot da următoarele valori:

flexia circa 600 și extensia circa 300, dintre care 1/3 în regiunea dorsală și 2/3 în regiunea lombară;

rotarea 750, 1/3 în regiunea dorsală și 2/3 în regiunea lombară. Se obține prin calcularea unghiului dintre linia umerilor și linia bazinului.

înclinarea laterală 700, ½ în regiunea dorsală și ½ în regiunea lombară.

După Lappière, mișcările sunt în funcție de:

forma corpurilor vertebrale;

indicele discului vertebral, care cu cât este mai mic permite o mobilitate mai mare;

forma și orientarea apofizelor articulare;

înclinarea apofizelor spinoase.

Regiunea cervicală este cea mai mobilă, datorită formei platourilor vertebrale care favorizează mișcările de flexie – extensie.

Discul vertebral are o înălțime medie de 0,5 cm și un indice de 6. forma suprafețelor articulațiilor apofizare permite mișcarea de torsiune – înclinare laterală. Apofizele spinoase, puțin înclinate, permit mișcarea amplă de extensie.

Regiunea toracală este mai puțin mobilă. Corpul vertebral turtit înainte limitează extensia. Discul vertebral cu înălțimea medie de 0,4 cm și cu indice de 22, indică o mobilitate redusă. Suprafețele apofizelor articulare, prin înclinarea lor permit îndoirea laterală și limitează extensia. Apofizele spinoase, lungi și înclinate în jos, reduce extensia. În plus, cutia toracică și coastele limitează mișcările.

Fig. 20 Fig. 21

Gradele de mobilitate în mișcarea de Gradele de mobilitate în mișcarea rotație a

flexie – extensie a capului capului

Fig. 22 Fig. 23

Gradele de mobilitate în mișcarea de / Gradele de mobilitate în mișcarea de flexie- înclinare laterală a capului extensie a trunchiului

Fig. 24

Gradele de mobilizare în mișcarea de înclinare laterală a trunchiului

Regiunea lombară permite flexia – extensia, iar înclinarea laterală și rotația sunt mai reduse. Suprafețele apofizelor articulare permit flexia – extensia și nu rotația ce s-ar putea face numai prin alunecarea suprafețelor articulare care nu aderă perfect. Discul vertebral înalt de 0,9 cm, cu indice de 15, permite amplitudinea medie în mișcări, dar mai mare între L5 – S1, în cazul flexiei – extensiei, deoarece și indicele este mai mic la acest nivel.

Regiunea sacro – coccigiană permite flexia și extensia coccisului.

2.6.6. Examenul clinic al coloanei vertebrale

În examinarea coloanei vertebrale ne vom folosi de schema dată de Decoulx.

Durerea este semnul esențial al afecțiunilor coloanei și ca sediu ea poate fi: vertebrală, paravertebrală și rahidiană.

Examinarea bolnavului se va face din culcat, șezând sau în picioare, privind bolnavul din spate, din față și din profil.

La examinarea din spate se vor urmări ca repere:

apofizele spinoase;

spina omoplatului;

spinele iliace postero – superioare.

Aceste repere ne pot indica:

axisul este în dreptul primei spine palpabile;

C7 este cea mai proeminentă spină;

D3 corespunde extremității interne a spinelor omoplaților;

L4 corespunde nivelului crestei iliace.

Prin palparea rahisului putem constata:

contractura musculară;

gibozitatea.

La examinarea din față, în special pentru deviațiile coloanei, ne vom ghida după:

linia umerilor;

linia sânilor;

linia spinei antero – superioare a bazinului;

linia albă a mușchiului drept abdominal.

Examinarea din profil pune în evidență situația curburilor coloanei și abaterile de la normal, în caz de cifoză, lordoză, spate plan.

Cercetarea mișcărilor pe regiuni se face plecând totdeauna din poziția anatomică 0.

Examinarea din șezând este folosită mai ales în scolioza dată de o asimetrie a membrelor, care se corectează șezând.

Examenul neurologic urmărește:

mobilitatea membrului inferior;

tulburările de sensibilitate;

tulburările motorii;

tulburarea reflexelor.

Examenul radiologic este necesar în afecțiunile coloanei și completează examenul clinic și fizic.

Unele afecțiuni ale coloanei vertebrale și nivelul la care s-a produs leziunea se pun în evidență prin următoarele manevre pasive:

manevra Lassègue se folosește în sciatica prin hernie de disc. Nervul sciatic se pune în tensiune prin două mișcări: se flexează pe bazin membrul inferior cu genunchiul întins, urmărind unghiul la cere apare durerea; cu membrul inferior flexat din șold și din genunchi, se întinde treptat gamba până la apariția dureri;

manevra Behterev sau Lassègue contralateral, tot pentru hernie de disc mediană și dublă. Se face flexia pe bazin a membrului inferior sănătos întins din genunchi, până ce se produce durerea;

manevra Bonnet. Prin adducția coapsei flexată se declanșează durerea, care se propagă în lungul nervului sciatic;

manevra Sicard. La flexia dorsală a labei piciorului pe gambă apare durerea sciatică;

manevra Neri este folosită în afecțiunile lombare și sacro – lombare. Durerea apare la flexia trunchiului pe coapse, executată din poziția șezând. Apariția durerii sciatice obligă bolnavul să flexeze coapsa pentru a o evita;

manevra Roussy constă în aplecarea trunchiului înainte pentru a ridica un obiect. Apariția durerii determină ducerea înapoi a piciorului bolnav;

manevra Lévy – Valens. La înclinarea laterală a trunchiului de partea bolnavă, îl obligă pe subiect să flexeze din genunchi, membrul inferior din aceeași parte, iar la înclinarea de partea sănătoasă, membrul inferior sănătos nu se flexează, dar se ridică de pe sol cel bolnav;

manevra Casurei este folosită pentru depistarea herniilor de disc lombare și cervicale, însoțite de scolioză. Mișcarea de înclinare a coloanei accentuează scolioza de partea concavă și este limitată de partea cealaltă unde s-a produs hernia;

manevra Ely este folosită în herniile de disc lombare și în morb Pott. Bolnavului culcat cu fața în jos i se flexează gamba pe coapsă ceea ce va întinde psoasul iliac, iar acesta va exagera lordoza lombară producând durere, la care bolnavul reacționează prin ridicarea bazinului, de partea piciorului mobilizat. În morbul Pott bazinul se ridică în întregime;

manevra Rădulescu se folosește în morbul Pott la copii. Copilul, culcat cu fața în jos, este ridicat de picioare. În cazul morbului Pott coloana lombară rămâne rigidă prin contracția musculară și se ridică odată cu picioarele ca o scândură, fără a permite lordozarea cum ar fi normal;

manevra Soto – Hall este folosită în afecțiunile cronice ale coloanei. Se pune în evidență șocul leziunii, cerând bolnavului să facă flexia coloanei din culcat pe spate, începând cu cea cervicală și continuând până la apariția durerii.

2.7. Elemente biomecanica funcțională a coloanei vertebrale și a cutiei toracice

Prezentăm o sinteză realizată pe baza studiilor următorilor autori: Maftei O., Ifrim M., și Iliescu A.

Tratamentul și prevenirea durerii de spate încep prin înțelegerea poziției neutre a coloanei vertebrale. O coloană vertebrală sănătoasă prezintă trei curburi naturale. Gâtul, sau coloana cervicală, este curbat ușor  spre înăuntru. Coloana din zona toracelui sau regiunea toracică, este curbată spre înafară. Zona inferioară a spatelui, sau coloana lombară, se curbează din nou înăuntru. Alinierea neutră este importantă pentru a ajuta să se amortizeze coloana vertebrală împotriva tensiunilor sau întinderilor excesive. A învăța cum să menținem o poziție neutră a coloanei vertebrale este de folos de asemenea pentru a realiza mișcarea fără riscuri în timpul unor activități precum șezutul pe scaun, mersul pe jos și ridicarea greutăților.

Curburile naturale ale coloanei vertebrale sunt rezultatul mușchilor, ligamentelor și tendoanelor care sunt atașate vertebrelor. Fără aceste structuri de susținere, coloana vertebrală s-ar prăbuși. Mușchii abdominali oferă suport, prin inserțiile lor, pentru coaste, pelvis, și indirect pentru coloana lombară. Mușchii spatelui sunt aranjați în straturi, fiecare strat jucând un rol important în echilibrarea coloanei vertebrale. Folosind acești mușchi împreună, reușim să menținem în echilibru coloana vertebrală.

Controlul balansului pelvin (bazinul) este un mod de a ajuta la echilibrarea coloanei vertebrale. Când anumiți mușchi ai spatelui și abdomenului se contractă, pelvisul (bazinul) se rotește. Când bazinul se rotește înainte, curbura zonei lombare crește. Când bazinul se rotește înapoi, curbura lombară se îndreaptă. Rotația pelvisului este asemenea unei roți centrate în articulația șoldului. Mușchii coapsei superioare se atașează de asemenea pelvisului, iar contracția acestor mușchi poate fi de asemenea folosită pentru a schimba curbura coloanei vertebrale.

Mușchii abdominali lucrează și ei pentru a produce o rotație înapoi a bazinului. Aceasta face ca ușoara curbură lombară să se îndrepte. Dacă acești mușchi îndreaptă prea mult curbura lombară, aceasta poate da naștere unei poziții nesănătoase.

În cealaltă direcție, atunci când flexorii șoldului și extensorii spatelui se contractă, bazinul se rotește spre înainte – crescând curbura zonei lombare. Dacă această curbură este prea accentuată, va apare o altă poziție nesănătoasă. Această afecțiune este denumită lordoză în termeni medicali.

Un echilibru între forță și flexibilitate este cheia pentru a menține poziția neutră a coloanei vertebrale. Acest echilibru este baza pentru o bună funcționalitate musculară. La fel ca un automobil sau orice altă piesă mecanică, un dezechilibru poate duce la uzură și leziune, iar în cele din urmă duce la distrugerea mașinii respective.

Dezechilibrele musculare ce afectează coloana vertebrală pot avea multe cauze. Una din ele o constituie mușchii abdominali slabi. Atunci când mușchii abdomenului se slăbesc, flexorii șoldului se întăresc, provocând o creștere a curburii lombare.

2.7.1. Statica vertebrala

Coloana vertebrală prezintă în ortostatism o direcție verticală, având forma unei duble spirale în plan sagital cu cele 4 curburi cunoscute din anatomie. La această poziție și formă participă o serie de acțiuni complexe ce stabilesc în mod normal un echilibru între tonusul muscular, elasticitatea discurilor intervertebrale și a ligamentelor sale, cât și prin îmbinarea celor 24 de segmente osoase ce alcătuiesc porțiunea mobilă a coloanei. Datorită existenței curburilor în plan sagital, proiecția centrilor de greutate nu este perfect verticală, aceasta trecând anterior în regiunea toracală și posterior în cea cervicală și lombară. Acțiunea gravitației tinde să accentueze curburile și să ducă la prăbușirea coloanei vertebrale. Intervin însă o serie de factori intrinseci ai organismului care vor echilibra situația, este vorba de ligamentele anterior și posterior, care se află aproape permanent în tensiune, precum și discurile intervertebrale care stau sub presiune și anihilează acțiunile din sens invers.

La echilibrul intrinsec acționează asupra coloanei un "echilibru extrinsec" creat de așa zisul "corset muscular'' format mai ales de mușchii erectori ai trunchiului.

Echilibrul și deci poziția coloanei vertebrale nu este identică fiecărui individ, chiar și în condiții normale existând o serie de variații în plus sau în minus ale curburilor, generate în primul rând de gradul de înclinare înainte a bazinului.

2.7.2. Aspecte de biomecanica ale coloanei vertebrale

Mișcările coloanei vertebrale sunt mișcări complexe și ample, care se realizează prin cumularea ușoarelor mișcări și deplasări de la nivelul discurilor intervertebrale și a articulațiilor dintre vertebre. Mișcările au la bază nucleul pulpos, care joacă rolul unei bile de rulment, făcând posibile orice tipuri de mișcări care pot avea loc. Sunt reglate și limitate de diferitele poziții ale ligamentelor, de țesutul fibrocartilaginos al discului, de celelalte părți ale vertebrei și de mușchi.

Mișcările coloanei vertebrale sunt:

a. Flexia și extensia, ce au loc în jurul unor multiple axe orizontale și transversale.

b. Înclinarea laterală stângă și dreaptă, care se execută în jurul unor variate axe orizontale și sagitale.

c. Rotația, care se face în jurul unui ax vertical ce trece chiar prin centrul discurilor intervertebrale.

Din cumularea celor trei tipuri de mișcări acționate rezultă circumducția coloanei vertebrale.

Flexia și extensia

Prin fixarea sacrului, coloana poate executa în ansamblu o mișcare de flexie, variabilă pe diferite segmente, cea mai amplă având loc la nivelul regiunilor cervicală și lombară. În flexie ligamentul longitudinal anterior se relaxează iar porțiunile anterioare ale discurilor intervertebrale sunt apăsate și mușchii extensori sunt puși sub tensiune. La limitarea mișcării participă ligamentul longitudinal posterior, ligamentele galbene, ligamentele inter și supraspinoase.

Mușchii care execută mișcarea de flexie sunt: mușchii peretelui abdominal (fac excepție mușchii transverși), psoașii, mușchii lungi ai gâtului, scalenii, sternocleidomastoidienii. Intrate în acțiune aceste grupuri musculare, grupul antagonist, extensor al coloanei, vor grada mișcarea de flectare a trunchiului.

În extensie are loc un mecanism invers celui de flexie, sunt apăsate porțiunile posterioare ale discurilor, mișcarea fiind limitată de întinderea ligamentului longitudinal anterior cât și de apropierea apofizelor spinoase. Cea mai mare amplitudine a extensiei o găsim tot în regiunea cervicală. Mușchii care execută mișcarea sunt situați în jgheaburile vertebrale: sacrospinalul, interspinalul și mușchii cefei.

b. Înclinările laterale

Porțiunile laterale respective ale discurilor intervertebrale sunt apăsate iar mușchii antagoniști, prin rezistența lor la întindere, limitează mișcarea. Când mișcarea de latero-flexie este însoțită de rotire, atunci trunchiul se înclină și mai mult lateral. Când coloana vertebrală este flectată, înclinarea segmentului lombar este aproape nulă. Mușchii care execută mișcarea sunt intertransversalii, pătratul lombar, psoasul, supracostalii, ridicătorul unghiului omoplatului de pe partea mișcării, însă intervin prin contracție unilaterală și flexorii și extensorii coloanei vertebrale.

c. Mișcarea de rotație își are amplitudinea maximă în regiunea cervicală, fiind aproape nulă în regiunea lombară. Mușchii rotatori sunt grupați în două categorii: cei care rotesc coloana prin contracție unilaterală de partea lor și cei care o rotesc prin contracție unilaterală de partea opusă lor. În prima categorie se încadrează: micul oblic abdominal, porțiunea superioară a lungului gâtului, mușchiul splenius etc. Din cealaltă categorie fac parte: sistemul transverso-spinal, oblicul mare abdominal, porțiunea inferioară a gâtului, sternocleidomastoidianul, supracostalii, psoasul etc. Atenționăm că deosebirile individuale ale amplitudinilor de mișcare pot fi foarte mari, ele fiind influențate atât de vârstă cât și de antrenamentul sportiv.

2.8. Bazele fiziologice ale asigurarii atitudinii

Actul reflex

Forma cea mai simplă de mișcare este mișcarea reflexă. Ea este totodată actul reflex cel mai bine cunoscut. O mișcare reflexă, în expresia sa cea mai simplă, se compune din trei faze succesive:

excitarea nervului senzitiv;

excitarea centrului reflex intermediar;

excitarea nervului motor și mișcarea reflexă care o însoțește.

Excitația senzitivă este înregistrată de organism prin receptorii ei clasificați astfel:

exteroceptori, care înregistrează senzațiile lumii exterioare (auz, văz, miros, gust, palpare);

interoceptori, care înregistrează senzațiile din interiorul organismului și care se împart în: – visceroceptori;

– proprioceptori.

Proprioceptorii sunt reprezentați de:

Corpusculii Golgi care reprezintă cam o treime din fusurile musculare, ei sunt situați imediat sub joncțiunea musculo-tendinoasă și au funcția de a detecta tensiunea fibrelor tendonului în timpul contracției musculare.

Corpusculii Vater – Pacini.

Fusurile musculare cu rol de a informa centrul nervos asupra gradului de relaxare a mușchiului.

Pentru mecanismul de reglare a tonusului muscular trebuie amintiți și receptorii cutanați, articulari și ligamentari.

2.9. Mecanismele de postura

Reprezintă rezultatul informațiilor primite de la următorii receptori:

a. labirintul, asupra poziției capului în spațiu;

b. proprioceptorii musculaturii cefei, asupra poziției capului în raport cu trunchiul;

c. proprioceptorii din mușchii trunchiului și ai membrelor asupra poziției trunchiului și membrelor în spațiu. Rol deosebit au proprioceptorii articulari, care informează asupra poziției diferitelor segmente și a gradului de flexie a articulațiilor;

d. exteroceptorii cutanați înregistrează presiunea exercitată pe anumite suprafețe ale corpului și deci presiunea corpului în raport cu suprafața de sprijin;

e. receptorii vizuali.

Aceste reflexe sunt de tip evoluat necesitând acțiuni musculare complexe, gradate, coordonate, de mare finețe.

După natura receptorilor senzitivi, reflexele posturale pot fi sistematizate astfel:

a. reacții statice locale, provocate de stimuli gravitaționali;

– reacție pozitivă de sprijin sau reacție magnet;

– reacție negativă de sprijin;

reacții statice segmentare ce reprezintă efectele unei mișcări asupra extremității opuse;

– reflexul de extensie încrucișată;

– reflexul de deplasare;

– acțiunea întinderii unui membru asupra tonusului membrului opus.

reacții statice generale ce determină poziția capului, prin stimuli porniți din labirintul membranos și receptorii musculaturii gâtului;

– reflexele tonice ale cefei (RTC);

– RTC rotatoare asimetrice;

– RTC de extensie;

– RTC de flexie.

Reacții de postură

a. reflexe de redresare:

– reflexe de redresare labirintică;

– reflexe de ridicare a corpului cu acțiune asupra capului;

– reflexul de redresare a cefei;

– reflexe de redresare a corpului cu acțiune asupra corpului;

– reflexe de redresare optică.

b. reacții de așezare, de sărire și de accelerare;

Pentru a se realiza educarea atitudinii corpului în procesul educației fizice școlare, profesorii trebuie să-și concentreze eforturile spre realizarea a două obiective fundamentale și anume:

– Educarea permanentă a reflexului complex neuro-muscular și psihic de atitudine corectă a corpului, prin care copiii să aibă posibilitatea de a se controla, redresându-se dacă este necesar în atitudine corectă. Având conștientizată această deprindere, se pot autocontrola, verificând dacă au sau nu o atitudine corectă a corpului și luând măsuri în consecință.

– Dezvoltarea specifică a grupelor musculare cu acțiune statică și dinamică în păstrarea atitudinii corecte a corpului, ca suport morfologic al acesteia. În cazul în care nu se realizează acest obiectiv, atitudinea corpului nu este stabilă.

Descrierea deficiențelor de atitudine globale la preșcolari și școlari propusă de Ion – Ene M..

Cele mai frecvente atitudini deficiente la preșcolari și școlari, se produc prin insuficiența aparatului de susținere și mișcare – cum sunt hipotonia musculară sau laxitatea articulară.

La vârsta prepubertară și pubertară asimetria sau inegalitatea funcțională (sprijin asimetric, folosirea inegală a elementelor de susținere și mișcare) creează condiții favorabile apariției unei atitudini asimetrice. Atitudinile deficiente prin insuficiență se pot produce în plan antero-posterior fie predominant lordotic (atitudinea lordotică), fie predominant cifotic (atitudinea cifotică).

Atitudinea lordotică se caracterizează prin accentuarea curburii lordotice a coloanei vertebrale lombare și înclinarea bazinului mult sub planul orizontal. Aceasta se întâlnește la copiii cu o musculatură abdominală hipotonă, dar și la adolescenții slab dezvoltați.

Atitudinea cifotică se caracterizează prin încurbarea întregului spate cu concavitatea posterior. Umerii sunt aduși în față, toracele este turtit sau înfundat, abdomenul supt sau ptozat. Este atitudinea deficientă cea mai frecventă la școlarii înalți și slabi, care par stânjeniți de înălțimea lor excesivă.

Atitudinea plan rigidă se caracterizează prin: gâtul, capul, trunchiul și membrele sunt dispuse pe verticală.

Coloana vertebrală este lipsită de curburile fiziologice și chiar cu tendință de inversare a acestora.

Spatele plan, toracele plat cu sternul înfundat, abdomenul supt, coordonarea, mobilitatea si suplețea acestor copii sunt mult diminuate.

Aspecte privitoare la activitatea motrică a copiilor de vârstă preșcolară (3- 7 ani) în timpul zilnic petrecut la grădiniță.

O fundamentare solidă a temei de cercetare prezentată în această lucrare are la bază un studiu realizat de Pehoiu C. ce susține că fiind prima verigă a sistemului de formare-educare a omului, învățământului preșcolar îi revine sarcina complexă și de răspundere în dezvoltarea fizică și psihică a copilului.

Mișcarea reprezintă o necesitate biologică fundamentală a omului, indiferent de perioadele ontogenezei sale. În timpul copilăriei numeroase observații indică faptul că toate formele educației instituționalizate a copiilor se corelează cu limitarea activității motrice a acestora. Scopul cercetării a fost acela de a evalua tipul și intensitatea activităților motrice a copiilor de 4-6 ani în timpul zilnic petrecut la grădiniță. Iată câteva concluzii reieșite în urma studiului:

1. Rezultatele demersurilor științifice de până acum nu furnizează date suficiente despre nivelul activităților motrice spontane și organizate la copiii de vârste diferite și provenind din medii diferite. Dintre multiplele cauze amintim pe cea a dificultății măsurării și evaluării acestei activități. În timpul petrecut de copii la grădiniță au predominat acțiunile și activitățile motrice caracterizate de o intensitate redusă, lucru de natură să nu favorizeze dezvoltarea fizică a copiilor. Activitățile efectuate din pozițiile așezat au ocupat valori de aproximativ 15% din durata totală a observației, la copiii în vârstă de 4 ani, și aproximativ 50% la cei de 6 ani.

2. Se evidențiază, în cadrul activității motrice, dimorfism sexual la vârsta de 6 ani, manifestat printr-o mai mare implicare a băieților decât a fetelor în acțiunile motrice cu o intensitate mare a efortului.

3. Este necesară optimizarea activității motrice a copiilor în timpul petrecut la grădiniță, prin utilizarea a cât mai multe jocuri dinamice, în special pentru cei care tind să aibă o activitate motrică redusă și care nu se implică în acțiuni dinamice din proprie inițiativă.

4. Se recomandă găsirea cadrului legislativ de către forurile competente în domeniu în vederea instituționalizării predării educației fizice începând cu perioada preșcolarității.

Horghidan V. prezintă particularitățile educației fizice la gradiniță.

Obiectivul fundamental al educației fizice este dezvoltarea normală și armonioasă a organismului copilului și urmărește:

– educația tehnologică presupune la această vârstă formarea unor deprinderi practice;

– întărirea stării de sănătate prin călirea organismului;

– dezvoltarea deprinderilor psihomotrice corecte, în principal a celor implicate în dobândirea unei ținute corecte în mers și stând;

– dezvoltarea unor deprinderi igienice și a unor trăsături de voință și caracter precum: încredere în forțele proprii, supunere la reguli, perseverență, curaj, altruism;

– dezvoltarea unor scheme acționate utile în rezolvarea unor sarcini practice simple;

– cultivarea creativității și a spiritului de inițiativă în activitățile practice desfășurate atât în grădiniță cât și în mediul familial.

2.10. Aspecte generale privind evaluarea atitudinilor deficiente la copiii de vârstă preșcolară

A evalua înseamnă a determina, a stabili prețul, valoarea, numărul, cantitatea etc.; a calcula, a socoti.

Evaluarea este legată de următorii termeni: docimologie, docimastică și dokimasia.

Actul de evaluare cuprinde o operație dublă:

măsurarea obiectului, fenomenului etc., care constă în înregistrarea obiectivă a dimensiunilor acestora;

aprecierea relației dintre starea și criteriul general al unei stări dorite.

Se constată că:

– evaluarea este un proces (nu un produs), deci o activitate etapizată,
desfășurată în timp;

– evaluarea nu se rezumă la notarea elevilor (care este expresia numerică a aprecierii performanțelor școlare ale acestora), ci vizează domenii și probleme mult mai complexe (inclusiv programe de învățământ și sistemul în ansamblu);

– evaluarea implică un șir de măsurări, comparații, aprecieri (deci judecăți de valoare) pe baza cărora se pot adopta anumite decizii menite să optimizeze activitatea sau domeniile supuse evaluării.

Principiile evaluarii si masurarii sunt urmatoarele:

– programul de măsurare și evaluare trebuie să fie compatibil cu principiile filosofice ale vieții și educației;

– pentru o evaluare eficientă, toate măsurările trebuie să fie în funcție de obiectivele programului;

– testarea este o parte a măsurării, iar măsurarea numai o fază a evaluării;

măsurarea și evaluarea pot fi realizate și verificate numai de câtre specialiști calificați;

rezultatele măsurării și evaluării trebuie să fie interpretate în funcție de întreaga viață a subiectului, inclusiv a dimensiunilor sale sociale, emoționale, fiziologice și psihologice;

nu există un înlocuitor al judecăților din domeniul măsurării și evaluării. Evaluarea este judecată; fără date substanțiale, judecata nu este valabilă;

abilitățile inițiale ale elevilor trebuie măsurate pentru a obține apoi informații despre performanțele lor, la încheierea sezonului, ciclului de pregătire etc.

în toate măsurările trebuie folosite numai teste validate, obiective și semnificative.

Evaluarea se realizează pe baza unor criterii, care se constituie în sistem și ar trebui respectate tot în sistem. Criteriile decurg din obiectivele procesului care se evaluează. La educația fizică și sportivă, indiferent de subsistemele specifice, aceste criterii, mai importante, sunt următoarele:

– performanța motrică, adică rezultatul la probele de control măsurabile;

– progresul realizat de subiect. Este o formulă de calcul al acestui progres, dar cel mai important este să știm să-l interpretăm și să-l respectăm. Dificultatea constă în aceea că progresul este întotdeauna mai mare la cei cu nivel inițial mai mic și este mai mic la cei cu nivel inițial mai mare. Deci, nu ne putem ghida după mărimea cifrică sau calitativă a ratei de progres;

– cantitatea și mai ales calitatea elementelor însușite în raport cu prevederile programei de specialitate (pentru subsistemele educației fizice și sportului care au o asemenea programă);

– capacitatea subiectului de a aplica în practică elementele însușite, adică “capacitatea de generalizare “;

capacitatea de practicare independentă a exercițiilor fizice de către subiect;

capacitatea subiectului de restructurare, asamblare etc., a elementelor însușite;

nivelul cunoștințelor teoretice, însușite de subiect, privind practicarea exercițiilor fizice;

atitudinea subiectului față de educație fizică și sport, concretizată prin frecvența la lecții, participarea la acțiunile competițional – sportive, modul de îndeplinire a unor sarcini organizatorice etc;

nivelul de dezvoltare fizică a subiectului.

Din cele prezentate putem conchide că evaluarea este un proces sistemic, parte inegală și esențială a sistemului educațional, prin care se realizează ameliorarea permanentă a acestuia datorită faptului că ea permite să se măsoare gradul în care au fost atinse obiectivele educaționale și printr-o judecată de valoare permite luarea unor decizii care să ducă la creșterea eficienței funcționării sistemului.

Evaluarea în domeniul kinetoterapiei trebuie să ducă la stabilirea strategiei terapeutice fiind astfel primul și ultimul act al kinetoterapeutului în procesul asistenței de recuperare funcțională. Este absolut necesar să ținem cont de faptul că omul este considerat un sistem dinamic foarte complex iar obiectivele generale ale kinetologiei medicale trebuie adaptate în funcție de vârstă, sex, temperament, nivel de cultură și înțelegere etc.

Evaluarea este modalitatea de apreciere cât mai corectă a unei situații atât din punct de vedere calitativ cât și din punct de vedere cantitativ.

Modul de selecționare, dozare și asociere a mijloacelor se realizează printr-un sistem de măsurare și apreciere prin care se atribuie valori numerice unor parametri. Acești parametri apreciază manifestările și rezultatele tratamentului dar nu și disponibilitățile pacientului.

2.11 Considerații privind cauzele deficiențelor fizice

Cauzele deficiențelor fizice sunt foarte numeroase și variante; ele se pot grupa, după diferite criterii de sistematizare sau puncte de vedere, în mai multe categorii. După un prim criteriu, pot fi împărțite în interne și externe: cele interne sunt condiționate de procesele de creștere și dezvoltare, de starea funcțiunilor mari somatice, organice și psihice; cele externe sunt legate de condițiile de mediu și de viață.

Putem vorbi de cauze directe, care interesează elementele proprii ale deficienței, sau indirecte, care produc mai întâi o afecțiune, ori un defect organic sau psihic și apoi o deficiență morfologică sau funcțională. Ele pot să se refere la întregul organism și să producă deficiențe globale sau totale, sau să se limiteze la anumite regiuni, segmente sau porțiuni ale corpului și să producă deficiențe regionale, segmentare sau locale.

Destul de des ne servim de criteriul de împărțire a cauzelor în predispozante, favorizante și determinante sau declanșatoare.

Predispozante sunt cauzele care se pun în legătura cu ereditatea. Descendenții prezintă de regulă asemănări morfologice și funcționale cu ascendenții și colateralii – frații, surorile și rudele apropriate. Acest fenomen biologic este și mai evident atunci când tipurile constituționale ale ascendenților și condițiile de mediu se aseamănă între ele.

Predispozițiile ereditare nu se realizează întotdeauna chiar de la naștere, ci pot să se manifeste mai târziu, în timpul creșterii, prin tendințe sau înclinări spre o creștere și dezvoltare normală sau spre o deficiență de creștere.

În grupa cauzelor predispozante putem încadra și influențele pe care le suferă organismul copilului în viață intrauterină. Debilitatea congenitală și imaturitatea, nașterea prematură și accidentele obstetricale pot constitui baza unor deficiențe, care se manifestă nu numai imediat după naștere, ci și mai târziu, în timpul creșterii copilului.

Favorizante pentru producerea deficiențelor fizice sunt socotite cauzele care influențează în sens negativ asupra stării generale de sănătate și asupra bunei funcționări a organelor, mai ales în perioadele de creștere și de dezvoltare activă a corpului. Aceste cauze slăbesc rezistența organismului, scad capacitatea funcțională a aparatului de sprijin și mișcare și diminuează rolul coordonator al sistemului nervos.

Printre cele mai importante cauze favorizante se numără condițiile rele de igienă și de viață, lipsa de organizare a muncii și a repausului, regimul alimentar necorespunzător, lipsa de aer și de lumină în locuință, hrana insuficientă, rău pregătită și servită neregulat, îmbrăcămintea strâmbă, grea, defectuos confecționată, dormitul în paturi prea moi, cu perne multe, în care corpul se înfundă și se încurbează, sau tari și incomode, care nu odihnesc pe copii.

Lipsa unei educații fizice raționale și un regim defectuos de viață, lipsa de supraveghere și control din partea părinților și a educatorilor sunt cauze care fac să rămână nedescoperite, ignorate și netratate la timp deficientele ce se produc în vârsta școlarității.

Bolile cronice, convalescențele lungi, intervențiile chirurgicale grele, debilitatea, tulburările cronice, organice și psihice, precum și unele defecte ale simțurilor, în special ale văzului și auzului, favorizează apariția și evoluția rapidă a deficiențelor fizice.

Cauzele adevărate, cele care produc sau declanșează procesele patologice, care stau la baza deficiențelor fizice celor mai frecvente, sunt cele care alterează structura și modifică funcțiunile normale ale organismului, prin accidente și îmbolnăviri, leziuni sau tulburări.

Aceste cauze pot să se exercite atât în timpul vieții intrauterine cât și după naștere.

Deficiențele intrauterine se împart în două categorii: malformații și deformații congenitale.

Scheletul osos, care constituie mijlocul cel mai important de sprijin al corpului, poate deveni, prin poziția asimetrică sau deformarea segmentelor sale, o cauză frecventă de deficiență.

Mobilitatea prea mare sau prea mică a articulațiilor și mișcările anormale pot determina deficiențe atât morfologice cât și funcționale.

Cauzele deficiențelor fizice se mai pot cerceta ți în legătură cu sexul și vârsta elevilor.

Fiecare sex și fiecare perioadă a vârstei de creștere poate prezenta deficiențele fizice, cu cauze mai mult sau mai puțin specifice și cu simptome caracteristic.

În perioada preșcolară vom întâlni deseori deficiențe provocate de tulburările de nutriție și de avitaminoze, în special de rahitism, de boli infectocontagioase, de afecțiuni ale căilor respiratorii și ale plămânilor.

Fig. 25 – Poziția corectă (A) și pozițiile defectuaose (B, C, D) ale elevilorîn bănci,

mai ales în timpul scrisului

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

Ipoteza cercetării

Ipoteza cercetării este aceea de a depista atitudinile deficiente fizice la copiii de vârstă preșcolară, deoarece o dată cu depistarea acestor atitudini deficiente putem evita instalarea diferitelor deficiențelor fizice.

Metodele și tehnicile folosite

Numărul metodelor și tehnicilor de cercetare este foarte mare, deoarece fiecare domeniu își creează propriile instrumente de cercetare.

În domeniul activităților corporale sunt utilizate metode pedagogice, sociometrice, metode ale biomecanicii și medicinei, precum și metode și tehnici de cercetare proprie domeniului în funcție de tema propusă și de direcțiile în care se urmăresc cunoașterea fenomenului.

În acest scop s-au folosit instrumente cu care s-au determinat greutatea și înălțimea (cântar și centimetru).

Organizarea cercetării

Subiecții și locul cercetării

Cercetarea s-a realizat în cadrul grădiniței „Raza soarelui” Nr.41 din Galați în cursul anului școlar 2007-2008 în perioada 26.11.2007 -29.11.2007.

Cercetarea s-a efectuat într-o clasă din grădiniță, în care nu se făceau ore.

Subiecții cercetării sunt copii de vârstă preșcolară între 3 – 7 ani. Numărul subiecților cercetați este de 70, dintre care 38 fete – din care 7 au vârsta de 3 ani, 6 au vârsta de 4 ani, 12 au vârsta de 5 ani, 11 au vârsta de 6 ani și 2 au vârsta de 7 ani – și 32 băieți – din care 5 au vârsta de 3 ani, 7 au vârsta de 4 ani, 8 au vârsta de 5 ani, 11 au vârsta de 6 ani și 1 are vârsta de 7 ani.

3.3.2. Date privind testarea subiecților

ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR PRIVIND ATITUDINILE DEFICIENTE FIZICE LA COPIII DE VÂRSTĂ PREȘCOLARĂ

Fig. 26

C. A. , 6 ani, înălțime 115cm.

Omoplați asimetrici, omoplatul stâng mai sus.

Dacă această atitudine deficientă nu este corectată, se ajunge la instalarea scoliozei.

Fig. 27

N.A.I , 6 ani, înălțime 120cm.

Omoplați asimetrici, omoplatul stâng mai sus

Dacă această atitudine deficientă nu este corectată, se ajunge la instalarea scoliozei.

Fig. 28

V.M., 5 ani, înălțime 118 cm.

Atitudine lordotică lombară

Dacă atitudinea lordotică prezentă în această figură nu este corectată la timp, putem avea un caz cu o lordoză instalată deja.

Fig. 29

V.O. 6 ani, înălțime127cm.

Atitudine cifotică dorsală.

Această figură prezintă atitudinea cifotică la nivelul vertebrelor dorsale, care dacă nu este corectată la timp va deveni o cifoză instalată.

Fig. 30

G. G. S., 6 ani, 112cm înălțime.

Atitudine cifolordotică

Atitudinea cifolordotică care poate fi văzută în această figură dacă nu este tratată în timp corespunzător, va deveni o cifolordoză instalată.

Fig. 31

L. A. G., 5 ani, 123cm înălțime.

Atitudine cifotică dorsală

Această figură prezintă o atitudine cifotică la nivelul vertebrelor dorsale, care dacă nu este corectată la timp va deveni o cifoză instalată.

Fig. 32

L. F.L., 5ani, 111 cm înălțime.

Omoplați asimetrici, omoplatul drept mai sus.

Omoplatul stâng este mai apropiat de coloana vertebrală.

Această poziție deficientă prezintă o atitudine scoliotică, care dacă nu va fi corectată într-un timp optim se va transforma într-o deficiență fizică scoliotică.

Fig. 33

A.A. D., 6 ani, 113 cm înălțime.

Abdomen proeminent subombilical (ptozat); bazinul mult înclinat înainte și jos.

Atitudine cifolordotică.

Figura 33 prezintă atitudine cifolordotică care duce la instalarea deficienței cifolordotică.

Fig. 34

S. R. M., 6ani, 117 cm înălțime.

Atitudine lordotică lombară;

Abdomen proeminent subombilical.

Figura 34 prezintă atitudinea cifolordotică care duce la instalarea deficienței cifolordotice.

Fig. 35

L. C., 4 ani, 104cm înălțime.

Omoplați asimetrici, omoplatul drept mai jos; umeri asimetrici, umărul drept mai jos.

În figura 35 atitudinea scoliotică duce la producerea deficienței fizice scoliotice.

Fig. 36

G. A. G., 4 ani, 105 cm înălțime.

Omoplați asimetrici, omoplatul drept mai jos.

Figura 36 prezintă o atitudine scoliotică. Dacă această atitudine nu va fi corectată intr-un timp optim, atunci vom observa instalarea deficienței fizice scoliotice.

Fig. 37

I. G., 4 ani, 105 cm înălțime

Omoplați asimetrici, omoplatul drept mai jos; umeri asimetrici, umărul drept mai jos.

Figura 37 prezintă atitudine scoliotică, care daca subiectul nu o corectează cu ajutorul exercițiilor fizice corective va deveni o deficiență fizică scoliotică.

Fig. 38

T. R. G., 4 ani, 108 cm înălțime.

Omoplați asimetrici, omoplatul drept mai jos; umeri asimetrici, umărul drept mai jos.

Figura 38 ajută la observarea atitudinii scoliotice, care dacă nu este corectată într-un timp optim se va transforma într-o deficiență fizică scoliotică.

Fig. 39

Ș. I. I., 4 ani, 103 cm înălțime.

Omoplați asimetrici, omoplatul drept este mai jos.

Figura 39 prezintă atitudinea scoliotică care evidențiază diferența dintre cei doi omoplați. Dacă această atitudine va fi corectată într-un timp optim cu exerciții fizice corective putem preveni instalarea deficienței fizice scoliotice.

Fig. 40

C. I. 4 ani, 107 cm înălțime.

Omoplați asimetrici, omoplatul drept mai jos și mai apropiat de coloana vertebrală decât omoplatul stâng.

Figura 40 ajută la depistarea atitudinii scoliotice, care dacă este corectată în timp optim cu ajutorul exercițiilor fizice corective previne apariția deficienței fizice scoliotice.

Fig. 41

T. A., 3 ani, 95 cm înălțime.

Omoplați asimetrici, omoplatul stâng este mai jos dar este și mai aproape de coloana vertebrală.

Din figura 41 reiese o atitudine scoliotică, care poate fi corectată cu ajutorul exercițiilor fizice corective până la instalarea deficienței fizice scoliotice.

Fig. 42

T. B., 3 ani, 95 cm înălțime.

Curbură cifotică dorsală, abdomen proeminent subombilicar (ptozat).

Din figura 42 reiese atitudinea cifotică însoțită de abdomenul proeminent.

Fig. 43

N.C.G., 4 ani, 104 cm înălțime.

Curbură cifotică dorsală, curbură lordotică lombară, abdomen proeminent subombilicar (ptozat).

Din figura 43 reiese atitudinea cifolordotică însoțită de abdomenul proeminent.

Fig. 44

Z. R., 5 ani, 109cm înălțime.

Omoplați asimetrici, umeri asimetrici, omoplatul stâng și umărul stâng mai jos.

Din figura 44 reiese că Z.R. are atitudine scoliotică, care dacă nu este corectată la timp cu ajutorul exercițiilor fizice corective va favoriza instalarea deficienței scoliotice.

Fig. 45

C. S., 7 ani, 124 cm înălțime, 36 kg.

Asimetria umerilor este evident vizibilă.

Dacă nu se execută exerciții fizice corective pentru atitudinea scoliotică pe care o putem observa din figura 45, se va ajunge la instalarea deficienței fizice scoliotice.

Fig. 46

L.C.A., 5 ani, 105 cm înălțime.

Omoplați asimetrici, omoplatul stâng este mai jos.

Umeri asimetrici, umărul stâng este mai jos.

Dacă această atitudine scoliotică prezentată în figura 46 nu este corectată cu ajutorul exercițiilor fizice corective se va ajunge la instalarea deficienței fizice scoliotice.

Fig. 47

M.D.A., 4 ani, 108 cm înălțime.

Curbură cifotică dorsală, curbură lordotică lombară, abdomen ptozat.

Atitudinea cifolordotică prezentată în figura 47 trebuie corectată prin exerciții fizice corective, altfel se va ajunge la instalarea deficienței fizice cifolordotice.

Fig. 48

I.O.A., 6 ani, 117 cm înălțime

Curbură cifotică dorsală, curbură lordotică lombară, abdomen ptozat.

Atitudinea cifolordotică prezentată în figura 47 trebuie corectată prin exerciții fizice corective, altfel se va ajunge la instalarea deficienței fizice cifolordotice.

Fig. 49

A.D.A., 6 ani, înălțime 122 cm, 31 kg

Curbură cifotică dorsală, curbură lordotică lombară, abdomen ptozat.

În figura 49 este prezentată o atitudine cifolordotică. Această atitudine trebuie corectată într-un timp optim pentru a preveni instalarea deficienței fizice cifolordotice.

Fig. 50

C.V.I., 6 ani, 121 cm înălțime, 37 kg.

Asimetria umerilor este evident vizibilă.

Atitudinea scoliotică prezentată în figura 50 trebuie corectată prin exerciții fizice pentru a preveni instalarea deficienței fizice scoliotice.

Fig. 51

R.A., 6 ani, 117 cm înălțime.

Curbură cifotică dorsală, curbură lordotică lombară, abdomen ptozat.

În figura 49 este prezentată o atitudine cifolordotică. Această atitudine trebuie corectată într-un timp optim pentru a preveni instalarea deficienței fizice cifolordotice.

Fig. 52

M.B.G., 6ani, 114 cm înălțime

Asimetrie omoplați, omoplatul drept mai jos.

Asimetrie umeri, umărul drept mai jos.

Atitudinea scoliotică prezentată în figura 52 duce către deficiența fizică scoliotică dacă nu este corectată cu ajutorul exercițiilor fizice corective.

Fig. 53

M.Ș. , 5 ani, 117 cm înălțime.

Omoplați asimetrici, omoplatul stâng este mai jos.

Umeri asimetrici, umărul stâng este mai jos.

În figura 53 este prezentată o atitudine scoliotică care dacă nu este corectată într-un timp optim se va ajunge la instalarea deficienței fizice scoliotice.

Fig. 54

A.A., 5 ani, 118 cm înălțime, 27 kg.

Curbură cifotică dorsală, curbură lordotică lombară, abdomen ptozat.

În figura 54 este prezentată o atitudine cifolordotică. Această atitudine trebuie corectată într-un timp optim pentru a preveni instalarea deficienței fizice cifolordotice.

Fig. 55

C.A., 5 ani, 113cm înălțime.

Curbură cifotică dorsală, curbură lordotică lombară, abdomen ptozat.

În figura 55 este prezentată o atitudine cifolordotică. Această atitudine trebuie corectată într-un timp optim pentru a preveni instalarea deficienței fizice cifolordotice.

Fig. 56

B.A.G., 6 ani, 116 cm înălțime.

Curbură cifotică dorsală, curbură lordotică lombară, abdomen ptozat.

În figura 56 este prezentată o atitudine cifolordotică. Această atitudine trebuie corectată într-un timp optim pentru a preveni instalarea deficienței fizice cifolordotice.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

În urma cercetării făcute am constatat că cea mai frecventă atitudine deficientă fizică este atitudinea scoliotică, deoarece din 31 de cazuri prezentate anterior 16 sunt cazuri care prezintă atitudine deficientă scoliotică.

Propunerea mea este ca în programa preșcolară sa fie introduse câte 2 ore pe săptămână pentru a executa exerciții fizice pentru corectarea atitudinilor deficiente fizice care apar în general la această vârstă. Dacă ne ocupăm în timp optim de corectarea acestor atitudini deficiente fizice putem preveni instalarea deficiențelor fizice care nu mai pot fi corectate .

Exerciții propuse pentru corectarea atitudinii deficiente cifotice:

Exerciții statice:

poziții derivate ale pozițiilor culcat și pe genunchi cu sprijin pe palme;

Exerciții dinamice:

exerciții de trunchi: extensii, îndoiri laterale, răsuciri circumducții;

exerciții de membre superioare în plan posterior și deasupra liniei orizontale a umerilor;

exerciții aplicative sub forma exercițiilor de mers corectiv, suspensiuni, târâre, echilibru;

exerciții de redresare activă sau pasivă.

mers cu ridicarea brațelor lateral sus, și extensia trunchiului; piciorul dinapoi rămâne sprijinit pe vârf;

alergare ușoară cu aruncarea în sus și prinderea unei mingi medicinale;

pe genunchi cu sprijin pe palme, îndoirea brațelor cu ridicarea unui picior sus;

stând depărtat – extensia trunchiului cu ducerea brațelor lateral sus și ridicarea pe vârfuri, inspirație, revenire, expirație.

Exerciții propuse pentru corectarea atitudinii deficiente lordotice:

Exerciții statice:

poziții derivate din pozițiile fundamentale șezând, culcat și atârnat

Exerciții dinamice:

exerciții de membre superioare și inferioare;

exerciții aplicative: mers corectiv, târâre, echilibru;

exerciții de respirație executate din poziții corective;

exerciții de redresare a trunchiului

mers cu trunchiul înclinat înainte cu mâinile pe șold;

mers cu mâinile la ceafă, ridicarea alternativă a genunchilor la piept;

pe genunchi pe călcâie așezat cu un picior îndoit în față – ridicarea pe genunchi cu ducerea brațelor lateral sus – inspirație, revenire – așezare cu expirație; același pe celălalt picior;

șezând cu genunchii îndoiți – târâre înainte cu sau fără sprijinul tălpilor;

stând depărtat alunecarea mingii medicinale printre picioare.

Exerciții propuse pentru corectarea atitudinii deficinete cifolordotice:

Exerciții statice:

poziții care să fixeze curbura cifotică permițând mobilizarea corectă a atitudinii lordotice: poziția stând, șezând, pe genunchi, culcat, atârnat și poziții derivate ale acestora.

Exerciții dinamice:

exerciții de membre superioare în plan posterior;

exerciții de membre inferioare în plan anterior;

exerciții de respirație libere sau legate de mișcările corective ale trunchiului și membrelor;

exerciții de redresare pasive și active efectuate liber sau la aparate;

exerciții cu obiecte portabile și la aparate fixe.

mers cu mâinile la ceafă și ridicarea pe rând a unui genunchi la piept;

mers cu baston peste omoplați, cu genunchii îndoiți, trunchiul vertical

stând cu un baston fixat la nivelul umerilor;

șezând cu un baston peste omoplați, târâre înainte și înapoi;

mers fandat cu trunchiul ușor înclinat înainte ducerea brațelor lateral sus;

mers ghemuit cu mâinile la ceafă.

Exerciții propuse pentru corectarea atitudinii deficiente scoliotice:

Exerciții statice:

poziții fundamentale și derivatele lor cu structura simetrică dar îndeosebi asimetrică.

Exerciții dinamice:

mișcări de trunchi, de membre superioare și inferioare;

exerciții de respirație;

exerciții aplicative: mers, târâre, echilibru;

exerciții de redresare și relaxare.

mers, cu trunchiul drept, ducerea brațului drept/stâng și a piciorului stâng/drept în extensie;

culcat dorsal, mâinile la ceafă – forfecarea picioarelor până la 450;

mers cu un baston apucat asimetric redresări active cu autocontrol în fața oglinzii;

mers pe vârfuri la doi pași ducerea piciorului stâng / drept în extensie;

pe genunchi pe palme sprijinit, trunchiul sub orizontală, târâre înainte.

BIBLIOGRAFIE

Stan, Z., (2004) – Bazele fiziologice ale asigurării atitudinii corecte a corpului, Conferința Internațională de Comunicări și Referate Științifice, Galați;

Stan, Z., (2003) – Evaluarea atitudinii corecte a corpului la copiii de vârstă preșcolară, Congresul Internațional, Editura Universității din ;

Ion Ene M. – Kinetologie specială – Note de curs+ caiet de lucrări practice – an II master, Galați.

(1981) – Cultura fizică medicală, Editura Sport –Turism , București;

Dumitru D. (1981) – Ghid de recuperare funcțională, Editura Sport – Turism, București ;

Dumitru D. (1984) – reeducarea funcțională în afecțiunile coloanei vertebrale, Editura Sport –Turism, București;

Șdic L. (1982) – Kinetoterapia în recuperarea algiilor și a tulburărilor de statică vertebrală, Editura Medicală, București;

Diaconescu N., Veleanu C., Klepp H. J. (1977) – Coloana vertebrală structură și funcție, Editura Medicală, București.

BIBLIOGRAFIE

Stan, Z., (2004) – Bazele fiziologice ale asigurării atitudinii corecte a corpului, Conferința Internațională de Comunicări și Referate Științifice, Galați;

Stan, Z., (2003) – Evaluarea atitudinii corecte a corpului la copiii de vârstă preșcolară, Congresul Internațional, Editura Universității din ;

Ion Ene M. – Kinetologie specială – Note de curs+ caiet de lucrări practice – an II master, Galați.

(1981) – Cultura fizică medicală, Editura Sport –Turism , București;

Dumitru D. (1981) – Ghid de recuperare funcțională, Editura Sport – Turism, București ;

Dumitru D. (1984) – reeducarea funcțională în afecțiunile coloanei vertebrale, Editura Sport –Turism, București;

Șdic L. (1982) – Kinetoterapia în recuperarea algiilor și a tulburărilor de statică vertebrală, Editura Medicală, București;

Diaconescu N., Veleanu C., Klepp H. J. (1977) – Coloana vertebrală structură și funcție, Editura Medicală, București.