Studiu Privind Datoria Publica a Romaniei In Perioada 2004 2014(studiu de Caz la Nivel Macroeconomic)

INTRODUCERE

Din punct de vedere conceptual, datoria publică se referă la suma totală a împrumuturilor contractate de autoritățile publice centrale și locale (inclusiv de entitățile publice autonome), de la posesorii de capitaluri temporar disponibile (aflați fie pe piața internă, fie pe cea externă), și rămase de rambursat la un moment dat. În unele accepțiuni, termenul în sine este cunoscut și sub denumirea de sold al datoriei publice.

Gradul de îndatorare al unei țări se exprimă în mărime procentuală, ca raport între soldul datoriei publice și produsul intern brut. Din punct de vedere economic, acest indicator prezintă doar valențe teoretice, deoarece exprimă procentul din produsul intern brut care ar fi afectat amortizării datoriei publice, în cazul în care s-ar lua decizia ca aceasta să fie rambursată integral în anul respectiv. Analiza gradului de îndatorare al unei țări nu trebuie analizată doar în mărime strict matematică, ci trebuie corelată atât cu nivelul datoriei publice medii pe locuitor, cât și cu nivelul produsului intern brut mediu pe locuitor, deoarece, la același procent din P.I.B., gradul de suportabilitate al sarcinii datoriei publice va fi mult mai redus în cazul țărilor în curs de dezvoltare (cu un nivel redus al P.I.B.-ului) comparativ cu cele dezvoltate (care, implicit, au un nivel mult mai ridicat al P.I.B.-ului). Spre exemplu, o datorie publică medie pe locuitor de 100 de euro corespunzătoare unui P.I.B. mediu pe locuitor de 300 de euro, va greva mult mai accentuat gradul de suportabilitate decât o datorie publică medie pe locuitor de 1000 de euro corespunzătoare unui P.I.B. mediu pe locuitor de 3000 de euro, deși, în ambele cazuri, gradul de îndatorare este același (respectiv de 33%).

Un alt indicator de cuantificare fidelă a datoriei publice se referă la serviciul datoriei publice, care exprimă efortul financiar anual pe care îl implică datoria publică în cauză. Acest indicator se materializează în totalitatea sumelor bănești achitate atât pentru rambursarea cotei-părți din datoria publică efectivă, cât și pentru plata cheltuielilor (dobânzi, comisioane etc.) pe care le reclamă respectiva datorie publică. Totalitatea acestor cheltuieli accesorii și aferente datoriei publice dimensionează nivelul contraprestației pe care debitorul o datorează creditorilor săi, ca și preț al utilizării sumelor de bani împrumutate. Pentru analiza și comparabilitatea datelor din acest domeniu, nivelul serviciului datoriei publice se raportează fie la produsul intern brut, fie la nivelul total al cheltuielilor publice care afectează un anumit exercițiu bugetar.

În comensurarea efectelor privind datoria publică, un factor de evaluare relevant este reprezentat de ritmul de evoluție al cheltuielilor accesorii față de ritmul de evoluție al datoriei publice propriu-zise. Astfel, în majoritatea țărilor dezvoltate, ritmul de creștere al datoriei publice propriu-zise devansează ritmul de creștere al cheltuielilor aferente acesteia, trendul fiind inversat în cazul țărilor în curs de dezvoltare. Aceste tendințe evolutive se explică prin faptul că țările dezvoltate găsesc pe piața lor internă resursele necesare pe care le împrumută; dimpotrivă, țările în curs de dezvoltare contractează împrumuturile, de regulă, pe piețe externe și la dobânzi ridicate, altfel spus, costurile finanțării sunt mai ridicate, acestea fiind influențate, într-o mare măsură, de ratingul de țară (destul de scăzut în aceste situații).

Scopurile în care sunt contractate împrumuturile de stat (sau, altfel spus, destinația care se acordă sumelor mobilizate în urma împrumuturilor), precum și modul de constituire a resurselor financiare care vor sta la baza rambursării datoriei publice, cunoaște anumite particularități de la un stat la altul, în funcție de gradul său de dezvoltare. De cele mai multe ori însă, împrumuturile de stat se contractează în scopul finanțării deficitului bugetar, iar sumele necesare rambursării acestuia provin din veniturile curente viitoare (iar, preponderent, din cele de natură fiscală). Nu este exclus însă ca în unele țări în curs de dezvoltare, aflate la limita incapacității de plată, să se contracteze alte împrumuturi de stat în scopul refinanțării datoriei publice angajate anterior.

Prezenta lucrare de licență are ca titlu ”STUDIU PRIVIND DATORIA PUBLICĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 2004-2014”. Am ales această temă deoarece vreau sa evidențiez cauzele și factorii ce au dus la o evoluție negativă a României în ultimii zece ani ajungând la o datorie publică colosală în anul 2014.

În aceasta lucrare tratez problema datoriei publice a României în ultimii zece ani. Lucrarea este împărțită în trei capitole.

În capitolul I intitulat ”ABORDAREA CONCEPTUALĂ A DATORIEI PUBLICE”, am explicat termenul de datorie publică, detaliind din punct de vedere teoretic în subcapitolele primului capitol noțiuni ca: trăsături caracteristice datoriei publice, structura și tipologia caesteia, administrarea datoriei publice.

Capitolul II intitulat ”ÎMPRUMUTURILE DE STAT-PRINCIPALA COMPONENTĂ A DATORIEI PUBLICE” focalizează descrierea trăsăturilor caracteristice împrumuturilor de stat, tipologia acestora precum și enumerarea și explicarea elementelor tehnice ale acestora.

Accentul lucrării cade însă pe capitolul III care este un studiu de caz privind datoria publică a României în perioada 2004-2014. În acest capitol am evidențiat evoluția datoriei publice a țării noastre de la an la an prin date statistice.

Analiza a fost realizată în trei etape 2004-2007, 2008-2012, 2012-2013.

Conform acestor trei etape, s-au extras datele corespunzătoare de pe Ministerul de Finanțe. Pentru fiecare an în parte s-au prezentat principalele tendințe de natură economică, care au influențat datoria publică.

1.CAPITOLUL I-ABORDAREA CONCEPTUALĂ A DATORIEI PUBLICE

1.1 Explicarea termenului de datorie publică

Datoria externă în sine reprezintă, inițial, un efect al unui alt fenomen economic internațional de mare amploare – creditarea internațională.

Creditarea internațională nu este un fenomen nou. Încă din Evul Mediu, factorii de dezvoltare a comerțului internațional și a investițiilor externe au produs o diversitate a instituțiilor bancare, ale căror obiective, practici de creditare, piețe, modalitați de organizare și structurare, nu erau fundamental diferite de cele promovate de băncile de anvergură internațională fondate în anii 1960-1970. Ca dovadă apare situația Suediei, unde, datorită dimensiunilor împrumuturilor externe ale Casei Regale, încă din secolul al XVIII-lea s-a înființat un oficiu de administrare a datoriei astfel rezultate.

Conform legislației din România, datoria publică este reprezentată de totalitatea obligațiilor pecuniare la un moment dat, rezultate din împrumuturi, în lei și în valută, pe termen scurt, mediu și lung, contractate de stat în nume propriu sau garantate de acesta, precum și obligațiile statului către trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar în vederea acoperirii deficitelor bugetului de stat.

Datoria publică externă este totalitatea sumelor de bani sau a altor proprietăți datorate în exterior de toți rezidenții unei țări. Această accepțiune, foarte largă, nu este utilizată decât în afirmații generale și intuitive. Practic este imposibil de calculat și apreciat datoria externă a unei țări în sensul ei cel mai larg, datorită diversității care există în domeniul condițiilor de îndatorare, adică a diversității deosebite care există în operațiunile financiare pe care le efectuează o țară. Din acest considerent, în mod curent noțiunea de datorie externă se folosește mai ales în sensuri restrănse.

1.1.1 Trăsături caracteristice datoriei publice

Datoria publică reprezintă un indicator care desemnează totalitatea obligațiilor financiare asumate de stat față de creditorii interni și externi.

Cuantificarea îndatorării statului pe piața internă sau externă se realizează prin indicatorul grad de îndatorare care se calculează ca raport între soldul datoriei publice(SDP) și produsul intern brut(PIB).

Acesta este un indicator important în funcție de care se realizează analizele financiare pe categorii de state ținând seama de gradul de dezvoltare economică.

Plățile efectuate de un stat într-un an privind rambursarea datoriei publice, reprezentând ratele scadente, dobânzile, comisioanele și celelalte cheltuieli aferente constituie serviciul datoriei externe(SDE).

Principalii indicatori de evaluare a efortului financiar realizat de stat privind datoria publică sunt:

– mărimea absolută a datoriei publice(DP) exprimată fie în monedă națională, fie într-o valută de circulație internațională;

– serviciul datoriei publice exprimat în mărime medie pe locuitor;

– raportul dintre serviciul datoriei externe și totalul cheltuielilor publice(CP) ;

– ponderea datoriei externe în produsul intern brut;

– ponderea dobânzilor aferente datoriei publice în produsul intern brut;

– raportul dintre dobânzile și totalul cheltuielilor publice.

Datoria publică se structurează și se gestionează în funcție de cele două componenete ale sale:

• datoria publică internă( DPI ) ;

• datoria publică externă(DPE ) ;

DP = DPI + DPE. În funcție de gradul de dezvoltare economică a statelor structura datoriei publice diferă de la o țară la alta astfel:

• în țările dezvoltate ponderea datoriei publice interne în totalul datorieie publice este mai mare decât ponderea datoriei publice externe;

• în țările în curs de dezvoltare situația este inversă, aceste țări împrumutându-se într-o măsură mai mare din exterior.

Datoria externă totală are următoarele componente:

• datorie pe termen scurt;

• datorie pe termen lung;

• credite de la FMI.

Din punct de vedere al debitorului, datoria pe termen lung se clasifică astfel:

• datorie privată negarantată;

• datorie publică;

• datorie garantată de stat.

Un prim indicator utilizat în analiza datoriei externe este datoria externă totală exprimată într-o valută de largă circulație.

Ceilalți indicatori semnificativi utilizați în practica financiară internațională sunt următorii:

• ponderea datoriei externe în produsul intern brut;

• ponderea datoriei externe în exporturile de bunuri și servicii (VE) ;

• raportul dintre datoria externă și cheltuielile publice (CP) ;

Povara datoriei externe precum și efortul financiar reclamat de aceasta se

poate exprima pe baza indicatorilor:

• serviciul datoriei externe(SDE) format din ratele scadente precum și cheltuielile aferente împrumuturilor externe;

• ponderea serviciului datoriei externe în produsul intern brut;

• raportul dintre serviciul datoriei externe și volumul exporturilor de

bunuri și servicii;

• ponderea serviciului datoriei externe în cheltuieli publice;

• ponderea dobânzilor aferente datoriei externe în produsul intern brut;

• ponderea dobânzilor în volumul exporturilor de bunuri și servicii;

• ponderea dobanzilor în totalul cheltuielilor publice;

Clasificarea țărilor în funcție de gradul de îndatorare față de străinătate se realizează astfel:

• țări puternic îndatorate;

• țări moderat îndatorate;

Instrumentele datoriei publice. Prin instrumentele datoriei publice înțelegem acele modalități concrete prin care statul sau autoritățile locale se pot îndatora. Pentru fiecare din componentele datoriei publice există instrumente specifice de constituire.

Instrumentele de datorii utilizate de Ministerul Finanțelor Publice în administrarea datoriei publice guvernamentale sunt următoarele:

Titlurile de stat în monedă națională, inclusiv titlurile de stat în valută plasate pe piața internă, rambursabile din resurse bugetare; dacă resursele nu sunt suficiente pentru a asigura plata serviciului datoriei publice interne, se emit noi înscrisuri, determinând, astfel, consolidarea datoriei publice;

Titluri de stat în valută plasate pe piața financiară externă;

Împrumuturi de stat de țională a României destinate acoperirii golurilor de casă între încasările și plățile bugetare;

Împrumuturi de stat de la bănci comerciale, de la alte instituții financiare, persoane juridice române și străine, în condiții rezultate în urma negocierilor;

Împrumuturi de la guverne și agenții guvernamentale străine, instituții financiare internaționale sau de la alte organizații internaționale;

Împrumuturi temporare din disponibilitățile Contului Curent General al Trezoreriei Statului;

Garanții de stat la împrumuturi interne și externe contractate de diverși debitori.

Instrumentele datoriei publice locale sunt:

Titlurile de valoare, principalele fiind obligațiunile municipale;

Împrumuturile de la societățile comerciale bancare sau de la alte instituții de credit;

Împrumuturile temporare din disponibilitățile Contului Curent General al Trezoreriei Statului;

Garanțiile acordate de autoritățile administrației publice locale.

Tehnici de stingere a datoriei publice. Prin stingerea datoriei publice înțelegem acel procedeu prin care se diminuează datoria publică. Cea mai comună și mai normală cale de stingere a datoriei publice este rambursarea ei, dar practica a demonstrat că stingerea datoriei publice se poate face și prin alte metode.

1) Rambursarea constituie restituirea sumelor împrumutate de stat celor care i le-au oferit și se poate face prin tehnici cum ar fi:

la scadență;

în tranșe;

aleatoriu, prin tragere la sorți.

2) Refinanțarea este acea operațiune prin care se contractează un împrumut din care se va rambursa un alt împrumut ajuns la scadență. Pe total datorie, suma rămâne aceeași, însă un împrumut va fi stins, creditorilor respective fiindu-le rambursate sumele;

3) Incapacitatea de plată este acea situație în care statul declară că nu mai poate face plăti. În acest caz o parte sau chiar întreaga datorie a statului va fi anulată;

4) Deprecierea monetară este modalitatea de diminuare a datoriei reale a statului, deși datoria nominală nu se modifică. Acest lucru este posibil datorită inflației care erodează capitalurile împrumutate. Astfel, dacă un stat împrumută 100 mld. u.m. iar până la scadență puterea de cumpărare a monedei a scăzut cu 50%, practic acest lucru înseamnă că statul și-a diminuat în mod real obligația de plată cu 50%, chiar dacă în termeni nominali valoarea datoriei a rămas aceeași;

5) Repudierea este situația în care statul refuză să plătească datoria, deși nu este în incapacitate de plată.

În cadrul acestei metode avem alte operațiuni posibile în cazul împrumuturilor de stat, operațiuni care, chiar dacă nu duc la stingerea datoriei publice, determină diminuarea costurilor lor:

Conversiunea – procedeul prin care înscrisurile unui împrumut mai vechi sunt preschimbate cu înscrisurile unui împrumut mai nou, emis cu o dobândă mai mică;

Arozarea – procedeul prin care înscrisurile unui împrumut mai vechi sunt preschimbate cu înscrisurile unui împrumut mai nou, emis cu o dobândă mai mare;

Consolidarea datoriei – procedeul prin care înscrisurile unui împrumut mai vechi sunt preschimbate cu înscrisurile unui împrumut mai nou, emis pe o perioadă mai mare de timp.

1.2 Structura datoriei publice

Datoria publică se stabilește și se gestionează în mod distinct pe cele două forme ale ei: datoria publică guvernamentală și datoria publică locală.

Datoria publică guvernamentală este o parte din datoria publică, care reprezintă totalitatea obligațiilor financiare interne și externe ale statului, la un moment dat, provenind din împrumuturile contractate direct sau garantate de Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, în numele României, de pe piețele financiare;

Datoria publică locală este o parte din datoria publică, care reprezintă totalitatea obligațiilor financiare interne și externe ale autorităților administrației publice locale, la un moment dat, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea de pe piețele financiare;

De asemenea, în funcție de termenul de rambursare a împrumuturilor, datoria publică se împarte în:

flotantă, cuprinzând datoriile din împrumuturi pe termen scurt;

consolidată, reprezentând pe cele din împrumuturi pe termen mijlociu sau lung.

În funcție de calitatea creditorilor, în unele țări se face distincție între datoria publică brută și datoria publică netă.

Datoria publică brută reprezintă suma totală a efectelor publice, indiferent de deținătorii acestora;

Datoria publică netă este formată din suma totală a efectelor publice obținute de persoanele fizice și juridice (cu excepția celor de drept public); nu cuprinde valoarea împrumuturilor plasate la instituțiile statului.

După natura obligațiilor asumate există:

Datorie publică efectivă, ce evidențiază totalitatea obligațiilor financiare asumate direct de către stat de pe piețele interne și externe de capital;

Datorie publică garantată, respective totalitatea obligațiilor financiare garantate de către stat și ai căror beneficiari sunt autoritățile administrației publice centrale și locale, instituțiile publice și agenții economici;

În funcție de piața pe care este lansat împrumutul și de moneda în care este emis, datoria publică poate fi internă și externă.

1.3 Tipologia datoriei publice

1.3.1 Datoria publică internă

La nivel național, atât angajarea împrumuturilor publice de pe piața financiară internă, cât și garanțiile acordate de stat unor terți pentru a contracta împrumuturi se realizează de către Guvern, în limita sumei aprobate de Parlament, prin intermediul Ministerului Finanțelor sau al altor instituții financiare specializate, care dobândesc calitatea de agent al statului.

Datoria publică internă a României însumează totalitatea obligațiilor bănești contractate de stat (guvern, instituții publice, financiare, de unitățile administrative-teritoriale) la un moment dat, rezultate din împrumuturi interne și externe cu persoane fizice și juridice pe piața internă și externă. Împrumuturile pot fi contractate de stat în nume propriu sau garantate de acesta.

Datoria publică reprezintă emisiunea titlurilor de împrumut de stat și pot fi exprimate în monedă națională sau în valută străină, în funcție de locul unde se contractează împrumutul și condițiile acestuia.

Datoria internă a României reprezintă o obligație necondiționată a statului, de rambursare a împrumuturilor contractate în lei, de plată a dobânzilor și a altor costuri aferente.

Instrumentele datoriei publice interne ale statului includ:

Titlurile de stat libelate în monedă națională;

Împrumuturile de stat acordate de Banca Națională a României în condițiile stabilite de Legea privind statutul Băncii Naționale a României;

Împrumuturile de stat contractate la băncile comerciale din România;

Împrumuturile de stat contractate la alte instituții de credit din România și de la agenții guvernamentale.

Titlurile de stat libelate în monedă națională pot fi emise atât în formă materializată, cât și în formă dematerializată.

Datoria publică a unei țări prezintă importanță deosebită pentru analiza situației sale financiare, a gradului său de îndatorare, a creditului de care acesta se bucură, a relației existente între balanța creanțelor și angajamentelor și balanța de plăți. Pentru a oferi o imagine a situației financiare a unei țări, trebuie să se țină seama de deprecierea sau acoperirea suferită în timp în moneda țării respective, care face posibilă studierea dinamicii datoriei publice și a tendințelor înregistrate în perioada analizată.

Datoria publică internă este generată de:

Împrumuturi pe termen scurt primite de țională a României pentru echilibrarea în execuție a bugetului de stat; dacă nu se rambursează se consolidează și rămân în datoria publică de la sfârșitul anului;

Emisiunea de bonuri de tezaur și plasarea lor pe piața internă;

Plasarea pe piața internă de înscrisuri pe termen mediu și lung prin subscripție publică pentru atragerea de resurse necesare acoperirii deficitului bugetar anual;

Garanții acordate de stat la creditele bancare interne ale agenților economici sau autorităților locale pentru realizarea unor obiective de importanță națională;

Atragerea pe termen scurt a disponibilităților din contul Trezoreriei.

În cazul României, în baza aprobărilor date de Guvern, Ministerul Finanțelor este autorizat să garanteze, în numele și în contul statului, credite bancare interne, pe termen scurt, mediu și lung, contractate de unități economice la bănci comerciale pentru următoarele destinații:

realizarea programelor de restructurare aprobate de organele și autoritățile legal constituite;

constituirea stocurilor la principalele produse strategice, necesare economiei naționale, stabilite de către Guvern;

finanțarea efectuării unor lucrări agricole;

finanțarea realizării producției cu ciclu lung de fabricație destinată exportului;

realizarea unor obiective de investiții de interes național.

Emiterea de către Ministerul Finanțelor a garanțiilor necesare unităților economice, pentru contractarea creditelor interne, este condiționată de acceptarea de către minister a clauzelor cuprinse în contractele de credit.

Gestionarea datoriei publice interne se asigură de către Ministerul Finanțelor și constă în:

contractarea împrumuturilor de stat;

organizarea și ținerea evidenței, prin conturi specifice, a datoriei publice interne;

rambursarea datoriei publice;

calculul și plata dobânzilor, comisioanelor și spezelor datorate;

efectuarea altor operațiuni specifice.

În practica românească actuală, îndatorarea publică internă se caracterizează printr-o dinamică relativ susținută, în condițiile utilizării unor diverse modalități de îndatorare, cum ar fi:

emisiunea și plasarea certificatelor de trezorerie cu dobândă adresabile persoanelor juridice;

emisiunea și plasarea certificatelor de trezorerie cu discount adresabile persoanelor juridice rezidente în România;

emisiunea și plasarea certificatelor de trezorerie cu dobândă pentru populație.

La nivelul comunităților locale, datoria publică internă se formează:

prin împrumuturi interne, contractate de autoritățile publice locale de la bănci comerciale sau de la alte instituții de credit;

pe baza titlurilor de valoare emise de către autoritățile publice locale și subscrise de către diverse persoane fizice sau/și juridice.

În cazul unităților administrativ-teritoriale, Consiliile locale și județene sau Consiliul General al municipiului București pot aproba contractarea de împrumuturi interne și externe, pe termen mediu și lung, pentru realizarea de investiții publice de interes local, precum și pentru refinanțarea datoriei publice locale.

Împrumuturile interne locale pot fi contractate fără garanția Guvernului, cu condiția informării prealabile a Ministerului Finanțelor, însă cele externe locale necesită aprobarea comisiei de autorizare a acestor împrumuturi formată din reprezentanți ai Guvernului, Băncii Naționale a României și ai autorităților publice locale.

Datoria publică locală internă reprezintă o obligație generală ce presupune rambursarea ei la scadențele convenite și plata dobânzilor și a comisioanelor stabilite prin acordurile încheiate. În acest context, ratele scadente aferente împrumuturilor contractate, dobânzile și comisioanele datorate se înscriu în bugetul local.

Prin urmare, Guvernului nu-i revine nici o obligație de plată în legătură cu datoria publică locală scadentă.

Pentru determinarea gradului de risc se efectuează o analiză economico-financiară a documentației prezentate de persoana juridică ce solicită o garanție de stat și se prezintă Ministerului Finanțelor, care determină, în procente, gradul de risc.

Dacă acesta nu depășește 10% din valoarea împrumutului gradul de risc se acceptă. Apoi, în funcție de gradul de risc determinat, Ministerul Finanțelor calculează cuantumul comisionului de risc ce trebuie virat în contul fondului de risc, de către beneficiarul împrumutului garantat. Comisionul de risc se determină prin aplicarea cotei procentuale (a gradului de risc) la valoarea împrumutului garantat și se virează în cuantumul și la termenele stipulate în convenția încheiată cu Ministerul Finanțelor.

În scopul acoperirii riscurilor care pot să apară, se constituie „Fondul de risc pentru garanții interne" și se gestionează de către Ministerul Finanțelor, în regim extrabugetar, prin Contul General al Trezoreriei Statului.

Acest fond se alimentează cu:

sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii creditelor bancare angajate;

dobânzile bonificate la disponibilitățile fondului și păstrate publică sau la bănci, sub forma depozitelor bancare sau ca disponibilități la vedere;

penalizările aplicate pentru neplata la termen a comisioanelor negociate și stabilite cu beneficiarii creditelor bancare garantate;

sumele prevăzute în bugetul de stat cu această destinație, care se stabilesc și se aprobă anual în funcție de gradul minim de expunere la risc și de cuantumul celorlalte resurse care alimentează fondul.

Angajamentele de datorie publică, în lei sau în valută, se înregistrează în Registrul datoriei publice interne, instituit legal la Ministerul Finanțelor. Astfel, veniturile ordinare, obținute de la stat în principal din impozite și taxe, dar și de la întreprinderile și proprietățile sale, s-au dovedit a fi insuficiente în raport cu necesitățile curente de resurse bănești și a apărut astfel deficitul bugetar, impunând apelul statelor la alte categorii de resurse, denumite generic extraordinare tocmai pentru a arăta că, spre deosebire de cele dintâi, utilizarea lor nu se înscrie în limitele evoluției normale.

Ca și formă a dezechilibrului bugetar, deficitul bugetar este expresia necorelării sau decalajului dintre fluxurile de intrare și cele de ieșire la/de la fondurile bugetare, ca și dimensiune a resurselor vehiculate. El se concretizează prin soldul negativ dintre suma veniturilor obișnuite sau curente, mai mici, și cea a cheltuielilor publice de acoperit pe seama acestora, mai mari.

Cu privire la cauzele deficitelor bugetare ale României din perioada postdecembristă, acestea se regăsesc în principal în evoluția nefavorabilă a economiei reale, reflectată în evoluția produsului intern brut, ca bază a prelevărilor fiscale. Scăderilor anuale repetate și de mare amploare ale PIB le-au corespuns reducerea considerabilă a veniturilor bugetare în mărimea reală și concomitent adâncirea deficitului bugetar.

În vederea finanțării deficitului bugetului de stat, au fost și sunt admise în România prin legislația în vigoare două surse principale, și anume disponibilitățile Trezoreriei și împrumuturile de stat interne și externe.

În condițiile în care economia națională suflă din greu, fără perspectivă de a ajunge la o constantă, fie ea și de nivel foarte scăzut, pentru a face față cerințelor din ce în ce mai mari în execuția bugetară, se acumulează datorie publică internă.

Creșterea datoriei publice în România nu ar fi o problemă deosebit de grea în contextul în care ar exista o prognoză, fie și pe termen scurt sau mediu.

În condițiile de acum, în care veniturile la buget sunt net depășite de cheltuielile stabilite prin bugetul de stat, se recurge la posibilitatea echilibrării bugetului prin creșterea datoriei publice interne și a celei externe.

Această datorie publică internă este purtătoare de dobânzi serioase, ceea ce va conduce la creșterea, pe de o parte, a cheltuielilor de la bugetul de stat, iar pe de altă parte, va avea ca efect scumpirea vieții populației.

În momentul de față, datoria publică a ajuns la un nivel mai ridicat, pentru care Guvernul va trebui să plătească și dobânzi. Pentru a face față necesității de a plăti datoria internă, Guvernul, prin Ministerul de Finanțe, nu are altă soluție decât să împrumute în continuare de la băncile comerciale și să atragă bani de la populație prin emisiuni de certificate de trezorerie. Acesta este mecanismul prin care Guvernul poate răspunde cerinței majore de surse pentru acoperirea cheltuielilor de la bugetul statului.

Astfel nivelul datoriei publice interne pe care îl înregistrează România în prezent este suficient de mare, în condițiile în care veniturile populației, pentru majoritatea, au ajuns la niveluri greu de suportat

1.3.2 Datoria publică externă

Pentru a defini datoria publică externă, se va porni de la definirea datoriei externe, ca fiind suma în valută datorată, la un moment dat, de o țară altor țări și/sau instituții financiare internaționale în baza creditelor primite de stat (guvern) și de întreprinderi private, dar cu garanția statului precum și de firme sau persoane particulare și care urmează a fi achitată intr-o perioadă mai mare de un an.

Legătura dintre datoria publică a unei țări și cea externă este asigurată tocmai prin datoria publică externă. Aceasta, deoarece, datoria publică a unei țări este formată din datoria publică internă și datoria publică externă, în timp ce datoria externă are drept componente atât datoria publică externă, cât și datoria privată externă (numită și datorie externă comercială negarantată).

Noțiunea de datorie externă are mai multe sensuri, respectiv:

1. Datoria externă brută în sens larg, care reprezintă sumele de bani și alte valori pe care rezidenții unei țări (persoane fizice sau juridice) le datorează străinătății la un moment dat. Sumele pot fi datorate de către: stat, unități administrativ-teritoriale, întreprinderi private cooperatiste, persoane fizice. Sumele respective pot fi datorate creditorilor: organisme internaționale, guverne, bănci, firme private precum și persoanele fizice rezidente în străinătate.

2. Datoria externă brută în sens restrâns, cuprinde toate obligațiile bănești ale persoanelor fizice și juridice față de străinătate cu excepția:

creditelor pe termen scurt (sub un an);

investițiile străine directe fără termen de rambursare;

împrumuturi externe cu o perioadă de grație de 10-15 ani;

împrumuturi acordate în condiții avantajoase de creditorii externi sucursalelor și filialelor lor aflate în străinătate;

credite contractate de persoane fizice sau juridice negarantate de autoritățile publice.

3. Datoria externă, în interpretarea Băncii Mondiale și a celorlalte instituții din sistemul său, cuprinde:

sumele datorate unor creditori publici și privați, în valută, bunuri sau servicii cu perioada de rambursare mai mare de un an;

sumele datorate de persoanele private, dar garantate de o autoritate publică.

Potrivit acestei interpretări, datoria externă nu cuprinde:

datoria persoanelor private către străinătate, negarantată de autoritățile publice;

datorii din tranzacții cu Fondul Monetar Internațional;

datoria care poate fi achitată, la opțiunea debitorului, în moneda țării sale;

sume datorate unor creditori rezidenți în străinătate, pentru care nu au fost stabilite termene de plată.

4. Datoria externă netă, cuprinde diferența dintre activele publice și cele private ale rezidenților unei țări în străinătate și activele deținute de rezidenții străini în țara considerată. Adesea, în datoria externă netă se includ numai creanțele lichide sau ușor realizabile față de străinătate.

Definiția datoriei externe consacrată la nivel internațional în urma cercetărilor realizate de către organismele internaționale, care au ca obiect principal de activitate creditarea țărilor cu probleme în asigurarea necesităților financiare, prezintă datoria externă brută la un moment dat ca fiind “suma totală a pasivelor contractuale utilizate și neachitate ale rezidenților față de nerezidenți, și obligația rezidenților de a rambursa ratele de capital, cu sau fără dobândă, sau de a achita dobânda, cu sau fără ratele de capital”. Astfel, datoria externă însumează obligațiile unei țări față de creditori din străinătate și cuprinde atât datoria statului, cât și datoria contractată de beneficiari privați (persoane fizice și/sau juridice).

Figura 1.1. Datoria externă totală și datoria publică externă

Din schema de mai sus se poate observa că datoria publică externă are o sferă de cuprindere mai redusă comparativ cu datoria externă, excluzând creditele externe către sectorul privat, negarantate de către stat.

În România, Legea Datoriei publice nr. 313/2004 definește datoria publică guvernamentală externă ca fiind “partea din datoria publică guvernamentală reprezentând totalitatea obligațiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat de la persoane fizice sau juridice nerezidente în România”.

Datoria publică externă este un parametru fundamental pentru evaluarea stării finanțelor publice, ea putând fi definită și ca o consecință a următoarelor aspecte macroeconomice:

capacități de producție reduse, în raport cu consumul, investițiile și cheltuielile publice;

economisirea internă insuficientă, față de investiții și deficitul bugetar;

deficit al balanței conturilor curente prea ridicat, comparativ cu intrările nete de fonduri (datoria fiind exceptată);

ieșiri de capital excesive, sub forma investițiilor directe sau chiar “scurgeri de capital” în afara granițelor.

Datoria publică externă se manifestă în anumite forme în toate țările lumii, dar ponderea sa în totalul datoriei publice diferă de la o țară la alta și de la un grup de țări la altul: în țările dezvoltate din punct de vedere economic, ponderea datoriei publice externe în totalul datoriei publice este relativ scazută, pe când în țările în curs de dezvoltare ponderea datoriei publice externe în totalul datoriei publice este relativ ridicată, deoarece, de regulă, acestea sunt nevoite să apeleze pe o scară mai largă la resurse externe de finanțare. Opțiunea țărilor lumii pentru împrumuturile interne și externe este dependentă de marimea pieței interne a capitalului de împrumut, volumul comerțului exterior, raportul dintre importul și exportul care compun comerțul exterior, care diferă în funcție de nivelul de dezvoltare al fiecărei țări.

Rolul datoriei publice externe este acela de a suplimenta resursele naționale, contribuind la majorarea investițiilor și, în general, a tuturor cheltuielilor interne, și poate fi înțeles prin prisma avantajelor pe care contractarea de credite externe le presupune.

Prin majorarea produsului intern brut – mai ales prin majorarea investițiilor – capitalul extern accelerează ritmul creșterii economice, în funcție de mărimea intrărilor de capital și de eficiența cu care este utilizat. Deci un prim avantaj rezidă în accelerarea creșterii economice.

Capitalul extern contribuie în cazul țărilor mai puțin dezvoltate la suplimentarea procesului intern de acumulare a capitalului, situat în aceste țări la un nivel relativ redus. Apelarea la credite externe poate contribui la ridicarea generală a nivelului calitativ al activității economice, dacă este utilizat în sensul modernizării economiei și al diversificării exporturilor. Participarea capitalului extern la dezvoltarea unor ramuri moderne, restructurarea exporturilor și evoluția pe termen lung a raportului de schimb sunt indicatori care pot fi utilizați în aprecierea rolului capitalului extern la întărirea poziției competitive a țării respective pe plan internațional.

Un ultim avantaj pe termen lung al capitalului extern este acela că fondurile externe pot fi folosite pentru depășirea unor dificultăți pe termen scurt, inclusiv pentru depășirea crizelor de lichiditate, permițând astfel realizarea planurilor de perspectivă. De exemplu, contractarea de credite externe poate contribui la depășirea unor dificultăți în domeniul balanțelor de plăți, fără a fi afectate importurile în sensul scăderii lor, fără a se forța creșterea costisitoare a exporturilor și, astfel, fără a se amâna realizarea proiectelor de investiții.

În consecință, rolul datoriei publice externe poate fi văzut prin prisma următoarelor implicații:

a) împrumuturile externe permit țării contractante să investească și să consume peste posibilitățile sale curente interne și, de fapt, să finanțeze formarea capitalului nu numai prin mobilizarea economisirilor interne, ci și prin folosirea economisirilor țărilor cu capital în surplus;

b) împrumuturile externe pot conduce către o creștere economică mai rapidă, permițând finanțarea unui volum de investiții mai mare și antrenarea mobilizării resurselor de care dispune țara respectivă, conferindu-le totuși o utilizare într-o manieră mai rezervată, mai prudentă, dar și mai eficientă.

c) împrumuturile externe pot servi, de asemenea, la finanțarea deficitelor temporare ale balanței de plăți și pot oferi autorităților soluția evitării luării de măsuri care ar putea compromite programul de dezvoltare a țării.

1.4 Administrarea datoriei publice

În ceea ce privește datoria publică, cadrul legal este reprezentat de Ordonanța de urgență nr. 64 din 27 iunie 2007 privind datoria publică, publicată în M. Of. nr. 439 din 28 iunie 2007, care reglementează sfera de cuprindere, scopul, contractarea, rambursarea, înregistrarea, raportarea și administrarea datoriei publice.

Cadrul instituțional privind administrarea datoriei publice curpinde: la nivel central – Ministerul Economiei și Finanțelor, ce are ca obiectiv asigurarea necesităților de finanțare guvernamentală în condițiile minimizării costurilor pe termen lung și limitării riscurilor implicate, iar la nivel local – Consiliile locale, județene și Consiliul General al Municipiului București, care pot aproba contractarea sau garantarea de împrumuturi interne sau externe pe termen scurt, mediu și lung, pentru realizarea de investiții publice de interes local, precum și

pentru refinanțarea datoriei publice locale.

Activitatea privind contractarea și garantarea împrumuturilor interne și externe rambursabile pe termen mediu sau lung și gestionarea datoriei publice se exercită de către Guvern, prin intermediul Ministerului Finanțelor.

Condițiile în care se contractează împrumuturile publice, interne și externe, negocierea și încheierea de acorduri și convenții, precum și utilizarea altor instrumente juridice generatoare de datorie publică se realizează în cadrul instituțional reglementat de Legea nr. 313 din 28 iunie 2004 privind datoria publică, publicată în Monitorul Oficial, nr.577 din 29 iunie 2004.

În administrarea datoriei publice guvernamentale, Ministerul Finanțelor are ca obiectiv asigurarea necesităților de finanțare guvernamentală în condițiile unor costuri pe termen lung cât mai reduse și limitării riscurilor implicate.

Instrumentele utilizate de Ministerul Finanțelor în scopul atingerii obiectivelor privind administrarea datoriei publice guvernamentale se stabilesc prin norme emise în aplicarea Ordonanței de Urgență privind datoria publică. La definirea instrumentelor de datorie se au în vedere reglementările în materie ale instituțiilor europene abilitate.

În cazul operațiunilor de administrare a riscurilor aferente obligațiilor de natura datoriei publice guvernamentale, Ministerul Finanțelor poate încheia acorduri cu instituțiile financiare, în vederea utilizării de instrumente specifice, care pot prevedea compensarea obligațiilor rezultate între părțile participante, astfel încât să rezulte periodic o singură obligație finală netă a uneia dintre părți. În România, conform legii datoriei publice nr.313/2004, Guvernul este autorizat să contracteze împrumuturi de stat interne și externe numai prin Ministerul Finanțelor Publice, în următoarele scopuri, așa cum se precizează în capitolul I, art.(3), alin.(1):

a. finanțarea deficitului bugetului de stat, finanțarea temporară a deficitelor din anii precedenți ale bugetului asigurărilor sociale de stat, până la alocarea de sume cu această destinație, finanțarea deficitelor temporare ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetului Trezoreriei Statului din exercițiul curent și refinanțarea datoriei publice guvernamentale, în condiții acceptate de Ministerul Finanțelor Publice;

b. menținerea în permanență a unui sold corespunzător în Contul Curent General al Trezoreriei Statului, stabilit de Ministerul Finanțelor Publice;

c. finanțarea unor proiecte sau a altor necesități aprobate prin hotărâre a Guvernului;

d. susținerea balanței de plăți și a rezervei valutare.

Rambursarea datoriei publice guvernamentale reprezintă o obligație necondiționată și irevocabilă a statului de plată a capitalului, a dobânzilor și a altor costuri aferente împrumuturilor contractate sau garantate; comisioanele, valoarea discount-ului, cheltuielile cu plata altor servicii legate de contractarea împrumuturilor de stat, precum și cheltuielile aferente serviciilor prestate de agențiile de rating pentru evaluarea riscului de țară vor fi plătite din bugetul de stat.

Cheltuielile privind serviciul datoriei publice guvernamentale se finanțează din:

disponibilitățile Contului Curent Global al Trezoreriei Statului;

finanțările rambursabile angajate în numele statului pentru refinanțarea datoriei publice guvernamentale;

cheltuielile prevăzute cu această destinație în bugetul de stat;

sumele încasate de Ministerul Economiei și Finanțelor de la subîmprumutați, în baza acordurilor încheiate cu aceștia, cu respectarea condițiilor acordurilor prin care au fost angajate finanțările rambursabile;

sumele prevăzute în bugetele persoanelor juridice care au contractat finanțări rambursabile cu garanția statului;

fondul de risc constituit și Finanțelor pentru situațiile în care garantații nu își onorează obligațiile prevăzute în acordurile încheiate cu Ministerul Economiei și Finanțelor;

alte surse, în condițiile legii.

Sursele fondului de risc sunt următoarele:

sumele încasate sub formă de comisioane de la subîmprumutații de stat;

sumele încasate de la subîmprumutați, garantați de stat, reprezentând rate de capital, dobânzi, comisioane, și alte costuri aferente finanțărilor rambursabile garantate sau subgarantate de stat;

dobânzi la disponibilitățile aflate în contul fondului de risc;

majorări de întârziere aplicate pentru neplata la termen de către subîmprumutați sau garantați de stat a comisioanelor la fondul de risc și respectiv a ratelor scadente, a dobânzilor, comisioanelor și a altor costuri aferente finanțării rambursabile;

sume recuperate conform legii;

fonduri alocate de la bugetul de stat în acest scop.

Managementul datoriei publice. Constă în stabilirea unei strategii de gestiune a datoriei statului aptă de a mobiliza sumele necesare finanțării, de a realiza obiectivele de risc și de cost stabilite de către autorități, precum și celelalte obiective fixate de acestea, cum ar fi dezvoltarea și menținerea unei piețe a titlurilor de stat performante.

În contextul mai larg al politicilor economice naționale, statele trebuie să vegheze că atât nivelul, cât și ritmul de creștere al datoriei publice să fie sustenabile, iar serviciul datoriei publice să poată fi asigurat în diverse situații, respectând obiectivele de cost și de risc. Este necesară, de asemenea, menținerea îndatorării sectorului public pe o traiectorie viabilă, precum și punerea în practică a unei strategii credibile de reducere a nivelului datoriei, dacă acesta este excesiv.

Datoria publică trebuie structurată adecvat în ceea ce privește ratele dobânzii, scadențele și moneda în care sunt contractate împrumuturile. O slabă structurare, referitor la elementele prezentate mai sus, precum și existența unui nivel ridicat al garanțiilor acordate de Guvern împrumuturilor contractate de instituțiile publice sau de agenții economici private au constituit factori ce au contribuit la declanșarea sau propagarea crizelor economice.

În funcție de natura regimului de schimb, o recurgere excesivă la împrumuturile în valută ar putea exercita presiuni asupra cursului de schimb și/sau asupra ratei dobânzii dacă investitorii devin reticenți în refinanțarea datoriei statului. Reducând riscul ca gestiunea portofoliului datoriei statului să devină sursă de instabilitate pentru sectorul privat, o gestiune prudentă a datoriei publice poate permite țărilor să fie mai puțin expuse riscului de contagiune și celui financiar.

Portofoliul datoriei publice este portofoliul financiar cel mai important al unei țări. El conține structuri financiare complexe și riscante și poate genera un risc substanțial asupra patrimoniului statului, precum și a stabilității financiare a țării. Crizele recente au evidențiat necesitatea ca statele să-și limiteze expunerea la riscul de lichiditate și la alte riscuri ce fac ca economiile lor să devină vulnerabile la șocurile externe. O gestiune sănătoasă a riscului în sectorul public este, deci, capitala pentru gestiunea riscului în alte sectoare ale economiei, deoarece entitățile economice din sectorul privat se confruntă cu mari probleme atunci când slaba gestionare a riscurilor, la care este expus statul, deschide posibilitatea unei crize de lichiditate.

Alături de practicile sănătoase de gestiune ale datoriei s-a afirmat, o dată cu numeroasele crize survenite pe piețele datoriei, necesitatea unei piețe a capitalurilor performantă și robustă. Cu toate că politica de gestiune a datoriei publice nu a fost unică, nici măcar principala cauză a crizelor economice, este evident că structura inadecvată a scadențelor, ratelor dobânzii și componentei în valute a portofoliului datoriei au contribuit la agravarea acestor fenomene. Chiar în cazul unor direcții adecvate ale politicii macroeconomice, practicile riscante de gestiune a datoriei fac economia mai vulnerabilă la șocurile economice și financiare.

Îndatorarea slab structurată și riscantă este, adesea, consecința unor politici fiscale, monetare și a cursului valutar inadecvate. Aceste fenomene se intercondiționează reciproc, manifestarea în sens invers a lor fiind, de asemenea, constantă. O politică prudentă de gestiune a datoriei nu poate înlocui, însă, măsuri adecvate în planurile bugetar și monetar. Dacă orientările macroeconomice sunt greșit direcționate, gestiunea datoriei nu poate în sine să evite o criză.

Experiența recentă demonstrează că o piață dezvoltată a datoriei publice interne, prin diversificarea instrumentelor, se poate substitui finanțării bancare (și invers), atunci când această sursă se epuizează, ajutând economia să suporte șocurile financiare.

În concluzie, chiar dacă șocurile economico-financiare își au originea în sectorul financiar intern sau provin dintr-o contagiune financiară mondială, o politică prudentă de gestiune a datoriei publice, asociată unei politici macroeconomice sănătoase, este indispensabilă pentru reducerea costurilor pe plan uman și cel al producției.

Gestiunea datoriei publice implică, pe de o parte, menținerea îndatorării sectorului public la un nivel acceptabil, dar și elaborarea unei strategii pentru reducerea datoriei publice, dacă aceasta tinde să depășească un anumit plafon considerat sustenabil. Obiectivul esențial al managementului datoriei publice îl reprezintă, pe de o parte, mobilizarea de resurse financiare necesare statului, precum și satisfacerea obligațiilor sale de plată, pe termen scurt, mediu sau lung, menținând riscul la un nivel cât mai scăzut.

Administrarea datoriei publice presupune:

optimizarea lichidităților pentru efectuarea cheltuielilor bugetare;

limitarea riscului de refinanțare;

optimizarea ponderii în portofoliu a titlurilor de stat negociabile;

administrarea riscului de curs valutar și a riscului de dobândă;

constituirea dobânzilor la titlurile de stat în dobânzi de referință pentru activitatea de intermediere financiară din România;

diversificarea bazei de creditori;

optimizarea cheltuielilor bugetare cu datoria publică în funcție de celelalte obiective.

Atribuțiile Ministerului Finanțelor Publice în administrarea datoriei publice sunt:

estimează necesarul de lichiditate pentru realizarea cheltuielilor sectorului bugetar;

contractează direct, în numele statului, administrează și rambursează împrumuturile de stat, inclusiv costurile aferente;

emite scrisori de garanție pentru împrumuturi;

elaborează proiectul legii anuale privind plafonul de îndatorare publică și alte acte normative ce decurg din prezenta lege;

stabilește, în condițiile pieței, termenii pentru finanțarea și refinanțarea datoriei publice și se asigură că noile împrumuturi se încadrează în plafonul anual de îndatorare publică;

efectuează operațiuni în scopul administrării riscurilor asociate portofoliului datoriei publice guvernamentale;

coordonează relațiile cu agențiile internaționale de rating în scopul evaluării riscului de țară;

prezintă, semestrial, Guvernului și Parlamentului, situația împrumuturilor contractate direct de stat și a celor garantate de stat;

elaborează normele prevăzute de prezenta lege în competența sa;

elaborează anual contul general al datoriei publice, anexă la contul general anual de .execuție a bugetului de stat

Rolul BNR în administrarea datoriei publice. Plata serviciului datoriei publice guvernamentale contractate de Ministerul Finanțelor Publice, în numele statului, în altă monedă decât moneda națională se poate efectua prin Banca Națională a României, pe bază de convenție. Opțional, din considerente strategice, pentru plata serviciului datoriei publice guvernamentale în valută, Ministerul Finanțelor Publice poate utiliza valuta existentă în conturile sale sau poate cumpăra de la Banca Națională a României valuta necesară plăților, la cursul valutar comunicat de Banca Națională a României valabil în ziua respectivă și să plătească

contravaloarea în lei a acesteia în aceeași zi.

CAPITOLUL II- DE STAT-PRINCIPALA COMPONENTĂ A DATORIEI PUBLICE

2.1 Trăsături caracteristice

Categoria financiară cea mai importantă, din grupa resurselor extraordinare, o reprezintă împrumuturile publice interne și externe (sau creditul public) care cuprind sumele mobilizate din veniturile disponibile ale persoanelor fizice și juridice prin intermediul unor instituții specializate la dispoziția statului, a colectivității locale și a instituțiilor de stat.

Așadar, creditul public este o formă de credit acordat statului sau oricărui alt organism dependent de acesta, în calitate de debitori, creditorii putând fi persoane fizice sau juridice, rezidente sau nu, care dispun de mijloace bănești temporar disponibile și care acceptă să le dea ca împrumut.

În cazul resurselor de împrumut, putem vorbi atât de cerere, cât și de ofertă. Cererea de credit vine din partea autorităților publice, agenților economici și populației, în timp ce oferta de resurse de împrumut este reprezentată de capitalurile disponibile temporar ale agenților economici, băncilor, altor instituții financiare, populației etc.

Resursele de împrumut fiind aceleași, indiferent de agenții reprezentanți ai cererii de credit, putem vorbi de o competiție între creditul public și creditul privat. Astfel, între creditul public și cel privat există o serie de asemănări și deosebiri.

Dintre asemănări putem menționa:

ambele sunt sume puse la dispoziția investitorilor;

ambele se bazează pe principiul facultativității;

au un caracter benevol;

se obțin pe baze contractuale;

reprezintă un transfer de putere de cumpărare;

nu se oferă gratuit ci în schimbul unei remunerații sub formă de dobândă.

Deosebirile dintre cele două tipuri de credite sunt:

calitatea debitorului diferă, astfel încât, la creditul privat debitorul este o persoană fizică sau juridică, în timp ce la creditul public, debitorul este statul;

creditul privat poate fi comercial, bancar, ipotecar, iar la creditul public este creditul bancar;

documentele care stau la baza creditului sunt, în cazul celui privat, titlurile de comerț, iar în cazul creditului public, efectele publice (bonuri de tezaur, obligațiuni etc.). Acestea atestă calitatea de debitor al statului și conferă dreptul deținătorului de a încasa dobânda;

creditul privat este întotdeauna benevol și rambursabil, în timp ce creditul public poate fi obligatoriu, în cazuri deosebite, și perpetuu în sensul că nu se rambursează, ci se plătește doar dobânda aferentă.

Diferența dintre creditul public și respectiv împrumutul public ține de calitatea părților contractante. Astfel, pentru statul debitor, suma obținută de la subscriitori se denumește împrumut, iar din punctul de vedere al creditorului poartă denumirea de credit.

Creditul reprezintă, pentru economiile contemporane, o sursă principală de finanțare, datorită faptului că autofinanțarea nu le-ar putea imprima, singură, o evoluție ascendentă. În cazul în care se înregistrează un deficit temporar, completarea veniturilor curente se face cu ajutorul împrumuturilor. Statul poate apela la această soluție în măsura în care se bucură de credibilitate pe piețele financiare externe și interne.

Împrumutul de stat reprezintă o înțelegere între o persoană fizică sau juridică, pe de o parte, și stat, pe de altă parte, prin care prima constituie să pună la dispoziția statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar acesta din urmă se angajează să o restituie la termenul stabilit și să achite dobânda.

În economia de piață, veniturile procurate de stat din impozite și taxe precum și cele de la întreprinderile și proprietățile sale adesea nu acoperă integral cheltuielile bugetare ordinare. In asemenea situații autoritățile publice se adresează persoanelor fizice și juridice care dispun de mijloace bănești temporar libere, cerându-le sa le încredințeze o parte din acestea pentru acoperirea diferenței dintre cheltuielile și veniturile bugetare. Cu alte cuvinte, în caz de dezechilibru bugetar completarea veniturilor publice se face cu resurse de împrumut, adică pe calea cretului public. Bazat pe încrederea în solvabilitatea statului, creditul public se realizează fie pe calea contractării directe de către stat de împrumuturi cu persoanele fizice sau juridice deținătoare de.mijloace bănești libere fie prin intermediul unor instituții specializate – bănci, case de economii și case de asigurări sociale și de pensii ,societăți de asigurări și reasigurări etc. – care colectează disponibilitățile bănești de pe piața și pe care le încredințează apoi statului pe timp determinat.

În afară de autoritățile publice centrale și locale, apel la resurse de împrumut mai fac întreprinderile private, publice și mixte, organizațiile cooperatiste ca și unele categorii sociale, pentru asigurarea desfășurării normale a activității lor economice (credite pe termen scurt), efectuarea de investiții (credite pe termen mijlociu sau lung) ori satisfacerea unor nevoi ale populației (credit de consum). Cererea de credit -public și privat-vine din partea autorităților publice, a agenților economici și a populației, iar oferta de resurse de împrumut este alcătuită din capitaluri bănești temporar disponibile ale agenților economici, capitalurile și rezervele libere ale băncilor și altor instituții financiare, veniturile rentierilor, economiile bănești ale micilor producători de mărfuri, liber-profesioniștilor și celorlalte categorii sociale. Având aceleași surse de formare, creditul public intră în competiție cu creditul privat. Oferta de capital de împrumut fiind limitată, satisfacerea de credite din partea agenților economici limitează accesul la credite al autorităților publice și invers.

Resursele bănești care alcătuiesc oferta de capital de împrumut sunt puse la dispoziția acelor solicitanți care acceptă condițiile de acordare a creditului: garanție, termen de rambursare, rată a dobânzii, precum și eventuale alte avantaje. Ajunse la dispoziția beneficiarilor, sumele împrumutate capătă destinații diferite, și anume: servesc drept capital productiv, sunt investite în bunuri de folosință îndelungată sau sunt cheltuite în scopuri de consum, după caz. Indiferent de destinație, orice împrumut trebuie să producă împrumutătorului un anumit venit care constituie însăși rațiunea acordării sale. Natura acestui venit diferă însă în funcție de destinația dată împrumutului.

Astfel, împrumutul contractat de un agent economic (societate comercială cu activitate de producție) la o bancă și utilizat de aceasta în calitate de capital, contribuie la sporirea masei profitului realizat. Din acest profit, el cedează băncii o anumită parte, sub formă de dobândă, ca preț al împrumutului acordat. Acest mecanism, specific creditului bancar, utilizat în scopuri productive de către agentul economic, creează iluzia că orice sumă de bani acordată cu titlu de împrumut este capabilă să producă dobândă. Ca urmare, în practică s-a generalizat perceperea de dobânzi și la împrumuturile utilizate în scopuri neproductive, cu toate că în asemenea cazuri, nefiind folosite în calitate de capital, ele nu produc valoare adăugată, din care să se plătească dobânda.

Așa stau lucrurile cu resursele bănești mobilizate de stat pe calea creditului public și utilizate pentru finanțarea cheltuielilor militare, a celor pentru funcționarea serviciilor publice, menținerea ordinei interne, rambursarea datoriei publice ajunse la scadență, plata dobânzilor aferente etc. Cu toate că împrumuturile de stat folosite în mod neproductiv nu produc valoare, ele sunt totuși purtătoare de dobânzi. În acest caz, plata dobânzii și restituirea împrumutului se fac pe seama veniturilor bugetare, adică în principal pe seama impozitelor și a taxelor.

În legătură cu folosirea împrumuturilor, trebuie menționat că sunt și cazuri când sumele împrumutate de stat capătă o destinație productivă. În asemenea situații, dobânda se suportă din valoarea adăugată în urma utilizării productive a împrumuturilor respective.

Din destinația diferită pe care o capătă creditul bancar și cel public decurge deosebirea dintre acțiunile și obligațiunile emise de societățile de capital (societăți pe acțiuni, în comandită pe acțiuni etc.), pe de o parte, și obligațiunile împrumuturilor de stat, pe de altă parte.

Acțiunile emise de către o societate de capital reprezintă înscrisuri care certifică deținătorului lor calitatea de coproprietar al acelei societăți. Ca titluri de proprietate, acțiunile dau dreptul deținătorului lor la o cotă-parte din profitul realizat, denumită divident, și care variază de la un an la altul în funcție de rezultatele obținute.

Obligațiunile puse în circulație de o societate de capital certifică deținătorului lor calitatea de creditor și-i dau dreptul să primească o dobândă la sumele împrumutate, indiferent de rezultatele financiare obținute de societatea care a emis obligațiunile. Acțiunile, ca și obligațiunile societăților de capital, n-au valoare proprie, ci reprezită numai o anumită valoare, și anume capitalul real concretizat în mijloace de muncă, obiecte ale muncii și forță de muncă, procurate cu banii primiți de la acționari sau de la diverse categorii de creditori pe bază de obligațiuni sau alte înscrisuri. Cu toate că acțiunile și obligațiunile emise de o societate nu au valoare proprie, ele circulă totuși independent de capitalul real, adică se cumpără, se vând și se gajează, ca și cum ar avea o asemenea valoare. Aceste înscrisuri sunt, prin urmare, capitalul iluzoriu sau fictiv.

Obligațiunile împrumuturilor de stat constituie titluri care atestă deținătorului lor calitatea de creditor al statului; deși nu au o valoare proprie, ele circulă ca și cum ar avea o asemenea valoare. În măsura în care sumele împrumutate de stat nu sunt folosite în scopuri productive, ci pentru consum, obligațiunile împrumuturilor respective nu au în spatele lor un capital real, capabil să producă valoare adăugată. Cu toate acestea, ele dau deținătorului lor dreptul de a primi o dobândă din partea statului care se suportă din resursele bugetare. Prin urmare, obligațiunile împrumuturilor de stat reprezintă dublu capital fictiv.

Dobânda plătită de un agent economic unei bănci, pentru creditul primit de la aceasta, exprimă, pe de o parte, relații de distribuire a valorii adăugate între participanții la activitatea economică finanțată prin credit, iar pe de alta, relații de redistribuire a profitului realizat de agentul economic împrumutat și banca împrumutătoare.

Dobânda plătită de stat pentru mijloacele bănești împrumutate și utilizate de acesta în scopuri neproductive exprimă relații de redistribuire a venitului național; se redistribuie, în principal, veniturile persoanelor fizice și juridice, mobilizate la buget pe calea impozitelor și taxelor, în favoarea celor care au acordat bani cu împrumut statului și pentru care încasează dobânzi.

Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înțelegere intervenită între o persoană fizică sau juridică, pe de o parte, și stat, pe de alta, prin care prima consimte să pună la dispoziția statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar acesta din urmă se angajează să o ramburseze la termenul stabilit și să achite dobânda și alte costuri cuvenite. Împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice:

1. împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina unei persoane fizice sau juridice, împrumutul exprimă acordul de voință al părților. Aici se cuvine o precizare: condițiile de emisiune și de rambursare a împrumutului, forma și mărimea venitului pe care îl asigură, precum și alte eventuale avantaje acordate împrumutătorilor se stabilesc de organele de decizie competente ale statului, fără consultarea prealabilă a subscriitorilor potențiali. Persoanele interesate pot să accepte sau să refuze în bloc condițiile stabilite de stat, dar nu pot pretinde să li se asigure un tratament preferențial față de ceilalți subscriitori.

Modul în care se stabilesc condițiile de emisiune și de rambursare a unui împrumut de stat conferă contractului dintre împrumutat (statul) și împrumutător (o persoană fizică sau juridică) un caracter diferit de cel al contractului de credit bancar, care intervine între o bancă (împrumutător) și o persoană fizică sau juridică (împrumutat). În cazul contractului de credit bancar, condițiile de acordare și de rambursare a împrumutului se negociază de bancă cu fiecare solicitant în parte. În plus, acest contract prevede obligația împrumutatului să prezinte o garanție materială în favoarea împrumutătorului. În cazul împrumutului contractat de stat, acesta nu oferă o asemenea garanție împrumutătorilor săi.

De regulă, împrumuturile de stat au la bază principiul facultativității. Istoria a cunoscut însă și cazuri de împrumuturi forțate, când subscrierea nu a fost lăsată la latitudinea subscriitorilor, ci a avut un caracter obligatoriu. La împrumuturi forțate un stat recurge în împrejurări excepționale, și anume atunci când independența națională, integritatea teritorială a statului sau cuceririle sociale ale poporului au fost lichidate sau sunt grav amenințate.

Sunt cunoscute și cazuri de împrumuturi contractate de stat pentru pregătirea și ducerea de războaie, reconstrucția postbelică a țării, refacerea economiei distruse de calamități naturale, înlăturarea urmărilor unor crize economice de mare amploare etc., când libertatea de acțiune a subscriitorilor este mult îngrădită prin măsurile luate de autoritățile publice. Întrucât condițiile de emisiune și de rambursare a unor asemenea împrumuturi sunt mai puțin atractive decât în împrejurări normale, pentru plasarea acestora se desfășoară o amplă acțiune de popularizare: se evidențiază faptul că obiectivele prevăzute a se finanța pe cale de împrumut sunt de interes național, iar subscrierea la împrumut constituie o datorie patriotică a fiecărui cetățean. Uneori subscriitorii sunt puși în situația de a alege între un impozit forfetar extraordinar, având caracter definitiv și nerambursabil, și un împrumut de stat rambursabil și cu o dobândă sub nivelul pieței.

2. împrumutul are un caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare a resurselor bănești de care statul are nevoie, împrumutul se caracterizează prin aceea că se restituie, la termenul fixat, persoanelor fizice și juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare, la dispoziția statului, definitivă și nerambursabilă.

La plasarea unui împrumut, statul stabilește termenul de rambursare a acestuia care poate fi mai apropiat sau mai îndepărtat, în funcție de evoluția previzibilă a veniturilor și a cheltuielilor publice. De la această regulă, fac excepție împrumuturile perpetue, la emiterea cărora angajamentul statului se limitează la plata unei anumite dobânzi creditorilor săi, pe o perioadă de timp nedeterminată, fără să se stabilească un termen de restituire a împrumutului propriu-zis. Lipsa unui angajament expres de rambursare a unui asemenea împrumut nu împiedică însă statul împrumutat să răscumpere la bursă înscrisurile împrumutului respectiv, în momentul în care această operațiune prezintă conveniență economică.

3. împrumutul de stat asigură deținătorilor de înscrisuri publice, pe lângă rambursarea sumei împrumutate, și o anumită contraprestație. Pentru a putea intra în posesia sumei de bani care îi lipsește și a o folosi potrivit trebuințelor sale, statul se angajează să achite sistematic, deținătorilor de înscrisuri publice, „prețul" acestei folosințe. „Prețul" la care ne referim îmbracă forma dobânzii, forma câștigului ori ambele forme, după caz, la care se adaugă adesea și alte avantaje materiale. Așa cum s-a mai arătat, împrumutul de stat se deosebește de impozit, între altele, prin contraprestația pe care statul o oferă creditorilor săi.

Uneori, avantajele oferite de stat la lansarea unui împrumut sunt ulterior restrânse. Astfel, în condițiile scăderii ratei dobânzii pe piața capitalului de împrumut, în perioada de criză sau de depresiune, statul poate proceda la conversiunea datoriei sale: preschimbă înscrisurile unui împrumut vechi cu o dobândă ridicată cu înscrisuri ale unui împrumut nou cu o dobândă mai redusă. Alteori, avantajele materiale inițial oferite de stat creditorilor săi se diminuează ca urmare a deprecierii accelerate pe care o suferă moneda în care a fost libelat împrumutul. Deși statul achită în mod sistematic dobânda aferentă și rambursează ratele scadente ale împrumutului, totuși sumele ce revin deținătorilor de înscrisuri publice au o putere de cumpărare mai mică decât cea încredințată de aceștia statului la lansarea împrumutului.

2.2 Tipologie

Împrumuturile publice se emit și se contractează în diverse forme, atât pe piața internă, cât și pe cea externă și sunt însoțite de o serie de condiții, care, practic, le individualizează.
    De aceea, este necesară clasificarea acestora prin luarea în considerare atât a caracteristicilor comune, cât și a celor operaționale.
    Prin urmare, împrumuturile de stat se clasifică astfel:
1. după forma de exprimare, împrumuturile publice sunt:

în natură;

în bani

2. în funcție de moneda în care se exprimă, distingem:

împrumuturi publice în monedă națională;

împrumuturi publice în monedă străina, care poate fi a statului creditor sau o terță monedă străină (D.T.S., EURO, etc.);

3. în funcție de garanțiile acordate de state subscriitorilor la împrumuturi, există:

împrumuturi publice cu garanții personale (care obligă statul debitor să angajeze cauțiunea asiguratorie a altui stat);

împrumuturi publice cu garanții reale (implică angajamentul garantării printr-un venit bugetar sigur și permanent, proporțional cu serviciul aferent datoriei publice angajate).

4. după clauza rambursării, împrumuturile publice sunt:

amortizabile (termenele de rambursare și modalitățile de efectuare a rambursării se stabilesc în prealabil);

împrumuturi neamortizabile (când statul se obligă să plătească, anual, dobânzile datorate, fără să definească precis termenele de stingere a datoriei sale față de subscriitorii împrumutului)

5. după forma titlurilor emise de stat, distingem:

împrumuturi cu titluri nominative sau cele cu clauză de inscripțiune (se emit când numărul subscriitorilor este redus și se caracterizează prin restricția plății veniturilor aferente și rambursarea sumelor scadente doar către titulari);

împrumuturi cu titlu „la purtător" (se emit în cazul unor subscrieri cu largă adresabilitate, în scopul asigurării operativității în încasarea cupoanelor aferente veniturilor promise și în transmiterea capitalului);

împrumuturi cu titluri mixte (capitalul, fiind nominativ, se rambursează doar titularilor, iar dobânzile se plătesc pe baza cupoanelor „la purtător").

6. în funcție de natura raporturilor juridice dintre părți, împrumuturile publice sunt:

voluntare sau liber consimțite (în acest caz, subscrierea este voluntară, fără nici o constrângere directă);

forțate (în acest caz, statul obligă anumite categorii de contribuabili să subscrie, iar aceste împrumuturi pot fi, așa cum s-a precizat anterior, directe sau deghizate).

7. în funcție de perioada de timp pentru care se contractează, deosebim:

împrumuturi pe termen scurt sau flotante (au termene de rambursare de până la 1 an);

împrumuturi pe termen mediu (contractate pe perioade cuprinse între 1 și 5 ani);

împrumuturi pe termen lung (contractate pe perioade mai mari de 5 ani);

împrumuturi fără termen (este cazul împrumuturilor perpetue și a rentelor viagere).

8. în funcție de posibilitatea negocierii titlurilor de credit public, deosebim:

împrumuturi publice certificate cu titluri negociabile (titlurile au o circulație asemănătoare cu aceea a efectelor de comerț și pot fi vândute/cumpărate la bursele de valori, în funcție de cotația lor efectivă);

împrumuturi publice certificate cu titluri nenegociabile (titlurile nu sunt cotate la bursă, dar pot fi vândute la valoarea lor nominală);

împrumuturi publice certificate cu titluri nelombardabile (aceste titluri nu pot fi în gaj pentru constituirea garanției în scopul obținerii unui împrumut de la bancă sau de la altă instituție de credit).

9. În funcție de avantajele acordate de stat creditorilor săi, împrumuturile publice pot fi:

cu dobândă (în acest caz rata dobânzii este stabilită de emitent, putând fi fixă sau variabilă și este precizată în cupoanele atașate titlurilor de credit înmânate subscriitorilor);

cu câștiguri sau premii (acestea asigură participarea subscriitorilor la tragerile la sorți periodice, iar suma totală a câștigurilor sau premiilor se stabilește în funcție de rata dobânzii aferentă unor împrumuturi similare și se repartizează, cu titlu de câștig, doar posesorilor titlurilor ieșite câștigătoare);

cu dobândă și câștiguri (în cazul cărora dobânda se stabilește și se plătește la fel ca la împrumuturile cu dobândă, iar câștigurile revin sub forma primelor de emisiune sau/și a primelor de rambursare);

cu clauză de indexare (care presupun dependența lor de o valoare reală și sunt lansate de stat în scopul prevenirii discriminării ofertei de capital pentru creditul public, datorate inflației).

10. în funcție de locul de plasare a titlurilor de credit public, împrumuturile lansate și angajate de autoritățile statale se grupează în:

împrumuturi publice interne (se contractează pe piața internă de capital și se exprimă în moneda națională sau/și în unele monede străine);

împrumuturi publice externe (se contractează pe piața internațională de capital sau în terțe țări, iar titlurile emise se exprimă în valutele țărilor creditoare, în valuta unei terțe țări, în EURO, în D.S.T. etc.).

11. în funcție de scopul lansării lor către public, împrumuturile publice pot fi:

financiare (când se contractează în scopul finanțării unor investiții ale statului);

bugetare (se angajează în scopul acoperirii unor părți din cheltuielile bugetare ordinare);

monetare (se contractează în scopul restrângerii masei monetare și al reducerii prețurilor);

de repartiție (vizează atragerea unei fracțiuni din disponibilitățile temporare ale pieței de capital, în care se includ și economiile bănești ale populației, pentru realizarea unor redistribuiri de produs intern brut, prin acoperirea unei părți din necesitățile financiare ale prezentului);

ciclice-conjuncturale (se emit în perioadele de recesiune în scopul finanțării unor lucrări publice de anvergură, de pe urma cărora se așteaptă o relansare economică);

de război (militare), lansate în scopul obținerii de resurse financiare pentru finanțarea dotării armatei, pentru susținerea financiară a războiului aflat în desfășurare și, în ultimă instanță, pentru suportarea consecințelor financiare ale războiului (plăți de despăgubiri de război, plăți de pensii pentru veterani, invalizi, orfani și văduve de război, refacerea zonelor distruse).

    În finalul acestei clasificări, menționez că, în afara împrumuturilor publice, prezentate anterior, trezoreria publică, în cazul unor nevoi urgente de finanțare, poate apela la o serie de metode indirecte de împrumut, cum sunt:

cumpărarea de pe piața monetară a unor titluri emise de stat, prin bancă de emisiune, pe baza politicii de open-market promovata de către aceasta;

cumpărarea de către banca centrală (de emisiune) a monedei metalice existente în seifurile Trezoreriei publice peste nevoile reale ale acesteia, care înseamnă un ajutor indirect pentru Tezaur, în sensul modificării structurii sumelor bănești cu circulație efectivă;

utilizarea, în anumite limite relativ înguste, a disponibilităților din conturile poștale deschise la banca de emisiune s.a.

2.3 Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat

Definirea și individualizarea împrumuturilor publice se realizează cu ajutorul unor elemente tehnice, care sunt stabilite în actele normative pe baza cărora sunt lansate și se angajează.

Pe baza acestor elemente tehnice, subscriitorii potențiali fac judecăți de valoare cu privire la condițiile plasării disponibilităților bănești proprii în înscrisuri ale împrumutului public.

În continuare, vom efectua o prezentare succintă a elementelor tehnice specifice împrumuturilor.

1. Denumirea împrumutului constituie acel element tehnic prin care se precizează destinația dată de către emitent resurselor obținute pe baza sa și anul contractării împrumutului. Daca se dorește atragerea atenției opiniei publice asupra caracterului excepțional al împrumutului sau asupra obiectivului urmărit prin acel împrumut, apreciat de interes național, se precizează acest lucru prin însăși denumirea lui.

2. Împrumutatul (care apare și sub denumirea de subscris, debitor sau emitent) este autoritatea publică solicitantă a creditului. În cazul împrumutului de stat, acesta devine debitor și emitent, deoarece emite înscrisuri cu denumiri specifice (obligațiuni, bonuri de tezaur, rente de stat ș.a.) care atestă:

subscrierea la împrumut;

valoarea efectului public;

anuitatea;

dobânda și/sau câștigul;

scadența.

3. Împrumutătorii (denumiți și subscriitori, creditori sau depunători) sunt persoanele fizice și/sau juridice care consimt sa crediteze statul (sau orice autoritate publica), primind, în schimbul sumelor subscrise, obligațiuni, polițe sau alte titluri de stat).
4. Titlurile de credit public sunt documente scrise având o forma și un conținut stabilite prin actul normativ de lansare a împrumutului, în care se precizează sumele subscrise și drepturile creditorilor. Aceste înscrisuri sunt denumite diferit (efecte publice, obligațiuni, titluri publice sau hârtii de valoare), în funcție de termenul de rambursare a împrumutului și de caracteristicile lor juridice.

În funcție de termenul de rambursare, în cazul împrumuturilor pe termen scurt (de până la 1 an) se emit:

bonuri de tezaur – sunt înscrisuri care se adresează unei categorii speciale de subscriitori, deoarece nu se supun regulilor dreptului cambial și nu pot fi transmise la cursuri variabile, prin cesiunea de creanțe; ele pot fi, însă, lombardate la bănci și pot fi vândute la licitații, la cursuri variabile;

certificate de datorie – sunt înscrisuri care au caracteristicile bonurilor de tezaur, dar se vând numai la valoarea lor nominală, având, deci, cursuri fixe;

certificatele sau bonurile de impozite – sunt înscrisuri nepurtătoare de dobânda pe care statul le înmânează creditorilor săi pentru plata unor furnituri sau pentru onorarea altor angajamente; deținătorii acestor înscrisuri le pot utiliza pentru achitarea impozitelor datorate statului și nu pot fi transmise decât statului;

polițele de tezaur – spre deosebire de înscrisurile prezentate anterior, acestea se afla sub incidența dreptului cambial, care reglementează condițiile în care pot fi scontate la bănci, executate silit etc.; de asemenea, acestea pot fi scontate la bănci sau pot fi negociate la bursele de valori;

obligațiunile aferente creditului public – sunt titluri de credit emise de către stat pentru împrumuturile angajate pe termen mediu sau lung și asigură posesorilor acestora un venit fix, de dobânzi anuale; sunt cazuri când sunt atribuite doar câștiguri sau atât câștiguri cât și dobânzi;

titlurile de rentă – sunt specifice împrumuturilor fără termen, iar posesorii acestor înscrisuri au dreptul să primească de la stat anumite sume de bani, precizate anticipat, care se plătesc periodic, pe toata durata vieții acestora.

În funcție de caracteristicile lor juridice, titlurile de credit public pot fi:

nominale (se emit când împrumutul public se adresează unui număr redus de subscriitori, iar plata veniturilor aferente și rambursarea sumelor scadente se efectuează doar către titulari sau reprezentanți ai acestora);

la purtător (se emit când împrumutul public se adresează unui număr mare de subscriitori, iar plata veniturilor aferente și rambursarea sumelor scadente se efectuează oricărui deținător al acestor înscrisuri și în orice localitate unde funcționează ghișeele sale de specialitate).

De asemenea, trebuie reținut faptul că, sumele exigibile, de la autoritățile publice emitente ale împrumuturilor pe termene scurte formează datoria publică flotantă, iar cele exigibile pe termene medii și lungi (inclusiv cele fără termen) reprezintă datoria publică consolidată.

5. Cuantumul (mărimea) împrumutului public apare atât sub forma cuantumului aprobat de organul legislativ sau executiv, cât și sub forma cuantumului realizat după încheierea operațiunilor de plasare.

Cuantumul aprobat se prezintă în următoarele forme:

cuantum limitat, ca valoare nominală a unei sume ce urmează a fi împrumutată și în ce privește perioada de timp în care se pot efectua subscrierile;

cuantum nelimitat, când statele solicită împrumuturi deschise (ca suma și/sau ca durata a subscrierii).

Cuantumul realizat este în funcție de condițiile stabilite de autoritățile emitente cu privire la dobânzi, câștiguri și anuitate și evidențiază încrederea/neîncrederea potențialilor creditori (subscriitori) în autoritățile emitente.

Cuantumul împrumutului public se determină cu relația:

Cip = VT · Nr.Te(pl)

unde:
Cip – cuantumul împrumutului public

VT – valoarea unui titlu

Nr.Te(pl) – numărul titlurilor emise sau plasate efectiv

6. Cursul de emisiune al împrumutului public (Cei) reprezintă prețul, stabilit de emitent, pentru 100 de unități monetare din valoarea nominală a acestuia.

Totuși, acest curs se stabilește de emitent și în funcție de raportul dintre cererea și oferta de capital de împrumut, de nivelul dobânzii și al altor avantaje promise de acesta potențialilor emitenți. În acest context, în practică se utilizează:

curs „al pari", când Cei = 100 u.m.;

curs „sub pari", când Cei < 100 u.m.;

curs „supra pari", când Cei > 100 u.m.

De regulă, datorită concurenței care se manifestă pe piața capitalului și a inexistenței unor soluții alternative, cursul de emisiune al împrumuturilor publice este „sub pari", subscriitorii beneficiind de o prima de emisiune, dată de diferența dintre valoarea nominală a titlului și suma plătită la subscriere.

Când statul emitent are o reputație bună pe piața capitalului, cursul de emisiune al titlurilor de stat este „al pari" și în mod excepțional „supra pari".

7. Valoarea titlului creditului public, chiar dacă este o noțiune care se folosește în mod convențional (deoarece înscrisurile care certifică împrumuturile publice nu au o valoare proprie), apare sub următoarele forme:

ca valoare nominală, reprezintă suma înscrisă pe titlul de credit public și exprimă mărimea creantei pe care deținătorul acestuia o are de încasat de la stat sau, invers, datoria pe care statul o are de plătit deținătorului titlului respectiv;

ca valoare reală, reprezintă suma efectivă cu care se vinde sau se cumpără un titlu de credit public și se manifestă nu doar cu ocazia emiterii și angajării creditului respectiv, ci și în cursul perioadei de valabilitate a împrumutului angajat, în funcție de cursul la care se optează la bursă înscrisurile publice negociabile.

8. Veniturile și alte avantaje ce revin subscriitorilor la împrumuturile publice sunt plăti efective pe care statul le efectuează către creditorii săi, ca „preț" al dreptului de folosință temporară a sumelor bănești împrumutate, sub forma de: dobânzi, câștiguri, dobânzi și câștiguri, rente, prime de rambursare, precum și anumite avantaje sau facilități, care nu presupun fluxuri monetare directe.

a) Dobânda reprezintă suma de bani pe care statul o plătește creditorilor săi pentru împrumuturile angajate de la aceștia. Nivelul (mărimea) dobânzii anuale (Da) se stabilește pe baza ratei dobânzii (d’), care se fixează anticipat, prin prospectul de emisiune a împrumutului public.

Rata dobânzii la împrumuturile publice se fixează la un nivel apropiat de cel al ratei medii a dobânzii la creditul bancar.

Rata medie a dobânzilor practicate la împrumuturile publice diferă de la o la alta, iar nivelul acestora se modifică de la o perioadă la alta, înregistrându-se o tendință de creștere a lor. De asemenea, în țările și în perioadele în care procesele inflaționiste sunt mai accentuate, nivelul ratei medii a dobânzilor la împrumuturile publice este mai ridicat decât atunci când monedele naționale prezentau o stabilitate mai mare.

b) Câștigurile sunt veniturile încasate de subscriitorii care sunt deținători ai titlurilor de credit public câștigătoare cu ocazia tragerilor periodice la sorți. Suma totală a câștigurilor se stabilește, în acest caz, la nivelul dobânzilor care se atribuie în varianta titlurilor publice cu dobânda, dar suma se împarte doar posesorilor de titluri de credit public ieșite câștigătoare. Aceste titluri de credit public se emit de către stat în scopul creșterii atractivității unor împrumuturi și se adresează acelor subscriitori cărora li se pare mai tentantă perspectiva obținerii unui câștig mare, în comparație cu realizarea certă a unui venit de câteva procente pe an, sub formă de dobânda.

În concluzie, rezultă că în cazul titlurilor de credit cu câștiguri sunt subscriitori care riscă și devin mari câștigători, în timp ce pierd dobânda pe care ar fi încasat-o în cazul titlurilor de credit cu dobândă.

c) În cazul împrumuturilor publice cu dobânda și câștiguri subscriitorii acceptă o rată a dobânzii mai scăzută, în condițiile în care diferența de venit astfel rezultată este compensată sau chiar „remunerată" prin câștigurile atribuite sub forma primelor de emisiune și a primelor de rambursare.

d) Rentele sunt sumele de bani pe care statul se obligă să le plătească persoanelor fizice care subscriu la împrumuturile publice fără un termen expres de rambursare. Aceste sume de bani, denumite și rente viagere, se plătesc regulat, în cuantumuri fixe stabilite anticipat, până la sfârșitul vieții subscriitorilor, după care, obligația statului se stinge.

e) Primele de asigurare sunt venituri promise subscriitorilor la împrumuturile publice sau care revin efectiv acestora datorita diferenței, favorabile lor, dintre cursul de emisiune și cursul de rambursare ale obligațiunilor.

f) Avantajele sau facilitățile nonsubstanțiale (care nu presupun fluxuri monetare directe) se refera la:

scutirea de impozite a veniturilor încasate pentru împrumuturile subscrise sau pentru titlurile de credit public negociabil procurate în tranzacțiile bursiere;

acceptarea, de către autoritățile fiscale, a unora dintre titlurile de credit public, la valoarea lor nominală, pentru stingerea unor obligații față de stat a subscriitorilor;

acordarea privilegiului juridic pentru unele înscrisuri ale împrumuturilor publice de a nu fi expuse executării silite, în cazul declarării stării de faliment pentru deținătorii acestora;

garantarea juridică a unor împrumuturi publice împotriva deprecierii monetare, prin exprimarea lor într-o valută mai stabilă sau prin indexarea lor s.a.

CAPITOLUL III-DATORIA PUBLICĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA

2004-2014

Tranziția României de la socialism la capitalism a zdruncinat din temelii principalii indicatori macroeconomici ai țării.În lipsa unui model teoretic de urmat, țara noastră s-a pierdut într-un șir neîntrerupt de reforme neeficiente, luate la întâmplare, fără fundament economic și care nu au fost lăsate să își arate efectele pe termen lung.La începutul anului 1990, guvernarea ceaușistă lăsase economia românească cu zero datorii de stat, având chiar de încasat anumite sume de la câteva țări.

Modul ineficient în care noii șefi de stat au știut să profite de acest avantaj, cumulat cu scăderea producției interne(deci a PIB-ului), și scăderea exporturilor ca urmare a dispariției acordului cu CAER, a dus la prabușirea întregii economii.

Producția internă nu era capabilă să susțină consumul țării, concomitent cu privatizarea, și de aceea, în acest context, România a fost nevoită să apeleze la ajutorul extern, lucru ce a dus la o scădere a credibilității.Cadrul legal de contractare a împrumuturilor externe a fost publicat în Monitorul Oficial nr.3, în anul 1994, unde erau detaliate condițiile specifice.

Începând cu anul 1991, gradul de îndatorare pe piața externă a avut un trend ascendent, până în 1998, urmând să se reducă între 1999-2001, dupa care cunoaște o ascensiune fulminantă, comparativ cu anii precedenți.Maximul este înregistrat în anul 2004.În această perioadă România a primit credite de la FMI, Uniunea Europeană, BIRD și BERD, precum și câteva bănci private din Germania, Franța, SUA ți Marea Britanie.

Mai mult decât atât, România se confrunta și cu datorie publică internă,datorita faptului că statul a preluat la datoria publică și anumite sume provenind din activitatea neperformantă a unor firme, atingând maximul în anul 2000, dacă este să ne raportam la perioada 1992-2004.

Pe întreaga perioadă de la începutul anilor 90 și culminând cu anul 2003, guvernul României a încercat redresarea economiei prin adoptarea unor măsuri de politica fiscală, conturând baza de impozitare, îmbunătațirea modului de colectare a veniturilor bugetare și reducerea evaziunii fiscale.

Pe partea bugetară s-a urmărit reducerea cheltuielilor, iar în anul 1996 s-a dorit creșterea cheltuielilor în sectorul agricol, îmbunătățirea infrastructurii și dezvoltare rurala, dar și repartizarea cheltuielilor pe sectoare.

Pentru analiza datoriei publice, este nevoie să facem și o scurtă trecere în revistă a principalelor variabile macroeconomice, care o influențează.

Astfel, de-a lungul perioadei 2004-2014, PIB-ul României a fost:

Tabel 3.1-PIB România

Sursa:Eurostat

După cum se poate observa, PIB-ul României în perioada studiată a avut un trend ascendent până în anul 2008, moment în care în Europa a izbucnit criza economică. Deoarece în România a fost resimțită abia în ultimul trimestru al anului 2008, cauzele s-au văzut abia în anul următor, prilej cu care PIB-ul României scade dramatic, o tendință de redresare având loc în anul 2013, tendință declanșată de existența unui an agricol bun

Grafic 3.1-PIB Romania

Sursa:Eurostat

Deficitul României, în perioada analizată a atins pragul de 8,9% din PIB în anul 2009, după cum se poate vedea în tabelul de mai jos, urmând să se redreseze abia începând cu anul 2014 și continuând și până în prezent.

Tabel 3.2-Deficit România

Sursa: Eurostat

De-a lungul anilor 2004-2014, datoria publică a avut un trend ascendent, după cum se poate vedea în graficul de mai jos. Datele au fost extrase de pe site-ul Bancii Naționale a României, din rapoartele trimestriale.

Grafic 3.2-Evolutia datoriei publice

Sursa:BNR

Pentru a vedea cum a evoluat datoria publică a României la 15 ani după Revoluție, si pentru a a intelege mai bine unele aspecte, vom analiza principalele evenimente din economie, alături de principalii indicatori macroeconomici pe perioadele 2004-2007, 2008-2012, 2013-2014.

3.1-Analiza datoriei publice în perioada 2004-2007

Perioada 2004-2007 a fost profund marcată la nivel economic de intenția României de aderare la Uniunea Europeană, ocazie cu care aceasta a trebuit să se alinieze criteriilor impuse de Tratatul de la Maastricht de convergența nominală. Cele 5 criterii prevedeau:

Rata inflației să nu depășească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media primelor trei țări cu cele mai bune performanțe;

Rata dobânzilor să nu depășească cu mai mult de 2 puncte procentuale media primelor trei țări cu cele mai bune rezultate din acest punct de vedere;

Stabilitatea cursului de schimb;

Deficitul bugetar să nu depășească 3% din PIB;

Datoria publica să nu depășească 60% din PIB.

În vederea realizării acestor deziderate, politicile fiscale, monetare și bugetare au trebuit să funcționeze cât mai eficient, deși contextul economic nu era tocmai favorabil.

În perioada 2004-2007 datoria publică a înregistrat următoarele valori:

Tabel 3.3 -Datoria publică în perioada 2000-2004(mil euro)

Sursa: Ministerul de Finanțe

Potrivit datelor furnizate de Ministerul de Finanțe, în perioada 2004-2007 datoria publică internă a României a avut un trend ascendent.Astfel că în anul 2004 aceasta atingea nivelul de 3.633 milioane euro, reprezentând 5,8% din PIB. În anul 2005 datoria publică este în creștere, însă ponderea în PIB este redusă, ajungând la 5,6%. Acest fapt denotă faptul că în această perioada producția internă a României a crescut. În anul următor datoria internă se accentuează, ajungând la 7.637 milioane euro, iar în anul 2007 atinge maximul perioadei, ajungând la 11.585 milioane euro. După cum se poate observa, în anul 2007, datoria publică reprezenta 10,10% din PIB, astfel că România se încadra în criteriile impuse de Tratatul de la Maastricht, și anume nedepășirea cu 15% a datoriei publice ca și procent din PIB.

Grafic 3.3-Datoria publica 2004-2007

Sursa:Ministerul de Finante

Datoria externă a fost mult mai mare decât cea internă, singura excepție făcând anul 2007, astfel că în anul 2004 aceasta însuma 10.270 milioane de euro, dintre care 7.686 milioane erau datorii directe, iar restul datorii grantate.În anul 2005 datoria publică ajunge la 10.947 milioane euro, având o creștere ușoară comparativ cu anul precedent, și reprezentând 13,9% din PIB. În 2006 datoria publică externă a României s-a redus la 10.066 milioane euro, ponderea în PIB fiind de numai 9,9%, iar în anul 2007 datoria publica externă a fost mai mică decât cea internă, iar ponderea acesteia în PIB a fost de 8,3%.

Grafic 3.4-Datoria externa 2004-2007

Sursa:Ministerul de Finante

În plus, în această perioadă, deficitul României a înregistrat următoarele valori:

Tabel 3.4-Deficitul României în perioada 2004-2007(mil euro)

Sursa:Eurostat

Grafic 3.5-Deficitul bugetar 2004-2007

Sursa:Eurostat

Pentru a vedea care au fost cauzele și cum au evoluat principalii indicatori macroeconomici vom face o scurtă retrospectivă a perioadei 2004-2007.

Anul 2004 a fost unul cu cele mai bune performanțe din întreaga perioadă de tranziție, PIB-ul având o creștere de 8,5% comparativ cu anul precedent.Politica monetară în această perioadă a urmărit asigurarea continuității scăderii inflației(dezinflație), astfel că în 2004 aceasta ajunge la 9,3%.Aceasta a fost prima oară, având în vedere perioada de după 1990, când România a avut o rată a inflației compusă dintr-o singură cifra.

Pe parte fiscală, s-a urmarit:

Realizarea unei distribuții eficiente și transparente atât prin stabilierea unui sistem coerent de priorități cât și prin repartizarea cheltuielilor pe sectoare;

Ajustarea cheltuielilor bugetare la posibilitățile reale de acumulare a veniturilor bugetare și obținerea unei stabilități bugetare;

Îmbunătațirea infrastructurii și dezvoltării rurale;

Sprijinirea IMM-urilor;

Susținerea politicii agricole;

Menținerea deficitului bugetar la un nivel redus.

Având în vedere aceste obiective, finanțarea deficitului bugetar s-a realizat prin surse externe(45% din deficit), și surse interne (55,0%-incluzând aici și veniturile încasate de AVAS din valorificarea activelor bancare neperformante în baza OUG nr. 111/2003).

În anul 2005 rata inflației continuă să scadă, ajungând la 8,6%.În această perioadă Banca Centrală a României își schimbă obiectivele, țintind direct inflația.

În ceea ce privește politica fiscală, în anul 2005 a fost introdusă cota unică de impozit pe venit de 16%, iar impozitul pe profit se reduce de la 25% la 16%, în vederea încurajării dezvoltării sectorului IMM, și a investițiilor străine.Deși la momentul respectiv părerile erau împărțite, istoria economică a arătat că acea măsura a fost fondată, aducând venituri suplimentare la bugetul de stat.

În plus, la acea vreme, pe piețele financiare externe ratele dobânzilor erau foarte mici.

În anul 2006 se urmărește procesul de dezinflație, inflația ajungând la 4,87%.Tot în acest an, măsurile de politică fiscală au vizat reducerea contribuțiilor de asigurări sociale cu 1,5 puncte procentuale.

Activitatea redusă pe piața titlurilor de stat(lipsa emisiunilor de stat), a dus la realizarea de credite externe de la instituțiile financiare internaționale și bănci private străine.

În această perioadă, datoria publică a României era în proporție de 35% pe termen scurt, iar restul de 65% avea scadență pe termen mediu ți lung.Finanțarea temporară a avut o serie de avantaje:

Echilibrarea soldului contului trezoreriei;

Creșterea presiunilor rezultate din asigurarea cheltuielilor publice făcând necesară atragerea de depozite în luna decembrie în scopul echilibrarii contului curent general al trezoreriei statului.

În anul 2007 datoria internă a României a crescut, fenomen cauzat de faptul ca MEF a lansat titluri de stat în valoare de 9,5 miliarde lei, din care:

pe termen scurt 5,2 miliarde lei,

pe termen mediu 3,5 miliarde lei (emisiuni de tip benchmark cu scadente la 3 ani cu cupon de 6%, și la 5 ani cu cupon de 6,5 %)

pe termen lung 0,8 miliarde lei (emisiuni de tip benchmark cu scadențe la 10 ani cu cupon de 6,75 %).

3.2-Analiza datoriei publice în perioada 2008-2012

Tabel 3.5-Datoria publica 20082â-2012

Sursa:Ministerul de Finanțe

În perioada 2008-2012, datoria României a continuat să crească, pe fondul amenințător al crizei economice.

Grafic 3.6-Datoria interna 2008-2012

Sursa:Ministerul de Finante

Din momentul debutului crizei în anul 2008, datoria publică internă a avut un trend ascendent.

În ceea ce privește datoria publică externă, aceasta deasemenea a înregistrat creșteri în perioada analizată, după cum se poate vedea în graficul de mai jos.

Grafic 3.7-Datoria externa 2008-2012

Sursa:Ministerul de Finante

În momentul declanșării crizei, Guvernul României a contractat credite de la Fondul Monetar Internațional, Comisia Europeana, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare(BERD).

Tabel 3.6-Cresterea economica a tarilor din UE

Crestere PIB, sursa: eurostat

În perioada 2008-2012, PIB-ul României a avut atat etape de creștere cât și de scădere. Cea mai mare creștere a fost realizată în anul 2008, când acesta a crescut cu 7,3 puncte procentuale. În anul 2009, aceasta creștere este anulată, criza punându-și amprenta asupra acestui indicator, și cauzând o scădere de 6,6 puncte procentuale. În următorul an, PIB-ul înregistrează o scădere de 1,1 puncte procentuale, urmând ca în următorii doi ani să asistăm la o ușoară creștere.

Grafic 3.8-Datoria publica in functie de scadenta

Sursa:BNR

Coform Băncii Centrale a României, datoria externă avea structura, din punct de vedere al scandenței, după cum urmează:

În anul 2008, 71,5% dintre creditele contractate aveau scadența pe termen mediu și lung, adică pe o perioadă cuprinsă între 1 și 5 ani dacă ne referim la termenul mediu, și peste 5 ani, dacă ne referim la termenul lung. Restul de 28,5% erau datorii externe pe termen scurt.

În anul 2009, ponderea datoriilor pe termen mediu și lung crește cu aproape 10%, lucru îngrijorator la nivel de țară. Astfel, 80,8% erau datoriile pe termen mediu și lung și 19,2% cele pe termen scurt.

În următorii 3 ani ponderea datoriilor pe termen mediu și lung ramâne în jurul acestei valori. În anul 2010, acestea erau de 78,9%, iar în următorii doi ani de 76,9%, respectiv 79,4%, restul pana la 100% fiind datoriile pe termen scurt.

Pentru a vedea cum anume au evoluat principalii indicatori macroeconomici, vom analiza fiecare an în parte.

În anul 2008 se stabileau ca și obiective de datorie publică următoarele:

Creșterea controlată a datoriei publice guvernamentale;

Reducerea costurilor cu datoria publica guvernamentală pe termen mediu și lung;

Limitarea riscurilor aferente portofoliului de datorie publica guvernamentală:

Creșterea ponderii datoriei publice guvernamentale denominate în lei în totalul datoriei guvernamentale

Creșterea ponderii datoriei publice guvernamentale denominate în euro în totalul datoriei publice guvernamentale în valută.

În anii anteriori lui 2008, investițiile realizate au fost făcute prin intermediul creditelor contractate de către companiile străine, obtinându-se astfel venituri suficiente la bugetul de stat. În plus, România a avut la dispoziție și banii din Fondul Național de Dezvoltare.

În anul 2009, PIB-ul României a scăzut, concomitent cu creșterea deficitului bugetar, mai ales că la noi criza s-a făcut resimțită abia în ultimul trimestru al anului 2008. În acest an, veniturile din taxe și impozite au scăzut, iar cheltuielile publice au crescut ca și procentaj din PIB.

Tot în această perioadă, din cauza aversiunii față de risc, investițiile străine s-au redus considerabil, iar intrarea de capital străin în țară s-a diminuat, ceea ce a dus la un “gol” de finanțare externă. Astfel, deficitul de cont curent a trebuit finanțat prin creditele obținute de la FMI.

Guvernul a încercat să ia o serie de măsuri:

Majorarea cu 3,3 puncte procentuale a contribuțiilor sociale;

Majorarea accizelor la tutun și alcool

Impozit minim datorat de contribuabili care declară impozit pe profit mai mic decât impozitul minim propus;

Raționalizări cu salariile în sectorul public;

Reduceri ale cheltuielilor cu bunurile și serviciile cu subvențiile;

În anul 2010, criza încă își face simtita prezența. În aceste condiții, se iau o serie de măsuri:

Limitarea cheltuielilor de personal prin înghețarea salariilor;

Reducerea cheltuielilor cu bunurile și serviciile;

Reevaluarea impozitelor și taxelor pe proprietate;

Majorarea accizelor la tutun și carburanti;

Combaterea evaziunii fiscale și îmbunătățirea colectării

În anul 2011 PIB-ul are o creștere economică reală de 2,5% din PIB, rata inflației ajungând la 3,14%.

În 2012, datoria publică atât internă cât și externă continuă să crească. Deși criza propriu-zisă trecuse, efectele acesteia încă își făceau simțite prezența.

3.3-Analiza datoriei publice în perioada 2013-2014

Tabel 3.7-Datoria publica 2013-2014(Mld euro)

Sursa: Ministerul de Finanțe

În anii 2013 și 2014, datoria publică a României manifestă o tendință de creștere și aproape se dublează, comparativ cu anii precedenți. Creșterea datoriei a adus dupa sine și o creștere a chetuielilor publice, dar și a dobânzilor, scăzând astfel interesul investitorilor.

Interesant este faptul că în anii 2013-2014, România se îndatorează mai mult la nivel intern decât extern. În anul 2013, România a emis titluri de stat(certificate de trezorerie și obligatiuni de stat).

Grafic 3.9-Instrumente emise pe piata interna

Sursa:Ministerul de Finante

Conform graficului de mai sus, din datoria internă a anului 2013, cea mai mare parte era constituită din obligațiuni, în procent majoritar de 83,6%, certificate de trezorerie în proporție mai mică (8,8%) și împrumuturi efective(7,6%).

După cum se poate vedea în tabelul de mai sus, în anul 2013 ponderea datoriei interne în total datorie publica a fost de 54,8%, în timp ce datoria externă a avut o pondere de 45,2%. În anul 2014, situația se schimbă foarte puțin, în sensul că datoria externă are un procent de 46,1%, iar cea internă 53,9%.

Grafic 3.10-Instrumente emise pe piata externa

Sursa:Ministerul de Finante

Datoria externă a fost formată în anul 2013 din împrumuturi realizate la creditori oficiali(FMI) în procent de 56,7%, eurobligațiuni(39,7%) și alte tipuri de obligațiuni(3,6%).

Dacă este să ne referim la datoria publică pe locuitor, în anul 2013 aceasta se situa la pragul de 2.705 euro/locuitor, iar în anul 2014 era de 2.978 euro/locuitor, conform Eurostat.

Grafic 3.11-Evolutia datoriei 2013-2014

Sursa:Ministerul de Finante

Ca și evoluție macroeconomică, anul 2013 a fost unul foarte bun, România având creștere economică de 3,5% , pe baza producției agricole crescute.

Pentru anul 2013 s-a avut în vedere:

Continuarea consolidării fiscale;

Stimularea creșterii economice;

Prioritizarea investițiilor publice;

Asigurarea protecției sociale;

Dezvoltarea și diversificarea instrumentelor de management al datoriei publice.

Anul 2013 a fost cel în care România a ieșit din deficitul excesiv. Mai mult decât atât, în această perioadă deficitul s-a redus cu putin peste 3 puncte procentuale “ în condițiile în care creșterea economică a fost relativ modestă comparativ cu ratele de creștere de dinaintea crizei, fapt ce confirmă continuarea procesului de consolidare fiscală și încadrarea în parametrii stabiliți, ca urmare a unei politici bugetare prudente și sustenabile”.

Conform Strategiei de administrare a datoriei publice, pentru 2013-2015, finantarea deficitului bugetar se va realiza din emiterea de titluri de stat pe piața internă și internațională.

Cu toate că în acești doi ani, România a acumulat o datorie publică externă foarte mare, nu s-a atins totuși pragul de 60% din PIB, conform tratatului de la Maastricht. Conform Eurostat, la sfârșitul anului 2013, la nivelul Uniunii Europene, 16 state au depășit acel prag de 60%. Cele mai îndatorate state au fost Grecia, Portugalia, Italia, Cehia, Croația, Polonia, Slovenia, Slovacia, Ungaria și Irlanda. Îmbucurător este faptul că România se clasează printre primele patru cele mai putin îndatorate state, alături de Estonia, Bulgaria, Luxemburg.

Grafic 3.12-Datoria la nivel european

Sursa: Ec.Europa

CONCLUZII

Obiectivul principal al gestionării datoriei publice îl reprezintă asigurarea surselor necesare finanțării deficitului bugetar, proiectelor de investiții pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale economiei, precum și a resurselor de plată a serviciului datoriei la un cost cât mai redus și un nivel al riscului acceptabil pe termen mediu și lung.

Datoria publică va înregistra o creștere controlată, astfel încât nivelul acesteia să se mențină rezonabil în limitele prevăzute prin criteriile de la Maastricht, cu încadrarea în plafonul de îndatorare publică, aprobat anual prin lege. Dinamica datoriei publice va continua, în următorii ani, să fie pozitivă, chiar dacă în ritmuri relativ moderate, pentru că va reprezenta, în continuare, un factor important de susținere a creșterii economice.

Și pe termen mediu, concomitent cu creșterea controlată a datoriei publice, se va urmări reducerea costurilor cu datoria publică și a riscului bugetar cauzat de acordarea de garanții de stat.

Pentru reducerea costurilor cu datoria publică internă, va fi continuată politica de lansare de emisiuni de titluri de stat pentru finanțarea deficitului bugetar, dar și pentru refinanțarea datoriei publice interne prin emisiuni pe termen mediu și lung.

Extinderea curbei de maturitate a instrumentelor de finanțare creează avantajul diminuării volumului lunar de refinanțat, care se reflectă în diminuarea ratelor de dobândă și, implicit, a presiunii datoriei publice interne asupra bugetului de stat.

Pentru proiectarea și implementarea unei politici de îndatorare publică guvernamentală internă, care să evite creșterea ratelor dobânzii bancare cu efect negativ asupra cererii de investiții și asupra inflației, periodic vor fi organizate întâlniri comune între reprezentanții Ministerului Finanțelor Publice și cei ai Băncii Naționale a României, pentru coordonarea politicilor macroeconomice.

Unul dintre aspectele esențiale care trebuie avute în vedere în domeniul datoriei publice guvernamentale externe îl reprezintă reducerea graduală a finanțărilor de la instituțiile financiare internaționale și, respectiv, creșterea finanțărilor prin realizarea de emisiuni preponderent pe piața internă, dar și pe piața externă, ca urmare a continuării îmbunătățirii ratingului de țară.

Pe fondul consolidării performanțelor economice și a creșterii sustenabilității acestora, materializată prin îmbunătățiri succesive ale ratingului de țară, costurile de finanțare a deficitului bugetar și refinanțare a datoriei publice externe prin lansarea de emisiuni de obligațiuni de stat pe piețele externe de capital se vor reduce treptat, iar pentru evitarea aglomerării scadențelor împrumuturilor externe pe termen mediu, creditele externe ce se vor contracta vor avea, în principal, scadențe de peste 5 ani.

În perioada analizată, datoria publică a României, a manifestat o tendință continuă de creștere, la 31.12.2014 ajungând la valoarea de 53.9 miliarde euro, față de nivelul întregistrat la 31.12.2004, adică aproximativ 13 miliarde euro.

Începând cu anul 2007, fluxurile financiare stabilite la nivel bugetar, între România și Uniunea Europeană, au cunoscut o amplă intensificare, atât din punct de vedere al diversificării acestora cât și din punctul de vedere al volumului de fonduri transferate. Din perspectiva de stat membru, România a primit, încă din primul an al aderării, importante resurse financiare de la bugetul Uniunii Europene prin intermediul Fondurilor Structurale, Fondului de Coeziune, fondurilor alocate în cadrul Politicii Agricole Comune și în cadrul Politicilor Interne. În același timp însă, bugetul național a trebuit să facă față unor presiuni suplimentare, datorită necesității de a asigura cofinanțarea fondurilor comunitare, dar și prin prisma obligativității de a contribui la finanțarea bugetului Uniunii.

În anul 2009, ca urmare a crizei economice, România contractează un împrumut de la FMI în valoare de 20 miliarde de euro.

Anul 2009 este practic începutul declinului economic al României.

Din toata perioada analizată, cea mai mare datorie publică se înregistrează în anul 2011.

În toată perioada analizată ritmul de creștere al datoriei publice a devansat ritmul de creștere a economiei.

În cazul datoriei interne, aceasta a fost deținută integral de sectorul bancar privat.

Deși datoria publică a României este una destul de mare, ne situam printre țările cele mai puțin îndatorate alături de Estonia, Bulgaria, Luxemburg.

Conform Curții de Conturi, în anul 2024 statul român are de rambursat suma totală de 2750 milioane euro și 1000 milioane USD.

Configurația bugetară pe anul 2015 relevă consolidarea formulării proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite pe bază de programe, care conferă o perspectivă de ansamblu asupra stabilității și predictibilității strategiilor sectoriale ale acestora, orientând întreaga gestiune financiară spre obiective, performanță, rezultate.

Fiecare program prezintă obiectivele, rezultatele preconizate, indicatorii și costurile asociate, abordare care evidențiază imaginea întregului efort bugetar, orientarea într-o manieră coordonată a resurselor interne și a celor provenind din surse externe spre sectoarele prioritare ale reformei, transparența utilizării fondurilor publice, creșterea responsabilității ministerelor în folosirea fondurilor publice.

Ca membru UE, România respectă criteriile de la Maastricht referitoare la deficitul bugetar, inflație, datorie publică.

Strategia politicii fiscale și bugetare pentru anul 2015 are în vedere menținerea unei economii de piață funcțională care să poată face față forțelor concurențiale care acționează pe Piața Unică. Principalele coordonate ale politicii fiscal-bugetare care au fost avute în vedere la formularea proiectului de buget pe anul 2015 sunt sintetizate astfel:

– Stabilirea deficitului bugetului general consolidat la un nivel corelat cu obiectivele macroeconomice, în vederea susținerii eforturilor de reducere a inflației în acord cu criteriile nominale de convergență;

– Scăderea ratelor de contribuții la asigurările sociale în scopul eliminării dezavantajului de competitivitate fiscală, al reducerii economiei subterane;

– Consolidarea administrației fiscale în vederea îmbunătățirii colectării obligațiilor bugetare;

– Creșterea transparenței și eficienței utilizării fondurilor publice, precum și a prioritizării politicilor publice formulate de ordonatorii principali de credite;

– Îmbunătățirea stabilității politicii de cheltuieli, eficienței alocărilor bugetare prin focalizarea fondurilor bugetare către domenii determinate de necesitatea aderării: dezvoltarea infrastructurii, protecția mediului, securizarea frontierelor, susținerea politicii agricole în conformitate cu cerințele Politicii Agricole Comune, susținerea unor costuri implicate de ridicarea nivelului de performanță a operatorilor economici autohtoni, reforma sistemului de asigurări sociale;

– consolidarea cadrului de cheltuieli pe termen mediu pentru asigurarea predictibilității politicilor formulate, prin continuarea îmbunătățirii sistemului de finanțare pe bază de programe;

– asigurarea cu prioritate a sumelor destinate cofinanțării proiectelor finanțate din fonduri de preaderare și în viitor din fonduri structurale și de coeziune.

Deficitul bugetar pentru anul 2014 reprezintă un parametru de bază al politicii macroeconomice, fiind corelat cu alți indicatori pentru asigurarea echilibrelor macroeconomice necesare respectării angajamentelor asumate de România.

Prioritățile, țintele și obiectivele urmărite impun monitorizarea poziției bugetare astfel încât aceasta să tindă către o poziție aproape de echilibru, condiție esențială în coordonarea politicilor bugetare în cadrul Pactului de Stabilitate și Creștere, Pact adoptat la nivelul țărilor membre ale Uniunii Europene.

Având în vedere toate aceste aspecte, proiectul de buget pe anul 2015 reprezintă un instrument important pentru ca economia României să evolueze tot mai sincron cu spațiul european.

Bibliografie

Cărți:

Banc Pamfil – “Finanțe generale”, Seria Didactică, Alba-Iulia, 2006;

Gheorghe Bistriceanu, ”Finanțele publice ale României, vol I.”, Editura Universul Juridic, București, 2006;

Petre Brezeanu, ”Macrofinanțe”, Editura Meteor Press, București, 2007;

Ceaușu Iulian, “Dicționar enciclopedic managerial”, Vol. I, Editura Academică de Management, București, 2000;

Chircheș Constantin, ”Finanțe Publice-Curs”, Universitatea Dunărea de Jos”, Galați, 2005;

Emilia Clipici, Magdalena Rădulescu, “Integrare Europeană în contextul globalizării economice” Sesiune internațională de comunicări științifice 17-18 mai 2003, Vol.II, “Finanțe, credit, bănci” Editura Agir, București, 2003;

Dragotă Victor, Ciobanu Anamaria, Obreja Laura, Dragotă Mihaela, “Management financiar”, Editura Economică, București, 2003;

Gaftoniuc Simona, “ Finanțe internaționale”, Editura Economică, București, 2000;

Gheorghe Matei, Drăcea Marcel, Drăcea Raluca – “Finanțe publice”, Editura Sitech, Craiova, 2005;

Klein, Thomas M., “External Debt Management – An Introduction”, World Bank Technical Paper Number 245, Washington, D.C.;

Tatiana Moșteanu, “Buget și trezorerie publică”. Editura Universitară București, 2004;

Tatiana Moșteanu – “Finanțe publice”, Editura Universitară București, 2005;

Moșteanu Tatiana, “Gestiunea datoriei publice”, Editura Universitară, București, 2005;

Negrea Alexandru – “Finanțe publice”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2009;

Popescu Ciprian-Laurențiu, ”Finanțe Publice, Editura Ex Ponto, Constanța, 2006;

Luminița Ristea, Laura Iacob, Adina Trandafir, “Finanțe publice- prezent și perspective”, Editura Ex Ponto, Constanța 2006;

Stănilă Alexandru, ” Finanțe. Ediția I”, Editura Corint, București, 2007;

Stoica Angelica, “Finanțe publice”, curs, Universitatea “Dunărea de jos”, Galați , 2004;

Cosmin Stoica, Ana-Maria Mărinoiu, Cristian Bușu, ”Finanțe publice. Eficiența actului de guvernare prin finanțe publice”, Editura ProUniversitaria, București, 2007;

Gabriel Ștefura, “România și problemele integrării europene”, Editura Universitară Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2005, Vol I, Finanțe.Monedă.Bănci;

Văcărel, Iulian – “Bugetul pe programe multianual– concepții, reglementări, rezultate, perspective”, Editura Expert, București, 2002;

Văcărel, Iulian, “Finanțe publice”, ediția a IV-a, Editura Didactică și pedagogică, București, 2003;

Iulian Văcărel (coord.), ”Finanțe publice, Ediția a VI-a”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007;

Vîlnei Ramona, ”Finanțe Publice”, Editura Sitech, Craiova, 2008, p. 56

Alte surse

1. Raport anul 1995, Banca Nationala a Romaniei

2. Ministerul de Finante, Strategia privind administrarea datoriei publice guvernamentale 2008-2010

3. http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buletin/executii/STRATEGIE.pdf

4. http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buletin/executii/STRATEGIE.pdf

5.Ministerul de Finanțe: http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/pdc/Programconvergenta_ro.pdf

6 .http://www.cdep.ro/proiecte/2013/500/10/4/raport.pdf

7. http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2014/cp2014_romania_ro.pdf

8. www.BNR.ro

Bibliografie

Cărți:

Banc Pamfil – “Finanțe generale”, Seria Didactică, Alba-Iulia, 2006;

Gheorghe Bistriceanu, ”Finanțele publice ale României, vol I.”, Editura Universul Juridic, București, 2006;

Petre Brezeanu, ”Macrofinanțe”, Editura Meteor Press, București, 2007;

Ceaușu Iulian, “Dicționar enciclopedic managerial”, Vol. I, Editura Academică de Management, București, 2000;

Chircheș Constantin, ”Finanțe Publice-Curs”, Universitatea Dunărea de Jos”, Galați, 2005;

Emilia Clipici, Magdalena Rădulescu, “Integrare Europeană în contextul globalizării economice” Sesiune internațională de comunicări științifice 17-18 mai 2003, Vol.II, “Finanțe, credit, bănci” Editura Agir, București, 2003;

Dragotă Victor, Ciobanu Anamaria, Obreja Laura, Dragotă Mihaela, “Management financiar”, Editura Economică, București, 2003;

Gaftoniuc Simona, “ Finanțe internaționale”, Editura Economică, București, 2000;

Gheorghe Matei, Drăcea Marcel, Drăcea Raluca – “Finanțe publice”, Editura Sitech, Craiova, 2005;

Klein, Thomas M., “External Debt Management – An Introduction”, World Bank Technical Paper Number 245, Washington, D.C.;

Tatiana Moșteanu, “Buget și trezorerie publică”. Editura Universitară București, 2004;

Tatiana Moșteanu – “Finanțe publice”, Editura Universitară București, 2005;

Moșteanu Tatiana, “Gestiunea datoriei publice”, Editura Universitară, București, 2005;

Negrea Alexandru – “Finanțe publice”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2009;

Popescu Ciprian-Laurențiu, ”Finanțe Publice, Editura Ex Ponto, Constanța, 2006;

Luminița Ristea, Laura Iacob, Adina Trandafir, “Finanțe publice- prezent și perspective”, Editura Ex Ponto, Constanța 2006;

Stănilă Alexandru, ” Finanțe. Ediția I”, Editura Corint, București, 2007;

Stoica Angelica, “Finanțe publice”, curs, Universitatea “Dunărea de jos”, Galați , 2004;

Cosmin Stoica, Ana-Maria Mărinoiu, Cristian Bușu, ”Finanțe publice. Eficiența actului de guvernare prin finanțe publice”, Editura ProUniversitaria, București, 2007;

Gabriel Ștefura, “România și problemele integrării europene”, Editura Universitară Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2005, Vol I, Finanțe.Monedă.Bănci;

Văcărel, Iulian – “Bugetul pe programe multianual– concepții, reglementări, rezultate, perspective”, Editura Expert, București, 2002;

Văcărel, Iulian, “Finanțe publice”, ediția a IV-a, Editura Didactică și pedagogică, București, 2003;

Iulian Văcărel (coord.), ”Finanțe publice, Ediția a VI-a”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007;

Vîlnei Ramona, ”Finanțe Publice”, Editura Sitech, Craiova, 2008, p. 56

Alte surse

1. Raport anul 1995, Banca Nationala a Romaniei

2. Ministerul de Finante, Strategia privind administrarea datoriei publice guvernamentale 2008-2010

3. http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buletin/executii/STRATEGIE.pdf

4. http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buletin/executii/STRATEGIE.pdf

5.Ministerul de Finanțe: http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/pdc/Programconvergenta_ro.pdf

6 .http://www.cdep.ro/proiecte/2013/500/10/4/raport.pdf

7. http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2014/cp2014_romania_ro.pdf

8. www.BNR.ro