Studiu Privind Cresterea, Exploatarea Si Analiza Calitatii Mierii Obtinute In Cadrul Stupinei Proprii din Comuna Ionesti, Judetul Valcea

Studiu privind creșterea, exploatarea și analiza calității mierii obținute în cadrul stupinei proprii din comuna Ionești, județul Vâlcea

CUPRINS

MOTO:

‘Stai în preajma albinei și învață de la ea cât este de harnică și cât este de minunat lucrul pe care-l face. Regi și oameni simpli, cu toți profită de fructul ei pentru sănătatea lor. Ea merită dragostea și stima tuturor. În ciuda infimei sale forțe, se remarcă prin dragostea ei, prin inteligență și înțelepciune.’

‘[NUME_REDACTAT]’ (versiunea greacă)

INTRODUCERE

Despre albine s-a scris mult și cu siguranță se va mai scrie, deoarece această mică ființă trăiește îmtr-o societate cu legi complicate și făurește în bezna stupului lucruri minunate ce fascinează o lume întreagă. În ultimul timp, tot mai multe persoane din orașe se refugiază la țară, unde, într-un mediu nepoluat și nealterat, se ocupă de creșterea albinelor.

Aplicultura este o ramură de bază a agriculturii, care studiază biologia, tehnologia creșterii și exploatarea albinelor, cu scopul obținerii de producții apicole ridicate și sporirea producției de semințe la plantele agricole ca urmare a polenizării suplimentare a acestora cu ajutorul albinelor.

În țara noastră, datorită condițiilor pedoclimatice favorabile și a bazei melifere bogate, apicultura are o veche tradiție. Iernile se prezintă destul de blânde, primăverile cu zile îmbietoare, însorite, verile călduroase, iar zilele de toamnă sunt calde, senine prielnice cresterii albinelor. Din nefericire, în ultimii ani, apicultura la fel ca și întreaga agricultură, au fost înregistrate pierderi economice și se poate observa un slab interes din partea celor ce conduc destinele acestei țări.

Mierea de albine prezintă interes pentru un cerc mai larg decât producătorii de miere, cei ce o prelucrează și cei ce o comercializează. În varietatea ei infinită, ea este o delicatesă, este unicul aliment care poate păstra în el aroma florilor din lumea întreagă. Povestea producerii ei este unică: nectarul secretat de o floare, culegerea acestuia de către albine, o distanță egală cu trei orbite în jurul Pământului, pentru a avea pe masă un borcan cu miere și munca in stup pentru care nectarul este transformat în miere, o hrană ce se păstrează aproape nelimitat.

Unul din atributele principale ale mierii este faptul că este un aliment natural. De aceea trebuie făcut tot posibilul pentru a păstra gustul și aroma sa delicată.

CAPITOLUL I

IMPORTANȚA CREȘTERII ALBINELOR

Omul a folosit sau a crescut albine într-un fel sau altul de secole. Inițial, scopul principal a fost obținerea mierii – singurul îndulcitor până la rafinarea zahărului din trestie sau sfeclă de zahăr, dar și ceara a fost utilizată, fiind folosită pentru iluminat, la uleiuri medicinale și la finisaje pentru a da lustru.

Totuși, deși producția de miere și ceară rămâne o parte importantă a creșterii albinelor, acest lucru este mult lăsat în urmă, cel mai important aspect fiind polenizarea recoltelor. Se spune că o treime din fiecare îmbucătură din hrana pe care o ingerăm există datorită albinelor. De fapt, albina este al treilea animal domestic important, după bovine și porcine, putând fii clasificate inaintea păsărilor de curte.

Pe langă miere și ceară albinele mai furnizează: polen, păstură, lăptișor, propolis, apilarnil și venin.

Mierea este un aliment plăcut, hrănitor, cu mare valoare biologică și calorică (3,350 kcal). Sub aspect caloric, putem spune că un kilogram de miere echivalează cu: 1,450 kg pâine, 2,370 kg carne de vită, 3,930 kg carne de pește, 4,700 litri lapte de vacă, 6 kg mere sau 50 ouă. Mierea mai prezintă și proprietăți bactericide, datorită conținutului său în inhibină. Ea s-a folosit de romani pentru conservarea vânatului în stare crudă, cât și la îmbălsămare. Mai este apreciată și datorită acțiunii sale antitoxice, de exemplu în cazul intoxicațiilor cu ciuperci, glicemia scade de la 1g/l la 20 cg/l, prin administrarea ceaiurilor cu miere bolnavii sunt salvați de la moarte.

Ceara este folosită la producerea fagurilor artificiali și ca materie primă în peste 40 de industrii, ( textilă, pielărie, optică, farmaceutică, electrotehnică, aviație ș.a.).

Polenul este apreciat pentru însușirile sale terapeutice, fapt pentru care atrage atenția nutriționistilor, medicilor și chiar a consumatorilor.

Păstura este dată de polenul depozitat și fermentat în celule, având proprietăți terapeutice asemănătoare polenului.

Lăptisorul de asemenea prezintă însușiri asemănătoare polenului, având bune rezultate în afecțiuni cardiovasculare, stimulează hematopoeza și este folosit cu succes în industria cosmetică.

Propolisul are propietăți antiseptice se foloseste în: dermatoze, necroze, herpesuri, stomatologie ș.a. Acesta este cules de pe mugurii unor arbori, îndeosebi de pe cei de plop si castan.

Apilarnilul este un produs nou, preparat din larve de trântor, folosit în afecțiuni oculare, nazale, auditive, dermatologice, cicatrizant ș.a.

Veninul se folosește din cele mai vechi timpuri pentru tratarea bolilor reumatice, poliartritelor, cât și în hipertensiunea arterială.

1.1.SCURT ISTORIC AL CREȘTERII ALBINELOR

Date despre apariția albinelor pe planeta noastra nu există, dar paleontologii afirmă că acestea existau și în era terțială. Prima formă de exploatare a constituit-o ‘vânătoarea de albine’, prin localizarea familiilor sălbatice adăpostite în scorburile copacilor.

La egipteni, sumerieni, babilonieni, aserieni și chinezi, creșterea albinelor era foarte dezvoltată. Vasele de lut și alte vestigii găsite în urma săpăturilor arheologice demonstreaza faptul că apicultura era la loc de cinste în epoca faraonică.

Apicultura nu înregistrează nici un progres în Evul mediu, dar în secolul XIX-lea incep să se facă cercetării mai amănunțite despre aceste mici viețuitoare. [NUME_REDACTAT] (1637-1680) studiază cu ajutorul microscopului inventat de el anatomia albinei, arătând că “regele albinelor” este de fapt o femelă (matca), iar Réaumur (1783-1857) construiește un stup de obsevație cu pereți de sticlă pentru a studia biologia albinei.

[NUME_REDACTAT] Huber (1750-1831) dovedește că ceara nu este culeasă de pe flori, ci aceasta este produsă de albine dar și faptul că matca se împerechează în afara stupului. În 1811, Dzierzon dovedește faptul că trântorii rezultă din ouă nefecundate.

Destul de impresionante sunt cercetările lui Karl von Frisch ce descoperă semnificația “dansului” la albine, un limbaj prin care acestea comunică informații cu privire la direcția și distanța unor surse melifere nou depistate. Condițiile favorabile de climă, sol și bază meliferă din țara noastră au favorizat dezvoltarea apiculturii din cele mai vechi timpuri. [NUME_REDACTAT] Piuariu publică în anul 1785 prima carte apicolă din țara noastră intitulată “Economia stupilor” fiind prima lucrare tipărită în limba română în Transilvania.

În anul 1957, ia ființă [NUME_REDACTAT] de Albine din România, aceasta acordă sprijin și îndrumare tehnică apicultorilor din țara noastră. În anul 1958, [NUME_REDACTAT] de Albine din România devine membră a [NUME_REDACTAT] de Apicultură: APIMONDIA, a cărui președinte a fost ales, în anul 1965 prof. V. Harnaj.

CAPITOLUL II

BIOLOGIA FAMILIEI DE ALBINE

Albinele melifere fac parte din:

Regnul: Animalia (viețuitoare monocelulare și pluricelulare cu mod specific predominant de hrănire pe baza regnului vegetal).

Subregnul: Nevertebrate (animale fără coloană vertebrală și fără schelet osos intern).

Încrengătura: Artropode (prezintă picioare articulate).

Subîncrengătura: Mandibulate (artropode cu mandibulă).

Clasa: Insecta (corpul este alcătuit din trei segmente distincte: cap, torace, abdomen).

Subclasa: Pterigota (prezintă perechi de aripi pe segmentele toracice 2 și 3).

Ordinul: Apocrita (himenoptere, prezintă o caracteristică specifică unde legătura dintre torace și abdomen se face printr-o porțiune mai îngustă numită pețiol).

Suprafamilia: Apoidae (insecte ce hrănesc larvele cu nectar floral și polen).

Familia: Apidae.

Subfamilia: Apinae (au capacitatea de a construi cuiburi și prezintă la a III-a pereche de picioare un aparat pentru colectat polen).

Tribul: Apini.

Genul: Apis (trăiesc în colonii permanente și monogine adică au o singură femelă cu organele reproducătoare dezvoltate, pentru a asigura perpetuarea speciei, corpul este acoperit cu peri rari și scurți).

Din aceasta familie mai fac parte bondarii (Bombus), albinele fără ac (Melipona și Trigona), precum si albinele solitare si cele parazitare.

Foto. 1 Apis melifera (originală)

2.1. SPECII DE ALBINE

În genul Apis se încadrează patru specii de albine : albina indiană uriașă, albina pitică galbenă, albina indiană și albina meliferă.

Albina indiană uriașă (Apis dorsata Fabr.). După cum îi spune și numele, albina indiană uriașă are cele mai mari dimensiuni corporale, matca are o lungime de 36-37 mm, iar albinele lucrătoare au 15-16 mm. Pot zbura până la două mii metri altitudine, sunt răspândite în Ceylon, Borneo, Filipine, Iava și Indochina.

Foto. 2 Apis dorsata

(http://www.apicola.net/albina-indiana-uriasa/)

Albinele au culoarea galbenă, își construiesc un singur fagure pe ramurile copacilor, acesta are o grosime de 3 cm în partea inferioară și 10 cm la partea superioară, zonă unde se depune mierea până la 35 kg miere. Înțepatura ei poate fi mortală, această specie nu se pretează pentru creșterea în stupi având o importanță economică redusă, 80% din mierea consumată în India provine de la această specie.

Albina pitică galbenă (Apis floreea Fabr.). Este cea mai mică specie de albine, matca are o lungime de 13 mm, trântorul 12mm și albinele lucrătoare 5-6 mm. Are o culoare galbenă insă pe segmentele abdomninale prezintă câte un inel alb.

Foto. 3 Apis floreea

(http://www.pbase.com/albert_noorlander/image/145385730)

Este răspândită pe același areal ca și albina uriașă indiană, dar nu trăiesc la altitudini mai mari de 500 m. Își construiește fagurele tot pe ramurile copacilor dar de dimensiuni mult mai mici, unde depune cca 0,5 kg miere, este lipsită de importanță economică datorită producției mici.

Albina indiană (Apis cerana Fabr.). Este o specie mai evoluată, face trecerea spre albinele melifere, cu care se aseamănă mult, insă în ceea ce privește dimensiunile este mai mică. Mătcile au culoarea castanie-închis, trântorii au corpul colorat în negru, iar albinele lucrătoare galbenă-deschis. Este răspândită în China, Japonia, India și [NUME_REDACTAT] Ruse. Albinele își construiesc faguri până la 12 în scorburi unde depun cca. 4 kg miere. Permit intervenția omului fără mască și fum, când sunt tulburate devin ușor agesive și emit un șuierat specific numit schimmering.

Foto. 4 Apis cerana Foto. 5 Apis mellifera L.

(http://ro.wikipedia.org/wiki/Apis_cerana) (https://www.flickr.com/photos/42068060@N06/8481077867)

Albina meliferă (Apis mellifera L.). Prezintă cea mai mare arie de răspândire pe toate continentele, cuibul este construit din mai mulți faguri, cu celule de formă hexagonală. Matca are o lungime de 15-30 mm, trântorii 13-16 mm, iar albinele lucrătoare au lungimea de 9-14mm. Iernează bine, este cumătată cu proviziile și colectează mari cantități de polen. Ca urmare a adaptării la condițiile de viață diferite sau format numeroase subspecii și varietăți, prezente în trei grupe: rase europene, rase africane și rase orientale.

2.1.2 RASE DE ALBINE

2.1.2.1 RASE EUROPENE

Albina carnioliană (Apis mellifera carnica Polm.). Este originară din zona versanților estici ai [NUME_REDACTAT]. Mătcile au frecvent zone colorate în galben, prezentând pe sternite benzi de perișori cu reflexe argintii, albinele lucrătoare și trântorii au culoarea brună-închisă. Trompa are o lungime de 6,3 mm, iernează cu o populație redusă, este apreciată datorită producțiilor ridicate.

Foto. 6 Apis mellifera carnica Foto. 7 Apis mellifera caucasica

(https://www.flickr.com/photos/41746460) (http://www.summitbeekeepers.com)

Albina caucaziană sură de munte (Apis mellifera caucasica Gorb.). Este o subspecie bine adaptată condițiilor de munte, ce efectuează zboruri la temperature mai scăzute dar și pe timp de ceață. Trompa are o lungime de 6,5 fiind cea mai lungă dintre toate rasele, asigurând o bună polenizare pentru trifoi și lucernă. S-a răspândit și în America de Nord, având o producție bună de miere.

Albina caucaziană galbenă de șes (Apis mellifera remipes Gerst). Se întâlnește în regiunile din sud ale Caucazului (Armenia, Iran și Anatolia), sunt prezente frecvente cazuri unde două mătci se găsesc în aceeași familie, în timpul roitului construiește un număr mare de botci.

Albina italiană (Apis mellifera ligustica Spin). Are culoarea galbenă, mătcile sunt prolifice, obținând astfel famili puternice și producți mari de miere. Se găsesc în zonele cu climat mai cald, nu sesizează venirea ploilor pe timpul verii, iar albinele surprinse pe câmp mor, înregistrându-se pierderi, de asemenea au rezistență scăzută la iernare.

Albina neagră (Apis mellifera mellifera L.). Se găsește în Europa (Franța, Germania, Anglia, Olanda și [NUME_REDACTAT]). Are o culoare brun-închisă, este o albină irascibilă, se pretează în regiunile cu un cules tardiv. Clădesc faguri de culoare albă, albinele clădesc 20-30 de botci, iar matca începe depunerea ouălor la începutul lunii martie.

Albina carpatină (Apis mellifera carpatica Foti.). S-a adaptat la noi în țară datorită condițiilor favorabile ale climei, reliefului și bazei melifere. Trompa are o lungime cuprinsă între 6,30-6,44 mm, prezintă trei varietăți: de câmpie, de deal și de munte. Sunt liniștite si de aceea permite intervenția omului chiar și fără folosirea fumului. Este o albină productivă inregistrând un record de 160 kg pe familie, are capacitatea de a sesiza venirea ploilor, are instinct de roire unde clădește cca. 30-50 botci.

2.1.2.2 RASE AFRICANE

Albina galbenă africană (Apis mellifera adansonii Latr.). Se întâlnește în [NUME_REDACTAT], are corpul mic, prezintă culoarea galbenă la abdomen. Este productivă, producțiile fiind de 35-40 kg miere, are instinct de migrație și roire. Importată în Brazilia și încrucișată cu albina locală a rezultat un hybrid ‘ albina braziliană’ ce roiește mult și este agresivă.

Albina sud-africană (Apis mellifera capensis Escholtz). Se întâlnește în zona [NUME_REDACTAT] Speranțe, are culoarea brună- închis, corpul acoperit cu perișori, și lungimea trompei de 5,47 mm. Roiește fără matcă, prezintă importanță economică scăzută datorită cantitățiilor mici de miere.

Albina telică (Apis mellifera intermissa B. Reep.). Se întâlnește în Africa de Nord și Vest (Tunisia, Algeria, Maroc), prezintă o mărime asemănătoare cu albinele europene, culoare închisă și abdomen cu puțini perișori. O însușire extreme de valoroasă este faptul că această specie este imună la boala numită loca.

Albina egipteană (Apis mellifera lamarkii Cockerell sinonim fasciata Latr.) Se întâlnește pe [NUME_REDACTAT] și pe țărmurile [NUME_REDACTAT]. Prezintă corp mic, culoare galbenă, ultimele două tergite abdominal sunt roșii, trompa are o lungime de 5,6 mm. În afară de matca de bază, familia mai are aproape 20 de mătci secundare, care se tolerează reciproc, până la împerecherea primei mătci.

Albina de Madagascar (Apis mellifera unicolor Latr.). Răspândită ăn Madagascar, mică, de culoare neagră, este considerată rasă pură și izolată de alte rase de albine. Are instinct de roire și producție mică de miere.

2.1.2.3 RASE ORIENTALE

Albina cipriotă (Apis mellifera cypria Poll.). Se găsește în insula Cipru, este asemănătoare cu albina italiană în ceea ce privește mărimea și culoarea. Este irascibilă, se lucrează numai cu mânuși deoarece fumul le irită, este productivă dar este puțin apreciată datorită irascibilității.

Albina siriană (Apis mellifera syriaca V.Buttel-R.). Răspândită în sudul Siriei și Liban este un pic mai mare decât albina egipteană, lungimea trompei este de 6,2 mm, are mătci prolific. Sunt familii foarte puternice ce realizează producții mari de miere.

Albina israeliană este productivă, puțin predispusă la roire, mătci prolific, rezistentă la intemperii, iși apără bine cuibul.

Albina iraniană (Apis mellifera meda Sker.). Răspândită în nordul și nord-estul Siriei, dar și în Turcia, lungimea trompei este de 6,31, asemănătoare cu rasa caucaziană galbenă de șes.

2.1.3 MORFOFIZIOLOGIA ALBINEI

În familia de albine există câteva zeci de mii de albine lucrătoare, câteva sute de trântori și o singură matcă, se diferențiază între ele prin formă, dimensiune și unele caracteristici esențiale morfofiziologice.

Corpul albinei este format din mai multe segmente grupate în trei regiuni distinct: cap, torace și abdomen.

Capul, are formă triunghiulară la albinele lucrătoare privit din față, la matcă oval-rotunjit și la trântor aproape rotundă, de asemenea prezintă un schelet intern rezistent.

Din profil, capul apare turtit antero-posterior, cu partea anterioară convexă și cea posterioară ușor concavă. În cutia craniană se găsesc creierul, mușchii motori ai aparatului bucal, ai glandelor salivare și antenelor. Pe partea inferioară a capului se află piesele armăturii bucale, central, pe fața anterioară, se află o pereche de antene, frontal trei ochi simpli și lateral ochii compuși.

Armătura bucală are funcția de prehensiune, insalivare, aspirare a hranei lichide și conducerea acesteia spre faringe, fiind format din trei părți: două mandibule, labrum (buza superioară) și trompa (proboscisul).

Mandibulele sunt piese scurte, pare, relative puternice, au formă concavă ce se pot apropia sau îndepărta. Pe mandibule se găsește câte un șanț ce permite scurgerea secrețiilor elaborate de glandele mandibulare, sunt lipsite de dinți spre deosebire de viespi și astfel face imposibilă spargerea cojii fructelor. Mandibulele sunt acoperite cu peri simpli, ramificați la trântori și neramificați la female. Ele servesc la scuturarea polenului de pe anterele florilor, realizează prehensiunea, modelarea solzilor de ceară, clădirea fagurilor, curățirea stupului și roadeerea căpăcelelor.

Trompa se compune din două maxile și labium (buza inferioară), piese independente, ajută la recoltarea hranei lichide, prin lins și aspirație, moment în care toate componentele se alătură, formând un tub cu lumen mai mare la bază și mai redus înspre vârf.

Maxilele se compun din două lamele, de natură chitinoasă cardo sau submaxilare, o piesă ce face legătura între maxile si labium de forma literei “y”.

Labiumul este format dintr-o piesă de formă triunghiulară, acesta conține –submentum, un segment alungit, -mentum, doi lobi interni lungi, ce formează limba-glossa, doi lobi externi- paraglose și o piesă terminală numită flabelum.

Glosa este acoperită la exterior cu perișori și prezintă pe toată lungimea ei un canal care pornește de la nivelul flabelumului. Când albina se alimentează cu substanțe solide, ca zahărul uscat, ea începe prin a le umecta cu salivă pentru a le dizolva și transforma în sirop. O albină lucrătoare este cu atât mai bună cu cât trompa sa este mai lungă, deoarece cu ajutorul acesteia culege nectarul.

Antenele îndeplinesc rolul de nas la albine și cu ajutorul lor albinele comunică între ele. Sunt structuri filamentoase formate din trei părți: scapulum, pedicel și flagel, fiind fixate printr-o membrană în cuticula capului, numită soclu. Scapulum este un articol lung ce alcătuiește baza antenei și adăpostește organul Johnston, cu rol în echilibrul corpului. În continuarea scapului se găsește pedicelul și flagelul, alcatuite din 10 articole la matcă și lucrătoare, iar la trântor din 11 articole.

Pe antenă se găsesc localizate (plăci sau sensile) ce îndeplinesc funcții diferite: miros, pipăit, perceperea vibrațiilor, a modificărilor de temperatură, a concentrației de dioxid de carbon etc. ( Louveaux 1988).

Plăcile poroase sunt sensibile la mirosuri. Pe antena unei lucrătoare se găsesc 3600-6000 plăci, față de 3000 la matcă și 30000 pe antenna unui trântor.

Sensilele tricoide sunt sensibile la vibrații cu rol tactil, o singură antenă putând avea 8500 de astfel de organe.

Sensilele baziconice se găsesc pe al treilea și al zecelea segment antenar, în număr de aproximativ 150 și se pare că ar fi organe de miros la fel ca și plăcile poroase.

Ochii asigură percepția vizuală fiind realizată cu ajutorul a trei ochi simpli (ocelii) și doi ochi compuși.

Ochii simpli sunt dispuși în triunghi pe partea superioară a capului, formați dintr-o lentil biconvex, un corp vitros și o retină, acestea ajută albinele la orientare în condiții de luminozitate scăzută, atât dimineața devreme, în amurg dar și în interiorul stupului.

Ochii compuși ocupă o mare parte a capului albine, fiind legați de creier direct prin nervii optici. Sunt situați pe părțile latero-superioare ale capului, prezintă numeroase fațete hexagonale numite omatidii, în număr de 3000-4000 la matcă, 4000-6000 la albinele lucrătoare și 6000-8000 la trântor. Fiecare omatidie percepe un singur punct al obiectului vizat, imaginea apărând mozaicată în sistemul nervos central, are forma unui tub lung sub formă de pâlnie în peretele căreia se găsesc celule pigmentare.

Toracele albinei este format din trei segmente chitinoase: protorax, mezotorax și metatorax, la care se adaugă un al patrulea segment numit propodeum, fiind de fapt primul segment abdominal. Fiecare segment toracic prezintă o porțiune dorsal numită tergum sau tergit și una ventral numită sternum sau sternit, între ele aflându-se pleura. Tergitul este format dintr-o regiune anterioară –scutum și una posterioară –scutelum. Pe fiecare din cele trei segmente toracice, lateroventral, se găsesc inserate câte o pereche de picioare, iar superolateral, pe mezotorax și metatorax, două perechi de aripi. Toracele este acoperit cu peri mari și deși, mai scurți la matcă și lucrătoare și mai lungi la trântor.

Picioarele reprezintă organele locomoției, fiind în același timp adaptate și pentru recoltarea polenului. Fiecare picior are următoarele segmente: coxa, trocanterul, femurul, tibia și tarsul.

Coxa primul segment al piciorului, asigură prinderea prinderea piciorului la torace la nivelul dintre pleurite și sternite. Este o articulație de formă cilindrică, cu o musculatură foarte puternică ce permite mișcarea piciorului înainte și înapoi.

Trocanterul este legat de coxă prin doi condili, iar cu femurul este articulate în așa fel încât toate celelalte segmente ale piciorului să se poată ridica sau relaxa simultan.

Femurul are o formă alungită și prezintă doi mușchi foarte puternici: un flexor ventral și un extensor dorsal.

Tibia este mai subțire și mai scurtă decât femurul, la picioarele anterioare și mediane, iar la cele posterioare este mai lungă, turtită și lățită în partea distală. La albinele lucrătoare, din cauza muncii specific pe care trebuie să o îndeplinească (culesul și transportatul polenului), tibia este mai dezvoltată, iar la matcă și trântor este mai subțire.

Tarsul este compus din cinci articole numite tarsomere, primul este numit bazitars acesta fiind mai dezvoltat. Este lung și cilindric la prima și a doua pereche de picioare și mai lățit la picioarele posterioare. Celelalte patru articole tarsale sunt articulate liber și nu au musculatură proprie, ultimul terminându-se cu două gheare și o ventuză, numită pulvillus ce permite albinei să se deplaseze și să rămână suspendate pe suprafețe în plan înclinat, rugoase sau netede. Ghearele ajută la manipularea cerii în construcția celulelor.

Prima pereche de picioare prezintă un dispozitiv de curățat antenele, picioarele mijlocii servesc la transferul materialului de pe picioarele anterioare pe cele posterioare și au în partea distal a tibiei un pinten care folosește la descărcarea polenului în celule. Picioarele posterioare sunt adaptate la recoltatul și transportul polenului și propolisului.

Aripile în număr de două perechi: o pereche de aripi anterioare, mari și o pereche de aripi posterioare, mai mici ce servesc la zbor și la ventilația stupului. Cele două aripi, la albină, sunt situate pe mezotorax si metatorax, lateral, în partea superioară a toracelui.

Sunt transparente, membranoase, cu aspect mătăsos și lucios, străbătute de nervure chitinoase, ramificate characteristic fiecărei rase în parte. Aceste nervure sunt de fapt niște tuburi ce comunică între ele și al căror lumen se micșorează treptat, spre marginile aripilor. Cele patru nervure care pornesc de la baza aripii sunt: costala ce mărginește partea anterioară a aripii, subcostala imediat dedesubt și paralelă cu costala, mediana situată la mijlocul aripii și anala situată spre marginea posterioară.

Nervurile aripii albinei delimitează un număr de celule ce sunt închise către articulație și deschise către margini. Aripile anterioare sunt mai dezvoltate decât cele posterioare, suprafața lor fiind în concordanță cu mărimea și greutatea corpului (Tabelul 1).

Tabelul 1

LUNGIMEA ȘI LĂȚIMEA ARIPII ANTERIOARE

Aripile sunt aduse în plan orizontal de un număr de 9 mușchi ce acționează asupra rădăcinii aripilor, cinci asupra aripii anterioare și patru asupra celei posterioare.

Numărul bătăilor din aripi pe secundă este foarte mare:

Albină: 200

Bondari: 240

Viespe: 110

Musca de casă: 330

Libelula: 28

Fluturele alb: 9

Viteza medie de zbor a unei lucrătoare este de 24 km/h. Lucrătoarea cu o încărcătură plină de nectar zboară cu 6,5 m/sec., în timp ce o lucrătoare fără încărcătură zboară cu 7,5 m/sec. Dacă este favorizată de vânt, o albină fără încărcătură poate atinge viteze estimate la mai mult de 60 km/h.

Abdomenul albinei este format din șase segmente vizibile la albina lucrătoare și matcă și din 7 segmente la trântor. Anatomic, abdomenul albinei adulte prezintă 10 segmente: primul este propodeumul, segment sudat de torace, următoarele șase sunt vizibile după pețiol, al optulea și al nouălea sunt asociate cu acul la albina lucrătoare sau organele de reproducere la matcă și trântore, iar al zecelea formează anusul.

Fiecare segment abdominal este constituit dintr-o placă dorsal, tergit și o placă ventrală, sternit. Cele șase inele abdominal sunt unite între ele printr-o membrană intersegmentată, membrană ce permite abdomenului să se mărească atunci când stomacul este plin cu apă sau nectar. Pe fiecare tergit, de o parte și de alta, se găsește câte un orificiu respirator – stigmă.

Învelișul extern al albinelor este reprezentat de tegument care, în afară de rolul său principal de protecție mai îndeplinește și funcția de suport scheletic al țesuturilor moi numit și exoschelet sau dermoschelet. Tegumentul este alcătuit din cuticulă, hipodermă și membrană bazală.

Cuticula conține o cantitate mare de chitin ce îndeplinește rolul de protecție și este format la rândul ei din trei părți component: endocuticula, exocuticula și epicuticula. Hipoderma, este alcătuită dintr-un strat de celule, la nivelul ei își au originea glandele cutanate și perii senzitivi, iar membrane bazală servește drept suport pentru celulele epiteliale.

2.2.COMPONENȚA FAMILIEI DE ALBINE

Albinele sunt insecte din specia Apis mellifera și aparțin ordinului Himenoptera. Ele trăiesc în colonie având aproximativ 30 000-50 000 indivizi. Familia de albine este format din: matcă, albine lucrătoare și trântori.

2.2.1 MATCA

Matca este ‘‘mama’’ întregii familii. Ea este singura femelă adevărată fiind aptă de reproducere, poate depune până la 3000 ouă pe zi, insă în timpul sezonului active, ea poate depune 150 000-200 000 de ouă. Matca este în permanență înconjurată de lucrătoare și este hrănită cu lăptișor de matcă.

Matca se deosebește de trântori și albinele lucrătoare prin abdomenul mai lung ce întrece cu mult lungimea aripilor, fapt ce creează în aparență impresia că mătcile prezintă aripi mai scurte decât albinele lucrătoare. Lungimea corpului este cuprinsă între 18 și 25 mm, iar masa corporal între 150 și 280 mg. Culoarea mătcii în special, cea a picioarelor este mai deschisă decât a albinelor lucrătoare. Capul este oval rotunjit, cu armătura bucală mai putin dezvoltată, iar trompa este mai scurtă, de 3-5 mm.

[NUME_REDACTAT] (original)

Gușa mătcii este cu 50% mai mică decât a lucrătoarei, deoarece ea nu are nevoie să-și facă un deposit alimentar, la fel și creierul este mai mic deoarece ea îsi rezumă activitatea numai la opera de procreație, matca poate trăi patru-cinci ani.

Celulele reginelor sunt complet diferite acestea stau atârnate pe fața sau la marginea fagurelui. Primăvara, lucrătoarele încep sa clădească așa numitele cupe ale celulelor reginei, care arată ca niște capace de ghindă.

2.2.2 TRÂNTORII

Aceștia au rolul de a împerechea matca, de a asigura astfel perpetuarea specie și de asemenea ajută și la creșterea puietului prin realizarea unui regim termic optim. Ei nu culeg nectar, nu participă la organizarea sau apărarea familiei, nu contribuie la producerea hranei și nici la polenizare. Sunt indivizi temporari, ce apar la sfârșitul primăverii și sunt îndepărtați de albinele lucrătoare la sfârșitul verii. Longevitatea trântorilor este cuprinsă între 2-8 săptămâni și variază în funcție de sezon și zonă geografică.

Trântorii au corpul mai mare decât al lucrătoarelor, 15-18 mm, greutatea medie este de 230 mg, capul este rotunjit, ochii sunt foarte dezvoltați, trompa este mai scurtă și nu pot să culeagă cu ea nectarul floral.

Antenele au o articulație în plus față de cele ale albinei lucrătoare și cu ajutorul acestora, ei pot sesiza de la mare depărtare ,irosul mătcilor ieșite pentru împerechere.

Foto 2. Trântor (original)

Activitatea de zbor a trântorilor începe de la vârsta de 4 zile, dar primul zbor, în mod usual, începe la vârsta de 5-7 zile, pot zbura la peste 7 km distanță, iar la întoarcere se orientează după formele de relief, după soare și câmpul magnetic. Trântorii sunt lipsiți de ac, de glandele cerifere și de piesele pentru recoltatul polenului. Ouăle trântorilor sunt depuse în celulele hexagonale ale fagurelui, aceștia fiind mai mari au nevoie de celule mai spațioase. Celulele trântorilor se găsesc, de cele mai multe ori pe marginea fagurelui și sunt sigilate cu un capac mai bombat.

2.2.3 ALBINELE LUCRĂTOARE

Cele mai multe din stup sunt albinele lucrătoare female, care sunt răspunzătoare de majoritatea sarcinilor necesare supraviețuirii coloniei. Sunt mai mici decât matca și trântorii, lungimea corpului este de 12-13 mm, greutatea corporal variază între 70 și 150 mg.

Numărul albinelor variază în funcție de sezon, la începutul primăverii 10 000-20 000, în timpul verii 40 000-60 000, iar toamna 20 000-30 000. Longevitatea albinelor este determinată de natura activității lor și de anotimp.

Înainte de a începe activitatea de culegătoare, lucrătoarele trebuie să invețe localizarea cuibului. Mai întâi, ea efectuează zboruri de cercetare în fața intrării în stup, apoi zboară în cercuri din ce în ce mai mari până ce se simte suficient de sigură pe ea ca să se depărteze de stup. În cursul sezonului activ vara, când albinele cresc puietul, clădesc faguri, culeg nectar și polen, trăiesc aproximativ 30-40 zile, primăvara și toamna, când intensitatea acestor activității este mai redusă, trăiesc 40-60 zile. La albina lucrătoare, capul are forma triunghiulară, iar abdomenul este egal în lungime cu aripile.

Foto. Albine lucrătoare la urdiniș (original)

Principala țintă a lucrătoarelor în timpul culesului este nectarul, pe care îl aduc în gușa meliferă, situată în torace, de asemenea, ele aduc și polenul în coșulețele de polen sau corbiculae, situate pe picioarele din spate. Colonia are nevoie și de apă, pe care culegătoarele o aduc în gușă.

Culesul este o muncă grea și după dpuă sau trei săptămâni în care o desfășoară, lucrătoarea este extenuată și moare. Ouăle lucrătoarelor sunt depuse în celulele hexagonale ale fagurelui fiind apoi sigilate cu un capac plat.

Reginele, trântorii și lucrătoarele au diferite perioade de dezvoltare și este important să le cunoaștem având importanță în privința controlului roirii.

Tabelul 1

Perioade de dezvoltare

În primele zile, toate larvele sunt hrănite cu lăptițor de matcă, ce constă din secrețiile glandelor mandibulare și hipofaringiene. După această perioadă, regimul de hrană al lucrătoarelor și trântorilor se modifică, trecându-se la lăptișorul proteic, care conține un procent mai mare de secreție hipofaringiană și un component derivate din polen.

La prima năpârlire, larva trece la stadiul de prepupă și începe metamorfoza către stadiul de adult, iar * indică limitele perioadelor în care regina poate efectua zborul de împerechere. (Claire & [NUME_REDACTAT] Manual de creștere a albinelor)

CUIBUL ALBINELOR

Spațiul în care trăiesc și se perpetuează familia de albine poartă denumirea de cuib. Albinele sălbatice își construiesc cuibul în scorburile copacilor sau în crăpăturile stâncilor, iar sub supravegherea omului, în stupi primitive sau sistematici.

Cuibul este format dintr-un număr variabil de faguri, clădiți de albinele lucrătoare, din ceara secretată de glandele cerifere. La stupi sistematici, fagurii sunt prinși în rame de lemn, putând fi astfel scoși din stup, cercetați și apoi așezați la loc fără a deranja prea mult albinele.

[NUME_REDACTAT] neclădit (original)

Procesele biochimice ale secreției glandelor și formarea solzișorilor de ceară nu sunt incă lămurite. Solzișorii de ceară formați sunt desprinși de albina lucrătoare cu ajutorul picioarelor de pe sternitele posterioare și duși la nivelul mandibulelor pentru a fi folosiți la construirea fagurilor. Amestecul cu secreția glandelor mandibulare le confer o rezistență mărită la topire.

[NUME_REDACTAT] clădit (original)

Forma hexagonului regulat pentru construcția celulelor a fost preferată de albine, astfel sub această formă, un kg de ceară suportă 22 kg de miere, adică de peste 20 de ori greutatea proprie.

Grosimea fagurelui clădit este de obicei de 25 mm, uneori mai mare la fagurele cu miere și servește albinelor pentru depozitarea hranei și a puietului. Partea de sus este rezervată depozitării mierii și, de obicei este mai groasă. Celulele recent construite au culoarea albă-gălbuie, dar pe măsură ce servesc la creșterea noilor generații de albine devin brune și apoi negre, ca urmare a depunerii tegumentelor rezultate în urma năpârlirii larvelor și nimfelor, dar și a excrementelor eliminate de larve. Astfel, după 6 generații de puiet, masa fagurilor se dublează, iar după 17 generatii, se triplează.

După mărime, formă, număr și destinație, celulule pot fii: de albine lucrătoare, de trântori, de mătci și intermediare.

În cursul anului, albinele mențin în cuib o temperatură de 33-35˚C și o umiditate relativă de 75-80%. În jurul datei de 15 iunie, când se înregistrează condiții optime pentru dezvoltarea cuibului,fagurii trebuie să însumeze cel puțin 120 dm 2 cu puiet, iar odată cu diminuarea culesului de polen și nectar, spre sfârșitul acestei luni, suprafața cu puiet se micșorează la cca. 70-80 dm2, iar după 15 august se înregistrează 40-50 dm2 de puiet. Temperature din interiorul cuibului este menținută constant printr-un consum mai mic de hrană. Pentru păstrarea temperaturii în cuib, albinele astupă toate crăpăturile stupului cu o substanță cleioasă, recoltată de pe mugurii plantelor, numită propolis.

2.4 HRANA ALBINELOR

În mod obișnuit, albinele se alimentează cu nectar, miere, polen și apă.

Nectarul este secretat de glandele nectarifere ale florilor, fiind considerat un produs complex. Principalii componenți ai nectarului sunt glucidele, reprezentate prin: zaharoză, glucoză și fructoză care se găsesc în cantități mari, iar maltoza, melibioza, trehanoza și melizitoza în cantități reduse. In compoziția nectarului mai intră și alte substanțe, insă în cantități mult mai mici, acestea dau aroma și valoarea biologică specific, cum ar fi: acizi organic, rășini, dextrin, protein, enzime, vitamine și substanțe minerale.

foto

Reacția nectarului, în general este acidă, mai rar neutră și foarte rar alcalină. Albinele colectează nectarul cu ajutorul trompei și apoi este depozitat în gușă.

Convertirea nectarului în miere are la bază un proces biochimic și unul fizic. Procesul biochimic constă în transformarea zaharozei în glucoză și fructoză de către invertaza elaborată de glandele faringiene ale albinelor mai în vârstă de 21 de zile, iar cel fizic în eliminarea surplusului de apă, în urma activității de ventilație, până la concentrația de aproximativ 18%. În afară de nectar, albinele recoltează și excrețiile dulci ale unor paraziți ce se alimentează cu seva plantelor, rezultând astfel mierea de ‘mană’.

Mierea este unica sursă de energie pentru albine. Componentul de bază al mierii îl reprezintă glucidele, 80%±5%, acestea la rândul lor sunt reprezentate 80-90% de glucoză și fructoză. Pe lângă glucide, mierea mai conține în cantități reduse și substanțe aglucidice, cum ar fi: enzime, vitamine, protein, substanțe minerale și acizi organic.

Enzimele sunt reprezentate prin invertază, amilază, maltoză, fosfatază, glucozidază, lipază, inhibină și catalază, ce favorizează accelerarea reactiilor metabolice, având funcții de degradare și biosinteză.

Vitaminele, alături de enzime, îndeplinesc tot rol de biocatalizatori, iar unele dintre ele ( B1, B2, și B5) sunt constituenți ai enzimelor.

Proteinele se găsesc în cantități mai reduse de 0,15-0,70%, fapt pentru care prezintă mai puțină importanță.

Substanțele minerale îndeplinesc rol multiplu: structural, regulator al presiunii osmotic, menține echilibru acido-bazic și sunt, totodată, componentele unor hormone, vitamine și enzime. Conținutul acestor substante minerale variază între 0,1-0,5% în mierea floral și între 0,5-1,0% în mierea de mană.

Acizii organic au un rol important în metabolismul albinelor și sunt reprezentați prin acizii: glutamic, acetic, oxalic, tartric, butyric, formic, lactic, succinic, citric, malic, maleic și proglutamic. Pentru hrana unei familii de albine, în decurs de un an, este necesară o cantitate de aproximativ 90-100 kg miere.

Polenul este unica sursă de proteine pentru albine. El este recoltat cu piesele bucale, umectat și liat cu miere. Polenul este depozitat într-o celulă și când ocupă două treimi, albinele aplică un strat subțire de propolis. În timpul culesului celula este completată cu miere, după care este închisă cu un strat de ceară, în lipsa aerului, polenul suferă un proces de fermentație lactică și astfel se transformă intr-un nou produs ce poartă denumirea de păstură.

Componentele principale ale polenului sunt proteinele al căror conținut variază între 7-35%. Proteinele îndeplinesc rol plastic, funcțional, constituind totodată și apofermenții unor serii de coenzyme pe care le activează.

În afară de protein, polenul mai conține: lipide, vitamine, enzime, substanțe minerale si acizi organic.

Lipidele din polen sunt reprezentate în cea mai mare parte prin esteri ai acizilor grași indispensabili vieții albinelor (oleic, linolic, linoleic, palmitic și arahidonic).

Vitaminele sunt biocatalizatori foarte importanți în procesele metabolice ale albinelor.

În polen s-au identificat 12 vitamine: tiamina, riboflavin, acidul pantotenic, piridoxina, acidul ascorbic, acidul folic, biotina, provitamina A, tocoferolul, calciferolul, rutina și carnitina.

Polenul conține un complex important de enzime din care amintim: amilaza, invertaza, lipaza, fosfataza, catalaza și lactoza. Substanțele minerale variază între 2,24% la molid și 4,20% la alun.

Acizii organic identificați în polen sunt: citric, tartric, malic, malonic, succinic, aconitic, giberelic, adipic, indolil acetic, fumaric și cetoglutamic.

În decursul unui an, o familie de albine consumă între 15 și 55 kg polen. Pentru creșterea unei larve se consumă în medie 145 mg polen, ceea ce face ca pentru obținerea unui kg de albine să fie necesare 1,5 kg polen.

În funcție de valoarea biologică, [NUME_REDACTAT] împarte polenul în patru categorii: cu valoare scăzută (conifere), cu valoare medie (arin, alun), cu valoare ridicată (arțar, fag, păpădie, ulm, porumb) și cu valoare foarte ridicată (mesteacăn, castan sălbatic, iarba neagră, pomi fructiferi, trifoi roșu, salcie).

Apa constituie un component important al hranei, fiind indispensabilă vieții. Corpul albinelor conține 75-80% apă, iar hemolimfa are un conținut de 90% apă. Apa prezintă un important rol fiziologic, participând la elaborarea lăptișorului (cca. 40-60 g/zi) și la reglarea temperaturii din cuib pe timpul caniculelor de vară (cca. 200 g/zi).

METABOLISMUL ALBINELOR

Substanțele alimentare ingerate de albină suferă modificări metabolice. Aceste procese metabolice sunt mai intense în familiile slabe și mai atenuate în cele puternice. Toamna, la familiile slabe, metabolismul este mai intens pentru producerea caldurii, fapt ce determină o durată de viață mai scurtă a albinelor.

Procesele metabolice au efecte plastic, de reglare și energetic. Efectele plastic se manifestă prin participarea produselor metabolice la alcătuirea materiei și a celulelor precum și la creșterea albinelor. Efectele de reglare intervin asupra substanțelor aflate îm corpul albinei și exercită influență reglatoare a unor funcții. Reacțiile chimice ce au loc la nivelul țesuturilor determină efecte energetic manifestate prin degajare de energie caloric.

Intensitatea acestor procese metabolice este reglată, pe de o parte, de transformarea zahărului în grăsimi sau proteine, iar pe de altă parte, de o sinteză mai pronunțată sau mai redusă de enzime ce intervin în anumite etape ale metabolismului.

Metabolismul cellular se referă la toate substanțele ce intervin în nutriția albinei: glucide, lipide, proteine, substanțele minerale și apa.

Glucidele sunt depozitate sub formă de glicogen, iar în caz de scădere a zahărului în hemolimfă, aceasta se transformă în glucoză. O parte din glucide intră în protoplasma clelulară sub formă de glucoză și fructoză, o parte este utilizată pentru prodeucerea căldurii și alta pentru transformarea în lipide ce vor fi depozitate ca rezervă organică în corpul gras.

Aparatul digestiv al albinelor este foarte bine adaptat la o hrană cu pH de 3,5-4 așa cum este cel al neectarului și al mierii. Consumarea unei mieri de mană ca are un pH de 7,0 influențează negativ metabolismul.

Metabolismul proteinelor se produce atunci când aminoacizii din hemolimfa albinei sunt transformați în uree, sau în glucide ce vor intra în compoziția protoplasmei celulare. În polen proteinele digestibile sunt în medie de 20% și sunt reprezentate de aminoacizi esențiali, în procesele metabolice vor fi sintetizați și aminoacizi neesențiali. Proteinele și aminoacizii se descompun enzimatic, apoi cu ajutorul enzimelor carboxidaze se formează noi aminoacizi.

Metabolismul lipidelor determină descopmunerea grăsimilor în acizi grași, depunerea lor în corpul adipos, iar apoi arderea lor organică și descompunerea în bioxid de carbon, apă și căldură. Sterolii din polen și lăptișorul de matcă intervin în metabolismul lipidelor și intră, de asemenea, în compoziția unor hormone și vitamine.

Metabolismul sărurilor minerale intervine în metabolismul intermediary al glucidelor și al nucleoproteinelor.

Metabolismul apei din hemolimfă este reglat de corpora allata și corpora cardiac, prima având tendința de a mări conținutul în apă din hemolimfă, iar a doua de a-l micșora, realizând astfel un echilibru normal.

RELAȚIILE DE NUTRIȚIE ÎN FAMILIA DE ALBINE

Coeziunea și integritatea biologică a familiilor de albine se datorează unui intens schimb de hrană ce se realizează între albinele lucrătoare, matcă și trântori. O albină poate fi donatoare sau primitoare de hrană, cei mai puternici stimuli care contribuie la realizarea acestor contacte de nutriție sunt mirosul pe care îl emană corpul și contactul dintre antene.

După ce părăsesc celulele, tinerele albine sunt înfometate și consumă lăptișorul de pe fundul celulei din care au ieșit, apoi se mută pe fagurii cu polen și păstură unde,timp de două zile se hrănesc din abundență. Hrana de bază a albinelor adulte este mierea și polenul, rareori este utilizată hrana larvară.

Albinele lucrătoare schimbă hrana între ele de repetate ori, independent de vârstă, dar dependent de starea familiei și condițiile exterioare. Astfel, aceste schimburi de hrană sunt mai frecvente în perioada creșterii puietului și mai rare în perioada de toamnă, când creșterea puietului se reduce sau încetează. Albinele vârstnice sunt, de obicei, donatoare, iar cele tinere sunt primitoare de hrană.

Cantitatea de zaharuri necesare lucrătoarelor depinde de nivelul lor de activitate, o albină în repaus consumă aproximativ 0,7 mg/h, iar in timpul zborului crește cantitatea de zahăr la aproximativ 11,5 mg.

Matca primește ca hrană lăptișor secretat de glandele faringiene ale albinelor doici, rar se alimentează singură cu miere din faguri și în mod cu totul excepțional este donatoare de hrană atunci când este introdusă în familie străină. Matca primește într-o singură zi 14 g lăptișor pentru întreținerea funcțiilor vitale la care se mai adauga câteva grame pentru efortul depus în timpul ouatului. În perioada de iernare, cantitatea de lăptișor cu care este hrănită scade, dar nu încetează.

Trântorii până la vârsta de patru zile sunt hrăniți de albinele lucrătoare, după care treptat se obișnuiesc să se hrănească singuri cu miere din faguri. Trântorii tineri cerșesc hrana de la lucrătoarele adulte de toate vârstele, dar nu sunt hrăniți de albinele doici. Trântorul în vârstă de 15-18 zile, plecat în zborul de împerechere de aproximativ 30 minute, consumă aproximativ 14 mg zahăr, iar în repaus are nevoie de 1-3 mg/h.

2.7 DIVIZIUNEA MUNCII ÎN FAMILIA DE ALBINE

Albinele lucrătoare sunt cele ce execută toate activitățile necesare în familia de albine. Aceste minunate viețuitoare, încă de la începutul viețiilor, se organizează în interiorul stupului și au sarcini diferite în funcție de vârsta lor. În primele 3-4 zile de la ecloziune, albina este relativ inactivă, între 3-6 zile alimentează larvele mai vârstnice (peste trei zile) cu un amestec de miere și păstură, între 6-13 zile produc lăptișor, alimentând larvele mai tinere, iar între 13-18 zile albinele participă și la clădirea fagurilor datorită dezvoltării glandelor cerifere.

După aproximativ 21 de zile, albinele devin culegătoare de polen, nectar și apă, realizează această activitate până la vârsta de 35-40 de zile după care acestea mor.

Dacă apare un dezechilibru în familia de albine, se încearcă să se redreseze situația. Atunci când lipsește o categorie de albine, intervin alte albine și încearcă să îndeplinească funcțiile pe care le efectuau acele albine. Tot ceea ce se realizează în interiorul stupului este aceeași, atât ziua, cât și noaptea și lipsesc perioadele de somn. Există și albine ce se află în repaus și intervin doar atunci când trebuie să se refacă echilibrul familiei.

2.8 MODURI DE COMUNICARE LA ALBINE

Pentru desfășurarea vieții sociale, albinele dispun de numeroase posibilități de comunicare, vizuale, ascutice și olfactive. Dintre toate aceste moduri, s-a elucidate într-o oarecare măsură numai comunicarea ce se referă la găsirea unei surse de hrană.

Cel care a descoperit faimoasele dansuri ale albinelor este Karl von Frisch, prin acest dans se comunică sursa de hrană găsită, distanța cantitatea și concentrația în zahăr.

Dansul se realizează pe suprafața fagurelui, albinele execută două tipuri de ‘dansuri’: circular și balansat. Albina cercetașă execută dansul circular atunci când distanța dintre stup și sursa de hrană nu depășește 100 metri, iar peste această distanță execută dansul balansat.

În reprezentarea dansului circular, albina se deplasează într-un cerc, după care se întoarce cu 180˚ și descrie aceeași formă în direcție opusă, repetând dansul de câteva ori succesiv. Dansul este mai amplu atunci când concentrația în zahăr a hranei găsite este mai ridicată, iar când sursa de zahăr este mai mică dansul se execută mai lent. Dacă se găsește o sursă de hrană mai săracă, albina nu dansează.

În ceea ce privește dansul balansat, sau în opt, albina cercetașă realizează mișcări circulare, o deplasare în semicerc spre stânga, în direcția opusă acelor de ceasornic, apoi un traseu mai mult sau mai puțin rectiliniu în zona diametrului, urmat de o a doua deplasare în semicerc spre dreapta, în direcția acelor de ceas. La fel ca și la primul dans, albina furnizează informații despre distanță, cantitate și conținutul în zahăr.

Distanța dintre stup si hrană este indicată de numărul de cicluri efectuate într-o anumită perioadă de timp. La o distanță de 200 metri albina cercetașă efectuează 8,3 parcursuri în 15 secunde, la o distanță de 1500 metri albina efectuează 4,0 parcursuri în 15 secunde, iar la o distanță de 11 km ritmul este de numai 1,3. ( pag 94)

Dacă albina se deplasează spre partea superioară a fagurelui, înseamnă că sursa de hrană se află în direcția soarelui, iar când albina se deplasează spre partea inferioară a fagurelui, sursa de hrană se află în direcția opusă soarelui.

Lindauer (1951) a demonstrat faptul că aceste mici minunăți utilizează dansurile ca modalități de comunicare nu numai în cazul depistării unei surse de hrană ci și în ceea ce privește perioada de roire.

Albinele posedă o viziune tricromatică, în mare comparabilă cu cea umană, însă prezintă câteva diferențe. Albinele sunt sensibile la lumina ultravioletă, sensibilitatea lor descrește de la ultraviolet la albastru-violet, verde, galben, albastru-verde și portocaliu, iar vederea noastră cuprinde, de la violet până la roșu. Dacă pentru noi macii au culoarea roșie, albina îi vede într-o culoare care nu este alta decât ultravioletul. (pag 97)

CAPITOLUL III

CREȘTEREA ȘI ÎNGRIJIREA FAMILILOR DE ALBINE

Oamenii nu se ocupă foarte mult cu creșterea albinelor, deoarece aceștia prezintă teamă de înțepături. Însă s-a demonstrat și faptul că albinele se pot întreține ușor, dar numai în cazul în care apicultorul cunoaște și respectă regulile de comportament față de acestea.

Albinele înțeapă doar în momentul în care se simt amenințate, sunt deranjate, atunci când o albină este strivită, sau sunt prezente mirosuri neplăcute: (parfum, bauturile alcoolice, ceapă, usturoi, transpirație), ele devin agresive.

În caz de înțepătura, acul trebuie îndepărtat prin răzuire sau cu unghia și se evită prinderea sa cu degetele, deoarece în această situație tot veninul se revărsa în organismul uman, iar efectele vor fi maxime.

Se evită a se verifica familile de albine în condiții de temperatură scăzută, pe timp noros, vânt, imediat după ploaie, deoarece albinele vârstnice rămân în stup și prin deranjare, acestea înțeaptă intens. De altfel și zgomotele, mișcările repezi, frecarea fagurilor între ei irită mult albinele, dar și fumul folosit în exces. (pag 111)

3.1. ORGANIZAREA STUPINEI

Locul unde stupi sunt amplasați poartă denumirea de stupină, vatră, acest loc trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru o bună desfășurare a activității albinelor. Se evită amplasarea stupinei în câmp deschis datorită prezenței vânturilor de asemenea aceștia trebuie să fie protejați de accesul animalelor.

Vatra stupinei este recomandată să fie deschisă, cu arbori sau pomi răsfirați ce sunt benefici pe timp de caniculă, deoarece protejează stupii de razele solare, cel mai bun loc se dovedește a fii livada de pomi fructiferi.

În zonele de câmpie, sunt prezente vetre întinse și drepte stupii putând fii asezați în șah, cei aflați pe rândul din spate se asează între doi stupi din rândul din față sau pot fii asezați și în linie dreaptă.

[NUME_REDACTAT] proprie din comuna Ionești, [NUME_REDACTAT] (original)

Existența potențialului melifer influențează mărimea stupinei, dar aceasta mai poate fii influențată și de existența altor stupini .

3.1.2 TIPURI DE STUPI FOLOSIȚI

Albinele își desfășoară activitățiile în interiorul stupului, unde sunt protejate de eventuali dăunători, dar și de numeroasele intemperii. În natură acestea își construiau cuibul în scorburile copacilor, în crăpături de stânci, dar și în alte locuri ferite de razele solare, de ploaie sau vânt.

Pentru a ne bucura de produsele lor, oamenii au început să realizeze adăposturi și astfel s-au construit stupii, cu trecerea anilor au apărut numeroase modele:

Stupul multietajat a fost conceput de Langstroth și perfecționat de Root,

Stupul vertical cu magazine,

Stupul orizontal.

În stupina proprie dețin stupi orizontali, aceste se compune din: soclu, corp, podișor, capac, diafragmă, rame și alimentatorul.

Soclul este fixat de corp, confecționat din scânduri de rășinoase, încheiate în falțuri simple.

Corpul este confecționat tot din scânduri de rășinoase, încheiate în falțuri simple, pereții longitudinali au în partea supero-inferioară două falțuri: unul ajută la fixarea ramelor și cel de-al doilea pentru fixarea podisorului

Podișorul poate fii format din 6-8 scânduri, nefixate între ele sau din 3 scânduri mai late, iar una este prevazută cu o plasă de sârmă de mici dimensiuni ce ajută la aerisirea stupului pe timp de caniculă.

[NUME_REDACTAT] format din 3 scânduri (original)

Capacul este telescopic, fixat prin două balamale de corp, prezintă lateral două deschideri prevăzute cu plasă de sârmă. Tavanul este confecționat din scânduri, la exterior fiind protejat cu tablă.

Diafragma are scop principal de a reduce cuibul în funcție de mărimea populației.

Ramele sunt în număr de 20.

Alimentatorul are forma unei cuve de cherestea și servește la alimentarea albinelor prin introducerea siropului.

[NUME_REDACTAT] și alimentatorul (original) [NUME_REDACTAT] (original)

3.1.3 ÎNTREȚINEREA FAMILILOR DE ALBINE PRIMĂVARA

La începutul primăverii, după ieșirea din iarnă, familiile de albine sunt slăbite din punct de vedere al puterii lor, acestea mor treptat, dar în același timp altele sunt pe cale sa le ocupe locul, însă în număr mai mic.

Albinele efectuează zborul de curățire, adică își golesc intestinal gros de excrementele ce se acumulează în timpul perioadei de iarnă, acestea ies din stup numai atunci când temperatura ajunge la 10-12˚ C. După zborul de curățire se poate executa lucrarea de curățire a stupilor de albinele moarte, la stupi orizontali se face prin introducerea unui cârlig metalic prin urdiniș.

În funcție de ceea ce găsim la baza stupului, putem stabili modul cum a decurs iernarea, dar și puterea familiei în acel moment, astfel:

Număr redus de albine moarte pe câteva rânduri și mult rumeguș de ceară rezultă faptul că aceasta este o familie puternică, cu rezerve suficiente de hrană;

Număr redus de albine moarte aflate pe mai multe rânduri și puțin rumeguș de ceară, rezultă faptul că este o familie puternică, însă are rezerve puține de hrană

Număr mare de albine moarte pe rânduri puține și mult rumeguș de ceară, rezultă faptul că are rezerve suficiente, însă albinele sunt bătrâne la fel și matca. În această situație se recomandă a se schimba matca.

Număr mare de albine moarte pe rânduri dese și puțin rumeguș de ceară, rezultă faptul că rezervele de hrană sunt puține. Albinele ce mor din cauza faptului că au hrană puțină se recunosc după faptul că au trompele scoase în afară și întinse.

Când identificăm cristale de miere, iar albinele au trompa întinsă, rezultă faptul că mierea a cristalizat, albinele au murit pentru că nu au reușit sa consume mierea cristalizată din lipsă de apă.

3.1.5 ÎNTREȚINEREA FAMILILOR DE ALBINE TOAMNA

Se știe faptul că obținerea unor cantități mari de miere rezultă de la familii puternice, se spune că anul apicol începe toamna, fapt pentru care și tratarea tehnologiilor se face începând cu acest sezon.

Pentru a obține cantități considerabile de miere de salcâm sunt necesare familii puternice, care să aibă 3-4 kg albine culegătoare. Acest lucru este posibil numai în cazul în care la sfârșitul toamnei, familiile de albine au o populație cuprinsă între 1,5-2 kg albine.

O altă modalitate importantă de intensificare a creșterii puietului în sezonul de toamnă, presupune folosirea mătcilor tinere întrucât acestea au un proces de ovulație superior mătcilor vârstnice. (136)

Pentru a avea familii puternice de albine trebuie să se asigure necesarul de hrană, dacă realizăm că aceste nu este suficient aplicăm hrăniri suplimentare, sirop de miere (miere și apă în proporție de 2/1) sau sirop de zahăr (zahăr și apă în proporție de 1/1 sau 2/1).

Siropul de miere și siropul de zahăr se prepară pentru a ușura munca albinelor și se administrează în a treia decadă a lunii august, unde invertirea zaharozei este făcută de albinele ce mor în toamnă fără a uza pe cele tinere ce vor ierna.

Siropul de zahăr 1/1 se prepară astfel: într-un vas smălțuit se adaugă o cantitatea de apă (exemplu 1 litru apa) când începe să fiarbă se adaugă treptat zahărul (1kg zahăr) . Se amestecă în permanență cu o lingură de lemn până la dizolvarea completă a zahărului, înlăturându-se spuma ce se formează, având grijă să nu dea în clocot și apoi se lasă la răcit. Siropul de zahăr se mai poate face cu ceaiuri din plante medicinale : mușețel, sunătoare, mentă, cimbrișor etc, aceste ceaiuri se pot face doar dintr-o singură plantă sau două sau mai multe, astfel la un litru de apă se adaugă 2,5-3 g.

Administrarea se realizează seara, pentru a nu provoca furtul fie direct în faguri sau în alimentatoare.

O altă condiție importantă pentru a stimula creșterea puietului este asigurarea unui regim termic optim, ce presupune reducerea numărului de faguri și împachetarea laterală și superioară a cuibului.

3.1.6 ÎNTREȚINEREA FAMILILOR DE ALBINE IARNA

Familile de albine pot muri în timpul ierni dacă nu au cantități suficiente de hrană, chiar și în această perioadă putem sa le administrăm hrană ce se bazează îndeosebi pe șerbet de zahăr cu miere și turtă din miere cristalizată și zahăr.

Turtele se rezlizează dintr-o parte miere la patru părți zahăr, mierea aflată la temperatura camerei se adaugă peste zahărul pudră, apoi se frământă până se obține un aluat omogen, aceste turte pot să conțină și ceaiuri medicinale. Pasta astfel obținută se pune în pungi de plastic sau hârtie și apoi se pune deasupra ramelor.

Pentru realizarea șerbetului de zahăr cu miere sunt necesare: 7.700 kg zahăr pudră, 2 kg miere, 300 ml ceai medicinal sau 340 ml ”Protofil” astfel se obține 10 kg șerbet

Controlul auditiv pe timpul iernii se realizează fie prin introducerea unui tub de cauciuc prin urdiniș și ascultarea zumzetului, fie prin apropierea urechii de peretele din față al stupului.

Dacă zumzetul este moderat iernarea decurge în condiții bune, dacă este slab înseamnă că familia de albine nu are hrană, dacă nu se aude nici un zgomot se bate cu degetul în peretele stupului, dacă se aude un zumzet puternic ce apoi încetează, înseamnă ca iernarea decurge în bune condiții.

3.1.7 ANUL APICOL

În acest subcapitol sunt descrise pe scurt toate informațiile în ceea ce privește acțiunile și îngrijirea pe care trebuie să o acordăm acestora pe toată durata anului.

[NUME_REDACTAT] trebuie vizitată ocazional pentru a vedea dacă totul este în regulă, nu lipsește nici un opritor pentru șoareci și nici un stup nu este răsturnat.

Este posibil ca în zilele însorite albinele să realizeze zborul de defecație.

[NUME_REDACTAT] această perioadă regina începe să depună ouă,

Dacă sunt prezente frimituri de ceară, înseamnă că albinele iși folosesc resursele de hrană.

Dacă albinele aduc cantități mari de polen, inseamnă că puietul a început să iasă.

trebuie asigurată o sursă de apă intr-un loc însorit în apropierea stupinei.

[NUME_REDACTAT] e vreme frumoasă albinele ar trebui să zboare.

Trebuie observat dacă este adus polen în stup.

Trebuie administrat sirop la stupii ce nu au hrană suficientă, pentru a ne da seama de acest lucru trebuie sa cântărim stupul cu mâna.

Hrana nu se alimentează atunci când vremea este bună, deoarece albinele nu mai ies sa facă zborul de defecație.

[NUME_REDACTAT] această perioadă încep adevăratele inspecții realizate în interiorul stupului.

Trebuie notat tot ceea ce vedem, pentru a avea un inventar specific al stupilor.

Dacă este necesar se mai poate administra sirop.

Se îndepărtează fagurii vechi și se înlocuiesc cu rame noi.

[NUME_REDACTAT] sunt din ce in ce mai frecvente.

Se adaugă rame pentru ca albinele să poată depună miere.

Trebuie observat dacă coloniile au suficient loc.

Trebuie notați stupii ce urmează a fii roiții precum și metoda aleasă.

[NUME_REDACTAT] necesare aceleași inspecții ca și în mai.

După roire trebuie verificat dacă aceasta a fost realizată cu succes.

În stupii noi formați trebuie observat daca regina a început să depună ouă.

Trebuie asigurata hrana numai dacă este nevoie.

[NUME_REDACTAT] în luna iulie se mai poate extrage miere, de la tei și trifoi.

Trebuie estimată câtă cantitate de miere are fiecare familie de albine.

Se înlătură ramele cu miere ce urmează a fii extrasă și apoi începe să se restrângă cuibul.

Până la sezonul rece albinele mai colectează polen de la anumite plante.

[NUME_REDACTAT] îndepărtează ramele suplimentare.

Dacă nu au hrană suficientă se poate administra sirop.

Se reduce intrarea la urdiniș pentru a se preveni furtișagul.

Nu se mai fac inspecții în colonie numai dacă este necesar.

[NUME_REDACTAT] stabilește cantitatea de miere prezentă în stup.

Se asigură rezervele necesare pentru iernat.

Se înconjoară cuibul puietului cu rezerve de hrană.

[NUME_REDACTAT] verifică stupi să nu fie deranjați de viespi sau albine hoațe.

Stupii trebuie să fie etanși pentru a împiedica pătrunderea acestora.

Trebuie menținută mică intrarea la urdiniș contra șoarecilor și a viespilor.

[NUME_REDACTAT] protejează stupii în zonele cu vânt.

Se protejează a nu fii deranjați de animalele din gospodărie sau alte viețuitoare

Nu trebuie deranjat ghemul de iernare.

[NUME_REDACTAT] se mai face nici o verificare doar se vizitează stupii pentru a vedea dacă totul este bine.

În această perioadă trebuie analizat anul respectiv și stabilit ce a mers bine și care au fost problemele

Se asteaptă anul următor pentru a începe iara această minunată meserie.

( Manual de creștere a albinelor, Claire & [NUME_REDACTAT])

CAPITOLUL IV

BOLILE ȘI DĂUNĂTORII ALBINELOR

Bolile albinelor sunt numeroase și se impart în: boli contagioase, necontagioase și intoxicațiile

4.1. BOLILE CONTAGIOASE

Din această categorie fac parte bolile: – bacteriene

– virotice

– micotice

– parazitare

4.2. BOLILE BACTERIENE

În această categorie se încadrează: loca americană, loca europeană, septicemia și paratifoza.

Loca americană atacă puietul albinelor este una din cele mai grave boli, boala poate să apară după culesul de salcâm. Agentul patogen este un microb sporulat cu foarte mare rezistență (20-40 ani) numit Bacillus larvae, acesta se prezintă, fie sub formă de filamente, fie sub formă de bastonașe.

Contaminarea se face pe cale bucală și începe din a doua zi a stadiului larvar, când puietul începe să fie hrănit de către albine. Albinele lucrătoare răspândesc sporii în tot stupul, pe faguri, în polen, în miere, precum și pe pereții stupilor și în crăpăturile acestora unde pot persista mulți ani. De asemenea albinele pot transmite acești spori și în alte stupine, în urma realizării furtișagului.

Larvele mor în mod frecvent după căpăcire, boala se poate recunoaște destul de ușor deoarece căpăcelele de la puiet au formă concavă și sunt perforate. Culoarea larvelor este galbenă-castanie, iar masa putrefiantă este filantă, acest lucru o deosebește de loca europeană.

Deoarece acești sporii sunt foarte rezistenți sunt necesare o serie de lucrări pentru a-i distruge astfel, albinele sunt mutate într-o ladă goală și ținute la rece și întuneric 2 zile pentru a consuma rezervele de miere din gușă și eliminarea sporilor. După această perioadă alinele sunt mutate în alt stup curat, cu faguri artificiali, unde li se administrează sirop medicamentos. Stupii care prezintă spori de locă americană sunt curățați, spălați cu o soluție caldă de sodă caustică 3-4%, se lasă pentru a se usca la soare timp de 6 ore, după care se spală cu apă din abundență pentru a se elimina toată soda, se usucă și apoi se pot vopsi și refolosi. Echipamentul apicol fiind fabricat din pânză se fierbe timp de 30 de minute, iar instrumentele folosite sunt flambate. Fagurii se topesc de unde se extrage ceara, iar boștina se arde și mierea se diluează cu o cantitate egală de apă, după care se sterilizează până revine la cantitatea inițială și se foloseste numai în alimentația oamenilor.

Loca europeană la fel ca și loca americană atacă puietul de albine, apare primăvara devreme și persisătă până toamna când încetează creșterea puietului. Spre deosebire de loca americană aceasta este mai putin gravă, deoarece bacteriile ce contribuie la formarea ei nu sporulează.

Răspândirea se face pe cale bucală, prin consumul de hrană infectată, de asemenea pot fii contaminate și alte stupine prin intermediul albinelor ce fac furtișaguri sau prin folosirea ustensilelor apicole nedezinfectate.

Apariția boli, se realizează prin luna mai, aceasta fiind favorizată de existența unor familii slab dezvoltate, necorespunzător îngrijite, de timpul polios și rece, precum și lipsa culesului de nectar și polen. Boala poate să iși reducă din intensitate sau chiar să dispară atunci când este un cules intens, ajutat de căldura verii.

Boala este greu de depistat în prima fază, larvele devin transparente, după puțin timp, corpul ei se înmoaie și poziția corpului începe să se schimbe, astfel după 3-4 zile, larvele mor și începe procesul de descompunere. În locul larvelor apare un lichid opalescent, apoi cafeniu, cu timpul acesta devine vâscos.

Atunci când se îmbolnăvește puietul căpăcit, căpăcelele se adâncesc devenind mai închise la culoare.

Pentru a scăpa de această boală se administrează sirop medicamentos, în compoziția căruia se pot introduce și antibiotic. Dintre antibiotice streptomicina și oxitetraciclina s-au dovedit eficiente pentru a distruge această boală, acestea se pun în sirop și se administrează famililor de albine la interval de 4-5 zile.

Pentru a fii siguri ca am eliminate acest pericol de infecție a stupilor cu loca europeană se mai recomandă și mutarea familiilor de albine în alte cuti curate, distrugerea ramelor cu puiet infectat, sterilizarea instrumentelor apicole și menținerea unor familii de albine puternice și active.

Septicemia afectează albinele adulte și apare în sezoanele active, fiind favorizate de condițiile neadecvate de întreținere și de locurile umbrite și răcoroase.

Bacillus apisepticus este agentul patogen, ce se întâlnește frecvent în interiorul stupilor și devine active numai în momentul în care scade rezistența organică a albinelor. Au forme de bastonașe mici, cu capete rotunjite, se distrug prin încălzire la 73-74˚C timp de 30 minute, iar la 100˚C după 3 minute.

Prin intermediul aparatului digestive se face contaminarea, unde agentul patogen pătrunde în hemolimfă, se înmulțește și produce moartea prin septicemie. Evoluția bolii este linistită, deoarece se înregistrează vindecări spontane atunci când dispar cauzele care au produs aparitia bolii.

Albinele afectate prezintă hemolimfa cu aspect lăptos, au mobilitate redusă, contracții abdominal înainte de moarte, mor în număr mare, cadavrele se descompun rapid și devin fragile. Se recomandă folosirea de antibiotice (oxitetraciclină sau eritromicină) sau asigurarea unor condiții adecvate unde lipsește umiditatea și familii de albine puternice.

Paratifoza apare la albinele adulte, rezultă îndeosebi din cauza condițiilor neadecvate de întreținere. Agentul patogen este Bacillus parathyphi alvei, are formă de bastonaș, cu capetele rotunjite, bacilul este nesporulat, cu cili dispuși în jurul celulei.

Contaminarea se face pe cale bucală, prin intermediul apei infectate, boala se poate transmite și la celelalte familii de albine prin intermediul albinelor ce fac furtișag.

Boala poate provoca moartea albinelor, acestea au abdomenul balonat, prezintă diaree, se târăsc în fața urdinișului și pierd capacitatea de a zbura.

Se face același tratament ca și la loca europeană, se înlătură ramele, se dezinfectează instrumentele apicole și se unifică familiile de albine slabe în scopul formării unei famili noi, puternice. ( Albinele și produsele lor- [NUME_REDACTAT] Mărghitaș)

4.3. BOLILE VIROTICE

Virozele sunt produse de virusuri sunt boli infecto-contagioase ce afectează atât regnul animal cât și cel vegetal. Din categoria acestor boli virotice fac parte : puietul în sac și boala neagră.

Puietul în sac apare din cauza factorilor nefavorabili la puietul de albine, agentul patogen este un virus denumit Morator aetatule.

Virusul nu prezintă rezistență mare, în apă dispare după 10 minute la 59˚C, iar în miere și glicerină la 70-75˚C, de asemenea razele solare îl distrug. În fagurii cu miere rezistă aproximativ o lună, iar procesele de putrefacție îl activează după 2-3 zile.

Virusul este transmis pe cale bucală, o dată cu transmiterea hranei infectate, de asemenea albinele mai preia virusul în momentul când vor să scoată albinele moarte din stup. Boala apare din cauza condițiilor meteorologice, atunci când plouă și timpul se răcește brusc poate apărea chiar și în timpul sezonului activ și persistă în funcție de puterea familiei de albine, se poate vindeca fără intervenția apicultorului dacă au un cules bun.

Puietul moare după ce acesta este căpăcit, celulele au căpăcelele concave, închise la culoare și perforate, larvele devin galbene, cenușii sau brune, capătă aspectul unor saci cu lichid, iar conținutul nu este nici vâscos nici filant.

Pentru a elimina această boală se poate folosi sulfatiazolul combinat cu streptomicina, rezultate bune apar și în cazul folosirii cloromicetina.

Boala neagră apare vara în perioadele dintre culesuri, mai este cunoscută și sub denumirea de boala de pădure sau paralizia și este condiționată de o serie de factori: seceta, mierea de mană sau lipsa culesului.

Despre această boală nu se știu încă destule date, agentul patogen este un virus. Albinele bolnave prezintă abdomenul mărit, corpul negru, își pierd capacitatea de zbor, le cade învelișul pilos, se agită, au trompa întinsă și nu pot sta în poziție normal.

Nu s-a elaborat nici un tratament, deoarece nu se știu suficiente date despre această boală, este recomandat în această situație să se schimbe matca, să se igenizeze stupii sau să se administreze 250 ml sirop la temperature de 35˚C cu adios de 10% lapte de vacă fiert, tratament ce combate eventualele intoxicații sau carențe proteice, de asemenea se mai poate folosi și sucul de lămâie încorporat în sirop.

4.4. BOLILE MICOTICE

Micozele sunt produse de ciuperci sunt boli infecto-contagioase, sunt influențate de condițiile de mediu, producând pagube însemnate. Aceste boli sunt reprezentate de: ascosferoză, aspergiloză și melanoză

Ascosferoza (Puietul văros) agentul patogen este o ciupercă numită Ascosphaera apis, aceasta este o micoză ce atacă puietul căpăcit și necăpăcit, apare în lunile aprilie-mai, unde termperatura variază între 20-30˚C, sporii au capacitatea de a rezista mulți ani aproximativ 10-15.

Transmiterea acestei boli se face pe cale bucală, de la albinele bolnave la cele sănătoase, dezvoltarea acestei micoze se realizează în prezență de temperatură și umiditate favorabilă.

Simptomele se pot observa imediat larvele se înegresc, pielea se acoperă cu un miceliu alb, iar după moartea larvei se evaporă apa rămasă și se întărește devenind asemănătoare cu pietricelele de var de unde și denumirea popular ‘puiet văros’.

Pentru a elimina această micoză se folosește Micocidin sau Codratin în proporții diferite ținându-se cont de intensitatea infecției dar și de mărimea familiei de albine.

Micocidin se administrează sub formă de praf peste rame aproximativ 100-150 g, dar se mai poate administra și în sirop 1 kg de Micocidin la un litru de apă atunci când infecția este mai gravă. Codratinul se poate administra atât în sirop 25 g la un litru, fie amestecat cu zahăr pudră, la un kilogram de zahăr se adaugă 25 g . Dacă infecția este mai avansată codratinul se presară cu mâna peste rame, iar în același timp se administrează și sirop.

Aspergiloza (puietul pietrificat) acestă boală micotică este foarte periculoasă atacă larvele, nimfele, dar și albinele adulte, fiind de asemenea periculoasă și pentru oameni afectând mucoasele ocular cât și pe cele ale aparatului respirator.

Boala este provocată de ciuperca Aspergillus flavus dar și de Aspergillus niger. Este răspândită în natură unde albinele intră în contact cu ea, fiind apoi adusă în stup de unde se contaminează toată familia de albine sau chiar întreaga stupină, răspândirea se poate face atât prin polen, nectar cât și prin apa infectată. Miceliu ajuns în intenstine se înmulțește și distruge astfel organele interne ale albinei provocându-i moartea, boala se agravează atunci când în stup este prezentă și umiditatea.

Ciuperca se dezvoltă prima dată pe fagurii cu păstură și pe albinele moarte după care se extinde pe larve, acestea se deshidratează și devin tari de unde și denumirea de “puiet pietrificat ”. Larvele prezintă culoare gălbuie, iar la albine miceliul are nuanțe verzui și apare în spațiile dintre inelele abdomninale.

Pentru a scăpa de această boala se aplică același tratament ca și în cazul ascoferozei, însă dacă sunt atacate și albinele, se distruge întreaga familie de albine prin ardere. De altfel și personalul care intră în contact cu familia de albine contaminată trebuie să se protejeze, purtând mască de tifon, îmbibată într-un antiseptic sau apă.

Melanoza această boală afectează la albine glandele salivare, iar la matcă aparatul genital.

Melanosella mors apis este agentul patogen și se găsește localizată în ovare. Transmiterea acestei ciuperci se realizează pe cale bucală o dată cu transmiterea lăptisorului de matcă de la lucrătoare la matcă.

Mătcile afectate de această boală, încetează să mai depună ouă, prezintă abdomen mărit și mobilitate redusă, cad de pe faguri, iar după câteva zile mor. Această boală poate apărea la toate mătcile indiferent de vârstă, de asemenea este influențată și de factorii de mediu ( timpul rece și umed).

Mierea de mană declanșează apariția melanozei, pentru această boală nu s-a elaborate încă nici un medicament, însă se recomandă schimbarea mătcilor bolnave și asigurarea unor condiții favorabile pentru dezvoltarea familiilor de albine.

4.5. BOLILE PARAZITARE

Aceste boli parazitare sunt provocate de specii parazitare, ce pot trăi temporar sau permanent pe corpul altor viețuitoare, hrănindu-se cu hrana sau cu sângele lor.

După localizarea agentului parazitar, distingem endoparazitoze această categorie cuprinde: nosemoza, amibioza și acarioza, iar din categoria de ectoparazitoze fac parte: brauloza, varrooza, senotainioza și triunghiulinoza.

Nosemoza apara de obicei la sfârșitul iernii și începutul primăverii, afectează albinele adulte, este o boală ce evoluează în peretele intestinal, ea apare datorită faptului că albinele nu au suficientă hrană, datorită condițiilor nefavorabile, de umezeală. Agentul patogen “Nosema apis”, împiedică digestia și asimilarea hranei, acesta este întâlnit sub două forme: una vegetativă, parazitul se înmulțește în interiorul organismului și o formă sporulată ce se găsește în mediul extern.

Boala se transmite pe cale bucală, prin consumul de hrană și apă, de asemenea ea se mai găsește și în miere, polen, ceară, se transmite o dată cu divizarea familiei de albine, sau prin realizarea stupăritului pastoral.

Familile de albine ce au această boală se dezvoltă mai încet, înregistrează o mortalitate ridicată, au diaree de culoare brună- deschisă, prezintă un abdomen umflat, își pierd capacitatea de zbor, paralizează și mor.

Pentru eliminarea acestei boli se administrează medicamente, fumagilina, are denumirea pe piața comercială de Fumidil B, se poate administra în sirop, pastă sau șerbet.

De asemenea se mai poate utiliza și Protofil, substanțele conținute de acest medicament împiedică realizarea ciclului evolutiv al agentului patogen. O dată conștientizată această boală se încearcă eliminare ei pentru a nu se transmite și la celelalte familii, astfel trebuie înlocuiți faguri, la fel și matca, se administrează sirop ce conține protofil, iar albinele moarte se vor aduna și arde.

Amibioza apare în aceași perioadă la fel ca și nosemoza, agentul patogen este Malphigamoeba mellifica, localizat în intestinul mijlociu al albinelor, dar și în tubul Malpighi.

Boala se transmite prin hrana infestată, o dată ajunsă în organism începe să germineze în interiorul intestinului, înaintând de astfel și spre tubul Malpighi, unde acest agent patogen își desfășoară ciclul evolutiv și acțiunea patogenă. Poate să apară și independent, dar de cele mai multe ori este întâlnită la albinele ce prezintă boala nosemoza.

Albinele bolnave au abdomenul mărit, prezintă diaree, în momentul deschiderii, emană un miros neplăcut, iar tuburile Malpighi sunt mai îngroșate, iar structura celulelor este distrusă sau prezintă leziuni.

Trebuie știut faptul că pentru această boală tratamentul încă nu este cunoscut, în principal se iau măsuri preventive ce sunt identice cu cele enumerate la nosemoza.

Acarioza poate să apară în a doua jumătate a iernii, este întâlnită la albinele adulte, agentul patogen este acarianul Acarapis woodi.

Transmiterea acestei boli se face prin trântori, mătci, albine hoațe, dar și prin roire, o dată ajunsă în organismul albinei acest acarian depune 10-20 ouă în prima pereche de trahei toracice, acesta se dezvoltă transformându-se în larvă, nimfă și adult.

Acarienii înțeapă pereții traheali, provocând scurgerea hemolimfei, după ce se înmulțesc excesiv și nu mai au hrană suficientă, femelele părăsesc albina, se fixează pe perișorii de pe toracele acesteia, apoi se agață de o nouă albină și își repetă ciclul.

La albinele mai în vârstă acarianul pătrunde mai greu, față de cele tinere, iar în mediul extern, fără hrană, aceștia nu rezistă mai mult de 48 de ore.

Albinele ce prezintă această boală își pierd capacitatea de zbor, corpul prezintă tremurături, aripile sunt depărtate, abdomenul este dilatat, cu toate acestea ne putem da seama de prezența aceste boli prin observarea culorii negre a traheelor.

Pentru eliminarea acarienilor avem nevoie de substanțe chimice volatile sau fumigene impregnate în benzi de hârtie, acestea se introduc prin podișor, iar stupul se ține închis timp de o oră după care se deschide urdinișul, tratamentul se face timp de 8 ori la interval de 7 zile. Cele mai cunoscute produse sunt Folbex și P.K. netoxice, omoară doar paraziții fără a afecta albinele, puietul, mierea sau păstura.

Brauloza (păduchele albinelor) agentul patogen este o insectă apteră, Braula coeca, adulții sunt vizibil cu ochiul liber, au culoare brună-roscată, acestea parazitează îndeosebi mătcile și albinele doici.

Contaminarea se face destul de ușor cu ajutorul trântorilor, a albinelor, prin mutarea fagurilor dintr-un stup în altul, prin roire, astfel parazitul trece ușor de pe o albina pe alta. Iernează în stup în stadiul de adult, iar primăvara femelele încep depunerea ouălor. Din cauza acestui agent patogen albinele sunt agitate, scade puterea familiei de albine, aceștia se pot vedea cu ochiul liber atât pe albine cât și pe mătci.

Pentru a elimina parazitul din stup se aplică tratamente pe bază de naftalină, camfor sau tutun aplicate pe cartoane, seara sub rame. Aceștia amețiți de mirosurile emanate cad de pe albine și sunt scoase din stup o dată cu cartoanele, tratamentul se repetă la 15 zile.

Varrooza parazitează atât albinele adulte cât și puietul îndeosebi puietul de trântor, este o boală ascunsă ce poate să reziste mai mulți ani în stup.

Agentul patogen este acarianul Varrooa jacobsoni, femela are culoarea maro-roșiatic mai mare decât masculul, acesta are culoarea albă-cenușie și moare după împerechere. Contaminarea se face cu ajutorul albinelor hoațe, a trântorilor, în momentul roirii, dar și prin practicarea stupăritului pastoral.

Acarianul iernează pe albine, ceea ce duce la un consum mai mare de hrană, albinele fiind neliniștite, o dată cu trecerea anilor numărul acestora crește și astfel familile de albine pot muri.

Sunt utilizate numeroase substanțe chimice, însă acestea nu sunt satisfăcătoare, la noi în țară se folosește Varachetul (pe bază de amitraz), Mavrirolul și Apistanul.

Varachetul se administrează sub formă de fumigații prin urdiniș sau pe deasupra ramelor, pe o fâșie îngustă de carton se pun 3-4 picături de varachet în funcție de stup, se aprinde și se lasă să ardă ușor. Stupul trebuie să fie închis pentru a nu se pierde prea repede substanța volatilă emanată, primul tratament se face primăvara, al doilea după ce se extrage mierea de salcâm, iar al treilea toamna în lunile septembrie-octombrie, nu trebuie să mai fie puiet căpăcit deoarece acesta păstrează acarianul. Această substantă pătrunde în organismul paraziților și le blochează funcțiile enzimatice și nervoase.

Senotainioza agentul patogen este o dipteră, denumită Senotainia tricuspis. Această muscă este mai mică decât musca comună, după ce s-a împerecheat, femela își depune larvele din zbor pe albine, acestea pătrund în organismul albinei și se hrănesc pe seama acesteia. După ce s-a dezvoltat suficient părăsesc cadavrul albinei și intră în pământ unde se transformă în nimfă după 1-2 zile, apoi în muscă dupa 7-12 zile.

Contaminarea se face în mod direct, în momentul în care musca își depune larva pe albine sau trântori.

Pentru distrugerea acestor diptere se folosesc cartoane albe pe care se aplică o soluție de amidon amestecat cu insecticid sau se mai pot utiliza vase de culoare albă cu apă, unde muștele fiind atrase de această culoare se vor îneca.

Triunghiulinoza agentul patogen este reprezentat de larvele a două specii de insecte: Meloё verigatus și Meloё proscarabeus. Femele își depun ouăle în pământ la rădăcina plantelor, larvele ce rezultă urcă pe florile melifere unde asteaptă albinele. Această larvă pătrunde în abdomenul albinei se hrănește cu hemolimfă și cauzează moartea acesteia.

Albinele devin neliniștite, prezintă mișcări spasmodice, se târăsc în fața urdinisului, în încercarea de a scăpa de parazit, apoi mor. Pentru a scăpa de acest parazit se aplică același tratament aplicat în cazul braulozei.

4.6. BOLILE NECONTAGIOASE

Aceste boli nu se transmit de la o familie la alta sunt reprezentate prin : puietul răcit, boala de mai, diareea albinelor și anomaliile mătcilor.

Puietul răcit apare în special primăvara, în familiile slabe de albine, deoarece acestea au avut pe perioada de iarnă cuibul nerestrâns suficient, sau din cauza anumitor boli, precum și lipsa hranei s-a diminuat numărul de albine și puietul a rămas neacoperit. Larvele bolnave își pierd luciul și culoarea lor devine cenușie, acestea nu emană nici un miros.

Pentru a preveni această îmbolnăvire a puietului trebuie să se asigure familii de albine puternice, hrană suficientă și protejarea acestora pe timpul iernii.

Boala de mai, această boala apare la albinele ce se ocupă de creșterea puietului, apare în de regulă primăvara, când familiile de albine se dezvoltă fiind necesară o cantitate mare de polen. Albinele doici, produc lăptișor ce rezultă din consumul de polen pentru a hrăni puietul. Acesta trebuie să fie prelucrat cu o cantitate mare de apă, în lipsa apei apare un fenomen ce duce la constipația albinelor tinere.

Din cauza aceasta are de suferit toată familia de albine, acestea se târăsc în fața urdinișului, încearcă să zboare, însă cad pe pământ și mor. Prezintă abdomen umflat, iar excrementele sunt galbene până la cafeniu deschis, având consistență tare.

Se recomandă administrarea în alimentator a unui sirop de zahăr foarte diluat și de asemenea existența în apropierea stupinei a adăpătorilor.

Diareea albinelor este o boală nemolipsitoare, ce se evidențiază prin apariția excrementelor de culoare castanie pe faguri și rame, prezintă miros neplăcut și este consecința unui consum de miere de calitate inferioară sau consum ridicat de hrană. Boala apare ca urmare a nerealizării zborului de curățire, din cauza prezenței unor dăunători în cuib, de pierderea mătcii etc.

Albinele prezintă abdomen mărit, au corpul acoperit de excremente, își pierd capacitatea de zbor, iar în cele din urmă mor. Pentru a preveni apariția bolii, se recomandă adimistrarea de sirop medicamentos cu antibiotic.

Anomaliile mătcilor pe lângă bolile infecto-contagioase, mătcile pot prezenta și un număr mare de anomalii ce se manifestă prin modificări structurale. Astfel apare atrofierea glandelor producătoare de venin, pigmentarea țesutului adipos, închiderea la culoare a tubilor Malpighi etc.

Din cauza tulburărilor somatic pot rezulta: mătci pitice (apare în momentul în care este un cules insufficient ceea ce duce la modificări în structura internă sau externă), mătci cu extreminăți somatice anormale (cu membre sau aripi slab dezvoltate), ciclopismul (prezența unui singur ochi compus dispus central), microcefalia (prezența unor albine ce au capul mai redus) etc.

Aparatul și organele de reproducere prezintă următoarele modificării: aplazia ovarelor (ovare incomplete dezvoltate), atrofia ovarelor (mătcile au fost normale însă cu trecerea timpului și din cauza unor problme neuroendocrin, se diminuează depunerea de ouă), hipoplazia ovarelor (dezvoltarea insuficientă a oviductelor) etc.

Pentru mătcile cu aceste anomalii se recomandă înlocuirea lor cu mătci tinere și prolifice.

4.7. INTOXICAȚIILE ALBINELOR

Intoxicațiile albinelor se pot produce cu polen, nectar, miere de mană, medicamente și pesticide folosite pentru combaterea dăunătorilor.

Intoxicația cu polen este cauzată de polenul toxic pe care albinele îl recoltează de la diferite plante otrăvitoare și anume: omagul, ceapa, tutunul, măselarița, laptele cucului, teiul argintiu etc. Aceste plante conțin alcaloizi, glucozizi și uleiuri eterice volatile, ce afectează sănătatea albinelor. Boala apare în diferite perioade ale sezonului activ și afectează albinele tinere și puietul neavând caracter contagios.

Intoxicația cu nectar, albinele consumă nectar toxic secretat de aceleași plante care produc și polenul otrăvitor. Boala afectează albinele culegătoare, de asemenea s-a constatat că nectarul toxic conține pe lângă alcaloizi și glucoizizi și manoză, un zahăr cu proprietăți toxice pentru albine. Dacă consumul de nectar toxic a fost mic, albinele își pot reveni, de asemenea se administrează tratament ce constă în sirop de zahăr, câte 500 ml zilnic fiecărei familii, timp de 3-5 zile.

Intoxicația cu miere de mană se manifestă în tot sezonul active, îndeosebi pet imp de iarnă. În lipsa nectarului, albinele recoltează mana și o prelucrează de unde rezultă mierea de mană, care apoi este depozitată în faguri ca rezervă de hrană. Toxicitatea mierii de mană diferă în funcție de zonă, de condițiile climatic, de plantele de pe care se recoltează, de condițiile meteorologice și de insectele care o produc. Această toxicitate se datorează prezenței sărurilor minerale, a cationilor de potasiu, precum și a altor elemente.

Pentru a preveni intoxicarea cu miere de mană se recomandă excluderea pe perioada iernii a proviziilor în care se află această miere.

Intoxicația cu medicamente, în urma administrării a numeroase antibiotice și substanțe chimioterapice în doze necorespunzătoare, acestea pot devein toxice pentru organismul albinelor. Prin acțiunea dozelor prea mari de antibiotice, puietul își schimbă poziția normal în celule, își schimbă culoarea și este mai mult ca posibil să fie înlăturat din celule de către albine, acestea însă sunt mult mai rezistente decât puietul față de antibiotice. Pentru a evita intoxicația cu medicamente, se recomandă respectarea dozelor enunțate de specialiști pentru fiecare categorie de boală.

Intoxicații chimice, acestea se produc în urma utilizării de substanțe chimice, deosebit de toxice pentru combaterea bolilor și dăunătorilor plantelor de cultură. Insecticidele, indiferent de natura lor, de contact, de ingestie sau de respirație, sunt nocive atunci când ajung în organismul albinei și provoacă un dezechilibru fiziologic la anumite procese biologice fundamentale.

Până la utilizarea unor insecticide netoxice pentru albine, dar cu același efect pentru distrugerea dăunătorilor agricoli, singura variant de prevenire a intoxicațiilor la albine constă în respectarea legislației în vigoare privitoare la interzicerea stropirilor când plantele melifere sunt în perioada de înflorire (ordinal nr. 127/21 octombrie 1991). În cazul în care sunt necesare a se utiliza aceste stropiri chimice, se recomandă mutarea famililor de albine la o distanță de 5 km sau închiderea stupilor pe întreaga perioadă de tratare și de remanență a substanței pe plante, însă durata închiderii famililor de albine se poate scurta mult atunci când după aplicarea tratamentului intervine o ploaie.

4.7. DĂUNĂTORII ALBINELOR

Dăunătorii albinelor omoară albinele hrănindu-se cu ele sau atacă proviziile albinelor provocând pagube. Ele pot transmite și diferite boli molipsitoare.

Găselnița sau molia cerii (Galleria mellonela) face parte din grupa fluturilor de noapte, aceștia depun ouă pe frimiturile de ceară de la urdiniș sau chiar pe faguri, în special pe cei păstrați în depozite. Pe măsură ce larvele consumă, ele construiesc galerii, aceste larve sunt protejate de înțepăturile albinelor cu ajutorul unor țesături din fire mătăsoase. După 30 de zile larva își construiește un cocon de culoare albă, iar după alte 14 zile ies fluturi.

Ca măsură de prevenire se recomandă înlăturarea fagurilor din stup ce conțin acest dăunător, iar în cazul fagurilor din magazie purtători de germeni patogeni se recomandă reformarea acestora.

Fluturele cap de mort (Acherontia atropos), este un fluture mare, acesta pătrunde seara în stup, pe urdiniș, se hrănește cu miere și prin mișcarea aripilor agită albinele. Pentru a împiedica acest dăunător să pătrundă în stup se recomandă micșorarea urdinișului și instalarea gratiilor pe timpul toamnei.

Viespile atacă mai ales familiile slabe și le fură din proviziile de hrană. Sunt cunoscute numeroase specii de viespi dăunătoare, astfel putem aminti de: Vespa germanica, Vespa gallica, Vespa silvestris, Vespa media, Vespa crabro sau gărgăunul acesta fiind cel mai dăunător din toate speciile, deoarece pândește albinele la urdiniș, le atacă din zbor și le mănâncă. Combaterea viespilor se face prin nimicirea cuiburilor la începutul primăverii când acestea sunt într-un număr redus.

Lupul albinelor (Philanthus triangulum) se asemănă cu viespile, dar este mult mai mare. Atacă albinele culegătoare, atât pe flori cât și în zbor, le omoară și le târăște în cuib pentru a-și hrăni larvele. Combaterea acestui dușman se face prin distrugerea cuiburilor și umplerea lor cu substanțe otrăvitoare (hexacloran), însă acesta poate fi nimicit cu o paletă în timp ce zboară prin stupină, având un zbor lent.

Furnicile sunt periculoase pentru albine, acestea pătrund în stup, fură miere și neliniștesc albinele. Combaterea lor se face prin distrugerea mușuroaielor, ungerea suporturilor stupilor cu păcură, presărarea de cordoane de sare, administrarea de insecticid în preajma mușuroaielor, iar în cazul unde acestea se află în număr mare se recomandă mutarea stupinei.

Prigoriile (Merops apiaster), cunoscută și sub denumirea de albinărel. Aceste păsări se adună în stoluri mari, atacă albinele din stupină sau pe cele ce se întorc de la cules, acestea având un zbor mai greoi. O pasăre poate consuma într-o zi 60-80 de albine, iar atacurile sunt mai numeroase în luna iunie, când își cresc puii și în luna august când se pregătesc de plecare spre țările calde. Combaterea se face prin localizarea și distrugerea cuiburilor.

Mamifere dăunătoare (șoarecii produc pagube mari in stupină, aceștia pătrund în stup în anotimpul friguros când albinele sunt strânse în ghem, iși face cuib în materialul de împachetat al stupului și atacă fagurii care nu sunt acoperiți de albine, consumandu-le mierea.

Umblând prin stup șoarecii neliniștesc mult albinele atât prin mișcare cât și prin miros.

Combaterea șoarecilor se face prin diferite capcane san momeli otrăvitoare, iar la urdiniș se fixează gratii de protecție. Primăvara, stupii în care au fost găsiți șoareci se curăță și se spală foarte bine, iar fagurii atacați se topesc.

CAPITOLUL V

DESCRIEREA STUPINEI DIN COMUNA IONEȘTI, JUDEȚUL VÂLCEA, LOCUL DE DESFĂȘURARE A CERCETĂRILOR

Stupina proprie este amplasată în [NUME_REDACTAT] localizată în partea central-sudică a României, pe malul drept al [NUME_REDACTAT], la jumătatea drumului dintre [NUME_REDACTAT] și Drăgășani, drum ce a avut parte și de istorie prin trecerea trupelor romane.

[NUME_REDACTAT] face parte din [NUME_REDACTAT] alcătuit din depozite sedimentare (argile, pietrișuri, nisipuri etc.), ocupă o suprafață de 5373,94 hectare, numărul populației este de 4017 locuitori și are în administrație 9 localități. Aparține tipului de climat temperat-continental moderat, cu slabe influențe mediteraneene, comuna se află într-o regine adăpostită de vânturi puternice, datorită poziției [NUME_REDACTAT].

Foto. [NUME_REDACTAT] Ionești (www.google earth)

Vegetația, fauna și flora sunt variate, speciile nectarifere întâlnite asigură pentru familiile de albine polenul benefic pentru a produce hrana dulce necesară pentru omenire. Salcâmul și teiul, aceste specii pomicole îndrăgite de albine, ocupă în această zonă regiuni întinse.

Cele mai dezvoltate ramuri în această regiune sunt: agricultura, apicultura și pescuitul, din care între primele două sunt prezente relații benefice îmbinându-se armonios.

Apicultura se practică în familia mea de foarte mulți ani, eu am învățat multe lucruri despre aceste minunate ființe de la bunicul meu, iar felul cum îmi explica m-a făcut să îndrăgesc această meserie de apicultor. Este uimitor să vezi primul zbor al albinelor, modul în care acestea aduc hrană sau cum clădesc ramele noi introduse, pe lângă toate acestea felul în care roiesc este incredibil, iar mierea este sănătate curată și totodată cel mai dulce și pur aliment.

5.1.PRODUSELE OBȚINUTE ÎN CADRUL STUPINEI DIN COMUNA IONEȘTI, JUDEȚUL VÂLCEA

o scurta decriere

5.1.1. MIEREA

Albinele depind în exclusivitate de lumea vegetală pentru ași asigura hrana necesară în timpul sezonului activ cât și pentru crearea de rezerve. Mierea este o substanță zaharoasă pe care o produc albinele prin colectarea nectarului floral cu ajutorul unei substanțe existentă în gușa lor, numită invertină. Pe urmă produsul rezultat este depus în faguri, unde procesul de transformare în miere continuă, mierea ca produs natural se află într-o permanentă evoluție.

Nectarul este o secreție pur vegetală, fiind secretat de glandele nectarifere care se găsesc atât în interiorul florilor sau ăn glandele nectarifere așezate pe plante în afara florii.

În funcție de specie și de vârsta plantei, de intensitatea luminii și a vântului, de precipitații, de temperatură și de umiditate atmosferică, compoziția chimică a nectraului pote să scadă sub 5% sau poate crește peste 90%, în ambele cazuri nefiind acceptat de albine, deoarece acestea preferă nectarul cu concentrații în zaharuri situate în jurul valorii de 40-50%.

Principalii componenți ai nectarului sunt zaharoza, glucoza și fructoza, ce se găsesc în cantități destul de mari, iar alfa-metil glucozidele, maltoza, melibioza, trehaloza, amibioza, rafinoza, melizitoza se găsesc în cantități mai reduse (Frisch 1934, 1965, citat de Winston, 1993). Greutatea nectraului variază în limite cuprinse între 1,02 și 1,35, iar reacția acestuia poate fi acidă, bazică sau neutră, în general deține un pH acid.

foto

Mana este o altă sursă de materie primă pentru producerea mierii de către albine, aceasta poate fii atât de origine vegetală când este secretată direct de către plantă sau de origine animală, când este produsă de către insecte, este localizată pe frunze ramuri și tulpinile plantelor. Mana de origine animală este produsul de excreție a unor insecte ce consumă seva plantelor, în stup aceasta este amestecată în proporții variabile cu mierea de flori. Pe lângă zaharurile de bază (zaharoza, glucoza, fructoza) în mană poate să se formeze noi tipuri de zaharuri, neîntâlnite în sucul celular, de exemplu: melezitoza, sorbitol și inozitol.

Transformarea nectarului și a manei în miere are la bază un proces fizic și unul biochimic, la această transformare participă întreaga familie de albine. Este nevoie de 3-4 kg de nectar pentru a realiza 1 kilogram de miere maturată, iar când albinele încep să căpăcească celulele este semn că procesul de transformare a nectarului în miere este pe cale de terminare.

Mierea, produsul nobil rezultat din munca albinelor, este un aliment ușor de digerat, constituie o sursă de energie pentru organism, are în compoziție fermenți, vitamine, substanțe minerale, acizi, aminoacizi, hormoni, substanțe bactericide și arome.

Zahărul rafinat conține numai zaharoză, în 100 grame zahăr numai 0,1% este apă și 99,9% zaharoză. În schimb 100 grame de miere furnizează 328 de calorii, înseamnă un aport de 17,2% apă, 0,4-0,8% proteine (aminoacizi), 81,3% zaharuri din care: 38,19% fructoză, 31,28% glucoză, 5,00% zaharoză, 6,83% maltoză și alte dizaharide, în rest amidon și alte polizaharide. La acestea se mai adaugă 3,21% vitamine, săruri minerale, oligoelemente, substanțe bactericide etc.

Astfel mierea are un spectru larg de acțiune, fie că este înglobată sub diverse preparate sau consumată ca atare, în cantități mici previne și înlătură anumite carențe provocate de alimentația dezechilibrată.

5.2 CEARA

Este un produs natural, secretat de glandele cerigene ale albinelor lucrătoare în vârstă de 13-18 zile. În momentul secreției ceara este lichidă, dar o data ce intră în contact cu aerul se solidifică sub formă de solzișori albi străvezii, foarte mici (1 gram ceară = 1.250 solzișori), iar după un anumit timp se închid la culoare devenind galbeni. Astfel, în timpul culesului de salcâm, culoarea cerii devine albă, la floarea-soarelui galbenă, dar și alte culori în funcție de speciile de plante (roșiatică, verzuie sau alte culori).

Pentru buna desfășurare a activității în stupină, apicultorul are nevoie de un anumit număr de faguri, de bună calitate, dintre care o bună parte vor fi fagurii de rezervă. Aceștia se depozitează, în încăperi închise, lăzi, dulapuri pentru rame sau camere special amenajate în acest scop. După îndeplinirea condițiilor de igienizare fagurii se depozitează în funcție de culoare, de la faguri goi deschiși la cei goi închiși la culoare și în funcție de conținut, faguri cu miere căpăcită și faguri cu păstură, este necesar să existe o mică distanță între rame pentru a permite circularea aerului.

foto

Datorită proprietățiilor sale ceara de albine are numeroase întrebuințări. Cea mai mare parte din ceară aproximativ 80% este destinată realizării de faguri artificiali, iar restul este utilizată în industria lumânărilor, a lacurilor și vopselelor, în industria alimentară, farmaceutică, cosmetică, chimică, textilă etc.

Fagurii artificiali sunt foi confecționate din ceară de cea mai bună calitate, având imprimate pe ambele fețe, baza hexagonală a celulelor și începutul pereților celulari. În stupina proprie folosesc faguri artificiali realizați cu ajutorul unei prese de aluminiu, iar ceara folosită este extrasă tot în stupina proprie.

Ceara ca produs metabolic al albinelor este elaborate în raport de anumite condiții: colonia de albine să fie tânără și viguroasă, matca să fie prolific, temperature în interiorul stupului să ajungă la valori de +30 la +35˚C, precum și de existența spațiilor libere din stup.

În componența cerii intră substanțe chimice variate cum sunt: alcooli grași, materii colorate, ceroleina, vitamina A, substanțe cu acțiune bacteriostatică etc. Acești produși imprimă cerii de albine însușiri emoliente, cicatrizante și antiinflamatorii.

5.4 PROPOLISUL

Este o substanță elaborată de un grup specializat din colonia de albine lucrătoare. Denumirea de propolis derivă din latină (pro-înainte și polis-cetate), astfel rezultă un produs cu scopul de a păstra integritatea stupului. Propolisul este un produs natural pe care albinele îl realizează prin adunarea diferiților produși biologici existenți pe mugurii, ramurile tinere ale arborilor, precum și de pe codițele frunzelor. Albinele execută aceste operații în zilele calde cu temperatura de peste +20˚C și numai între orele 10-15 ale zilei.

Propolisul este utilizat de către albine pentru a astupa crăpăturile din stup, la nivelarea neregularităților, la lipirea podișorului, la fixarea ramelor între ele, la micșorarea urdinișului tomna pentru a menține căldura în stup și la acoperirea cadavrelor unor dăunători omorâți de către acestea. Principalele specii lemnoase producătoare de propolis sunt: plopul, fagul, pinul, bradul, prunul, stejarul, însă albinele vizitează mult mai multe pentru a recolta acest material prețios.

foto

Albina din țara noastră Apis mellifera carpatica, are o tendință moderată de propolizare, îndeosebi în zonele mai reci și la pădure față de câmpie, iar toamna și primăvara albinele propolizează mai mult.

Propolisul se prezintă ca o masă solidă, de culoare brună-cafenie sau cenușie-verzuie, se înmoaie la temperatura de 30-37˚C, sub 15˚C este dur. Are densitatea de 1,112-1,136, este solubil în alcool, benzină, acetonă, eter etc, solventul cel mai util pentru necesitățile practice este alcoolul etilic concentrat de 95˚.

Compoziția chimică a propolisului nu este suficient cunoscută, însă au fost evidențiate peste 149 de substanțe componente din care cele de bază sunt rășinile și balsamurile în proporție de 50-55%, ceară 30%, uleiuri eterice 15% și polen 5%.

Recoltarea propolisului pentru trebuințele omului se face prin răzuirea lui de pe rame, de pe podișor sau cu ajutorul unor colectoare de propolis, astfel de la un stup se poate obține între 100-400 grame. Datorită însușirilor sale bactericide, antitoxice, antivirale, antiinflamatorii, propolisul este utilizat încă din cele mai vechi timpuri în tratamentul a numeroase boli. Acesta trebuie să fie ferit de umezeală și de expunerea directă la razele solare.

5.3 POLENUL

Este elementul mascul al florii, se prezintă sub formă de pulbere foarte fină, divers colorată, în funcție de specie, constituie principal sursă de hrană proteică a albinelor, însă poate fii folosit și în alimentația oamenilor. Din numeroase analize a rezultat faptul că polenul conține peste 50 de substanțe active, cu un spectru de influență surprinzător de larg asupra atâtor afecțiuni și disfuncții ale organismului uman.

Polenul asigură substanțele plastice necesare formării și dezvoltării albinelor tinere, maturizarea, precum și formarea corpului gras necesar pentru perioada de iernare. Dimensiunile granulelor de polen diferă de la floare la floare, diametrul fiind cuprins între 0,020 și 0,050 mm, mai rar peste 0,1 mm. Polenul este recoltat de pe anterele florale, apoi albina cu ajutorul membrelor anterioare adună polenul de pe cap, de pe piesele bucale dar și din regiunea gâtului, iar cu membrele mijlocii adună de pe torace și abdomen. După ce a adunat tot polenul de pe corp, albina îl depozitează în adâncitura coșulețului de polen (corbicula).

Pentru a aduce în stup o cantitate de 1 kilogram de polen, o albină trebuie să realizeze între 50.000 și 100.000 de zboruri, de asemenea este nevoie de 12-16 minute de zbor pentru realizarea unei încărcături de polen, în condiții favorabile, iar în condiții mai puțin favorabile este nevoie de 20-30 minute. Albina ajunsă cu polen în stup golește cosulețele în celule, astfel polenul dintr-o celulă este suficient pentru a hrăni două larve.

Gromerulele de polen sunt tasate cu ajutorul capului pentru eliminarea aerului, până ocupă jumătate sau două treimi din celulă, se adaugă apoi un strat subțire de propolis, iar în timpul culesului această celulă este umplută cu miere și închisă cu un capac de ceară. Apare un produs nou numit păstură, deoarece polenul suferă un proces de fermentație lactică în lipsa aerului.

Din numeroase cercetări a rezultat faptul că polenul conține 8 elemente:

apă, aproximativ 12-20% un element foarte abundent,

proteine, sub formă de substanțe albuminoide, în proporție de 7-30%, cu o medie admisă de 20%,

aminoacizi, (azot total asimilabil, indispensabil vieții),

glucide sau hidrați de carbon, sub formă de zaharuri, în proporție de 25-48% în stare uscată,

vitamine, acestea se găsesc în proporții mai reduse, tiamina, riboflavin, acidul nicotinic, acidul ascorbic, acidul folic etc.

rutină, aceasta pare să nu fie o vitamină, ci o glucozidă

un antibiotic și un factor de creștere.

Prin intermediul albinelor, oamenii recoltează polenul prin folosirea a numeroase dispositive, numite colectoare de polen, acestea se instalează la urdinișuri, doar atunci când este un cules abundent și se aplică la familiile de albine puternice.

Deoarece polenul din colector conține o cantitate mare de apă și unele impurități este necesară condiționarea acestuia în vederea păstrării.

5.5 LĂPTIȘORUL DE MATCĂ

Este o secreție a glandelor faringiene și mandibulare ale albinelor doici, folosită pentru hrănirea larvelor în primele 3 zile, a larvelor de matcă și a mătcilor pe toată perioada. Glandele faringiene sunt dezvoltate diferit, în funcție de activitatea realizată de către albină. Secreția acestora începe din ziua a treia când albinele devin doici.

Lăptișorul de matcă în stare proaspătă are o masă vâscoasă, omogenă cu granulații fine, prezintă culoare albicioasă sau slab gălbuie, iar în contact cu aerul, la o temperatură de 15˚C, lăptișorul se îngălbenește. Prin conținutul de proteine, grăsimi, zahăr, vitamine și substanțe minerale, într-o poporție solicitată de organismul nostrum, lăptișorul este un aliment bogat și pentru om în concordanță cu spectrul normei fiziologice recomandate.

Se știe astăzi că lăptișorul de matcă conține 65% apă și 35% substanțe uscate din care: 12,34% proteine, 6,46% grăsimi, 12,49% zahăr direct asimilabil, 0,82% cenușă, restul sunt substante neidentificate. Matca folosind ca aliment numai lăptișorul, se maturizează mai repede cu 5 zile decât albinele lucrătoare și are la maturitate aproximativ dublul greutății unei albine.

Viața unei albine lucrătoare este de aproximativ 35-40 zile, în timp ce matca, utilizând ca aliment numai lăptișorul de matcă, are o existență de 5-6 ani și este extrem de prolifică.

5.6 VENINUL DE ALBINE

Este un produs biologic propriu al albinei, dar principiile active pe care le conține nu sunt transmise de plante, este un amestec al secreției glandelor de venin ale albinelor și servește împreună cu acul de apărare. El este depozitat în punga cu venin și eliminate la exterior în momentul înțepăturii, apoi albina moare.

Veninul de albine are o structură complexă ce conține substanțe de natură organică cât și anorganică, conferindu-i astfel particularități specific. Acesta se prezintă sub forma unui lichid dens, transparent, cu miros înțepător.

Greutatea specifică a veninului este de 1,131, prezintă reacție acidă având un pH de 4,5-5,5 și precipită în mediul alcalin. În compoziția acestuia se găsesc cantități însemnate de substanțe din care carbonul deține 46,36%, hidrogenul 7,56% și azot 13,3%, acesta la rândul său este compus din proteine, enzime, hormone, săruri minerale, uleiuri eterice și alte substanțe volatile.

Principalul component al veninului de albine îl reprezintă substanțele proteice, în a căror structură există trei fracții principale, cea mai important fracție proteică este melitina, fiind considerată și cea mai activă component a veninului.

Cea de-a doua fracție este alcătuită din fermenții hialuronidazei și fosfolipazei A. Ultima fracție proteică reprezintă 3% din veninul brut și nu este activă, iar histamine din veninul de albine are rolul de a provoca în organism sezația de mâncărime, durere și umflare a locului înțepat.

La om reacțiile veninul de albine sunt de trei feluri: locale, sistemice și anafilactice. Prima și a doua reacție pot fi suportate de către organismul uman, însă ceea de-a treia poate provoca moartea în câteva minute. Cei care sunt foarte sensibili pot muri dintr-o singură înțepătură de albină, însă un om a înregistrat 2243 de înțepături și a supraviețuit.

Cantitatea de venin pe care o eliberează o albină în momentul înțepăturii este de 0,3 mg venin lichid, colectarea veninului se face prin mai multe metode, fiind necesar un număr foarte mare de albine pentru producerea unui gram de venin.

CAPITOLUL VI

MATERIAL SI METODA DE CERCETARE PRIVIND CALITATEA MIERII OBȚINUTE ÎN CADRUL STUPINEI DIN COMUNA IONEȘTI, JUDEȚUL VÂLCEA

6.1. EXAMENUL ORGANOLEPTIC

Culoarea se apreciază prin examinarea vizuală, la lumina zilei, pe un fond alb, a unei probe de miere introdusă într-o eprubetă de sticlă incoloră, cu diametrul interior de 10 mm.

Mirosul și gustul se apreciază prin mirosirea și prin degustarea probei de miere.

Se indică, în cazul mierii monoflore, denumirea speciei florare predominante.

De asemenea, se indică eventualele particularități gustative (acrișor, amărui, astringent, spirtos, etc.).

Consistența se apreciază după modul de curgere a mierii de pe o lopățică de lemn.

La mierea cristalizată, se indică și structura înainte de fluidizare (untoasă, cristalizată fin, cristalizată nisipos, cruistalizată grosolan).

Aspectul se apreciază după gradul de transparență pe care îl prezintă o probă de miere introdusă într-o eprubetă de sticlă incoloră și examinată la lumina directă a zilei. În cazul mierii care se livrează pentru desfacere, se face și o filtrare, în scopul verificării prezentei corpurilor străine care nu se vad cu ochiul liber (POPESCU N., Popa G., Stănescu V., 1986).

Observatie – culoarea, consistența și aspectul mierii cristalizate se examinează după topirea ei prin încălzire la aproximativ 45°C.

6.2.ANALIZA FIZICĂ ȘI CHIMICĂ A MIERII

Pregătirea probei pentru analiză

Înainte de a începe analiza mierii, este obligatoriu ca proba să se omogenizeze.

Aceasta se face agitand-o cu o baghetă de sticlă sau o linguriță, până se omogenizează. Miera cristalizată se fluidifică în prealabil prin încălzire la aproximativ 45°C și apoi se amestecă.

Foto. 2 Pregătirea probelor de miere pentru analiză (foto. orig.)

6.3.DETERMINAREA CONȚINUTULUI DE APĂ

Conținutul de apă se poate determina prin două metode:

Cu refractometrul

Prin uscare la etuvă

6.3.1. REFRACTOMETRUL

Pe prisma inferioară a refractometrului se aplică o picătură de miere din probă, după care se închide imediat camera.

Cu ajutorul oglinzii se orientează un fascicul de lumină prin prismă, deplasându-se cremaliera până în momentul în care partea întunecată a câmpului vizual ajunge în centru unde se intersectează liniile vizuale. După care se citește indicele de refracție de pe scară.

La unele refractometre, pe lângă indicele de refracție de pe scară, se exprimă în procente conținutul de substanță uscată sau de apă. La refractometrele la care se determină numai indicele de refracție, procentul de substanță uscată, respectiv conținutul de apă, se găsește cu ajutorul tabelelor care însoțesc refractometrul.

În cazul în care analiza se determină la o temperatură diferită de 20°C, se face corecția conținutului de apă obținut, prin scăderea a câte 0,07 apă pentru fiecare grad de temperatură peste 20°C și prin adăugarea a câte 0,07 apă pentru fiecare grad de temperatură sub 20°C.

Tabelul 5

Rezultatul analizei:

Conținutul în H2O este mai ˂ de 20%, ceea ce constată faptul că mierea nu este falsificată.

Fig.3 Determinarea conținutului de apă cu ajutorul refractometrului (foto. orig.)

Fig.4 Examinarea conținutului de apă din miere prin intermediul refractometrului (foto. orig.).

6.4 DETERMINAREA INDICELUI DE ACIDITATE

Principiul metodei

Proba de miere diluată cu apă se titrează cu hidroxid de sodium soluție 0,1 n în prezența fenolftaleinei, iar aciditatea se calculează și se exprimă în ml hidroxid de sodium soluție 1 n la 100 g miere.

Fig.5 Rezultatul analizei după titrarea cu NaOH soluție 1 n la 100 g miere (foto. orig.)

Reactivi :

Hidroxid de sodium soluție 0,1 n

Fenolftaleina, soluție alcoolică 1%

Mod de lucru:

Într-un pahar cilindric se cântăresc 10 g miere, se diluează cu circa 50 ml apă și se titrează cu hidroxid de sodium soluție 0,1 n în prezența a 2 sau 3 picături de soluție de fenolftaleină până la culoarea roz persistent timp de 30 s.

Calculul și exprimarea rezultatelor

Aciditatea se calculează cu formula: Aciditate =

În care V-volumul soluției de hidroxid de sodium folosit la titrare, în ml 0,1 – normalitatea soluției de hidroxid de sodium folosită la titrare. (ml NaOH soluție 1 n la 100 g miere).

Valori normale: mierea de flori 4 grade, mierea de padure 5 grade.

Fig.6 Pregătirea probelor (foto. orig.)

Fig.7 Rezultatul indicelui de aciditate după efectuarea analizei (foto. orig.)

Tabelul 6

DETREMINAREA ACIDITĂȚII

6.5 DETERMINAREA INDICELE DIASTAZIC PRIN METODA GOTHE

În mierea naturală de albine există mai multe enzime. Amilaza este enzima cu cea mai mare rezistență la tratarea termică, aceasta fiind ultima care se distruge. Pe baza acestei însușiri, amilaza poate fi folosită ca test general de apreciere (indice enzimatic sau diastazic) a calității mierii naturale. Mierea naturală supusă unui tratament termic brutal va avea indicele diastazic cu valori reduse sau chiar zero. Același lucru se constată și la mierea falsificată. La baza determinării indicelui diastazic stă determinarea activității amilazei. Indicele diastazic se definește ca numărul de ml dintr-o soluție de amidon 1% care a fost transformat în dextrină în timp de o oră, la temperatura de 45oC și pH optim, de către amilaza conținută de 1g miere.

Proprietățile fizice principale ale mierii de calitate sunt conținutul de apă și vâscozitate. În mod natural, când mierea conține sub 20% apă, albinele o căpăcesc, dând în felul acesta semnalul că produsul este finit și poate fi extras. Determinarea conținutului în apă este foarte puțin importantă atât pentru aflarea ulterioară a scăzământului mierii, cât și datorită faptului că mierea cu un conținut mare de apă (peste 18%) fermentează.. În funcție de temperatură și umiditatea mediului înconjurător, mierea poate să piardă sau să-și ridice conținutul în apă. Condițiile optime de păstrare a mierii se realizează la temperatura de 10-12C și la o umiditate de circa 60% (TEODORESCU I., VĂDINEANU A., 1999).

Higroscopicitatea mierii reiese și din datele care atestă faptul că menținerea ei timp de 3 luni în condiții naturale de umezeală (100%), duce la creșterea conținutului în apă de la 17 la 52%.

Aroma mierii este determinată de uleiurile eterice prezente în nectarul floral. Acestea sunt specificate speciei de plante melifere din care provine nectarul și, datorită proprietăților lor volatile și termolabile, cu timpul sau prin încălzire se pierd.

Gustul mierii este în general dulce cu nuanțe diferențiale perceptibile de la un sort de miere la altul. Mierea este foarte higroscopică (absoarbe apa), motiv pentru care trebuie luate măsuri în timpul conservării și condiționării ei. Într-un mediu cu umiditate mare, procentul de apă din miere crește și poate dăuna sub raport calitativ. Greutatea ei specifică este mai mare ca a apei și variază în funcție de conținutul în apă. În prezent sunt o serie de metode fizice, ca metoda luminii polarizate, a indicelui de refracție etc.,care dau indicații asupra naturii zaharurilor și asupra procentului de apă din miere.

Condiții de calitate fizico-chimice și microscopice (spectru polinic) reglementate de STAS 784/2-1989 pentru mierea de albine din țara noastră. Normele europene pentru miere sunt ceva mai îngăduitoare cu privire la condițiile fizico-chimice de calitate , așa cum se constată din același tabel.

CERINȚE FIZICE ȘI CHIMICE

Tabelul 7

Fig.9 Pregătirea probelor pentru determinarea indicelui diastazic (foto. orig.)

Fig.10 Pregătirea eprupetelor și a soluților pentru analiză (foto. orig.)

Principiul metodei

Indicele diastazic se definește ca numărul de mililitri dint-o soluție de amidon de 1% care a fost transformat în dextrine în timp de 1 h, la temperatura de 45°C, în prezența activatorului enzimatic specific ( ionul CL- din clorura de sodiu) și pH optim, de către amilaza conținută de 1 g miere.

[NUME_REDACTAT] tip Höppler sau similar.

[NUME_REDACTAT] acetic, soluție de 0,02n

Amidon, soluție 1% proaspăt preparată (în ziua în care se execută analiza) : într-un pahar cilindric se cântărește 1g amidon, se adaugă circa 75 ml apă și se încălzește pe sita de azbest, sub omogenizare continuă cu ajutorul baghetei de sticlă, până la fierbere și clarificare. Se trece soluția în balon cotat de 100 ml și după răcire se completează cu apă la semn, apoi se omogenizează.

Fig.12 Introducerea eprubetelor în baia de apă la temperature de 45°C (foto. orig.)

Mod de lucru:

Într-un pahar cilindric se cântăresc 10 g miere, se dizolvă, cu circa 50 ml apă, se neutralizează cu carbonat de sodiu în prezența hârtiei indicator și se aduce în balon cotat la volumul de 100 ml cu apă ( 1 ml soluție conține 0,1 g miere).

Din soluția de miere bine omogenizată se introduc în eprubete ( numerotate de la 1 la 10) cantități descrescânde, conform tabelului 3. Se pipetează în fiecare eprubetă câte 0,5 ml soluție de acid acetic și câte 0,5 ml soluție de clorură de sodiu. În continuare se completează cu apă conținutul fiecărei eprubete la volumul de 11 ml, conform tabelului 3 și se omogenizează.

Se adaugă în fiecare eprubetă câte 5 ml amidon soluție 1%, se omogenizează din nou conținutul acestora prin răsturnări repetate și apoi eprubetele se introduc imediat, într-un stativ adecvat, în ultratermostatul reglat la temperatura de 45°C. Apa din ultratermostat trebuie să depășeasca cu 1 cm sau 2 cm nivelul lichidului din eprubetă. Din acest moment se cronometrează timp de 1h.

După epuizarea timpului menționat, se răcesc imediat eprubetele în apă cu gheață pentru stoparea activității amilazei, se aranjează în ordine crescândă în stativ, se adaugă în fiecare eprubetă câte o picătură soluție de iod și se omogenizează prin răsturnare.

În eprubetele cu conținutul cel mai mic de miere, în care amidonul nu a fost hidrolizat întregime, apare culoarea albastră. În eprubetele în care amidonul a fost complet hidrolizat, apare o gamă de nuanțe: incolor, gălbui, portocaliu, roșie tic, violaceu, violet.

Fig.18 Rezultatul indicelui diastazic la cele 5 sortimente de miere (foto orig.)

Rezultat : indice diastazic   ≤ 5 

In urma analizei am putut constata faptul ca mierea poliflora a fost cristalizata, iar pentru lichifierea sa, s-a supus unui tratament termic necontrolat (respectarea  temperaturii de max 45 oC.).

Amilaza este enzima cu cea mai mare rezistență la tratarea termică, aceasta fiind ultima care se distruge. Pe baza acestei însușiri, amilaza poate fi folosită ca test general de apreciere (indice enzimatic sau diastazic) a calității mierii naturale. Mierea naturală supusă unui tratament termic brutal va avea indicele diastazic cu valori reduse sau chiar zero. Același lucru se constată și la mierea falsificată. La baza determinării indicelui diastazic stă determinarea activității amilazei. Indicele diastazic se definește ca numărul de ml dintr-o soluție de amidon 1% care a fost transformat în dextrină în timp de o oră, la temperatura de 45 grade C și pH optim, de către amilaza conținută de 1g miere.

6.5.1. CALCULUL ȘI EXPRIMAREA REZULTATULUI

Limita activității amilazei este dată de prima eprubetă în care apare culoarea albastră. Pentru calcul se consideră eprubeta dinaintea acesteia (cu conținut de miere imediat superior) care de obicei este colorată în violet închis.

Valoarea indicelui diastazic se preia din tabelul următorul tabel, sau se calculează cu formula:

Indicelui diastazic=

În care: 5- numărul de ml soluție amidon 1%

V- volumul soluției de miere din eprubetă respectivă, în ml

Pentru a determina indicele diastazic am cântărit aproximativ 5-6 g de miere din cele cinci sortimente supuse analizai. Cântărirea probelor s-a făcut la balanța analitică cu 4 zecimale:

Tei 5,0781 g

Salcâm 5,0745g

Rapiță 5,0355g

Polifloră 5,0377g

Floarea-soarelui 5,0993g

Tabelul 8

REZULTATUL ANALIZEI INDICELUI DISTAZIC PENTRU CELE 5 SORTIMENTE DE MIERE SUPUSE ANALIZAI

Compoziția chimică a mierii variază în funcție de plantele melifere, de intensitatea culesului, starea timpului etc. În medie, 83% din conținutul mierii îl formează substanța uscată și 17% apa. Mierea cu un conținut mai mare de apă, păstrată la o temperatură mai ridicată, va avea o vâscozitate cu valori micșorate. Vâscozitatea sau rezistența la scurgere depinde de conținutul în apă, de temperatură și de compoziția chimică a mierii. Conținutul în coloizi, dextrine, săruri minerale influențează asupra gradului de vâscozitate al mierii; așa se explică faptul că în aceleași condiții de temperatură și umiditate mierea de salcâm se prezintă fluidă, iar cea de floarea-soarelui sau de tei mai vâscoasă (www.stavrofores.ro). Procentul de apă variază în condițiile tării noastre în limite destul de largi de la 13,3-22,4%. Conținutul în apă a mierii crește de la șes spre munte, acest lucru fiind determinat și de abundența precipitațiilor. Din substanța uscată a mierii, 80% o formează zaharurile din care, circa 70% îl ocupă glucoza și fructoza. Aceste zaharuri se formează prin invertirea enzimatică a zaharozei. Nectarul conține zaharoză care în urma procesului amintit se invertește aproape în totalitate. Zaharoza este admisă în miere până la 5% și în mierea de mană până la 10%. Natural, cercetările care s-au făcut cu privire la compoziția chimică a mierii au identificat prezența și a altor sorturi de zaharuri în cantități mici și, în special, a unor polizaharide. Substanțele minerale din miere sunt: potasiu, fosfor, calciu, clor, sulf, magneziu, fier și altele, în cantități foarte reduse. În mierea de mană se găsesc săruri minerale în cantități mai mari. Este necesar să subliniem că dacă acestea depășesc un anumit prag limită, din utile se transformă în nocive. Acest aspect se produce și în cazul mierii florale, unde sărurile minerale prezentate în cantități mici sunt indisponibile, în timp ce prezența lor în mierea de mană peste limita fiziologică admisă este dăunătoare. Mierea de albine conține și o serie de vitamine din complexul B, vitamina C, precum și o serie de factori de creștere. Vitaminele se găsesc în cantități foarte mici în miere, suficiente însă pentru a-i spori valoarea alimentară, dietetică și terapeutică (www.mieresabadus.ro). Dintre enzimele prezente în miere amintim: invertaza și diastaza. Primul ferment transformă zaharoza în glucoză și fructoză, iar al doilea scindează polizaharidele în zaharuri simple.

În concluzie mierea are în compoziția sa următoarele substanțe:

CAPITOLUL VII

CONCLUZII

Cercetările s-au desfășurat în stupina proprie din comuna Ionești, din județul Vâlcea, fiind alcătuită dintr-un număr de 20 de familii de albine. Forma de stupărit este de tip staționar, unde totalitatea famililor de albine sunt beneficiare de aceleași condiții de microclimat și îngrijire. Familiile de albine sunt întreținute în sistemul de stup de tip orizontal.

Cei 3 factori esențiali care fac posibilă activitatea în cadrul stuăpinei din Ionești pentru obținerea unor bune rezultate în practica și producția apicolă sunt:

Deținerea unei stupine bine organizate care funcționează de peste 35 de ani

Existența unei bune baze melifere în zonele învecinate locului de amplasare al stupinei

Condiții pedo-climatice optime din localitatea Ionești, județul Vâlcea.

Calitatea hranei este hotărâtoare pentru buna iernare a famiilor de albine și pentru buna funcționare a stupinei.

Datorită faptului că mătcile din familiile stupinei depun foarte multe ouă trebuie schimbate în fiecare an, în anul urmator ne mai fiind viabile.

Albinele din familiile studiate s-au dovedit mai puternice și mai active în perioada culesului principal de la salcâm.

Prin prezenta lucrare ne-am propus să scoatem în evidență calitățile naturale ale celor 5 sortimente de miere supuse analizei (tei, rapiță, polifloră, floarea-soarelui salcâm), adică, faptul că acestea au fost produse de albine fără intervenția artificială a apicultorului. Se știe faptul că unii crescători de albine dau acestora un fel de sirop de zahăr care e prelucrat într-o miere de proastă calitate. Din analizele efectuate putem concluziona, faptul că albinele au cules singure nectarul din flori și apoi au transformat zaharoza din nectar în glucoză și fructoză. Tot din analize am constata că sortimentele de miere studiate au fost naturale, chiar ecologice, pentru că au avut un conținut sub 20% apă. Acest lucru s-a datorat faptului că albinele au "căpăcit" celulele fagurilor și au pus mierea la păstrat doar după ce apa s-a evaporat până la această proporție.

Un alt criteriu al recunoașterii mierii naturale este "zaharisirea" fapt determinat de mine în timp. Procesul de zaharisire sau cristalizare este cât se poate de firesc și nu reprezintă o deteriorare a mierii. Mai mult, mierea falsificată nu se zaharisește. Este doar o chestiune de gusturi, alegerea între mierea fluidă și cea cristalizată: unele națiuni nordice preferă chiar să consume numai miere cristalizată fiindcă li se pare mai gustoasa si este sigur naturală. Pe de altă parte, mierea zaharisita poate fi "dezlegata", adica adusa din nou la starea fluidă prin fierberea borcanului într-o cratiță cu apă. Dar, din pacate, mierea astfel de-cristalizata își pierde unele din proprietăți.

Există mai multe feluri de miere, de aceea în prezentul studiu noi am supus analizei cinci sortimente. Aceste sortimente depind din ce fel de flori, albinele au cules nectarul (ele culeg și nectar și polen dar mierea rezultă doar din prelucrarea nectarului).

Cea mai cunoscuta miere e cea de salcâm, de aceea ne-am gândit să fie una dintre sortimentele de miere supuse analizei care a fost obținută pe la sfârșitul lunii mai sau începutul lunii iunie, 2014 în cadrul stupinei de la Ionești, județul Vâlcea. Aceasta miere are culoarea albicioasă și aroma specifică de salcâm.

Un alt sortiment de miere analizat a fost cel de tei, culesul s-a realizat prin iulie 2014, cunoscut fiind faptul că condițiile de mediu ale anului trecut au fost nevaforabile, producția la acest sortiment de miere a fost destul de scăzută. Totul a depins de vreme și de temperatura de afară, de perioada de înflorire a teilor din localitate.

Mierea polifloră a fost un alt sortiment de miere analizat, culeasă de către albinele din stupină în vara anului 2014, din fânețele de la marginea localității Ionești și după examenul organoleptic putem spune că este cea mai bună la gust.

Mierea de floarea-soarelui și mierea de rapiță, aceste două sortimente au fost obținute din alte zone. Din stupina proprie un număr de 10 familii de albine le-am dus în pastoral prin intermediul unei cunoștințe timp de 8 zile. Mierea de floarea-soarelui a provenit din zona x , prezintă culoare galbenă deschis, este aromată, are un gust plăcut, specific plantei și cristalizează foarte repede. Albinele vizitează această plantă între orele 10-15, atunci când temperatura aerului este de 30-32˚C

Mierea de rapiță cultivată îndeosebi în sudul țării provine din zona x , are culoarea galbenă, uneori aproape incoloră, cu aromă specifică și cristalizează destul de repede. Înflorește primăvara ceea ce asigură pentru familiile de albine hrana nesesară pentru întreținere, dar și intensificarea ritmului de dezvoltarea a acestora.

Toate cele cinci sortimente analizate au fost naturale, putem spune că se încadrează în categoria mierii de calitate. Zonele și plantele de unde s-a produs culesul nefiind afectate de poluarea atmosferei, apei și solului.

Ca și conținut în apă, mierea polifloră are cel mai scăzut procent (15,43%), urmată de cea de tei (16,21%), rapiță (17,40%), iar conținutul cel mai ridicat în apă la avut mierea de salcâm și mierea de floarea-soarelui (18,4%).

Conținutu în substanță uscată a fost cel mai mare la mierea polifloră (83%), urmat de mierea de tei și floarea-soarelui (81%), rapiță (80,8%) și mierea de salcâm are cel mai scăzut conținut în substanță uscată (80,2%).

Aciditatea analizată poate fi interpretată astfel: mierea polifloră 1,2, rapiță 1,4, tei, 2,2, salcâm 3,2 și cea de floarea-soarelui prezintă cel mai mare indice de aciditate 5, asta reprezentând ml de NaOH obținuți la titrare în prezență de fenolftaleină.

Pentru a verifica prospețimea merii supusă analizei am folosit ca metodă indicele diastazic, iar rezultatele au fost următoarele: tei 10,9, polifloră și salcâm 17,9, rapiță 23,8 și floarea-soarelui cel mai mare indice 29,4.

BIBLIOGRAFIE

ANDRIȚOIU VASILE, 1995, A.B.C.-ul Apiterapiei

ANTONESCU C., 1979, Albinele și noi, editura ACA

BARBU C. H., 2009, Ecotoxicologie – note de curs, [NUME_REDACTAT] Mater, Sibiu;

BARBU C. H., 2010, Chimie generală, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], Sibiu;

BEȘLIU MIHAI, 1999, Indrumător apicultură, [NUME_REDACTAT]

CATRINA NICOLAE., 2000, Din tainele alimentației lacto vegetariene, [NUME_REDACTAT]

JARVIS D.C., 1981, Mierea și alte produse naturale, [NUME_REDACTAT]

LOUVEAUX JEAN, 1987, Albinele și creșterea lor, [NUME_REDACTAT]

MĂRGĂRITAȘ LIVIA ALEXANDRU, 2005, Albinele și produsele lor, [NUME_REDACTAT]

MIHĂILESCU NICOLAE N., 1977, Mierea și sănătatea, [NUME_REDACTAT]

MOISE C.; 2009, Zootehnie ecologică, note de curs

MORARU PETRU, 2006, Nutriția și alimentația albinelor, [NUME_REDACTAT]

NEACȘU CONSTANTIN., 2002, Compendiu de apiterapie, [NUME_REDACTAT]

PĂDUREAN HRISTEA, 1967, ABC apicol, [NUME_REDACTAT]

POPESCU NICOLAE., Popa GAVRILĂ., Stănescu V., 1986, Determinări fizico-chimice de laborator pentru produsele alimentare de origine animală, [NUME_REDACTAT]

TĂNASE M., Agricultură ecologică, note de curs

TEODORESCU I., VĂDINEANU A., 1999, Controlul populațiilor de insecte, [NUME_REDACTAT] București

www.bioterapi.ro

www.mieresabadus.ro).

www. sanatate.bzi.ro

http://proapicultura.ro

www.albine.com

www.stavrofores.ro

http://www.miereanaturala.ro

www.apicultura.freesoul.ro

www.ecomagazin.ro

www.jurnalagricol10.blogspot.com

www.dailymail.co.uk

www.alexanderwild.com

www.stuparitul.3xforum.ro

ro.wikipedia.org