. Studiu Privind Creditarea Unei Societati Comerciale. Acordarea Unui Credit de Investitii (s.c. Xyz S

INTRODUCERE

Numeroasele prefaceri care au avut loc în România după 1989 nu puteau să ocolească sistemul bancar. Astfel, dacă la început, fostele bănci de stat specializate au devenit bănci universale, ulterior s-au înființat noi bănci, iar o parte din cele de stat s-au privatizat, astfel încât în prezent sectorul privat este predominant.

Acestei dezvoltări permanente i-a corespuns și o legislație bancară în continuă schimbare și adaptare la legislația internațională și în special la cea existentă în Uniunea Europeană, Băncii Naționale revenindu-i un rol activ în acest domeniu.

Din păcate, dezvoltarea băncilor comerciale romanești a avut loc într-o perioadă de tranziție caracterizată printr-un mediu economic ostil, ceea ce a condus sistemul bancar, în ansamblul său, aproape de colaps în 1998, iar România a fost aproape de a deveni insolvabilă în 1999.

Acest lucru s-a întâmplat, pe lângă managementul defectuos care a dus la numeroase falimente bancare, și pentru faptul că băncile au fost ca o supapă pentru efectele nerestructurării economiei, acumulând un volum foarte mare de credite neperformante.

Deși legislația în domeniu a dat posibilitatea constituirii și utilizării provizioanelor specifice de risc de credit, datorită menținerii factorilor de risc precum procesul inflaționist, blocajul financiar și indisciplina financiară, pericolul apariției și existenței unui volum ridicat de credite neperformante atât bilanțiere cât și extrabilanțiere este unul permanent.

Experiența ne arată că recuperarea acestor creanțe este una dificilă ceea ce face ca analiza impactului creditelor asupra lichidității, solvabilității și profitabilității băncii să fie o temă importantă, necesară și oportună.

Activitatea bancară presupune înainte de toate, asumarea unor riscuri specifice. Un bun management bancar poate evita acceptarea unor riscuri excesive și poate obține un profit rezonabil pentru instituția sa. Cu toate acestea, greșelile de conducere, goana după un profit tot mai mare, o criză economică deosebită ca amploare sau apărută în mod neașteptat, o panică bancară sau orice combinație a acestor evenimente pot provoca falimentul societății bancare. În acest caz, în afară de acționarii băncii, pot suferi pierderi și clienții creditori care și-au plasat spre fructificare disponibilitățile temporare. În aceste condiții, în alegerea societății bancare partenere de către agenții economici și persoanele fizice trebuie să se țină cont de anumite criterii prudențiale, deosebite ca importanță.

Primul aspect avut în vedere vizează condițiile de remunerare explicite pentru depozitele de economii la vedere și la termen; băncile care oferă dobânzi nete superioare celor de pe piață pot fi considerate de la început bănci cu un risc superior pentru creditorul deponent.

În al doilea rând, trebuie cunoscut modul de acces la credite și condițiile de creditare evidențiate distinct, pe tipuri de clienți și de valute.

De asemenea, este foarte util să se știe avantajele oferite pe tipuri de servicii bancare, unele necomisionate explicit: constituirea de depozite în cont curent, plata salariilor pe carduri pentru agenții economici, viramentele între conturi curente, deschiderea de linii de credit, oferirea de garanții bancare și gradul de dezvoltare teritorială a rețelei de unități bancare.

Un alt criteriu de selecție a societăților bancare de către clientela lor potențială constă în oferta de facilități comisionate separat: schimb valutar, plăți internaționale, deschiderea de acreditive, oferta de sinteze economice sau financiarvalutare, prelucrarea datelor contabile, întocmirea rapoartelor financiare, gestiunea portofoliului de plasamente financiare pentru client.

Nu în ultimul rând, un client bine informat asupra sistemului bancar, trebuie să cunoască gradul de soliditate a băncii alese, prin ansamblul indicatorilor de risc calculați pe baza rapoartelor financiare, îndeosebi indicatorii de solvabilitate. Desigur că interpretarea acestor indicatori trebuie să se facă în raport cu nivelul indicatorilor pentru ansamblul băncilor românești la un moment dat, dar și în dinamică, având grijă să se asigure comparabilitatea datelor.

Evoluția istorică a teoriei managementului riscurilor bancare s-a caracterizat printr-o anumită incoerență și lipsă de consens, multe bănci comerciale rămânând tributare tradiției conform căreia conceptul de risc este asociat numai riscului de creditare. Deși literatura de specialitate s-a dezvoltat, sub multe aspecte managementul riscurilor este încă o știință aflată în faza inițiatică. Realitatea obligă la lărgirea perspectivelor inițiale, context în care experiența practică are un rol definitoriu. Noua filosofie de bază a actului managerial în băncile comerciale trebuie să tindă să se axeze nu numai pe reducerea riscurilor, dar mai ales pe asumarea acestora într-o manieră inteligentă.

De altfel, procesul de tranziție sistemică pe care îl parcurge societatea noastră de la debutul anilor ’90 a generat, prin amploarea mutațiilor structurale și complexitatea efectelor, o serie de comportamente atipice, care au indus dificultăți deosebite în activitatea băncilor comerciale și în gestionarea riscurilor.

CAPITOLUL I

SISTEMUL BANCAR ȘI CREDITUL ÎN CONTEXTUL ECONOMIC ACTUAL

Organizarea sistemului bancar în România

Începând cu anul 2000, România cunoaște din nou o perioadă de dezvoltare economică, reflectată într-o creștere a PIB de 2,1 % în 2000, 5,7 % în 2001 și 4,9 % în 2002, precum și o reducere a ratei inflației de la 40,7 % în 2000, la 30,3 % în 2001 și la 17,8 % în 2002. Realizările anului 2003 au fost creșterea PIB de 4,9 % și o rată a inflației de 14,1 % conform Institutului Național de Statistică.

Pornind de la această tendință generală pozitivă, voi prezenta în cele ce urmează particularitățile evoluției economice în 2003 și 2004, respectiv influența acestora asupra sistemului bancar.

1.1.1. Evoluția sistemului bancar român după anul 1989

Promulgarea legilor nr. 33/1991 privind activitatea bancară și respectiv 34/1991 privind statutul Băncii Naționale a României au marcat începutul organizării sistemului bancar conform principiilor economiei de piață.

Structura și funcționarea sistemului bancar în perioada economiei planificate era total diferită de sistemul adoptat în prezent. Astfel, Banca Națională, care reprezenta statul în relațiile sale de natură financiar-monetară, îmbina atât funcțiile unei bănci centrale, cât și pe cele ale băncilor comerciale. Alături de BNR mai funcționau încă trei bănci specializate pe sectoare, astfel: Banca de Investiții (care acorda credite pentru proiectele investiționale ale economiei centralizate), Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară și Banca Română de Comerț Exterior, ca instrument al monopolului statului asupra comerțului exterior, prin intermediul căreia se executau plățile externe și majoritatea operațiunilor de schimb. Singura instituție autorizată să primească depuneri de la populație era Casa de Economii și Consemnațiuni (CEC-ul).

În aceste condiții, nu putea fi vorba de existența unei piețe financiare, date fiind inexistența concurenței între instituțiile bancare, neconvertibilitatea monedei naționale, rolul formal al ratei dobânzii (de nivel foarte scăzut și fără legătură cu realitățile economice de pe piața internă și externă), precum și finanțarea obligatorie a pierderilor înregistrate în economie.

Noul sistem bancar, a cărui funcționare a debutat la 1 decembrie 1990, a fost stabilit într-o structură pe două nivele. Prin legea nr. 34 din martie 1991, Băncii Naționale i-au fost atribuite prerogativele specifice băncii centrale în economia de piața și anume: emisiunea monetară, dezvoltarea și conturarea politicii monetare a țării, a politicii de credit, a celei valutare și a celei financiare, precum și supravegherea întregului sistem bancar. Pentru activitățile de natură comercială a BNR a fost înființată Banca Comercială Română.

Băncile existente anterior, foste bănci ale economiei centralizate, și-au schimbat radical natura devenind bănci comerciale. Alături de cele patru bănci comerciale existente în anul 1990, respectiv BCR și BRD, organizate ca societăți pe acțiuni, au apărut noi instituții bancare cu capital de stat, privat autohton sau străin, mixt, precum și sucursale ale unor bănci străine. Acestea aveau ca scop principal satisfacerea cerințelor specifice de creditare ale agenților economici.

Până la sfârșitul anului 1999, BNR a autorizat un număr de 34 de societăți bancare și 7 sucursale ale unor societăți bancare străine, permițându-le acestora efectuarea întregii game de operațiuni și servicii bancare în lei și în valută.

BNR formulează și conduce politica monetară și de credit în cadrul politicii economice și financiare generale, cu scopul de a asigura stabilitatea monedei naționale, fiind un organ al statului, cu personalitate juridică. Ca o consecință a acestui fapt, BNR participă, în numele statului român, la negocierile internaționale privind problemele financiare, monetare și cele de plăți, putând încheia acorduri referitoare la împrumuturi pe termen scurt și operațiuni swap cu alte bănci centrale și instituții monetare internaționale.

Băncile comerciale au statutul de societăți comerciale pe acțiuni. Formula bancară adoptată în România este astfel similară conceptual formulei de organizare a sistemelor bancare din Olanda, Belgia, Elveția, SUA, Germania etc.

Pe plan extern, principala amenințare a fost legată de lipsa fondurilor necesare importurilor, în condițiile în care deficitul comercial se cifra la 1,8 mld. USD în 1990. Echilibrul financiar nu a putut fi realizat în 1991 decât în condițiile unei finanțări adecvate, care să evite colapsul economic. Ca urmare, încă din a doua parte a anului 1990 au avut loc negocieri cu Fondul Monetar Internațional, încheiate cu un aranjament stand-by pe 12 luni, care a fost semnat în aprilie 1991.

Pe plan intern, rata înaltă a inflației, consecutivă liberalizării prețurilor, care a debutat în noiembrie 1990, a reprezentat o preocupare prioritară a BNR.

În centrul activității sale, BNR a așezat îndeplinirea funcțiilor stabilite prin lege, de reglementare și supraveghere a societăților bancare, considerând că restructurarea sistemului bancar va sprijini trecerea la economia de piață. În cursul anului 1991, BNR a procedat la remodelarea mecanismului relațiilor interbancare. Astfel, s-a trecut de la controlul direct, administrativ al sistemului bancar, la promovarea instrumentelor indirecte de control monetar. La începutul anului s-au stabilit plafoane de credite pentru fiecare bancă în parte. Dobânda, stabilită administrativ, nu a avut un rol efectiv. Atingerea unor rate pozitive ale dobânzii a fost considerată un obiectiv pragmatic în strategia trecerii la mecanismul economiei de piață.

Obiectivul BNR în domeniul valutar pentru anul 1991 a fost realizarea convertibilității interne, limitate la operațiunile de cont curent.

În anul 1992, BNR a impus realizarea unor măsuri concrete în domeniul monetar și de credit, care au vizat următoarele direcții principale: limitarea creșterii lichidității (masei monetare), remodelarea mecanismului de refinanțare interbancară, adoptarea unei politici în domeniul dobânzii în vederea transformării acesteia într-un instrument efectiv de control monetar indirect.

Regulamentul de refinanțare al BNR prevedea trei tipuri de credite: linia de credit, creditul de licitație și creditul pe termen fix.

După eliminarea plafoanelor de credit pentru băncile comerciale, au lost luate succesiv o serie de măsuri de implementare a noilor instrumente ale politicii monetare: introducerea rezervelor minime obligatorii ale băncilor comerciale la BNR, reglementarea regimului dobânzilor penalizatoare pentru soldurile debitoare ale sucursalelor, filialelor și agențiilor băncilor comerciale la BNR.

Ansamblul acestor măsuri a avut drept scop limitarea expansiunii fără raționalitate a creditului în economie.

În, Germania etc.

Pe plan extern, principala amenințare a fost legată de lipsa fondurilor necesare importurilor, în condițiile în care deficitul comercial se cifra la 1,8 mld. USD în 1990. Echilibrul financiar nu a putut fi realizat în 1991 decât în condițiile unei finanțări adecvate, care să evite colapsul economic. Ca urmare, încă din a doua parte a anului 1990 au avut loc negocieri cu Fondul Monetar Internațional, încheiate cu un aranjament stand-by pe 12 luni, care a fost semnat în aprilie 1991.

Pe plan intern, rata înaltă a inflației, consecutivă liberalizării prețurilor, care a debutat în noiembrie 1990, a reprezentat o preocupare prioritară a BNR.

În centrul activității sale, BNR a așezat îndeplinirea funcțiilor stabilite prin lege, de reglementare și supraveghere a societăților bancare, considerând că restructurarea sistemului bancar va sprijini trecerea la economia de piață. În cursul anului 1991, BNR a procedat la remodelarea mecanismului relațiilor interbancare. Astfel, s-a trecut de la controlul direct, administrativ al sistemului bancar, la promovarea instrumentelor indirecte de control monetar. La începutul anului s-au stabilit plafoane de credite pentru fiecare bancă în parte. Dobânda, stabilită administrativ, nu a avut un rol efectiv. Atingerea unor rate pozitive ale dobânzii a fost considerată un obiectiv pragmatic în strategia trecerii la mecanismul economiei de piață.

Obiectivul BNR în domeniul valutar pentru anul 1991 a fost realizarea convertibilității interne, limitate la operațiunile de cont curent.

În anul 1992, BNR a impus realizarea unor măsuri concrete în domeniul monetar și de credit, care au vizat următoarele direcții principale: limitarea creșterii lichidității (masei monetare), remodelarea mecanismului de refinanțare interbancară, adoptarea unei politici în domeniul dobânzii în vederea transformării acesteia într-un instrument efectiv de control monetar indirect.

Regulamentul de refinanțare al BNR prevedea trei tipuri de credite: linia de credit, creditul de licitație și creditul pe termen fix.

După eliminarea plafoanelor de credit pentru băncile comerciale, au lost luate succesiv o serie de măsuri de implementare a noilor instrumente ale politicii monetare: introducerea rezervelor minime obligatorii ale băncilor comerciale la BNR, reglementarea regimului dobânzilor penalizatoare pentru soldurile debitoare ale sucursalelor, filialelor și agențiilor băncilor comerciale la BNR.

Ansamblul acestor măsuri a avut drept scop limitarea expansiunii fără raționalitate a creditului în economie.

În anul 1993 nu au fost introduse noi instrumente de politică monetară, dar utilizarea lor a fost substanțial îmbunătățită și diversificată pentru a urma fidel orientarea politicii monetare. Controlul lichidității s-a realizat prin pârghia indirectă a limitării volumului refinanțării, prin mecanismul rezervelor obligatorii și prin trecerea spre rate real pozitive ale dobânzii.

Principala caracteristică a activității bancare de după reorganizarea sistemului bancar a reprezentat-o flexibilitatea și adaptabilitatea ei la cerințele economiei de piață. Sectorul bancar s-a dovedit dinamic și capabil să-și modifice structurile înaintea altor sectoare ale economiei naționale. S-au diversificat considerabil produsele și serviciile bancare, a crescut operativitatea și răspunderea managementului bancar în aplicarea politicii monetare și de credite stabilite de BNR, s-a manifestat o atenta preocupare pentru conservarea și dezvoltarea capitalului social real și al activelor băncilor, ca și pentru creșterea credibilității lor în rândurile clientelei și ai partenerilor interni și externi. La aceasta a contribuit și grija sporită pentru păstrarea cadrelor care în decursul anilor au dovedit pricepere, cinste și fidelitate. Activitatea de formare și specializare a personalului bancar cât mai aproape de cerințele modernizării practicii bancare la nivel european s-a realizat prin intermediul Institutului Bancar Român.

La creșterea eficienței activității bancare a contribuit și specializarea unora dintre bănci prin operațiuni specifice. Astfel, în activitatea de comerț exterior, un rol important a revenit Băncii de Export-Import, Exim Bank, care a fost creată în scopul promovării exporturilor și importurilor prin finanțarea și acordarea de garanții atât pentru investițiile străine în România, cât și pentru agenții economici români interesați în realizarea de investiții străine.

1.1.2. Rolul BNR în sistemul bancar român

Banca Centrală a devenit autoritate monetară în stat datorită poziției de lider pe care o are între celelalte bănci și pentru faptul ca ea conduce politica monetară la nivelul statului.

Începând din 1998 reglementarea activității BNR este reprezentată de legea nr. 101/1998 care are rolul de Statut al BNR. În concordanță cu acestea, conducerea Băncii Naționale a României este asigurata de către un Consiliu de Administrație, a cărui misiune este aceea de a adopta decizii, în concordanță cu prevederile legii, în domeniul monetar, al cursului de schimb și al supravegherii activității bancare .

Activitățile specifice desfășurate de către băncile centrale sunt cele de creditare a băncilor din sistem, influențarea monedei, creditului și ratelor dobânzii, menținerea cursului monedei naționale, controlarea inflației, promovarea producției și creșterea gradului de ocupare a forței de muncă.

Evoluția monetară a țărilor dezvoltate a dus în prim plan câteva modalități de realizare a sistemului bancar cum ar fi:

● Trecerea la sistemul monetar bancar pe un etalon care constă în alegerea și gestionarea unui etalon de către o autoritate.

● Constituirea autorității monetare independente. Aceasta modalitate aduce în prin plan două moduri de funcționare a autonomiei Bănci Centrale.

independența relativă care presupune controlul bănci centrale de către un organism subordonat primului ministru sau altei instituții centrale.

independenta absolută face ca banca centrală să funcționeze separat de guvern și în concordanță cu puterea legislativă, executivă și juridică.

● Constituirea în baza unor reglementări legislative privind activitatea bănci centrale care presupune formarea explicită a obiectivelor politicii monetare.

Există mai multe abordări, aprecieri și clasificări cu privire la funcțiile pe care Banca Centrală le îndeplinește.

Funcția de centru al politicii monetare a apărut din necesitatea menținerii puterii de cumpărare a banilor pentru o creștere economică neinflaționistă și pentru menținerea echilibrului financiar ce caracterizează piețele financiare ordonate.

Banca Centrală deține monopolul emisiunii monetare, emiterea monedei făcându-se în concordanța cu creșterea economică. Astfel, alături de aceasta funcție s-au dezvoltat și alte funcții ce privesc elementele și funcționarea sistemului monetar, cum ar fi: stabilirea denumirii monetare; stabilirea structurii monetare pe cupiuri, a dimensiunilor, desenelor, greutății semnelor monetare si emisiunea de moneda divizionara.

Banca Centrala îndeplinește rolul de creditor de ultima instanță al economiei naționale, acționând în scopul supravegherii lichidității economiei.

Creditarea economiei naționale se realizează prin intermediul băncilor comerciale care se refinanțează de la banca centrala in diferite moduri: contracte de cumpărare, rescontare, avansuri de lombard, credit pe termen scurt, etc.

Funcția de bancă a băncilor dă posibilitatea bănci centrale să acționeze ca trezorier al statului ținând în evidentele sale contul curent al Trezoreriei Statului.

O altă funcție ar fi aceea de reglementare administrativă a băncilor care lucrează numai cu avizul bănci centrale și în conformitate cu normele de funcționare impuse de aceasta. De asemenea, banca centrală, reglementează și gestionează disponibilitățile lichide ale celorlalte bănci din sistemul bancar național. Un alt rol al bănci centrale ar fi acela de asigurător al derulării normale de plăți între băncile comerciale, atât prin reglementarea circuitului instrumentar de plata, cât și prin asigurarea cadrului instituțional de derulare a tranzacțiilor monetare.

Banca centrală păstrează rezervele țării în aur, valută convertibilă și alte active de rezervă. De asemeni, susține cursul valutar și stabilește cursul de cumpărare a monedei naționale prin participarea la tranzacțiile de pe piață.

Prin aceasta funcție, banca centrală, încearcă să echilibreze dinamic balanța de încasări și plăți externe.

Banca Centrala acționează ca agent și consultant al guvernului, atunci când acesta împrumută de pe piața națională, oferind spre vânzare titluri de valoare. De asemenea, banca centrală gestionează datoria publică, rambursând valoarea obligațiunilor și a celorlalte titluri de valoare când ajung la scadenta.

Banca Centrală gestionează și ține evidența operațiunilor financiare ale țării cu organismele internaționale ca: Fondul Monetar Internațional sau Banca Mondiala.

In legea nr. 10/1998 privind statutul Băncii Naționale a României se stipulează la articolul 4: ,,BNR poate participa, in numele statului, la tratative si negocieri externe in probleme de financiare, monetare, valutare, de credit si de plăti, precum și în domeniul autorizării și supravegherii bancare.”

Pe lângă funcțiile enumerate anterior BNR are atribuții speciale , legate si de perioada de tranziție de la o economie centralizata la economia de piața . Acestea sunt :

asigurarea unei concurente loiale între bănci ;

încurajarea dezvoltării unei practici bancare corecte care sa sprijine dezvoltarea unui sector privat sănătos .

În concordanta cu statutul sau , BNR desfășoară următoarele operațiuni :

Emisiunea monetară;

Operațiuni cu societăți bancare și cu alte instituții de credit;

Operațiuni în contul statului;

Operațiuni valutare și cu aur ;

Supravegherea bancară.

Instrumentele politicii monetare ale BNR sunt reprezentate de:

mecanismul rezervelor obligatorii-reprezintă obligația legala a băncii de depozit de a constitui depozite, in moneda națională sau străină la banca centrală, suma depusă fiind calculată prin aplicarea unei cote procentuale, denumită rata rezervei minime obligatorii, la totalul depozitelor primite.

mecanismul de refinanțare-folosit de către banca centrala duce la crearea a doua situații:

– prima, când ratele reale ale dobânzilor la depozitele extrase de bănci sunt pozitive duce la realizarea unui echilibru financiar pe piața creditului iar resursele atrase sunt in măsura sa acopere cererea de credit.

– a doua, când ratele reale ale dobânzilor atrase sunt negative, poate fi benefica pentru debitori dar poate provoca disfuncționalități în economie.

taxa oficiala a scontului

Scontarea reprezintă actul prin care o banca comercială achiziționează de la clienții săi, la vedere si înainte de scadenta, efectele comerciale oferindu-le acestora in schimb suma de bani înscrisă pe aceste creanțe, din care se scade dobânda aferenta pentru durata de timp cuprinsa intre momentul achiziționării si scadenta acestora. O scădere a taxei scontului determina diminuarea dobânzilor si la emigrarea capitalului de pe piața de capital. O creștere a acesteia si la nivelul de dobânzi determina atragerea de capital străin, creșterea dobânzilor si deci la o scădere a profitului pentru cei ce utilizează fonduri suplimentare precum si înrăutățire condițiilor de obținere a creditelor.

În comportamentul băncilor comerciale față de cererea de credite din partea clienților prezintă interes și raporturile ce se creează în sistemul bancar .

În cadrul sistemului bancar, banca centrală joacă un rol important. Prin funcțiile îndeplinite , prin legăturile multilaterale cu celelalte bănci , și prin aceasta cu întreaga economie, banca de emisiune reprezintă veriga de bază a sistemului bancar , afirmându-și pe deplin denumirea sub care este cunoscută de bancă centrală .

Banca centrală acționează asupra potențialului de creditare a celorlalte bănci în principal pe două căi :

crearea și desființarea de monedă primară;

modificarea coeficientului rezervelor obligatorii .

Crearea și desființarea de monedă primară constituie cel mai important factor de care depinde potențialul de creditare al băncilor comerciale .

Banca centrală creează și alimentează cu monedă primară celelalte bănci, mai ales pe următoarele căi :

acordarea (rambursarea ) de credite;

acordarea (rambursarea) de credite altor subiecți , în primul rând guvernului;

cumpărarea (vânzarea ) de hârtii de valoare ;

cumpărarea (vânzarea ) de mijloace de plată străine .

Importanța acestor canale de creare și difuzare a monedei primare diferă de la o țară la alta. În țările cu piață financiară dezvoltată , o importanță deosebită o au operațiunile de vânzare-cumpărare de hârtii de valoare; în alte țări (mai ales în Europa), principalele mijloace de creare și difuzare a monedei primare o constituie creditele acordate de banca centrală celorlalte bănci, fie în mod direct, fie prin mecanismul scontului; creditarea de către Banca Centrală a guvernului se întâlnește, de regulă, în țările cu piața economico-financiară slab dezvoltată etc.

1.1.3. Băncile comerciale – verigă importantă a sistemului bancar

In epoca contemporană, locul și rolul băncilor în economie este acela de intermediar principal în relația economii-investiții.

Conceptele moderne privind dezvoltarea economică privesc obținerea de economii ale agenților economici sau persoanelor, reprezentând venituri neconsumate în perioada curentă și destinate unei utilizări viitoare. In cadrul acelorași concepte, investițiile reprezintă achiziția de instalații și echipamente, structuri, mașini și inventar, destinate dezvoltării producției.

Un alt rol al băncilor în economie este și acela de ,,creator monetar”, reprezentând un factor specific al funcționalității băncilor în economie.

Băncile s-au mai afirmat și ca ,,intermediari monetari”, a căror caracteristică esențială este posibilitatea de a pune în circulație creanțe asupra lor însăși care sporesc masa mijloacelor de plată, volumul circulației monetare. Caracteristica principală a acestor intermediari este acea de a transforma activele monetare în monedă.

Emisiunea de bancnote reprezintă forma principală a creației monetare și cadrul primordial prin care are loc expansiunea masei monetare. De asemenea, un aport de pondere în creația monetara îl au și băncile comerciale, transformând activele monetare în instrumente de plată.

In cadrul sistemului bancar s-au inclus în timp și intermediari nemonetari care au ca funcții principale corelarea de economii sau acordarea de credite pe termen mijlociu și lung.

Specializarea băncilor a fost o tendință care s-a manifestat în interesul sistemului bancar o întreagă epocă. Separarea și independența băncilor specializate este și momentul delimitării sferei de competență și activitate a băncilor de depozit.

Criza economică din anii 1929-1933 care a afectat toate țările dezvoltate, dar mai cu seamă SUA prin crahul bancar, a impus o reglementare severă a regimului bancar. Astfel, statutul băncii de depozit a trebuit să fie bine conturat, instituindu-se un regim limitativ de control asupra instituțiilor de credit ce primesc depuneri și asupra modului de folosire a acestor resurse în procesul creditării.

In lume s-au delimitat cu claritate la un moment dat:

băncile comerciale (de depozit sau universale);

băncile specializate.

Evoluția sistemului bancar românesc în perioada 1995-2001 evidențiază următoarele aspecte:

gruparea băncilor după natura capitalului demonstrează reducerea la jumătate, în perioada 1995-2000, a numărului de bănci cu capital majoritar de stat, în paralel cu creșterea de peste 4 ori a băncilor cu capital majoritar străin, care ajung sa dețină 56% din numărul total al băncilor comerciale.

b) Cota de piață deținută de primele 3 bănci comerciale se situau, la jumătatea anului 2001, la nivelul de 58,27% , astfel: BCR cu 30% , BRD cu 16,73% și CEC cu 11,34%.

c) din punct de vedere al participațiilor străine la capitalul social al băncilor comerciale care funcționează în România, se remarcă pe primele locuri: Franța cu 33,01%; SUA cu 15,23% și Grecia cu 9,5%.

Băncile comerciale sunt caracterizate prin aceea că efectuează toate tipurile de operațiuni bancare (pe termen scurt și pe termen lung). Operațiunile de bază sunt reprezentate de constituirea de depozite și de acordarea de credite agenților economici.

Băncile comerciale sunt instituții financiare specializate atât în atragerea de resurse (constituirea de depozite ), și plasarea acestora prin acordarea de credite, cât și efectuarea plăților între titularii de cont, agenții economici.

Dacă inițial au mijlocit creditul comercial direct între agenții economici, în ultimii ani, produsele și serviciile bancare s-au diversificat foarte mult. Se manifestă o tendință de diminuare a deosebirilor dintre băncile comerciale și băncile de economii și dintre băncile de afaceri și băncile comerciale, evoluția acestora fiind îndreptată către tipul de bănci universale.

Băncile comerciale reprezintă și un centru de efectuare a plăților între titularii de cont, iar activitățile lor specifice sunt:

– atragerea disponibilităților monetare prin operativitate și condiții de depozitare avantajoase din punct de vedere al remunerării , lichidității , disponibilității și siguranței;

– acordarea de credite pe diferite termene;

– asigurarea unei circulații eficiente a mijloacelor și instrumentelor de plată;

– păstrarea în siguranță a valorilor;

– sporirea și diversificarea ofertei de servicii financiare pentru clienții persoane fizice și juridice.

Operațiunile pasive reprezintă pentru băncile comerciale operațiuni de constituire a resurselor și sunt evidențiate în pasivul bilanțului în urrnătoarele posturi:

depozite la vedere și la termen;

împrumuturi de la banca centrală și de la alte instituții financiare capital propriu.

Operațiunile active sunt operațiuni de utilizare a resurselor în scopul obținerii de profit, evidențiindu-se în activul bilanțier sub forma următoarelor posturi:

– numerar și rezerve în depozite la banca centrală;

– titluri de credit;

– active corporate și alte active .

Primul și ultimul post nu generează venituri dar constituirea lor este obligatorie, atât pentru asigurarea lichidității corespunzătoare, cât și pentru buna desfășurare a activității bancare .

Celelalte două posturi sunt importante pentru profitul și soliditatea băncilor.

Funcționarea sistemului de plăți are la bază un ansamblu de reglementări în care sunt implicate moneda, băncile comerciale, casele de compensare, banca centrală și alte instituții.

In prezent, derularea plăților are la bază tehnica compensării, scop pentru care s-au creat casele de compensație. Funcționarea lor se bazează atât pe existența unor acorduri între participanți, cât și a unor reglementări riguroase care asigură buna derulare a plăților și stabilirea poziției nete debitoare sau creditoare a fiecărui membru .

Circuitul instrumentelor de plată și efectuarea compensărilor implică prestări de servicii din partea băncilor și care presupune perceperea de tarife. De la o țară la alta apar diferențe în ceea ce privește tarifarea serviciilor bancare.

Mecanismul plăților se fundamentează pe încrederea ca activul financiar care funcționează ca mijloc sau instrument de plată va fi transferat în proprietatea beneficiarului de sumă la aceeași valoare și într-o formă acceptabilă de către acesta.

Utilizarea unui mijloc de plată pentru stingerea obligațiilor între părțile implicate într-o tranzacție nu este niciodată o operațiune lipsită de riscuri. Aceste riscuri pot fl diminuate prin respectarea plăților și transparență lor.

Finalitatea plății presupune :

a) onorarea rapidă a obligațiilor reciproce;

b) lichiditatea și soliditatea financiară a instituțiilor financiare .

Criteriul transparenței presupune ca plățile să fie structurate astfel încât participanții să fie de acord cu momentul în care tranzacțiile și plățile sunt fmalizate și cu perioada de timp cât acestea nu se finalizează.

O piață interbancară activă și eficientă reprezintă o condiție necesară pentru îmbunătățirea nivelului gestiunii lichidității la nivelul băncilor. Derularea și finalizarea plăților prin trasferul unor creanțe asupra băncii centrale reprezintă o modalitate de valorificare a solvabilității băncilor participante.

Distorsiunile din sectorul real, fluctuațiile ratelor dobânzilor, ale cursului de schimb al monedei naționale, precum și ale prețurilor de consum și-au pus amprenta asupra sectorului bancar românesc, influențând negativ performanțele financiare în anul 2000.

Nivelul de solvabilitate al băncilor a crescut în cursul anului 2001, de la 17.9 % la 23.8 % pe ansamblu sistemului bancar, dar se situează peste nivelul minim indicat de organismele internaționale pentru țările în tranziție (care este de 12%).

Se poate aprecia că reglementarea privind indicele de solvabilitate a stimulat băncile să-și îmbunătățească situația financiară prin modificarea structurii activelor, în sensul majorării elementelor de activ cu grad redus de risc.

1.2. Evoluția sistemului bancar român în perioada 2003-2004

Anul 2003 a fost un an deosebit pentru sistemul bancar românesc. În primul rând, creditul neguvernamental a înregistrat o creștere substanțială. În al doilea rând, urmare a noului sistem de clasificare a creditelor și de constituire a provizioanelor specifice de risc, profitabilitatea băncilor s-a redus. În al treilea rând, s-au creat premisele privatizării celei mai mari bănci din sistem, respectiv Banca Comercială Română.

De menționat și faptul că în anul 2003 nici o bancă nu a intrat în încetare de plăți sau i-a fost retrasă autorizația. În anul 2002, creditul intern neguvernamental înregistra 179.626,4 miliarde lei reprezentand 11,9 % din PIB, volumul total al creditelor acordate populației fiind de 20.897,9 miliarde lei, respectiv 11,6 % din creditul neguvernamental.

Anul 2003, o dată cu reducerea inflației a dus și la menținerea tendinței de reducere a dobânzilor, ceea ce a condus la accesibilitatea creditelor pentru populație, în special cele în lei, la care nivelul dobânzii a coborat în intervalul 20 – 25 %. Un alt element care a favorizat reducerea dobânzii la creditele în lei a fost diminuarea nivelului rezervelor minime obligatorii în lei de la 22 % la 18 % începând cu luna noiembrie 2002.

Creșterea creditului pentru populație a fost favorizată și de intrarea noului Regulament de clasificare a creditelor și de constituire a provizioanelor specifice de risc, în sensul că persoanele fizice la prima acordare de credit sunt considerate a avea performanță financiară A, deci creditul este clasificat „standard” atâta timp cât serviciul datoriei este bun.

Totodată politica de finanțare a deficitului bugetar preponderent din surse externe, cât și dobânda mai mică oferită de B.N.R. pentru atragerea excedentului de lichiditate au lipsit băncile comerciale de alternative de plasament profitabile, ceea ce a favorizat creșterea creditului de retail. B.N.R. a intervenit abia în luna august pentru creșterea dobânzii de referință. În aceste condiții creditul neguvernamental a atins la finele anului 2003, 305.482 miliarde lei ceea ce înseamnă o creștere, în termeni nominali de 69,8 % iar în termeni reali de 48,8 %.

Ponderea creditului neguvernamental în PIB a crescut în anul 2003, ajungând la 16,1 %, ceea ce arată un grad de intermediere bancară redus dacă îl comparăm cu Cehia care încă din 2001 înregistra 45 %, Ungaria 34 %, Slovenia 40 %, Slovacia 36 %, Estonia 50,4 %, Bulgaria 15 % și Polonia 29 %. Media înregistrată în țările din zona euro este aproape 120 % din PIB. Totuși, chiar dacă redusă în PIB, ponderea creditului neguvernamental a crescut în total active până la 48,6 % față de 37,6 % la sfarșitul anului 2002. Această creștere s-a datorat creșterii creditelor acordate persoanelor fizice la aproape 25 % din total credit neguvernamental, ceea ce înseamnă o creștere de peste 3,5 ori față de 2002, respectiv 74.590 miliarde lei.

1.2.1. Profitabilitatea bancară

În anul 2002, sistemul bancar a înregistrat un nivel al profitului net de 12.732 miliarde lei, în creștere cu circa 18 % față de anul 2001, ceea ce înseamnă menținerea în termeni reali a profitului ca un semnal de intensificare a competiției, băncile fiind nevoite să-și ajusteze marjele de profit pentru a-și păstra sau consolida poziția de piață.

În ceea ce privește rentabilitatea economică, ROA a scăzut în 2002 față de 2001 de la 3,1 % la 2,7 %14 deoarece în această perioadă activele bancare totale au crescut cu 35,8 % de la 352.146,4 miliarde lei la 478.192,1 miliarde lei.

Spre deosebire de anii 2001 și 2002, în anul 2003 s-a aplicat un nou regulament pentru clasificarea creditelor și constituirea provizioanelor specifice de risc de credit care a introdus drept criterii pe lângă serviciul datoriei și inițierea de proceduri judiciare, stabilirea performanței financiare a împrumutatului.

Acest nou regulament nu a influențat clasificarea creditelor pentru persoane fizice, acestea fiind considerate ca având performanță financiară A, deci, în situația unui serviciu al datoriei corespunzător, nu se constituie provizioane și în consecință profitul nu este afectat.

Influența acestui regulament s-a reflectat asupra creditelor acordate persoanelor juridice, unde băncile au fost nevoite să-și selecteze clienții, să reanalizeze garanțiile și să-și reconsidere provizioanele constituite la finele anului 2002.

Un alt factor care a influențat negativ profitabilitatea sectorului bancar în 2003 a fost și reducerea diferenței dintre dobânda activă și cea pasivă pe fondul scăderii inflației, iar nivelul înalt al rezervelor minime obligatorii de 18 % pentru resursele atrase în lei și 25 % pentru resursele atrase în valută nu a făcut decât să reducă această diferență.

Un alt aspect important este și faptul că, deși calcularea profitului pe baza standardelor internaționale de contabilitate va intra în vigoare la 1 ianuarie 2005, 7 bănci au efectuat-o deja pentru anul 2003, ceea ce, eliminând efectul inflației, a redus profitul acestor bănci.

Cu toate acestea, datorită creșterii ponderii creditelor neguvernamentale în total active, și în special a creditelor pentru persoane fizice, profitul realizat de sistemul bancar în 2003 a fost de 14.769 miliarde lei, ceea ce reprezintă o creștere de 16 % față de 2002, deci o creștere în termeni reali de aproape 2 %.

Totuși, dacă luăm în considerare faptul că la sfârșitul anului 2003, volumul total al activelor bancare a ajuns la 629.081 miliarde lei, în creștere cu 31,5 % față de 31 decembrie 2002, este clar că rentabilitatea economică a sistemului bancar s-a redus cu peste 10 % ajungând la 2,4 %.

În ceea ce privește rentabilitatea financiară, ROE a scăzut de la 21,8 % în 2001 la 19,7% în 2002 ajungând la 17,7% în decembrie 2003.

1.2.2. Ecartul între dobânzi și procesul de economisire

Anul 2003 a însemnat reducerea marjei dobânzilor la creditele și depozitele în lei până spre 13 %.

În ciuda concurenței, aceste marje nu au scăzut deoarece în partea a doua a anului inflația a fost mai mare (5,7 % în primul semestru și 7,9 % în semestrul al doilea). Totodată a existat o cerere permanentă de credite iar lichiditatea existentă pe piață a forțat B.N.R. să crească dobânda de intervenție până la 21,25 %, ceea ce a asigurat plasamente avantajoase pentru bănci.

Dacă pentru plasamente reducerea dobânzilor active până spre 23 – 24 % a avut un efect favorabil, nu același lucru se poate spune despre reducerea dobânzilor pasive până spre 10 – 11 % asupra economiilor populației în lei, care a înregistrat un declin de 1,8 % în termeni reali în 2003 față de 2002.

Astfel, volumul economiilor populației în 2003 a fost de circa 185.850 miliarde lei din care 99.585 miliarde economii în lei și 86.265 miliarde lei economii în valută, iar ale agenților economici circa 243.730 miliarde lei.

Se poate observa că ritmul creditării a depășit ritmul economisirii, ponderea creditelor acordate clientelei în total economii crescând de la 47,1 % în 2001 la 51,2 % în 2002, ajungând la 71 % în decembrie 2003, după ce atinseseră un vârf de 73 % în noiembrie 2003.

Nivelul economisirii populației a fost mai redus și datorită dobânzilor foarte mici la depozitele în valută, de sub 4 %, precum și creșterii consumului.

Referitor la politica de dobânzi a B.N.R. în 2003, aceasta a avut ca obiectiv atingerea țintei de inflație propusă de 14 %.

Astfel B.N.R. a fost interesată de menținerea unor dobânzi pasive ridicate pentru atragerea economiilor în lei ale populației pentru ca acestea să nu se îndrepte spre valută sau spre bunuri din import. Pe de altă parte, menținând nivelul ridicat al rezervelor minime obligatorii neschimbat, B.N.R. nu a stimulat creditarea, băncile fiind obligate să mențină nivele ridicate ale dobânzilor active.

În ciuda acestei politici a B.N.R., M.F.P. neoferind posibilitatea unor plasamente rentabile, creditul neguvernamental a crescut foarte mult. În această situație, pentru a tempera creditarea, B.N.R. a majorat dobânda de referință până la 21,25 % în noiembrie 2003 (după ce aceasta scăzuse în timpul anului până la 17,4 % în luna aprilie, față de 20,4 % în decembrie 2002) pentru a oferi băncilor comerciale plasamente alternative atractive. De exemplu prima majorare cu 1 % a dobânzii de referință în 16 august 2003 a dus la atragerea din piață a circa 13.500 miliarde lei. Și în anul 2002 B.N.R. fusese nevoită să practice așa numita sterilizare ajungând la o medie zilnică a depozitelor atrase de la bănci de 63.602 miliarde lei în decembrie și tot datorită, în principal, deciziei M.F.P. de a se refinanța foarte puțin de pe piața internă.

1.2.3. Modificarea și completarea Legii bancare

Anul 2004 a debutat cu un mare semn de întrebare: ce efect vor avea noile norme privind reglementarea condițiilor de creditare a persoanelor fizice intrate în vigoare la 1 februarie 2004.

Deși, inițial, băncile comerciale au criticat apariția acestor norme considerandu-le un atac la adresa sectorului sănătos al creditării, ele nu s-au așteptat la efectele imediate atât de serioase care au avut loc în prima lună de aplicare.

Dar să prezentăm pe scurt principalele constrângeri:

– ratele de plătit pentru un credit de consum, respectiv principalul și dobânda, să reprezinte cel mult 30 % din veniturile nete ale solicitantului și ale familiei sale, calculate ca diferență între veniturile totale și alte angajamente declarate pe proprie răspundere;

– necesitatea unor garanții reale și/sau a unui girant/garanții personale pentru credite de nevoi personale;

– necesitatea achitării unui avans de minim 25 % sau a unui girant/garanții personale pentru credite având ca destinație achiziționarea de bunuri;

– valoarea unui credit ipotecar nu poate depăși 75 % din valoarea imobilului pentru achiziționarea căruia se solicită creditul și/sau din valoarea devizului estimativ;

– ratele de plătit pentru un credit ipotecar, să reprezinte cel mult 35 % din veniturile nete ale solicitantului și ale familiei sale, calculate ca diferență între veniturile totale și alte angajamente declarate pe proprie răspundere.

Aceste prevederi au avut ca urmare o diminuare cu 30 % a vânzărilor la produsele electrocasnice datorat poate mai mult unui efect psihologic, deoarece, deocamdată, numai băncile s-au supus reglementărilor B.N.R., nu și magazinele sau societățile de credit care nu au voie să atragă depozite dar pot împrumuta bani de la bănci.

Creditul de retail s-a redus în luna februarie 2004 la 548 miliarde lei față de 3.639 miliarde lei în luna ianuarie 2004. De altfel, în primele două luni ale anului creditul neguvernamental a crescut cu 8.707 miliarde lei ceea ce reprezintă 41,5 % din media lunară de creștere a creditului neguvernamental în 2003.

Aplicarea acestor norme au avut sau vor avea următoarele efecte:

1. Inițierea unui act normativ de către Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului (A.N.P.C.) în colaborare cu B.N.R. care va obliga societățile comerciale la transparență totală, respectiv obligativitatea anunțării tuturor condițiilor și costurilor aferente unui credit.

2. Dezvoltarea pieței leasingului ca urmare a unor condiții de finanțare mai permisive respectiv avans mai mic decât la creditul pentru autoturisme și valoarea maximă permisă a ratei mai mare la același venit lunar.

3. Dezvoltarea pieței asigurărilor care deja a avut un an foarte bun în anul 2003, în special acei asigurători care au avut relații strânse cu băncile.

De exemplu, Asiban, societate de asigurări și reasigurări la care sunt acționari B.C.R., B.R.D. – Groupe Société Générale, C.E.C. și Banca Transilvania, a realizat în 2003 o creștere a cifrei de afaceri de la 15 milioane dolari S.U.A. la 44 milioane dolari S.U.A., iar B.C.R. Asigurări a înregistrat în 2003 un volum de prime brute subscrise de 22 milioane dolari S.U.A. față de 6 milioane dolari S.U.A. în 2002.

Pe total piața asigurărilor a crescut cu peste 40 % anul trecut până la 720 milioane dolari S.U.A., față de 498 milioane dolari S.U.A. în 2002.

Deși normele dau posibilitatea luării în calcul a veniturilor întregii familii, problema apare din faptul că fie nu toți membrii familiei locuiesc la aceeași adresă, fie nu sunt de acord să fie solidari cu solicitantul principal la plata ratelor.

O soluție găsită a fost prelungirea unor termene de rambursare până la maximul permis de tipul de credit respectiv.

La finele anului 2003, Parlamentul României a aprobat Legea nr. 485 privind modificarea și completarea Legii bancare nr. 58/1998 care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 876 din 10 decembrie 2003.

Noua Lege privind activitatea bancară armonizează legislația românească cu cea europeană, clarifică unele noțiuni și prevederi din Legea nr. 58/1998 și include organizațiile cooperatiste de credit, instituțiile emitente de monedă electronică și casele de economii pentru domeniul locativ.

Vom prezenta în cele ce urmează principalele prevederi ale Legii privind activitatea bancară și implicațiile pentru sistemul bancar:

a) se lărgește aria activităților permise astfel:

– închirierea de bunuri mobile și imobile către terțe părți, cu condiția ca valoarea bunurilor închiriate să nu depășească 5 % din fondurile proprii ale băncii și ca totalul veniturilor astfel obținute să nu depășească 5 % din totalul veniturilor băncii, mai puțin veniturile obținute din aceste operațiuni;

– operațiuni de leasing financiar vor putea fi desfășurate în mod direct începând cu data aderării României la Uniunea Europeană;

– intermediere, în condițiile legii, în oferta de valori mobiliare și alte instrumente financiare, prin subscrierea și plasamentul acestora sau prin plasament și prestarea de servicii aferente;

– acordarea de consultanță cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri și alte aspecte legate de aceasta, consultanță și prestare de servicii cu privire la fuziuni și achiziții de societăți comerciale;

– administrarea de portofolii ale clienților și consultanță legată de aceasta;

– prestarea de servicii privind furnizarea de date și referințe în domeniul creditării cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la obligația păstrării secretului profesional.

Această lărgire a activităților va fi benefică pentru bănci deoarece va permite creșterea veniturilor din taxe și comisioane, reducând dependența de riscul dobânzii;

b) secretul bancar devine mai puțin strict în sensul relaxării condițiilor cerute de lege pentru admisibilitatea cererilor de date.

Astfel, spre deosebire de vechea prevedere, băncile vor furniza informații de natura secretului profesional la solicitarea scrisă a procurorului, fiind suficientă existența cauzei penale și nu punerea în mișcare a acesteia care de multe ori ca să înceapă avea nevoie de datele din bancă pentru a dovedi vinovăția. Totodată băncile pot furniza informații de natura secretului profesional atunci când banca justifică un interes legitim, ceea ce înseamnă că băncile pot comunica între ele date despre clienții răi platnici;

c) restricții privind cerințe de capital în sensul că băncile nu vor mai putea utiliza reevaluarea aportului în valută la capitalul social ca o modalitate de majorare a acestuia. Prin această măsură orice majorare de capital va reprezenta o capitalizare reală a băncilor. Partea cea mai neplăcută pentru sistemul bancar este modificarea Articolului 43 din Legea bancară nr. 58/1998 în sensul eliminării posibilității de a repartiza 20 % din profitul contabil determinat înainte de deducerea impozitului pe profit pentru constituirea unui fond de rezervă până când fondul astfel constituit egalează capitalul social, apoi, maxim 10 %, până în momentul în care fondul a ajuns la de două ori mai mare decât capitalul social. În această situație, băncilor li se aplică prevederile din Legea societăților comerciale în sensul că băncile pot constitui un fond de rezervă de maxim 20 % din capitalul social, prelevând anual un procent de 5 % din profitul brut.

Împăcându-se cu această prevedere europeană dar adoptată cam devreme, Asociația Română a Băncilor s-a adresat în 17 februarie 2004 Ministerului Finanțelor Publice solicitând ca la închiderea exercițiului financiar 2003 să se aplice prevederile Legii bancare nr. 58/1998, iar surplusul de fond de rezervă deja constituit să nu fie diminuat și să fie utilizat potrivit destinațiilor prevăzute de reglementările legale, una din acestea fiind majorarea capitalului social.

Conform prevederilor B.N.R., în luna mai 2004, capitalul social minim trebuie să fie 350 miliarde lei. Această cerință a A.R.B. era absolut necesară, deoarece au fost zvonuri care prevesteau posibilitatea ca acest surplus să fie considerat profit și să fie impozitat, ceea ce ar fi dus la o decapitalizare serioasă a băncilor.

Tot la acest capitol a mai intervenit o modificare în ceea ce privește rezerva generală de risc care se reduce de la 2 % la 1 % cu precizarea că acest procent nu se mai aplică la volumul creditelor aflate în sold ci la toate activele purtătoare de riscuri specifice activității bancare în conformitate cu reglementările B.N.R.;

d) modificările privind cerințele prudențiale cu referire la indicatorul de solvabilitate și la participații. Astfel, în determinarea indicatorului de solvabilitate, B.N.R. poate recunoaște diminuarea riscului de credit în cazul încheierii de către bancă a unor contracte de compensare a creanțelor și obligațiilor reciproce, în două situații de principiu:

– contracte bilaterale prin care părțile stipulează că în cazul imposibilității unei părți de a-și onora obligațiile asumate, obligațiile reciproce inițiale, chiar neajunse la scadență, se sting automat, fiind înlocuite de o nouă obligație, astfel încât o singură sumă netă rezultată din compensarea obligațiilor inițiale va fi datorată de partea debitoare;

– alte contracte bilaterale de compensare; operațiunile și condițiile în care B.N.R. recunoaște diminuarea riscului de credit și modalitatea de calcul al acestuia vor fi stabilite prin reglementări emise de B.N.R. Referitor la cerințele prudențiale privind participațiile unei bănci, modificările aduse relaxează restricțiile anterioare, astfel:

nici o participație nu poate depăși 15 % din fondurile proprii ale

băncii (față de 10 % în vechea reglementare);

nici o participație nu va depăși 20 % din capitalul social al entității respective sau, după caz, din valoarea totală a titlurilor de natură participativă emise de aceasta;

valoarea totală a participațiilor la mai multe entități nu poate depăși 60 % din fondurile proprii ale băncii (50 % în vechea reglementare).

Reține atenția faptul că față de redactarea veche a textului, limitarea participației în capitalul social nu mai este valabilă decât pentru entitățile nefinanciare, deci băncile pot deține integral societăți de leasing, asigurări și alte societăți financiare și de credit. Totodată este necesară aprobarea prealabilă a B.N.R. pentru achiziționarea oricărei participații, astfel:

– la instituții de credit, instituții financiare, de asigurări sau alte asemenea care, conform reglementărilor aplicabile, intră în perimetrul de consolidare a conturilor;

– în valoare de cel puțin 10 % din fondurile proprii ale băncii, dacă achiziția vizează titluri de natură participativă necotate pe o piață reglementată;

– având o valoare cuprinsă între 10 % și 15 % din fondurile proprii dacă achiziția vizează titluri de natură participativă cotate.

e) modificări privind evidențierea creanțelor în afara bilanțului și executarea garanțiilor care în noul text de lege sunt mai favorabile băncilor. Astfel, legiuitorul menționând prevederea conform căreia „contractele de credit bancar, precum și garanțiile reale și personale, constituite în scopul garantării creditului bancar constituie titluri executorii”, precizează mai corect momentul evidențierii în afara bilanțului a creanțelor restante și anume de la data inițierii unei proceduri judiciare față de un debitor. Vechea prevedere cerea o hotărâre judecătorească pentru investirea contractului de credit cu formula executorie ceea ce însemna calcularea de noi dobânzi care însemnau un profit artificial și plata impozitului aferent până la obținerea hotărârii și constituirea provizioanelor specifice de risc. Un alt fapt pozitiv este și acela că într-un act normativ se menționează clar prioritatea garanțiilor constituite în garantarea creditului, dacă s-au îndeplinit formalitățile de publicitate, față de orice terț, inclusiv statul, ale cărui creanțe și garanții au îndeplinit ulterior aceste formalități;

f) alte modificări se referă la creșterea pragului pentru acționarii semnificativi de la 5 % la 10 % din capitalul social, la introducerea supravegherii pe bază consolidată și creșterea atribuțiilor Comisiei de supraveghere precum și reguli noi privind lichidarea voluntară.

1.2.4. Procesul de privatizare al BCR

Într-un sondaj realizat de B.N.R. în cadrul comunității bancare și dat publicității în luna ianuarie 2004, la întrebarea „Ce factori își vor pune amprenta asupra evoluției sistemului bancar în prezent ?” majoritatea responsabililor au considerat că privatizarea este factorul cu cea mai mare influență. Pe termen mediu aceeași respondenți au considerat că achizițiile și fuziunile vor reprezenta factorul cu cea mai mare influență, ceea ce va însemna o concentrare a pieței bancare și reducerea numărului de bănci.

Alegerea factorului privatizare înseamnă de fapt schimbarea structurii acționariatului la Banca Comercială Romană care reprezintă aproape o treime din sistemul bancar după cota de piață. Procesul de privatizare al băncii a demarat propriu-zis în anul 2000 după ce grupul financiar Merill Lynch a fost ales consultant pentru privatizare. Prin Hotărârea Guvernului nr. 326/2001 a fost stabilită componența Comisiei de privatizare, iar prin Hotărârea Guvernului nr. 1017 publicată în Monitorul Oficial nr. 659 din 19 octombrie 2001 s-a aprobat strategia de privatizare cu selectarea unui investitor strategic care să achiziționeze 51 % din capitalul băncii.

Deși și-au manifestat intenția nume sonore în lumea bancară internațională ca ING Group Olanda și HVB Germania, în final au rămas doi pretendenți: grupul Eulia din Franța și OTP din Ungaria, amândouă reprezentând instituții de economii dar nefiind agreate datorită capitalului majoritar de stat. Ulterior OTP a achiziționat a doua bancă din Bulgaria.

După ce în primăvara anului 2002 ING Group Olanda a declarat că dorește să achiziționeze B.C.R. indiferent de preț ceea ce a îndepărtat alți doritori importanți, s-a retras invocând un an cu rentabilitate scăzută care îl obligă să-și schimbe strategia de investiții.

Nici schimbarea consultantului pentru privatizare în 2002, fiind aleasă firma Daiwa Securities în detrimentul lui JP Morgan care ieșise al doilea după Merill Lynch la prima licitație, nu a reușit găsirea unui investitor strategic.

Economia internațională fiind încă în recesiune nu a fost o perioadă propice pentru finalizarea procesului de privatizare, Guvernul schimbând strategia de privatizare dintr-o privatizare cu un investitor strategic într-un proces demarat cu investitori instituționali.

Astfel Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.E.R.D.) și Corporația Financiară Internațională a Băncii Mondiale (I.F.C.) s-au arătat interesate să achiziționeze 25 % plus 2 acțiuni din B.C.R. Tranzacția s-a semnat pe 4 noiembrie 2003 și a însemnat pentru statul român posibilitatea încasării sumei de 222 milioane dolari S.U.A., prețul pe acțiune fiind 1,13 dolari S.U.A., capitalul social al B.C.R. fiind de 7.924 miliarde lei.

Tranzacția cu B.E.R.D. și I.F.C. dă posibilitatea statului român să răscumpere acțiunile vândute dacă între timp un investitor strategic dorește să achiziționeze 51 % din bancă.

Condiția pusă de cei doi investitori este ca statul să răscumpere acțiunile după 2006 chiar dacă nu există investitorul strategic sau mai devreme dacă banca nu aplică în conduita sa cele mai bune practici internaționale. Pentru a menține capitalizarea băncii cei doi acționari au propus ca dividendele pentru 2004 să fie distribuite pe baza profitului net rezultat din aplicarea Standardelor Internaționale de Contabilitate care în Romania se vor aplica de la 1 ianuarie 2005. De menționat că în 2002 diferența dintre profitul net calculat pe baza standardelor romanești și cel pe baza standardelor internaționale a fost de 65 milioane dolari S.U.A., respectiv 164 milioane dolari S.U.A. față de 99 milioane dolari S.U.A. calculat pe baza standardelor internaționale.

O cerință prioritară a celor doi investitori a fost separarea managementului executiv de cel deliberativ și de supraveghere conform principiilor de guvernanță corporativă precum și garanția statului pentru preluarea tuturor debitelor care ar putea rezulta din viitoare litigii cu terții, în special cele provenite din absorbția Bancorex.

Având în vedere faptul că încheierea negocierilor cu B.E.R.D. și I.F.C. și implicit cu asociația salariaților din bancă până la sfârșitul lunii martie 2004 reprezenta o condiție pentru încheierea noului Acord stand-by de supraveghere preventivă negocia cu F.M.I., Guvernul a emis Ordonanța de Urgență nr. 18 pentru finalizarea vânzării unor pachete de acțiuni ale B.C.R. către B.E.R.D. și I.F.C. precum și către Asociația salariaților B.C.R., publicată în Monitorul Oficial nr. 317 din 9 aprilie 2004.

OUG nr. 18 confirmă toate clauzele negociate cu B.E.R.D. și I.F.C. și stabilește structura noilor organe de conducere respectiv Consiliul de supraveghere format din 7 membri și Comitetul Executiv format din 6 membri. Noutatea este că membrii Comitetului Executiv sunt aleși dintre salariații băncii și nu pot face parte din Consiliul de Supraveghere unde toți membrii sunt din afara băncii.

Altă noutate o reprezintă existența unui Comitet de Remunerare la nivelul Consiliului de Supraveghere în afara celui de audit și conformitate prevăzut de normele B.N.R. Acest comitet, format din membrii ai Consiliului de Supraveghere va urmări politica de salarizarea a băncii și în special remunerarea și beneficiile conducerii băncii și a directorilor executivi.

Ordonanța clarifică și situația litigiilor prezente și viitoare în legătură cu activitatea desfășurată de Bancorex, acestea fiind preluate de A.V.A.B., inclusiv suportarea cheltuielilor de judecată.

Referitor la salariații băncii aceștia pot dobândi acțiuni la un preț negociat de 10.350 lei/acțiune față de 10.000 lei valoarea nominală, dar numai după efectuarea de către B.E.R.D. și I.F.C. a plății prețului acțiunilor cumpărate. Acțiunile cumpărate de salariați nu pot fi înstrăinate sau grevate de sarcini până la privatizarea băncii cu un investitor strategic sau până la vânzarea acțiunilor de către B.E.R.D. și I.F.C. ca urmare a exercitării opțiunii de vânzare.

În 23 aprilie 2004 a avut loc A.G.A. de prefinalizarea a privatizării care a ales organele de conducere. Președinte al Consiliului de Supraveghere a fost ales Florin Georgescu, iar președinte executiv Nicolae Dănilă.

În prezent banca trece printr-un amplu proces de structurare a instituției conform cu cele mai bune practici din domeniu, iar salariații se pregătesc să devină acționari în limita a 8 % din capitalul social în cadrul celei de a doua etape a procesului de privatizare.

Strategia de privatizare a BCR presupune vânzarea, prin metode diferite, către categorii diferite de investitori, a pachetului de acțiuni deținute de stat și gestionate de APAPS, reprezentând 79% din capitalul social după cum urmează:

(i)  20% plus două acțiuni din capitalul social total al BCR către investitorii instituționali BERD și IFC prin negociere directă, fără selecție de oferte;

(ii)  până la 8% din capitalul social total al BCR către Asociația Salariaților BCR (salariați BCR, membrii ai Consiliului de administrație, pensionari cu ultimul loc de muncă la BCR), prin negociere directă și fără selecție de oferte, la un preț minim de 10.000 lei pe acțiune;

(iii)  pachetul majoritar de cel puțin 51% din capitalul social total al BCR, fie către un investitor strategic, respectiv o institituție financiar-bancară internațională reputată, fie către un grup de investitori strategici din care face parte cel puțin o astfel de instituție, prin negociere, cu selecție de oferte; prețul minim pe acțiuni va fi cel puțin egal cu cel prevăzut pentru răscumpărarea acțiunilor de la BERD și IFC.

1.3. Creditul, componentă importantă a plasamentului bancar

1.3.1. Creditul și dobânda: concept, trăsături

Pentru definirea creditului, este necesară prezentarea a trei opinii care s-au conturat cu privire la acest concept, respectiv:

– creditul ca încredere;

– creditul ca expresie a relațiilor de redistribuire;

– creditul ca formă a relațiilor de schimb.

Definirea completă a creditului poate fi realizată prin luarea în considerare și corelarea acestor trei abordări, ceea ce poate duce la următoarea formulare: „Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relații de repartiție a unei părți din PIB sau din venitul național, prin care se mobilizează și se distribuie disponibilitățile din economie și se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital și al realizării unor obiective ale politicii economice”.

În esență, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare actuale contra unei valori monetare viitoare.

Pentru evidențierea funcțiilor și caracteristicilor creditului, este necesară prezentarea elementelor incluse în relațiile de credit, astfel:

– participanții la raportul de credit;

– promisiunea de rambursare;

– scadența;

– dobânda (prețul creditului).

Participanții la raportul de credit, creditorul și debitorul sunt denumiți în literatura de

specialitate cu termenul „subiecte ale raportului de credit”.

Analiza participanților la raportul de credite evidențiază marea diversitate a acestora și dimensiunile ample ale creditării. Dacă se procedează la gruparea în trei categorii principale a creditorilor și debitorilor, se disting: populația; statul, agenții economici.

Agenții economici dețin o importantă poziție în rândul creditorilor, în cazul în care obțin rezultate financiare pozitive, pentru care caută cele mai eficiente modalități de plasare pe piața monetară sau de capital. Disponibilitățile monetare degajate de întreprinderi se constituie în resurse de creditare a activităților unităților deficitare, fie în mod direct, fie prin intermediul băncilor și al altor instituții financiare.

Potențialul de economisire, implicit de creditare al întreprinderilor poate fi evidențiat prin analiza disponibilităților în depozite la termen și ale portofoliilor de titluri deținute ca participații la capitalul social al altor agenți economici și ca subscriptori la titlurile emise de stat. Pentru anul 1998 valoarea depozitelor la termen în lei a agenților economici din România s-a situat la 5498 mild. lei, iar valoarea depozitelor în valută a reprezentat 1637 mild. lei, constituindu-se într-o sursă importantă de creditare a economiei.

Populația participă la procesul de creditare în dublă calitate, de creditor și debitor, remarcându-se prin rolul important în asigurarea resurselor de creditare. Pentru anul 1998, de exemplu, potențialul de economisire al populației, reflectat în volumul depozitelor în lei și valută, l-a depășit pe cel al agenților economici.

Astfel, depozitele în lei ale populației s-au situat la 30966 mild. lei, iar cele în valută la 10895 mild. lei. O asemenea tendință este specifică și țărilor dezvoltate, unde aportul populației la formarea resurselor de creditare este aproximativ egal cu cel al întreprinderilor.

Participarea statului în calitate de creditor nu poate fi analizată decât în situația înregistrării de excedente bugetare și a disponibilizării în economie a unor importante sume, dirijate către sistemul asigurărilor și protecției sociale ori către alte destinații. În schimb, calitatea de debitor a statului este bine definită în toate economiile contemporane, ca urmare a înregistrării de deficite bugetare. Nivelul datoriei publice, rezultat al îndatorării interne și externe a statelor depășește în unele cazuri nivelul PIB, după cum dovedesc datele următoare: în anul 1997, ponderea datoriei publice în PIB se situa la 130,6% în Belgia, 110,6% în Grecia, 123,4% în Italia, 70,2% în Danemarca, 56,4% în Franța, 78,7% în Olanda etc.

Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa, la scadență, valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda, ca preț al creditului. Datorită unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe, debitorul se poate afla în incapacitate de plată, sau poate întârzia plata sumelor ajunse la scadență. Din acest motiv, este necesar, ca la nivelul creditorului să se adopte măsurile necesare pentru prevenirea și eliminarea riscului de nerambursare, printr-o analiză temeinică a solicitantului de credite, din mai multe puncte de vedere: poziția pe piața internă și în cadrul ramurii, situația financiară, gradul de îndatorare, forma juridică și raportul cu ceilalți participanți pe piață. Strâns legată, și decurgând din promisiunea de rambursare apare garantarea creditului.

Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora. În funcție de natura elementelor care constituie obiectul garanției, se poate face distincție între garanția reală și garanția personală.

Garanția reală are la bază garantarea sau „gajarea” creditului cu valori materiale, prin a căror valorificare se pot obține sumele necesare achitării creditului. O formă distinctă de garantare reală o constituie ipoteca, actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare. Garanția personală reprezintă angajamentul luat de o terță persoană de a plăti suma ajunsă la scadență, în cazul incapacității de plată a debitorului.

Cea mai adecvată formă de garantare a creditelor o constituie garantarea financiară, fapt care este posibil prin asigurarea în viitor a unor fluxuri de venituri suficiente pentru acoperirea cheltuielilor legate de rambursarea creditului și dobânda aferentă. În acest scop, se procedează la garantarea creditului cu elementele patrimoniale ale debitorului (active fixe și circulante). În practică se utilizează metoda garantării creditelor pe seama portofoliului de efecte comerciale deținute de agentul economic solicitant de credite.

Scadența sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferit în funcție de particularitățile sectorului de activitate și de nivelul eficienței activității beneficiarilor de credite. Astfel, există o diversitate a termenelor scadente, de la 24 ore (în cazul pieței interbancare) până la durate medii și lungi (20 sau 30 ani) în cazul împrumuturilor obligatare. Între scadență și modul de rambursare al creditului se poate stabili o corelație, astfel: creditele pe termen scurt sunt rambursabile integral la scadență, în timp ce creditele pe termen mijlociu și lung implică rambursarea eșalonată.

Dobânda reprezintă o caracteristică a creditului și constituie, după cum se desprinde din literatura de specialitate, prețul capitalului utilizat, sau „chiria”, pe care o plătește debitorul pentru dreptul care i se acordă, cel de a folosi capitalul împrumutat. În general, nivelul dobânzii se corelează cu rata profitului obținută de întreprinzător. Cuantificarea dobânzii se realizează prin utilizarea ratei dobânzii, care se constituie într-un instrument de influențare a cererii și ofertei de credite.

Un nivel redus al ratei dobânzii antrenează o cerere sporită de credite, ceea ce determină efecte favorabile asupra producției și economiei, după cum un cost ridicat al creditelor, respectiv o rată a dobânzii ridicată, generează diminuarea cererii de credite. Luarea în considerare a ratei inflației, comparativ cu rata dobânzii utilizată în contractul de credit, conduce la constatarea faptului, că în perioadele cu inflație sporită, creditele constituie pentru debitori o modalitate perfectă de finanțare. În funcție de același element, inflația, se utilizează în raporturile de credit, două tipuri de dobândă: fixă și variabilă. Dobânda fixă este stabilită în contractul de credit și este valabilă pe întreaga durată a creditului. Dobânda sensibilă (variabilă) se modifică periodic în funcție de presiunile inflaționiste și de evoluția nivelului dobânzii pe piață. Pentru conturile curente ale clienților se calculează atât dobânda debitoare, cât și dobânda creditoare, ca preț plătit de client, sau de bancă, pentru utilizarea unei anumite sume.

Dobânda poate fi definită ca reprezentând o formă de remunerare a creditului de către debitor, pentru folosirea capitalului împrumutat. Astfel, dobânda poate fi privită ca „preț” al capitalului împrumutat și poate fi analizată atât ca mărime absolută cât și în mărime relativă (sub formă de rată procentuală).

1.3.2.Importanța creditului bancar în procesul de finanțare a economiei

Pentru majoritatea angajaților din băncile comerciale, creditarea reprezintă sufletul activității bancare. Creditele sunt principalele active ale unei bănci și generează cea mai mare parte a veniturilor din exploatare. Ofițerii de credit sunt printre cei mai importanți salariați ai băncii, în timp ce politicile de creditare influențează ritmul creșterii economice la nivel local și național și tipul de activități ce se dezvoltă.

În mod tradițional, mare parte dintre conducătorii din bănci provin dintre salariații care au lucrat în activitatea de creditare.

La începutul anilor ’90, a existat tendința acordării unui volum important de credite, având în vedere și faptul că alte produse și servicii bancare nu erau dezvoltate și dobânda activă era principalul venit al băncilor. Din păcate, multe dintre aceste credite au avut un risc ridicat pentru bănci, ceea ce, fie a dus la unele falimente bancare, fie a zdruncinat puternic altele.

În afară de ponderea creditelor în total active, un alt fenomen a fost și modul în care a avut loc procesul de creditare. Agenții economici, rămași puternic decapitalizați după 1989, aveau nevoie de credite pe termen lung care să suplinească lipsa de fond de rulment. Băncile au fost reticente față de acordarea de astfel de credite și au acordat în schimb credite pe termen scurt din categoria celor de capital de lucru. Aceste credite, destinate să acopere necesarul de fond de rulment, respectiv diferența între activele circulante și pasivele stabile (surse atrase pe termen scurt) au finanțat în unele cazuri și activele fixe care nu au avut surse de acoperire pe termen lung

la nivelul necesarului.

Având în vedere acest fapt, cât și lipsa unei destinații precise și ușor de urmărit, din aceste credite s-au făcut tot felul de plăți, precum plăți de dobânzi , rambursări de credite pe obiect, taxe și impozite, astfel că o parte dintre aceste credite nu au fost rambursate niciodată și au fost reînnoite permanent prin acte adiționale, agenții economici nereușind, în această perioadă, o capitalizare care să acopere necesarul de fonduri.

Această situație a dus la o îmbătrânire a portofoliului de credite care nu a mai acționat ca un factor de creștere economică, la o decapitalizare și mai accentuată a unor agenți economici prin dobânzile plătite de aceștia și a menținut băncile legate de clienții cu probleme.

În mod normal, la preluările care s-au efectuat la datoria publică, aceste credite nu trebuiau incluse, neavând destinația cerută de actele normative. Au fost cazuri când, deși agentul economic avea investiții sistate sau producție destinată unor investiții sistate, recunoscute de legiuitor ca având cauze obiective, singurele credite de care dispunea acesta erau cele pentru capital de lucru.

Au existat situații și când creditele acordate pe obiect au fost rescadențate, reeșalonate, s-au acordat alte credite pentru rambursarea lor și s-au transformat și acestea în credite pe termen mediu, fie pentru că obiectul creditului nu a fost unul profitabil sau nu s-a realizat, fie destinația a fost schimbată.

Ponderea creditului intern neguvernamental a scăzut atât în PIB, cât și în total active bancare, și ca urmare a creșterii creditului guvernamental net care a început să devină pozitiv începând cu iulie 1995 și bineînțeles ca urmare a depozitelor constituite la B.N.R. începând cu 1997.

În ceea ce privește situația prezentă, odată cu dezvoltarea produselor și serviciilor bancare, atât ca urmare a creșterii concurenței în domeniu, cât și datorită extinderii sectorului privat, una dintre principalele provocări pentru băncile comerciale este și acordarea de credite profitabile cu un risc scăzut.

1.3.3. Principiile ce stau la baza activității de creditare

Băncile sunt un organ vital al vieții economice a unei țări. Pe de o parte, ele atrag fondurile economisite și disponibilitățile, iar pe de altă parte satisfac nevoile financiare ale societății fie ele din sectorul de stat, privat sau persoane fizice. În calitatea lor de intermediari, băncile lucrează în principal cu banii deponenților. În consecință, operațiunile de aprobare și acordare a creditelor au la bază prudența bancară, ca principiu fundamental ce caracterizează întreaga activitate bancară. Prudența bancară presupune că, în primul rând, procesul de luare a deciziilor de creditare să se bazeze pe cunoașterea și înțelegerea activității clienților băncii.

Cunoașterea și analiza activității desfășurate în perioada anterioară, precum și a prevederilor pentru viitor, dau posibilitatea băncii, pe de o parte să ofere acestuia serviciile și produsele bancare adecvate, iar pe de altă parte, să ia măsuri pentru diminuarea riscului, în vederea recuperării creditelor și a încasării dobânzilor. În acest fel, activitatea de creditare devine avantajoasă atât pentru bancă, ce prin extinderea și diversificarea portofoliului de credite obține profit suplimentar atât pentru bancă, cât și pentru client, care pe seama creditelor poate să-și dezvolte afacerile și să obțină profit.

Conform prevederilor articolului 44 a noii Legi privind activitatea bancară, „ la acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanții să prezinte credibilitate”, ceea ce înseamnă că în această activitate, trebuie avute în vedere o serie de principii de bază pentru rambursarea acestora la scadență, după cum urmează:

1. persoana împrumutatului;

Considerând că împrumutatul are competența necesară, cea mai puternică garanție a unui împrumut este în mintea debitorului, în onestitatea lui, în intenția lui de a rambursa, în incapacitatea lui de a trăi liniștit, știindu-se dator. Garanțiile materiale, oricât ar fi ele de mari, sunt pentru oamenii potențiali necinstiți, pentru oamenii care nu sunt obsedați de obligativitatea morală a plății datoriei, prin urmare sunt mult mai puțin puternice decât garanția pe care o reprezintă cinstea omului. Pentru că omul necinstit va căuta, și va găsi poate, calea de a ocoli orice angajament formal sau nu.

2. scopul creditului;

Scopul presupune folosirea creditului pentru o destinație prestabilită, acceptată de bancă și legală. Aceasta presupune că, în cererea adresată băncii, clientul trebuie să precizeze clar destinația creditului. Nerespectarea destinației inițiale a creditului conduce la retragerea acestuia de către bancă. Din păcate, în unele cazuri, un necesar temporar de fonduri se permanentizează și devine un necesar pe termen mediu și lung, deoarece cauza lipsei de fonduri nu era cea declarată de solicitant.

3. suma creditului;

Important este stabilirea necesarului de fonduri pentru ca suma creditului să fie astfel determinată și acordată încât să fie suficientă împrumutatului să-și desfășoare activitatea eficient, dar insuficientă pentru a nu-i permite risipa de fonduri. Mărimea sumei creditului depinde atât de cash flow-ul generat de activitatea împrumutatului care arată capacitatea sa de rambursare, cât și de sursele proprii ale împrumutatului, care arată angajamentul său în realizarea afacerii pentru care solicita creditul.

4. capacitatea de rambursare;

Aceasta reprezintă așa numita sursă primară de plată și presupune identificarea fluxului de numerar din care va fi restituit împrumutul și plătită dobânda aferentă. Fluxul de numerar (cash flowul) poate fi generat din patru surse:

– din activitatea de exploatare – cel mai sigur;

– din vânzarea de active disponibile – nesigur;

– din contactarea de noi datorii – inacceptabil;

– din emisiuni de acțiuni și obligațiuni – inacceptabil.

Ultimele două surse nu pot fi luate în calcul decât dacă prin contractul de credit s-a convenit în acest sens.

Cunoscând performanțele anterioare, se poate analiza realismul prognozelor privind fluxurile de numerar care arată nivelul posibil de îndatorare și posibilitățile de plată a datoriilor prezente și viitoare.

5. garanțiile;

Acestea reprezintă a doua sursă de rambursare. Banca va urmări ca toate creditele acordate să fie în toate cazurile garantate, iar volumul minim al garanțiilor constituite trebuie să acopere datoria maximă a împrumutatului (creditul plus dobânzile aferente). În conformitate cu clauzele contractului de credit, banca are dreptul să verifice la clienții săi existența permanentă și integritatea garanțiilor asiguratorii pe toată perioada creditării. În cazul utilizării sau deteriorării garanțiilor aflate în grija împrumutatului, garanțiile trebuie înlocuite sau contractul de credit va fi reziliat.

CAPITOLUL II

OPERAȚIUNILE ACTIVE ȘI PASIVE ALE UNEI SOCIETĂȚI BANCARE

2.1. Operațiunile bancare pasive – modalități principale de atragere a resurselor băncii

Din punct de vedere juridic, băncile comerciale sunt persoane juridice române constituite sub forma de societăți pe acțiuni în baza autorizației eliberate de Banca Națională a României, în conformitate cu Legea bancară nr.58/1998.

Spre deosebire de celelalte societăți comerciale, societățile bancare se înființează prin subscriere și emisiune exclusiv de acțiuni, care reprezintă capitalul social ce se varsă obligatoriu în numerar.

Activitatea desfășurată de băncile comerciale este reglementată de Banca Națională a României în privința politicii monetare, valutare, de credit, de plăți și din punct de vedere contabil.

Băncile comerciale joacă rolul de intermediar între agenții economici și sistemul bancar.

Pentru realizarea acestui rol, băncile comerciale îndeplinesc următoarele funcții:

a) de mobilizare a activelor monetare disponibile în economie;

b) de utilizare a resurselor proprii și atrase prin distribuirea de credite către clientelă, persoane fizice sau juridice, pe termen scurt, mediu sau lung;

c) de decontare între titularii de cont.

Pentru îndeplinirea acestor funcții, băncile comerciale efectuează fie operațiuni de mobilizare a resurselor (operațiuni pasive), fie operațiuni de plasare a acestora (operațiuni active).

2.1.1. Resursele proprii

Resursele sau fondurile proprii reprezintă pentru o bancă riscul maxim pe care aceasta și-l poate asuma în angajarea resurselor sale; aceste resurse constituie garanția solvabillității băncii.

Deși pentru aceste resurse proprii nu se plătește dobânda, utilizarea acestora nu se face fără a suporta costuri. Aceste costuri sunt reprezentate prin dividendele plătite acționarilor băncii, cu cât aceste costuri sunt mai mari, cu atât dividendele scad și invers.

În România, componenta fondurilor proprii ale unei bănci comerciale este reglementată prin Normele nr.7/1999 privind fondurile proprii ale băncilor.

Fondurile proprii ale unei bănci comerciale sunt formate din următoarele categorii de capital:

capital propriu;

capital suplimentar.

Capitalul propriu sau capitalul de bazã este compus, în principal din:

– Capitalul social – reprezintă aportul acționarilor la constituirea unei bănci. Conform reglementărilor Băncii Naționale a României, acesta trebuie să fie de minim 100 miliarde lei, constituit numai sub forma bănească, integral subscris și vărsat la momentul constituirii. În totalul resurselor de finanțare, capitalul social ocupa un loc nesemnificativ.

– Primele legate de capital, integral încasate.

– Fondurile de rezervă se constituie din profitul brut, astfel:

– 20% din profitul brut, până când fondul de rezervă este egal cu capitalul social;

– 10% din profitul brut, până când fondul de rezervă este egal cu dublul capitalului social.

După această limită, fondul de rezervă este alimentat din profitul net într-un procent stabilit de Consiliul de Administrație. Scopul constituirii acestui fond este de a preîntâmpina eventualele crize de lichiditate ale băncii, precum și pentru majorarea capitalului social, fond ce trebuie în mod obligatoriu constituit de către bănci, mai ales în primii ani de activitate.

Rezerva generală pentru riscul de credit care se constituie din profitul brut, astfel încât la sfârșitul fiecărui exercițiu financiar să reprezinte 2% din soldul creditelor acordate clienților nebancari, în vederea acoperirii riscului din activitatea de creditare.

• Rezerve din influențe de curs valutar aferente aprecierii disponibilităților în valută reprezentând capital social în valută.

• Rezerve din diferențe favorabile din reevaluarea patrimoniului.

• Fondul imobilizărilor corporale.

▪ Rezerve statutare.

• Rezultatul reportat reprezentând profit nerepartizat.

• Rezultatul net al exercițiului financiar curent reprezentând profit.

Capitalul suplimentar se compune din:

alte rezerve decat cele din influențe de curs valutar, din prime de capital și din reevaluarea patrimoniului.

datoria subordonată reprezintă fonduri obținute pe baza emisiunilor de titluri pe durata de 5 ani și a căror rambursare, în caz de lichidare, nu este posibilă decât după plata celorlalți creditori.

subvenții pentru investiții.

diferențe favorabile din reevaluarea patrimoniului. Băncile au obligația să determine lunar nivelul fondurilor proprii potrivit metodologiei Normelor nr.7/1999, pe baza datelor înscrise în balanța contabilă a fiecărei luni.

Pentru resursele proprii, în mod normal, banca nu plătește dobândă. Totuși, există un cost pe care banca trebuie să-l suporte – dividendele la capitalul social. De asemenea, pentru atragerea de fonduri prin emiterea de titluri pe termen lung (datoria subordonată) banca va plăti dobânda (cuponul în cazul obligațiunilor).

2.1.2. Resursele atrase

Operațiunile bancare se bazează, în principiu, pe sursele atrase, fapt pentru care băncile ofera clienților lor o gamă largă de instrumente de economisire în funcție de:

– perioada de constituire a depozitelor;

– concurența existentă pe piața interbancară;

– structura și veniturile populației;

– factorii economici.

Resursele atrase reprezintă disponibilități în lei și în valută, aflate în conturile curente sau în conturile de depozit ale clienților, astfel, toate disponibilitățile clienților aflate în aceste conturi la bănci intră în categoria depozitelor.

Pentru atragerea acestor resurse banca plătește un cost care se numește dobânda pasivă.

Există multe moduri de clasificare a depozitelor (cele ale persoanelor fizice față de cele ale firmelor, cele în monedă națională față de cele în valută, etc.). Totuși, cel mai uzual mod de clasificare a depozitelor este în raport cu scadența și caracteristicile contului.

Clienții unei bănci pot fi grupați în clienți bancari, reprezentați de bănci și alte instituții financiarbancare, și în clienți nebancari, reprezentați de persoanele fizice și persoanele juridice, altele decât băncile.

Conturile curente reprezintă acele conturi prin care clienții derulează toate încasările și plățile curente și reprezintă resursa cea mai ieftină pentru bancă.

Pentru disponibilitățile aflate în aceste conturi, banca oferă, de obicei, o rată mai mică a dobânzii sau nu oferă dobândă și, prin urmare, acestea reprezintă o sursă de fonduri cu cost redus pentru bancă, în condițiile în care aceasta poate anticipa, pe baze statistice, evoluția soldului.

Conturile de depozit pe diferite termene, în general variind de la o săptămână la un an, se deschid de către titularii de cont în scopul fructificării economiilor lor.

Potrivit întelegerii dintre bancă și client, suma constituită ca depozit la termen nu poate fi retrasă până la expirarea termenului decât sub sancțiunea pierderii unei părți din dobânda aferentă.

Astfel de depozite asigură băncii resurse stabile, constituind cea mai importantă sursă între pasivele bancare, fapt pentru care băncile, de obicei, bonifică o rată a dobânzii mai mare, în funcție de termenele de constituire a depozitelor (dacă termenele sunt mai mari, atunci și nivelul dobânzii bonificate este mai ridicat). Sumele din aceste conturi sunt plasate, de către bancă, prin acordarea de credite pe perioade de timp corelate cu termenele de constituire a acestor depozite.

Certificatele de depozit emise de bănci, de valori diferite, au o gamă largă a scadențelor și o rată a dobânzii bonificată în funcție de nivelul de piața al ratei dobânzii. Emisiunile de certificate de depozit sunt utilizate de către bănci în vederea atragerii unor fonduri foarte ușor de controlat, în sensul că se cunoaște cu destulă precizie care sunt costurile aferente atragerii de fonduri, indiferent de evoluția ulterioară a ratei dobânzii. Certificatele de depozit prezintă și unele avantaje pentru cumpăratori:

– lichiditatea – pot fi transformate oricând în numerar, dar pierzând o parte din dobândă (ca penalizare);

– negociabilitatea – putând fi vândute și cumpărate oricând până la data scadenței (dreptul de proprietate poate fi transferat noului proprietar, acesta fiind îndreptățit să primească întreaga sumă la sfârșitul perioadei care a fost convenită între bancă și depunătorul inițial).

Un element esențial în activitatea bancară îl reprezintă interdependența relațiilor dintre băncile din întreaga lume, prin faptul că fiecare bancă poate fi un client al altei bănci.

2.2. Operațiunile bancare active – modalități de plasare a resurselor băncii

Operațiunile active ale băncilor comerciale sunt operațiunile prin care băncile iși angajează resursele în vederea îndeplinirii funcționalităților statutare și a obținerii de profit.

Activele unei bănci comerciale reflectă modul în care au fost plasate resursele și cuprind, în principal, următoarele categorii, în ordinea descreșterii lichidității acestora:

numerarul;

disponibilitățile în lei și în valuta;

disponibilitățile aflate în conturile NOSTRO;

depozitele interbancare plasate;

credite acordate băncilor;

credite acordate clienților nebancari;

titluri de valoare;

plasamente în participații;

plasamente în mijloace fixe;

alte active.

2.2.1. Tipuri de credite acordate agenților economici din industrie și comerț

În cadrul prezentării noastre vom încerca să analizăm evoluția principalelor categorii de credite acordate de băncile comerciale și, respectiv, comportamentul băncilor comerciale și al agenților economici față de aceste produse:

Creditele pentru Investiții

Creditele destinate acoperirii necesarului de investiții al companiei reprezintă o formă complexă în cadrul procesului de creditare, se acordă pe termen mediu sau lung și trebuie să aibă la bază previziuni financiare întocmite de compania beneficiară și verificate de bancă, care să justifice necesitatea contractării creditului precum și a surselor de rambursare a acestuia. În general, această categorie de credite comportă un risc mai ridicat comparativ cu creditele acordate pe termen scurt dat fiind durata mare a acestora, în această perioadă putând apărea diverși factori interni și externi care pot afecta activitatea companiei și care la momentul acordării creditului sunt mai greu de cuantificat. De aceea, băncile stabilesc dobânzi și comisioane mai mari decât în cazul creditelor acordate pe termen scurt, care au ca obiect finanțarea necesităților de capital de lucru.

În perioada decembrie 2002 – iunie 2003, la nivelul sistemului bancar din România se constată o evoluție ascendentă a creditelor pentru investiții , a căror valoare era, la mijlocul anului 2003, de 50 582 miliarde lei (1,53 miliarde USD). Cu toate acestea, ponderea creditelor pentru investiții în totalul creditelor neguvernamentale acordate pe sistem bancar a scăzut în mod constant de la un an la altul, de la 27,09% în decembrie 2000 la 22,53% în iunie 2003. Unul din factori ar putea fi faptul că tot mai multe bănci au înființat societăți de leasing, ceea ce reprezintă o sursa alternativă de finanțare a investițiilor pentru agenții economici, precum și de faptul că în economie se acordă din ce în ce mai multe credite furnizor.

Pe ansamblu, nu se poate vorbi despre factori specifici care frânează dezvoltarea pieței creditului de investiții, dimensiunea actuală a acesteia fiind influențată, în principal, de:

1. comportamentul participanților la piață;

2. condițiile macroeconomice.

Creditul ipotecar

Creditul ipotecar este creditul destinat activității imobiliare și reprezintă una dintre cele mai importante categorii de credit în cadrul unei economii de piața dezvoltate, fiind un tip de credit care sprijină și susține proprietatea individuală. În general, creditul ipotecar presupune o

convenție între bancă și împrumutat în care se prevăd următoarele:

– proprietatea ce servește ca și garanție a rambursării împrumutului;

– condițiile de remunerare și scadențele de rambursare;

– penalitățile în caz de rambursare anticipată, parțială sau completă a împrumutului;

– circumstanțele în care prin nerespectarea condițiilor de împrumut, debitorul poate pierde proprietatea.

Având în vedere ameliorarea cadrului economic general, principalele bănci din România și-au manifestat în ultimii 3 ani interesul pentru extinderea pieței creditului ipotecar. Totuși, volatilitatea încă accentuată a economiei, incertitudinile legate de previzionarea corectă a raportului de schimb ROL/USD, ROL/EUR, nivelurile ridicate ale ratelor dobânzii au reprezentat obstacole majore în sporirea portofoliului de credite pe termen mediu și lung.

Studii recente relevă faptul că există premise încurajatoare pentru dezvoltarea pieței creditului ipotecar, aceasta având la ora actuală un potențial considerabil. Astfel, mai mult de 55% dintre clădirile din România sunt amortizate complet, iar țara noastră se afla pe unul dintre ultimele locuri în Europa în ceea ce priveste spațiul locativ destinat unei persoane (17,4 m2/persoană), cu mult sub nivelul altor țari (Ungaria – 32,1 m2/persoană; Cehia – 25,5 m2/persoană).

În perioada 2000 – 2002, băncile din România au acordat credite ipotecare persoanelor fizice pentru construirea, cumpararea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinație locativă, pe termene care, în general, nu au depășit 10 ani –15 ani, sursele de finanțare a acestora fiind reprezentate, în marea lor majoritate, de depozite atrase de la clientelă. Creditele ipotecare au fost acordate, în principal, în baza legislației generale, adoptarea Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare neconstituind un stimulent real în dezvoltarea acestui produs. Reticența băncilor de a acorda credite ipotecare în baza Legii nr. 190/1999 s-a datorat unor limitări impuse de prevederile acesteia, respectiv: modul de calcul al indicelui de referința al dobânzii la creditele ipotecare trebuia stabilit prin hotărâre a Guvernului, fapt ce nu s-a concretizat practic; creditele ipotecare se puteau acorda numai în lei; durata minimă pentru care puteau fi acordate credite ipotecare populației era de 10 ani.

Aceste inconveniente au fost însă soluționate prin apariția OUG nr. 201/2002 pentru modificarea Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare.

ipotecare.

Creditul pentru agricultură în România

Agricultura, a treia ramurã din economia națională din punct de vedere al ponderii valorii adăugate brute în PIB, după servicii și industrie, se confruntă cu un acces redus la creditele acordate de băncile comerciale, întrucât acestea percep sectorul agricol ca fiind unul cu grad de risc ridicat comparativ cu alte domenii către care băncile își orientează resursele financiare.

Acest fenomen se datorează atât unor factori ce țin de mediul și stabilitatea economică la nivel național, cât și unor factori specifici ce influențează cererea și oferta de credite pentru agricultură.

În perioada 30.06.2000 – 31.12.2002 s-a constatat că volumul creditelor acordate agriculturii de către aceste bănci nu a avut o evoluție constantă, în sensul că în decembrie 2001 acestea au fost marcate de o reducere cu aproximativ 5% comparativ cu aceeași perioadă a anului 2000, iar în decembrie 2002 acestea au crescut cu 19,6% comparativ cu luna decembrie.

Principalii factori care au contribuit la reducerea volumului de credite agricole acordate în anul 2001 au fost, în principal, eficiența și productivitatea reduse din agricultură, reforma întârziată (restituirea incompletă a drepturilor de proprietate), implicarea slabă a statului în situațiile conjuncturale nefavorabile. Un impact negativ asupra evoluției creditelor agricole l-a avut și abrogarea legislației în baza căreia producătorii agricoli beneficiau de credite cu dobândă subvenționată de stat.

Începând cu anul 2003 există condiții ca piața creditelor pentru agricultură să fie marcată de un proces de expansiune, ca urmare a demarării Proiectului de finanțare rurală derulat în baza Acordului de împrumut încheiat între România și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare în data de 30 aprilie 2001. Un alt factor important îl constituie îmbunătățirea cadrului legal privind asigurările agricole.

Piața creditului pentru Administrația Publică Locală din România se află într-o fază incipientă de dezvoltare, fiind caracterizată printr-un volum scăzut al creditelor acordate. Începând cu cea de-a doua jumătate a anului 2000 se constată existența acestui produs bancar în portofoliul a patru bănci comerciale ce dețin o pondere importantă in cadrul sistemului bancar romanesc, (15 049 milioane lei la 30.06.2000), valoarea unor astfel de credite fiind practic nesemnificativă în perioada anterioară.

Totodată, trebuie menționat că, inițial, băncile au fost orientate către acordarea de credite în valută Administrației Publice Locale, înregistrându-se ulterior o tendință generală de scădere a acestora în favoarea creditelor în moneda națională, ajungându-se la sfârșitul anului 2002 la valori aproximativ egale ale celor două categorii de credite (echivalentul a 340 miliarde lei).

În ceea ce privește volumul creditelor restante și îndoielnice, precum și ponderea acestora în totalul creditelor acordate APL, se observă înregistrarea unor niveluri reduse ale acestor indicatori, ceea ce reflectă o derulare corespunzătoare a contractelor de credit, cu respectarea termenelor de rambursare.

Referitor la factorii care influențează cererea de credite a APL, îndeosebi capacitatea acesteia de a recurge la această formă de finanțare, sunt de remarcat progresele înregistrate în ultimii ani, ca urmare a inițierii reformei în administrația publică locală în anul 1998. În acest sens, un rol important l-au avut adoptarea unui cadru legislativ care conferă un grad sporit de autonomie financiară APL în raport cu perioada anterioară și derularea unor programe de asistență tehnică în acest domeniu.

O alternativă pentru procurarea de către APL a surselor de finanțare a investițiilor o reprezintă împrumuturile obligatare.

În 2001 au avut loc primele două emisiuni de obligațiuni municipale (Mangalia și Predeal), în valoare de 15 miliarde lei, cu o dobândă de 36-37%, semnificativ sub nivelul dobânzii unui credit bancar (aproximativ 50%). În plus, prin recurgerea la această formă de finanțare, autoritățile locale au beneficiat și de avantajul unei formule transparente și bine definite de calcul al dobânzii (recalcularea având loc numai la intervale prestabilite), spre deosebire de creditele bancare ce poartă o dobândă variabilă, singura entitate în măsură să o modifice fiind banca. Totodată, în condițiile unui patrimoniu privat al autorităților locale insuficient delimitat, obligațiunile constituiau singura posibilitate a APL de a atrage fonduri fără a fi necesară prezentarea de garanții. Până în prezent au avut loc 10 emisiuni de obligațiuni municipale, a căror

valoare se ridică la 153,5 miliarde lei. investiții. Chiar și în cazul acestui tip de finanțare, băncilor le revine un rol important, acela de administrare a împrumuturilor obligatare.

Creditul pentru întreprinderile mici și mijlocii (IMM)

Având în vedere faptul că sectorul IMM cunoaște o dinamică accentuată și prezintă o importanță deosebită în ansamblul economiei naționale, o analiză a pieței creditelor acordate acestei categorii de întreprinderi trebuie să ia în considerare atât evoluția sa, cât și participarea respectivului sector la formarea indicatorilor macroeconomici. În ceea ce privește acest ultim aspect, este de remarcat faptul că, în anul 2001, în timp ce creditele de care a beneficiat sectorul IMM au reprezentat doar 36,51% din totalul celor acordate persoanelor juridice, acesta a contribuit într-o proporție substanțial mai mare (55%) la formarea PIB. Acest fapt este dublat și de o scădere a ponderii împrumuturilor de care a beneficiat sectorul IMM în totalul creditelor contractate de întreprinderile active din economie.

În plus, se remarcă faptul că nu toate băncile includ în portofoliul lor de creditare sectorul IMM. În lipsa unor linii de finanțare externe care să permită marje de dobândă ridicate, respectiv prime de risc foarte mari, băncile sunt reticente în creditarea sectorului IMM din motive care țin de unele dintre caracteristicile acestuia (inexistența unui istoric al relațiilor cu băncile, lipsa de credibilitate a situațiilor contabile întocmite de către aceste întreprinderi, lipsa unor surse de informații pertinente cu privire la activitatea lor etc.), care pot induce activității de creditare un risc necontrolabil mare.

Creditele de trezorerie, destinate acoperirii necesarului de lichidități privind activitatea curentă a clienților, sunt acordate pe termen scurt (maxim un an) și pot îmbraca diverse forme:

– avansul în contul curent – reprezintă o formă de finanțare prin care banca acordă clientului său un credit pentru finanțarea activității sale curente. În principiu, avansul în contul curent este similar facilității de credit overdraft, diferențele fiind acelea ca banca monitorizează modalitatea de utilizare a facilității și creditul se derulează print-un cont separat. Banca nu trebuie să fie notificată anticipat pentru fiecare tragere, dar aceasta trebuie justificată cu documente astfel încât să fie în concordanță cu scopul facilității. Acest produs poate fi rambursat oricând în perioada de valabilitate menționată în contractul de credit și are caracter revolving.

– facilitatea de overdraft – este un credit acordat unui client în contul său curent până la o limită aprobată. Facilitatea de descoperit de cont furnizează clientului fonduri lichide pentru a acoperi perioada dintre plata datoriilor pe termen scurt și realizarea activelor curente. Și acest produs este revolving și se poate rambursa oricând pe durata de viață a facilității, dar nu mai târziu de scadența finală.

– Creditul revolving pe termen scurt – acest produs este, în principal utilizat pentru a finanța o tranzacție specifică: în cadrul unei limite prestabilite și până la maturitatea finală clientul poate efectua una sau mai multe trageri. Fiecare tragere are un caracter auto-lichidator, în sensul că veniturile din tranzacția finanțată reprezintă sursa de rambursare a creditului.

– credite pentru finanțarea stocurilor;

– credite sezoniere;

– credite pentru importuri;

– credite speciale în vederea îndeplinirii unui contract de desfacere neobișnuit prin proporții sau a obținerii unei finanțari temporare până la contractarea unor alte credite;

– produse structurate: factoring, forfetare.

2.2.2. Creditele neperformante – componentă inevitabilă în activitatea de creditare

Creditele se clasifică, conform calității lor, în cinci categorii. Am putea include în categoria creditelor neperformante și creditele clasificate „îndoielnic” și „pierdere”, care necesită cel mai mare nivel de provizionare, respectiv 50 % și 100 %.

Creditele, chiar restante fiind, nu devin neperformante decât atunci când nu mai sunt asigurate condițiile de rambursare integrală a creditului și de achitare a dobânzilor și comisioanelor datorate. Aceasta înseamnă că va fi necesară luarea unor măsuri speciale, dacă este cazul și inițierea de proceduri judiciare, pentru recuperarea creanțelor. În mod cert, beneficiarul unui credit neperformant nu poate fi pentru bancă decât un client neperformant, care în prezent sau în viitor nu este sau nu va fi în măsură să-și plătească la termen datoriile, ceea ce este evidențiat de evaluarea performanței financiare a clientului.

O listă exhaustivă a cauzelor apariției creditelor neperformante ar fi imposibil de alcătuit în majoritatea cazurilor, un credit neperformant este determinat de mai mulți factori decât de o singură cauză. Acțiunea multor factori nu poate fi influențată de bancă.

Depistarea cauzelor care provoacă credite neperformante și stabilirea unor măsuri adecvate de eliminare a acestor cauze depinde într-o mare măsură de modul de organizare și de experiența fiecărei bănci în parte și în cele din urmă de pregătirea, talentul și flerul personalului angrenat în activitatea de creditare. O bună înțelegere a celor mai obișnuite cauze ale apariției creditelor neperformante este prima etapă în identificarea și soluționarea acestor credite.

Putem grupa cauzele generatoare de credite neperformante ținând cont de împrumutători, împrumutați, precum și de acțiunea factorilor din exterior, care acționează independent.

Creditele rareori devin neperformante peste noapte. Există aproape întotdeauna o deteriorare graduală a calității creditului, însoțită de numeroase semnale de avertizare.

Odată ce creditul este acordat, ofițerul de credit este responsabil de a urmări activitatea împrumutatului. Scopul este de a detecta problemele înainte ca acestea să devină prea severe. Dacă problemele sunt detectate la timp, ofițerul de credit poate să acționeze pentru a preveni agravarea problemei sau cel puțin pentru a minimiza pierderea ce va fi înregistrată de bancă.

O parte din acțiunile ce trebuie întreprinse de ofițerul de credit se referă la îndrumarea și sprijinirea împrumutatului de a lua măsuri, pentru îmbunătățirea situației sale financiare. În general, înainte de a nu mai putea rambursa un credit, împrumutatul trece printr-o acută criză de numerar (cash). Din păcate, banca ce nu urmărește îndeaproape activitatea împrumutatului este adesea ultima care știe că o astfel de criză este iminentă.

Există trei etape distincte a problemelor privind numerarul:

a) menținerea cu dificultate a lichidității. Stocurile încep să se acumuleze și viteza de încasare a creanțelor încetinește. Împrumutatul reacționează încetinind plata furnizorilor și reducând cheltuielile;

b) administrarea numerarului (cash management) devine prioritară. Sunt impuse plafoane și limitări de cheltuieli, salariații sunt lăsați să-și caute alte locuri de muncă, nu se mai fac investiții și se încearcă valorificarea activelor neesențiale. Relațiile împrumutatului cu banca se deteriorează deoarece încearcă să obțină credit suplimentar în timp ce încalcă clauzele contractului de credit existent. Împrumutatul nu plătește dividende cu scopul de a le capitaliza pentru a acoperi capitalul propriu diminuat de pierderile din exploatare;

c) amenințarea pericolului de faliment. Împrumutatul își utilizează toate sursele de numerar din conturi, nu-și mai achită nici un fel de datorii sau obligații. Ultima alegere este să-și declare falimentul sau să găsească un partener cu care să fuzioneze sau de care să fie absorbit.

Pentru ca semnalele de avertizare să fie eficient valorificate și creditul să nu se transforme într-un credit neperformant, orice ofițer de credit ar trebui:

– să analizeze cu grijă situațiile financiar contabile primite la perioadele convenite cu împrumutatul;

– să comunice permanent cu împrumutatul, telefonic, în scris și prin vizite la sediul acestuia;

– să fie atent la semnale directe sau indirecte primite de la terți;

– să ia în considerare toate mișcările din conturile din bancă ale împrumutatului.

2.3. Capitalul-risc – modalitate de creditare alături de capitalul bancar

Capitalul – risc este considerat în prezent un mijloc de finanțare privilegiat pentru întreprinderile mici și mijlocii. Nașterea sa este strâns legată de avântul tehnologic, de creșterea economică rapidă, de ideile creative, de spiritul antreprenorial și, nu în ultimul rând, de perspectiva unor caștiguri substanțiale.

Pentru a crea o societate finanțată prin capital – risc, un întreprinzator care dorește să pună în practică o idee valoroasă se asociază cu un investitor de capital – risc. Acesta din urmă actionează de obicei și în calitate de consilier activ pentru noua societate pe tot parcursul derulării investiției. În cazul unei reușite (care apare într-un număr restrâns de cazuri), combinația dă naștere unor profituri importante pentru ambii parteneri: întreprinzator și societatea de capital – risc.

Mai exact, capitalul – risc (denumit în literatura de specialitate venture – capital) reprezintă un proces de investire al capitalului în firme, cu un excelent potențial de creștere, începând cu primul stadiu al dezvoltării lor. Este un proces care presupune o muncă de echipă și o strânsă colaborare între investitor și grupul de întreprinzatori care conduce firma. Obiectivul primar pentru investitorul de capital – risc este o rată a profitului cât mai ridicată care să justifice riscul substanțial de eșec.

Există cinci caracteristici principale legate de capitalul – risc:

a) Participarea la capitalul social;

b) Aportul unei valori adăugate la capitalul investit printr-o participare activă;

c) Orientarea pe termen lung a investiției;

d) Lichiditatea scăzută a investiției;

e) Riscul ridicat.

Instrumentul financiar fundamental pe care trebuie să-l utilizeze investitorul de capital – risc pe parcursul intervenției într-o întreprindere, fie în momentul lansării, fie al expansiunii, este subscripția la o creștere de capital (capitaluri proprii). Există totuși și alte instrumente financiare care pot fi puse la dispoziția investitorului în scopul de a satisface cererile conducătorilor întreprinderilor, cum ar fi: conturile curente ale asociaților, obligațiunile convertibile, împrumuturile participative, etc. (cvasi fonduri proprii). Diferitele instrumente utilizate de investitori pot corespunde unui stadiu bine precizat al dezvoltării întreprinderii (crearea sa, expansiunea înainte de atingerea punctului mort, expansiunea după atingerea punctului mort).

După prima intervenție de capital unei întreprinderi, investitorii de capital – risc nu rămân inactivi. Ei continuă să urmarească dezvoltarea societății. Aceștia nu cer nici o garanție, spre deosebire de creditorii tradiționali; primii sunt interesați de valorizarea întreprinderii în termeni de capitalizare pe perioada cât dețin o cotă – parte din capitalul acesteia; creditorii doresc securitatea plasamentelor proprii și lichiditatea acestora la momentul expirarii contractului.

Dacă investitorii de capital – risc doresc ca investiția lor să fie rentabilă, ei sunt obligați să urmarească dezvoltarea întreprinderii și să nu-și lichideze participațiile decât atunci când firma și-a atins obiectivul, a cucerit o piață, a devenit credibilă pe plan industrial și a obținut rezultate financiare pozitive.

Deoarece investițiile de capital – risc sunt făcute în companii private, acestea sunt lipsite de lichiditate până cand firma devine publică sau este vândută și veniturile sunt distribuite partenerilor cu răspundere limitată. Această lipsă de lichiditate este inerentă datorită naturii valorilor mobiliare în care s-a investit și stadiilor de dezvoltare pe care un parteneriat tipic trebuie să le parcurgă.

Profitul portofoliului de acțiuni deținut de investitorii de capital – risc este variabil având în vedere diversitatea societăților în care s-a investit. Unele vor deveni profitabile după o perioada lungă de timp de la investiția initială, altele vor da faliment, iar altele se vor afla într-o permanentă stare de supraviețuire.

CAPITOLUL III

RISCUL ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE

3.1. Definirea și clasificarea riscurilor bancare

Oamenii, instituțiile, societățile s-au confruntat întotdeauna cu probleme de risc și incertitudine. Progresul societății contemporane a fost posibil deoarece s-au asumat unele riscuri. Nu ar fi fost posibilă creșterea economiei dacă certitudinea prima în fața riscului și incertitudinii. De aceea economiile de piață contemporane utilizează într-o măsură mai mare modele cu condiții de risc și incertitudini decât economiile centralizate.

Ceea ce este, însă, semnificativ pentru capacitatea economiilor concurențiale de a interveni eficient asupra propriilor componente este faptul că managementul riscului economic a fost temeinic studiat identificându-se și căi de limitare ale acestuia .

Riscul devine tot mai clar o funcție a competenței manageriale, nu ține de un destin implacabil, ci de capacitatea conducerii de a anticipa evoluția segmentului pe care activează și de a valorifica optim oportunitățile.

Desfășurarea activității oricărei entități economice într-un mediu concurențial, indiferent de poziția acesteia pe piață, este expusă riscurilor. Pentru manageri este important de cunoscut limitele de la care își desfășoară activitatea sub amenințarea riscului.

Fiecare domeniu al activității bancare este supus riscului de pierdere. “Riscul există permanent, el însoțește ca o umbră toate afacerile băncii și se produce sau nu, în funcție de condițiile care i se creează.”.

Termenul de risc provine din limba latină, expresia “re-secare” însemnând ruptură într-un echilibru.

Riscul se poate defini ca fiind “ probabilitatea ca un eveniment nedorit să aibă loc”. Lipsa de siguranță atașată acestui fenomen nu este o caracteristică a activității bancare. Măsurile de protecție împotriva riscurilor sunt, însă, elemente comune oricărei politici manageriale.

Într-o definiție mai simplistă, “riscul reprezintă pericolul de a suferi o pierdere”.

Riscurile fac obiectul unei mari atenții în bănci. Astfel, atunci când definesc riscul, cei mai mulți cercetători se concentrează asupra funcției clasice a băncilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora. Este tratată îndeosebi problema unor pierderi neprevăzute la activele bancare, pierderi cauzate de riscuri de piață, de credit sau de lichiditate.

Alți autori se concentrează asupra unor pierderi (potențiale sau efective) cauzate de riscuri cu totul aleatoare și necontrolabile (fraude, incendii, catastrofe naturale).

Prin prisma celor de mai sus, vom defini riscul din punct de vedere managerial ca fiind “probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecințe adverse pentru subiect”. În același context, prin expunere la risc înțelegem “valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau pe care le-ar putea suporta o instituție financiară”. Expunerea la risc poate fi, deci, efectivă sau potențială.

Având în vedere importanța expunerii la risc a unei bănci, vom face o clasificare a riscurilor bancare în fucție de acest criteriu în următorul paragraf.

Diversitatea riscurilor cu care se poate confrunta o bancă în activitatea ei zilnică, precum și diversitatea cauzelor care conduc la producerea acestor riscuri mă determină să cred că o clasificare unică nu este posibilă.

De aceea, în cadrul acestui paragraf, voi încerca o clasificare după mai multe criterii selectate din literatura de specialitate, fără a pretinde totuși că a fost cuprins totul.

1. În primul rând, literatura de specialitate împarte riscurile cu care se confruntă o bancă în riscuri generale, pentru orice tip de afaceri și în riscuri specifice activității bancare.

a) În categoria riscurilor generale se includ :

riscuri comerciale. Această grupă de riscuri cuprinde:

riscul client/produs – constituie riscul de lansare a unui nou produs sau riscul concurențial și provine din inadaptarea unui produs sau serviciu la nevoile și așteptările clientelei sau din starea concurenței la un moment dat.

riscul sectorial – reprezintă riscul legat de gradul de dependență sectorială al unei bănci.

riscul de imagine comercială – reprezintă riscul de percepție negativă a unei bănci de către clientela sa existentă sau potențială. Acest risc apare atunci când o bancă este implicată într-un scandal mass-media, când se află în criză de lichidități sau când este insolvabilă.

riscuri aferente bunurilor și personalului:

riscul accidental – este riscul legat de realizarea unor evenimente neintenționate care afectează securitatea fizică a bunurilor și persoanelor.

riscul delictual – este riscul legat de realizarea unor evenimente intenționat, delictuale, care pun în pericol securitatea fizică a bunurilor și a persoanelor. Băncile, prin natura lor, sunt expuse la deturnarea de fonduri, furturi și atacuri armate.

riscuri operaționale și tehnice:

riscul din tratamentul operațiunilor – corespunde riscului legat de tratamentul administrativ și contabil al operațiunilor.

riscuri aferente activității informatice. Aceste riscuri se pot clasifica pe trei nivele:

– riscul informatic 1 – este riscul legat de probabilitatea apariției unor erori în conceperea programelor informatice;

– riscul informatic 2 – este riscul legat de tratamentele informatice ce pot avea ca origine probleme de funcționare a aplicațiilor în producție sau a softurilor;

– riscul informatic 3 – vizează pericolele legate de probabilitatea unor erori, pierderi sau alterări ale datelor transmise prin telefon, fax, telex, poștă și Internet.

riscuri de gestiune internă:

riscul de reglementare – desemnează riscul legat de neaplicarea dispozițiilor legale sau a reglementărilor proprii activității sau profesiunii;

riscul deontologic – reprezintă neaplicarea principiilor deontologice specifice sectorului bancar;

riscul strategic – cunoscut și sub denumirea de risc de management, exprimă probabilitatea de a nu alege strategia bancară optimă în condițiile date;

riscul de insuficiență funcțională – se definește ca fiind insuficiență sau organizarea necorespunzătoare a unuia dintre serviciile băncii (contabilitate, control intern, marketing etc.);

riscul resurselor umane – vizează componența, pregătirea profesională etc.;

riscul de dependență – apare atunci când utilizarea unei tehnologii leagă banca de furnizorul acesteia;

riscul de comunicare – exprimă riscul legat de comunicarea de către bancă a rezultatelor și strategiei sale.

b) Riscurile specifice băncilor cuprind:

riscuri financiare:

riscul ratei dobânzii – reprezintă riscul de pierdere sau de lipsă a câștigului datorită evoluției ratelor de dobândă;

riscul de schimb – poate fi definit ca fiind pierderea antrenată de variația cursului devizelor în raport cu devizele de referință în care banca și-a exprimat creanțele sau datoriile;

riscul de lichiditate – exprimă incapacitatea băncii de a-și finanța operațiunile curente datorită necorelării scadențelor resurselor cu cele ale plasamentelor;

riscul titlurilor cu venit variabil – reprezintă riscul de pierdere sau de absență a câștigului ca urmare a variației valorii titlurilor deținute de bancă.

riscuri de contrapartidă:

riscul de clientelă – reprezintă probabilitatea ca în timp clientul să devină insolvabil sau să nu-și poată onora obligațiile către bancă.

riscul interbancar – exprimă riscul specific apărut ca urmare a falimentului unei instituții de credit – client. Acest risc mai este întâlnit și sub denumirea de “risc de contrapartidă bancară “ sau “risc de semnătură bancară” .

riscul de țară – reprezintă posibilitatea ca un stat să nu dorească sau să nu-și poată onora obligațiile financiare față de un alt stat sau față de instituțiile bancare internaționale.

2. O bancă se confruntă cu riscuri datorate atât gestiunii interne a băncii, cât și mediului în care aceasta își desfășoară activitatea. Marile crize economice au afectat într-o mare măsură și băncile. Făcându-se o analiză a marii crize din 1930, riscurile au fost împărțite în următoarele categorii:

riscuri de sistem – cauzate de o scădere a ofertei de bani, precum și de anumite restricții impuse băncilor.

riscul de preț – se referă la posibilitatea ca ratele dobânzii să crească brusc în condițiile în care banca deține active cu o scadență mai lungă decât cea a pasivelor.

riscul de credit – apare atunci când împrumuturile nu sunt rambursate la termenul stabilit.

riscul de funcționare – rezultă din fraude, incompetențe sau efectuarea unor operațiuni ineficiente.

riscul din reglementări – se referă la schimbări inopinante ale reglementărilor bancare și ale legilor, care împiedică băncile să acționeze eficient și în siguranță.

3. În funcție de piața care determină apariția riscului, există:

-riscuri determinate de piața produsului;

-riscuri determinate de piața capitalului.

a) Riscurile de pe piața produsului sunt:

riscul de creditare – este riscul cel mai important de pe piața produsului, el datorându-se deprecierii valorii ca o consecință a falimentului sau nerambursării împrumutului.

riscul de strategie (de afaceri) – reprezintă riscul ca întreaga linie de afaceri să sucombe datorită competiției sau uzurii morale (de exemplu, în activitatea de emitere a cardurilor, unele bănci au amânat această acțiune, nemaiputând obține astfel un avantaj competitiv).

riscul datorat reglementărilor bancare

riscul de operare – constă în riscul ca sistemele de calcul să nu funcționeze corect.

riscul de marfă – prețurile mărfurilor pot să afecteze uneori imprevizibil băncile având un impact general atât asupra economiilor, cât și asupra debitorilor.(De exemplu, creșterea prețului energiei poate acționa asupra inflației, contribuind la creșterea ratelor dobânzii, efectul repercutându-se asupra unor active financiare bazate pe o rată fixă a dobânzii).

riscul resurselor umane – este o formă de risc dificil de măsurat, care rezultă din politica de personal. În cadrul acestui risc se individualizează riscul pierderii personalului cheie și riscul motivării neadecvate a salariaților.

riscul legal – îmbracă două forme:

-responsabilitatea creditorilor atunci când debitorii pretind că falimentul lor se datorează băncii care a promis că va acorda credite suplimentare;

-litigii legate de deșeuri toxice depozitate pe terenul deposedat ce a stat la baza acordării creditului ca garanție. După deposedarea terenului, ar trebui efectuate cheltuieli mai mari decât valoarea lui pentru neutralizarea radioactivității.

riscul de produs – se referă la riscul ca produsele oferite de o instituție financiară să se uzeze și să devină necompetitive.

b) Din punct de vedere al pieței de capital, există următoarele riscuri:

riscul ratei dobânzii – este reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar la schimbările ratelor dobânzii. Fluctuația prețului activelor și pasivelor datorită schimbării ratei de dobândă poate transforma diverse riscuri (de exemplu, riscul de creditare) în amenințări majore la adresa băncii.

riscul de lichiditate – este cel mai important risc al pieței de capital și constă în faptul că banca nu dispune de lichidități corespunzătoare pentru a acoperi obligațiile financiare la un moment dat.

riscul valutar – apare la orice cumpărare sau vânzare de monedă, alta decât cea evidențiată în contabilitate. Acest risc afectează atât piața produselor, cât și piața de capital.

riscul de decontare – se referă la transferul de sume între băncile locale și cele internaționale.

riscul de bază – este o variantă a riscului ratei dobânzii. Pentru protecția împotriva ratei dobânzii se pot utiliza combinații de tranzacții având diferite active de bază. Ca instrumente de hedging pot fi utilizate contractele futures.

4. În literatura de specialitate se întâlnește și o clasificare în funcție de expunerea la risc a societății bancare.

Expunerea la risc a unei bănci este generată atât de ansamblul activității sale cât și de fiecare tip de operațiune efectuată. Astfel se delimitează strict expunerea pură la risc (riscuri pure) și expunerea suplimentară (riscuri lucrative). Rezultă de aici că riscurile sunt de două tipuri:

-riscuri pure;

-riscuri lucrative.

a) Riscurile pure apar ca urmare a desfășurării activității bancare curente, de fiecare zi. Aceste riscuri, la rândul lor, pot fi de mai multe tipuri:

riscuri fizice – se pot manifesta ca avarieri sau distrugeri ale clădirilor , mașinilor, accidente sau distrugeri ale liniilor de telecomunicații.

riscuri financiare – pot apare ca pierderi de date, de documente, distrugeri de arhive.

riscuri criminale și frauduloase – (utilizarea frauduloasă a mijloacelor de plată, întocmirea dosarului de credit în baza unor documente false, deturnări de fonduri, existența unor bancnote false, tâlhării).

riscuri de răspundere – (presupun nerespectarea actelor normative în vigoare, a normelor și a circularelor băncii, erori de gestiune a conturilor,erori de ordin bursier, acordări abuzive de credite, greșeli de consultanță).

b) Riscurile lucrative (speculative) apar ca urmare a derulării unor operațiuni prin care se încearcă obținerea unui profit suplimentar. Aceste operații pot genera și cheltuieli suplimentare și, deci, pierderi. Cheltuielile suplimentare pot rezulta din credite nerambursate la scadență, pierderi din portofoliul de titluri sau dintr-o structură defectuoasă a activelor băncii.

5. În funcție de caracteristicile bancare , riscurile se pot clasifica în:

-riscuri financiare, asumate în gestiunea bilanțului;

-riscuri de prestare, caracteristice sferei serviciilor bancare;

-riscuri ambientale (generate de operarea băncii într-un mediu concurențial strict reglementat de autoritatea bancară).

Având în vedere cele prezentate mai sus, voi prezenta principalele tipuri de riscuri asumate de către bănci, în tabelul următor:

Clasificarea riscurilor în funcție de caracteristicile bancare

Sursa: L.Roxin – Gestiunea riscurilor bancare, EDP,Ediția a III-a, 2000

a) Riscurile financiare sunt considerate cele mai importante riscuri deoarece proasta lor gestiune produce cele mai multe falimente bancare. În aceasta grupă de riscuri se includ:

riscul de creditare – (denumit și risc de insolvabilitate a debitorilor sau risc de nerambursare) – exprimă probabilitatea neîncasării efective la scadență a fluxului de venituri anticipat.

riscul de lichiditate – exprimă probabilitatea de apariție a incapacității de finanțare a operațiilor bancare curente.

riscul de piață – apare ca risc de variație a ratei dobânzii, risc valutar și risc de variație a cursului activelor financiare. Exprimă probabilitatea ca o variație a condițiilor de piață să afecteze negativ profitul bancar.

riscul de faliment – (de capital) exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă și ca aceste pierderi să afecteze în mod negativ plasamentele creditorilor băncii.

Între toate aceste riscuri se exercită o interacțiune permanentă. Astfel, de exemplu, un risc sporit de creditare poate genera riscul lichidității dacă banca nu are suficiente active lichide pentru a putea face față obligațiilor sale scadente în lipsa sumelor rezultate din rambursarea creditelor. În cazul în care banca nu atrage rapid resurse de pe piață apare riscul de faliment (de capital). O politică excesivă de creditare, corelată cu o lichiditate inadecvată, reprezintă o cauză frecventă a falimentului bancar.

În sistemul bancar, problemele cu care se confruntă o bancă pot afecta negativ și băncile partenere existând permanent un risc de contaminare. Acest risc specific ansamblului băncilor este numit risc sistemic, gestiunea acestuia fiind asigurată de banca centrală (prin reglementări privind rezervele minime obligatorii, indicele de adecvare a capitalului, indicatorii de lichiditate, creditele de refinanțare).

Nu înseamnă, însă, că fiecare bancă nu trebuie să urmărească soliditatea partenerilor săi, în funcție de toate informațiile de care poate dispune.

b) Riscurile de prestare sunt riscuri care afectează sfera serviciilor bancare. Acestea pot fi:

riscul operațional – exprimă probabilitatea ca banca să devină incapabilă să asigure servirea clienților într-un mod rentabil. În acest context sunt importante atât oferta de servicii, cât și capacitatea conducerii de a evalua și controla cheltuielile generate de prestarea acestor servicii.

riscul tehnologic – exprimă probabilitatea alegerii incorecte a momentului începerii sau încheierii ciclului de viață a unui produs bancar.

riscul produsului nou – este asociat inovărilor în sfera produselor financiare. Reprezintă probabilitatea cumulată a producerii unor evenimente adverse în perioada de lansare a unui nou produs.

riscul strategic – reprezintă probabilitatea de a nu alege strategia optimă în condițiile date (economice, monetare, valutare, sociale, politice).

c) Riscurile ambientale cuprind riscuri cu un puternic impact asupra performanței bancare, dar asupra cărora banca fie nu are control, fie are un control limitat. Aceste riscuri exprimă probabilitatea ca o schimbare adversă de mediu să afecteze negativ profitul băncii. Această grupă de riscuri cuprinde:

riscul de fraudă – este un risc de ordin intern inclus totuși în această grupă deoarece pentru bancă, actele și intențiile salariaților reprezintă o necunoscută externă greu controlabilă. Riscul de fraudă este un risc intern și exprimă probabilitatea comiterii unor furturi sau a unor acte contrare intereselor băncii, de către angajații acesteia.

riscul economic – este determinat de evoluția mediului economic în care funcționează banca și clienții acesteia. Reprezintă probabilitatea diminuării performanței băncii ca urmare a unei evoluții adverse a condițiilor de mediu.

riscul concurențial – reprezintă probabilitatea reducerii profitului în condițiile modificării raporturilor de piață în defavoarea băncii.

riscul legal – se referă la faptul că băncile trebuie să-și desfășoare activitatea conform reglementărilor legale chiar dacă acestea le dezavantajează în raport de alte instituții financiare concurente. Există o permanentă incertitudine în ceea ce privește evoluția viitoare a cadrului normativ și momentul implementării noilor reglementări.

Ca incidență și amploare a pierderilor provocate, riscurile financiare sunt cele mai semnificative pentru bănci. Totodată, ”riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi generate, gestionate, amplificate sau eliminate de către managementul băncii”. Gestiunea adecvată a acestor riscuri conduce la un plus de stabilitate a băncii.

6. Din punct de vedere al alocării riscurilor în cadrul sistemului financiar pot exista :

-riscuri diversificabile;

-riscuri nediversificabile.

a) Riscurile diversificabile sunt acele riscuri care ajung relativ nesemnificative atunci când sunt combinate suficient de multe poziții bilanțiere pentru ca legea numerelor mari să fie activată. Putem reduce expunerea globală a unei bănci la un anumit risc mărind numărul operațiunilor și partenerilor vizați a genera acel risc.

b) Riscurile nediversificabile sunt riscurile care rămân relativ semnificative ca expunere chiar și după ce toate posibilitățile de a folosi legea numerelor mari au fost utilizate.

În practică, orice poziție, bilanțieră sau extrabilanțieră, comportă atât elemente diversificabile cât și elemente nediversificabile. De exemplu, riscul de nerambursare a unui credit are o componentă nediversificabilă (cea generată de riscul economic) și o componentă diversificabilă, specifică fiecărui client.

Din cele prezentate mai sus, se poate trage concluzia că o clasificare a riscurilor bancare nu este un lucru ușor de făcut. Clasificarea riscurilor se dovedește de multe ori subiectivă deoarece cercetătorii care au abordat această problemă au pus accent mai mult pe latura teoretică.

3.2. Riscul de creditare și managementul acestuia

Într-o primă definiție, riscul de creditare este prezentat ca fiind „probabilitatea neîncasării efective, la scadență, a fluxului de venituri anticipat de creditor (capital avansat plus dobanzi) “.

Într-o altă accepțiune, „riscul de creditare exprimă probabilitatea ca împrumutații sau emitenții de titluri să nu-și onoreze obligațiile la scadență “.

Într-o accepțiune mai largă, „riscul de credit exprimă deteriorarea situației financiare a debitorului “.

În concluzie, se poate afirma că „riscul de creditare reprezintă riscul de a suferi o pierdere datorită încălcării obligațiilor debitorilor prevăzute în contractul de credit “.

Întârzierea plății dobânzilor sau ratelor scadente reprezintă manifestări ale acestui risc.

În forma sa extremă, riscul creditului produce băncii pierderi prin falimentul debitorului, situație în care pierderile sunt irecuperabile. Falimentul unui client este rezultatul unei degradări în timp a situației financiare a acestuia.

Riscul de creditare poate fi gestionat la nivel global prin reguli și acțiuni ce vizează întreg portofoliu de credite, sau la nivel individual, prin luarea de măsuri de către bancă, în cazul fiecărui solicitant de credit.

3.2.1. Riscul individual de creditare

Orice credit reprezintă o anticipare a unor încasări viitoare. Din această perspectivă, orice credit comportă riscul ca aceste încasări să nu se realizeze deloc sau să se realizeze doar parțial. Acest risc mai este numit și risc de insolvabilitate a debitorului.

Gestiunea adecvată a acestui risc este vitală în activitatea bancară deoarece principala operațiune efectuată de către bănci constă în acordarea de credite în condiții de reducere la maxim a expunerii la riscuri și asigurare a unei profitabilități corespunzătoare riscului asumat. Pentru realizarea acestui obiectiv, banca trebuie să analizeze solicitările de credit pentru a putea cuantifica nivelul de risc asumat.

Un credit nu se acordă decât dacă se poate estima că probabilitatea rambursării o depășește pe cea a nerambursării.

Analiza riscului de creditare este realizată în scopul evaluării bonității clientului , a posibilităților acestuia de a rambursa creditul la scadență. Astfel, analiza clientului are la bază unele principii care iau în considerare toate aspectele financiare sau nefinanciare care au o influență asupra activității clientului, profitului, precum și asupra capacității de rambursare a creditului. În literatura de specialitate aceste principii sunt întâlnite sub denumirea de „Cei șase „C” ai creditului“: Caracterul, Capacitatea, Cash-ul (Numerarul), Colateralul, Condițiile și Controlul. Pentru a acorda creditul, banca trebuie să urmărească îndeplinirea acestor principii.

Cei șase „C” ai creditului

Cei șase „C” ai creditului

Analiza creditului reprezintă procesul de evaluare a riscului de creditare. Riscul de creditare trebuie evaluat în comparație cu beneficiile pe care banca se așteaptă să le obțină din acordarea creditelor. Aceste beneficii se pot grupa în două categorii: beneficii directe și beneficii indirecte.

Beneficiile directe sunt reprezentate de dobânzile și comisioanele încasate de către bancă, care sunt aferente creditului acordat, la care se poate adăuga soldul creditor al contului clientului, sold reprezentând garanția creditului.

Beneficiile indirecte sunt incerte și mai dificil de cuantificat și constau în inițierea sau menținerea unei relații cu clientul care poate conduce la o creștere a depozitelor sau la o creștere a cererii pentru alte servicii bancare.

În literatura de specialitate se consideră că analiza creditului se realizează secvențial în baza următoarelor etape:

Analiza managerială și economico-financiară a debitorului;

Analiza solicitării de credit;

Adoptarea deciziei de creditare;

Analiza periodică a portofoliului de credite.

Procesul de analiză a creditului are două dimensiuni : o dimensiune cantitativă și o alta calitativă.

Dimensiunea calitativă a analizei creditului constă în analiza istoricului datelor financiare ale clientului și proiectarea viitoarelor rezultate financiare pentru a evalua capacitatea clientului de a rambursa la timp creditul și capacitatea sa de a supraviețui în cazul apariției unor fenomene economice adverse.

Dimensiunea calitativă a analizei creditului este, în general, mai greu de estimat. Etapele în evaluarea calitativă se referă la obținerea de informații în legătură cu responsabilitatea financiară a clientului, determinarea scopului real pentru care acesta dorește creditul, identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul ținând cont de estimarea condițiilor economice din viitor și a eforturilor reale pe care clientul le va face în vederea rambursării creditului și a dobânzilor aferente.

Elementele determinante ale gestiunii riscului individual de creditare sunt:

capacitatea de plată;

caracterul debitorului;

capitalul ( averea ) debitorului;

garanțiile;

condițiile de mediu.

Dintre aceste elemente, capacitatea de plată este cea mai importantă.

Se apreciază că principalele slăbiciuni în gestiunea riscului de creditare sunt de ordin intern :

selecția defectuoasă a dosarelor de creditare;

supravegherea neadecvată a evoluției calității clienților.

Analiza concretă a unui credit, cu toate etapele aferente, va fi prezentată în capitolul dedicat studiului de caz.

3.2.2. Riscul de credit global

Principala operațiune efectuată de către băncile comerciale constă în acordarea de credite, creditele situându-se, ca pondere, pe primul loc în cadrul plasamentelor băncilor. Modul în care banca alocă fondurile poate influența în mare măsură dezvoltarea economică la nivel local sau național. Pe de altă parte, orice bancă își asumă riscuri atunci când acordă credite și poate înregistra pierderi dacă unii debitori nu își onorează obligațiile. Oricare ar fi însă nivelul riscurilor asumate, pierderile pot fi minimizate dacă operațiunile de creditare sunt organizate și gestionate într-un mod adecvat.

Gestiunea globală a riscului de credit are la bază 2 principii :

a) Diviziunea riscului de creditare

Conform acestui principiu se urmărește evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea plasamentelor, în mod special, a creditelor. Concentrarea clienților într-un singur domeniu de activitate este periculoasă pentru o bancă deoarece acel sector poate fi afectat de o recesiune care poate conduce la dificultăți în rambursarea creditelor de către agenții economici.

În sfera creditării persoanelor fizice, diversificarea portofoliului constă în primul rând într-o diversificare teritorială. La creditarea agenților economici importantă este diversificarea sectorială sau economică. În cazul în care banca acordă credite unor clienți suverani, vitală este diversificarea geografică. Pe de altă parte, se poate întâmpla ca cererile de creditare ale unor companii de talie mare să depășească posibilitățile legale de angajament ale unei singure bănci. O soluție în acest caz o reprezintă constituirea de pool-uri bancare.

b)Limitarea riscurilor

Acest principiu are caracter normativ și autonormativ.

Fiecare bancă, în funcție de calitatea mediului economic, asigură limitarea riscurilor în două moduri: global și analitic. Astfel:

– banca fixează o limită internă a angajamentului sau global, în operațiuni riscante. Se stabilește o limită maximă pentru ponderea activităților riscante în total active.

– banca fixează plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate sau zonă geografică pentru a preveni situația în care ar putea apărea modificări semnificative în situația economică a clienților, care i-ar putea afecta negativ expunerea la risc.

Foarte utile se pot dovedi și limitele interne stabilite pe baza unor scenarii de criză. Este de preferat ca banca să fie pregătită pentru eventualitatea producerii unei crize oricât de improbabilă ar fi aceasta.

Pe de altă parte, Banca Centrală, ca autoritate în sistemul bancar, își asumă responsabilitatea limitării expunerii consolidate la risc, în cadrul sistemului bancar stabilind norme cu caracter obligatoriu.

Dintre normele cele mai importante elaborate de Banca Națională a României pentru limitarea riscului de credit putem aminti următoarele:

împrumuturile mari acordate de către o societate bancară unui singur debitor nu pot depăși, cumulate, 20% din fondurile proprii ale băncii.

suma totală a împrumuturilor mari acordate debitorilor nu poate depăși de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii.

fiecare bancă trebuie să-și clasifice creditele acordate în cinci categorii (standard, în observație, substandard, îndoielnic, pierdere) și pe baza acestor categorii să-și constituie provizioane corespunzătoare.

împrumutul mare este definit ca fiind egal cu suma tuturor împrumuturilor acordate unui singur debitor, inclusiv a garanțiilor și a altor angajamente asumate în numele acestuia, în lei și valută, ce depășește 10% din fondurile proprii ale băncii.

Cuantificarea expunerii globale a băncii la riscul de creditare se face prin analiza și monitorizarea permanentă a unui sistem de indicatori care se pot grupa în trei categorii:

– indicatori de structură;

– indicatori de dinamică;

– indicatori relativi.

În scopul limitării riscului de creditare, cea mai importantă funcție a managementului unei bănci este de a controla și analiza calitatea portofoliului de credite. Slaba calitate a creditelor constituie una din principalele cauze ale falimentului bancar.

Analiza se concentrează asupra eventualelor modificări ale calității portofoliului de credite față de momentul acordării împrumuturilor și condițiile inițiale stabilite de bancă pentru derularea acestora datorită unor factori imprevizibili.

Analiza și clasificarea portofoliului de credite se face ținând cont de performanțele financiare ale clienților și de capacitatea acestora de a-și onora obligațiile la scadență.

În urma evaluării performanțelor financiare ale clienților, băncile încadrează creditele în una din următoarele categorii:

Categoria A – performanțele financiare ale clientului sunt foarte bune și permit achitarea la scadență a dobânzii și a ratei. Totodată se prefigurează menținerea și în perspectivă a performanțelor financiare la un nivel ridicat.

Categoria B – performanțele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu se pot menține la același nivel într-o perspectivă mai îndelungată.

Categoria C – performanțele financiare sunt satisfăcătoare, dar cu o evidentă tendință de înrăutățire.

Categoria D – performanțele financiare sunt scăzute și au o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp.

Categoria E – performanțele financiare arată pierderi și există perspectiva clară că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.

Această încadrare a agenților economici se face pe baza analizei financiare ce permite atribuirea unui punctaj criteriilor cuantificabile care se coroborează apoi cu rezultatele analizei criteriilor necuantificabile.

Serviciul datoriei în combinație cu performanțele financiare permit încadrarea creditului într-una din cele cinci grupe de calitate conform următoarei matrici:

Băncile se asigură împotriva riscului de creditare prin constituirea de provizioane. Sistemul de provizioane reglementat de normele în vigoare este destinat să protejeze capitalul băncii, depozitele persoanelor fizice și juridice și să acopere eventualele pierderi aferente creditelor ce prezintă incertitudini în recuperare.

Dezvoltarea unui sistem performant de analiză și evaluare a portofoliului de credite, precum și determinarea nivelului optim de provizioane reprezintă domenii de mare interes pentru conducerea băncii, cu atât mai mult cu cât volatilitatea mediului economic determină necesitatea unor abordări prudente în activitatea operatorilor pe piața financiară.

3.3. Reglementări pentru diminuarea riscului de credit. Centrala Riscurilor Bancare

În cadrul Legii privind activitatea bancară nr. 58/1998, cu modificările și completările ulterioare și a normelor de prudențialitate și de limitare a riscului de credit în activitatea bancară, emise de Banca Națională a României, sunt definiți o serie de termeni care sunt necesari pentru evaluarea riscului de credit.

Acești termeni se referă, în principal la: capital propriu, fonduri proprii, expunere brută, expunere netă, expunere mare, un singur debitor, entitate de risc, grup, persoane aflate în relații speciale cu banca.

Principalele reglementări pentru diminuarea riscului de credit se referă la:

a) nivelul unei expuneri mari nu poate depăși 20 % din fondurile proprii ale băncii (de la 1 iulie 2004 expunerea față de un singur debitor crește la 25 % din fondurile proprii conform articolului 9 din Normele B.N.R. nr. 12/2003 privind supravegherea solvabilității și expunerile mari ale instituțiilor de credit, publicate în Monitorul Oficial nr. 51 din 21 ianuarie 2004);

b) suma totală a expunerilor mari nu poate depăși de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii, o expunere mare reprezintă ca valoare cel pu.in 10 % din fondurile proprii ale băncii. Toate expunerile mari sunt raportate Băncii Naționale a României.

c) Regiile autonome pot contracta credite în proporție de cel mult 20 % din veniturile brute realizate în anul precedent sau pot emite titluri negociabile pe piață în aceeași limită pentru acoperirea cheltuielilor curente, atunci când mijloacele acestora sunt insuficiente în decursul unui an;

d) valoarea totală a împrumuturilor angajate de autoritățile administrației publice locale nu poate depăși 5 % din totalul veniturilor estimate a fi încasate de acestea pe durata anului fiscal în care se face împrumutul (venituri curente, venituri din capital și venituri cu destinație specială);

e) creditele (expunerea totală) pentru persoanele aflate în relații speciale cu banca nu vor putea depăși 20 % din fondurile proprii ale băncii, iar la acordarea lor se vor aplica prevederile Normelor Băncii Naționale a României privind limitarea riscului de credit al băncilor;

f) constituirea fondului pentru riscuri bancare generale, în limita a 1 % din soldul activelor purtătoare de riscuri specifice activității bancare, existent la sfârșitul anului, în scopul administrării și a riscului general de credit rezultat din ansamblul activității de creditare.

Totodată, conform Legii privind activitatea bancară articolul 24, litera d, băncile comerciale vor organiza funcționarea Comitetului de administrare a riscurilor ca organ de sinteză consultativ care urmărește permanent riscul și toate pozițiile de bilanț, în special riscul lichidității, riscul de credit, riscul ratei dobânzii, riscul de capital și riscul valutar.

Pentru limitarea riscului de credit, Comitetul de administrare a riscurilor acordă o atenție deosebită gestionării împrumuturilor mari, sistemului de urmărire și control al întregului portofoliu de credite, limitelor maxime de expunere pe ramuri, clienți, tipuri de credite, constituirii de provizioane, corelate cu calitatea în evoluție a creditelor acordate și cu dobânzile neîncasate.

În situația în care banca dorește creșterea volumului de credite net fără a putea reduce gradul de risc al acestora, ea trebuie să-și majoreze capitalurile proprii și fondurile proprii pentru a se încadra în nivelul stabilit al indicatorului de solvabilitate. Una din căi este și capitalizarea profitului net. Dacă pentru băncile cu capital majoritar privat structura repartizării profitului net este stabilită de acționari, pentru băncile cu capital majoritar de stat structura repartizării profitului net a fost modificată, începând cu 2001 de Guvern prin creșterea dividendelor distribuite acționarilor de la 40 % la minim 50 % și reducerea corespunzătoare a fondurilor de dezvoltare rămase la dispoziția băncii.

Una dintre problemele cu care s-a confruntat o bancă comercială în perioada de tranziție a fost lipsa de informații despre nivelul de expunere al clienților săi față de celelalte bănci. Asociația Română a Băncilor nu a reușit să determine o colaborare între bănci chiar dacă au existat unele reglementări legale privind limitarea deschiderii de conturi la mai multe bănci, în special pentru agenții economici incluși în programe de restructurare și redresare economico-financiară. Astfel, nu puține erau situațiile când o bancă chema în judecată o altă bancă în calitate de terț poprit pentru că agentul economic debitor al primei bănci își derula toate încasările și plățile prin conturi deschise la cea de a doua bancă.

Era absolut necesar să existe un centru de gestiune a informațiilor de risc pentru scopurile utilizatorilor, în condițiile păstrării secretului bancar. Astfel, începând cu anul 2000, s-a înființat în cadrul Băncii Naționale a României, Centrala Riscurilor Bancare (C.R.B.) care primește de la băncile comerciale raportări privind debitorii cărora li s-au acordat credite sau în numele cărora băncile și-au asumat angajamente. Debitorii raportați pot fi persoane fizice sau juridice non-bancare rezidente, cu condiția ca riscul individual din operațiunile menționate să fie egal sau mai mare decât limita de raportare care în prezent este de 200 milioane lei.

Centrala Riscurilor Bancare organizează și gestionează, pe baza informațiilor de risc bancar transmise de băncile comerciale, următoarele fișiere:

– Registrul Central al Creditelor (R.C.C.), care conține informațiile de risc bancar raportate de bănci, prelucrate și difuzate către C.R.B., în vederea valorificării de către utilizatori, în condițiile păstrării secretului bancar;

– Registrul Creditelor Restante (R.C.R.) este un fișier alimentat lunar de R.C.C. cu informații de risc bancar referitoare la debitori și la creditele restante ale acestora față de întregul sistem bancar din România.

Centrala Riscurilor Bancare transmite lunar, fiecărei bănci comerciale, informația referitoare la riscul global pentru fiecare debitor, raportat de aceasta, ceea ce reprezintă expunerea întregului sistem bancar din România față de debitorul respectiv.

CAPITOLUL IV

ANALIZA ACTIVITĂȚII DE CREDITARE LA B.C.D. ROMEXTERRA S.A.

4.1. Prezentarea de ansamblu a băncii și a activității acesteia

Banca de Credit și Dezvoltare Romexterra S.A. a luat ființă în anul 1993 din inițiativa a 1068 fondatori, persoane fizice, salariați în industria gazului metan, cu sprijinul efectiv a conducerii Societății Naționale a Gazului Metan – Distrigaz S.A., fost Romgaz. Banca a devenit operațională începând cu luna martie 1994, când a fost autorizată definitiv de către Banca Națională a României.

Cu ocazia majorărilor ulterioare de capital social au devenit acționari ai băncii toți salariații din industria gazului metan, alte persoane fizice și juridice private care au consimțit să subscrie acțiuni la bancă.

Banca s-a dovedit atractivă și pentru salariații din industria petrolului și chiar pentru Societatea Naționala a Petrolului – PETROM S.A., care începând cu anul 1998, au devenit acționari ai băncii.

Structura acționariatului la data de 31 octombrie 2003 se prezintă astfel:

În prezent, banca are un număr de 125.436 acționari. În cadrul persoanelor fizice, ponderea covârșitoare de peste 70%, este deținută de salariații din cele doua sectoare economice, gaze naturale și petrol.

Valoarea nominală a unei acțiuni este de 25.000 lei. Valoarea contabilă a unei acțiuni, la finele anului 2002, a fost de 46.597 lei. Dividendele aprobate de Adunarea Generală a Acționarilor din data de 28.03.2003, în volum de 91,7 miliarde lei, reprezintă 25% din valoarea capitalului social mediu, respectiv 6.250 lei/actiune, calculat pro rata temporis.

Sediul central al băncii este în Municipiul Târgu Mureș, Piața Trandafirilor nr. 21, județul Mureș.

Banca este persoană juridică română, are forma juridică de societate comercială pe acțiuni și își desfășoară activitatea conform cu legislația română și statutul propriu.

Potrivit obiectului de activitate prevăzut în statut, banca realizează următoarele activități:

acceptarea de depozite în lei și valută de la persoane fizice și juridice române și străine;

contractarea de credite în lei și valută;

plăți și decontări;

emiterea și gestiunea instrumentelor de plată și de credit;

emiterea de garanții și asumarea de angajamente;

tranzacții în cont propriu sau în contul clienților cu instrumente monetare negociabile;

tranzacții în cont propriu sau în contul clienților cu valută;

tranzacții în cont propriu sau în contul clienților cu metale prețioase, obiecte confecționate din acestea, pietre prețioase;

tranzacții în cont propriu sau în contul clienților cu titluri de stat;

închirierea de casete de siguranță.

Banca poate desfășura și alte activități nespecifice, auxiliare și anexe, în scopul minimizării costurilor de funcționare, valorificării unor capacități disponibile și asigurării unor condiții superioare de muncă și trai pentru salariații ei și familiile acestora.

La data de 15.10.2003, Banca de Credit și Dezvoltare Romexterra a majorat capitalul social, prin aport de numerar, de la 457 miliarde de lei la 600 de miliarde. Fiind singura bancă comercială cu capital privat românesc, interesul pentru aceste acțiuni a fost deosebit. Astfel capitalurile proprii au inregistrat o creștere de aproximativ 45% comparative cu anul 2002 respectiv 1200 miliarde față de 828 miliarde lei.

Aceasta etapă de majorare a capitalului bancii este a treisprezecea și face parte dintr-un șir de majorări de capital care are drept țintă atingerea plafonului de 1000 de miliarde de lei.

     După constituirea societății de leasing financiar ROMEXTERRA LEASING SA București, Banca de Credit și Dezvoltare ROMEXTERRA SA a achiziționat acțiuni ale Societății de investiții financiare ROMAXA SA până la 53,99% din capitalul social al acesteia, consolidând astfel grupul Romexterra.

BCD Romexterra are relații de colaborare cu următoarele bănci:

Principalele obiective ale băncii atinse în anul 2004 au fost:

activele bilanțiere, la finele anului 2004, s-au cifrat la 6.100 miliarde lei, având o creștere de 1,9 ori față de anul 2003;

profitul net a crescut cu 20% comparativ cu anul precedent, sarcina stabilită fiind de 256 miliarde lei;

extinderea rețelei teritoriale de la 20 de sucursale și 2 agenții la 26 sucursale și 4 agenții; au devenit operaționale sucursalele din București (a doua sucursală în București) și Miercurea Ciuc și s-au deschis sucursale în orașele Suceava, Brăila, Buzău și Râmnicu Vâlcea;

începând cu anul 2003 Banca de Credit și Dezvoltare funcționează ca și grup financiar, având în componență:

1. Societate de leasing financiar (Romexterra Leasing SA București – funcțională);

2. Societate de servicii de investiții financiare, prin preluarea pachetului majoritar de acțiuni la S.C. ROMAXA S.A. Târgu Mureș ;

3. Societate de administrare a investițiilor;

4. Societate de asigurări .

majorarea capitalului social, prin aport de numerar, de la 444 miliarde lei la 700 miliarde lei; capitalurile proprii au înregistrat o creștere de 45% comparativ cu anul 2003, respectiv 1200 miliarde lei față de 828 miliarde lei;

extinderea gamei de produse și servicii bancare și îmbunătățirea calitativă a celor existente; programul de plăți prin carduri a devenit operațional în a II-a parte a lunii aprilie 2003;

modernizarea sistemului informatic, care să asigure suportul pentru oferirea de servicii rapide on-line, în condiții de siguranță și securitate maxime;

efortul investițional, pentru realizarea obiectivelor propuse în anul 2003, a fost estimat la 90 miliarde lei.

Strategia de dezvoltare pentru perioada 2004-2006 cuprinde obiective, căi și mijloace de realizare menite să asigure dezvoltarea continuă și echilibrată a băncii, obiectivul țintă fiind dublarea cotei de piață în anul 2003 și deținerea în anul 2006 a peste 4% din activele sistemului bancar românesc.

Indicatorii de profitabilitate și prudență bancară, realizați la data de 31.12.2004, comparativ cu anii 2002 și 2003:

Deși indicatorii de profitabilitate prezintă o tendință descendentă, aceștia se încadrează în limitele standard ale BNR, cu excepția ratei rentabilității activității de bază care se situează cu aproximativ 4 puncte sub acest nivel. Acest lucru denotă faptul că operațiunile financiar-bancare desfășurate de Romexterra nu acoperă în totalitate nevoile financiare ale băncii. În acest sens se impune extinderea gamei de produse și servicii bancare și îmbunătățirea calitativă a celor existente, precum și modernizarea sistemului informatic, care să asigure suportul pentru oferirea de servicii rapide on-line, în condiții de siguranță și securitate maxime;

Solvabilitatea băncii este asigurată, lucru relevat de raportul de solvabilitate, care depășește cu mult nivelul standard stabilit de BNR. Acest lucru permite băncii onorarea cu rapiditate a creditelor, operațiunilor de virament, retrageri de numerar etc.

Realizarea indicatorilor financiar-bancari la 30 septembrie 2004:

Indicatori de profitabilitate și prudență bancară, realizați la data de 30 septembrie 2004

Structura organizatorică:

4.2. Analiza riscului de rată a dobânzii

Obiectivele managementului activelor și pasivelor constau în creșterea veniturilor băncii din plasamente concomitent cu scăderea costurilor surselor atrase, în condițiile menținerii unui risc acceptabil și respectării reglementărilor în vigoare cu privire la adecvarea capitalului și lichiditatea băncii.

Variația diferenței de dobânzi este determinată de variația a trei factori: a ratei, a volumului și a mixului.

4.2.1. Analiza variației marjei nete a dobânzii

Pentru a arată influența celor trei factori menționați mai sus asupra marjei nete de dobândă, voi exemplifica folosind date din rapoartele anuale ale B.C.D. Romexterra în perioada 2002-2004:

Analizând marja netă de dobândă putem constata că aceasta a înregistrat în 2003 o creștere importantă (6,39%) față de anul precedent, continuându-și creșterea. E de semnalat totuși faptul că în 2004 marja netă de dobândă s-a diminuat față de 2003 cu 5,464%.

Pentru a explica cauzele acestei variații a marjei nete voi proceda la o analiză detaliată a dinamicii veniturilor din dobânzi și a cheltuielilor cu dobânzile în perioada 2002-2004, identificând totodată și influența factorilor determinanți (variația ratei, variația volumului, variația mixului).

Analiza în perioada 2002-2003:

1. analiza dinamicii veniturilor din dobânzi:

variația ratei:

R= (0,35763-0,35161) x 3143025 = 18921 mil.lei

Raportând variația ratei la surplusul de venituri se obține:

variația volumului:

V=(4537003-3143025) x 0,35161 = 490137 mil.lei

Raportând variația volumului la surplusul de venituri obținem:

variația mixului:

M= 0,00602 x 1393978 =8392 mil.lei

Raportând variația mixului la surplusul de venituri rezultă:

3,66% + 94,72% +1,62% = 100%

În această perioadă se observă că sporirea veniturilor din dobânzi nu se mai datorează în exclusivitate variației volumului activelor fructificate, ci și variației ratei și variației mixului (e adevărat, cu ponderi reduse: 3,66%, respectiv 1,62%). Totuși, trebuie să remarcăm că în continuare contribuția cea mai importantă la sporirea veniturilor din dobânzi o are variația volumului (94,72%).

2. Analiza variației cheltuielilor cu dobânzile:

variația ratei:

R= (0,18974-0,15753) x 3382400 = 108943 mil.lei

Raportând variația ratei la diferența de cheltuieli rezultă:

variația volumului:

V=(5342673-3382400) x 0,15753 = 308801 mil.lei

Raportând variația volumului la diferența de cheltuieli:

variația mixului:

M=(0,18974-0,15753) x (5342673-3382400) = 63138 mil.lei

Raportând variația mixului la diferența de cheltuieli:

22,655% + 64,215% + 13,13% = 100%

La creșterea cheltuielilor cu dobânzile (+480882) cea mai mare contribuție o are variația volumului resurselor împrumutate (64,215%), dar și variația ratei și variația mixului au ponderi destul de importante (22,655%, respectiv 13,13%).

Făcând o comparație între creșterea veniturilor din dobânzi și cea a cheltuielilor cu dobânzile constatăm:

la creșterea veniturilor din dobânzi o contribuție covârșitoare are variația volumului (94,72%), pe când variația ratei și variația mixului au contribuții minore (3,66% , respectiv 1,62%);

la creșterea cheltuielilor cu dobânzile o contribuție majoră are variația volumului (64,215%), dar și variația ratei și variația mixului au o influență destul de mare (22,655%, respectiv 13,13%).

E de remarcat faptul că variația ratei și variația mixului au influențat mai mult cheltuielile cu dobânzile decât veniturile din dobânzi (22,655% față de 3,66%, respectiv 13,13% față de 1,62%).

Analiza în perioada 2003-2004:

1. analiza dinamicii veniturilor din dobânzi:

variația ratei:

R= (0,24652-0,35763) x 4537003 = -504106 mil.lei

Raportând variația ratei la surplusul de venituri rezultă:

variația volumului:

V= (7199383-4537003) x 0,35763 = 952147 mil.lei

Raportând variația volumului la surplusul de venituri:

variația mixului:

M=(0,24652-0,35763) x (7199383-4537003) = -295817

Raportând variația mixului la surplusul de venituri:

(-331,14%) + 625,46% + (-194,32%) = 100%

În această perioadă veniturile din dobânzi au crescut exclusiv datorită variației volumului, variația ratei și variația mixului având o influență nefavorabilă asupra creșterii veniturilor.

2.Analiza variației cheltuielilor cu dobânzile:

variația ratei:

R=(0,15156-0,18974) x 5342673 = -203983 mil.lei

Raportând variația ratei la diferența de cheltuieli:

variația volumului:

V= (7912130- 5342673) x 0,18974 = 487529 mil.lei

Raportând variația volumului la diferența de cheltuieli:

variația mixului:

M= (0,15156-0,18974) x (7912130-5342673) = -98102 mil.lei

Raportând variația mixului la diferența de cheltuieli:

Asupra creșterii cheltuielilor cu dobânzile în această perioadă o influență majoră a avut-o variația volumului datorită creșterii resurselor împrumutate, fapt ce a condus la creșterea datoriilor față de deținătorii resurselor. Un factor ce a atenuat totuși creșterea cheltuielilor cu dobânzile a fost variația ratei datorită scăderii ratei medii a dobânzii.

Sintetizând cele prezentate mai sus, putem concluziona:

atât creșterea veniturilor din dobânzi, cât și creșterea cheltuielilor cu dobânzile s-au datorat în principal variației volumului. Acest fenomen are următoarea explicație: creșterea volumului de active fructificate a condus la creșterea veniturilor din dobânzi iar, pe de altă parte, creșterea resurselor împrumutate a condus la creșterea cheltuielilor cu dobânzile.

variația ratei și variația mixului au avut o inflență determinantă asupra creșterii veniturilor și a cheltuielilor cu dobânzile numai în perioada 2002-2003. În restul perioadei analizate, datorită scăderii ratelor dobânzii, atât active, cât și pasive, nu puteau să conducă la creșteri ale veniturilor, respectiv cheltuielilor cu dobânzile.

4.2.2.Analiza factorilor care influențează mărimea marjei nete de dobândă

Există o multitudine de factori care afectează mărimea marjei nete de dobândă. Cei mai importanți sunt următorii:

fluctuațiile ratei dobânzii;

modificarea ecartului dintre dobânda activă și dobânda pasivă;

modificarea volumului de active și de pasive;

modificarea structurii portofoliului.

Unii dintre acești factori sunt controlabili (ce puțin parțial), în timp ce asupra altora banca nu are nici un control. În cadrul managementului activelor și pasivelor se analizează impactul tuturor acestor factori asupra marjei nete.

Pentru tratarea acestei probleme, am plecat de la bilanțul B.C.D.Romexterra S.A. la data 30.09.2004:

Pornind de la aceste date, le-am detaliat cu ajutorul altor informații oficiale și făcând unele presupuneri (datorită imposibilității procurării unor date cât mai exacte) :

După ce am detaliat bilanțul putem proceda la o clasificare a activelor și pasivelor în funcție de sensibilitatea față de rata dobânzii. Astfel vom obține:

Active sensibile =105.440+539.651+35.977+1.026.909 = 1.707.977 mil.lei

Active nesensibile (cu dobânda fixă) = 130.144+840.199 = 970.343 mil.lei

Active nepurtătoare de dobânzi =52.230+53.965+813.158 =919.353 mil.lei

Pasive sensibile = 19.787+28.781+629.592+755.511 = 1.433.671 mil.lei

Pasive nesensibile =16.190+43.172+125.919+1.007.348 =1.192.629 mil.lei

Pasive nepurtătoare de dobânzi = 54.870+916.501 = 971.371 mil.lei

Rata medie a dobânzii active a fost de 24,65%. Am presupus că rata medie de dobândă pentru activele sensibile este de 24%, iar pentru activele nesensibile rata medie a dobânzii este de 26,39%.

Rata medie a dobânzii pasive a fost de 15,15%. Am presupus că rata medie de dobândă pentru pasivele sensibile este 16%, iar pentru pasivele nesensibile rata medie de dobândă este de 14,51%.

Toate activele și pasivele sunt sensibile respectiv, nesensibile, în raport de un orizont de timp considerat de un an. Dacă am fi considerat un orizont de timp foarte mare (de exemplu, peste un an) toate activele și pasivele erau considerate sensibile. Dacă orizontul de timp era foarte scurt (de exemplu, o zi) majoritatea activelor și pasivelor erau insensibile la variația ratei dobânzii de pe piață.

Având în vedere cele de mai sus, putem structura bilanțul ca în tabelul următor:

Marja netă de dobândă = 1.707.977 x 24% + 970.343 x 26,39% -1.433.671 x 16% – 1.192.629 x 14,51%= 263.550,2 mil.lei

Marja procentuală = = 263.550,2/7.199.383 = 4%

GAP =ASD-PSD = 1.707.977 – 1.433.671 = 274.306 mil.lei

unde:

ASD=active sensibile la dobândă;

PSD=pasive sensibile la dobândă.

Un GAP pozitiv indică faptul că banca are mai multe active sensibile decât pasive sensibile la dobândă. În acest caz, fluctuația ratei dobânzii are următoarele efecte asupra marjei nete de dobândă:

daca rata dobânzii crește, veniturile din dobânzi cresc mai mult decât cheltuielile cu dobânzile, efectul fiind creșterea marjei nete a dobânzii.

daca rata dobânzii scade, efectul va fi contrar, adică veniturile din dobânzi scad mai mult decât cheletuielile cu dobânzile, ducând la diminuarea marjei nete.

În baza acestor informații putem trage următoarele concluzii:

– dacă ecartul dintre dobânda medie activă și dobânda medie pasivă se mărește, efectul va fi majorarea marjei nete;

– dacă ecartul dintre dobânda medie variabilă activă și dobânda medie variabilă pasivă se diminuează, efectul va consta în micșorarea marjei nete a dobânzii.

4.3. Analiza riscului individual de creditare

4.3.1. Etapele analizei creditului

În literatura de specialitate se consideră că analiza creditului se realizează secvențial, în baza următoarelor etape:

Analiza managerială și economico-financiară a debitorului;

Analiza solicitării de credit;

Adoptarea deciziei de creditare;

Analiza periodică a portofoliului de credite.

I. În momentul în care o societate comercială se adresează Băncii Romexterra cu o solicitare de credit, banca procedează la realizarea unei analize detaliate privind firma respectivă. Întreprinderea este solicitată să depună o documentație complexă care cuprinde:

cererea de credit semnată de persoane autorizate;

statutul societății;

hotărârea judecătorească de înființare;

contractul de societate;

certificatul de înmatriculare la Registrul Comerțului;

ultimul bilanț contabil vizat de Administrația Financiară;

contul de profit și pierdere;

balanțele de verificare pe ultimele 4 luni;

lista bunurilor materiale și a valorilor ce se pot constitui în garanții pentru creditul acordat.

Firma trebuie să vină cu o activitate economică care să nu prezinte riscuri majore în perioada de utilizare a creditului. În acest scop, întregul univers intern și extern al întreprinderii este supus unei analize și interpretări riguroase pentru a fi depistate efectele posibile ale unor evenimente politice, sociale, economice, militare sau ale unor schimbări tehnologice în evoluția cererii, precum și influența inflației, a recesiunii etc.

După analiza economico-financiară a agentului economic, banca realizează o analiză nonfinanciară. Aceasta o completează pe cea economico-financiară confirmând rezultatele obținute în urma analizei financiare, fiind necesară pentru obținerea unei imagini cât mai fidele despre un client. Analiza nonfinanciară se derulează într-un cadru mai puțin formal, prin vizite la sediul clientului și discuții cu conducerea și eventual cu acționarii și salariații firmei.

Cunoașterea în ansamblu a factorilor nonfinanciari și interpretarea lor corectă, alături de analiza financiară și aspecte legate de garanțiile asiguratorii este foarte importantă în luarea unei decizii de creditare adecvate de către bancă.

Este important ca banca să cunoască și să culeagă informații din sectorul în cadrul căruia agentul economic activează pentru a putea evalua riscul de ramură studiind următoarele aspecte:

– gradul de industrializare;

– locul ocupat de agentul economic în cadrul ramurii respective;

– profitabilitatea și competitivitatea ramurii respective;

– nivelul costurilor fixe;

– modificările capitalului.

Trebuie identificate elementele ce definesc reputația, calificarea, experiența în conducere.

Strategia dezvoltării societății trebuie cunoscută și analizată pentru a putea aprecia riscurile viitoare.

Agentul economic este obligat să conducă contabilitatea proprie și să respecte prevederile legale în vigoare. În acest sens se urmărește:

– capacitatea agentului economic de prognozare și funadamentare a veniturilor și cheltuielilor;

– posibilitatea determinării nivelului costului pe produs;

– posibilitatea stabilirii cheltuielilor fixe în costul produsului;

Pentru acceptarea cererii de creditare rolul hotărâtor îl au performanțele economice și financiare realizate de firma solicitatoare de credit în perioada precedentă și cele estimate pentru perioada de angajare a creditului. Aceste performanțe sunt evaluate în cadrul analizei economico-financiare.

Analiza economico-financiară se bazează pe informațiile financiare furnizate de client ( bilanț, cont de profit și pierdere, balanța de verificare ) .

După ce solicitantul de credit a fost primit printre clienții băncii, i se acordă o recunoaștere oficială a performanțelor sale.

II. În acel moment, după încheierea etapei I, urmează etapa II (analiza solicitării de credit) care va stabili dacă cerințele de finanțare ale firmei în corelație cu destinația ce se va da creditului, corespund exigențelor băncii.

Această etapă se împarte în trei subetape:

Identificarea scopului și a nivelului creditului solicitat;

2. Identificarea surselor de rambursare a creditului;

3. Identificarea garanțiilor creditului.

După parcurgerea primelor două etape, banca trebuie să ia o decizie privind acordarea creditului.

III. În această etapă intervin factori care țin de posibilitățile de creditare ale băncii și de politica de creditare. Această etapă se descompune în trei subetape:

1. Corelarea cu resursele băncii:

Pentru a acorda creditul, banca trebuie să dispună de resurse disponibile pentru acest scop. Banca deține resurse proprii provenind din operațiuni pasive, dar poate atrage resurse și de pe piață. Resursele alocate de bancă în scopul acordării creditului trebuie corelate cu acesta din punct de vedere al scadenței și al costului. Totodată, banca urmărește ca nivelul și destinația creditului să se încadreze în politica de creditare a băncii și în reglementările prudențiale.

Adoptarea și comunicarea deciziei de creditare:

Având la dispoziție analiza atât a clientului, cât și a solicitării de credit, Comitetul de credite este de acord ca cererea de credit înaintată de firma analizată să fie admisă la creditare. După adoptarea ei, decizia de creditare este comunicată solicitantului. Acesta, împreună cu banca, va proceda la încheierea contractului de credit.

3. Analiza realizării deciziei de creditare:

Pe parcursul perioadei de utilizare a creditului, banca analizează evoluția stării economice și financiare a debitorului previzionând nivelul riscului de nerambursare a creditului angajat. Această analiză este efectuată de Serviciul datoriei care poate constata la agentul economic analizat dacă acesta are sau nu rate restante la creditele acordate sau plăți restante către furnizori. În perspectivă, în funcție de situația concretă a agentului economic și de strategia acestuia, se pot urmări :

evoluția volumului activității ( cifra de afaceri, producția );

evoluția rezultatelor financiare;

îmbunătățirea poziției firmei pe piața internă și externă.

IV. Analiza periodică a portofoliului de credite

Această etapă se referă mai mult la gestiunea globală a riscului de credit.

4.3.2.Indicatorii de analiză privind determinarea bonității agenților economici

În activitatea de creditare, pentru adoptarea unor decizii temeinic fundamentate, analiza performanțelor economoco-financiare obținute de agenții economici se face pe baza analizei bonității acestora. Bonitatea se determină pe baza unor indicatori financiari ce indică capacitatea unităților de a-și achita obligațiile care urmează să și le asume prin semnarea contractului de credit. Indicatorii se determină pe baza principalelor situații financiar-contabile întocmite de agenții economici. Calcularea acestor indicatori se face:

la acordarea creditului;

semestrial, pentru calculul provizioanelor;

la solicitarea conducerii băncii.

Principalii indicatori financiari ( cantitativi ), calculați de către inspectorii băncii sunt:

1. Lichiditatea – exprimă capacitatea agentului economic de a-și acoperi obligațiile de plată pe termen scurt prin transformarea rapidă a mijloacelor sale circulante în disponibilități. Cu cât lichiditatea este mai mare, cu atât este mai mare și gradul de acoperire al obligațiilor de plată ale agentului economic. Se determină cu ajutorul relației:

2. Solvabilitatea – arată gradul în care capitalul social vărsat al clientului asigură acoperirea datoriilor. O solvabilitate bună este atunci când indicatorul are valoarea peste 40%, limita minimă fiind de 20%.

3. Rentabilitatea – este indicatorul care evidențiază capacitatea agentului economic de a-și acoperi cheltuielile efectuate din veniturile realizate și de a obține un anumit profit. La un nivel redus al acestui indicator, banca manifestă o mare prudență la acordarea creditului.

4. Gradul de îndatorare – arată cât din volumul total al activelor clientului este acoperit din credite bancare și datorii către terți. Situația optimă este când indicatorul are o valoare de până la 50%.

5. Acoperirea dobânzii – arată ponderea cheltuielilor cudobânda în cifra de afaceri realizată de client. Indicatorul este mai bun cu cât este mai redus.

Punctajul indicatorilor se realizează astfel:

Factorii calitativi completează evaluarea performanțelor financiare a împrumutatului, cu ajutorul acestora apreciindu-se activitatea agentului economic și în lumina perspectivei activității.

Factorii calitativi analizați, cu punctajul aferent, pot fi prezentați schematic după cum urmează:

Numărul maxim de puncte acumulate pe baza indicatorilor nefinanciari este de 35.

Numărul maxim de puncte care poate fi obținut de un debitor prin cumularea punctajului de la indicatorii financiari ( 50 puncte ) cu cel de la indicatorii nefinanciari ( 35 puncte ) este de 85.

În urma evaluării performanțelor financiare, firmele sunt incluse în una din categoriile de performanță notate de la A la E. Corespondența dintre punctajul obținut și categoria de performanță este arătată în tabelul de mai jos:

Categoria A – performanțele financiare ale clientului sunt foarte bune și permit achitarea la scadență a dobânzii și a ratei. Totodată se prefigurează menținerea și în perspectivă a performanțelor financiare la un nivel ridicat.

Categoria B – performanțele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu se pot menține la același nivel într-o perspectivă mai îndelungată.

Categoria C – performanțele financiare sunt satisfăcătoare, dar cu o evidentă tendință de înrăutățire.

Categoria D – performanțele financiare sunt scăzute și au o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp.

Categoria E – performanțele financiare arată pierderi și există perspectiva clară că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.

CAPITOLUL V

STUDIU DE CAZ – ANALIZA ACORDĂRII UNUI CREDIT DE INVESTIȚII S.C. TBZ-SERV S.R.L. BUCUREȘTI

5.1. Prezentarea S.C. TBZ-SERV S.R.L.

S.C. TBZ-SERV S.R.L. are sediul în București, B-dul Basarabia nr. 256, sector 3, cod unic de înregistrare 5006691, număr de înregistrare la Registrul Comerțului J40/27574/1993.

Firma S.C. TBZ-SERV S.R.L., cu o vechime de 11 ani, este antrepernor general și oferă un pachet complet de servicii destinate realizării de sisteme de măsură tranzacționale sau uzinale, sisteme de tip SCADA, sisteme de automatizare și curățare a instalațiilor hidrotermice, studii de fezabilitate, retehnologizări etc.

Aceste servicii sunt asigurate de firmă pe întreg teritoriul țării, în totală concordanță cu cerințele de înaltă performanță și calitate impuse de standardele tehnice și normele metrologice din România.

Mijloacele de măsură tranzacționate de firmă au aprobare metrologică de model în România și sunt agreate de Romgaz.

Firma este autorizată metrologic și oferă o soluție modernă pentru măsurătorile de gaze naturale pentru marii și medii consumatori, soluție care permite o măsurătoare de o acuratețe deosebită și posibilitatea cunoașterii consumurilor și a parametrilor în timp real.

Firma a finalizat realizarea unui calculator de debit pentru gaze naturale purtând numele ROFAR 01. Acest calculator a fost inclus în bucla de măsură FR 02. Atât calculatorul, cât și ansamblul de măsură au obținut aprobări de model. De asemenea, firma a obținut aprobarea de model pentru sistemul de tip contor debitmetru PROMASS 63 F, utilizat la măsurători tranzacționale în industria producătoare de alcool. Societatea asigură recepția echipamentelor sosite din import, preuzinarea și montajul unor subansamble, punerea în funcțiune și avizarea lucrărilor de către instituțiile abilitate în acest sens. Aparatele importate au o mare precizie și fiabilitate, fiind fabricate de firme cu tradiție în domeniu (Endress&Hauser și Fisher Rosemount). Paretenerii externi doresc o extindere a colaborării și în afara granițelor, astfel încât de serviciile societății să beneficieze și clienți externi.

În urma cerecetărilor efectuate de specialiștii firmei, s-a trecut la realizarea unor echipamente pentru tratarea apei, denumite REDOX. Aplicațiile realizate în țară au dovedit eficiența echipamentelor privind împiedicarea depunerilor de carbonat de calciu în instalații și eliminarea depunerilor vechi în scopul abilitării unor instalații aparent compromise.

În anul 2001 societatea a finalizat omologarea celei de-a treia generații de buclă de măsură gaze FR 03, care permite oferirea pe piața românească a unor echipamente cu tehnologia cea mai avansată pe plan mondial.

Serviciile oferite clienților sunt:

studii de fezabilitate;

proiectare și măsurători gaze naturale și alcool;

instalare echipamente de automatizare și măsură;

metrologie;

punere în funcțiune;

servicii după vânzare.

Societatea dorește să achiziționeze o vilă în stațiunea 2 Mai unde, în perioada estivală să ofere servicii turistice ( cazare, masă, dar și tratament ).

Societatea are în derulare contracte în valoare de 250.000 USD pentru servicii de contorizare. La acestea se mai adaugă contractele de service post garanție la echipamentele montate, în valoare totală de 500.000.000 lei.

5.2. Analiza economico-financiară a societății debitoare

5.2.1. Analiza indicatorilor de bonitate

Analiza indicatorilor economico-financiari are la bază datele prezentate în următorul tabel:

Calculul indicatorilor de bonitate:

1. Lichiditatea:

la data de 31.12.2003 = =34,9%

la data de 31.12.2004 = = 36,3%

la data de 31.03.2005 = = 36,4%

Indicatorul de lichiditate exprimă faptul că societatea are plasate activele sale în mare parte în active fixe.

2. Solvabilitatea:

la data de 31.12.2003 = 12,2%

la data de 31.12.2004 = 11,7%

la data de 31.03.2005 = 9,9%

Indicatorul de solvabilitate exprimă faptul că societatea își finanțează activele în mare parte pe seama surselor atrase.

3. Rata profitului net:

la data de 31.12.2003 = 2,8%

la data de 31.12.2004 = 9,9%

la data de 31.03.2005 = 0,5%

Indicatorul de rentabilitate exprimă faptul că societatea își îmbunătățește continuu performanțele.

4. Gradul de îndatorare:

la data de 31.12.2003 = 87,5%

la data de 31.12.2004 = 88,3%

la data de 31.03.2005 = 90,1%

Indicatorul exprimă faptul că societatea își finanțează activele în mare parte pe seama surselor atrase.

5. Gradul de acoperire a dobânzilor:

la data de 31.12.2003 = 4,3%

la data de 31.12.2004 = 5,7%

la data de 31.03.2005 = 5,3%

Indicatorul exprimă faptul că societatea are capacitatea financiară de acoperire a dobânzilor la creditele contractate.

5.2.2. Analiza indicatorilor nefinenciari

1. Managementul activității:

– Pregătire profesională: Alte studii superioare

– Experiență în funcții de conducere: Peste 5 ani

– Experiența în domeniul de activitate: Peste 5 ani

– Asigurarea conducerii: Echipă

– Participarea conducerii la capitalul societății

2. Activitatea clientului:

– Caracterul activității: permanent

– Sfera de activitate: Producție-prestări servicii

– Produsele și serviciile sunt: altele

– Evoluția cifrei de afaceri: În creștere

– Modalitatea de vânzare a produselor: Pe credit comercial

– Modalitatea de plată a furnizorilor: La un anumit timp

3. Calitatea acționariatului: Capital majoritar privat

5.2.3. Analiza riscului de faliment

Aprecierea riscului de faliment presupune utilizarea a trei modele bazate pe metoda scorurilor și anume: Modelul Altman, Modelul Canon și Holder și Modelul Băncii Franței.

În concepția Altman, declinul unei companii traversează cinci faze:

apariția semnalelor de declin ( descreșterea profitabilității, descreșterea cifrei de afaceri, creșterea datoriilor, descreșterea lichidităților etc. ) , de regulă desconsiderate;

existența semnalelor clare pentru care însă nu se iau măsuri, existând speranța ca acestea să dispara fără nici o intervenție;

acțiunea puternică a factorilor de declin cu agravări serioase ale situației financiare;

colapsul, imposibilitatea echipei manageriale de a asigura masuri corective;

intervenția, fie prin acțiuni de redresare, fie declararea falimentului.

Modelul Altman se bazează pe următoarea formulă:

Z = 3,3 x1 + 1,0 x2 + 0,6 x3 + 1,4 x4 + 1,2 x5

unde:

Pe baza experimentării acestei ecuații pe un număr mare de firme s-a constatat că gradul de încredere pe perioada de un an este de 95%, iar plajele de valori ale scorului Altman, cu ajutorul cărora firma poate fi caracterizată, sunt:

▫ Când Z < 1,81 firma este insolvabilă, aflându-se în fazele IV sau V descrise mai sus;

▫ Când 1,81 < Z ≤ 2,90 firma este considerată în dificultate, aflându-se în fazele II sau III ;

▫ Când Z > 2,90 firma poate fi considerată sănătoasă economic.

În 2004, la data de 31.12, firma este considerată în dificultate, dar în perioada următoare, firma devine insolvabilă.

5.3. Analiza solicitătii de credit

Societatea solicită credit în vederea realizării unei investiții. Domeniul de activitate în care se realizează investiția este publicitate, imprimarea de mari suprafețe pentru suporturile publicitare, producția de tipărituri publicitare pentru panourile publicitare de exterior.

Proiectul de investiții vizează atragerea de fonduri necesare achiziționării unui utilaj nou, furnizat de firma VUTEK din S.U.A., precum și dării în exploatare a respectivei investiții. Utilajul se va achiziționa în leasing, cu opțiune de cumpărare după achitarea celor 36 rate lunare ( 13.087 USD/lună ).

Valoarea investiției = 280.000 USD , din care:

credit pentru utilaj și capital circulant = 150.000 USD

contribuția directă de capital a investitorului = 138.000 USD

Realizarea proiectului implică:

amenajarea spațiilor de producție și administrație;

obținerea avizelor necesare funcționării, inclusiv a avizului de mediu;

contractarea și achiziționarea utilajului;

achiziționarea de utilaje conexe.

Pentru evaluarea corectă a oportunităților privind realizarea și exploatarea profitabilă a investiției s-a realizat o analiză SWOT:

Utilajul furnizat de firma VUTEk din S.U.A. este o imprimantă de mare capacitate tip UltraVu 5300 destinată imprimării suprafețelor mari prin procedeul ink-jet în câmp electrostatic. Utilajul folosește un kit standard de cerneluri și poate imprima practic pe aproape orice tip de suport: hârtie de panotaj, folie autocolantă, folie de plastic tip poliplan, mergând până la imprimarea de mochetă destinată fundalurilor scenografice.

Imprimanta Ultra Vu 5300 este formată din următoarele componente:

Ultra Vu 5300 – imprimanta propriu-zisă, inclusiv stația de operare = 558.000 $

RIP Vorkstation – stația de prelucrare a imaginii = 12.000 $

Remote Installation Kit – kit de instalare și comandă = 20.000 $

Ink Kit – rezerva de cerneală = 7.000 $

Valoarea totală a utilajului este de 624.000 $. Pentru demararea cu succes a producției se intenționează achiziționarea unui stoc-tampon de folii consumabile, care constituie suportul pe care se face tipărirea, în valoare de circa 50.000 $.

Schema de finanțare a investiției:

Costurile anuale aferente pentru producția a 69.120 m.p./an

1.Materie primă și materiale:

2. Salarii directe brute muncitori și personal auxiliar:

3. Utilități și transport:

4. Alte cheltuieli:

5.Durata medie a activelor circulante și obligațiilor curente ( zile ):

Calculul veniturilor anuale:

Prețul mediu actual la care se vinde metrul pătrat de afiș publicitar este de peste 30$ / m.p..Vom lua în calcul un preț mediu de 25 $/m.p.. Valoarea veniturilor anuale pentru o producție anuală de 69.120 m.p. este de 69.120 m.p. x 25 $/m.p. = 1.728.000 $

O situație a profitabilității proiectului pe primii 4 ani, perioada în care se face rambursarea creditului și achiziționarea utilajului, poate fi sintetizată astfel:

Valoarea netă actualizată a fost calculată cu rata de discontare de 15%. În aceste condiții, pentru o valoare a investiției de 288.000 $, VAN = 228.289 $.

Rata internă de rentabilitate aferentă proiectului este RIR = 42,09%.

Credite, rate, dobânzi:

Tabelul credite – total:

Situația veniturilor și cheltuielilor previzionat:

Flux de numerar previzionat:

Alte informații:

Evoluția ascendentă a fluxului de numerar exprimă un surplus financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii. Această evoluție nu are decât un caracter potențial dacă nu este susținută de mijloace financiare efective.

Serviciul datoriei poate pune în evidență potențialul financiar de creștere economică a întreprinderii, respectiv sursa financiară generată de activitatea industrială și comercială a firmei, după scăderea tuturor cheltuielilor posibile la o anumită scadență, menite să acopere obligațiile financiare ale firmei. După cum se observă, potențialul financiar al întreprinderii este în creștere, ceea ce înseamnă că întreprinderea va avea suficiente resurse pentru finanțarea activității.

Întreprinderea dispune de un surplus de resurse care îi va permite remunerarea acționarilor săi.

Valoarea netă actualizată a fluxului de numerar are valori pozitive supraunitare, lucru care denotă o activitate economică eficientă.

Întreprinderea nu urmărește obținerea unui profit imediat, astfel încât se poate spune că activitatea desfășurată este per ansamblu rentabilă.

5.4. Adoptarea deciziei de creditare

Punctajul indicatorilor nefinanciari = 31 puncte.

PUNCTAJ FINAL: 41 puncte – Categoria de performanță C – performanțele financiare sunt satisfăcătoare, dar creditarea se face cu precauție.

Pentru următoarele zile societatea estimează o depășire a încasărilor față de plăți cu 770.000 mii lei, ceea ce reflectă capacitatea societății de a achita creditul solicitat și dobânda aferentă.

Valoarea creditului solicitat, inclusiv dobânda și cota de risc sunt garantate cu garanții în valoare totală de 709.000 mii lei, tipul garanției fiind biletul la ordin.

Având în vedere analiza dosarului de creditare, se propune acordarea creditului pentru facilitate de cont, cu plata unei dobânzi de 31% și a comisioanelor aferente.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Din analiza aspectelor prezentate s-ar putea trage concluzia că lucrurile au intrat pe un făgaș normal și că în viitor creditele neperformante nu vor mai crea probleme sistemului bancar românesc.

Din păcate, situația nu trebuie să fie considerată liniștitoare. În luna octombrie 2003, B.N.R a realizat un sondaj de opinie referitor la evoluția și riscurile cu care se confruntă sistemul bancar și 96 % din respondenți au selectat riscul de credit ca fiind pe primul loc și în creștere, pe fondul extinderii activității de creditare, în special pe segmentul de retail unde condițiile s-au relaxat iar un Birou de credit încă nu este funcțional.

Totodată, este suficient să ne gândim că o treime din creditele clasificate nu intră în categoria „standard”, deci pot oricând crea probleme. Apoi mai trebuie menționat că actualul sistem de clasificare și de constituire de provizioane nu are în vedere și debitorii unici, ceea ce înseamnă că în cadrul unui grup, un membru al grupului poate fi sacrificat fără să-i contamineze și pe ceilalți, deși în stabilirea limitei de expunere aceasta este calculată față de întregul grup.

Acest mod de calcul face ca o serie de credite să nu fie declasificate și astfel să crească calitatea portofoliului. Un alt aspect îmbucurător în aparență este volumul redus de provizioane specifice de risc de credit, circa 1 % raportat la portofoliul de credite, spunem „în aparență” deoarece chiar dacă acest lucru ne arată un volum și o calitate corespunzătoare a garanțiilor constituite, valoarea lor este parțial dată de piață, neexistând posibilitatea de valorificare în toate cazurile, în special a activelor fixe luate în garanție. Acesta este unul din motivele pentru care execuțiile silite durează așa de mult.

Probabil unul din motivele pentru care această contaminare nu se aplică este și faptul că este dificil de clarificat situațiile în care între agenții economici există o legătură economică altele decât acele situații în care sunt filiale ale aceleiași entități sau unul exercită controlul direct sau indirect asupra celuilalt.

De altfel, aceste situații sunt cele care în final, crează prejudicii băncii prin faptul că debitorii unici nu sunt identificați iar creditele acordate sunt folosite pentru a asigura lichidități altei firme din grupul informal, transformându-se în așa numitele „credite suveică”.

Rolul pozitiv care l-ar juca contaminarea în cazul debitorilor unici ar fi că sucursalele unei bănci care acționează ca centre de profit, dacă ar avea fiecare clienți care împreună ar forma un debitor unic, ar trebui să aplice tuturor tratamentul adecvat clientului cel mai puțin performant. Aceasta, deoarece oricând și ceilalți pot intra în aceeași situație existând interdependență economică între ei. În prezent sucursala unde se rupe lanțul are de suferit pe linie de profitabilitate, celelalte neavând decât de câștigat, iar banca, în ansamblu, înregistrând un prejudiciu.

Deci putem aprecia că extinderea contaminării la toți clienții care alcătuiesc un debitor unic ar reflecta mai bine calitatea portofoliului de credite.

Sintetizând cele prezentate putem afirma că pentru a diminua permanent ponderea creditelor neperformante sunt necesare o serie de măsuri în domenii ca: legislație, politică monetară și organizarea activității de creditare în cadrul băncilor comerciale.

În domeniul legislativ se poate spune că, în ultimul timp, s-au luat o serie de măsuri care vor ajuta băncile comerciale. Cele legate de modificarea și completarea Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, de exemplu. O altă măsură benefică va fi ușurarea procedurilor de declanșare a falimentului prin introducerea termenului de „insolvență” în loc de „incapacitate de plată”, eliminându-se astfel posibilitatea debitorilor răi platnici de a-și menține capacitatea prin plăți reduse la intervale de timp. Prin noua reglementare, respectiv Legea nr. 149/2004 privind completarea și modificarea Legii nr. 64/1995, depășirea activelor de către datorii însemnă faliment. Totodată s-a redus și procedura de desfășurare la cel mult 4 – 4,5 ani.

Totuși o măsură absolut necesară care a fost anunțată dar nu s-a aplicat se referă la deductibilitatea fiscală în limita unui plafon inițial de 500 euro anual a dobânzii aferente creditelor ipotecare pentru persoane fizice. Această măsură este absolut necesară pentru stimularea construcțiilor de locuințe care ar avea efecte economice pe orizontală în multe alte sectoare economice. Această măsură ar fi benefică și pentru clienții care ar avea mai multe lichidități cât și pentru băncile care ar acorda mai multe credite cu costuri mai mici pentru clienți. Dacă se consideră că o parte din dobândă este deductibilă fiscal, implicit se poate spune că există posibilitatea pentru client să apeleze la un împrumut mai mare sau să-l ramburseze mai repede pe cel existent.

O altă măsură de ordin legislativ care poate asigura noi locuri de muncă și dezvoltarea creditului pentru investiții este scutirea de la impozitare a profitului reinvestit. Această facilitate a mai existat dar a fost anulată începând cu 1999 la solicitarea F.M.I. Impozitul aferent profitului reinvestit la care statul ar renunța, s-ar recupera prin TVA-ul aferent echipamentelor și impozitele și contribuțiile plătite aferente noilor locuri de muncă create.

Ambele măsuri ar avantaja și sistemul bancar căci prin creșterea lichidităților clienților s-ar dezvolta și afacerile și ar scădea riscul apariției creditelor neperformante.

O măsură care ar ajuta la deblocarea din economie este și tranzacționarea creanțelor comerciale la bursa de mărfuri. Proiectul de act normativ aflat în discuție la Ministerul Finanțelor Publice ar asigura lichidități suplimentare în economie favorizând rambursarea creditelor și dobânzilor.

În domeniul politicii monetare prima măsură care ar trebui luată este reducerea nivelului rezervelor minime obligatorii atât în lei cât și în valută. Nivelul actual influențează negativ dobânda activă, menținând-o la un nivel mult prea ridicat, ceea ce influențează costurile împrumuturilor ducând la prețuri mari. Deci am putea spune că prin impactul asupra ratei dobânzii active, nivelul rezervei minime obligatorii crează inflație, deși în prezent este utilizată ca principal instrument de politică monetară pentru diminuarea inflației.

Reducerea nivelului rezervelor minime obligatorii ar elibera o cantitate de masă monetară care neutilizată ar avea un caracter inflaționist. În acest caz se poate aplica propunerea care am făcut-o referitoare la faptul că pentru resursele atrase în vederea plasării în titluri de stat s-ar putea renunța la constituirea de rezerve minime obligatorii. Pe de altă parte un volum de resurse suplimentar este și o cale de dezvoltare a intermedierii bancare, domeniu în care România este mult în urma celorlalte țări membre ale Uniunii Europene. Chiar Guvernatorul B.N.R. susține o creștere a creditului cu 20 – 30 % în termeni reali în 2004-2005. Totodată, soluția nu este sterilizarea masei monetare de către B.N.R. ci dezvoltarea pieței de capital ceea ce ar face mai lichide și mai atractive toate obligațiunile emise sau care se vor emite.

O altă cale de dezvoltare a pieței de capital ar fi stimularea fiscală a celor care ar fi de acord să fie listați la Bursa de valori. Importanța unor astfel de măsuri este dată și de felul cum au reacționat investitorii la apariția unor noi intrați la bursă cum au fost Rompetrol, când numărul de tranzacții a blocat sistemul informatic, sau Eurom Bank. Dezvoltarea pieței de capital este foarte necesară mai ales că se estimează că vor fi tot mai mulți bani care vor intra în țară, trimiși de românii plecați la muncă în străinătate, respectiv circa 1, 8 miliarde euro în 2004.

O altă propunere care am făcut-o se referă la extinderea declasificării prin contaminare la toți clienții care formează un debitor unic. Tot într-o categorie inferioară de clasificare ar trebui menținute creditele rescadențate sau reeșalonate chiar dacă serviciul actualizat al datoriei arată că situația s-a îndreptat. În acest sens nu este suficientă numai prevederea de la articolul 56 din Normele B.N.R. nr. 17/2003 pe care am prezentat-o ci ar trebui completat Regulamentul B.N.R. nr. 5/2002 privind clasificarea creditului și constituirea provizioanelor pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să fie de acord cu deductibilitatea unor provizioane calculate pe această bază.

În domeniul organizării activității de creditare este interesant de observat că, în majoritatea cazurilor, administrarea creditelor neperformante la nivelul administrației centrale a băncilor sunt subordonate aceluiași vicepreședinte executiv care coordonează activitatea de creditare. Și în teritoriu, în subunități situația este la fel, în sensul că, ofițerii de credit administrează portofoliul de credite neperformante împreună cu cele curente menținând în portofoliul propriu clienții, indiferent de natura debitelor, până la recuperarea integrală a creanțelor.

Este de remarcat că în cadrul Normelor B.N.R. nr. 17/2003 la articolul 20 se menționează că „instituțiile de credit trebuie să realizeze o repartizare corespunzătoare a atribuțiilor la toate nivelurile organizatorice și să se asigure că personalului nu îi sunt alocate responsabilități care să conducă la conflicte de interese (de exemplu : responsabilități duale ale unei persoane cum ar fi evaluarea documentației de credit și monitorizarea clientului după contractarea creditului)”.

Este destul de dificil să ai două departamente separate de creanțe curente dar în ceea ce privește creditele neperformante acestea trebuie nu numai monitorizate separat ci și coordonate de alt membru al conducerii băncii sau al sucursalei județene.

De aceea o propunere în acest domeniu ar fi ca administrarea creditelor neperformante să fie coordonată de vicepreședintele executiv responsabil cu administrarea riscurilor, iar la nivelul sucursalelor județene să fie în sarcina serviciului de administrare a riscurilor, redimensionat corespunzător. Avantajul ar fi, la nivel central, că s-ar trata problema mai obiectiv, persoanele implicate în evaluarea documentației și monitorizarea ulterioară nemaifiind implicate, iar la nivel teritorial s-ar degreva ofițerii de credit de o parte din sarcini, putându-se concentra pe creșterea portofoliului de credite.

O altă propunere în domeniul îmbunătățirii organizării activității de creditare ține de pregătirea și experiența ofițerilor de credit și de caracterul de bănci universale al băncilor comerciale românești.

Personalul implicat în activitatea de creditare trebuie să aibă o experiență corespunzătoare, lucru dificil de realizat la nivelul rețelelor bancare în permanentă dezvoltare după 1990. Aceasta face ca în zone mai îndepărtate să nu poată fi găsit personal cu experiență chiar dacă prin intermediul competențelor reduse acordate unor subunități, băncile au încercat să prevină și să reducă riscul de credit, experiența ne arată că este mai oportună specializarea agenților și sucursalelor mici în atragerea resurselor și acordarea de credite retail, lăsând pe seama sucursalelor județene și sucursalelor mari acordarea de credite pentru persoane juridice.

Chiar dacă această propunere ar putea însemna o îndepărtare de client ea ar fi benefică pentru bancă iar clientul ar avea avantajul că ar colabora cu personal cu experiență care i-ar dimensiona mai bine necesitățile financiare.

Voi încheia citându-l pe Guvernatorul Mugur Isărescu care în Adevărul economic nr. 9 din 3 – 9 martie 2004 arăta că „sistemul bancar s-a înscris pe o traiectorie de dezvoltare, demonstrată de creșterea de anul trecut a creditului neguvernamental, însoțită și de o componentă de maturizare a pieței, iar orientarea către sectorul de retail arată o tendință generală de fructificare a celui mai stabil segment, serviciile pentru populație”.

BIBLIOGRAFIE

Basno C., Dardac N. : Produse, costuri și performanțe bancare, Editura Economică, București, 2000;

Basno C., Dardac N.: Management bancar, Editura Economică, 2002;

Berea A.O., Stoica E.C. : Creditul bancar – coordonate actuale și perspective; Editura Expert, București, 2003;

Chirca Valentin Titus – Managementul relatiei cu clientii in sistemul bancar din Romania, Ed. Economica, 2006

Dănilă N., Anghel L.C., Dănilă M.I. : Managementul lichidității bancare, Editura economică, București, 2002;

Dănilă Nicolae: Managementul bancar: fundamente și orientări, Editura Economică, București, 2000;

Ionescu C. Lucian: Evoluția sistemului bancar românesc în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, Studiu elaborat în cadrul Programului ESEN –2 (iulie 2002);

Isărescu M. C. : Reflecții economice, vol. III, Editura expert, București, 2003;

Mihai I. : Tehnica și managementul operațiunilor bancare, Editura Expert, București, 2003;

Nițulescu Gabriel, Dogaru Cristian – Ghidul financiar bancar – realizat sub patronajul Bancii Nationale a Romaniei, Ed. House of Guides, 2005

Popa I. L., Dima B. : Analiza sistemului bancar comercial; Editura Mirton, 2004;

Popescu C. : Un risc mai mic de creditare, dar mai puține credite; Adevărul economic nr. 7 – 9/2002;

Rotaru Constantin: Sistemul bancar românesc și integrarea europeană, Editura Expert, București, 2000;

Turcu Ion – Operatiuni si contracte bancare. Tratat de drept bancar (editia a v-a actualizata si completata) (vol. I+II); Ed. Lumina Lex, 2004

*** Parlamentul României : Legea privind activitatea bancară nr. 58/1998, modificată și completată prin Legea nr. 485 publicată în Monitorul Oficial nr. 876 din 10 decembrie 2003;

*** Guvernul României : Hotărârea nr. 301/1993 privind instituirea regimului special de supraveghere a unor societăți comerciale cu capital de stat aflate în situație financiară critică, publicată în Monitorul Oficial nr. 146 din 1 iulie 1993;

*** Guvernul României : Ordonanța nr. 13/1995 privind unele măsuri de accelerare a procesului de restructurare a regiilor autonome și societăților comerciale cu capital majoritar de stat, publicată în Monitorul Oficial nr. 26 din 3 februarie 1995;

*** Guvernul României : Hotărârea nr. 335/1995 privind regimul constituirii, utilizării și deductibilității fiscale a provizioanelor agenților economici și societăților bancare, modificată prin Hotărârea nr. 662/200 publicată în Monitorul Oficial nr. 384 din 17 august 2000;

*** Fondul Proprietății de Stat, Direcția de Restructurare Selectivă : Raport privind implementarea măsurilor din Programul de restructurare la societățile comerciale menționate în Hotărârea Guvernului nr. 301/1993

*** Banca Națională a României : Rapoarte anuale ; Buletin lunar;

*** Banca Națională a României : Normele nr. 3/1994;

*** Banca Națională a României : Regulamentul nr. 4/1998 privind regimul rezervelor minime obligatorii, publicat în Monitorul Oficial nr. 272 din 22 iulie 1998;

*** Banca Națională a României : Normele nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit, publicate în Monitorul Oficial nr. 245 din 1 iunie 1999;

*** Banca Națională a României : Normele nr. 7/1999 privind fondurile proprii ale societăților bancare, publicate în Monitorul Oficial nr. 206 din 12 mai 1999;

*** Banca Națională a României : Regulamentul nr. 1/1999 privind organizarea și funcționarea Centralei Riscurilor Bancare, publicat în Monitorul Oficial nr. 614 din 16 decembrie 1999;

*** Banca Națională a României : Regulamentul nr. 2/2000 privind clasificarea creditelor și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit, publicat în Monitorul Oficial nr. 316 din 7 iulie 2000 și abrogat la 1 ianuarie 2003;

*** Banca Națională a României : Normele nr. 1/2001 privind lichiditatea băncilor, publicate în Monitorul Oficial nr. 201 din 20 aprilie 2001;

*** Banca Națională a României : Normele nr. 1/2002 privind modificarea și completarea Normelor B.N.R. nr. 1/2001 privind lichiditatea băncilor, publicate în Monitorul Oficial nr. 133 din 20 februarie 2002;

*** Banca Națională a României : Regulamentul nr. 6/2002 privind regimul rezervelor minime obligatorii, publicat în Monitorul Oficial nr. 566 din 1 august 2002;

*** Banca Națională a României : Regulamentul nr. 5/2002 privind clasificarea creditelor și plasamentelor, precum și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit, publicat în Monitorul Oficial nr. 626 din 23 august 2002;

*** Banca Națională a României : Normele nr. 12/2002 pentru aplicarea prevederilor Regulamentului nr. 5/2002, publicate în Monitorul Oficial nr. 626 din 23 august 2002, publicat în Monitorul Oficial nr. 906 din 13 decembrie 2002;

*** Banca Națională a României : Regulamentul nr. 7/2002 pentru modificarea și completarea prevederilor Regulamentului nr. 5/2002 și ale Normelor metodologice nr. 12/2002;

*** Banca Națională a României : Normele nr. 7/2003 pentru modificarea și completarea Normelor nr. 1/2001 privind lichiditatea băncilor, publicate în Monitorul Oficial nr. 450 din 25 iunie 2003;

*** B.C.D.Romexterra S.A. – Rapoarte anuale.

=== cap 1 ===

CAPITOLUL I

SISTEMUL BANCAR ȘI CREDITUL ÎN CONTEXTUL ECONOMIC ACTUAL

Organizarea sistemului bancar în România

Începând cu anul 2000, România cunoaște din nou o perioadă de dezvoltare economică, reflectată într-o creștere a PIB de 2,1 % în 2000, 5,7 % în 2001 și 4,9 % în 2002, precum și o reducere a ratei inflației de la 40,7 % în 2000, la 30,3 % în 2001 și la 17,8 % în 2002. Realizările anului 2003 au fost creșterea PIB de 4,9 % și o rată a inflației de 14,1 % conform Institutului Național de Statistică.

Pornind de la această tendință generală pozitivă, voi prezenta în cele ce urmează particularitățile evoluției economice în 2003 și 2004, respectiv influența acestora asupra sistemului bancar.

1.1.1. Evoluția sistemului bancar român după anul 1989

Promulgarea legilor nr. 33/1991 privind activitatea bancară și respectiv 34/1991 privind statutul Băncii Naționale a României au marcat începutul organizării sistemului bancar conform principiilor economiei de piață.

Structura și funcționarea sistemului bancar în perioada economiei planificate era total diferită de sistemul adoptat în prezent. Astfel, Banca Națională, care reprezenta statul în relațiile sale de natură financiar-monetară, îmbina atât funcțiile unei bănci centrale, cât și pe cele ale băncilor comerciale. Alături de BNR mai funcționau încă trei bănci specializate pe sectoare, astfel: Banca de Investiții (care acorda credite pentru proiectele investiționale ale economiei centralizate), Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară și Banca Română de Comerț Exterior, ca instrument al monopolului statului asupra comerțului exterior, prin intermediul căreia se executau plățile externe și majoritatea operațiunilor de schimb. Singura instituție autorizată să primească depuneri de la populație era Casa de Economii și Consemnațiuni (CEC-ul).

În aceste condiții, nu putea fi vorba de existența unei piețe financiare, date fiind inexistența concurenței între instituțiile bancare, neconvertibilitatea monedei naționale, rolul formal al ratei dobânzii (de nivel foarte scăzut și fără legătură cu realitățile economice de pe piața internă și externă), precum și finanțarea obligatorie a pierderilor înregistrate în economie.

Noul sistem bancar, a cărui funcționare a debutat la 1 decembrie 1990, a fost stabilit într-o structură pe două nivele. Prin legea nr. 34 din martie 1991, Băncii Naționale i-au fost atribuite prerogativele specifice băncii centrale în economia de piața și anume: emisiunea monetară, dezvoltarea și conturarea politicii monetare a țării, a politicii de credit, a celei valutare și a celei financiare, precum și supravegherea întregului sistem bancar. Pentru activitățile de natură comercială a BNR a fost înființată Banca Comercială Română.

Băncile existente anterior, foste bănci ale economiei centralizate, și-au schimbat radical natura devenind bănci comerciale. Alături de cele patru bănci comerciale existente în anul 1990, respectiv BCR și BRD, organizate ca societăți pe acțiuni, au apărut noi instituții bancare cu capital de stat, privat autohton sau străin, mixt, precum și sucursale ale unor bănci străine. Acestea aveau ca scop principal satisfacerea cerințelor specifice de creditare ale agenților economici.

Până la sfârșitul anului 1999, BNR a autorizat un număr de 34 de societăți bancare și 7 sucursale ale unor societăți bancare străine, permițându-le acestora efectuarea întregii game de operațiuni și servicii bancare în lei și în valută.

BNR formulează și conduce politica monetară și de credit în cadrul politicii economice și financiare generale, cu scopul de a asigura stabilitatea monedei naționale, fiind un organ al statului, cu personalitate juridică. Ca o consecință a acestui fapt, BNR participă, în numele statului român, la negocierile internaționale privind problemele financiare, monetare și cele de plăți, putând încheia acorduri referitoare la împrumuturi pe termen scurt și operațiuni swap cu alte bănci centrale și instituții monetare internaționale.

Băncile comerciale au statutul de societăți comerciale pe acțiuni. Formula bancară adoptată în România este astfel similară conceptual formulei de organizare a sistemelor bancare din Olanda, Belgia, Elveția, SUA, Germania etc.

Pe plan extern, principala amenințare a fost legată de lipsa fondurilor necesare importurilor, în condițiile în care deficitul comercial se cifra la 1,8 mld. USD în 1990. Echilibrul financiar nu a putut fi realizat în 1991 decât în condițiile unei finanțări adecvate, care să evite colapsul economic. Ca urmare, încă din a doua parte a anului 1990 au avut loc negocieri cu Fondul Monetar Internațional, încheiate cu un aranjament stand-by pe 12 luni, care a fost semnat în aprilie 1991.

Pe plan intern, rata înaltă a inflației, consecutivă liberalizării prețurilor, care a debutat în noiembrie 1990, a reprezentat o preocupare prioritară a BNR.

În centrul activității sale, BNR a așezat îndeplinirea funcțiilor stabilite prin lege, de reglementare și supraveghere a societăților bancare, considerând că restructurarea sistemului bancar va sprijini trecerea la economia de piață. În cursul anului 1991, BNR a procedat la remodelarea mecanismului relațiilor interbancare. Astfel, s-a trecut de la controlul direct, administrativ al sistemului bancar, la promovarea instrumentelor indirecte de control monetar. La începutul anului s-au stabilit plafoane de credite pentru fiecare bancă în parte. Dobânda, stabilită administrativ, nu a avut un rol efectiv. Atingerea unor rate pozitive ale dobânzii a fost considerată un obiectiv pragmatic în strategia trecerii la mecanismul economiei de piață.

Obiectivul BNR în domeniul valutar pentru anul 1991 a fost realizarea convertibilității interne, limitate la operațiunile de cont curent.

În anul 1992, BNR a impus realizarea unor măsuri concrete în domeniul monetar și de credit, care au vizat următoarele direcții principale: limitarea creșterii lichidității (masei monetare), remodelarea mecanismului de refinanțare interbancară, adoptarea unei politici în domeniul dobânzii în vederea transformării acesteia într-un instrument efectiv de control monetar indirect.

Regulamentul de refinanțare al BNR prevedea trei tipuri de credite: linia de credit, creditul de licitație și creditul pe termen fix.

După eliminarea plafoanelor de credit pentru băncile comerciale, au lost luate succesiv o serie de măsuri de implementare a noilor instrumente ale politicii monetare: introducerea rezervelor minime obligatorii ale băncilor comerciale la BNR, reglementarea regimului dobânzilor penalizatoare pentru soldurile debitoare ale sucursalelor, filialelor și agențiilor băncilor comerciale la BNR.

Ansamblul acestor măsuri a avut drept scop limitarea expansiunii fără raționalitate a creditului în economie.

În anul 1993 nu au fost introduse noi instrumente de politică monetară, dar utilizarea lor a fost substanțial îmbunătățită și diversificată pentru a urma fidel orientarea politicii monetare. Controlul lichidității s-a realizat prin pârghia indirectă a limitării volumului refinanțării, prin mecanismul rezervelor obligatorii și prin trecerea spre rate real pozitive ale dobânzii.

Principala caracteristică a activității bancare de după reorganizarea sistemului bancar a reprezentat-o flexibilitatea și adaptabilitatea ei la cerințele economiei de piață. Sectorul bancar s-a dovedit dinamic și capabil să-și modifice structurile înaintea altor sectoare ale economiei naționale. S-au diversificat considerabil produsele și serviciile bancare, a crescut operativitatea și răspunderea managementului bancar în aplicarea politicii monetare și de credite stabilite de BNR, s-a manifestat o atenta preocupare pentru conservarea și dezvoltarea capitalului social real și al activelor băncilor, ca și pentru creșterea credibilității lor în rândurile clientelei și ai partenerilor interni și externi. La aceasta a contribuit și grija sporită pentru păstrarea cadrelor care în decursul anilor au dovedit pricepere, cinste și fidelitate. Activitatea de formare și specializare a personalului bancar cât mai aproape de cerințele modernizării practicii bancare la nivel european s-a realizat prin intermediul Institutului Bancar Român.

La creșterea eficienței activității bancare a contribuit și specializarea unora dintre bănci prin operațiuni specifice. Astfel, în activitatea de comerț exterior, un rol important a revenit Băncii de Export-Import, Exim Bank, care a fost creată în scopul promovării exporturilor și importurilor prin finanțarea și acordarea de garanții atât pentru investițiile străine în România, cât și pentru agenții economici români interesați în realizarea de investiții străine.

1.1.2. Rolul BNR în sistemul bancar român

Banca Centrală a devenit autoritate monetară în stat datorită poziției de lider pe care o are între celelalte bănci și pentru faptul ca ea conduce politica monetară la nivelul statului.

Începând din 1998 reglementarea activității BNR este reprezentată de legea nr. 101/1998 care are rolul de Statut al BNR. În concordanță cu acestea, conducerea Băncii Naționale a României este asigurata de către un Consiliu de Administrație, a cărui misiune este aceea de a adopta decizii, în concordanță cu prevederile legii, în domeniul monetar, al cursului de schimb și al supravegherii activității bancare .

Activitățile specifice desfășurate de către băncile centrale sunt cele de creditare a băncilor din sistem, influențarea monedei, creditului și ratelor dobânzii, menținerea cursului monedei naționale, controlarea inflației, promovarea producției și creșterea gradului de ocupare a forței de muncă.

Evoluția monetară a țărilor dezvoltate a dus în prim plan câteva modalități de realizare a sistemului bancar cum ar fi:

● Trecerea la sistemul monetar bancar pe un etalon care constă în alegerea și gestionarea unui etalon de către o autoritate.

● Constituirea autorității monetare independente. Aceasta modalitate aduce în prin plan două moduri de funcționare a autonomiei Bănci Centrale.

independența relativă care presupune controlul bănci centrale de către un organism subordonat primului ministru sau altei instituții centrale.

independenta absolută face ca banca centrală să funcționeze separat de guvern și în concordanță cu puterea legislativă, executivă și juridică.

● Constituirea în baza unor reglementări legislative privind activitatea bănci centrale care presupune formarea explicită a obiectivelor politicii monetare.

Există mai multe abordări, aprecieri și clasificări cu privire la funcțiile pe care Banca Centrală le îndeplinește.

Funcția de centru al politicii monetare a apărut din necesitatea menținerii puterii de cumpărare a banilor pentru o creștere economică neinflaționistă și pentru menținerea echilibrului financiar ce caracterizează piețele financiare ordonate.

Banca Centrală deține monopolul emisiunii monetare, emiterea monedei făcându-se în concordanța cu creșterea economică. Astfel, alături de aceasta funcție s-au dezvoltat și alte funcții ce privesc elementele și funcționarea sistemului monetar, cum ar fi: stabilirea denumirii monetare; stabilirea structurii monetare pe cupiuri, a dimensiunilor, desenelor, greutății semnelor monetare si emisiunea de moneda divizionara.

Banca Centrala îndeplinește rolul de creditor de ultima instanță al economiei naționale, acționând în scopul supravegherii lichidității economiei.

Creditarea economiei naționale se realizează prin intermediul băncilor comerciale care se refinanțează de la banca centrala in diferite moduri: contracte de cumpărare, rescontare, avansuri de lombard, credit pe termen scurt, etc.

Funcția de bancă a băncilor dă posibilitatea bănci centrale să acționeze ca trezorier al statului ținând în evidentele sale contul curent al Trezoreriei Statului.

O altă funcție ar fi aceea de reglementare administrativă a băncilor care lucrează numai cu avizul bănci centrale și în conformitate cu normele de funcționare impuse de aceasta. De asemenea, banca centrală, reglementează și gestionează disponibilitățile lichide ale celorlalte bănci din sistemul bancar național. Un alt rol al bănci centrale ar fi acela de asigurător al derulării normale de plăți între băncile comerciale, atât prin reglementarea circuitului instrumentar de plata, cât și prin asigurarea cadrului instituțional de derulare a tranzacțiilor monetare.

Banca centrală păstrează rezervele țării în aur, valută convertibilă și alte active de rezervă. De asemeni, susține cursul valutar și stabilește cursul de cumpărare a monedei naționale prin participarea la tranzacțiile de pe piață.

Prin aceasta funcție, banca centrală, încearcă să echilibreze dinamic balanța de încasări și plăți externe.

Banca Centrala acționează ca agent și consultant al guvernului, atunci când acesta împrumută de pe piața națională, oferind spre vânzare titluri de valoare. De asemenea, banca centrală gestionează datoria publică, rambursând valoarea obligațiunilor și a celorlalte titluri de valoare când ajung la scadenta.

Banca Centrală gestionează și ține evidența operațiunilor financiare ale țării cu organismele internaționale ca: Fondul Monetar Internațional sau Banca Mondiala.

In legea nr. 10/1998 privind statutul Băncii Naționale a României se stipulează la articolul 4: ,,BNR poate participa, in numele statului, la tratative si negocieri externe in probleme de financiare, monetare, valutare, de credit si de plăti, precum și în domeniul autorizării și supravegherii bancare.”

Pe lângă funcțiile enumerate anterior BNR are atribuții speciale , legate si de perioada de tranziție de la o economie centralizata la economia de piața . Acestea sunt :

asigurarea unei concurente loiale între bănci ;

încurajarea dezvoltării unei practici bancare corecte care sa sprijine dezvoltarea unui sector privat sănătos .

În concordanta cu statutul sau , BNR desfășoară următoarele operațiuni :

Emisiunea monetară;

Operațiuni cu societăți bancare și cu alte instituții de credit;

Operațiuni în contul statului;

Operațiuni valutare și cu aur ;

Supravegherea bancară.

Instrumentele politicii monetare ale BNR sunt reprezentate de:

mecanismul rezervelor obligatorii-reprezintă obligația legala a băncii de depozit de a constitui depozite, in moneda națională sau străină la banca centrală, suma depusă fiind calculată prin aplicarea unei cote procentuale, denumită rata rezervei minime obligatorii, la totalul depozitelor primite.

mecanismul de refinanțare-folosit de către banca centrala duce la crearea a doua situații:

– prima, când ratele reale ale dobânzilor la depozitele extrase de bănci sunt pozitive duce la realizarea unui echilibru financiar pe piața creditului iar resursele atrase sunt in măsura sa acopere cererea de credit.

– a doua, când ratele reale ale dobânzilor atrase sunt negative, poate fi benefica pentru debitori dar poate provoca disfuncționalități în economie.

taxa oficiala a scontului

Scontarea reprezintă actul prin care o banca comercială achiziționează de la clienții săi, la vedere si înainte de scadenta, efectele comerciale oferindu-le acestora in schimb suma de bani înscrisă pe aceste creanțe, din care se scade dobânda aferenta pentru durata de timp cuprinsa intre momentul achiziționării si scadenta acestora. O scădere a taxei scontului determina diminuarea dobânzilor si la emigrarea capitalului de pe piața de capital. O creștere a acesteia si la nivelul de dobânzi determina atragerea de capital străin, creșterea dobânzilor si deci la o scădere a profitului pentru cei ce utilizează fonduri suplimentare precum si înrăutățire condițiilor de obținere a creditelor.

În comportamentul băncilor comerciale față de cererea de credite din partea clienților prezintă interes și raporturile ce se creează în sistemul bancar .

În cadrul sistemului bancar, banca centrală joacă un rol important. Prin funcțiile îndeplinite , prin legăturile multilaterale cu celelalte bănci , și prin aceasta cu întreaga economie, banca de emisiune reprezintă veriga de bază a sistemului bancar , afirmându-și pe deplin denumirea sub care este cunoscută de bancă centrală .

Banca centrală acționează asupra potențialului de creditare a celorlalte bănci în principal pe două căi :

crearea și desființarea de monedă primară;

modificarea coeficientului rezervelor obligatorii .

Crearea și desființarea de monedă primară constituie cel mai important factor de care depinde potențialul de creditare al băncilor comerciale .

Banca centrală creează și alimentează cu monedă primară celelalte bănci, mai ales pe următoarele căi :

acordarea (rambursarea ) de credite;

acordarea (rambursarea) de credite altor subiecți , în primul rând guvernului;

cumpărarea (vânzarea ) de hârtii de valoare ;

cumpărarea (vânzarea ) de mijloace de plată străine .

Importanța acestor canale de creare și difuzare a monedei primare diferă de la o țară la alta. În țările cu piață financiară dezvoltată , o importanță deosebită o au operațiunile de vânzare-cumpărare de hârtii de valoare; în alte țări (mai ales în Europa), principalele mijloace de creare și difuzare a monedei primare o constituie creditele acordate de banca centrală celorlalte bănci, fie în mod direct, fie prin mecanismul scontului; creditarea de către Banca Centrală a guvernului se întâlnește, de regulă, în țările cu piața economico-financiară slab dezvoltată etc.

1.1.3. Băncile comerciale – verigă importantă a sistemului bancar

In epoca contemporană, locul și rolul băncilor în economie este acela de intermediar principal în relația economii-investiții.

Conceptele moderne privind dezvoltarea economică privesc obținerea de economii ale agenților economici sau persoanelor, reprezentând venituri neconsumate în perioada curentă și destinate unei utilizări viitoare. In cadrul acelorași concepte, investițiile reprezintă achiziția de instalații și echipamente, structuri, mașini și inventar, destinate dezvoltării producției.

Un alt rol al băncilor în economie este și acela de ,,creator monetar”, reprezentând un factor specific al funcționalității băncilor în economie.

Băncile s-au mai afirmat și ca ,,intermediari monetari”, a căror caracteristică esențială este posibilitatea de a pune în circulație creanțe asupra lor însăși care sporesc masa mijloacelor de plată, volumul circulației monetare. Caracteristica principală a acestor intermediari este acea de a transforma activele monetare în monedă.

Emisiunea de bancnote reprezintă forma principală a creației monetare și cadrul primordial prin care are loc expansiunea masei monetare. De asemenea, un aport de pondere în creația monetara îl au și băncile comerciale, transformând activele monetare în instrumente de plată.

In cadrul sistemului bancar s-au inclus în timp și intermediari nemonetari care au ca funcții principale corelarea de economii sau acordarea de credite pe termen mijlociu și lung.

Specializarea băncilor a fost o tendință care s-a manifestat în interesul sistemului bancar o întreagă epocă. Separarea și independența băncilor specializate este și momentul delimitării sferei de competență și activitate a băncilor de depozit.

Criza economică din anii 1929-1933 care a afectat toate țările dezvoltate, dar mai cu seamă SUA prin crahul bancar, a impus o reglementare severă a regimului bancar. Astfel, statutul băncii de depozit a trebuit să fie bine conturat, instituindu-se un regim limitativ de control asupra instituțiilor de credit ce primesc depuneri și asupra modului de folosire a acestor resurse în procesul creditării.

In lume s-au delimitat cu claritate la un moment dat:

băncile comerciale (de depozit sau universale);

băncile specializate.

Evoluția sistemului bancar românesc în perioada 1995-2001 evidențiază următoarele aspecte:

gruparea băncilor după natura capitalului demonstrează reducerea la jumătate, în perioada 1995-2000, a numărului de bănci cu capital majoritar de stat, în paralel cu creșterea de peste 4 ori a băncilor cu capital majoritar străin, care ajung sa dețină 56% din numărul total al băncilor comerciale.

b) Cota de piață deținută de primele 3 bănci comerciale se situau, la jumătatea anului 2001, la nivelul de 58,27% , astfel: BCR cu 30% , BRD cu 16,73% și CEC cu 11,34%.

c) din punct de vedere al participațiilor străine la capitalul social al băncilor comerciale care funcționează în România, se remarcă pe primele locuri: Franța cu 33,01%; SUA cu 15,23% și Grecia cu 9,5%.

Băncile comerciale sunt caracterizate prin aceea că efectuează toate tipurile de operațiuni bancare (pe termen scurt și pe termen lung). Operațiunile de bază sunt reprezentate de constituirea de depozite și de acordarea de credite agenților economici.

Băncile comerciale sunt instituții financiare specializate atât în atragerea de resurse (constituirea de depozite ), și plasarea acestora prin acordarea de credite, cât și efectuarea plăților între titularii de cont, agenții economici.

Dacă inițial au mijlocit creditul comercial direct între agenții economici, în ultimii ani, produsele și serviciile bancare s-au diversificat foarte mult. Se manifestă o tendință de diminuare a deosebirilor dintre băncile comerciale și băncile de economii și dintre băncile de afaceri și băncile comerciale, evoluția acestora fiind îndreptată către tipul de bănci universale.

Băncile comerciale reprezintă și un centru de efectuare a plăților între titularii de cont, iar activitățile lor specifice sunt:

– atragerea disponibilităților monetare prin operativitate și condiții de depozitare avantajoase din punct de vedere al remunerării , lichidității , disponibilității și siguranței;

– acordarea de credite pe diferite termene;

– asigurarea unei circulații eficiente a mijloacelor și instrumentelor de plată;

– păstrarea în siguranță a valorilor;

– sporirea și diversificarea ofertei de servicii financiare pentru clienții persoane fizice și juridice.

Operațiunile pasive reprezintă pentru băncile comerciale operațiuni de constituire a resurselor și sunt evidențiate în pasivul bilanțului în urrnătoarele posturi:

depozite la vedere și la termen;

împrumuturi de la banca centrală și de la alte instituții financiare capital propriu.

Operațiunile active sunt operațiuni de utilizare a resurselor în scopul obținerii de profit, evidențiindu-se în activul bilanțier sub forma următoarelor posturi:

– numerar și rezerve în depozite la banca centrală;

– titluri de credit;

– active corporate și alte active .

Primul și ultimul post nu generează venituri dar constituirea lor este obligatorie, atât pentru asigurarea lichidității corespunzătoare, cât și pentru buna desfășurare a activității bancare .

Celelalte două posturi sunt importante pentru profitul și soliditatea băncilor.

Funcționarea sistemului de plăți are la bază un ansamblu de reglementări în care sunt implicate moneda, băncile comerciale, casele de compensare, banca centrală și alte instituții.

In prezent, derularea plăților are la bază tehnica compensării, scop pentru care s-au creat casele de compensație. Funcționarea lor se bazează atât pe existența unor acorduri între participanți, cât și a unor reglementări riguroase care asigură buna derulare a plăților și stabilirea poziției nete debitoare sau creditoare a fiecărui membru .

Circuitul instrumentelor de plată și efectuarea compensărilor implică prestări de servicii din partea băncilor și care presupune perceperea de tarife. De la o țară la alta apar diferențe în ceea ce privește tarifarea serviciilor bancare.

Mecanismul plăților se fundamentează pe încrederea ca activul financiar care funcționează ca mijloc sau instrument de plată va fi transferat în proprietatea beneficiarului de sumă la aceeași valoare și într-o formă acceptabilă de către acesta.

Utilizarea unui mijloc de plată pentru stingerea obligațiilor între părțile implicate într-o tranzacție nu este niciodată o operațiune lipsită de riscuri. Aceste riscuri pot fl diminuate prin respectarea plăților și transparență lor.

Finalitatea plății presupune :

a) onorarea rapidă a obligațiilor reciproce;

b) lichiditatea și soliditatea financiară a instituțiilor financiare .

Criteriul transparenței presupune ca plățile să fie structurate astfel încât participanții să fie de acord cu momentul în care tranzacțiile și plățile sunt fmalizate și cu perioada de timp cât acestea nu se finalizează.

O piață interbancară activă și eficientă reprezintă o condiție necesară pentru îmbunătățirea nivelului gestiunii lichidității la nivelul băncilor. Derularea și finalizarea plăților prin trasferul unor creanțe asupra băncii centrale reprezintă o modalitate de valorificare a solvabilității băncilor participante.

Distorsiunile din sectorul real, fluctuațiile ratelor dobânzilor, ale cursului de schimb al monedei naționale, precum și ale prețurilor de consum și-au pus amprenta asupra sectorului bancar românesc, influențând negativ performanțele financiare în anul 2000.

Nivelul de solvabilitate al băncilor a crescut în cursul anului 2001, de la 17.9 % la 23.8 % pe ansamblu sistemului bancar, dar se situează peste nivelul minim indicat de organismele internaționale pentru țările în tranziție (care este de 12%).

Se poate aprecia că reglementarea privind indicele de solvabilitate a stimulat băncile să-și îmbunătățească situația financiară prin modificarea structurii activelor, în sensul majorării elementelor de activ cu grad redus de risc.

1.2. Evoluția sistemului bancar român în perioada 2003-2004

Anul 2003 a fost un an deosebit pentru sistemul bancar românesc. În primul rând, creditul neguvernamental a înregistrat o creștere substanțială. În al doilea rând, urmare a noului sistem de clasificare a creditelor și de constituire a provizioanelor specifice de risc, profitabilitatea băncilor s-a redus. În al treilea rând, s-au creat premisele privatizării celei mai mari bănci din sistem, respectiv Banca Comercială Română.

De menționat și faptul că în anul 2003 nici o bancă nu a intrat în încetare de plăți sau i-a fost retrasă autorizația. În anul 2002, creditul intern neguvernamental înregistra 179.626,4 miliarde lei reprezentand 11,9 % din PIB, volumul total al creditelor acordate populației fiind de 20.897,9 miliarde lei, respectiv 11,6 % din creditul neguvernamental.

Anul 2003, o dată cu reducerea inflației a dus și la menținerea tendinței de reducere a dobânzilor, ceea ce a condus la accesibilitatea creditelor pentru populație, în special cele în lei, la care nivelul dobânzii a coborat în intervalul 20 – 25 %. Un alt element care a favorizat reducerea dobânzii la creditele în lei a fost diminuarea nivelului rezervelor minime obligatorii în lei de la 22 % la 18 % începând cu luna noiembrie 2002.

Creșterea creditului pentru populație a fost favorizată și de intrarea noului Regulament de clasificare a creditelor și de constituire a provizioanelor specifice de risc, în sensul că persoanele fizice la prima acordare de credit sunt considerate a avea performanță financiară A, deci creditul este clasificat „standard” atâta timp cât serviciul datoriei este bun.

Totodată politica de finanțare a deficitului bugetar preponderent din surse externe, cât și dobânda mai mică oferită de B.N.R. pentru atragerea excedentului de lichiditate au lipsit băncile comerciale de alternative de plasament profitabile, ceea ce a favorizat creșterea creditului de retail. B.N.R. a intervenit abia în luna august pentru creșterea dobânzii de referință. În aceste condiții creditul neguvernamental a atins la finele anului 2003, 305.482 miliarde lei ceea ce înseamnă o creștere, în termeni nominali de 69,8 % iar în termeni reali de 48,8 %.

Ponderea creditului neguvernamental în PIB a crescut în anul 2003, ajungând la 16,1 %, ceea ce arată un grad de intermediere bancară redus dacă îl comparăm cu Cehia care încă din 2001 înregistra 45 %, Ungaria 34 %, Slovenia 40 %, Slovacia 36 %, Estonia 50,4 %, Bulgaria 15 % și Polonia 29 %. Media înregistrată în țările din zona euro este aproape 120 % din PIB. Totuși, chiar dacă redusă în PIB, ponderea creditului neguvernamental a crescut în total active până la 48,6 % față de 37,6 % la sfarșitul anului 2002. Această creștere s-a datorat creșterii creditelor acordate persoanelor fizice la aproape 25 % din total credit neguvernamental, ceea ce înseamnă o creștere de peste 3,5 ori față de 2002, respectiv 74.590 miliarde lei.

1.2.1. Profitabilitatea bancară

În anul 2002, sistemul bancar a înregistrat un nivel al profitului net de 12.732 miliarde lei, în creștere cu circa 18 % față de anul 2001, ceea ce înseamnă menținerea în termeni reali a profitului ca un semnal de intensificare a competiției, băncile fiind nevoite să-și ajusteze marjele de profit pentru a-și păstra sau consolida poziția de piață.

În ceea ce privește rentabilitatea economică, ROA a scăzut în 2002 față de 2001 de la 3,1 % la 2,7 %14 deoarece în această perioadă activele bancare totale au crescut cu 35,8 % de la 352.146,4 miliarde lei la 478.192,1 miliarde lei.

Spre deosebire de anii 2001 și 2002, în anul 2003 s-a aplicat un nou regulament pentru clasificarea creditelor și constituirea provizioanelor specifice de risc de credit care a introdus drept criterii pe lângă serviciul datoriei și inițierea de proceduri judiciare, stabilirea performanței financiare a împrumutatului.

Acest nou regulament nu a influențat clasificarea creditelor pentru persoane fizice, acestea fiind considerate ca având performanță financiară A, deci, în situația unui serviciu al datoriei corespunzător, nu se constituie provizioane și în consecință profitul nu este afectat.

Influența acestui regulament s-a reflectat asupra creditelor acordate persoanelor juridice, unde băncile au fost nevoite să-și selecteze clienții, să reanalizeze garanțiile și să-și reconsidere provizioanele constituite la finele anului 2002.

Un alt factor care a influențat negativ profitabilitatea sectorului bancar în 2003 a fost și reducerea diferenței dintre dobânda activă și cea pasivă pe fondul scăderii inflației, iar nivelul înalt al rezervelor minime obligatorii de 18 % pentru resursele atrase în lei și 25 % pentru resursele atrase în valută nu a făcut decât să reducă această diferență.

Un alt aspect important este și faptul că, deși calcularea profitului pe baza standardelor internaționale de contabilitate va intra în vigoare la 1 ianuarie 2005, 7 bănci au efectuat-o deja pentru anul 2003, ceea ce, eliminând efectul inflației, a redus profitul acestor bănci.

Cu toate acestea, datorită creșterii ponderii creditelor neguvernamentale în total active, și în special a creditelor pentru persoane fizice, profitul realizat de sistemul bancar în 2003 a fost de 14.769 miliarde lei, ceea ce reprezintă o creștere de 16 % față de 2002, deci o creștere în termeni reali de aproape 2 %.

Totuși, dacă luăm în considerare faptul că la sfârșitul anului 2003, volumul total al activelor bancare a ajuns la 629.081 miliarde lei, în creștere cu 31,5 % față de 31 decembrie 2002, este clar că rentabilitatea economică a sistemului bancar s-a redus cu peste 10 % ajungând la 2,4 %.

În ceea ce privește rentabilitatea financiară, ROE a scăzut de la 21,8 % în 2001 la 19,7% în 2002 ajungând la 17,7% în decembrie 2003.

1.2.2. Ecartul între dobânzi și procesul de economisire

Anul 2003 a însemnat reducerea marjei dobânzilor la creditele și depozitele în lei până spre 13 %.

În ciuda concurenței, aceste marje nu au scăzut deoarece în partea a doua a anului inflația a fost mai mare (5,7 % în primul semestru și 7,9 % în semestrul al doilea). Totodată a existat o cerere permanentă de credite iar lichiditatea existentă pe piață a forțat B.N.R. să crească dobânda de intervenție până la 21,25 %, ceea ce a asigurat plasamente avantajoase pentru bănci.

Dacă pentru plasamente reducerea dobânzilor active până spre 23 – 24 % a avut un efect favorabil, nu același lucru se poate spune despre reducerea dobânzilor pasive până spre 10 – 11 % asupra economiilor populației în lei, care a înregistrat un declin de 1,8 % în termeni reali în 2003 față de 2002.

Astfel, volumul economiilor populației în 2003 a fost de circa 185.850 miliarde lei din care 99.585 miliarde economii în lei și 86.265 miliarde lei economii în valută, iar ale agenților economici circa 243.730 miliarde lei.

Se poate observa că ritmul creditării a depășit ritmul economisirii, ponderea creditelor acordate clientelei în total economii crescând de la 47,1 % în 2001 la 51,2 % în 2002, ajungând la 71 % în decembrie 2003, după ce atinseseră un vârf de 73 % în noiembrie 2003.

Nivelul economisirii populației a fost mai redus și datorită dobânzilor foarte mici la depozitele în valută, de sub 4 %, precum și creșterii consumului.

Referitor la politica de dobânzi a B.N.R. în 2003, aceasta a avut ca obiectiv atingerea țintei de inflație propusă de 14 %.

Astfel B.N.R. a fost interesată de menținerea unor dobânzi pasive ridicate pentru atragerea economiilor în lei ale populației pentru ca acestea să nu se îndrepte spre valută sau spre bunuri din import. Pe de altă parte, menținând nivelul ridicat al rezervelor minime obligatorii neschimbat, B.N.R. nu a stimulat creditarea, băncile fiind obligate să mențină nivele ridicate ale dobânzilor active.

În ciuda acestei politici a B.N.R., M.F.P. neoferind posibilitatea unor plasamente rentabile, creditul neguvernamental a crescut foarte mult. În această situație, pentru a tempera creditarea, B.N.R. a majorat dobânda de referință până la 21,25 % în noiembrie 2003 (după ce aceasta scăzuse în timpul anului până la 17,4 % în luna aprilie, față de 20,4 % în decembrie 2002) pentru a oferi băncilor comerciale plasamente alternative atractive. De exemplu prima majorare cu 1 % a dobânzii de referință în 16 august 2003 a dus la atragerea din piață a circa 13.500 miliarde lei. Și în anul 2002 B.N.R. fusese nevoită să practice așa numita sterilizare ajungând la o medie zilnică a depozitelor atrase de la bănci de 63.602 miliarde lei în decembrie și tot datorită, în principal, deciziei M.F.P. de a se refinanța foarte puțin de pe piața internă.

1.2.3. Modificarea și completarea Legii bancare

Anul 2004 a debutat cu un mare semn de întrebare: ce efect vor avea noile norme privind reglementarea condițiilor de creditare a persoanelor fizice intrate în vigoare la 1 februarie 2004.

Deși, inițial, băncile comerciale au criticat apariția acestor norme considerandu-le un atac la adresa sectorului sănătos al creditării, ele nu s-au așteptat la efectele imediate atât de serioase care au avut loc în prima lună de aplicare.

Dar să prezentăm pe scurt principalele constrângeri:

– ratele de plătit pentru un credit de consum, respectiv principalul și dobânda, să reprezinte cel mult 30 % din veniturile nete ale solicitantului și ale familiei sale, calculate ca diferență între veniturile totale și alte angajamente declarate pe proprie răspundere;

– necesitatea unor garanții reale și/sau a unui girant/garanții personale pentru credite de nevoi personale;

– necesitatea achitării unui avans de minim 25 % sau a unui girant/garanții personale pentru credite având ca destinație achiziționarea de bunuri;

– valoarea unui credit ipotecar nu poate depăși 75 % din valoarea imobilului pentru achiziționarea căruia se solicită creditul și/sau din valoarea devizului estimativ;

– ratele de plătit pentru un credit ipotecar, să reprezinte cel mult 35 % din veniturile nete ale solicitantului și ale familiei sale, calculate ca diferență între veniturile totale și alte angajamente declarate pe proprie răspundere.

Aceste prevederi au avut ca urmare o diminuare cu 30 % a vânzărilor la produsele electrocasnice datorat poate mai mult unui efect psihologic, deoarece, deocamdată, numai băncile s-au supus reglementărilor B.N.R., nu și magazinele sau societățile de credit care nu au voie să atragă depozite dar pot împrumuta bani de la bănci.

Creditul de retail s-a redus în luna februarie 2004 la 548 miliarde lei față de 3.639 miliarde lei în luna ianuarie 2004. De altfel, în primele două luni ale anului creditul neguvernamental a crescut cu 8.707 miliarde lei ceea ce reprezintă 41,5 % din media lunară de creștere a creditului neguvernamental în 2003.

Aplicarea acestor norme au avut sau vor avea următoarele efecte:

1. Inițierea unui act normativ de către Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului (A.N.P.C.) în colaborare cu B.N.R. care va obliga societățile comerciale la transparență totală, respectiv obligativitatea anunțării tuturor condițiilor și costurilor aferente unui credit.

2. Dezvoltarea pieței leasingului ca urmare a unor condiții de finanțare mai permisive respectiv avans mai mic decât la creditul pentru autoturisme și valoarea maximă permisă a ratei mai mare la același venit lunar.

3. Dezvoltarea pieței asigurărilor care deja a avut un an foarte bun în anul 2003, în special acei asigurători care au avut relații strânse cu băncile.

De exemplu, Asiban, societate de asigurări și reasigurări la care sunt acționari B.C.R., B.R.D. – Groupe Société Générale, C.E.C. și Banca Transilvania, a realizat în 2003 o creștere a cifrei de afaceri de la 15 milioane dolari S.U.A. la 44 milioane dolari S.U.A., iar B.C.R. Asigurări a înregistrat în 2003 un volum de prime brute subscrise de 22 milioane dolari S.U.A. față de 6 milioane dolari S.U.A. în 2002.

Pe total piața asigurărilor a crescut cu peste 40 % anul trecut până la 720 milioane dolari S.U.A., față de 498 milioane dolari S.U.A. în 2002.

Deși normele dau posibilitatea luării în calcul a veniturilor întregii familii, problema apare din faptul că fie nu toți membrii familiei locuiesc la aceeași adresă, fie nu sunt de acord să fie solidari cu solicitantul principal la plata ratelor.

O soluție găsită a fost prelungirea unor termene de rambursare până la maximul permis de tipul de credit respectiv.

La finele anului 2003, Parlamentul României a aprobat Legea nr. 485 privind modificarea și completarea Legii bancare nr. 58/1998 care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 876 din 10 decembrie 2003.

Noua Lege privind activitatea bancară armonizează legislația românească cu cea europeană, clarifică unele noțiuni și prevederi din Legea nr. 58/1998 și include organizațiile cooperatiste de credit, instituțiile emitente de monedă electronică și casele de economii pentru domeniul locativ.

Vom prezenta în cele ce urmează principalele prevederi ale Legii privind activitatea bancară și implicațiile pentru sistemul bancar:

a) se lărgește aria activităților permise astfel:

– închirierea de bunuri mobile și imobile către terțe părți, cu condiția ca valoarea bunurilor închiriate să nu depășească 5 % din fondurile proprii ale băncii și ca totalul veniturilor astfel obținute să nu depășească 5 % din totalul veniturilor băncii, mai puțin veniturile obținute din aceste operațiuni;

– operațiuni de leasing financiar vor putea fi desfășurate în mod direct începând cu data aderării României la Uniunea Europeană;

– intermediere, în condițiile legii, în oferta de valori mobiliare și alte instrumente financiare, prin subscrierea și plasamentul acestora sau prin plasament și prestarea de servicii aferente;

– acordarea de consultanță cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri și alte aspecte legate de aceasta, consultanță și prestare de servicii cu privire la fuziuni și achiziții de societăți comerciale;

– administrarea de portofolii ale clienților și consultanță legată de aceasta;

– prestarea de servicii privind furnizarea de date și referințe în domeniul creditării cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la obligația păstrării secretului profesional.

Această lărgire a activităților va fi benefică pentru bănci deoarece va permite creșterea veniturilor din taxe și comisioane, reducând dependența de riscul dobânzii;

b) secretul bancar devine mai puțin strict în sensul relaxării condițiilor cerute de lege pentru admisibilitatea cererilor de date.

Astfel, spre deosebire de vechea prevedere, băncile vor furniza informații de natura secretului profesional la solicitarea scrisă a procurorului, fiind suficientă existența cauzei penale și nu punerea în mișcare a acesteia care de multe ori ca să înceapă avea nevoie de datele din bancă pentru a dovedi vinovăția. Totodată băncile pot furniza informații de natura secretului profesional atunci când banca justifică un interes legitim, ceea ce înseamnă că băncile pot comunica între ele date despre clienții răi platnici;

c) restricții privind cerințe de capital în sensul că băncile nu vor mai putea utiliza reevaluarea aportului în valută la capitalul social ca o modalitate de majorare a acestuia. Prin această măsură orice majorare de capital va reprezenta o capitalizare reală a băncilor. Partea cea mai neplăcută pentru sistemul bancar este modificarea Articolului 43 din Legea bancară nr. 58/1998 în sensul eliminării posibilității de a repartiza 20 % din profitul contabil determinat înainte de deducerea impozitului pe profit pentru constituirea unui fond de rezervă până când fondul astfel constituit egalează capitalul social, apoi, maxim 10 %, până în momentul în care fondul a ajuns la de două ori mai mare decât capitalul social. În această situație, băncilor li se aplică prevederile din Legea societăților comerciale în sensul că băncile pot constitui un fond de rezervă de maxim 20 % din capitalul social, prelevând anual un procent de 5 % din profitul brut.

Împăcându-se cu această prevedere europeană dar adoptată cam devreme, Asociația Română a Băncilor s-a adresat în 17 februarie 2004 Ministerului Finanțelor Publice solicitând ca la închiderea exercițiului financiar 2003 să se aplice prevederile Legii bancare nr. 58/1998, iar surplusul de fond de rezervă deja constituit să nu fie diminuat și să fie utilizat potrivit destinațiilor prevăzute de reglementările legale, una din acestea fiind majorarea capitalului social.

Conform prevederilor B.N.R., în luna mai 2004, capitalul social minim trebuie să fie 350 miliarde lei. Această cerință a A.R.B. era absolut necesară, deoarece au fost zvonuri care prevesteau posibilitatea ca acest surplus să fie considerat profit și să fie impozitat, ceea ce ar fi dus la o decapitalizare serioasă a băncilor.

Tot la acest capitol a mai intervenit o modificare în ceea ce privește rezerva generală de risc care se reduce de la 2 % la 1 % cu precizarea că acest procent nu se mai aplică la volumul creditelor aflate în sold ci la toate activele purtătoare de riscuri specifice activității bancare în conformitate cu reglementările B.N.R.;

d) modificările privind cerințele prudențiale cu referire la indicatorul de solvabilitate și la participații. Astfel, în determinarea indicatorului de solvabilitate, B.N.R. poate recunoaște diminuarea riscului de credit în cazul încheierii de către bancă a unor contracte de compensare a creanțelor și obligațiilor reciproce, în două situații de principiu:

– contracte bilaterale prin care părțile stipulează că în cazul imposibilității unei părți de a-și onora obligațiile asumate, obligațiile reciproce inițiale, chiar neajunse la scadență, se sting automat, fiind înlocuite de o nouă obligație, astfel încât o singură sumă netă rezultată din compensarea obligațiilor inițiale va fi datorată de partea debitoare;

– alte contracte bilaterale de compensare; operațiunile și condițiile în care B.N.R. recunoaște diminuarea riscului de credit și modalitatea de calcul al acestuia vor fi stabilite prin reglementări emise de B.N.R. Referitor la cerințele prudențiale privind participațiile unei bănci, modificările aduse relaxează restricțiile anterioare, astfel:

nici o participație nu poate depăși 15 % din fondurile proprii ale

băncii (față de 10 % în vechea reglementare);

nici o participație nu va depăși 20 % din capitalul social al entității respective sau, după caz, din valoarea totală a titlurilor de natură participativă emise de aceasta;

valoarea totală a participațiilor la mai multe entități nu poate depăși 60 % din fondurile proprii ale băncii (50 % în vechea reglementare).

Reține atenția faptul că față de redactarea veche a textului, limitarea participației în capitalul social nu mai este valabilă decât pentru entitățile nefinanciare, deci băncile pot deține integral societăți de leasing, asigurări și alte societăți financiare și de credit. Totodată este necesară aprobarea prealabilă a B.N.R. pentru achiziționarea oricărei participații, astfel:

– la instituții de credit, instituții financiare, de asigurări sau alte asemenea care, conform reglementărilor aplicabile, intră în perimetrul de consolidare a conturilor;

– în valoare de cel puțin 10 % din fondurile proprii ale băncii, dacă achiziția vizează titluri de natură participativă necotate pe o piață reglementată;

– având o valoare cuprinsă între 10 % și 15 % din fondurile proprii dacă achiziția vizează titluri de natură participativă cotate.

e) modificări privind evidențierea creanțelor în afara bilanțului și executarea garanțiilor care în noul text de lege sunt mai favorabile băncilor. Astfel, legiuitorul menționând prevederea conform căreia „contractele de credit bancar, precum și garanțiile reale și personale, constituite în scopul garantării creditului bancar constituie titluri executorii”, precizează mai corect momentul evidențierii în afara bilanțului a creanțelor restante și anume de la data inițierii unei proceduri judiciare față de un debitor. Vechea prevedere cerea o hotărâre judecătorească pentru investirea contractului de credit cu formula executorie ceea ce însemna calcularea de noi dobânzi care însemnau un profit artificial și plata impozitului aferent până la obținerea hotărârii și constituirea provizioanelor specifice de risc. Un alt fapt pozitiv este și acela că într-un act normativ se menționează clar prioritatea garanțiilor constituite în garantarea creditului, dacă s-au îndeplinit formalitățile de publicitate, față de orice terț, inclusiv statul, ale cărui creanțe și garanții au îndeplinit ulterior aceste formalități;

f) alte modificări se referă la creșterea pragului pentru acționarii semnificativi de la 5 % la 10 % din capitalul social, la introducerea supravegherii pe bază consolidată și creșterea atribuțiilor Comisiei de supraveghere precum și reguli noi privind lichidarea voluntară.

1.2.4. Procesul de privatizare al BCR

Într-un sondaj realizat de B.N.R. în cadrul comunității bancare și dat publicității în luna ianuarie 2004, la întrebarea „Ce factori își vor pune amprenta asupra evoluției sistemului bancar în prezent ?” majoritatea responsabililor au considerat că privatizarea este factorul cu cea mai mare influență. Pe termen mediu aceeași respondenți au considerat că achizițiile și fuziunile vor reprezenta factorul cu cea mai mare influență, ceea ce va însemna o concentrare a pieței bancare și reducerea numărului de bănci.

Alegerea factorului privatizare înseamnă de fapt schimbarea structurii acționariatului la Banca Comercială Romană care reprezintă aproape o treime din sistemul bancar după cota de piață. Procesul de privatizare al băncii a demarat propriu-zis în anul 2000 după ce grupul financiar Merill Lynch a fost ales consultant pentru privatizare. Prin Hotărârea Guvernului nr. 326/2001 a fost stabilită componența Comisiei de privatizare, iar prin Hotărârea Guvernului nr. 1017 publicată în Monitorul Oficial nr. 659 din 19 octombrie 2001 s-a aprobat strategia de privatizare cu selectarea unui investitor strategic care să achiziționeze 51 % din capitalul băncii.

Deși și-au manifestat intenția nume sonore în lumea bancară internațională ca ING Group Olanda și HVB Germania, în final au rămas doi pretendenți: grupul Eulia din Franța și OTP din Ungaria, amândouă reprezentând instituții de economii dar nefiind agreate datorită capitalului majoritar de stat. Ulterior OTP a achiziționat a doua bancă din Bulgaria.

După ce în primăvara anului 2002 ING Group Olanda a declarat că dorește să achiziționeze B.C.R. indiferent de preț ceea ce a îndepărtat alți doritori importanți, s-a retras invocând un an cu rentabilitate scăzută care îl obligă să-și schimbe strategia de investiții.

Nici schimbarea consultantului pentru privatizare în 2002, fiind aleasă firma Daiwa Securities în detrimentul lui JP Morgan care ieșise al doilea după Merill Lynch la prima licitație, nu a reușit găsirea unui investitor strategic.

Economia internațională fiind încă în recesiune nu a fost o perioadă propice pentru finalizarea procesului de privatizare, Guvernul schimbând strategia de privatizare dintr-o privatizare cu un investitor strategic într-un proces demarat cu investitori instituționali.

Astfel Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.E.R.D.) și Corporația Financiară Internațională a Băncii Mondiale (I.F.C.) s-au arătat interesate să achiziționeze 25 % plus 2 acțiuni din B.C.R. Tranzacția s-a semnat pe 4 noiembrie 2003 și a însemnat pentru statul român posibilitatea încasării sumei de 222 milioane dolari S.U.A., prețul pe acțiune fiind 1,13 dolari S.U.A., capitalul social al B.C.R. fiind de 7.924 miliarde lei.

Tranzacția cu B.E.R.D. și I.F.C. dă posibilitatea statului român să răscumpere acțiunile vândute dacă între timp un investitor strategic dorește să achiziționeze 51 % din bancă.

Condiția pusă de cei doi investitori este ca statul să răscumpere acțiunile după 2006 chiar dacă nu există investitorul strategic sau mai devreme dacă banca nu aplică în conduita sa cele mai bune practici internaționale. Pentru a menține capitalizarea băncii cei doi acționari au propus ca dividendele pentru 2004 să fie distribuite pe baza profitului net rezultat din aplicarea Standardelor Internaționale de Contabilitate care în Romania se vor aplica de la 1 ianuarie 2005. De menționat că în 2002 diferența dintre profitul net calculat pe baza standardelor romanești și cel pe baza standardelor internaționale a fost de 65 milioane dolari S.U.A., respectiv 164 milioane dolari S.U.A. față de 99 milioane dolari S.U.A. calculat pe baza standardelor internaționale.

O cerință prioritară a celor doi investitori a fost separarea managementului executiv de cel deliberativ și de supraveghere conform principiilor de guvernanță corporativă precum și garanția statului pentru preluarea tuturor debitelor care ar putea rezulta din viitoare litigii cu terții, în special cele provenite din absorbția Bancorex.

Având în vedere faptul că încheierea negocierilor cu B.E.R.D. și I.F.C. și implicit cu asociația salariaților din bancă până la sfârșitul lunii martie 2004 reprezenta o condiție pentru încheierea noului Acord stand-by de supraveghere preventivă negocia cu F.M.I., Guvernul a emis Ordonanța de Urgență nr. 18 pentru finalizarea vânzării unor pachete de acțiuni ale B.C.R. către B.E.R.D. și I.F.C. precum și către Asociația salariaților B.C.R., publicată în Monitorul Oficial nr. 317 din 9 aprilie 2004.

OUG nr. 18 confirmă toate clauzele negociate cu B.E.R.D. și I.F.C. și stabilește structura noilor organe de conducere respectiv Consiliul de supraveghere format din 7 membri și Comitetul Executiv format din 6 membri. Noutatea este că membrii Comitetului Executiv sunt aleși dintre salariații băncii și nu pot face parte din Consiliul de Supraveghere unde toți membrii sunt din afara băncii.

Altă noutate o reprezintă existența unui Comitet de Remunerare la nivelul Consiliului de Supraveghere în afara celui de audit și conformitate prevăzut de normele B.N.R. Acest comitet, format din membrii ai Consiliului de Supraveghere va urmări politica de salarizarea a băncii și în special remunerarea și beneficiile conducerii băncii și a directorilor executivi.

Ordonanța clarifică și situația litigiilor prezente și viitoare în legătură cu activitatea desfășurată de Bancorex, acestea fiind preluate de A.V.A.B., inclusiv suportarea cheltuielilor de judecată.

Referitor la salariații băncii aceștia pot dobândi acțiuni la un preț negociat de 10.350 lei/acțiune față de 10.000 lei valoarea nominală, dar numai după efectuarea de către B.E.R.D. și I.F.C. a plății prețului acțiunilor cumpărate. Acțiunile cumpărate de salariați nu pot fi înstrăinate sau grevate de sarcini până la privatizarea băncii cu un investitor strategic sau până la vânzarea acțiunilor de către B.E.R.D. și I.F.C. ca urmare a exercitării opțiunii de vânzare.

În 23 aprilie 2004 a avut loc A.G.A. de prefinalizarea a privatizării care a ales organele de conducere. Președinte al Consiliului de Supraveghere a fost ales Florin Georgescu, iar președinte executiv Nicolae Dănilă.

În prezent banca trece printr-un amplu proces de structurare a instituției conform cu cele mai bune practici din domeniu, iar salariații se pregătesc să devină acționari în limita a 8 % din capitalul social în cadrul celei de a doua etape a procesului de privatizare.

Strategia de privatizare a BCR presupune vânzarea, prin metode diferite, către categorii diferite de investitori, a pachetului de acțiuni deținute de stat și gestionate de APAPS, reprezentând 79% din capitalul social după cum urmează:

(i)  20% plus două acțiuni din capitalul social total al BCR către investitorii instituționali BERD și IFC prin negociere directă, fără selecție de oferte;

(ii)  până la 8% din capitalul social total al BCR către Asociația Salariaților BCR (salariați BCR, membrii ai Consiliului de administrație, pensionari cu ultimul loc de muncă la BCR), prin negociere directă și fără selecție de oferte, la un preț minim de 10.000 lei pe acțiune;

(iii)  pachetul majoritar de cel puțin 51% din capitalul social total al BCR, fie către un investitor strategic, respectiv o institituție financiar-bancară internațională reputată, fie către un grup de investitori strategici din care face parte cel puțin o astfel de instituție, prin negociere, cu selecție de oferte; prețul minim pe acțiuni va fi cel puțin egal cu cel prevăzut pentru răscumpărarea acțiunilor de la BERD și IFC.

1.3. Creditul, componentă importantă a plasamentului bancar

1.3.1. Creditul și dobânda: concept, trăsături

Pentru definirea creditului, este necesară prezentarea a trei opinii care s-au conturat cu privire la acest concept, respectiv:

– creditul ca încredere;

– creditul ca expresie a relațiilor de redistribuire;

– creditul ca formă a relațiilor de schimb.

Definirea completă a creditului poate fi realizată prin luarea în considerare și corelarea acestor trei abordări, ceea ce poate duce la următoarea formulare: „Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relații de repartiție a unei părți din PIB sau din venitul național, prin care se mobilizează și se distribuie disponibilitățile din economie și se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital și al realizării unor obiective ale politicii economice”.

În esență, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare actuale contra unei valori monetare viitoare.

Pentru evidențierea funcțiilor și caracteristicilor creditului, este necesară prezentarea elementelor incluse în relațiile de credit, astfel:

– participanții la raportul de credit;

– promisiunea de rambursare;

– scadența;

– dobânda (prețul creditului).

Participanții la raportul de credit, creditorul și debitorul sunt denumiți în literatura de

specialitate cu termenul „subiecte ale raportului de credit”.

Analiza participanților la raportul de credite evidențiază marea diversitate a acestora și dimensiunile ample ale creditării. Dacă se procedează la gruparea în trei categorii principale a creditorilor și debitorilor, se disting: populația; statul, agenții economici.

Agenții economici dețin o importantă poziție în rândul creditorilor, în cazul în care obțin rezultate financiare pozitive, pentru care caută cele mai eficiente modalități de plasare pe piața monetară sau de capital. Disponibilitățile monetare degajate de întreprinderi se constituie în resurse de creditare a activităților unităților deficitare, fie în mod direct, fie prin intermediul băncilor și al altor instituții financiare.

Potențialul de economisire, implicit de creditare al întreprinderilor poate fi evidențiat prin analiza disponibilităților în depozite la termen și ale portofoliilor de titluri deținute ca participații la capitalul social al altor agenți economici și ca subscriptori la titlurile emise de stat. Pentru anul 1998 valoarea depozitelor la termen în lei a agenților economici din România s-a situat la 5498 mild. lei, iar valoarea depozitelor în valută a reprezentat 1637 mild. lei, constituindu-se într-o sursă importantă de creditare a economiei.

Populația participă la procesul de creditare în dublă calitate, de creditor și debitor, remarcându-se prin rolul important în asigurarea resurselor de creditare. Pentru anul 1998, de exemplu, potențialul de economisire al populației, reflectat în volumul depozitelor în lei și valută, l-a depășit pe cel al agenților economici.

Astfel, depozitele în lei ale populației s-au situat la 30966 mild. lei, iar cele în valută la 10895 mild. lei. O asemenea tendință este specifică și țărilor dezvoltate, unde aportul populației la formarea resurselor de creditare este aproximativ egal cu cel al întreprinderilor.

Participarea statului în calitate de creditor nu poate fi analizată decât în situația înregistrării de excedente bugetare și a disponibilizării în economie a unor importante sume, dirijate către sistemul asigurărilor și protecției sociale ori către alte destinații. În schimb, calitatea de debitor a statului este bine definită în toate economiile contemporane, ca urmare a înregistrării de deficite bugetare. Nivelul datoriei publice, rezultat al îndatorării interne și externe a statelor depășește în unele cazuri nivelul PIB, după cum dovedesc datele următoare: în anul 1997, ponderea datoriei publice în PIB se situa la 130,6% în Belgia, 110,6% în Grecia, 123,4% în Italia, 70,2% în Danemarca, 56,4% în Franța, 78,7% în Olanda etc.

Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa, la scadență, valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda, ca preț al creditului. Datorită unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe, debitorul se poate afla în incapacitate de plată, sau poate întârzia plata sumelor ajunse la scadență. Din acest motiv, este necesar, ca la nivelul creditorului să se adopte măsurile necesare pentru prevenirea și eliminarea riscului de nerambursare, printr-o analiză temeinică a solicitantului de credite, din mai multe puncte de vedere: poziția pe piața internă și în cadrul ramurii, situația financiară, gradul de îndatorare, forma juridică și raportul cu ceilalți participanți pe piață. Strâns legată, și decurgând din promisiunea de rambursare apare garantarea creditului.

Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora. În funcție de natura elementelor care constituie obiectul garanției, se poate face distincție între garanția reală și garanția personală.

Garanția reală are la bază garantarea sau „gajarea” creditului cu valori materiale, prin a căror valorificare se pot obține sumele necesare achitării creditului. O formă distinctă de garantare reală o constituie ipoteca, actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare. Garanția personală reprezintă angajamentul luat de o terță persoană de a plăti suma ajunsă la scadență, în cazul incapacității de plată a debitorului.

Cea mai adecvată formă de garantare a creditelor o constituie garantarea financiară, fapt care este posibil prin asigurarea în viitor a unor fluxuri de venituri suficiente pentru acoperirea cheltuielilor legate de rambursarea creditului și dobânda aferentă. În acest scop, se procedează la garantarea creditului cu elementele patrimoniale ale debitorului (active fixe și circulante). În practică se utilizează metoda garantării creditelor pe seama portofoliului de efecte comerciale deținute de agentul economic solicitant de credite.

Scadența sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferit în funcție de particularitățile sectorului de activitate și de nivelul eficienței activității beneficiarilor de credite. Astfel, există o diversitate a termenelor scadente, de la 24 ore (în cazul pieței interbancare) până la durate medii și lungi (20 sau 30 ani) în cazul împrumuturilor obligatare. Între scadență și modul de rambursare al creditului se poate stabili o corelație, astfel: creditele pe termen scurt sunt rambursabile integral la scadență, în timp ce creditele pe termen mijlociu și lung implică rambursarea eșalonată.

Dobânda reprezintă o caracteristică a creditului și constituie, după cum se desprinde din literatura de specialitate, prețul capitalului utilizat, sau „chiria”, pe care o plătește debitorul pentru dreptul care i se acordă, cel de a folosi capitalul împrumutat. În general, nivelul dobânzii se corelează cu rata profitului obținută de întreprinzător. Cuantificarea dobânzii se realizează prin utilizarea ratei dobânzii, care se constituie într-un instrument de influențare a cererii și ofertei de credite.

Un nivel redus al ratei dobânzii antrenează o cerere sporită de credite, ceea ce determină efecte favorabile asupra producției și economiei, după cum un cost ridicat al creditelor, respectiv o rată a dobânzii ridicată, generează diminuarea cererii de credite. Luarea în considerare a ratei inflației, comparativ cu rata dobânzii utilizată în contractul de credit, conduce la constatarea faptului, că în perioadele cu inflație sporită, creditele constituie pentru debitori o modalitate perfectă de finanțare. În funcție de același element, inflația, se utilizează în raporturile de credit, două tipuri de dobândă: fixă și variabilă. Dobânda fixă este stabilită în contractul de credit și este valabilă pe întreaga durată a creditului. Dobânda sensibilă (variabilă) se modifică periodic în funcție de presiunile inflaționiste și de evoluția nivelului dobânzii pe piață. Pentru conturile curente ale clienților se calculează atât dobânda debitoare, cât și dobânda creditoare, ca preț plătit de client, sau de bancă, pentru utilizarea unei anumite sume.

Dobânda poate fi definită ca reprezentând o formă de remunerare a creditului de către debitor, pentru folosirea capitalului împrumutat. Astfel, dobânda poate fi privită ca „preț” al capitalului împrumutat și poate fi analizată atât ca mărime absolută cât și în mărime relativă (sub formă de rată procentuală).

1.3.2.Importanța creditului bancar în procesul de finanțare a economiei

Pentru majoritatea angajaților din băncile comerciale, creditarea reprezintă sufletul activității bancare. Creditele sunt principalele active ale unei bănci și generează cea mai mare parte a veniturilor din exploatare. Ofițerii de credit sunt printre cei mai importanți salariați ai băncii, în timp ce politicile de creditare influențează ritmul creșterii economice la nivel local și național și tipul de activități ce se dezvoltă.

În mod tradițional, mare parte dintre conducătorii din bănci provin dintre salariații care au lucrat în activitatea de creditare.

La începutul anilor ’90, a existat tendința acordării unui volum important de credite, având în vedere și faptul că alte produse și servicii bancare nu erau dezvoltate și dobânda activă era principalul venit al băncilor. Din păcate, multe dintre aceste credite au avut un risc ridicat pentru bănci, ceea ce, fie a dus la unele falimente bancare, fie a zdruncinat puternic altele.

În afară de ponderea creditelor în total active, un alt fenomen a fost și modul în care a avut loc procesul de creditare. Agenții economici, rămași puternic decapitalizați după 1989, aveau nevoie de credite pe termen lung care să suplinească lipsa de fond de rulment. Băncile au fost reticente față de acordarea de astfel de credite și au acordat în schimb credite pe termen scurt din categoria celor de capital de lucru. Aceste credite, destinate să acopere necesarul de fond de rulment, respectiv diferența între activele circulante și pasivele stabile (surse atrase pe termen scurt) au finanțat în unele cazuri și activele fixe care nu au avut surse de acoperire pe termen lung

la nivelul necesarului.

Având în vedere acest fapt, cât și lipsa unei destinații precise și ușor de urmărit, din aceste credite s-au făcut tot felul de plăți, precum plăți de dobânzi , rambursări de credite pe obiect, taxe și impozite, astfel că o parte dintre aceste credite nu au fost rambursate niciodată și au fost reînnoite permanent prin acte adiționale, agenții economici nereușind, în această perioadă, o capitalizare care să acopere necesarul de fonduri.

Această situație a dus la o îmbătrânire a portofoliului de credite care nu a mai acționat ca un factor de creștere economică, la o decapitalizare și mai accentuată a unor agenți economici prin dobânzile plătite de aceștia și a menținut băncile legate de clienții cu probleme.

În mod normal, la preluările care s-au efectuat la datoria publică, aceste credite nu trebuiau incluse, neavând destinația cerută de actele normative. Au fost cazuri când, deși agentul economic avea investiții sistate sau producție destinată unor investiții sistate, recunoscute de legiuitor ca având cauze obiective, singurele credite de care dispunea acesta erau cele pentru capital de lucru.

Au existat situații și când creditele acordate pe obiect au fost rescadențate, reeșalonate, s-au acordat alte credite pentru rambursarea lor și s-au transformat și acestea în credite pe termen mediu, fie pentru că obiectul creditului nu a fost unul profitabil sau nu s-a realizat, fie destinația a fost schimbată.

Ponderea creditului intern neguvernamental a scăzut atât în PIB, cât și în total active bancare, și ca urmare a creșterii creditului guvernamental net care a început să devină pozitiv începând cu iulie 1995 și bineînțeles ca urmare a depozitelor constituite la B.N.R. începând cu 1997.

În ceea ce privește situația prezentă, odată cu dezvoltarea produselor și serviciilor bancare, atât ca urmare a creșterii concurenței în domeniu, cât și datorită extinderii sectorului privat, una dintre principalele provocări pentru băncile comerciale este și acordarea de credite profitabile cu un risc scăzut.

1.3.3. Principiile ce stau la baza activității de creditare

Băncile sunt un organ vital al vieții economice a unei țări. Pe de o parte, ele atrag fondurile economisite și disponibilitățile, iar pe de altă parte satisfac nevoile financiare ale societății fie ele din sectorul de stat, privat sau persoane fizice. În calitatea lor de intermediari, băncile lucrează în principal cu banii deponenților. În consecință, operațiunile de aprobare și acordare a creditelor au la bază prudența bancară, ca principiu fundamental ce caracterizează întreaga activitate bancară. Prudența bancară presupune că, în primul rând, procesul de luare a deciziilor de creditare să se bazeze pe cunoașterea și înțelegerea activității clienților băncii.

Cunoașterea și analiza activității desfășurate în perioada anterioară, precum și a prevederilor pentru viitor, dau posibilitatea băncii, pe de o parte să ofere acestuia serviciile și produsele bancare adecvate, iar pe de altă parte, să ia măsuri pentru diminuarea riscului, în vederea recuperării creditelor și a încasării dobânzilor. În acest fel, activitatea de creditare devine avantajoasă atât pentru bancă, ce prin extinderea și diversificarea portofoliului de credite obține profit suplimentar atât pentru bancă, cât și pentru client, care pe seama creditelor poate să-și dezvolte afacerile și să obțină profit.

Conform prevederilor articolului 44 a noii Legi privind activitatea bancară, „ la acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanții să prezinte credibilitate”, ceea ce înseamnă că în această activitate, trebuie avute în vedere o serie de principii de bază pentru rambursarea acestora la scadență, după cum urmează:

1. persoana împrumutatului;

Considerând că împrumutatul are competența necesară, cea mai puternică garanție a unui împrumut este în mintea debitorului, în onestitatea lui, în intenția lui de a rambursa, în incapacitatea lui de a trăi liniștit, știindu-se dator. Garanțiile materiale, oricât ar fi ele de mari, sunt pentru oamenii potențiali necinstiți, pentru oamenii care nu sunt obsedați de obligativitatea morală a plății datoriei, prin urmare sunt mult mai puțin puternice decât garanția pe care o reprezintă cinstea omului. Pentru că omul necinstit va căuta, și va găsi poate, calea de a ocoli orice angajament formal sau nu.

2. scopul creditului;

Scopul presupune folosirea creditului pentru o destinație prestabilită, acceptată de bancă și legală. Aceasta presupune că, în cererea adresată băncii, clientul trebuie să precizeze clar destinația creditului. Nerespectarea destinației inițiale a creditului conduce la retragerea acestuia de către bancă. Din păcate, în unele cazuri, un necesar temporar de fonduri se permanentizează și devine un necesar pe termen mediu și lung, deoarece cauza lipsei de fonduri nu era cea declarată de solicitant.

3. suma creditului;

Important este stabilirea necesarului de fonduri pentru ca suma creditului să fie astfel determinată și acordată încât să fie suficientă împrumutatului să-și desfășoare activitatea eficient, dar insuficientă pentru a nu-i permite risipa de fonduri. Mărimea sumei creditului depinde atât de cash flow-ul generat de activitatea împrumutatului care arată capacitatea sa de rambursare, cât și de sursele proprii ale împrumutatului, care arată angajamentul său în realizarea afacerii pentru care solicita creditul.

4. capacitatea de rambursare;

Aceasta reprezintă așa numita sursă primară de plată și presupune identificarea fluxului de numerar din care va fi restituit împrumutul și plătită dobânda aferentă. Fluxul de numerar (cash flowul) poate fi generat din patru surse:

– din activitatea de exploatare – cel mai sigur;

– din vânzarea de active disponibile – nesigur;

– din contactarea de noi datorii – inacceptabil;

– din emisiuni de acțiuni și obligațiuni – inacceptabil.

Ultimele două surse nu pot fi luate în calcul decât dacă prin contractul de credit s-a convenit în acest sens.

Cunoscând performanțele anterioare, se poate analiza realismul prognozelor privind fluxurile de numerar care arată nivelul posibil de îndatorare și posibilitățile de plată a datoriilor prezente și viitoare.

5. garanțiile;

Acestea reprezintă a doua sursă de rambursare. Banca va urmări ca toate creditele acordate să fie în toate cazurile garantate, iar volumul minim al garanțiilor constituite trebuie să acopere datoria maximă a împrumutatului (creditul plus dobânzile aferente). În conformitate cu clauzele contractului de credit, banca are dreptul să verifice la clienții săi existența permanentă și integritatea garanțiilor asiguratorii pe toată perioada creditării. În cazul utilizării sau deteriorării garanțiilor aflate în grija împrumutatului, garanțiile trebuie înlocuite sau contractul de credit va fi reziliat.