Studiu Privind Creditarea Societatiilor Comerciale cu Aplicatii la Ideea Bank

CUPRINS

Studiu privind creditarea societățiilor comerciale cu aplicații la Ideea Bank.

CAPITOLUL I.

Analiza teoriilor financiare în domeniul creditării (teoria fondurilor de împrumut, teoria naturalistă a creditului, teoria capitalului)

CAPITOLUL II

Funcțiile băncilor comerciale, locul și rolul lor in economie

2.1 Locul și rolul băncilor comerciale în finanțarea economiei

2.2 Relația dintre credite și creșterea economică

2.3 Contribuția băncilor la finanțarea și dezvoltarea economiei (dezvoltarea capacităților de producție, a serviciilor etc.; ponderea finanțării economiei de către bănci în totalul resurselor de finanțare cu date concrete în perioada 2010-2014)

2.4 Concluzii și propuneri

CAPITOLUL III.

Reglementări interne și europene privind sistemele de finanțare

3.1 Reglementări interne

3.1.1 Limite de acordare

3.1.2 Raport credite depozite

3.2 Reglementări internaționale (Acordurile Basel I, II si III)

3.3 Concluzii și propuneri

CAPITOLUL IV.

Analiza creditelor acordate societăților comerciale în sistemul bancar românesc (date concrete în perioada 2010-2014)

4.1 Principiile creditării

4.2 Evoluția creditării

4.3 Tipuri și structura creditelor

4.4 Cote de piață

4.5 Concluzii și propuneri

CAPITOLUL V.

Analiza portofoliului de credite acordate societăților comerciale din punct de vedere al performanței financiare și al serviciului datoriei în sistemul bancar românesc (date concrete în perioada 2010-2014)

5.1 Analiza portofoliului din punctul de vedere al performanței financiare

5.2 Analiza portofoliului din punct de vedere al serviciului datoriei

CAPITOLUL VI

Analiza riscurilor în domeniul creditării (date concrete în perioada 2010-2014)

6.1 Riscul de creditare

6.2 Riscul de rată a dobânzii

6.3 Riscul de schimb valutar

6.4 Riscul de lichiditate

6.5 Riscul de solvabilitate

6.6 Riscul operațional

6.7 Concluzii și propuneri

CAPITOLUL VII

Analiza acoperirii riscurilor

7.1 Provizioane specifice de risc

7.2 Asigurări

7.3 Instrumente derivative (swap, forward, futures, opțiuni)

CAPITOLUL VIII.

8.1 Scurt istoric

8.2 Analiza acționariat

8.3 Analiza activelor și pasivelor (2010-2014)

CAPITOLUL IX.

ANALIZA CREDITĂRII SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

ȘI A RISCURILOR LA IDEEA BANK

Capitolul X.

Concluzii și propuneri generale

BIBLIOGRAFIE

LISTA DE ABREVIERI

BNR – Banca Națională a României

OUG – Ordonanța de Urgență a Guvernului

IMM – Întreprinderi Mici și Mijlocii

TVA – Taxă pe valoare adăugată

UE – Uniunea Europeană

IFRS – International Financial Reporting Standards

FMI- Fondul Monetar Internațional

BCE – Banca Centrală Europeană

PIB – Produs intern brut

CAPITOLUL I.

Analiza teoriilor financiare în domeniul creditării (teoria fondurilor de împrumut, teoria naturalistă a creditului, teoria capitalului)

Evoluția sistemului de credit s-a reflectat și în planul gândirii economice. Concepțiile și teoriile cu privire la credit și dobândă au apărut și s-au dezvoltat în strânsă legătură cu teoriile monetare. Dintre teoriile financiare în domeniul riscurilor bancare amintim: teoria fondurilor de împrumut, teoria capitalului, teoria naturalistă a creditului și teoria monetaristă.

Teoria fondurilor de împrumut

Aceasta teorie „definește fondurile de împrumut ca integrate în economiile crescânde, ca disponibilități bănești care-și au originea în precedentele investiții de capital fix sau circulant și în așa-zisele balanțe inactive, actualmente disponibile în cadrul sistemului bancar” .

Potrivit teoriei, participantii pe piata sunt: persoane fizice, persoane juridice, guvernul si investitorii straini. Teoria definește fondurile de imprumut ca totalitatea disponibilităților pe care le oferă cei care împrumută și nevoia de credite a solicitanților.

Conform Figurii 1.1. nivelul ratei dobânzii este definit de punctul de intersecție „i” (care este punctul de echilibru) al ofertei și al cererii fondurilor de împrumut. Oferta reprezintă disponibilul celor care dau cu împrumut și cererea de credit este determinată de nevoia de bani a tuturor participanților la piață.

Figura 1.1. Cadrul fondurilor de împrumut

O –oferta de fonduri

C –cererea de fonduri

Curba ofertei de fonduri are o evoluție crescătoare, astfel încât cei care oferă fonduri sunt dispuși să ofere la un nivel ridicat al ratei dobânzii. Pe de altă parte, curba cererii de fonduri are o evoluție descrescătoare deoarece solicitanții de fonduri preferă să ia sume mari de fonduri de împrumut la un nivel scăzut al ratei dobânzii.

Volumul ofertei și al cererii fondurilor de împrumut este determinat de o serie de factori care influențează comportamentul participanților pe piață.

Oferta de fonduri de împrumut:

– Persoanele fizice, în cazul cărora veniturile sunt mai mari decât cheltuielile pentru bunurile de consum, economisesc în prezent pentru cheltuieli viitoare cu sănătatea, achiziții de bunuri.

Oferta de fonduri de împrumut ale persoanelor fizice este determinată de nivelul ratei de recuperare a investiției în active financiare față de câștigurile prognozate în investiții reale.

– În ceea ce privește persoanele juridice, factorul determinant al ofertei de fonduri de împrumut este volumul câștigului planificat ajustat cu riscul pe care îl necesita investițiile financiare față de cele reale.

– Guvernul este cel care mărește sau micșorează oferta de fonduri de împrumut. Micșcorarea se face prin vânzarea titlurilor de valoare de către stat, iar mărirea se realizează prin răscumpărarea titlurilor.

-Investitorii straini migrează spre o anumită țară și măresc oferta de fonduri de împrumut atunci când câștigurile planificate în raport cu riscul pe care îl comportă titlurile sunt mai mari decât în propria țară.

Cererea de fonduri de împrumut:

– In general, persoanele fizice apelează la credite atunci când costul creditului le este accesibil. Accesarea creditelor pentru automobile sau locuințe este determinată de mărimea avansului și a ratelor lunare, mai puțin de costul creditului.

– Persoanele juridice solicită credite fie pentru a-și finanța nevoile de stocuri, fie pentru realizarea unor investiții.

– Guvernul reprezintă "clientul semnificativ".

Împrumuturile solicitate de către stat sunt destinate finanțării dezechilibrelor bugetare temporare ca urmare a necorelării veniturilor cu cheltuielile.

– Investitorii străini sunt cei care caută cele mai ieftine surse de fonduri. În general, împrumuturile sunt solicitate in țara în care aceștia investesc.

Aplicarea teoriei fondurilor de împrumut presupune o analiză a comportamentului celorlalți participanți pe piață.

Conform teoriei fondurilor de împrumut nivelul dobânzii este determinat de punctul de echilibru dintre cererea și oferta de fonduri de împrumut. Nivelul ratei dobânzii va crește când cererea pentru fonduri de împrumut devansează oferta de fonduri și va scădea când cererea de fonduri de împrumut scade față de oferta de fonduri de împrumut. Pentru a determina cauzele care determină schimbările în cererea și oferta de fonduri de împrumut se poate observa că orice schimbare în nivelul ratei dobânzii determină o mișcare de-a lungul curbelor C și O (după cum se poate vedea în Figura 1.1 de mai sus). Schimbările în nivelul ratei dobânzii antrenează schimbări în volumul cererii sau volumul ofertei de fonduri. Orice factor care afectează oferta de fonduri de împrumut va determina o deplasare a curbei O. Orice factor care afectează cererea pentru fondurile de împrumut va determina o deplasare a curbei C.

Spre exemplu, daca statul își va crește cheltuielile pentru investiții în infrastructură, creșterea va fi finanțată prin emisiuni de titluri de stat pe termen lung. Acest împrumut de stat va avea un impact atât asupra volumului fondurilor de împrumut, cât și asupra cererii de fonduri de împrumut. Astfel volumul fondurilor de împrumut se evidențiază printr-o creștere a cererii fondurilor de împrumut de la q la q1 și deci o deplasare a curbei cererii de fonduri de împrumut de la C la C1 (în condițiile în care comportamentul celorlalți participanți pe piață rămâne constant) și ridicarea punctului de echilibru al ratei dobânzii de la i la i1).

Figura 1.2.Creșterea cheltuielilor statului

Exemplul dat demonstrează utilitatea aplicării teoriei fondurilor de împrumut în previziunea sau explicarea tendințelor în evoluția ratei dobânzii prin schimbările în cererea fondurilor de împrumut față de oferta fondurilor de împrumut.

Figura 1.2.Creșterea cheltuielilor statului

Exemplul dat demonstrează utilitatea aplicării teoriei fondurilor de împrumut în previziunea sau explicarea tendințelor în evoluția ratei dobânzii prin schimbările în cererea fondurilor de împrumut față de oferta fondurilor de împrumut.

Teoria capitalului

În viziunea lui Adam Smith, principala cauză a progresului economic este acumularea capitalului. Prin capital, Smith înțelege un stoc de mărfuri nefinisate ce permite producătorului să treacă peste perioadă dintre aplicarea intrărilor și apariția producției finale. Smith distinge capitalul fix de cel circulant și pune accent pe proporțiile diferite ale capitalului fix de muncă în diverse ramuri industriale. Capitalul circulant este format din acele mărfuri care produc un câștig proprietarilor prin vinderea în cursul unui ciclu de producție, în contrast cu mărfurile de capital fix, care iau parte la procesul productiv fără a suferi modificări. Capitalul fix include nu numai instrumente, clădiri, instalații, ci și capitalul „uman”, iar capitalul circulant incorporează o cantitate din puterea de cumpărare care se reîntoarce permanent la proprietarul lor.

În ceeea ce privește capitalul, John Stuart Mill a lansat patru principii fundamentale:

1. "Industria este limitată de capital", înțelegându-se că ocuparea locurilor de muncă poate fi accelerată, însă nu prin formarea capitalului.

2. "Acest capital este rezultatul economisirii"

3. "Capitalul, deși este un rezultat al economisirii, este cu toate acestea consumat".

Aceasta este teorema lui Adam Smith care spune că " economisirea este cheltuială" sau rezistentă puterii de cumpărare care este accentuată în legea piețelor elaborată de Say.

4. "Cererea de mărfuri nu este o cerere de forță de muncă". Această idee a fost descrisă de Leslie Stephne ca fiind "o doctrină atât de rar înțeleasă, încât înțelegerea ei completă este poate cel mai bun test pentru un economist". Ideea de care a fost condus Mill a fost aceea că totalul locurilor de muncă este în funcție de rata acumulării capitalului. Acesta susține și faptul că cererea consumatorilor în timp ce determină alocarea forței de muncă între diferite ramuri economice, ar influența numărul total al locurilor de muncă disponibile.

Diferență dintre capitalul constant și cel variabil în explicarea mecanismului creării plusvalorii este introdusă de Karl Marx.

În viziunea lui, capitalul constant este cel cu care sunt achiziționate mijloacele de producție, iar cel variabil cu care se cumpără forță de muncă. Marx sustine ca economisirea in scopul investițiilor productive este considerată, in mod fals, automată in capitalism, drept rezultat al concurenței in deținerea avantajului celor din urmă realizări ale tehnicii: " Să acumulezi și iar să acumulezi".

Privind determinarea salariilor reale, Marx evidențiază că nu contează cât de mult cresc salariile reale și cele în bani cât timp nu amenință sistemul.

Dominanța în piață este utilizarea împrumuturilor, astfel cele mai multe profituri sunt replasate în munca din care au reieșit. Activitatea de afaceri afectează piața împrumuturilor atât în ultimele stadii ale creșterii prețurilor cât și în stadiile scăderii lor, când preferința pentru lichiditate iese de pe piața împrumuturilor fiind suprasaturată de fonduri. Chiar și rata dobânzii reprezintă un fenomen de scurtă durată ce nu manifestă nici o înclinare spre echilibru de lungă durată.

Teoria creditului

1. Teoria naturalistă a creditului.

În perioada sistemor.

În ceeea ce privește capitalul, John Stuart Mill a lansat patru principii fundamentale:

1. "Industria este limitată de capital", înțelegându-se că ocuparea locurilor de muncă poate fi accelerată, însă nu prin formarea capitalului.

2. "Acest capital este rezultatul economisirii"

3. "Capitalul, deși este un rezultat al economisirii, este cu toate acestea consumat".

Aceasta este teorema lui Adam Smith care spune că " economisirea este cheltuială" sau rezistentă puterii de cumpărare care este accentuată în legea piețelor elaborată de Say.

4. "Cererea de mărfuri nu este o cerere de forță de muncă". Această idee a fost descrisă de Leslie Stephne ca fiind "o doctrină atât de rar înțeleasă, încât înțelegerea ei completă este poate cel mai bun test pentru un economist". Ideea de care a fost condus Mill a fost aceea că totalul locurilor de muncă este în funcție de rata acumulării capitalului. Acesta susține și faptul că cererea consumatorilor în timp ce determină alocarea forței de muncă între diferite ramuri economice, ar influența numărul total al locurilor de muncă disponibile.

Diferență dintre capitalul constant și cel variabil în explicarea mecanismului creării plusvalorii este introdusă de Karl Marx.

În viziunea lui, capitalul constant este cel cu care sunt achiziționate mijloacele de producție, iar cel variabil cu care se cumpără forță de muncă. Marx sustine ca economisirea in scopul investițiilor productive este considerată, in mod fals, automată in capitalism, drept rezultat al concurenței in deținerea avantajului celor din urmă realizări ale tehnicii: " Să acumulezi și iar să acumulezi".

Privind determinarea salariilor reale, Marx evidențiază că nu contează cât de mult cresc salariile reale și cele în bani cât timp nu amenință sistemul.

Dominanța în piață este utilizarea împrumuturilor, astfel cele mai multe profituri sunt replasate în munca din care au reieșit. Activitatea de afaceri afectează piața împrumuturilor atât în ultimele stadii ale creșterii prețurilor cât și în stadiile scăderii lor, când preferința pentru lichiditate iese de pe piața împrumuturilor fiind suprasaturată de fonduri. Chiar și rata dobânzii reprezintă un fenomen de scurtă durată ce nu manifestă nici o înclinare spre echilibru de lungă durată.

Teoria creditului

1. Teoria naturalistă a creditului.

În perioada sistemelor monetare bazate pe metalul monetar, când funcționau mecanisme specifice de autoreglare a masei monetare în circulație, a predominat ideea caracterului neutru al monedei, extinsă și asupra creditului, prin teoria naturalistă. Teoria naturalistă a creditului a fost elaborată inițial de A.Smith (1723-1790) și D. Ricardo (1772-1823) fiind dezvoltată în continuare de discipolii acestora. Creditul este considerat doar un mijloc de transmitere a bunurilor de la un posesor la altul. A. Smith consideră că obiectul veritabil al creditului, chiar și pentru creditul acordat în moneda, este constituit de către bunurile materiale care nu pot fi procurate cu bani împrumutați. Utilizarea banilor împrumutați se poate face exclusiv pentru cumpărarea de mijloace de producție, astfel suma împrumutată devine capital productiv. Astfel capitalul împrumutat se identifică cu capitalul productiv. De aici Smith trage concluzia că cele două forme de capital au o mișcare identică. Deoarece banii împrumutați sunt bani productivi, dobânda ca o parte a valorii nou create, se mișcă paralel cu rata profitului. Promotorii teoriei naturaliste menționează dependența creditului de producere și a dobânzii de profit, însă nu înțeleg legătura reciprocă dintre acestea.

Creditul devine o simplă metodă de redistribuire temporară a banilor și nu îndeplinește o funcție activă în economie. Băncile sunt intermediari pasivi deoarece creditul are un rol pasiv în economie. Se evidențiază faptul că un credit nu creează capital real de unul singur, ci acest capital apare numai în procesul de producere.

Teoria monetaristă

Monetarismul a început cu formularea de către Friedman, în anul 1956, a teoriei cantității de bani, care emite ideea că banii reprezintă unul din mijloacele de păstrare a avuției și că cererea de bani trebuie considerată un aspect specific teoriei capitalului.

Milton Friedman, economist american, laureat al premiului Nobel pentru economie în anul 1976, a căutat soluții în reîntoarcerea la principiile teoriei cantitative reformulate și revigorează, împreună cu alți economiști (Hayek, Sargent, Wallace, Lucas, Gordon, Barro, s.a.) reuniți în cadrul Scolii de la Chicago, teoria monetaristă în condițiile în care la începutul anilor 70’ se înregistrează o stagnare economică și o creștere a șomajului. El respinge ideea după care creația monetară și manevrarea ratelor dobânzii permit stimularea creșterii economice. Dimpotrivă, el reabilitează teoria cantitativă a banilor.

Dintre principiile pe care le-a formulat Friedman amintim:

Piața este considerată drept cel mai bun și cel mai eficient mijloc de reglare a economiei pentru că prețurile de pe piață au rolul de semnale care permit calculul economic rațional și alocarea optima a resurselor;

Inflația este considerată un fenomen pur monetar, cauza fiind aceeași oriunde: creșterea anormal de rapidă a cantității de monedă în raport cu volumul producției;

“Politica monetară este structurată și nu conjuncturală. Drept urmare, politica monetară nu trebuie supusă situațiilor conjucturale, cu atât mai mult cu cât ea nu depinde de aprecierile decidenților. Statul liberal trebuie să ducă numai o acțiune stabilă și strictă care să permită agenților economici să-și ajusteze anticipările cu ajutorul semnalelor furnizate de piață.”

Friedman e de părere că ratele de schimb trebuie să fie flexibile;

Pe plan teoretic el propune așa-zisa “regula de aur” ce constă în majorarea anuală a masei monetare cu un anumit procent (5-6%) în funcție de rata anuală de creștere preconizată. Pentru a consolida susținerile sale, el consideră că băncile trebuie să elimine posibilitatea extinderii creditului, ba chiar de a acorda credite, printr-o reformă a sistemului bancar care să limiteze funcțiile băncilor;

Continuatorii lui Friedman sunt animați de aceleași idei, pe de o parte de a asigura creșterea constantă, reglementată a masei monetare, iar pe de altă parte de a îngrădi posibilitățile băncilor de a oferi credite.

“K. Bruner și A. Meltzer apreciază că trebuie delimitată în mod strict baza monetară (B), mărime comparabilă, constituită din rezervele băncilor și numerarul în circulație, în funcție de necesitațile de dezvoltare se stabilește multiplicatorul ofertei de monedă (m) și prin aceasta se determină nivelul necesar al masei monetare (M) potrivit relației”

CAPITOLUL II

Funcțiile băncilor comerciale, locul și rolul lor in economie

2.1 Locul și rolul băncilor comerciale în finanțarea economiei

Ca operatori pe piața monetară, băncile sunt instituții financiare care dau și iau cu împrumut bani disponibili, numai pe o perioadă scurtă și alte fonduri lichide precum aur, devize, bonuri de tezaur și polițe (trate, cambii).

Fiecare bancă are drept obiectiv principal obținerea unui venit din dobânzi, prin plasarea pe termen scurt a unor fonduri care nu sunt necesare imediat, pentru acordarea de împrumuturi clienților sau pentru a îndeplini rata rezervelor obligatorii cerute de banca centrală. Aceste fonduri vor fi furnizate pieței monetare. În ceea ce privește cererea pe această piață, băncile ale căror fonduri lichide sunt temporar insuficiente pentru cerințele statutorii de lichiditate, vor împrumuta fonduri pe termen scurt de pe piața monetară. Perioadele de acordare și luare de împrumut pot fi de până la un an, dar de obicei sunt mult mai scurte.

Ca intermediari între cei care iau cu împrumut și cei care dau credite, băncile realizează trei activități:

colectează fonduri bănești temporar disponibile;

își asumă în final riscul ratei celor care au cerut împrumutul (cu alte cuvinte analizează cerințele de credite și preiau riscurile);

își asumă riscul ratei dobânzii deoarece intermedierea presupune de obicei o transformare de scadență, utilizând depozite pe termen scurt (într-o anumită proporție) pentru a finanța credite pe termen mediu sau lung.

Ca urmare a îndeplinirii acestor funcții, băncile se pot aștepta să primească o recompensă; această recompensă este sursa de bază a profitului băncii.

Băncile, ca și alte întreprinderi producătoare de bunuri și servicii, au ca scop major și responsabilitatea față de acționari – maximizarea profiturilor. Majoritatea băncilor nu sunt mulțumite să câștige doar un venit normal pentru activitatea de intermediere. În plus, ele caută, atunci când este posibil și prudent, să obțină profituri peste cel obișnuit prin structurarea scadențelor activelor și pasivelor, astfel încât să poată obține profit prin asumarea unui risc suplimentar al ratei dobânzii.

Se impune astfel, ca fiecare bancă să examineze următoarele trei aspecte:

băncile operează în condiții de incertitudine, ceea ce înseamnă că ele sunt supuse unui risc;

ele își pot planifica costurile viitoare, veniturile și profitul, dar nu pot fi niciodată sigure că evenimentele externe le vor permite să-și atingă scopurile.

Căutând să-și maximizeze profitul în condiții de incertitudine, o bancă alege cu precădere o anumită structură a bilanțului sau în raport cu tipurile de active și pasive și cu scadența acestora. Pentru o bancă, mai mult decât pentru o instituție non financiară, maximizarea profitului presupune alegerea unui bilanț optim în condiții de incertitudine.

Înainte ca o bancă să acționeze în vederea modificării structurii activelor și pasivelor pentru a-și crește profitabilitatea sa potențială, ea trebuie să se asigure de două lucruri:

că are și este capabilă să-și mențină o lichiditate adecvată (sancțiunea finală pentru cazul în care nu va face așa este faptul că va veni o zi în care nu-și va mai putea deschide porțile);

că își asumă un risc al ratelor dobânzii la un nivel acceptabil (exemplul Băncii First Pensylvania Bank din SUA, care a avut probleme majore ca urmare acestui risc).

Pentru băncile comerciale, aceasta înseamnă că serviciile de credit și depozit trebuie să aibă prețuri corespunzătoare, accesibile și convenabile pentru clienți.

Dacă privim procesul de intermediere în termeni de conturi “T” pentru S.SUs, D.SUs și intermediarul financiar – “IF” atunci pentru S.SUs, procesul este pur și simplu o tranzacție care implică schimbul unui numerar sau unor economii contra unui activ financiar sub forma unui cont de depozit la intermediarul financiar IF; pentru IF, apariția depozitului înseamnă o creștere de ambele părți în conturile sale “T” sau în bilanț. Când IF creditează, el transformă numerarul care a intrat sau rezervele suplimentare într-un credit către D.SUs; în registrele părții D.SUs, rezultatele luării creditului sunt o creștere a debitului și o creștere corespunzătoare în numerar, care este utilizată pentru cumpărarea unui activ necesar (ex. utilaj, stocuri, imobil, automobil etc.).

Băncile constituie în cadrul unui sistem economic, intermediari de o importanță deosebită, din mai multe motive:

ele sunt de departe cei mai importanți intermediari financiari care operează în economiile dezvoltate (asociațiile pentru economii și creditare (Savings & Loan = S&L), societățile de asigurare pe viață, fondurile de pensii și fondurile mutuale);

pe parcursul activității de creditare, băncile creează bani. Motivul este că depozitele la vedere, care sunt un pasiv pentru bancă, reprezintă o parte a masei monetare.

În epoca contemporană locul și rolul băncilor în economie este strâns legat de calitatea lor de intermediar principal în relația economii-investiții.

Economiile sunt un rezultat necesar al evoluției societății, fiind realizate de firme sau persoane fizice, pe seama veniturilor neconsumate în perioada curentă și destinate unei utilizări viitoare. Investițiile reprezintă achiziția de mașini, instalații tehnologice, echipamente, mașini și inventar destinate dezvoltării producției și serviciilor lor.

Firmele își găsesc resursele financiare necesare înfăptuirii investițiilor, fie prin propriile economii, fie apelând la împrumuturi, ce le sunt acordate prin bănci, în procesul de redistribuire și valorificare a capitalurilor din economie. De aceea, se apreciază că locul și rolul băncilor în economie, structura și funcțiile lor sunt determinate și de creația monetară, factor specific al funcționalității băncilor.

Băncile s-au afirmat astfel ca intermediari monetari a căror caracteristică esențială este posibilitatea de a pune în circulație creanțe asupra lor însăși, care conduc la sporirea masei mijloacelor de plată, volumului circulației monetare .

Acești intermediari, au drept caracteristică transformarea activelor nemonetare în monedă. În acest sens, pot fi menționate băncile de emisiune care pun în circulație bancnote și monede ca formă principală a creației monetare, iar băncile comerciale transformă activele monetare (cambii, obligații și alte titluri de credit) fără putere aleatorie, în instrumente de plată.

În calitatea de intermediari financiari, băncile îndeplinesc un dublu rol:

emit propriile lor titluri de creanță, negociabile, în vederea atragerii de disponibilități financiare temporar disponibile în economie;

cumpără titluri de creanță emise de agenți nebancari, pe seama resurselor financiare atrase.

Procesul de intermediere presupune ca băncile să garanteze deponenților de disponibilitati bănești, că își pot retrage sumele consemnate, oricând doresc, fără restricții sau condiționări. Acest lucru presupune din partea băncilor un comportament de mare probitate profesională și prudență, bazată pe o analiză scrupuloasă în luarea deciziei de plasare a fondurilor (în deosebi sub formă de credite), toate activitățile desfășurate trebuind să asigure partenerilor de afaceri o mare încredere.

2.2 Relația dintre credite și creșterea economică

Creditul are un rol important în stimularea investițiilor și, prin acestea asupra ritmului de creștere economică, întrucât investițiile reprezintă motorul creșterii economice. Majoritatea fondurilor pentru investiții provin din credite. În economia de piață, raporturile de creditare au dimensiuni considerabile și varietăți multiple.

În general, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare. Creditul în calitate de mijloc de plată poate contribui esențial la creșterea economică prin stimularea dezvoltării unor activități noi, a întreprinderilor private mici și mijlocii, aflate la început de activitate, precum și relansarea unor domenii vitale ale economiei.

Creditul permite:

Finanțarea peste nivelul resurselor proprii;

Clienților să cheltuiască mai mult decât veniturile obținute;

Guvernelor să cheltuiască peste limitele veniturilor fiscale.

Importanța creditului în economie este marcată de rolul și funcțiile pe care le îndeplinește.

Creditul îndeplinește funcția de mobilizare a resurselor bănești disponibile la un moment dat în economie ( economiile populației, soldurile creditoare ale conturilor curente ale societăților comerciale, depozitele unor instituții financiare, plasamente interbancare, sume alocate de stat cu o anumită destinație, etc.) și ulterior distribuirea resurselor bănești prin intermediul creditului către sectoarele de activitate care au nevoie de mijloace bănești.

Rezultă că disponibilitățile bănești valorificate prin procesul de creditare sporesc rolul creditului în economie, impulsionând acțiunea productivă a capitalurilor cu consecințe directe asupra creșterii avuției naționale, prin investirea acestora în ramuri și activități rentabile.

Oferind posibilitatea accesului la lichidități a oricărei societăți comerciale, indiferent de statutul juridic, creditul contribuie la dezvoltarea firmelor mici și mijlocii adesea promotoare ale inovației, favorizând concurența cu efectele sale benefice asupra creșterii economice, a echilibrului în general.

O altă funcție a creditului este aceea de creare de monedă. Responsabilă de emisiunea monetară este bineînțeles Banca Centrală care acționează ca instituție cu statut independent din partea statului, aceasta stabilește și coordonează politica monetară și de credit a economiei, dar sistemul bancar are o contribuție substanțială la masa monetară.

Creditul contribuie, pe lângă alți factori, și la stabilitatea prețurilor reglând dimensiunea cererii și ofertei de mărfuri prin creditarea consumului, cât și a stocurilor. Creditul este un factor de creștere a vitezei de rotație a banilor prin fluidizarea fluxurilor economice.

O altă funcție a creditului este sprijinirea comerțului exterior prin promovarea unor operațiuni cu predilecție de export, dar și de import bazate pe credit.

În fine, trebuie să amintim și rolul creditului în finanțarea deficitului bugetar al statului, acolo unde este cazul, sub formă de credit public.

Avantajele utilizării creditului ca o verigă indispensabilă în mecanismul de funcționare al economiei naționale, pot fi anulate de pericolul folosirii creditului în mod abuziv și ineficient, generând dezechilibre economice, monetare și fenomene inflaționiste considerabile.

Funcționarea, dezvoltarea și gestionarea corectă a creditului în economie sunt determinate de o serie de condiții de ambiant, cum ar fi:

starea economiei la un moment dat;

existența unui cadru juridic corespunzător;

un sistem solid de instituții financiar-bancare;

existența unui climat de stabilitate internă și externă;

încrederea în instituțiile de credit;

infrastructura modernă (logistică).

2.3 Contribuția băncilor la finanțarea și dezvoltarea economiei (dezvoltarea capacităților de producție, a serviciilor etc.; ponderea finanțării economiei de către bănci în totalul resurselor de finanțare cu date concrete în perioada 2010-2014)

În contextul crizei financiare, obiectivele instituțiilor de credit s-au deplasat din zona preponderent cantitativă (creșterea cotei de piață, campanii agresive de creditare sau maximizarea profiturilor pe termen scurt) către abordări care mizează în special pe analize calitative și de risc asociate creditării. Măsurile severe de austeritate aplicate de autoritățile române, începând cu a două parte a anului 2010, care au vizat reducerea salariilor, disponibilizările în sectorul bugetar și creșterea cu 5 puncte procentuale a cotei standard a TVA, precum și efectele imprimate de somajul în creștere, deprecierea monedei naționale și scăderea veniturilor au generat presiuni asupra sistemului bancar românesc. Un impact semnificativ asupra profitului băncilor l-a avut și adoptarea Ordonanței de Urgența a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, destinați transpunerii în legislația internă a unei directive europene, care a creat însa un context generator de dezbateri intense și a condus la o aplicare neunitară a acesteia. În aceste condiții, băncile au redus oferta de împrumuturi prin înasprirea standardelor și a termenilor creditării, tendințe determinate de implementarea unor planuri de reducere a costurilor.

În acest context, ponderea creditelor acordate clientelei în total activ, la valoare brută, s-a situat pe un trend descendent, respectiv 58,6% în 2010, comparativ cu 59,1% la finele anului 2009.

Potrivit datelor furnizate de bilanțul monetar agregat al instituțiilor de credit, creditul acordat sectorului privat a crescut cu 4,7% (de la 199.887 milioane lei la 31 decembrie 2009 la 209.294 milioane lei la 31 decembrie 2010); această creștere a fost atribuită în principal creditelor acordate companiilor nefinanciare (+8,8%), în timp ce creditele acordate gospodăriilor populației s-au majorat cu 1,9%. Din punct de vedere al monedei în care a fost acordat creditul, avansul cel mai important s-a înregistrat în cazul creditelor exprimate în valută (+9,8%, consolidându-și astfel poziția pâna la 63% din totalul creditului acordat sectorului privat), în timp ce creditele exprimate în lei au consemnat o contracție de 3,0%. Pe segmentul de retail, creditele de consum au deținut ponderea cea mai ridicată (62,9%), urmate de creditele pentru locuințe (28,4%) și de creditele pentru alte scopuri (8,7%). Datorită volatilității monedei naționale, aplicării măsurilor de austeritate și adoptării Ordonanței de Urgența a Guvernului nr. 50/2010, principalii indicatori de cuantificare a riscului de credit au înregistrat o înrautățire semnificativă, ponderea deținută de expunerea brută aferentă creditelor și dobânzilor clasificate în categoriile „îndoielnic” și „pierdere” în totalul creditelor și dobânzilor majorându-se de la 13,5% la sfârșitul lunii decembrie 2009 la 18,4% la 31 decembrie 2010.

În contextul deteriorării calității portofoliului de credite, instituțiile bancare au fost nevoite să constituie un volum mai mare de provizioane (23.632,9 milioane lei la 31 decembrie 2010 față de 14.972,7 milioane lei la 31 decembrie 2009), cu efect direct în planul erodării profitabilității.

Deteriorarea în continuare a calității portofoliului de credite s-a produs ca urmare a agresivității care a caracterizat politica promovată de bănci în anii premergători crizei economice, pentru a câstiga cota de piață, precum și pe fondul dificultăților financiare întâmpinate ulterior de persoanele fizice și juridice, pe parcursul anului 2010. Astfel, ponderea creditelor restante și îndoielnice acordate clientelei în totalul portofoliului de credite, la valoare netă, s-a majorat de la 1,50% în 2009 la 2,28% în 2010. Același indicator, determinat însă la valoare brută, a consemnat o traiectorie și mai accentuată – creștere de la 3,94% la 7,08%. Totodată, ponderea creanțelor restante și îndoielnice în totalul activelor bancare nete a crescut de la 1,01% la 1,47%.

Discuțiile legate de creșterea economică au întotdeauna în centrul lor relansarea creditării.

Principalele categorii de credite pentru consum și pentru locuințe au avut o evoluție contrară între 2009-2011. Soldul creditelor pentru consum au înregistrat scăderi în fiecare an, spre deosebire de creditele pentru locuințe, susținute de programul Prima Casa, lansat in 2009.

Creșterea reală a creditelor în 2008 și 2009 a fost mai scazută, dacă luăm în calcul deprecierea leului față de euro: 10% în 2008 și 6% în 2009. La sfârșitul lui 2010, 62% din creditele populației erau acordate în valută. Decalajul este mai mare la nivelul creditelor pentru locuințe – doar 4,5% în lei.

În 2010 evoluția împrumuturilor populației și-a inversat tendința descendentă în prima jumătate a anului 2010, dar s-a readâncit apoi în teritoriul negative (-5,6% în decembrie 2010, față de -3,6% în perioada similară a anului precedent), evoluția fiind doar parțial atribuibilă efectului statistic exercitat de creșterea ratei anuale a inflației ca urmare a majorării cotei TVA. Un pattern relative similar a avut pe parcursul anului și variația anuală a creditelor acordate companiilor; spre deosebire de anul 2009, a ceasta s-a plasat însă pe un palier superior celui pe care s-a poziționat dinamica anuală a creditelor pentru populație, atingând în decembrie 2010 un nivel de -0,4% (comparativ cu -3,7% la finele a nului 2009).

Cererea de împrumuturi a persoanelor fizice s-a diminuat sensibil, în special în a doua parte a anului, pe fondul înrăutățirii situației financiare proprii – curente și așteptate – precum și al persistenței pesimismului privind perspectiva locurilor de muncă; o influență nefavorabilă a exercitat și inversarea temporară – în trimestrul III – a tendinței de scădere a ratelor dobânzilor la creditele noi (în lei, dar și în euro), indusă de evoluția cotațiilor reprezentative ROBOR și EURIBOR, dar mai ales de sporirea marjelor de dobândă, asociată inclusiv intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. La rândul ei, oferta de credite a reflectat menținerea prudenței instituțiilor de credit, motivată de continuarea deteriorării așteptărilor pe termen scurt privind activitatea economică, dar și de prelungirea tendinței de înrăutățire a calității propriilor portofolii de credite; pe acest fond, băncile au continuat să înăsprească standardele și termenii de creditare (mai ales în prima parte a anului), însă într-un ritm mult mai lent decât în 2009, și totodată diferențiat din perspectiva diverselor categorii de împrumuturi (împrumuturile pentru consum au fost afectate în mai mare măsură decât cele pentru locuințe).

Reflectând aceste particularități, dinamica anuală a creditelor de consum și pentru alte scopuri a reînceput să se contracte în a doua parte a anului – ajungând în decembrie 2010 la un nivel de -10,8% (de la -7,4% în ultima lună a anului 2009) – preponderent pe seama diminuării soldului componentei în lei.

În schimb, creditele pentru locuințe au consemnat o relativă dinamizare – care a tins totuși să se atenueze pe parcursul celei de-a doua jumătăți a anului – evoluția oglindind derularea diferitelor etape ale programului „Prima casă”; rolul determinant a aparținut componentei în valută, a cărei rată anuală de creștere, calculată pe baza valorilor exprimate în euro, a sporit (19,7% în decembrie 2010, comparativ cu 10,4% în perioada similară a anului precedent).

Ca urmare a acestor evoluții, ponderea creditelor pentru locuințe în totalul celor acordate populației și-a menținut traiectoria ascendentă, ajungând la 28,3 la sută (+4,2 puncte procentuale față de decembrie 2009). În același timp, ponderea creditelor în valută în totalul împrumuturilor acordate populației a continuat să se majoreze, ajungând la 64,8%.

În cursul anului 2011 valoarea creditelor acordate populației și companiilor s-a redus cu 0,7% în primul trimestru, comparativ cu decembrie 2010, pana la nivelul de 207,826 de miliarde de lei, potrivit Băncii Naționale a României. Creditul în lei s-a diminuat cu 0,6% în această perioadă, în timp ce creditul în valută, exprimat în lei, a scazut cu 0,8%. Totuși, valoarea creditelor acordate companiilor și populației (creditul neguvernamental) a crescut, la 31 ianuarie 2011, cu 4,3% față de 31 ianuarie 2010, pe seama majorării cu 10% a creditelor în valută, exprimate în lei, și a diminuării componentei în lei cu 4,2. Creditul guvernamental a crescut cu 1,5%, pana la 62,538 miliarde de lei.

Depozitele rezidenților clienți neguvernamentali s-au redus, cu 1,8% față de ultima lună a anului precedent, până la nivelul de 174,307 miliarde de lei. În schimb, depozitele gospodăriilor populației au crescut cu 1%, pana la 64,848 miliarde de lei. Față de perioada similară de anul trecut, acestea s-au majorat cu 8,2%. Depozitele în lei ale persoanelor juridice (societăți nefinanciare și institutii financiare nemonetare) s-au redus cu 5,9%, până la 46,362 de miliarde de lei.

Creditele acordate de bănci societăilor nefinanciare cumulau, în septembrie, 114 miliarde de lei, în creștere față de luna precedentă, cand au fost de 110,5 miliarde de lei, reprezentand mai mult de jumatate din totalul creditului neguvernamental. Creditele acordate companiilor au recuperat, astfel, terenul pierdut în ultimii doi ani.

Nu a avut loc o relansare a creditarii în 2012, odată cu introducerea noului regulament de al BNR care descurajeaza creditarea în valuta. Avansul minim de 25% la creditele ipotecare în euro, reducerea perioadei maxime de acordare a creditelor pentru consum la 5 ani și impunerea de garanții, au menținut rolul Primei Case în centrul activitații de creditare.

Efectul eforturilor băncii centrale pe linie de politică monetară s-a resimțit pe piață prin majorarea volumului de credite acordate sectorului privat. După doi ani de contracție, ritmul de creștere a creditului acordat sectorului privat a reintrat pe o traiectorie pozitivă începând cu luna septembrie 2011 (3,3 la sută în decembrie 2011 și 4,2 la sută în iunie 2012; ritm anual, termeni reali). Tendința a fost imprimată de componenta în valută, care a consemnat un ritm de creștere mai ridicat (4 la sută în decembrie 2011 și 5,4 în iunie 2012) comparativ cu cea în lei (2,4 la sută în decembrie 2011 și 2,1 la sută în iunie 2012), ritm parțial atribuibil efectelor induse de evoluția cursului de schimb.

Avansul mai rapid al finanțărilor acordate companiilor nefinanciare a modificat structura creditului acordat sectorului privat pe categorii de beneficiari în detrimentul componentei populație, ponderea acestora din urmă diminuându-se cu 1 punct procentual (până la 46,4 la sută din total credite în iunie 2012).

Creditele acordate companiilor au continuat tendința manifestată la începutul anului 2010, rămânând preponderente în cadrul portofoliilor deținute de bănci (52,3 la sută din total în iunie 2012).

Volumul agregat al fondurilor proprii aparținând băncilor persoane juridice române nu a consemnat deteriorări, în pofida presiunilor generate de costul în continuare ridicat al riscului de credit manifestat prin evoluția ascendentă a creditelor neperformante, precum și al accentuării competiției de pe piața bancară (creșterea a fost de +2,3 la sută în decembrie 2011 și de +1,7 la sută în iunie 2012, ritm anual, termeni nominali), menținându-se la un nivel apropiat de cel înregistrat la finele anului 2010.

De asemenea, calitatea fondurilor proprii ale băncilor se menține la un nivel ridicat, în condițiile în care fondurile proprii de nivel 1 – care reprezintă nucleul surselor proprii din punct de vedere al îndeplinirii criteriilor permanenței, evaluării credibile și capacității necondiționate de absorbție a pierderilor – continuă să fie preponderente

În cazul companiilor nefinanciare, comparativ cu august 2012, în cursul anului 2013 s-a redus ponderea creditelor în valută cu 2,2 puncte procentuale.

Declinul creditării pe componenta în valută a fost determinat de toate cele trei maturități la ambele categorii principale de debitori, mai sever de categoria pe termen scurt; în structura pe scadențe, modificările au fost mai importante în cazul companiilor (Graficele 3.14. și 3.15.).

În ceea ce privește creditarea în lei, contracția înregistrată începând cu luna septembrie 2012 în termeni reali a fost marginală (variații anuale cuprinse între -1,8 și -0,3 la sută), accentuându-se începând cu luna iunie 2013, în principal pe fondul menținerii la valori ridicate a ritmurilor de scădere a creditelor acordate populației și al pierderii de ritm consemnate în cazul companiilor (de la +6,4 la sută în august 2012 la -1,2 la sută în august 2013).

Firmele din România și-au majorat continuu gradul de îndatorare de la începutul crizei, iar anumite sectoare de activitate au acumulat un nivel important de datorii (raportate la capitalurile proprii). Mai mult, se manifestă o tendință în cazul unor firme de a-și gestiona datoriile prin inițierea de măsuri în defavoarea creditorilor (fie constrânse de împrejurările nefavorabile actuale, fie în mod deliberat).

Efectele crizei economice și financiare și-au pus amprenta asupra procesului de creditare, înregistrîndu-se o creștere substanțială a componentei guvernamentale în totalul creditelor acordate de sectorul bancar din România (Figura 4). Astfel, ponderea creditului guvernamental a crescut de 3,67 ori (19,81 p.p.) în perioada ianuarie 2007 (7,41%) – iunie 2014 (27,22%), în timp ce ponderea creditului neguvernamental a scăzut cu 19,81 puncte procentuale.

Figura 4.
Evoluția raportului dintre creditul guvernamental și neguvernamental

În intervalul iulie 2013 – iulie 2014 a continuat tendința de contracție în termeni reali a fluxului de credite direcționate către economie. Tendința s-a manifestat ca urmare a restrângerii creditelor în valută, care nu a putut fi compensată de fluxul de credite noi acordate în monedă națională. Deși a fost comună ambelor categorii principale de debitori, contracția a afectat mai puternic volumul de credite direcționate către companiile nefinanciare.

Pe segmentul creditelor acordate persoanelor fizice, contracția s-a localizat cu preponderență la stocul creditelor în valută pe termen lung, în special ca urmare a modificărilor legislative constând în acordarea de credite exclusiv în lei în cadrul programului „Prima Casă”.

Pe fondul acestor evoluții, contribuția creditelor acordate companiilor nefinanciare la stocul total de credite acordate sectorului privat a scăzut cu aproximativ 1 punct procentual (până la 51,2 la sută în iulie 2014).

În cazul creditelor noi destinate cumpărării de locuințe, în cursul anului 2013 și în prima parte a anului 2014 s-a manifestat o tendință de reducere a diferenței de marjă între creditele acordate în lei și cele în euro. În prezent, marjele aplicabile creditelor noi în lei sunt mai mici decât cele specifice creditelor noi în euro, în special ca urmare a volumului important de credite în lei acordate prin programul „Prima Casă”, pentru care riscul de credit la care sunt expuse instituțiile de credit este diminuat semnificativ de garanțiile primite din partea statului.

În cursul anului 2014, în cazul creditelor de consum, se remarcă menținerea unui ecart semnificativ al ratei medii a dobânzii aferentă creditelor noi în lei în raport cu cea consemnată în cazul creditelor în euro. Aspectul poate fi explicat parțial prin diferența dintre indicii de referință, cât și de expectațiile cu privire la costurile asociate finanțării pe termen scurt și mediu în cele două monede, în condițiile unei lichidități excesive la nivelul zonei euro. Totuși, nivelul considerabil al dobânzilor în condițiile unei inflații scăzute atestă lipsa de apetență a instituțiilor de credit pentru acest tip de credite și un nivel scăzut al concurenței.

La nivel agregat, cererea pentru creditele de consum a scăzut. Atât cererea pentru creditele de consum garantate cu ipoteci, cât și cea pentru carduri de credit au înregistrat scăderi moderate. Cererea de credite imobiliare a crescut semnificativ, continuând evoluția din lunile precedente, dar și traiectoria descendentă a prețului locuințelor a persistat.

Spre sfârșitul anului 2014, în cazul populației, cererea a crescut în ceea ce privește creditele imobiliare, însă s-a diminuat pentru creditele de consum.

În aceași perioadă, cererea de credite a înregistrat o diminuare la nivel agregat, pe fondul unei contracții a cererii de credite pe termen scurt și lung din partea IMM, dar și a cererii de credite pe termen scurt din partea corporațiilor. Instituțiile de credit au preconizat o reducere a cererii de credite la nivel agregat, ca urmare a diminuării cererii pentru împrumuturi din partea companiilor mari. Standardele de creditare s-au menținut constante pe segmentul creditelor pentru achiziția de locuințe și terenuri, respectiv al creditelor de consum.

2.4 Concluzii și propuneri

Rolul fundamental al băncilor comerciale este acela de a asigura intermedierea bancară, de a pune în legătură – pe baze comerciale – persoanele fizice și juridice care se află în căutarea de fonduri, cu cele care caută să-și plaseze fondurile bănești temporar disponibile.

De altfel, însăși legea care reglementează activitatea bancară în România definește banca comercială ca fiind persoana juridică autorizată să desfășoare în principal activități de atragere de depozite și de acordare de credite în nume și cont propriu.

O condiție implicită a dezvoltării economice este fără îndoială nivelul de dezvoltare al sistemului bancar național, la fel cum dezvoltarea sectorului bancar este determinată la rândul ei de creșterea economică. Iar dacă definim banca chiar în cel mai simplu mod – ca fiind acea entitate care colectează fondurile temporar disponibile în economie pentru a le distribui celor care au nevoie de acestea și știu să le folosească – putem demonstra rolul băncilor de “factori dinamizatori” ai creșterii economice, cu o deosebită importanță atât în țările în care problema dezvoltării economice este obiectivul principal cât și în țările cu economii de scară. Astfel, este bine cunoscut mecanismul prin care, datorită unui volum sporit de resurse colectate, cresc posibilitățile băncilor de a acorda credite, stimulându-se astfel investițiile; creșterea economică va determina apoi creșterea veniturilor și dinamizarea proceselor de economisire reflectându-se printr-o creștere a volumului depozitelor contituite la bănci.

Mecanismul acesta funcționează excelent pentru statele dezvoltate, experiența mondială arătând însă că, pentru statele aflate în tranziție sau dezvoltare, lucrurile sunt complicate și încetinite de diverse probleme legate atât de reforma sistemului bancar cât și de implementarea unei legislații financiar-bancare moderne.

Împrumuturile in lei trebuie incurajate, iar acest lucru se poate realiza prin subventionarea dobanzii acestor credite de catre stat.

De asemenea statul poate acorda deductibilitate fiscală pentru a incuraja aceste împrumuturi, prin diminuarea decalajelor dintre dobânzile la euro și lei, dar această măsură va fi posibilă doar când va exista o stabilitate macroeconomică.

Gradul de încredere pe care îl au consumatorii influențează activitatea de creditare, astfel că, dacă aceștia ar vedea o creștere economică adusă de bănci, cererea de credite ar crește semnificativ.

CAPITOLUL III.

Reglementări interne și europene privind sistemele de finanțare

3.1 Reglementări interne

Reglementarea bancară are ca obiectiv promovarea stabilității și a siguranței sistemului financiar-bancar prin intermediul normelor prudențiale și prin măsuri de supraveghere în scopul reducerii riscurilor.

Cele trei obiective ale reglementărilor naționale sunt: protecția depunătorilor, siguranța sistemelor de plăți și compensări, prevenirea riscului sistemic.

În România prudența bancară și limitarea riscului de credit sunt reglementate în baza normelor metodologice privind aplicarea regulamentului BNR, bazat pe Ordonanța de Urgență nr.26/2010 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului care modifică și completează OUG nr. 99/2006.

BNR impune limite creditării în funcție de expunerea maximă față de un debitor sau față de expunerea maximă agregată:

Împrumuturile acordate de o societate bancară unui singur debitor nu pot depăși, cumulate, 20% din fondurile proprii ale acesteia. Se consideră un singur debitor orice persoană sau un grup de persoane fizice sau juridice care beneficiază de împrumuturi și garanții acordate de aceeași societate bancară și care sunt legate economic între ele în sensul ca:

– una dintre persoane exercita asupra celorlalte, direct sau indirect, putere de control.

– nivelul cumulat al împrumuturilor acordate reprezintă un singur risc de credit pentru societatea bancară, întrucât persoanele sunt legate într-o asemenea măsură încât, dacă una dintre ele va întâmpina dificultăți de rambursare, alta sau celelalte vor întâmpina dificultăți similare.

Sunt restricționate împrumuturile acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca. Astfel volumul creditelor care pot fi acordate de către o bancă acționarilor săi nu poate depăși 20% din fondurile proprii;

Suma totală a împrumuturilor mari acordate debitorilor nu poate depăși de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale societății bancare;

Un împrumut este considerat mare atunci când suma împrumuturilor acordate unui singur debitor, inclusiv a giranților și a altor angajamente asumate în numele acestuia depășește 10% din fondurile proprii ale societății bancare;

Expunerea maximă agregată vizează debitori de talie mare. Se consideră debitor de talie mare clientul băncii care are angajamente totale față de bancă o sumă ce atinge sau depășește 10% din fondurile proprii ale societății bancare.

În vederea limitării riscurilor ce pot apărea ca desfășurare a operațiunilor valutare, BNR reglementează nivelul maxim al pozițiilor valutare individuale ajustate și al poziției valutare totale. Poziția valutară intr-o anumită deviză reprezintă soldul net al patrimoniului în deviza respectivă, fiind expresia riscului valutar. În ceea ce privește poziția valutară, la sfârșitul fiecărei zile bancare lucrătoare pozițiile valutare ale unei bănci trebuie să fie supuse următoarelor limitări:

maximum 10% din fondurile proprii ale băncii pentru oricare dintre pozițiile valutare individuale ajustate;

maximum 20% din fondurile proprii ale băncii pentru poziția valutară totală.

“Divizarea riscurilor are ca obiect evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea (economică și geografică) plasamentelor. Limitarea riscurilor se realizează prin norme stabilite de fiecare bancă, dar și prin măsuri stabilite de autoritatea de reglementare, opozabile tuturor băncilor”.

Coeficientul fondurilor proprii și al resurselor permanente urmărește să împiedice o creștere excesivă a riscului de transformare, limitând posibilitățile de finanțare ale utilizatorilor pe o perioadă mai mare de 5 ani, pe baza resurselor monetare. Acest coeficient corespunde unui coeficient de lichiditate pe 5 ani, și se determină ca raport intre resursele pe termen lung și utilizările pe termen lung. Rezultatul trebuie să fie egal cu 60%, ceea ce înseamnă că totalul resurselor pe termen lung trebuie să reprezinte cel puțin 60% din totalul utilizărilor pe termen lung.

Coeficientul fondurilor proprii și al resurselor permanente = Resurse pe termen lung

Utilizări pe termen lung

Numărătorul este constituit din fonduri proprii nete la care se adaugă resursele pe termen mai mare de 5 ani, fondurile proprii formate din capital și rezerve.

Utilizările pe termen lung cuprind: imobilizările, participațiile, anumite valori mobiliare (care nu cotează la bursa) și credite acordate clienților pe termen mai mare de 5 ani.

În scopul determinării indicatorului de solvabilitate, băncile trebuie să procedeze la încadrarea activelor pe categorii de risc, iar elementele din afara bilanțului sunt încadrate în categorii de risc prin transformare în credite pe baza unor coeficienți de conversie.

Creditele și plasamentele sunt clasificate în 5 categorii: standard, în observație, substandard, îndoielnic, pierdere. Această clasificare se realizează aplicând simultan criteriile:

serviciul datoriei – capacitatea debitorului de a-și onora datoria la scadență, exprimată ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadenței;

performanța financiară – reflectă potențialul economic și a solidității financiare a unei entități economice obținută în urma analizei unui ansamblu de factori cantitativi și calitativi. Categoriile de performanță sunt notate de la A la E în ordinea descrescătoare a calității acesteia;

Inițierea de proceduri juridice – hotărârea de către instanță a începerii procedurii de faliment sau declanșarea procedurii de executare silită față de persoane fizice sau juridice.

Figura 1. Criterii de încadrare pe categorii de clasificare pentru expunerile din credite, înregistrate de instituțiile de credit față de debitorii din afara sectorului instituțiilor de credit

Apoi banca procedează la constituirea de provizioane specifice pentru riscul de credit aplicând următorii coeficienți de provizionare:

Figura 2.Coeficienți de provizionare aferenți categoriilor de clasificare

3.1.1 Limite de acordare

Regulamentul 24 din 28.10.2011 emis de BNR descurajează creditarea în valută. Printre restricțiile impuse de BNR prin acest proiect se numără limitarea acordării creditelor de consum pe o durata de maxim 5 ani. Conform noilor prevederi, la acordarea acestui tip de credite în valută sau indexate la cursul unei valute, solicitantul trebuie să dispună de garanții reale si/sau personale la un nivel de minimum 133% din valoarea creditului. În același timp, nivelul maxim al gradului de îndatorare aferent creditului de consum în valută sau indexat la cursul unei â valute, alta decât cea în care debitorul obține venituri eligibile, nu va putea depăși 10%. În același timp, creditele pentru investiții imobiliare nu pot depăși 85% din valoarea imobilului pentru achiziționarea căruia se solicita creditul și/sau din valoarea devizului estimativ în cazul creditelor acordate în lei, 70% în cazul creditelor în euro sau indexate la cursul euro și 60% în cazul creditelor în alte valute sau indexate la cursul unor alte valute.

Totodată, în regulamentul propus de BNR se prevede ca noile reglementări să nu se aplice creditelor pentru investiții imobiliare garantate integral sau parțial de stat. BNR vrea și o creditare mai sănătoasă din partea băncilor: “Împrumutătorii trebuie să își organizeze activitatea de creditare astfel încât să asigure separarea clară și efectivă a funcției de promovare și vânzare a produselor de creditare de funcția de analiza a riscului de credit și monitorizare a expunerii”, se arată în Regulament.

Deasemenea, băncile vor putea institui nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare, inclusiv fundamentarea acestora, diferențiate pe categoriile de clientelă, pe destinația creditului, pe tipul creditului. Însă, în cazul creditelor de consum, nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare sunt stabilite inclusiv pe baza riscului valutar, a riscului de rată a dobânzii, și a riscului de diminuare a veniturilor disponibile pe perioada de derulare a creditului.

De asemenea, în premieră, BNR impune expres împrumutătorilor procentajul gradului total de îndatorare în cazul creditelor de consum (nevoi personale), care va trebui să abiă, după caz, următoarele valori:

a) pentru șocul pe curs de schimb – 35,5% EUR, 52,6% CHF, 40,9% USD. În cazul celorlalte valute se utilizează valoarea aferentă CHF. În cazul în care venitul solicitantului și creditul solicitat sunt exprimate în două monede străine diferite, pentru șocul pe curs de schimb se utilizează maximul dintre șocurile celor două valute față de moneda națională;

b) pentru șocul pe rata dobânzii – 0,6 puncte procentuale pentru toate monedele;

c) pentru șocul pe venit, în cazul veniturilor de natură salarială – 6%.

Aceste prevederi privind riscul valutar se aplică numai pentru partea de finanțare pentru care clientul nu dovedește că dispune de venituri în valută creditului sau indexate la valuta creditului. Prevederile privind riscul de rată a dobânzii nu se aplică în cazul creditelor cu dobândă fixă.

Gradul total de îndatorare se determină, că și înainte, ca pondere a obligațiilor totale de plată decurgând din credite sau alte finanțări rambursabile în veniturile eligibile din care s-au dedus cheltuielile prevăzute în regulament la art. 6 alin. (1) lit. e).

Noul regulament BNR obligă împrumutătorii (băncile sau alte instituții creditoare) să stabilescă venitul aferent anului anterior pe baza documentelor care să certifice veniturile declarate autorităților fiscale. Astfel, simpla fișă fiscală pusă la dispoziția clientului de către angajator ("adeverința de venit") nu ar mai fi suficientă în lumina acestei reglementări. Excepție face situația în care nu există obligații legale de declarare a veniturilor la autoritățile fiscale, împrumutătorii stabilind venitul aferent anului anterior pe baza altor documente justificative.

Băncile și alte instituții creditoare trebuie să pună la dispoziția persoanelor fizice care solicită acordarea unui credit în valută sau indexat la cursul unei valute broșuri editate conținând avertizări cu privire la posibilitatea și consecințele creșterii costului creditului în cazul materializării riscului valutar, precum și recomandări asupra nivelului gradului de îndatorare acceptabil pentru diferitele categorii de clientelă.

În fine, împrumutătorii sunt obligați să informeze clienții prin menționarea în cadrul graficelor de rambursare aferente contractelor de credit ori, dacă nu se întocmesc grafice de rambursare, prin menționarea distinctă în cadrul contractelor de credit a posibilității modificării, în sensul majorării, a sumelor datorate, în cazul materializării riscului valutar și a riscului de rată a dobânzii. 

La evaluarea bonității solicitantului se va avea în vedere ca angajamentele totale de plată lunare, respectiv principalul și dobânda, ale solicitantului și ale familiei acestuia, decurgând din contractul de credit, precum și din alte contracte de aceeași natură, cum ar fi: alte contracte de credit, contracte de leasing, contracte de cumpărare de bunuri în rate, indiferent de creditor, să reprezinte cel mult 40% din veniturile nete lunare ale solicitantului și, după caz, ale familiei acestuia.

În plus față de condiția anterioară, la acordarea creditelor trebuie respectate următoarele limite:

a) angajamentele de plată lunare, respectiv principalul și dobânda, decurgând din credite de consum, precum și din alte contracte de natura creditului de consum, indiferent de creditor, nu vor depăși 30% din veniturile nete ale solicitantului și ale familiei acestuia;

b) angajamentele de plată lunare, respectiv principalul și dobânda, decurgând din credite pentru investiții imobiliare, precum și din alte contracte de natura creditului pentru investiții imobiliare, indiferent de creditor, nu vor depăși 35% din veniturile nete ale solicitantului și ale familiei acestuia.

3.1.2 Raport credite depozite

Raportul credite-depozite exprimă gradul de acoperire al plasamentelor cu resursele atrase. Într-o economie relativ stabilă nu trebuie sa fie mai mare de 90%.

Efectele crizei financiare internaționale încep să se resimtă începând cu primul trimestru al anului 2009, în special pe canalul lichidității externe și asupra portofoliului de credite ca urmare a deprecierii monedei naționale și încetinirii creșterii economice.

Băncile locale au de suferit în urma schimbărilor suferite de piața financiară, astfel ajungând la crearea dezechilibrului dintre creditele acordate și depozitele atrase, ele bazându-se pe finanțările băncilor centrale.

Pe măsură ce dobânzile au scăzut, în 2010 și 2011, ritmul de economisire s-a diminuat. Astfel, în luna august depozitele în lei au crescut cu numai 0,8% față de luna anterioară, până la 117 milioane de lei, în timp ce economiile în valută au scăzut cu 0,2% și au ajuns la echivalentul a 60,6 milioane de lei.

Băncile au preferat să se finanțeze de afară în condițiile în care cererea de credite a fost preponderent în valută. Astfel, băncile care nu au avut în spate un grup străin puternic și s-au finanțat în lei de pe piața locală au plasat în credite mai puțin de 80% din depozitele atrase.

Conform indicatorilor monetari publicați de către Banca Națională a României pe site-ul acesteia, soldul total al creditului privat a atins 216 miliarde lei în luna iulie a anului 2011, înregistrând o creștere lunară de 1,1%. Atât creditarea în lei, cât și cea în valută au crescut cu 1,1%. Trebuie remarcat ca împrumuturile în lei au fost făcute exclusiv de către persoanele juridice, persoanele fizice continuând să aleagă produsele de finanțare în moneda străină, acolo unde deși poate dobânzile sunt sau par mai avantajoase, riscul de curs valutar este mai mare.

    Comparând creditele acordate în luna iulie a anului 2011 cu cele acordate în aceeași lună a anului 2010 putem observa o creștere de 4,5%, ceea ce ar reprezenta o creștere notabilă. Cu toate acestea, creșterea este artificială, întrucât se datorează în mare parte scăderii creditării din luna iulie a anului 2010, scădere ce a avut la baza măsurile adoptate de către Guvern pentru reducerea deficitului bugetar, măsuri care au redus puterea de cumpărare prin creșterea inflației și reducerea remunerațiilor bugetarilor.

    În acest context, baza s-a pus în continuare pe creditarea companiilor, urmând ca dezghețarea creditării către sectorul persoanelor fizice să aibă loc de-abia după redresarea situației economice actuale.

Tabel nr.2-Credite, depozite, raport credite-depozite

Evoluția creditării

    În ceea ce privește depozitele, conform datelor publicate de către BNR, acestea cresc in anul 2011 atingând 177.2 miliarde lei, crescând cu 1.7% fata de anul 2010 și cu 5.5% fata de aceeași lună a anului 2009. Deși per total trendul este ascendent, depozitele în RON sunt cele care generează creșterea efectivă, întrucât pe depozitele în valută creșterea fata de luna precedenta este de numai 0.7%, iar în ceea ce privește situația în comparație cu aceeași lună a anului 2009, depozitele în valută s-au diminuat cu 3.7%. Această diminuare este contracarată de creșterea cu 11.1% a depozitelor în lei.

    În ceea ce privește raportul credite-depozite, acesta a scăzut în luna iulie 2011 la 121.9%, fata de 122.6% cât înregistra în luna iunie 2010.

Cu toate acestea, raportul credite-depozite rămâne peste media anului 2010 (de 120.7%), ajungând la nivelul anului 2012 la un raport al creditării de 127 %.

Grafic nr.3 Evoluția creditării

La sfârșitul anului 2012, pe teritoriul României existau 40 de instituții de credit, față de 41 la finele anului 2011, dintre care 32 autorizate de BNR să funcționeze ca persoane juridice române și 8 sucursale ale unor grupuri bancare din UE.

Cele mai mari 14 bănci locale după activele deținute, care au împreună peste 86% din piață, la nivelul anului 2012, au dat credite cu o valoare cumulată de circa 213 miliarde de lei (50 mld. euro) și au atras de la clienți depozite de numai 167 miliarde de lei, ceea ce înseamnă un raport credite/depozite de 127%.

Media la nivelul sistemului bancar era la jumătatea anului 2012 de 118%, potrivit datelor publicate de BNR. Raportul credite/depozite diferă însă în mod dramatic de la o bancă la alta, ajungând de la 64% în cazul CEC Bank la peste 550% în cazul austriecilor de , care au funcționat ani de zile după modelul unui "magazin de credite" finanțat din Austria și nu ca o bancă tradițională care atrage depozite și din acești bani acordă credite.

Un raport puternic dezechilibrat între credite și depozite înregistrează și băncile elene, Alpha Bank și Banca Românească având portofolii de credite a căror valoare reprezintă 269% și respectiv 257% din depozitele atrase. Majoritatea băncilor analizate înregistrează raporturi credite/depozite supraunitare, cu excepția Băncii Transilvania (78%), CEC Bank (64%), ING Bank (66%) și RBS Bank (66%). Cele mai mari două bănci locale, BCR și BRD, aveau la jumătatea anului 2012 raporturi credite/depozite de 129% și respectiv 111%. Bancpost, controlată de grupul elen EFG Eurobank, avea un raport credite/depozite de 180%, iar UniCredit Țiriac Bank de 160%.

Băncile care au dezechilibre foarte mari între creditele acordate și depozitele atrase s-au bazat pe liniile de finanțare de la băncile-mamă, dar care devin incerte într-o perioadă marcată de turbulențe majore pe piețele internaționale.

Abia după apariția crizei financiare, la sfârșitul anului 2008, băncile locale au început să mizeze mai mult pe resursele atrase de la clienți, dar oferta clienților a fost limitată, în condițiile în care veniturile erau în scădere. Bancherii au reușit să atragă mai multe depozite în 2009, când au urcat dobânzile la lei până la 17-18% pe an.

Analiza asupra activității consemnate de cele mai mari bănci locale în cei patru ani de criza financiară ce s-au scurs în perioada 2009 – 2012 pe segmentul creditelor și cel al depozitelor aduce în centrul atenției cinci instituții de credit cu rezultate fabuloase în condiții economice precare.

De altfel, rezultatele celor cinci bănci – Banca Transilvania, Raiffeisen Bank, UniCredit Tiriac Bank, ING Bank și CEC Bank – pe activitatea de creditare și economisire s-au văzut și în câștigurile obținute, acestea fiind cele mai profitabile instituții de credit din țara noastră în cei patru ani de recesiune economică.

Alături de băncile amintite, o evoluție optimă a avut și BCR, pentru care însă parcursul bun nu a contat și în planul profitabilității, datorită creditele neperformante.

Se poate spune ca efectele crizei financiare nu au fost resimțite de UniCredit Tiriac Bank, care a reușit performanța de a-și majora soldul creditelor în intervalul 2009 – 2012 cu 1,1 miliarde euro, o cifră fabuloasa în condițiile date. Cel mai considerabil salt al portofoliului de credite a fost înregistrat în 2011, când UniCredit Tiriac Bank și-a îmbogățit soldul împrumuturilor cu 500 milioane de euro.

Rezultate aproape similare le-a avut și Banca Transilvania, care a crescut soldul creditelor în cei patru ani de criza financiară cu un miliard de euro. Cea mai bună evoluție a fost raportată în 2012, când portofoliul de credite acordate de Banca Transilvania s-a majorat cu 500 milioane de euro.

Raiffeisen Bank și BCR au fost alte instituții de credit care au înregistrat creșteri de aproape un miliard de euro a portofoliilor de împrumuturi. în aceeași perioadă (2009 – 2012), rezultate ceva mai mici au fost consemnate de șoldul creditelor acordate de ING Bank (+500 milioane de euro) și CEC Bank (+300 milioane de euro).

La polul opus s-a situat Alpha Bank, care și-a subțiat soldul creditelor cu 1,2 miliarde euro în cei patru ani de criza financiară.

Evoluția portofoliului de credite în perioada 2009 – 2012

În perioada 2009 – 2012, Banca Transilvania a reușit să-și dezvolte soldul depozitelor cu suma de 1,7 miliarde euro, fiecare an de recesiune economică aducând în portofoliul sau depozite noi de cel puțin 500 milioane de euro.

Performanța Băncii Transilvania este cu atât mai apreciabilă cu cât următoarea banca din topul creșterilor – CEC Bank – și-a majorat, în cei patru ani de criza financiară, portofoliul economisirii cu 1,1 miliarde euro. Alte instituții de credit cu rezultate pozitive pe segmentul de profil sunt Raiffeisen Bank, UniCredit Tiriac Bank, BCR și ING Bank, acestea majorându-și soldul depozitelor cu sume în jurul a 500 milioane de euro.

Evoluția portofoliului de depozite în perioada 2009 – 2012

Raportul dintre credite și depozite în valută (LTD – loans-to-deposits) s-a situat în jurul nivelului de 200 la sută în ultimii ani, în timp ce în cazul monedei naționale, nivelul LTD a fost subunitar.

Soldul creditelor acordate de bănci a avansat într-un ritm mai rapid în luna iunie 2013 față de luna precedentă, mai exact cu 1,1%, respectiv 2,5 miliarde lei, până la un total de 224 miliarde lei .

Pe de altă parte, ritmul majorării volumului de noi credite este mult mai ridicat decât cel al atragerii de depozite, soldul acestora crescând cu numai 0,1% in iunie, adică 279 milioane lei, la un total de 202 miliarde lei.

În prima jumatate a anului 2013, soldul creditelor bancare a scăzut însă cu 1,7 miliarde lei, pe fondul reducerii volumului de creditare în primele luni din 2013. La finalul lui 2012, soldul creditelor bancare era de 225,8 miliarde lei, față de 224 miliarde in iunie.

În același timp, volumul depozitelor din bănci a crescut substanțial, cu aproape 5 miliarde de lei, de la 197 cate erau la începutul anului la 202 miliarde lei la finalul primului semestru.

Creditele bancare totale au prezentat o tendință ușor negativă în 2013, înregistrând o scădere de 2,51% față de 2012. Pe de altă parte, valoarea totală a depozitelor bancare atrase de sistemul bancar românesc în 2013 a continuat să crească într-un ritm moderat. Acest fapt demonstrează inclinația populației spre economisire si prudența sporită a marilor companii. În ceea ce privește structura creditelor, creditele acordate companiilor au scăzut cu 5,43% în 2013, atingând un nivel de ~112,34 miliarde RON.

Valoarea nominală a depozitelor totale a continuat să crească cu ~17,11 miliarde RON în 2013 comparativ cu 2012, ajungând la ~200,52 miliarde RON. Pe lângă preferința populației către economisire, care a continuat și în 2013, depozitele companiilor au crescut cu 15,68% față de 2012. Depozitele companiilor in RON au crescut în mod semnificativ, în ciuda reducerii dobânzii la aceste tipuri de depozite, de la 5,15% în decembrie 2012 la 2,19% în decembrie 2013. Aceasta evoluție este influențată de prudența crescută a companiilor într-o perioadă caracterizată de incertitudine economică și politică.

Ajustarea indicatorului credite/depozite aferent sectorului bancar românesc este în linie cu evoluțiile regionale și cel mai probabil va continua (pentru că acesta se situează la unul dintre cele mai ridicate niveluri din regiune, 110,5% comparativ cu 105,8% media din UE, în iulie 2013). Evoluția descendentă a raportului credite/depozite în UE este posibil să se mențină pe termen mediu, ideea fiind susținută de experiențele anterioare privind crizele bancare care au avut loc la nivel global. În perioada decembrie 2011 – august 2013, la nivelul sectorului bancar românesc ajustarea raportului dintre credite și depozite s-a realizat fără constrângeri semnifi cative pe partea de costuri cu dobânzile la sursele atrase. Reducerea raportului s-a realizat în principal pe componenta în valută (de la 225,3 la sută la 188,9 la sută în intervalul decembrie 2011 – august 2013), în timp ce raportul aferent componentei în lei s-a ajustat marginal (de la 65,6 la sută la 64,4 la sută, același interval). Îmbunătățirea raportului se datorează în special majorării volumului depozitelor atrase (creștere cu 8,7 la sută în perioada decembrie 2011 – august 2013) și mai puțin diminuării creditelor acordate (acestea au scăzut cu 0,5 la sută, valori nominale, același interval).

Evoluția favorabilă a depozitelor atrase de la rezidenți, coroborată cu restrângerea creditului acordat sectorului privat au contribuit la îmbunătățirea semnificativă a raportului credite/depozite, nivelul acestuia devenind subunitar la finele lunii iulie 2014 (99,8 la sută) pentru prima dată de la declanșarea crizei financiare. Pe componenta în valută, indicatorul a continuat să înregistreze valori ridicate, situate însă pe o pantă descendentă (189,5 la sută în iulie 2013; 180,8 la sută în decembrie 2013; 163,7 la sută în iulie 2014), în contextul în care, pentru a doua lună consecutiv, contracția creditului în valută a înregistrat un minim istoric exprimat cu două cifre (-10,8 la sută în iulie 2014, variație anuală), iar dinamica depozitelor interne atrase în valută s-a menținut pozitivă (3,3 la sută). Valoarea raportului credite/depozite pe componenta în lei a fost de 65,4 la sută în iulie 2014 și a continuat să fie favorizată de poziția de creditor net al sectorului bancar deținută de populație încă din anul 2010.

Banca Transilvania, Raiffeisen Bank, UniCredit Tiriac Bank, ING Bank si CEC Bank, au consemnat în perioada 2009 – 2014 rezultate fabuloase pe segmentele creditării și economisirii în condiții economice precare, evoluții care și-au pus amprenta și pe profitabilitatea acestor instituții de credit.

S-ar putea spune că efectele crizei financiare nu au fost resimțite pe deplin de Banca Transilvania și UniCredit Tiriac Bank, care au reușit performanța de a-și majora soldurile creditelor, în intervalul 2009 – 2013, cu câte 1,4 miliarde de euro, o cifra fabuloasă in condițiile date.

Raiffeisen Bank este o altă instituție de credit care a inregistrat creșteri de peste un miliard de euro a portofoliului de împrumuturi. În aceeași perioadă (2009 – 2013), rezultate ceva mai mici au fost consemnate de soldul creditelor acordate de ING Bank (+ aproape 700 milioane de euro) și CEC Bank (+ 600 milioane de euro).

La polul opus s-a situat Alpha Bank, care și-a subtiat soldul creditelor cu 1,3 miliarde de euro în cei cinci ani de criza financiară. Alte diminuări consistente ale portofoliilor de împrumuturi au inregistrat BRD (- 800 milioane de euro), Bancpost (- 700 milioane de euro) și BCR (- 550 milioane de euro).

În perioada 2009 – 2013, Banca Transilvania a depășit orice așteptările, reușind să-și dezvolte soldul depozitelor cu fabuloasa sumă de 2,3 miliarde de euro, fiecare an de recesiune economică aducând în portofoliul său depozite noi de cel puțin 500 milioane de euro.

Performanța Bancii Transilvania este cu atât mai apreciabilă cu cât urmatoarea bancă din topul creșterilor – CEC Bank – și-a majorat, în cei cinci ani de criză financiară, portofoliul economisirii cu 1,5 miliarde de euro.

Alte instituții de credit cu rezultate pozitive pe segmentul de profil sunt BRD, Raiffeisen Bank, UniCredit Tiriac Bank si ING Bank, acestea majorându-și soldul depozitelor cu sume în jurul a 1 miliard de euro.

BRD a consemnat o evoluție în intervalul 2012 – 2013, când banca franceză a înregistrat un salt de circa 900 milioane de euro, cifra care o plasează foarte aproape de prima poziție în topul institutiilor de credit după soldul depozitelor, ocupată de BCR.

În 2014, Raiffeisen Bank a inregistrat o creștere de 4% în volumul total al creditelor, până la 3,81 miliarde euro, iar depozitele au avansat cu 7%, ajungând la 4,7 miliarde euro. Raportul credite/depozite a fost de 81%, inregistrând o îmbunătățire față de anul precedent.

În ceea ce priveste raportul credite/depozite al BRD, este la un nivel redus: 80,4% la data de 30 septembrie 2014 (față de 87,7% la data de 30 septembrie 2013);

Volumul creditelor acordate de BRD clientelei de persoane fizice a atins 17 miliarde RON, în ușoară scădere. Totuși, creșterea producției de credite de consum din acest an a încetinit contracția soldului total al creditelor (- 4,7% față de 31 decembrie 2013 vs o medie de – 6,3% pentru sistemul bancar), în timp ce volumul creditelor imobiliare a crescut cu 3,8% în aceeași perioadă. Volumul creditelor acordate clientelei corporate a înregistrat o scădere cu 7,3% față de aceeași perioadă a anului 2013, până la 15,1 miliarde RON, în special din cauza operațiunilor de ștergere (write-off) a unor credite neperformante, dar și din cauza unei cereri scăzute de credite.

Depozitele au rămas la un nivel stabil în ultimele 12 luni, cu o evoluție pozitivă a depozitelor persoanelor fizice (+7,1% față de septembrie 2013). În acest context, raportul între credite nete și depozite a ajuns la 80,4% la 30 septembrie 2014 (față de 87,7% la sfârșitul aceleiași perioade a anului 2013).

3.2 Reglementări internaționale (Acordurile Basel I, II si III)

Acordul de la Basel privind fondurile proprii ale băncilor, adoptat în 1988, a avut ca origine preocupările guvernatorilor băncilor centrale din țările membre ale grupului G 10 care au constatat că datorită creșterii concurenței între marile banci, nivelul fondurilor proprii ale acestora atinsese un nivel scazut, considerat periculos pentru gradul lor de solvabilitate. Acordul din 1988 vizează o gestiune prudență a capitalurilor de așa manieră încât acestea să poată face față eventualelor pierderi.

Primul Acord impune marilor bănci internaționale din țările membre G 10 sa dețină fonduri proprii de cel puțin 8% în raport cu activele ponderate după gradul lor de risc. Sunt definite două mari categorii care constituie fondurile proprii (fp):

prima are în vedere fondurile proprii de baza (fb) numit și tier I care trebuie să reprezinte minimum 50% din fondurile proprii cerute pentru acoperirea riscului de credit asumat.

a doua vizeaza resursele suplimentare interne și externe de care dispune banca. Această categorie include fonduri proprii complementare (fc)  sau tier II si "supra" complementare(fsc).

Determinarea fondurilor proprii ale bancii se realizează astfel: f p = f b + f c + f sc 

Fondurile proprii de bază includ: capitalul social și asimilat (acțiuni comune, acțiuni preferențiale, certificate de investiții) –cs, profitul nedistribuit al exercițiului și rezervele consolidate – rp , din care sunt deduse acțiunile proprii deținute și partea de capital subscris și nevărsat – ap.

f b = c s + r p – a p 

Contribuția esențiala pe care o aduce primul acord de la Basel, devenit efectiv în 1992, este aceea a unui capital minim definit în funcție de riscuri, din perspectiva solvabilității. Textul acordului de la Basel a fost aplicat în UE sub denumirea de norma de solvabilitate europeană.

De la adoptarea acordului în 1988, numit și norma Cooke, după numele inițiatorului ei, putem distinge două faze :

1988 – 1993: abordarea standard și rigidă;

după 1993: introducerea disciplinei de piață și a modelelor interne ca variabile ale acordului.

Determinarea fondurilor proprii în vederea calculului indicilor de adecvare presupune anumite ajustări. În plus, acordul de la Basel vorbește și de un al treilea tip de capital numit tier III reprezentat de datoria subordonată pe termen scurt.

Tier III poate fi utilizat ca o protecție contra pierderilor cauzate de riscul de piață dacă tier I și tier II sunt insuficiente.

Primul Acord, încă în vigoare și-a dovedit limitele la scurt timp de la aplicarea sa în practica, așa încât în iunie 1999 Comitetul de la Basel a lansat prima fază a consultărilor în vederea elaborării unui nou acord privind capitalul bancar.

În ianuarie 2001 a fost lansat al doilea document privind noul acord, iar etapa de consultări a fost încheiată în 31 mai 2001.

Următoarele considerente au stat la baza introducerii Basel II:

• Efectele negative ale crizelor bancare: conform literaturii de specialitate, efectul crizelor financiar – bancare s-au concretizat în pierderi la nivelul producției economice de aprox 60% din PIB, în perioada de precriza;

• Frecvența crizelor bancare: după anul 1985, s-au înregistrat peste 30 crize în sectorul financiar bancar al statelor membre ale Comitetului de la Basel, astfel încât există o probabilitate de 5% ca la nivelul unui stat membru să intervină o criză la un moment dat;

• Beneficiile Basel III sunt superioare costurilor implementării, deoarece stabilitatea la nivelul sistemului bancar stă la temelia unei dezvoltări durabile a economiei.

Comitetul de la Basel a publicat în octombrie 2002 un studiu de impact, iar în noiembrie 2002 au fost demarate consultări cu Comisia Europeana privind elaborarea unui proiect de directivă europeană care să înlocuiască Capital Adequacy Directive (CAD I) din 1993.

Pe 29 aprilie 2003 a fost publicat cel de-al treilea document consultativ al Comitetului de la Basel. Calendarul aplicării noului acord vizează și publicarea textului acordului, care s-a produs în prima parte a anului 2004. În același timp a fost elaborat un proiect al unei noi directive europene care privește adecvarea capitalului instituțiilor de credit. Motivația noii directive (CAD III) rezultă din expunerea de motive din 14 iulie 2004 a Comisiei Europene privind revizuirea directivelor 2000/12/CE si 93/6/CEE.

Documentul scoate în evidență o serie de lacune ale reglementărilor anterioare:

metodele de estimare brute ale riscului de credit pot conduce la o apreciere rudimentară a acestuia;

posibilitățile de arbitraj ale fondurilor proprii ca urmare a inovațiilor financiare;

directivele existente nu permit luarea în calcul a tehnicilor de atenuare efective ale riscurilor;

caracterul incomplet al riscurilor acoperite și mai ales riscurile operaționale care nu fac obiect al cerințelor de fonduri proprii în cadrul directivelor existente;

autoritățile de control nu sunt obligate să evalueze profilul de risc real al instituțiilor de credit;

absența obligațiilor de cooperare prudențială;

lipsa unor informații adecvate datorită inexistenței de prevederi în textul directivelor în vigoare privind disciplina de piață;

lipsa de suplețe a cadrului reglementar.

Noul Acord de la Basel are drept scop creșterea siguranței sistemului financiar internațional, prin acordarea unei importanțe sporite controlului intern și managementului propriu al  băncilor, procesului de supraveghere și disciplinei de piață.

Acordul din 1988 (cunoscut și ca Primul Acord încă în vigoare) prevedea o singură modalitate de adecvare a capitalului prin aplicarea unui prag minim de 8% având în vedere doar expunerea la riscul de credit.

Noul cadru oferă un spectru mai larg de abordări de la metodele simple până la cele avansate de măsurare atât a riscului de credit cât și a celui operațional pentru determinarea nivelului de capital adecvat. Structura acordului este flexibilă, iar băncile vor adopta acele abordări care se conformează cel mai bine nivelului lor de complexitate și profilului lor de risc. Noul acord prevede abordări mai cuprinzătoare și mai sensibile la risc decât acordul din 1988, menținând nivelul capitalului.

Noile cerințe privind capitalul mai adaptate riscului, vor permite băncilor să-și gestioneze activitatea mai eficient.

Cei trei piloni ai noului Acord de la Basel sunt:

Cerințele privind capitalul minim

Procesul de supraveghere prudențială

Disciplina pe piață

Figura 3.

Primul pilon: cerințele privind capitalul minim. Noul acord menține definiția capitalului și a necesarului de minim 8% din expunerea la risc, însă perfecționează metodele de evaluare ale riscului. Noul acord propune pentru prima dată evaluarea riscului operațional, în timp ce evaluarea riscului de piață definită în 1996 printr-un amendament rămîne neschimbată.

Pentru măsurarea riscului de credit sunt prouse două variante:

a)      abordarea standard

b)      rating intern (IRB) cu două variante: de bază și avansate.

Cele trei abordări ale riscului presupun un nivel redus de senzitivitate la risc sau un nivel mai ridicat după cum urmează:

simplificat gradul de complexitate Sofisticat

Nivel redus de senzitivitate răspuns la nivelul Nivel ridicat de senzitivitate

la risc de senzitivitate a riscului la risc

Metodele și cerințele Acordului Basel II referitoare la riscul de credit vizează calculul activelor ponderate cu gradul de risc și concretizate în următoarele variante:

Abordarea standard este varianta revizuită, dar mult mai completă decât a Acordului Basel I, aplicat în prezent în România prin normele BNR. Cele mai importante categorii de debitori sunt: state, inclusiv băncile centrale, autoritățile locale, băncile și corporațiile. În figura de mai jos se poate vedea ce presupune abordarea standard a riscului de credit:

Figura 2.2.

Abordarea bazată pe modele interne de rating de bază și avansate reflectă managementul riscului de credit la nivelul sectorului bancar mondial. Se utilizează indicatori care exprimă probabilitatea de pierdere aferentă fiecărui tip de credit și contrapartidă. Acești indicatori sunt:

PD = Probabilitatea de intrare în incapacitate de plată a unui debitor (Probability of Default);

LGD = Pierderea aferentă expunerii (Loss given Default) – pierderea înregistrată de bancă (ca procent din valoarea expunerii) în cazul în care debitorul intră în incapacitate de plata;

EAD = Expunerea la neplată (Exposure of default)

M = Maturitatea efectivă a instrumentului de credit (Effective Maturity)

Probabilitatea de neplată apare atunci când din analiză a reieșit posibilitatea ca debitorul să nu-și plătească obligațiile față de bancă în întregime sau când debitorul are restanțe față de bancp mai mari de 90 de zile. Estimările PD trebuie să aibă la baza o perioadă de observare minimă de 5 ani. Având în vedere faptul că probabilitatea de neplată aferentă debitorului nu furnizează o imagine completă asupra pierderii potențiale aferentă creditului/facilității respective, băncile vor să măsoare cât de mult vor pierde dacă angajamentele unui client devin restante.

Pentru ca o bancă să poată utiliza propriile valori pentru PD și/sau LGD, aceasta trebuie să îndeplinească un set de criterii stricte de reglementare care stabilesc cerințele minime ce trebuie îndeplinite în vederea implementării unui sistem de management de risc de credit bazat pe rating-uri generate intern. Principiul aflat la baza acestor cerințe este că sistemele și procesele de rating și de estimare a riscului să furnizeze:

o evaluare relevantă a contrapartidei și a caracteristicilor tranzacției;

o diferențiere relevantă a riscului;

și o acuratețe rezonabilă și consistentă a estimărilor cantitative ale riscului.

În plus, sistemele și procesele trebuie să fie consistente cu utilizarea internă a acestor estimări. Comitetul de la Basel, recunoscând diferențele dintre piețe, metodologiile de rating, produsele și practicile bancare la nivelul diferitelor țări, a lăsat la latitudinea organismelor de supraveghere naționale dezvoltarea procedurilor necesare pentru implementarea sistemului bazat pe rating-uri generate intern.

Pilonul 2 – Supravegherea adecvării capitalului presupune o implicare activă a autorității de supraveghere pentru: revizuirea proceselor de evaluare a adecvării capitalurilor proprii fiecărei bănci; pentru identificarea factorilor de risc și, apoi, a pârghiilor necesare pentru a determină băncile să mențină un nivel suplimentar al capitalului față de limitele minime rezultate din regulile cantitative ale Pilonului 1 și adoptarea unor măsuri care să prevină diminuarea capitalului sub nivelul minim impus pentru acoperirea riscurilor.

Pilonul 3 – Disciplina de piață presupune implicarea activă a autorității de supraveghere, precum și a altor instituții și entități pentru: construirea mecanismelor necesare utilizării informațiilor de piață ca instrument în activitatea de supraveghere a băncilor și uniformizarea raportărilor ținând cont de IFRS ( International Financial Reporting Standards)

În România implementarea Basel II a fost pregătită prin emiterea de către BNR, în ianuarie 2004, a Normei 17, care reglementează organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit. Aceasta normă a solicitat băncilor românești să facă o delimitare strictă între activitatea de control, de audit intern și de management al riscului; să-și identifice și să își formalizeze profilul de risc, nivelul riscurilor asumabile și strategia de risc aferentă acestora.

BNR a definitivat apoi strategia și acțiunile pentru implementarea Proiectului Basel II în România prin 4 etape:

Etapa 1: inițierea dialogului și realizarea schimbului de informații cu sectorul bancar: realizarea evaluării generale cu privire la instrumentele de management al riscului și cunoașterea poziției instituțiilor de credit în ceea ce privește opțiunile tehnice de implementare a Basel II; informarea și stabilirea dialogului cu alte autorități naționale (Ministerul Finanțelor Publice, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare) și internaționale (autorități de supraveghere din alte state); evaluarea necesităților de formare profesională la nivelul sectorului bancar, inclusiv la nivelul autorității de supraveghere;

Etapa a 2-a: dezvoltarea mijloacelor pentru realizarea supravegherii sectorului bancar la standardele impuse de Basel II: Formularea poziției în legătură cu opțiunile aflate în competența de decizie a autorității monetare naționale; Derularea studiului de impact cantitativ; Activități de supraveghere a instituțiilor de credit la sediul băncii centrale (off-site); Misiuni de evaluare a condițiilor de implementare a Basel II la sediul instituțiilor de credit (on-site); Transpunerea în cadrul legislativ național a directivelor europene; Elaborarea ghidurilor de validare a modelelor interne de rating ale instituțiilor de credit; Adaptarea sistemului de raportări prudențiale ale instituțiilor de credit;

Etapa a 3-a: derularea procesului de validare de către Banca Națională a României a modelelor interne de rating ale instituțiilor de credit;

Etapa a 4-a: procesul de verificare la instituțiile de credit a aplicării prevederilor Basel II.

Noile standarde Basel III se deosebesc fundamental de standardele Basel I și Basel II pentru că au o sferă de cuprindere mult mai extinsă, iar măsurile sunt deopotrivă microprudențiale (se adresează riscurilor individuale ale băncilor) și macroprudențiale (se referă la riscurile manifestate la nivelul întregului sistem bancar). Standardele microprudențiale se referă la:

Îmbunătățirea calității bazei de capital prin creșterea cerinței minime de capitaluri proprii și a cerinței minime de fonduri proprii nivel 1 (capitaluri proprii și instrumente hibride);

Introducerea de cerințe sporite pentru acoperirea riscurilor;

Limitarea efectului de pârghie ca măsură suplimentară fată de cerințele de capital calculate în funcție de risc;

Introducerea unor standarde internaționale de lichiditate, care să asigure pe termen scurt (30 de zile) rezistența la crizele de lichiditate și pe termen lung (1 an) un profil solid al lichidității structurale.

Standardele macroprudențiale se referă la:

Introducerea unui segment adițional de capital, un amortizor de capital anticiclic, pentru protejarea sistemului financiar și a economiei reale de riscurile sistemice asociate cu fazele de creștere excesivă a creditului (acest amortizor variază intr-un interval care atinge ca valoare maximă 2,5% în funcție de faza ciclului economic, nivelul fiind direct proporțional cu dezechilibrele);

Introducerea unui al doilea segment adițional de capital, amortizorul fix de conservare a capitalului cu rolul de a acoperi pierderile în cazul în care instituția de credit întâmpină dificultăți financiare (acesta reprezintă 2,5% peste cerințele minime de capital);

Introducerea unui efect de pârghie cu beneficii pentru întregul sistem financiar, pentru a preveni acumularea excesivă de datorie la nivelul sistemului bancar în perioade de avânt economic.

În anexa 1 se poate observa sinteza măsurilor la nivel UE în ceea ce privește Basel III conform Raportului asupra stabilității financiare din 2011 al BNR.

După criza din 2009 din UE au apărut următoarele noutatea de prudențialitate:

majorarea nivelului de solvabilitate de la 8% la 10%;

raportarea la banca centrală lunar și nu trimestrial;

indicatorul lichidității imediate;

raportul activelor lichide la pasivele pe termen scurt;

rezerva de lichiditate – indicator nou al UE calculate în funcție de:

– severitatea și caracteristicile scenariilor de criza;

– orizontul de timp stability ca perioada de supraviețuire;

– caracteristicile activelor incluse în rezervă;

calculul indicatorului LGD (loss given default) – pierderea în caz de nerambursare calculate ca raport între pierderea aferentă expunerii ca urmare a nerambursării și suma expusă la risc la momentul rambursării.

3.3 Concluzii și propuneri

Teoretic, solvabilitatea poate fi menținută fără nici un capital, atât timp cât pierderile sau cheltuielile sunt resorbite din profitul nedistribuit și provizioane. Evident că o banca în această situație s-ar afla permanent în pericolul de faliment brusc, ceea ce echivalează cu un risc inacceptabil pentru deponenți.

Existența fondurilor proprii și dimensionarea corespunzătoare a acestora (în raport cu activele totale sau cu activele ponderate în funcție de risc) conferă băncii securitatea finală, fiind a treia linie de apărare după profituri și provizioane. În practică băncile iși stabilesc mărimea capitalului potrivit reglementărilor de adecvare în vigoare pe plan intern si internațional și în conformitate cu cerințele lor de eficiență economică, primordialitatea celor două repere făcând obiectul unor indelungi dispute în rândul specialiștilor.

În comparație cu primul acord, Basel II a adus o serie de inovații privind: incurajarea băncilor de a-și uitiliza propriile modele interne de evaluare a riscului, introducerea disciplinei de piață ca factor de apreciere al expunerilor, sensibilitate la marile riscuri, dezvoltarea unei concurențe bancare echitabile. Cei trei piloni pe care se sprijină acordul formează un ansamblu indisociabil.

Noile standarde impuse de acordurile BASEL III impun cerințe de capital superioare și de o mai bună calitate, pentru o mai bună gestiune a riscurilor, introducerea unui raport de manevră menit să stopeze cerințele bazate pe riscuri, măsuri privind acumularea de capital pentru perioadele de stres și introducerea a două noi standarde de lichididate.

Pentru viitor este important să se continue procesul de transpunere în reglementări ale BNR a recomandărilor formulate de Autoritatea Bancară Europeană în cadrul ghidurilor emise în domeniul prudenței bancare. Deasemenea este important să se revizuiască și să se completeze cadrul legislativ și de reglementare prudențială care prezintă relevanță în contextul evoluțiilor înregistrate pe piața financiară internațională și autohtonă.

Crearea Acordului Basel III a fost determinat din necesitatea ameliorării lipsurilor pe care le are Acordul Basel II, lipsuri care a creat diverse  slăbiciuni în sistemul bancar, care la rândul lor au fost determinate de:

-prea multă lejeritate în bănci și în sistemul financiar, dar și de o slabă calitate a capitalului de a absorbi pierderile;

-creșterea excesivă a creditului și acoperirea insuficientă cu lichiditate;

-sprijinul incorect, inadecvat în bănci care se baza pe o inerentă prociclitate a piețelor financiare și a participanților la aceasta;

-prea mult risc sistemic, o slabă interconexiune între jucătorii financiari, expunerea comună la șocuri, toate acestea servind la creșterea problemelor legate de faliment.

Reformele Comitetului de la Basel urmăresc obiective care fac legătura între analiza efectuată de acest comitet și rezultatele pe termen scurt.

Reforma cadrului de reglementare a sistemului financiar s-a concretizat prin aplicarea Acordului Basel III din 2013 care se deosebește fundamental de standardele Basel I și Basel II prin faptul că are o sferă de acoperire mult mai extinsă și că măsurile sunt deopotrivă microprudențiale (se adresează riscurilor individuale ale băncilor) cât și macroprudențiale (sunt destinate riscurilor manifestate la nivelul întregului sistem bancar).

CAPITOLUL IV.

Analiza creditelor acordate societăților comerciale în sistemul bancar românesc (date concrete în perioada 2010-2014)

4.1 Principiile creditării

Principiile generale privind operațiunile de creditare sunt:

1. Prudența bancară este un principiu fundamental care trebuie să se bazeze, în esență pe analiza viabilității și realismului afacerilor în vederea indentificării și evaluării capacității de plată a clienților, adică a capacității de a genera venituri și lichidități ca sursă esențială de rambursare a creditului și a dobânzilor și comisioanelor aferente. Determinarea capacității de plată se realizează prin analiza aspectelor financiare și nefinanciare ale afacerilor din perioada trecută și cea viitoare.

2. Avantajul părților în raportul de creditare

Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă atât pentru banca cât și pentru client. În primul rând pentru bancă prin diversificarea și mărirea portofoliului, deoarece poate obține profit suplimentar, iar în al doilea rând pentru client care își poate extinde afacerea obținând de asemenea profit.

3. Subiecții raportului de credit sunt: creditor (cel care acordă împrumutul) și debitor (cel care obține împrumutul). În ceea ce privește debitorii, există 3 categorii: persoane fizice, persoane juridice și statul. Preponderent în calitate de debitori se evidențiază agenții economici care angajează cea mai mare parte a creditelor acordate de bănci.

4. Angajamentul de restituire a creditului (promisiunea de rambursare) a sumelor angajate sub formă de împrumut, ca element esențial al raportului de credit, implică riscuri și necesită garanții din partea debitorului. După aprobarea unui credit banca recurge la un sistem de proceduri și tehnici de supraveghere în ceea ce privește utilizarea creditului, dar mai ales în respectarea angajamentului de restituire al acestuia.

5. Termenul de rambursare (durata creditului) se referă la obligația financiară a împrumutatului de restituire a creditului utilizat.

6. Dobânda reprezintă remunerarea capitalului împrumutat și poate fi:

fixă fiind aplicată pe întreaga perioadă de acordare a împrumutului

variabilă care se poate modifica periodic, în principiu trimestrial sau semestrial în funcție de nivelul dobânzii de piață

7. Tranzacția se referă la faptul că orice credit poate fi convenit în cadrul unei tranzacții unic.

8. Consemnarea și transferabilitatea

Orice credit tranzacționat între părți este consemnat în intrumente de credit sub forma înscrisurilor care sunt specifice și diferențiate de la bancă la bancă. Transferabilitatea este dată de posibilitatea transferului unei instrument de credit de la un titular la altul si reprezintă cesiunea creanței, respectiv a dreptului de a încasa suma inscrisă în instrumente de credit, inclusiv a venitului sub forma dobânzilor și comisioanelor bancare aferente.

4.2 Evoluția creditării

Anul fost marcat de îngreunarea accesului la sursele de finanțare pe fondul crizei internaționale, de reticența băncilor în a acorda credite, ceea ce a condus la temperarea semnificativă a activității de creditare. Deteriorarea climatului macroecomic și incertitudinea cu privire la evoluția pieței de muncă și a cursului de schimb au continuat și în anul 2010, an în care instituțiile de credit și-au schimbat și modelul de business: un control atent al costurilor, o abordare prudentă a riscului, oferte atractive și furnizare de servici complete, orientarea creditării către societăți nefinanciare etc.

Potrivit datelor furnizate de bilanțul monetar agregat al instituțiilor de credit, creditul acordat sectorului privat a crescut cu 4,7% (de la 199.887 milioane lei la 31 decembrie 2009 la 209.294 milioane lei la 31 decembrie 2010); această creștere a fost atribuită în principal creditelor acordate companiilor nefinanciare (+8,8%), în timp ce creditele acordate gospodăriilor populației s-au majorat cu 1,9%. Din punct de vedere al monedei în care a fost acordat creditul, avansul cel mai important s-a înregistrat în cazul creditelor exprimate în valută (+9,8%, consolidându-și astfel poziția până la 63% din totalul creditului acordat sectorului privat), în timp ce creditele exprimate în lei au consemnat o contracție de 3,0%. Pe segmentul de retail, creditele de consum au deținut ponderea cea mai ridicată (62,9%), urmate de creditele pentru locuințe (28,4%) și de creditele pentru alte scopuri (8,7%).

Datorită volatilității monedei naționale, aplicării măsurilor de austeritate și adoptării Ordonanței de Urgența a Guvernului nr. 50/2010, principalii indicatori de cuantificare a riscului de credit au înregistrat o înrăutățire semnificativă, ponderea deținută de expunerea brută aferentă creditelor și dobânzilor clasificate în categoriile „îndoielnic” și „pierdere” în totalul creditelor și dobânzilor majorându-se la 18,4% la 31 decembrie 2010.

În contextul deteriorării calității portofoliului de credite, instituțiile bancare au fost nevoite să constituie un volum mai mare de provizioane (23.632,9 milioane lei la 31 decembrie 2010 față de 14.972,7 milioane lei la 31 decembrie 2009), cu efect direct în planul erodării profitabilității.

Deteriorarea în continuare a calității portofoliului de credite s-a produs ca urmare a agresivității care a caracterizat politica promovată de bănci în anii premergători crizei economice, pentru a câștiga cota de piață, precum și pe fondul dificultăților financiare întâmpinate ulterior de persoanele fizice și juridice, pe parcursul anului 2010. Astfel, ponderea creditelor restante și îndoielnice acordate clientelei în totalul portofoliului de credite, la valoare netă, s-a majorat de la 1,50% în 2009 la 2,28% în 2010. Același indicator, determinat însă la valoare brută, a consemnat o traiectorie și mai accentuată – creștere de la 3,94% la 7,08%. Totodată, ponderea creanțelor restante și îndoielnice în totalul activelor bancare nete a crescut de la 1,01% la 1,47%.

Condițiile de creditare a sectorului privat (companii și populație) au evoluat ordonat în anul 2011 și prima jumătate a anului 2012, dar modul de implementare de către grupurile bancare la nivel european a măsurilor de dezintermediere financiară adoptate la nivel global în contextul crizei financiare internaționale poate influența negativ finanțarea și activitatea subsidiarelor din România. Fluxurile de creditare tind să fie orientate tot mai mult către sectoarele mai eficiente și cele care pot susține creșterea economică durabilă a României. Nivelul ridicat al creditării în valută ca pondere în stocul împrumuturilor acordate sectorului privat nefinanciar a rămas o vulnerabilitate (la finele lunii iunie 2012 ponderea creditelor în valută ale companiilor și populației se situa la 64 %).

În 2010 evoluția împrumuturilor populației și-a inversat tendința descendentă în prima jumătate a anului 2010, dar s-a readâncit apoi în teritoriul negativ (-5,6% în decembrie 2010, față de -3,6% în perioada similară a anului precedent), evoluția fiind doar parțial atribuibilă efectului statistic exercitat de creșterea ratei anuale a inflației ca urmare a majorării cotei TVA. Cererea de împrumuturi a persoanelor fizice s-a diminuat sensibil, în special în a doua parte a anului, pe fondul înrăutățirii situației financiare proprii – curente și așteptate – precum și al persistenței pesimismului privind perspectiva locurilor de muncă; o influență nefavorabilă a exercitat și inversarea temporară – în trimestrul III – a tendinței de scădere a ratelor dobânzilor la creditele noi (în lei, dar și în euro), indusă de evoluția cotațiilor reprezentative ROBOR și EURIBOR, dar mai ales de sporirea marjelor de dobândă, asociată inclusiv intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Reflectând aceste particularități, dinamica anuală a creditelor de consum și pentru alte scopuri a reînceput să se contracte în a doua parte a anului – ajungând în decembrie 2010 la un nivel de -10,8% (de la -7,4% în ultima lună a anului 2009) – preponderent pe seama diminuării soldului componentei în lei.

În cursul anului 2011 valoarea creditelor acordate populației și companiilor s-a redus cu 0,7% în primul trimestru, comparativ cu decembrie 2010, până la nivelul de 207,826 de miliarde de lei, potrivit Băncii Naționale a României. Creditul în lei s-a diminuat cu 0,6% în această perioadă, în timp ce creditul în valută, exprimat în lei, a scăzut cu 0,8%.

Stocul creditului acordat sectorului privat, la sfârșitul anului 2012, s-a diminuat comparativ cu sfârșitul anului 2011 (-3,5 % , variație în termeni reali), în contextul deteriorării așteptărilor privind redresarea economică, dar și al preocupării tot mai accentuate a băncilor (în special cele cu capital majoritar străin) pentru ajustarea propriilor bilanțuri, în perspectiva unei eventuale persistențe a fenomenului de dezintermediere la nivelul zonei euro.

Pe total economie, în perioada analizată creditul în valută a înregistrat o inversare de traiectorie mai severă comparativ cu componentă în lei (cu 8,9 %, până la -2,6 %), fapt care a condus și la o reducere ușoară a ponderii acestuia în totalul creditului acordat sectorului privat (până la 62,5 %).

Restrângerea creditului în valută, concomitent cu majorarea economisirii, s-a reflectat în ameliorarea gradului de acoperire a creditelor cu depozite în valută, evoluție care a contribuit la îmbunătățirea moderată a raportului dintre credite și depozite pe total sistem bancar , relevând caracterul ordonat al procesului de dezintermediere. Din perspectiva structurii pe scadențe, evoluțiile au fost mixte:

– creștere marginală pentru creditele acordate pe termen mediu,

– scădere ușoară pentru cele pe termen scurt (-1 %) și respectiv

– reducere mai însemnată pentru creditarea pe termen lung (-6 %).

Sectorul bancar românesc a înregistrat pierderi în anul 2012 (2,3 miliarde lei), ca urmare a creșterii substanțiale a volumului de provizioane aferente riscului de credit, pe fondul creșterii volumului creditelor neperformante, respectiv al reevaluării garanțiilor.

În perioada august 2012 – august 2013, s-au remarcat, faptul ca variația anuală a creditului acordat sectorului privat s-a situat pe o pantă descendentă, intrând în teritoriu negativ începând cu luna martie 2013 (-6,1 la sută în august 2013, în termeni reali). Această evoluție se regăsește la nivelul ambelor categorii principale de clienți, mai accentuată pe componenta în valută, și reflectă, în principal, nivelul ridicat al riscului de credit și continuarea ajustării bilanțurilor în sectorul financiar și cel nefinanciar.

Creditele acordate companiilor nefinanciare rămânând componenta majoritară (cu 52,2 la sută din total în august 2013). Trecerea în teritoriu negativ a dinamicii anuale a creditelor acordate acestora a fost consemnată către finele anului 2012 (-1,0 la sută în luna noiembrie, în termeni reali); decelerarea s-a accentuat pe parcursul primelor opt luni ale anului 2013, fiind afectată în special componenta pe termen scurt. In perioada analizata creditele acordate companiilor nefinanciare, au scăzut până la 115,9 miliarde lei în august 2013 (de la 119,4 miliarde lei în august 2012).

Decelerarea a fost mai severă pe componenta în valută, atât în cazul companiilor nefinanciare (cu 6,5 la sută), cât și al populației (cu 2,6 la sută). În cazul companiilor nefinanciare, aceste evoluții au determinat reducerea ponderii deținute în stoc de creditele în valută cu 2,2 puncte procentuale (de la 60,2 la sută în august 2012 la 58 la sută în august 2013), în timp ce pe segmentul populației, proporția a rămas relativ constantă (67,1 la sută în august 2013).

Analizând situația creditului acordat sectorului privat din perspectiva structurii pe scadențe, se observă că doar componenta pe termen mediu a crescut în raport cu finalul anului 2012. Volumul finanțărilor pe termen mediu a ajuns la 51,6 miliarde lei în august 2013 (față de 46,1 miliarde lei în august 2012 și, respectiv, 46,9 miliarde lei în decembrie 2012);

Creditul pe termen lung și-a păstrat poziția dominantă, cu o pondere de circa 55 la sută în august 2013, creditele pe termen lung s-au diminuat până la 120,9 miliarde lei (de la 125,3 miliarde lei în august 2012 și, respectiv 124,2 miliarde lei în decembrie 2012).

În acest context, îmbunătățirea structurii bilanțului băncilor se va realiza pe măsura dezvoltării piețelor financiare locale, care să asigure surse de finanțare pe termen mediu și lung, denominate în monedă națională, facilitând reluarea sustenabilă a creditării.

Rata creditelor neperformante a continuat să crească în anul 2013, ajungând în decembrie la 21,9 la sută cu peste 3,6 puncte procentuale peste nivelul din anul anterior. În cea de-a doua jumătate a anului s-au observat totuși unele semnale pozitive cu privire la traiectoria viitoare a acestui indicator, și anume atenuarea vitezei de deteriorare și inversarea trendului crescător aferent numărului de companii cu împrumuturi neperformante..

În prima parte a anului 2014, volumul creditelor direcționate de sistemul bancar românesc către sectorul privat a continuat tendința de scădere începută în trimestrul IV 2012. La finele lunii iulie 2014, creditul acordat sectorului privat era de 213,8 miliarde lei, în scădere față de cel existent în sold la finele anului 2013 (218,5 miliarde lei), în luna iulie 2013 (221,4 miliarde lei) și, respectiv la finele anului 2012 (225,8 miliarde lei).

Tendința de restrictie a creditului acordat sectorului privat s-a manifestat în întreaga perioadă parcursă de la ultimul Raport asupra stabilității financiare, însă contracția s-a diminuat de la -8,4 la sută în iulie 2013 la -4,3 la sută în iulie 2014 (ritm anual; termeni reali). Astfel, în timp ce tendința de contracție a creditului în valută s-a accentuat (ritmul real negativ atingând -10,8 la sută în iulie 2014 de la -7,2 la sută în iulie 2013). Volumul creditului în valută s-a diminuat până la 122,8 miliarde lei în iulie 2014 (față de 133,1 miliarde lei în decembrie 2013 și, respectiv 137,6 miliarde lei în iulie 2013).

Pe fondul acestor evoluții, contribuția creditelor acordate companiilor nefinanciare la stocul total de credite acordate sectorului privat a scăzut cu aproximativ 1 punct procentual (până la 51,2 la sută în iulie 2014).

Soldul creditului neguvernamental în lei acordat de instituțiile de credit s-a majorat la 31 decembrie 2014 cu 8,5 la sută (7,6 la sută în termeni reali) față de 31 decembrie 2013 pe seama majorării cu 17,4 la sută (16,5 la sută în termeni reali) a creditului acordat gospodăriilor populației, în timp ce componenta în valută exprimată în lei s-a diminuat cu 10,6 la sută (exprimat în euro, creditul în valută s-a redus cu 10,5 la sută).

Creditul neguvernamental total s-a redus cu 3,1 la sută (-3,9 la sută în termeni reali). Față de 30 noiembrie 2014, creditul neguvernamental total s-a diminuat cu 0,9 la sută (-0,8 la sută în termeni reali) până la nivelul de 211652,0 milioane lei.

Creditul guvernamental a crescut în luna decembrie 2014 cu 3,7 la sută, până la 85501,9 milioane lei. La 31 decembrie 2014, creditul guvernamental a înregistrat o creștere de 6,3 la sută (5,4 la sută în termeni reali) față de 31 decembrie 2013.

Din punct de vedere al structurii pe scadențe, creditul acordat pe termen mediu a continuat tendința ascendentă începută în perioada anterioară (Grafic 3.23),contribuția sa ajungând la 25,2 la sută din totalul creditului acordat sectorului privat în luna iulie 2014 (cu 2,3 puncte procentuale peste nivelul consemnat în aceeași perioadă a anului anterior), ca urmare a majorării volumului creditelor acordate în moneda națională atât persoanelor fizice, cât și companiilor nefinanciare.

Din perspectiva categoriilor de debitori, menținerea pe trend descendent a împrumuturilor acordate sectorului privat a fost atribuită în principal creditelor către companiile nefinanciare, a căror contracție reală (cu 7 la sută la finele anului) s-a datorat declinului accelerat al componentei în valută. Creditele în lei s-au redresat (+1,4 la sută în decembrie 2014), în principal pe seama împrumuturilor acordate pe descoperit de cont și a celor reînnoibile automat.

Pe trend descrescător s-au plasat și creditele acordate populației, însă comparativ cu finele anului anterior ritmul real de scădere s-a înjumătățit (-1,3 la sută la sfârșitul anului). Și în cazul acestui segment, componenta în valută și-a accentuat panta descrescătoare, evoluția fiind imprimată atât de o nouă scădere a creditului de consum. De altfel, majorarea de 3,2 ori a stocului creditelor ipotecare exprimate în monedă națională comparativ cu decembrie 2013 a constituit motorul revigorării activității de creditare în lei a populației (+16,5 la sută față de -0,8 la sută, variații reale la sfârșit de an).

Din punctul de vedere al structurii pe scadențe, creditul pe termen mediu a rămas singura componentă cu dinamică reală pozitivă (8,1 la sută în decembrie 2014). Împrumuturile pe termen lung continuă însă să dețină peste jumătate din portofoliul creditelor acordate sectorului privat.

4.3 Tipuri și structura creditelor

Structura pe termene a creditelor noi acordate în economie în anul reflectat în continuare tendința de menținere a creditelor acordate pe termene de peste 12 luni la cote maximale atât pentru creditele în moneda națională (67.7 la sută), cât și pentru creditele în valută străină (73.3 la sută), confirmând prin aceasta preferința agenților economici de a contracta împrumuturi pentru realizarea obiectivelor de investiții și achiziționarea de bunuri de folosință îndelungată.

Analiza evoluției creditului acordat sectorului privat din punct de vedere al componenței pe categorii de debitori relevă continuarea tendințelor manifestate anterior, respectiv avansul mai rapid al finanțărilor acordate companiilor (10,3 la sută în decembrie 2011 și 8,9 la sută în iunie 2012; ritm anual, termeni nominali) față de cele direcționate către persoanele fizice (2,1 la sută în decembrie 2011 și 3,4 la sută în iunie 2012; ritm anual, termeni nominali). În ultima parte a anului 2011 au intrat în vigoare noile norme de prudență bancară care reglementează condițiile de acordare a creditelor destinate persoanelor fizice, având ca obiectiv generalizarea unor practici sănătoase de creditare, în special pe segmentul creditelor cu un grad de risc mai ridicat, respectiv cel al creditelor de consum și creditelor în valută acordate debitorilor neacoperiți la riscul valutar.

În termeni reali, dinamica celor două componente a fost diferită. Astfel, creditele acordate populației au reușit să recupereze contracția începută în urmă cu doi ani abia în ianuarie 2012 (ritmul anual de creștere ajungând la 4 la sută în perioada martie-mai 2012; în iunie 2012, acesta s-a cifrat la +1,3 la sută). În schimb, creditele acordate companiilor s-au poziționat pe un trend pozitiv crescător în întreaga perioadă iunie 2011 – iunie 2012 (când ritmul de creștere, în termeni anuali, a ajuns la 6,8 la sută). Analiza având ca bază de comparație soldul consemnat în luna septembrie 2008 (Grafic 1.) relevă faptul că numai creditele acordate companiilor au reușit să depășească, în termeni reali, nivelul existent în perioadă anterioară manifestării efectelor crizei financiare internaționale (cu 4 la sută în decembrie 2011 și 5,3 la sută în iunie 2012; termeni reali, bază fixă).

Creditele acordate companiilor au continuat tendința manifestată la începutul anului 2010, rămânând preponderente în cadrul portofoliilor deținute de bănci (52,3 la sută din total în 2012).

Grafic 1. Evoluția ritmului de creștere a componentelor creditului acordat sectorului privat

Grafic 2. Evoluția structurii creditului acordat sectorului privat pe categorii de beneficiari

Sursa datelor: BNR

Structura pe termene a creditului acordat sectorului privat a fost influențată și de scăderea cu 2,0 puncte procentuale a ponderii finanțărilor pe termen lung (care a reprezentat 54,9 la sută din total, în iunie 2012). Această componentă a continut să dețină poziția preponderentă datorită volumului creditelor aflate în stoc.

Structura pe termene de scadență a componentelor creditului acordat sectorului privat exprimate în funcție de moneda de denominare își menține în linii mari caracteristicile consemnate în perioadele anterioare. Astfel, portofoliile de credite în valută (Grafic 3.) continuă să fie dominate de scadențele mai mari de 5 ani (în proporție de peste 65 la sută din total în iunie 2012), dar acestea consemnează o scădere cu aproximativ 1 punct procentual față de situația din iunie 2011, pe seama avansului creditelor acordate pe termen scurt. Portofoliile de credite în lei își mențin structura mai echilibrată pe scadențe (Grafic 4.), dar avansul creditelor pe termen scurt este mai vizibil (+5 puncte procentuale comparativ cu luna iunie 2011, ajungând la 40,0 la sută în iunie 2012, pe seama reducerii stocului de credite acordate pe termen lung).

Grafic 3. Evoluția creditului acordat sectorului privat în valută, pe scadențe

În ceea ce privește structura creditului neguvernamental, aceasta se prezintă astfel: 51,42% reprezintă credite acordate societăților nefinanciare (în principal întreprinderi), 47,26% – credite acordate gospodăriilor populației, în timp ce 1,32% din credite au fost destinate instituțiilor financiare nemonetare. Din perspectiva modificării structurii creditului neguvernamental putem evidenția creșterea ponderii resurselor alocate persoanelor fizice (+3,75 p.p.)

Evoluția componentelor principale ale creditului neguvernamental în perioada 2009 – 2013, în termeni reali, prezintă următoarele aspecte semnificative: reducerea cu 7,8% a creditului acordat societăților nefinanciare (o rată medie de 1,63%/an), scăderea cu cca. 18,4% a creditului aferent gospodăriilor populației (o rată medie de 4,05%/an) și cu 45,5% a resurselor destinate instituțiilor financiare nemonetare (o rată medie de 11,62%/an). Prin urmare, reducerea creditului neguvernamental cu 25 miliarde lei în termeni reali a fost distribuită astfel: 66,2% – populație (16,5 miliarde lei echivalent 2007), 27% – întreprinderi (6,7 miliarde lei) și 6,8% – instituțiile financiare nemonetare (1,7 miliarde lei).

In perioada ianuarie 2007 – decembrie 2013 a avut loc o sporire cu 6,85 p.p (până la nivelul de 53,70%) a creditelor acordate întreprinderilor în moneda unică europeană. Acest fenomen se poate explica prin existența unor factori atât obiectivi (aderarea României la UE, amplificarea relațiilor de afaceri în cadrul pieței unice, rata de dobândă mai redusă etc.), cât și subiectivi (percepția stabilității cursului de schimb – ignorarea riscului de schimb valutar).

De asemenea, corespondența dintre moneda în care a fost constituit/acordat creditul și scadența acestuia relevă următoarele elemente substanțiale: scadența creditelor se află în corelație pozitivă cu volumul creditelor în euro, dar în relație negativă față de volumul creditelor în lei. Altfel spus, creditele în lei adresează preponderent nevoi curente, în timp ce cele în euro vizează prioritar investițiile. În 2013, se înregistrează o creștere a scadențelor, aceasta având următoarele implicații posibile: nevoia de finanțare a întreprinderilor vizează mai frecvent realizarea de investiții, dar și o apetență mai redusă a sistemului bancar din România de a finanța nevoile curente ale agenților economici.

În 2014 bancile au acordat credite noi in valoare de aproximativ 50 de miliarde lei. Structura creditului neguvernamental în iunie 2014 se prezintă astfel: 51,33% reprezintă credite acordate societăților nefinanciare (în principal întreprinderi), 47,06% – credite acordate gospodăriilor populației, în timp ce 1,61% din credite au fost destinate instituțiilor financiare nemonetare.

BNR sublinia că reducerea stocului de credite este cauzată în principal de operațiunile derulate de bănci de scoatare în afara bilanțurilor a creditelor neperformante, precum și de reducerea naturală a stocului de credite in valută, prin rambursare, odată ce bancile acordau în principal credite în lei.

Banca centrală a impus băncilor să-și curețe portofoliile de creditele neperformante, prin scoaterea în afara bilanțului a creditelor provizionate integral.

Indicatorul de solvabilitate a avansat anul trecut de la 15,46% la 17,28%, iar rata creditelor neperformante a scăzut de la 20,39% în martie 2014 la 13,93% în decembrie 2014.

4.4 Cote de piață

Pe o piață a creditului dominată încă de efectele crizei financiare, băncile care au vândut mai multe credite noi decât sumele rambursate de clienți din împrumuturile vechi au putut să iasă cu ușurință din rând, înregistrând creșteri vizibile la nivelul cotelor de piață după active.

Criza economică și contracția pieței bancare nu au însemnat o restrângere uniformă a afacerilor instituțiilor de credit de pe piață, dimpotrivă, unele au fost suficient de bine poziționate pentru a profita de conjunctura creată pentru a câștiga cotă de piață.

Potrivit datelor disponibile, aproape jumătate din băncile de pe piață au reușit ca la sfârșitul lui 2013 să înregistreze cote de piață mai mari decât în 2008, însă numai șase au atins creșteri semnificative, de peste un punct procentual.

„Câștigătoarea“ celor cinci ani de criză este Banca Transilvania, care a crescut de la 5,4% la aproape 9% din activele sistemului, cu amendamentul că aproape 28% din activele bilanțiere erau titluri de stat la sfârșitul lui 2013.

Pe locul al doilea în clasamentul creșterii cotelor de piață în perioada de criză este banca de stat CEC Bank, care a staționat însă anul trecut la nivelul de 7,4% atins în 2012, în condițiile în care a fost nevoită să-și ajusteze portofoliul impresionant de titluri de stat pe care îl acumulase.

UniCredit Țiriac Bank avea la sfârșitul lui 2013 o cotă de piață mai mare cu peste două puncte procentuale decât în 2008, inclusiv cu contribuția achiziției de anul trecut a portofoliului de retail al RBS, dar și a majorării constante a volumului de credite, în special pe zona corporate.

Olandezii de la ING și-au mărit cota de piață de la 3,5% la 5% printr-o strategie de dezvoltare organică, reușind să atingă masa critică a unei adevarăte bănci universale, chiar dacă operează sub statutul juridic de sucursală.

Și turcii de la Garanti demonstrează că poate exista creștere și pe timp de criză, ajungând la o cotă de piață de 2% în 2013 pornind de la un nivel modest de 0,6% în 2008, inclusiv pe seama achiziționării a trei instituții financiare nebancare.

Raiffeisen a avansat de la 6% la 7,3% după ce anul trecut a cumpărat portofoliul de retail al Citibank. Totuși, austriecii sunt încă sub nivelul din perioada 2004 – 2005, când înregistrau cote de piață de 8-9% după active. Millennium Bank, care tocmai se pregătește de vânzare, a ajuns la o cotă de piață de 0,8% în 2013 pornind de la zero în 2007, când s-a lansat pe piață. Tot de la zero a pornit BCR Locuințe în 2008, ajungând la 0,6% cu un produs special de economisire-creditare care încă este cu greu înțeles și asimilat de clienți.

În cazul unora dintre băncile mari efortul de creștere în perioada de criză a fost soluția pentru ca portofoliile să nu fie copleșite de creditele neperformante. În majoritatea cazurilor, băncile cu creștere vizibilă a cotei de piață afișează rate ale neperformantelor sub media pieței.

Cele mai mari cinci bănci locale aveau la finalul lunii septembrie 2014 o cotă de piață cumulată de 55%, echivalentul unui volum de active de 193 miliarde de lei (44 mld. euro), arată datele agregate de ZF.

BCR s-a menținut pe prima poziție în sistemul bancar, cu active de 61 miliarde de lei (circa 14 mld. euro). Banca are o cotă de piață confortabilă de 17,5%, dar în ultimii șase ani a pierdut 2,5 puncte procentuale din cotă. Stocul de credite, care reprezintă peste jumătate din active, a scăzut pe fondul vânzărilor slabe și al curățării bilanțului de credite neperformante.

Și BRD, a doua bancă în funcție de activele deținute, a pierdut cotă de piață în criză și a ajuns la sub 13% din sistemul bancar. Cota de piață a băncii controlate de grupul francez Société Générale ajungea la aproape 16% în decembrie 2008. BRD administra la finalul lunii septembrie active de circa 44 miliarde de lei.

Astfel, dintre băncile aflate pe podium, doar Banca Transilvania și-a majorat volumul activelor administrate și a atins un nivel de 34 miliarde de lei. Creșterea față de septembrie anul trecut este de 6%. Banca a încheiat luna septembrie 2014 cu o cotă de piață de 9,7%.

La finele anului trecut, Consiliul Concurensei și-a dat acordul pentru preluarea de către UniCredit Țiriac și a portofoliului corporate de la RBS, care presupune active de circa 260 milioane euro și depozite de 315 milioane euro.

Grupul băncilor cu o cotă de piață de peste 5% este încheiat de ING Bank Amsterdam Sucursala Bucuresti, care deține o cotă de 5,73%, în creștere de la 4,52% în ianuarie 2012 si 5% la finele lui 2013.

Băncile cu o cotă de piață între 1 si 5% dețineau împreună 27,93% din active la începutul anului 2012, iar în septembrie 2014 ponderea cumulată a acestora a coborât la 25,59%.

Grupa este condusă de Alpha Bank, cu o cotă de piață de 4,68%, în creștere de la 4,51% în 2012, urmată de Volksbank (3,62%), Bancpost (3,35% – stabil față de 2012), Piraeus (2,59% față de 2,2%), Citibank Europe Sucursala România (2,2% față de 1,67%), Garanti Bank (2,08% față de 1,75%), Banca Romaneasca (1,91% față de 1,98%), Credit Europe (1,3% față de 1,41%) OTP Bank (1,29% față de 1,1%) si Veneto Banca (1,29% față de 1,195).

De remarcat că din grupa de bănci cu cota de piață de 1-5% a dispărut RBS România, care avea o cotă de piață de 1,79%, și au coborât sub pragul de 1% bănci precum și Eximbank și Carpatica.

La începutul anului 2012, categoria de bănci mici, cu o cotă de piață de sub 1%, însuma o participație de 6,46%, care a urcat la 8,07%, în principal ca urmare a scăderii sub prag înregistrate de băncile enumerate anterior.

În septembrie anul trecut, Eximbank figura cu o cotă de piață de 0,98%, comparativ cu 1,05% în 2012 și chiar 1,2% în iunie 2014, în timp ce Banca Carpatica a coborât la 0,94%, de la 1,3% în 2012.

Topul băncilor este incheiat de Millennium Bank (0,7%), care a fost preluat între timp de OTP Bank, BCR Locuinte (0,66%), Marfin Bank (0,64%), Bank of Cyprus Sucursala România (0,45%), ProCredit Bank (0,44%), RBS Sucursala România (0,38%), Credit Agricole Bank (0,35%), Leeumi Bank (0,34%), RIB (0,30%), Nextebank (0,29%), Creditcoop (0,25%), Banca Română de Credite și Investiții (0,19%), Bloom Bank Sucursala România (0,15%), Banca Feroviară (0,15%), Raiffeisen Locuințe (0,12%), TBI Bank sucursala București (0,11%), BNP Sucursala București (0,11%) și Porsche Bank (0,09%).

La finele anului 2014, cele mai mari bănci din punctul de vedere al activelor nu sunt modificări importante: cei mai mulți jucători din liga mare au câștigat cotă de piață față de 31 decembrie 2013: Banca Transilvania, UniCredit Țiriac Bank, Raiffeisen Bank, CEC Bank, chiar și ING Bank. Continuă însă scăderea în ceea ce-i privește pe greii BCR și BRD Société Générale.

Banca Transilvania a încheiat anul cu o creștere de 11,2% total active, 5,3% sold credite și 16,4% resurse atrase, față de aceeași perioadă în 2013. În ceea ce privește companiile, în cursul anului 2014 banca a acordat aproximativ 22.000 de credite noi.

UniCredit Țiriac a ocupat poziția a șasea în sistemul bancar românesc după valoarea activelor, cu o cotă de piață de 7,17%.

Din categoria băncilor de dimensiune medie, câștigătorii sunt Alpha Bank, Citibank, Garanti Bank, OTP Bank, în timp ce cele mai importante pierderi de cotă le-au avut Volksbank, NBG, Credit Europe Bank și INTESA SanPaolo.

În ceea ce privește plutonul celor mici și foarte mici, surprind plăcut BCR Locuințe, Libra Internet Bank, ProCredit Bank, Nextebank, RIB, BNR Paribas și BRCI.

4.5 Concluzii și propuneri

Principalele tendințe pe termen mediu și scurt ale sistemului bancar din România includ: creșterea activității de creditare, restructurarea portofoliului de credite, optimizarea continuă a rețelei și monitorizarea nivelului de costuri, dezvoltarea și îmbunătățirea canalelor alternative, modificarea structurii competiționale și consolidarea pieței.

În ultimii ani sectorul bancar a capatat un rol important în evoluția situației globale și implicit în domeniul dezvoltării durabile, datorită poziției pe care o are în economie. Joacă un rol esențial în performanța economică, precum și în toate formele de comerț și industrie.

Fondurile proprii deținute de instituțiile de credit au susținut în continuare un nivel confortabil al indicatorilor de adecvare a capitalului raportați de băncile individuale și, respectiv, al celor aferenți întregului sector bancar românesc. Calitatea fondurilor proprii se menține ridicată, acestea fiind constituite cu preponderență din elemente caracterizate de o capacitate mare de absorbție a pierderilor. BNR a continuat să utilizeze instrumentele de reglementare.

Indicatorii de calitate a portofoliilor de credite continuă să reflecte o vulnerabilitate a sistemului bancar românesc, dar aceasta se va atenua în perioada următoare, pe fondul îmbunătățirii fundamentelor economice, al continuării tendinței de scădere a costului creditelor și accelerării procesului de scoatere în afara bilanțului a creanțelor nerecuperabile acoperite integral sau într-o proporție foarte ridicată cu ajustări pentru depreciere.

Pentru firmele din România, chiar în condiții de criză economică, finanțarea exogenă prin credite bancare reprezintă principala soluție de acoperire a necesarului de finanțare atât a activității curente, cât și a proiectelor proprii de dezvoltare.

Imbunatatirea activitatatii de finanțare a firmelor prin produsele bancare specifice creditării corporate poate fi realizata prin adaptarea mărimii și evoluției dobânzilor și comisioanelor la nivelul și trendul real al pieței.

Creditul către companiile nefinanciare continuă să dețină ponderea cea mai mare, dar populația devine un segment care câștigă ușor teren în cadrul bilanțului bancar. Pe măsură ce puterea financiară a populației va crește, ponderea creditării va fi împărțită relativ egal între cele două categorii de debitori.

În ceea ce privește moneda de denominare a creditului, valuta rămâne majoritară, ca urmare în special a cererii provenite din rândul companiilor. În contextul în care creditul pentru echipamente și cel imobiliar au o tendință ascendentă, este posibil ca ponderea finanțărilor în monedă străină să rămână ridicată.

CAPITOLUL V.

Analiza portofoliului de credite acordate societăților comerciale din punct de vedere al performanței financiare și al serviciului datoriei în sistemul bancar românesc (date concrete în perioada 2010-2014)

5.1 Analiza portofoliului din punctul de vedere al performanței financiare

Calitatea portofoliului de credit constituie un element important pentru bancă. Costul major de operare al unei bănci este acela asociat cu administrarea portofoliului său de împrumuturi.

Reglementările bancare obligă băncile să analizeze periodic portofoliul de credite acordate și să le încadreze în diverse categorii în funcție de riscul de credit pe care îl prezintă fiecare dintre acestea.

Creditele sunt clasificate astfel:

Standard

În observație

Substandard

Îndoielnic

Pierdere

În conformitate cu prevederile Legii nr. 58/2009, cu modificările și completările ulterioare, ale Regulamentului Băncii Naționale a României nr. 5/2002 privind clasificarea creditelor și a plasamentelor, constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit, ale Normelor metodologice nr. 12/2002, băncile, persoanele juridice române, sunt obligate ca în scopul protejării capitalului băncii, precum și a depozitelor persoanelor fizice și juridice și a acoperirii eventualelor credite care prezintă certitudini în recuperare, să constituie provizioane specifice de risc de credit și dobânda. De asemenea, în conformitate cu prevederile Regulamentului B.N.R. nr. 5/2002, serviciul datoriei reprezintă capacitatea debitorului de a-și onora datoriile la scadență și se exprimă ca număr de zile de întârziere la plata de la data scadenței, iar performanța financiară evidențiază potențialul economic și soliditatea financiară a unei entități economice și se determină pe baza datelor din situațiile financiare periodice.

Serviciul datoriei unui agent economic față de bancă va fi unic și se va stabili în funcție de modul de achitare a datoriilor împrumutatului (credite și dobânzi ) , indiferent dacă acestea provin de la creditele în lei sau de la cele în valută . De asemenea , serviciul datoriei unui agent economic este determinat de vechimea cea mai mare a creditelor și/sau a dobânzilor neplătite .

Inițierea de proceduri juridice este reprezentată de cel puțin una dintre următoarele măsuri adoptate în scopul recuperării creanțelor:

darea de către instanță a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului;

declanșarea procedurii de executare silită.

Clasificarea creditelor și plasamentelor ia în considerare simultan 3 criterii: performanțele financiare ale creditelor, serviciul datoriei și inițierea de proceduri judiciare.

În funcție de performanțele financiare ale clienților, creditele vor fi incluse într-una din următoarele categorii:

Categoria A cuprinde clienții cu performanțe financiare foarte bune ce permit achitarea la scadență a ratelor și dobânzilor aferente. Din analizele efectuate de bancă se preconizează menținerea în perspectivă a acestor performanțe financiare la un nivel ridicat.

Categoria B încadrează clienții cu performanțe financiare bune sau foarte bune, dar care nu pot fi menținute la acest nivel într-o perspectivă mai indelungată.

Categoria C conține clienții cu performanțe financiare satisfăcătoare, dar cu tendințe de inrăutățire.

Categoria D cuprinde clienții cu performanțe financiare scăzute și cu o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp.

Categoria E are în vedere clienții cu performanțe financiare ce arată pierderi și există perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele și nici dobânzile aferente.

Anul 2010 a stat sub semnul OUG 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori, intrata în vigoare pe 21 iunie 2010. Daca în perioada iunie – prima parte a lunii august, după intrarea ordonanței în vigoare, discuțiile pe marginea prevederilor sale au fost îndreptate predominant spre înlăturarea comisionului de rambursare anticipată, odată cu apropierea termenului de 90 de zile impus institutiilor financiare pentru conformarea contractelor cu prevederile legale, s-au făcut simțite adevăratele probleme propuse spre rezolvare de promotorul legii – Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC).

Intensificarea crizei datoriilor din zona euro și perpetuarea indeciziei liderilor politici din Uniunea Europeană și-au pus amprenta asupra sistemului financiar european și, în special, asupra calității portofoliilor de credite ale băncilor europene, implicit asupra profitabilității acestora.

Indicatorii ce definesc calitatea portofoliului de credite ale băncilor s-au înrăutățit în perioada 2008-2012 ca urmare a recesiunii economice, a creșterii ratei șomajului, a deprecierii monedei naționale și a nivelului ridicat al ratei dobânzii.

„Analiza calității portofoliilor de credite deținute de bănci urmărește atât indicatori calculați pe baza datelor din raportările de prudentă bancară, cât și pe cei determinați pe baza raportărilor financiar-contabile”. Indicatorul utilizat în analizele de stabilitate financiară este reprezentat de creditele și dobânzile clasificate în categoria „Pierdere” în cazul cărora restantele la serviciul datoriei sunt mai mari de 90 de zile și/sau în cazul cărora au fost inițiate proceduri judiciare fata de operațiune sau față de debitor (categoria „Pierdere 2). Criteriul celor 90 de zile este cel mai des utilizat în diferitele legislații naționale pentru a clasifica un credit ca fiind neperfomant. Începând cu luna aprilie 2009, nivelul indicatorului a fost influențat de prevederile Regulamentului BNR nr 3/2009 privind clasificarea creditelor și plasamentelor, precum și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit, cu modificările ulterioare, referitoare la luarea în considerare a garanțiilor aduse de debitori în coeficient de maxim 0,25, aferent creditelor restante mai vechi de 90 de zile și/sau în cazul cărora au fost inițiate proceduri judiciare fata de operațiune sau față de debitor.

Figura 1 – Coeficienți de provizionare aferenți categoriilor de calsificare a creditelor și plasamentelor

Ponderea creditelor neperformante în total credite și dobânzi clasificate a consemnat o creștere accelerată pe parcursul anului 2008-2010. Ritmul de deteriorare a indicatorului s-a temperat începând cu anul 2010 (11,85% la sfârșitul anului 2010), ajungând la valoarea de 14.18% în septembrie 2011-Figura 2 și Figura 3). Acest trend nefavorabil este comun multor țări din Uniunea Europeană, tari afectate puternic de criza financiară. Pentru perioada viitoare, Banca Națională a României a avut în vedere încurajarea băncilor de a se implica mai mult în procesul de accesare a fondurilor europene la nivelul României.

Figura 3- Rata creditelor neperformante.

Rata creditelor neperformante, precum și riscul de credit, la nivelul sistemului bancar românesc, s-au majorat în 2012 la 16,76%, respectiv 26,06%, în condițiile deprecierii leului față de euro. Rata creditelor neperformante la nivelul sistemului bancar, reprezentând raportul dintre totalul creditelor (inclusiv dobânzi) acordate clienților nebancari clasificate în categoria a II-a de pierderi (cu întârzieri la plata mai mari de 90 de zile sau cu proceduri judiciare inițiate) și totalul creditelor (inclusiv dobânzi) acordate clienților nebancari a ajuns la 16,76% în decembrie 2012, față de 15,88% în martie 2012 si 14,33% în decembrie 2011.

Pentru scopuri de analiza, BNR utilizează și indicatorul rata riscului de credit care a consemnat un trend ascendent continuu. Astfel la 09.09.2010 indicatorul era de 20,24%. Rata riscului de credit și-a încetinit creșterea pe parcursul anului 2010 și 2011 ajungând în trimestrul III al anului 2011 la un nivel de 23,03%. De asemenea, rata riscului de credit, reprezentand raportul dintre totalul creditelor (inclusiv dobanzi) acordate clientilor nebancari clasificate in categoriile indoielnic si pierdere si totalul creditelor (inclusiv dobanzi) acordate clientilor nebancari a ajuns, in 2012, la 26,06%, comparativ cu 25,56% in martie 2012 (Figura 4) Trebuie să menționăm și faptul ca acest indicator, comparativ cu rata creditelor neperformante, include în plus și creditele/dobânzile cu un serviciu al datoriei mai mic de 90 de zile (fata de peste 90 de zile, corespunzător recomandărilor FMI), iar criteriile de clasificare cuprind și performanță financiară a debitorului, precum și principiul declasării prin contaminare, acest indicator fiind mai restrictiv decât cel recomandat de FMI. În Figura 5 se poate observa comparația celor doi indicatori. Pe viitor se estimează ca situația creditelor restante se va ameliora pe măsura revigorării economiei.

Figura 4- Rata riscului de credit

Figura 5 – Evoluția comparativă a indicilor Rata creditelor neperfomante și Rata riscului de credit

Indicatorul Credite restante și îndoielnice acordate clientelei în total portofoliu de credite aferent clientelei (la valoare netă) a cunoscut o ascensiune rapidă, dacă în 2008 era de doar 0,32%, pe parcursul anului înregistrat un maxim de 2,45% (Figura 6). În mod similar indicatorul Creanțe restante și îndoielnice în total active (valoare netă) a înregistrat o creștere substanțială de la 0,19% in 2008 până la 1,87% la 2012. Ritmul creșterii acestui indicator a fost constant timp de aproape 4 ani. Creditele restante și îndoielnice acordate clientelei (valoare netă)/Total portofoliu de credite aferent clientelei (valoare netă) la 2012 si respective, creanțe restante și îndoielnice în total active (valoare netă), indicatorii menționați aveau valorile de 2.45 la sută și respectiv 1.87 la sută. (Figura 18.)

Figura 6- Evoluție comparativă Indicatori Credite restante și îndoielnice/ Total portofoliu de credite (valoare netă) și Creanțe restante și îndoielnice/ Total active (valoare netă)

Creditele neperformante, riscul dominant la adresa stabilității financiare, au continuat să crească atât ca volum, cât și ca rată (de la 14,3 la sută în decembrie 2011 la 16,8 la sută în iunie 2012), dar într-un ritm sensibil mai redus față de anii precedenți (în anul 2011 creșterea a fost de 2,5 puncte procentuale, comparativ cu 4 puncte procentuale în 2010 și 5 puncte procentuale în anul 2009). Evoluția mai susținută din anul 2012 reflectă, în parte, ajustările impuse de IFRS (recunoașterea în bilanț a creanțelor neperformante înregistrate anterior în conturi în afara bilanțului), precum și reevaluarea calității unor credite restructurate în anii precedenți. Începand din iunie până în decembrie 2012, rata creditelor neperformante a crescut mai lent, cu 1,4 puncte procentuale.

Începând cu data de 1 ianuarie 2012, instituțiile de credit sunt obligate să aplice Reglementările contabile conforme cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară ca bază a contabilității. Astfel, au fost stabiliți câțiva indicatori, calculați pe baza situațiilor financiare raportate de instituțiile de credit, ce urmează să fie utilizați pentru monitorizarea calității portofoliilor de credite:

a) creanțe depreciate ale clientelei nebancare (valoare brută)/Total portofoliu de credite aferent clientelei (valoare brută);

b) creanțe depreciate ale clientelei nebancare (valoare netă)/Total portofoliu de credite aferent clientelei (valoare netă).

Diferențele metodologice existente între reglementarea conformă cu directivele europene (care definesc creanțele restante și îndoielnice), pe de o parte, și reglementarea conformă cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară (care definesc creanțele depreciate), pe de altă parte, nu fac posibilă compararea indicatorilor calculați în baza celor două standarde contabile.

De aceea, începând cu 1 ianuarie 2012, indicatorii de evaluare a calității portofoliilor de credite calculați pe baza situațiilor financiare au fost adaptați la noile realități contabile. În primele șase luni ale anului 2012, proporția creanțelor depreciate ale clientelei nebancare (valoare brută) a consemnat o majorare cu 2,0 puncte procentuale (de la 17,1 la sută din total portofoliu în luna ianuarie 2012 la 19,1 la sută în luna iunie 2012). La nivelul valorii nete, indicatorul s-a menținut la un nivel constant în perioada ianuarie-mai 2012 (10,6 la sută), crescând până la 11,3 la sută în luna iunie.

Bancile au provizionat pierderi de peste 456 milioane lei din activitatea de creditare in ianuarie, valoarea totala ajungand la 35,953 miliarde lei, in crestere cu 1,2% fata de nivelul inregistrat la finalul anului 2012, potrivit datelor Bancii Nationale a Romaniei (BNR). De asemenea, totalul provizioanelor pentru toate categoriile de credite, precum indoielnice, pierderi, substandard, in observatie si standard se ridica la peste 39,514 miliarde lei.

Cu toate ca volumul înalt al creditelor neperformante este preocupant, Romania se numara printre tarile care au consemnat un nivel mediu al ritmului de înrautatire a calitatii creditelor în 2011, tari precum Grecia, Bulgaria, Ungaria si Slovenia aflandu-se în situatii mai putin favorabile (cresterea proportiei creditelor neperformante a fost de 3-4 puncte procentuale în anul 2011, fata de 2,5 puncte procentuale în cazul Romaniei). De exemplu, calitatea portofoliului bancilor cu capital grecesc se situeaza în apropierea mediei (rata creditelor neperformante este de 17,7 la suta fata de 16,8 la suta în iunie 2012), iar gradul de acoperire cu provizioane a creditelor neperformante este supraunitar si superior mediei sistemului (106,9 la suta comparativ cu 97,9 la suta în iunie 2012).

În perioada iunie 2011 – iunie 2012 s-a observat o intensificare a riscului de credit în cadrul sectorului, ca efect al creșterii portofoliului de credite afectate de restanțe, în condițiile unui sold total al creditelor aproape constant. Indicatorul rata riscului de credit a continuat sa creasca. Trendul crescator a fost inregistrat pe parcursul anului 2011 si 2012. Rata creditelor neperformante la bănci s-a majorat cu 1,6 puncte procentuale în anul 2011 și în prima jumătate a anului 2012 (de la 7,9 la sută la 9,5 la sută), iar volumul creditelor neperformante a crescut cu 24 la sută.

“În primele șase luni ale anului 2012, proporția creanțelor depreciate ale clientelei nebancare (valoare brută) a consemnat o majorare cu 2,0 puncte procentuale (de la 17,1 la sută din total portofoliu în luna ianuarie 2012 la 19,1 la sută în luna iunie 2012). La nivelul valorii nete, indicatorul s-a menținut la un nivel constant în perioada ianuarie-mai 2012 (10,6 la sută), crescând până la 11,3 la sută în luna iunie.”

În anul 2012 si 2013 calitatea portofoliului de credite a continuat să se deterioreze, rata creditelor neperformante plasându-se în decembrie 2012 la 16,8 % față de 21,5% în 2013. “Calitatea portofoliilor de credite reprezintă în continuare o vulnerabilitate pentru bilanțul sistemului bancar românesc, în contextul presiunilor puse pe situația financiară a debitorilor, dar și al restrângerii activității de creditare.”

Ponderea creanțelor neperformante (ca expunere brută) în total credite și dobânzi clasificate a continuat tendința ascendentă, ajungând la 18,2 la sută în decembrie 2012, respectiv la 21,0 la sută în august 2013.

Rata creditelor neperformante s-a majorat în perioada analizată respectiv la 20,3% în iunie 2013 la 21,9% în decembrie 2013 în principal ca urmare a manifestării efectului de bază (volumul total al creditelor pentru care cerința de capital aferentă riscului de credit este determinată conform abordării standard a scăzut de la 210,5 mld. lei în iunie 2013 la 195,1 mld.lei în decembrie 2013, volumul creditelor neperformante crescând doar marginal în anul respectiv).

În ceea ce privește indicatorul Credite restante și îndoielnice acordate clientelei în total portofoliu de credite aferent clientelei, comparativ cu anul anterior, valoarea restanțelor a crescut cu aproximativ două miliarde de lei, în contextul în care 715.000 de români au avut întârzieri la plata ratelor, conform datelor Băncii Naționale a României (BNR).

În anul 2013 și 2014 calitatea portofoliului de credite s-a îmbunătățit, rata creditelor neperformante plasându-se în decembrie 2013 la 21,9 % față de 17% în 2014.

Rata creditelor neperformante a scăzut la 17% în luna iulie 2014, cu 5 puncte procentuale sub nivelul de varf înregistrat din luna februarie 2014 de 22,52%. Indicatorul a continuat să scadă și în următoarele luni, în urma măsurilor luate de banca centrală de a curăța portofoliile băncilor de credite neperformante.

Creditele restante și îndoielnice au crescut, în șase luni, cu 81%, în timp ce provizioanele constituite de băncile comerciale au urcat, la sfârsitul primului semestru, la aproape două miliarde de lei, nivel dublu față de jumătatea anului trecut și cu 52% peste soldul înregistrat în decembrie 2006, potrivit datelor strânse de Banca Națională a României. Potrivit BNR, creditele restante și îndoielnice nete au atins 400 de milioane de lei, cu 50% mai mult față de soldul raportat la mijlocul lui 2006.

În același interval, creditul neguvernamental a avut o crestere de 44,3%, la aproape 110 miliarde de lei, din care finanțările acordate populației au însumat circa 50 de miliarde de lei, cu dinamica ușor mai înaltă, de 62,5%. Creditele de consum rămân principala componentă a finanțării populației, cu un sold de 39,25 miliarde de lei și o creștere de 64% față de iunie 2006. Împrumuturile ipotecare și imobiliare cumulează aproape 10 miliarde de lei, cu 59% peste soldul de la finele primului semestru de anul trecut.

În anul 2014 ponderea creditelor restante și îndoielnice în portofoliile băncilor a început să se majoreze de la începutul anului, procesul fiind accelerat și de deprecierea rapidă a leului și scumpirea euro ce a pus mulți clienți ai băncilor în situația de a nu-și mai putea achita ratele în ianuarie. Ponderea acestor credite în total portofoliu era de 0,48% și a urcat până la 0,63% în februarie, 0,66% în martie, 0,85% în aprilie și 0,97% în mai. În luna iunie a depășit nivelul de 1% ajungând la 1,03%.

Volumul creditelor restante s-a redus, la finele anului 2014, cu 21,3% față de aceeași perioadă a anului 2013, la 26,8 miliarde lei, și cu 0,5% față de octombrie, ajungând la nivelul minim în ultimii doi ani și jumătate, după ce a scăzut șapte luni consecutiv.

Raportat la finalul anului 2013, volumul restanțelor s-a redus cu 18%. Nivelul creditelor restante a coborât treptat șapte luni consecutiv până în noiembrie incusiv, cu un ritm lunar de 0,5%, în timp ce rata restanțelor a ajuns la 12,43%.

Creditele restante și îndoielnice au crescut, în șase luni, cu 81%, în timp ce provizioanele constituite de băncile comerciale au urcat, la sfârsitul primului semestru, la aproape două miliarde de lei, nivel dublu față de jumătatea anului trecut și cu 52% peste soldul înregistrat în decembrie 2006, potrivit datelor strinse de Banca Națională a României. Potrivit BNR, creditele restante și îndoielnice nete au atins 400 de milioane de lei, cu 50% mai mult față de soldul raportat la mijlocul lui 2006. În același interval, creditul neguvernamental a avut o creștere de 44,3%, la aproape 110 miliarde de lei, din care finanțările acordate populației au însumat circa 50 de miliarde de lei, cu dinamica ușor mai înaltă de 62,5%. Împrumuturile ipotecare și imobiliare cumulează aproape 10 miliarde de lei, cu 59% peste soldul de la finele primului semestru de anul trecut.

5.2 Analiza portofoliului din punct de vedere al serviciului datoriei

Scopul tuturor acestor analize a portofoliului de credite al fiecărei societăți bancare, este de a cunoaște în orice moment pe de o parte gradul de risc de credit pe care-l gestionează, iar pe de altă parte, să determine suma provizioanelor specifice de risc, ce trebuie să le constituie pentru creditele neperformante.

La determinarea provizioanelor specifice de risc, expunerea debitorului poate fi micșorată doar cu valoarea angajamentelor apărute din:

– garanții necondiționate date de guverne sau băncile centrale;

– garanții necondiționate de la băncile încorporate în una din țările din categoria A, după clasificarea internațională și anume: Australia, Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Elveția, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Japonia, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Spania, S.U.A., Suedia și Turcia;

– garanții necondiționate de la o altă societate bancară din țara respectivă;

– depozite gajate, plasate la bancă însăși;

– colaterale acceptate de managementul băncii.

Prin coroborarea datelor referitoare la performanțele financiare cu cele privind serviciul datoriei se va stabili clasificarea creditelor după cum urmează:

Mecanismul de monitorizare a portofoliului de credite este următorul:

Standard– sunt acele credite care nu implică deficiențe și riscuri, rambursarea lor făcându-se la timpul și termenul prevăzut, respectiv credite acordate unor clienți solvabili, pentru afaceri bune. Pentru aceste credite banca rezervă din propriile surse – 2% din suma creditului acordat.

În observație – sunt acele credite acordate unor clienți cu rezultate economico-financiare foarte bune, dar care, în anumite perioade de timp, întâmpină greutăți în rambursarea ratelor scadente și dobânzilor aferente. Pentru acești clienți, banca estimează o scădere a profiturilor lor în viitor, ca urmarea unor posibile probleme de natura aprovizionării tehnico—materiale, a reducerii cererii de produse pe piață, a altor probleme de natură tehnică, organizatorică, de personal. Pentru aceste credite banca rezervă din propriile surse – 5% din suma creditului acordat.

Substandard – sunt creditele care prezintă deficiențe și riscuri care amenință rambursarea datoriei, ele neputând fi recuperate integral în cazul în care deficiențele creditului nu sunt corectate pe parcurs. Pentru aceste credite banca rezervă din propriile surse – 30% din suma creditului acordat.

Îndoielnice – sunt împrumuturile care nu pot fi rambursate, iar garanțiile lor sunt incerte. Pentru aceste credite banca rezervă din propriile surse – 75% din suma creditului acordat.

Pierdere – sunt creditele care nu pot fi restituite băncii, ceea ce face ca înregistrarea lor în continuare ca active bancare să nu fie garantată. Pentru aceste credite banca rezervă din propriile surse – 100% din suma creditului acordat.

Expunere din credite acordate clienților nebancari și băncilor și dobânda aferentă-neajustată – miliarde lei; sfârșitul perioadei –

Sursă:”raport BNR

Ajustată* – miliarde lei; sfârșitul perioadei –

Sursă:”raport BNR

Pentru acoperirea pierderilor din credite băncile își construiesc provizioane de asigurare împotriva riscului. “Constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se realizează prin includerea pe cheltuieli a unei sume reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Regularizarea provizioanelor se referă la modificarea nivelului existent al acestora în vederea restabilirii egalității dintre nivelul existent și cel al necesarului. Utilizarea provizioanelor se referă la anularea provizioanelor specifice de risc și se realizează prin reluarea pe venituri a sumei reprezentând nivelul existent în șold al provizioanelor specifice de risc de credit aferente creditelor/plasamentelor pentru care au fost epuizate posibilitățile legale de recuperare ori s-a împlinit termenul de prescripție sau au fost transferate drepturile contractuale aferente respectivului credit/ plasament”. În România cuantumul provizioanelor specifice de risc în funcție de clasificarea creditelor pe baza calității lor este următorul:

Reglementările de prudentă bancară impun o abordare unitară a modului de constituire, regularizare și utilizare a provizioanelor. Începând cu anul 2009 băncile au efectuat cheltuieli mari cu provizioanele (soldul acestora dublându-se comparative cu anul 2008). Asta a condus la majorarea rezervelor destinate să acopere viitoarele pierderi generate de riscul de credit. Indicatorii de evaluare a gradului de adecvare a provizioanelor sunt prezentați în Figura 19. Gradul de acoperire cu provizioane a expunerii brute aferente creditelor și dobânzilor restante de peste 90 de zile și/sau pentru care nu au fost inițiate proceduri judiciare a avut o valoare apropiată în decursul anilor 2009 – 2011 (aproximativ 96%). Pe de altă parte Gradul de acoperire cu provizioane a expunerii neajustate afererente creditelor și dobânzilor clasificate cu “Pierdere 2) a crescut ușor începând cu septembrie 2008 (când era cu puțin sub 50%), până la aproape 60% în iunie 2011.

Figura 7 – Indicatori care reflectă gradul de acoperire cu provizioane a creditelor și dobânzilor clasificate.

Evaluarea portofoliului de credite, precum și determinarea nivelului optim de provizionare reprezintă domenii de mare interes pentru managementul băncii, urmărirea operativă a calității creditelor din portofoliu putând fi realizată prin sisteme de evaluare pe bază de punctaj, prin tehnici informatice de gestiune a bazelor de date, precum și pe baza unor sisteme expert; toate aceste tehnici permit, la nivel național, minimizarea influenței principalei cauzei a falimentelor bancare: proastă gestiune a resurselor încredințate.

Dinamica activității economice a anului 2013 a fost modesta, asociată tendinței de restrângere a activității de creditare (ca efect de bază), a determinat continuarea procesului de acumulare a creditelor neperformante, acestea afectând calitatea portofoliilor de credite deținute de bănci.

Ponderea creanțelor neperformante (ca expunere brută) în total credite și dobânzi clasificate a continuat tendința ascendentă (Grafic 3.39.), ajungând la 18,2 la sută în decembrie 2012, respectiv la 21,0 la sută în august 2013. Amplitudinea evoluției indicatorului a fost determinată și de efectul de bază, având în vedere restrângerea volumului creditelor. Până în prezent, băncile au folosit în măsură limitată tehnicile de anulare a creanțelor în cadrul restructurării portofoliilor de creanțe neperformante.

În 2014, calitatea portofoliilor de credite continuă să reprezinte o vulnerabilitate a sistemului bancar românesc, menținerea unui stoc consistent de credite neperformante în bilanțul băncilor determinând alocarea unor resurse operaționale suplimentare pentru recuperarea acestora și o prudență sporită în acordarea unor credite noi.

Rata creditelor neperformante s-a majorat în perioada analizată (de la 20,3 la sută în iunie 2013 la 21,9 la sută în decembrie 2013 și, respectiv, la 22,3 la sută în martie 2014), în principal ca urmare a manifestării efectului de bază (volumul total al creditelor pentru care cerința de capital aferentă riscului de credit este determinată conform abordării standard a scăzut de la 210,5 miliarde lei în iunie 2013 la 195,1 miliarde lei în decembrie 2013 și, respectiv, la 194,2 miliarde lei în martie 2014), volumul creditelor neperformante crescând doar marginal în anul curent.

Începând cu luna martie 2014, BNR a modificat metodologia de calcul al ratei creditelor neperformante prin înglobarea portofoliilor pentru care cerința de capital pentru riscul de credit se determină conform abordării bazate pe modele interne de rating. Începând cu trimestrul II 2014, indicatorul s-a poziționat pe un trend descendent, cifrându-se la 20,4 la sută în martie 2014 și, respectiv, la 17,7 la sută în iulie 2014, ca urmare a operațiunilor efectuate de o serie de bănci constând în scoaterea în afara bilanțului a creditelor nerecuperabile acoperite integral sau într-o proporție foarte ridicată de ajustări pentru depreciere.

Curățenia bilanțurilor băncilor comandată în 2013 de BNR s-a soldat cu pierderi record de peste 4,4 miliarde lei, ca efect al majorarii provizioanelor pentru creditele neperformante. În același timp, băncile au vandat pachete mari de împrumuturi pe care nu le mai pot recupera, iar pe altele le-au scos în afara bilanțurilor, astfel încât rata creditelor neperformante a scăzut de la aproape 23% la începutul lui 2014 la doar 14% în decembrie.

CAPITOLUL VI

Analiza riscurilor în domeniul creditării (date concrete în perioada 2010-2014)

6.1 Riscul de creditare

Riscul de credit exprimă posibilitatea ca debitorii (împrumutații sau emitenții de titluri de credit) să nu-și onoreze obligațiile la scadență. Pentru aceștia, riscul de credit exprimă într-o formă mai largă deteriorarea situației financiare. Gestionarea riscului de credit se poate realiza înainte de a lua decizia de creditare și spunem că avem de a face cu o gestionare a priori sau după ce s-a luat aceasta decizie, când gestionarea este a posteriori.

Gestionarea a priorii a riscului de credit constă în a lua acele măsuri și a stabili acele criterii de acordare a creditului astfel încat să se evite pierderile sau acestea să fie minime. În principal sunt vizate următoarele aspecte:

falimentul unui debitor sa aibă consecințe minime asupra băncii

plafonarea creditului acordat către un singur client, în functțe de soliditatea sa financiară. Aici trebuie remarcat că există astfel de norme la nivel macroeconomic, prin care autoritățile monetare și de credit plafonează angajamentele băncii în funcție de fondurile sale proprii.

diversificarea riscurilor pentru că în cazul în care acestea se manifestă, impactul negativ la nivelul bancii să fie minim.

Gestionarea a posteriori a riscului de credit vizează în primul rând urmărirea creditului și în caz de nerambursare a acestuia, reducerea riscurilor prin valorificarea optimă a garanțiilor. Tot aici putem include și furnizarea de informații statistice, pentru a ajuta în cazul gestionării a priori, la stabilirea unor criterii de creditare. Aceasta gestionare crește în importanța în cazul acordării creditului sub forma unei linii de creditare. În acest caz, banca urmărește respectarea angajamentelor debitorului și în baza acestora permite eliberarea de noi tranșe de credit.

Riscul de credit poate fi gestionat la nivel global, prin reguli și acțiuni ce vizeaza întreg portofoliul de credite sau mari părți din acesta, sau la nivel individual prin acele măsuri luate de bancă în cazul fiecărui solicitant de credite și apoi debitor. Obiectivul administrării riscului de credit este maximizarea profitului prin menținerea expunerii la riscul de credit în limite acceptabile. Administrarea riscului de credit se va face având în vedere creditele atât la nivel individual, cât și la nivelul întregului portofoliu și va include considerarea aspectelor cantitative și calitative aferente riscurilor.

Pe fondul recesiunii economice în anul 2009 si 2010 sistemul bancar românesc a fost în continuare vulnerabil deși băncile au dispus de suficiente resurse proprii care să acopere eventualele pierderi neașteptate din riscul de credit.

În anul 2010 dar și in prima parte a anului 2011 riscul de credit a rămas principala vulnerabilitate a sectorului bancar. Activitatea de creditare este activitatea de bază a bancilor. Riscul activității de creditare reprezintă probabilitatea ca băncile comerciale să înregistreze pierderi generate de starea de insolvabilitate a clienților debitori. În luna iunie a acestui an, BNR calculase rata riscului de credit la 17,81% ceea ce înseamna că împrumuturile cu întarzieri la plata mai mari de 60 de zile reprezentau a cincea parte din portofoliul total al băncilor. În septembrie 2010, rata riscului de credit în România a ajuns la 20,24% din totalul creditelor către populație și firme, potrivit indicatorilor agregați privind instituțiile de credit, publicați de Banca Națională a României (BNR). Comparativ cu indicatorul de baza utilizat pentru evaluarea calității portofoliilor,rata riscului de credit include în plus și creditele/dobânzile cu un serviciu al datoriei restant mai mic de 90 de zile (față de peste 90 de zile, corespunzător recomandării FMI).

Comparativ, la finalul anului 2009 riscul de credit înregistra o rată de 15,3%, în creștere de două ori față de valoarea de la finalul anului 2008, de 6,5%. Trebuie precizat insă că în România neperformanța în activitatea de creditare ia în calcul doar restanțele mai mari de 90 de zile, în acest caz ponderea în total portofoliu fiind, la finalul anului trecut, de 11,85%, în cresțere cu patru puncte procentuale comparativ cu valoarea din decembrie 2009. 

În anul 2011, riscul de credit aferent creditelor în valută a crescut mai rapid decât în cazul creditării în lei, atât în cazul companiilor, cât și a populației. În perioada analizată s-a înregistrat o majorare a riscului de credit pentru toate tipurile de debitori. Categoria cea mai afectată a fost cea a întreprinderilor mici și mijlocii. Riscul de credit a crescut și pe segmentul populației, însă într-un ritm mai lent (până la 8,2 la sută la 31 decembrie 2011 și respectiv 9,0 la sută la 31 martie 2012). Potrivit raportărilor băncilor privind cerințele minime de capital, la 31 decembrie 2011, riscului de credit i-au fost alocate 83,8 la sută din cerințele de capital.

Ponderea deținută de expunerea brută aferentă creditelor și dobânzilor clasificate în categoriile „îndoielnic” și „pierdere” în totalul creditelor și dobânzilor clasificate s-a majorat de la 18,4 la sută la sfârșitul lunii decembrie 2010 la 20,4 la sută la 31 decembrie 2011, context în care instituțiile de credit au fost nevoite să constituie un volum mai mare de provizioane (30 741,4 milioane lei la 31 decembrie 2011 față de 23 632,9 milioane lei la 31 decembrie 2010), cu impact direct asupra performanțelor financiare.

Băncile au înregistrat un nivel adecvat de capitalizare pentru acoperirea riscului de credit ca urmare a supravegherii stricte de către BNR a evoluțiilor acestui indicator și a eforturilor depuse de bănci pentru realizarea unor contribuții suplimentare de capital la solicitarea băncii centrale. Aceste aporturi au totalizat 650 de milioane de euro în cursul anului 2010 și 95 de milioane de euro în semestrul I din 2011. Potrivit BNR rata fondurilor de nivel 1 reprezintă 80% din fondurile proprii totale. Acest indicator a avut în iunie 2011 un nivel de 13,6%, foarte apropiat de rata solvabilității de 14,2%, ceea ce arată calitatea corespunzătoare a surselor proprii ale băncilor ce s-a facut datorită capacității de absorbție a pierderilor și a criteriilor permanenței. În ceea ce privește riscul de credit, sistemul bancar românesc a consemnat o deteriorare a calității portofoliilor în anul 2012, o creștere cu aproape 4 puncte procentuale a ratei creditelor neperformante comparativ cu sfârșitul anului precedent (până la 18,2 la sută).

În pofida măsurilor adoptate pe linia reducerii graduale a ratei dobânzii de politica monetară, evoluția creditului neguvernamental în termeni reali (considerând ca referința finele trimestrului III 2008, ca data la care efectele crizei economice internaționale au început să fie resimțite de sistemul financiar românesc) releva accentuarea declinului acestuia în perioada aprilie 2009 – aprilie 2011 (până la -11 %), datorat componentei în lei . Începând cu luna mai 2011, se constată o evoluție favorabilă a activității de creditare, concretizată în reducerea contracției creditului neguvernamental (până la -6,8 % în iunie 2011), evoluție explicată în principal prin avansul creditelor denominate în valută (4,6 % în iunie 2011, incluzând efectul variației cursului de schimb). Din perspectiva dinamicii anuale, se constată contracția creditului acordat sectorului privat cu aproximativ 3 % începând cu semestrul II 2010 nivel majorat la 6 % începând cu martie 2011. Evoluția a fost determinată de contracția creditului acordat în moneda națională (a cărui restrângere în termeni reali s-a menținut la nivelul de 10 % în intevalul septembrie 2010 – martie 2011; în trimestrul II 2011 această s-a redus la aproximativ -7 %).

În schimb, dinamica anuală a componentei în valută (exprimată în echivalent lei), care s-a menținut pozitivă, deși redusă, în perioada iulie 2010 – februarie 2011, intra în teritoriu negativ (ajungând la -6 la sută, în termeni reali, în iunie 2011), printre determinanți numărându-se și efectul statistic al aprecierii monedei naționale în anul 2011. Exprimat în euro, creditul în valută s-a majorat cu 4,8 la sută în iunie 2011 (termeni anuali). Creșterea stocului de credite acordate în valută a determinat modificări structurale la nivelul creditului neguvernamental, ponderea acestei componente majorându-se cu 3 puncte procentuale, până la 62,9 la sută din total în intervalul aprilie 2010 – iunie 2011.

Rata riscului de credit, calculată ca raport între credite și dobânzi clasificate în îndoielnic și pierdere și total credite și dobânzi clasificate, a urcat în anul 2012 de la 23,28% (la sfarsitul anului 2011) la 26,10%. .
Concomitent, creditele clasificate în categoria pierdere au reprezentat 16,76% din total credite, față de 14,33% în decembrie 2011. Creanțele depreciate, atașate și sumele de amortizat au însumat în decembrie 2012, 47,15 miliarde lei, iar creditele restante la valoarea brută au totalizat 24,8 miliarde lei, cu 17% peste finalul anului 2011. Din total credite restante în valoare brută, 6,5 miliarde lei revin populației, iar 18,3 miliarde lei provin din relația cu companiile.

Evoluțiile favorabile menționate s-au manifestat inegal în cadrul economiei, cu diferențe importante în structură. În primul rând, analiza firmelor după criteriul dimensiunii arată că întreprinderile mici și mijlocii au consemnat un risc de credit în creștere (rata creditelor neperformante2 la IMM a fost de 23,2 la sută în iulie 2012, față de 15,1 la sută în decembrie 2010, în timp ce în cazul corporațiilor rata creditelor neperformante a fost de 4,3 la sută în iulie 2012). Majorarea riscului în cazul IMM s-a produs pe fondul: (i) unei rate subunitare de acoperire a cheltuielilor cu dobânzile din profituri (0,8 la decembrie 2011); (îi) fluxurilor de numerar generate din activitatea de bază în scădere cu 7,3 la sută (decembrie 2011 față de decembrie 2010) și (iii) diminuării marjei profitului brut. Această din urmă evoluție nefavorabilă a fost contrabalansată de majorarea gradului de îndatorare și a vitezei de rotație a activelor, astfel că rentabilitatea capitalurilor a fost în ușoară creștere (7,7 la sută în anul 2011, față de 7,4 la sută în anul anterior). IMM care au fost sprijinite de fondurile de garantare a creditelor au avut performanțe superioare în anul 2011: (i) rentabilitatea capitalurilor a fost de 23,5 la sută; (îi) rata de acoperire a cheltuielilor cu dobânzile din profituri s-a menținut supraunitară și la un nivel confortabil (2,1); (iii) gradul de utilizare a activelor a fost superior (viteza de rotație a activelor de 125 la sută), iar (iv) rata creditelor neperformante a fost semnificativ mai mică decât media IMM (10,9 la sută față de 23,2 la sută în iulie 2012), pledând pentru folosirea pe o scară mai largă de către bănci a sprijinului oferit de fondurile de garantare a creditelor pentru IMM eligibile.

Rata riscului de credit a crescut în 2012 cu 6,63%, de la 23,28% la 29,91%. Astfel, a crescut și rata creditelor neperformante de la 14,33% în decembrie 2011 la 18,23% la sfârșitul anului 2012.

In Figura 1 se poate vedea evoluția comparativă a Ratei creditelor neperformante și a Ratei riscului de credit, care au cunoscut o depreciere pe parcursul anilor 2009 – 2012

Figura 1 – Evoluția comparativă a indicilor Rata creditelor neperformante și Rata riscului de credit

În anul 2013 riscul de credit al portofoliului în valută a continuat să crească comparativ cu evoluția riscului aferent portofoliului în monedă locală.

Calitatea portofoliului de credite s-a îmbunătățit în 2013 si 2014, rata creditelor neperformante plasându-se în decembrie 2013 la 21,9 % față de 17% în 2014.

Rata creditelor neperformante a scăzut la 17% în luna iulie 2014, cu 5 puncte procentuale sub nivelul de varf înregistrat în luna februarie din acest an, care urcase la 22,52%. Indicatorul a continuat să scadă și în următoarele luni, în urma măsurilor luate de banca centrală de a curăța portofoliile băncilor de credite neperformante.

Rata creditelor neperformante s-a majorat de la 20,3 la sută în iunie 2013 la 21,9 la sută în decembrie 2013 și, respectiv, la 22,3 la sută în martie 2014 , în principal ca urmare a manifestării efectului de bază (volumul total al creditelor pentru care cerința de capital aferentă riscului de credit este determinată conform abordării standard a scăzut de la 210,5 miliarde lei în iunie 2013 la 195,1 miliarde lei în decembrie 2013 și, respectiv, la 194,2 miliarde lei în martie 2014), volumul creditelor neperformante crescând doar marginal în anul curent.

Creditele neperformante au atins la sfârșitul anului 2014 o pondere de 15,31% din totalul finanțărilor acordate de bănci, valoare asemănătoare cu cea înregistrată în luna septembrie. Comparativ cu nivelul maxim înregistrat în aprilie, rata creditelor neperformante este în scădere cu cinci puncte procentuale.

, cea mai mare bancă de pe piață avea în 2008 o rată a creditelor neperformante de 3,2%, urmând ca această rată să crească în anii următori foarte mult, ajungând la peste 22% în 2011 când banca a terminat anul pe pierdere (pierdere de 511 mil. lei), culminand cu rata creditelor neperformante de 26,7% in 2012 din portofoliul total de credite, în timp ce formarea de noi credite neperformante s-a redus semnificativ, atât în termeni absoluți cât și relativi. Pentru diminuarea expunerii față de riscul de credit banca a luat măsuri pentru o mai bună selecție a categoriilor de clienți și s-a pus accentul pe colectarea timpurie a creanțelor cu probleme și pe executarea colateralelor. Rata creditelor neperformante înregistrata de BCR a crescut moderat până la 30,2% din totalul portofoliului de credite la 31 martie 2014, din cauza reducerii totale a portofoliului de credite. Volumul absolut al creditelor neperformante a continuat să se reducă, în baza unor eforturi eficiente de recuperare, a recunoașterii contabile a unor pierderi din credite și vânzărilor de portofolii de credite. Rata de acoperire a creditelor neperformante se situa la 61,1%, semnificativ superioară valorii de 58,0% în T1 2013. Volumul agregat al creditelor acordate clienților a scăzut cu 14,7%, până la 36,667 miliarde lei față de 42,985 miliarde lei, la 31 martie 2013. BCR administrează un portofoliu de credite neperformante de 9,7 miliarde lei in septembrie 2014.

Banca Comercială Română (BCR) a avut în primele nouă luni ale anul 2014 cheltuieli nete cu provizioane de 4,05 miliarde lei de 2,5 ori mai mari decât în perioada similară din 2013. Indicatorul de credite neperformante inregistrat la data de 31 decembrie 2014 este de  25,7% iar  rata de acoperire cu provizioane a portofoliului de credite neperformante este de 75,8%.

BRD, a doua bancă ca mărime după active a reușit să aibă o rată a creditelor neperformante mai scăzută decât media sistemului bancar, astfel că în 2009 avea o rată a creditelor neperformante de 5,5%, urmând ca în 2010 să crească la 9,1%, iar în 2011 la 12,2%. Situatia ratei de neperformanță s-a inrautatit pe parcursul anului 2012 depăsind 21% , iar creșterea cheltuielilor cu provizioanele și scăderea portofoliului total de credite nu pot să indice decât o deteriorare a acestui indicator pe parcursul anului. Rata creditelor neperformante la BRD a ajuns la 24,9% la sfârșitul lunii martie 2014 iar rata de acoperire cu provizioane a creditelor neperformante fiind de 70,9% . În decembrie 2014 a înregistrat o rată a creditelor neperformante în scădere respectiv 20,3 la sută. Acest lucru se datorează implementării unei politici active de ștergere și vânzare de creanțe, dar și datorită îmbunătățirii gradului de acoperire cu provizioane a creditelor neperformante ajungând la 71 la sută la finele anului 2014.

Pe de altă parte Banca Transilvania a reușit să aibă o rată mică a creditelor neperformante în comparație cu alte bănci din sistemul bancar românesc. În 2008 Banca Transilvania avea o rata a creditelor neperformante de puțin peste 3%, iar în 2009 aceasta a crescut ajungând la 4,8%. În anii următori rata creditelor neperformante a avut o tendință de creștere (in 2010 având valoarea de 7,4%, iar în 2011 de 8,62%, crescând pana la 11,3% in 2012. Creditele neperformante înregistrate de Banca Transilvania reprezintă 11,47 la sută din totalul portofoliului de credite al băncii, la sfârsitul trimestrului III din 2014, în continuare fiind sub media sistemului bancar românesc. Gradul de acoperire a creditelor neperformante cu provizioane a fost de 442 milioane lei.

Acoperirea creditelor neperformante cu provizioane aferente și garanții ipotecare reprezintă în continuare peste 125% din valoare păstrată pe parcursul ultimilor doi ani. Soldul total al provizioanelor este de 2,43 miliarde lei, la data de 30 septembrie 2014, reprezentând 12,2% din totalul creditelor.

Figura 1. Rata creditelor neperformante în perioada 2008-2012

pentru principalele bănci din România

Raiffeisen avea în 2008 una dintre cele mai mici rate de credite neperformante, de doar 2,8%, banca reușind de-lungul următorilor ani să mențină această rată la un nivel mai scăzut decât media sistemului bancar, ajungând ca în 2010 să aibă o rată a creditelor neperformante de 9,4%, urmând ca în 2011 aceasta valoare să scadă la 9,3%. Scăderea ratei pe parcursul anului 2011 s-a datorat politicilor restrictive pe care banca l-a luat în ceea ce privește creditarea. (Figura 1.). Indicatorul a crescut in schimb, în prima parte a anului 2012, atingand valoarea de 15,9 la suta la 31 martie 2012.

Având în vedere că recuperarea economiei este una înceată și destul de fragilă rata creditelor neperformante își va reveni doar în linie cu dezvoltarea economiei.

În anul 2013 Raiffeisen Bank a înregistrat o rată a creditelor neperformante în ușoară creștere atingând valoarea de 8,7 la suta.

Anul 2014 a adus o scădere a ratei creditelor neperformante respectiv 7,5 la sută sub media sistemului bancar românesc. Gradul de acoperire cu provizioane a neperformanțelor s-a menținut aproape la fel respectiv 70,4%,.

6.2 Riscul de rată a dobânzii

Riscul de rată a dobânzii reprezintă probabilitatea de a suferi o pierdere sau o nerealizare a profiturilor prognozate, datorită variației ratei dobânzii pe piață într-un sens nefavorabil. Pentru gestionarea acestui risc, trebuie analizată structura activelor și a pasivelor, determinând dependența acestora față de schimbările ratei dobânzii.

Riscul ratei dobânzii este gestionat în principal prin monitorizarea ecartului (gap-ului) privind rata dobânzii și printr-un sistem de limite pre-aprobate pentru intervalele de refixare a ratelor de dobândă. O bancă este expusă la riscul de dobândă sub forma expunerii la fluctuațiile nefavorabile ale ratei dobânzii pe piață. Principalele surse ale riscului de dobândă sunt reprezentate de corelațiile imperfecte dintre data maturității (pentru activele și datoriile purtătoare de rate fixe de dobândă) sau data refixării dobânzii (pentru activele și datoriile purtătoare de rate de dobândă variabile), evoluția adversă a curbei ratei randamentului (evoluția neparalelă a curbelor de randament pentru activele și datoriile purtătoare de dobândă), precum și corelația imperfectă în ajustarea ratelor câștigate și plătite pentru diferite instrumente financiare cu caracteristici de refixare a dobânzii.

Analiza riscului de rată a dobânzii arată un impact redus asupra fondurilor proprii ale instituțiilor de credit (cu un maxim de 5 la sută, în cazul unui șoc simultan de 200 de puncte de bază aplicat ratei dobânzii in lei, respectiv în valută, considerând o deplasare paralelă a curbei randamentelor). La nivel individual asupra instituțiilor de credit persoane juridice române avem o deplasare paralelă de 200 de puncte de bază a curbei ramdamentelor în lei, respectiv în valută. Impactul fondurilor proprii variază între 9,7 la sută si 43,9 la sută.

În ceea ce privește ponderea titulurilor de stat în totalul activelor putem spune că a cunoscut o creștere treptată reflectându-se și în preponderența titlurilor de stat în totalul titlurilor negociabile deținute de către instituțiile de credit, titluri eligibile. Analiza sensibilitătii la riscul de rată a dobânzii a titlurilor arată un impact moderat asupra fondurilor proprii al pierderii provocate de creșterea ratei dobânzii în lei (o deplasare paralelă a curbei randamentelor cu 100 puncte de bază care duce la pierderi de aproximativ 2,3 la sută in totalul fondurilor proprii).

În cursul anului 2010, ponderea titlurilor de stat în totalul activelor institutiilor de credit a crescut. Senzitivitatea la riscul de rată a dobânzii efectuată pe baza datelor aferente lunii decembrie 2010 (estimată în functie de fluxurile de numerar actualizate ale institutiilor de credit) este în crestere. Astfel, la o modificare a structurii la termen a curbei randamentelor cu 200 puncte de bază, impactul asupra fondurilor proprii ar fi de aproximativ 10 la sută (fata de 5 la sută, valoarea estimată pe baza datelor aferente lunii decembrie 2009), o contribuție importantă revenind prezenței elementelor purtătoare de dobânda fixă (titluri de stat, respectiv credite cu dobânzi promotionale), dar și modificării formei curbei randamentelor.

La finele anului 2010, se observă o tendință de aliniere a sensului de modificare a ratelor dobânzii cu impact negativ asupra fondurilor proprii, majoritatea instituțiilor de credit fiind expuse la creșteri ale ratelor dobânzii. Reevaluarea titlurilor de stat deținute în portofoliul de tranzacționare, respectiv a titlurilor de plasament, în urma unei deplasări paralele a curbei randamentelor cu 200 puncte de bază (creștere a ratelor), ar cauza pierderi de aproximativ 3,5 la sută din totalul fondurilor proprii. Deși titlurile de investiții au o pondere importantă în totalul titlurilor de stat deținute de instituțiile de credit (Grafic 3.42.), acestea nu au fost luate în considerare în determinarea impactului asupra fondurilor proprii, ca urmare a tratamentului contabil diferit.

Anul 2011, respectiv prima parte a anului 2012 au consemnat o creștere semnificativă a volumului activelor purtătoare de dobândă fixă, pe fondul creșterii ponderii deținerilor de certificate de trezorerie cu discount și obligațiuni de stat. O eventuală materializare a unui scenariu advers incluzând o creștere semnificativă a ratelor de dobândă ar afecta fie profitabilitatea instituțiilor de credit pentru elementele deținute în portofoliul de tranzacționare, fie capitalul în eventualitatea deținerii acestora ca active „disponibile pentru vânzare” (titlurile de stat sunt înregistrate în contabilitate în mod preponderent ca „disponibile pentru vânzare”, proporția acestei categorii fiind de aproximativ 59 la sută din totalul deținerilor de titluri în iunie 2012). În condițiile unei persistențe a șocului de creștere, titlurile deținute ca investiții „păstrate până la scadență” ar afecta indirect capitalul instituțiilor de credit, prin reducerea veniturilor nete din dobânzi, în condițiile în care rata cuponului nu poate fi ajustată la costurile crescute de finanțare. În perioada martie 2008 – iunie 2012, cerința de capital aferentă riscului de piață a înregistrat o tendință de creștere în totalul cerinței de capital pentru riscuri reglementate.

Anul 2011, respectiv prima parte a anului 2012 au consemnat o creștere semnificativă a volumului activelor purtătoare de dobândă fixă, pe fondul creșterii ponderii deținerilor de certificate de trezorerie cu discont și obligațiuni de stat.

Riscul de rată a dobânzii aferent instituțiilor de credit este în creștere în anul 2012 comparativ cu anii anteriori, situație reflectată și de creșterea ponderii cerinței de capital reglementate aferente acestui risc în total cerințe de capital. În cazul unor instituții de credit pentru care s-a consemnat o creștere semnificativă a elementelor de active purtătoare de dobândă fixă (în special titluri de stat), se constată o vulnerabilitate în creștere, cu impact în fondurile proprii .

Se remarcă o aliniere în rândul instituțiilor de credit cu privire la sensul modificării ratelor de dobândă care ar provoca pierderi, majoritatea acestora fiind afectate de o creștere a ratelor de dobândă. Majorarea numărului de tranzacții efectuate pe piața secundară a titlurilor de stat precum, și introducerea în luna februarie 2012 a unei emisiuni cu o maturitate de 15 ani, au permis o estimare mai bună a modificărilor survenite în așteptările piețelor; la data de 30 iunie 2012, curba randamentelor sugera o legatură monotonă între maturitate și randamentul așteptat. Pericolul conturării unui cadru economic marcat de existența unui marje nete scăzute între ratele active de dobândă și costul de finanțare (cost determinat de evoluția ratelor de dobândă pe termen scurt) este moderat.

Spre deosebire de perioadele anterioare, în semestrul II din 2012, respectiv în prima parte a anului 2013, deținerile de titluri de stat nu au mai cunoscut o creștere a ponderii în activul bilanțier, stabilizânduse la aproximativ 21 la sută.

În ipoteza unui eventual șoc permanent reprezentat de o deplasare paralelă cu 200 puncte de bază a curbei randamentelor, în condițiile creșterii ratelor de dobândă, pierderile generate de nepotrivirea pe scadențe a activelor și pasivelor senzitive la riscul de rată a dobânzii ar constitui aproximativ 7,4 la sută din fondurile proprii ale instituțiilor de credit. Impactul este în scădere față de iunie 2012, când acesta era estimat la aproximativ 8 la sută, în special ca urmare a scăderii activelor purtătoare de dobândă fixă deținute de instituțiile de credit. Cu toate că există instituții de credit în cazul cărora costul de finanțare este slab influențat de evoluții ale ratelor de dobândă pe termen scurt (surse de finanțare stabile sub aspectul momentului de reevaluare a ratei dobânzii și implicit cu o maturitate reziduală mare), marea majoritate a instituțiilor de credit atrag surse de finanțare pentru care costul este determinat de evoluțiile pe termen scurt. Astfel, în general, instituțiile de credit ar suferi pierderi la o creștere neașteptată a ratelor de dobândă.

Comparativ cu perioadele anterioare, în semestrul II 2013, respectiv în prima parte a anului 2014, deținerile de titluri de stat au înregistrat o creștere a ponderii în activul bilanțier la nivelul sistemului bancar, atingând valoarea de 23,4 la sută în luna iunie 2014. Pierderea generată de nepotrivirea pe scadențe a activelor și pasivelor senzitive la riscul de rată a dobânzii este în creștere față de luna iunie 2013, când impactul era estimat la 7,4 la sută, atât ca urmare a majorării ponderii activelor purtătoare de dobândă fixă în bilanțul instituțiilor de credit, cât și ca urmare a reducerii duratei pasivelor instituțiilor de credit.

Pierderile potențiale generate de senzitivitatea activelor purtătoare de dobândă fixă, altele decât credite (exprimată ca modificare a valorii de piață a titlurilor de stat în urma unei deplasări paralele a curbei randamentelor cu 200 puncte de bază), sunt de aproximativ 6,5 la sută din fondurile proprii la nivel de sistem, în creștere cu 3,1 puncte procentuale față de aceeași perioadă a anului 2013. Această majorare a impactului a fost determinată de un nivel mai redus al ratelor de dobândă specifice structurii la termen asupra căreia au fost aplicate șocurile, precum și de ponderea în scădere a titlurilor deținute până la scadență de instituțiile de credit, coroborată cu majorarea volumului deținerilor de titluri la nivelul sectorului bancar.

6.3 Riscul de schimb valutar

Riscul schimbului valutar apare la orice cumpărare sau vânzare de monedă, alta decât cea evidențiată în contabilitate. Riscul cursului valutar este “probabilitatea ca o variație a cursului valutar pe piață să ducă la o diminuare a profitului net bancar ori probabilitatea ca o variație a cursului valutar pe piață să influențeze negativ marja dobânzii bancare”. Acest risc, prin volatilitatea cursurilor de valutare poate influența capacitatea debitorilor de a-și rambursa împrumuturile. Pe piața derivatelor au fost dezvoltate modalități de evitare a riscului valutar prin utilizarea unor instrumente de hedging (de compensare a riscului).

În anul 2010, moneda națională s-a apreciat față de euro cu 6,3% în termeni reali.Pe parcursul anului, fluctuațiile cursului de schimb leu/euro au avut o amplitudine moderată, volatilitatea acestuia fiind inferioară celor consemnate de majoritatea cursurilor de schimb ale monedelor din regiune.

În anul 2009 si 2010 pierderea potențială în urma unui soc, adică riscul de curs de schimb – calculata în functie de pozitiile valutare nete ale institutiilor de credit s-a menținut la valori reduse comparativ cu nivelul fondurilor proprii. Valoarea zilnică a VAR (value at Risk) pentru cursul de schimb, calculată pe baza poziției valutare nete a înregistrat un nivel modic în această perioadă. Ținând seama că expunerea în valută față de sectorul privat reprezintă la finele lunii iunie 2010- 62,8% din totalul creditului acordat acestui sector, deprecierea monedei naționale a avut un efect direct important asupra indicatorului de solvabilitate. În primul trimestru al anului 2011 riscul valutar manifestat direct al variației cursului de schimb asupra fondurilor proprii s-a menținut la un nivel scăzut. Valoarea maximă a VAR înregistrată în perioada ianuarie 2010 – iunie 2011, care presupune o lichiditate a pozițiilor descoperite în termen de 10 zile lucrătoare, nu depășește 0,25% din totalul fondurilor proprii. Perioada actuală se caracterizează prin fluxuri speculative de capital cauzate de existența unui diferențial al ratelor de dobândă între țări cu monede diferite, în condiții de incertitudine a evoluției cursului de schimb.

Dezechilibrul dintre creditul de retail în lei și cel în valută s-a accentuat în ultimul an, ponderea finanțărilor în alte monede decât cea locală urcând cu patru puncte procentuale la nivelul lunii februarie față de aceeași lună din 2010, la 65% din soldul total. Creditele în valută ale populației ajungeau la echivalentul a 65 mil. lei (16 mil. euro) la sfârșitul lui februarie dintr-un sold total de 100 mil. lei. Soldul creditului în valută a crescut cu 10 % în euro față de perioada corespunzătoare a anului trecut, în timp ce creditele în lei s-au restrâns cu 8%.

Riscul valutar se definește ca probabilitatea de a inregistra pierderi în urma variației cursului de schimb. Acesta este o parte componentă a riscului de piață, care rezultă din variațiile cursurilor valutare și își are originea în necorelările dintre valorile activelor și datoriilor exprimate în diferite monede. Cursul de schimb estimat în funcție de poziția valutară netă a instituțiilor de credit pe baza VaR istoric s-a menținut la valori scăzute (sub 0,2 la sută din fondurile proprii). Totuși, o depreciere puternică a monedei naționale în raport cu euro ar contribui la creșterea cerinței de capital pentru expunerile denominate în valută, respectiv la creșterea gradului de îndatorare a debitorilor expuși la riscul valutar și, implicit, la deteriorarea indicatorului de adecvare a capitalului.

Fluctuația cursului euro a determinat și în acest an o schimbare în strategia de negociere. Valutele principale au câștigat teren în fața leului în 2011, dar majoritatea au consemnat aprecieri care abia acoperă rata inflației.

Riscul valutar la nivelul sistemului financiar s-a menținut la valori scăzute. În perioada iunie 2012 – august 2013 nivelul maxim al VaR istoric s-a situat sub banda de 0,1 la sută din totalul fondurilor proprii. Față de data elaborării raportului anterior, riscul reprezentat de volatilitatea cursului de schimb este în creștere, ca urmare a majorării ponderii titlurilor de stat deținute de nerezidenți, precum și a tendinței de reorientare a activității bancare în sensul reducerii volumului activelor externe, având ca rezultat o dezintermediere mai rapida, manifestată pe plan european.

Riscul valutar la nivelul sistemului bancar, estimat prin impactul direct al unor șocuri pe cursul de schimb asupra pozițiilor valutare nete ale instituțiilor de credit, s-a pastrat la un nivel scăzut la 30 iunie 2014 (0,1 la sută din nivelul fondurilor proprii), asemănător anului anterior (valorile consemnate au fost de sub 0,1 la sută pe tot parcursul anului 2013). Stocul ridicat al creditului în valută acordat companiilor și populației, una dintre vulnerabilitățile sectorului bancar românesc, a continuat să se ajusteze (cu 5,6 puncte procentuale în perioada decembrie 2012 – august 2014, până la nivelul de 57,2 la sută din valoarea totală a creditului acordat sectorului privat). Această tendință va continua probabil în următorii ani, pe măsură ce creditele vechi vor fi rambursate, iar creditele noi vor fi acordate preponderent în monedă națională. De altfel, în ultimii ani, ponderea creditelor noi denominate în euro în totalul creditelor nou acordate companiilor și populației s-a plasat pe o traiectorie vizibil descrescătoare, ajungând la 25,8 la sută în primele opt luni ale anului 2014 (comparativ cu 53,4 la sută în anul 2010). Cursul de schimb leu/euro și-a accentuat majorarea în perioada decembrie 2014 – variația lunară a acestuia urcând la 0,7 la sută, în condițiile în care piețele financiare internaționale, implicit cele din regiune, au resimțit efectele reamplificării aversiunii globale față de risc, decurgând din: incertitudinile crescute privind impactul exercitat asupra economiei globale de scăderea abruptă a prețului petrolului; infirmarea așteptărilor privind adoptarea în ședința BCE din decembrie a unei decizii vizând noi instrumente neconvenționale.

Aprecierea francului elvețian (CHF) față de celelalte valute a început la data de 15 ianuarie 2015. Aceasta a fost posibilă ca urmare a deciziei Băncii Naționale a Elveției de a renunța la pragul de 1,2 franci elevețieni pentru un euro având ca și consecință creșterea sensibilă a ratelor la creditele în această monedă contractate de debitori. Decizia a dus la aprecierea imediată a francului elvețian față de euro, dolar și alte valute. În România creditul în franci elvețieni reprezintă 1,4 la sută din produsul intern brut(PIB) având o pondere în totalul creditelor acordate sectorului populației de 2,7 la sută respectiv 75 412 persoane. Destinația acestora a fost în principal pentru achiziționarea de locuințe respectiv 35 la sută. Acestea au fost acordate pe termen lung, scadența medie reziduală fiind de 13,2 ani. Un număr de 3 bănci dețin 69 la sută din totalul creditelor în această monedă având o pondere de 14 la sută în totalul activelor sectorului bancar.

6.4 Riscul de lichiditate

Acest risc apare în general în activitatea de finanțare a activității și în necorelarea naturală a pozițiilor de activ și pasiv din perspectiva maturității. Acesta include atât riscul de a nu putea finanța activele la maturități sau dobânzi adecvate, cât și de a fi în imposibilitatea de a lichida un activ la un preț sau într-un interval de timp rezonabil.

În managementul riscului de lichiditate, politicile băncii privind corelarea scadențelor activelor cu cele ale pasivelor, constituie de cele mai multe ori o strategie financiară. Un nivel de lichiditate necorespunzator poate duce, în situația unei reduceri neașteptate a numerarului, la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare de fonduri cu costuri mari, reducând profitabilitatea băncii și determinând, în ultimă instanță, insolvabilitatea. Pe de altă parte, o lichiditate excesivă duce la scăderea rentabilității activelor și, în consecință, la performanțe financiare slabe. Principalele cauze care determină apariția riscului de lichiditate sunt următoarele: situația economiei reale; influența mass – media; indisciplina financiară a agenților economici; dependența pe piața financiară; necorelarea între scadențele depozitelor și a creditelor.

Raportul credite/depozite pentru sectorul neguvernamental s-a îmbunătățit de la 137 la sută în noiembrie 2008 la 119 la sută (martie 2010), cu o tendință ulterioară de creștere.

Principala sursă de finanțare a activelor o reprezintă depozitele atrase de la companii și populație (46 la sută în total pasive).

O altă sursă de finanțare a activelor o constituie pasivele externe (27 la sută în total pasive) reprezentate intregral de depozitele la vedere și la termen și împrumuturi ale nerezidenților. Indicatorul credite în valută/ depozite în valută era la 30 iunie 2010 de la 205 la sută, față de 208 la sută în perioada similară a anului anterior (Grafic 3.44).

Ponderea depozitelor interbancare interne în total pasiv a rămas scăzută respectiv 2,4 la sută. Lichiditarea imediată a crescut cu 2,2 puncte procentuale până la nivelul de 35,9 la sută la 30 iunie 2010, indicatorul active lichide/ pasive pe termen scurt a atins nivelul de 146,7 la sută, iar indicatorul de lichiditate calculat conform reglementărilor în vigoare întregistra nivelul de 1,35 superior limitei minime reglementate de 1.

De asemenea, indicatorul de lichiditate la nivel de sistem s-a plasat peste minimul reglementat (1), înregistrând la finele anului 2010 o valoare de 1,35.

Poziția de lichiditate a băncilor s-a menținut în general confortabilă în perioada analizată. Obiectivul principal al operațiunilor derulate zilnic este asigurarea existenței unei lichidități corespunzătoare pe piața internă.

La finele lunii iunie 2011 nivelul indicatorului credite/depozite neguvernamentale era de 122,6 la sută, iar cel aferent gospodăriilor populației de 95,8 la sută.(grafic 3.37)

Depozitele atrase de la populație au intrat din august 2010 în teritoriu negativ, la sfârsitul lunii iunie 2011 ponderea acestora în totalul pasivelor sistemului bancar (27,6 la suta) s-a redus cu doar 0,1 puncte procentuale față de perioada similară a anului anterior, în contextul diminuării pasivelor sistemului bancar. Băncile au reluat din ianuarie 2011 trendul ușor descrescător al dobânzilor bonificate la resursele noi în lei atrase de la gospodăriile populației dat fiind ritmul negativ al creditării.

Indicatorii de lichiditate ai sistemului bancar redau valori corespunzătoare la finele lunii iunie 2011: 36,3 la sută în cazul lichiditătii imediate și 143,5 la sută în cazul activelor lichide/pasive pe termen scurt, în ușoară creștere anuală cu 0,4 puncte procentuale, respectiv scădere anuală cu 3,2 puncte procentuale; indicatorul de lichiditate calculat conform reglementărilor în vigoare înregistra la aceeasi dată un nivel de 1,37 superior pragului minim reglementat de 1.

Poziția de lichiditate a băncilor a continuat să fie în general confortabilă. Începând cu ianuarie 2012 trendul indicatorului menționat se inversează, nivelul acestuia apropiindu-se ușor de cel înregistrat de unele țări din regiune. Principala sursa de finantare a bancilor a reprezentat-o depozitele atrase local (47 la sută din total pasive la finele lunii iunie 2012), în creștere cu 1,7 puncte procentuale față de perioada similară a anului anterior, în special pe seama evoluției favorabile a depozitelor atrase de la populație. BNR a asigurat gestionarea adecvată a lichidității din sistemul bancar, precum și lărgirea gamei de active eligibile pentru operațiunile destinate furnizării de lichiditate.

Un factor de îmbunătățire a poziției de lichiditate a sectorului bancar îl reprezintă creșterea deținerilor de titluri de stat, cu o evoluție alertă în trimestrul I și una temperată în trimestrul II 2012.

Indicatorii de lichiditate ai sistemului bancar relevau valori corespunzătoare la finele lunii iunie 2012: 35,4 la sută, în cazul lichidității imediate (calculată prin raportarea disponibilităților, depozitelor la bănci și titlurilor de stat libere de gaj la totalul datoriilor bilanțiere) și 145 la sută în cazul activelor lichide/ pasivele pe termen scurt (indicatorul ia în calcul activele, pasivele și elementele în afara bilanțului cu scadențe de până la 3 luni); indicatorul de lichiditate reglementat înregistra la finele lunii iunie 2012 nivelul de 1,6 pentru banda de scadență de sub o lună, 3,4 pentru cea între una și 3 luni, 5,8 pentru cea între 3 și 6 luni, respectiv 4,4 pentru cea între 6 și 12 luni, superioare pragului reglementat de 1.

Dezechilibrul dintre creditele acordate sectorului neguvernamental și finanțarea din surse locale s-a atenuat începând cu a doua jumătate a anului 2012, pe fondul reducerii stocului de credite, dublate de o ușoară creștere a volumului depozitelor atrase. Valoarea indicatorului credite/depozite s-a îmbunătățit treptat în perioada analizată (Grafic 3.44.), atingând un nivel minim de la începutul crizei financiare de 109 la sută în august 2013 (față de 119 la sută înregistrat în iunie 2012). Depozitele atrase de la companii și populație au continuat să reprezinte principala sursă de finanțarea băncilor – 51,3 la sută din total pasive la sfârșitul lunii august 2013, pondere superioară cu 4 puncte procentuale celei din perioada similară a anului anterior, pe fondul continuării tendinței de creștere a economisirii interne.

Pe parcursul anului 2012 și în prima jumătate a anului 2013, BNR a asigurat gestionarea adecvată a lichidității din sistemul bancar, cu excepția perioadei noiembrie 2012 – ianuarie 2013, interval în care banca centrală a adoptat o politică de gestiune fermă a lichidității.

Creșterea finanțării băncilor din surse locale, precum și scăderea creditelor acordate sectorului privat au dus la o reducere accelerată a raportului credite/depozite până la o valoare de 101,3 la sută la finalul anului 2013 față de cea înregistrată la sfârșitul lui 2012 de 114,5 la sută. Începând cu 2014, dinamica depozitelor a încetinit pe fondul unor dobânzi scăzute practicate în piață, iar creditarea s-a menținut pe un trend negativ astfel că indicatorul a continuat să scadă moderat ajungând în iulie 2014 la 99,8 la sută, ușor sub nivelul de echilibru. O evoluție similară se observă și la nivel regional.

Cu toate că lichiditatea la nivelul sistemului bancar se menține ridicată, la nivel individual există instituții de credit care se pot confrunta cu difilcultăți temporare în asigurarea lichidităților necesare, situație întâlnită în primele luni ale anului 2014, când un număr redus de bănci au apelat la facilitatea permanentă de credit oferită de BNR participanților eligibili. Raportul credite/depozite a scăzut sub pragul de 100 la sută, acest lucru incepând din iunie 2014 până în decembrie când a înregistrat o valoare de până la 91 la sută. Indicatorul de lichiditate a crescut atingând valoarea de 1,6 la sută.

Soldul creditului neguvernamental în lei acordat de bănci s-a majorat la 31 ianuarie 2015 cu 6,7 la sută (6,2 la sută în termeni reali) comparativ cu 31 ianuarie 2014, pe seama majorării cu 16,3 la sută (15,8 la sută în termeni reali) a creditului acordat gospodăriilor populației, în timp ce creditarea în valută s-a diminuat cu 10,6 la sută. 

6.5 Riscul de solvabilitate

Riscul de solvabilitate sau riscul de capital este riscul de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru acoperirea eventualelor pierderi. O astfel de situație apare atunci când banca iși asumă riscuri prea mari în corelație cu dimensiunile capitalului propriu. Acest risc rezultă pe de-o parte, din suma totală a fondurilor proprii disponibile și pe de altă parte din riscurile ce se produc (risc de credit, de piață, de rată, de schimb, etc.). Spunem că în acest caz nu există o adecvare a capitalului băncii. Pentru a determina un nivel optim al capitalului trebuie să se țină cont de două tendințe contradictorii:

1. Banca acționează în sensul creșterii fondurilor proprii pentru a face față riscurilor asumate. Din acest punct de vedere cu cât nivelul fondurilor proprii este mai mare cu atât poziția sa este mai sigură. Dintr-o astfel de poziție confortabilă, banca are un spațiu de manevră mai mare și își permite să profite de oportunitățile pieței. De asemenea, banca beneficiază de o imagine bună pe piață și prezintă încredere în față clienților și partenerilor de afaceri.

2. Banca dispune de fonduri proprii supradimensionate. O astfel de situație presupune o utilizare ineficientă a fondurilor proprii. Banca desfășoară o activitate mult prea slabă pentru capitalurile pe care le are la dispoziție. Ea trebuie să-și crească volumul operațiunilor pentru a da satisfacție propriilor acționari. Dacă nu reușește, ea trebuie să-și diminueze capitalul pentru a-i asigura o rentabilitate satisfăcătoare.

Reglementarea prudențială fixează praguri minime pentru fondurile proprii în funcție de riscurile la care instituțiile bancare sunt expuse.Conform Consiliului de la Basel țările din Europa Centrală și de Est trebuie să aibă gradul de adecvare a capitalului de 12 % datorită situației economico-financiare dificile a acestor tari. Potrivit reglementărilor BNR, societățile bancare trebuie să aibă limita maximă a indicatorului de solvabilitate de 12 %, iar cea calculată în raport de capitalul propriu este de 8%.

În anul 2010, indicatorul de solvabilitate s-a situat la un nivel de 15 la sută, apropiat celui din anul precedent. Fiecare instituție de credit a menținut acest indicator peste pragul de 10 la sută, în condițiile în care limita minimă cerută de reglementările în vigoare este de 8 la sută.

Astfel, în cazul tuturor băncilor persoane juridice române, indicatorul de solvabilitate a depășit 11 la sută, fiind astfel respectat pragul prudențial de 10 la sută, recomandat de banca centrală odată cu apariția efectelor crizei financiare internaționale.

În acest context, nivelul agregat al indicatorului de solvabilitate se situa la 31 decembrie 2010 la 15 la sută, valoarea acestuia depășind 11 la sută în cazul fiecărei instituții de credit. Mai mult, pe tot parcursul anilor 2009 si 2010 nu au existat bănci cu o solvabilitate sub 10 la sută.

Indicatorul de solvabilitate înregistrat la 31 decembrie 2011 a fost de 14,9 la sută la și de 14,6 la sută la 31 martie 2012, niveluri superioare pragului prudențial de 10 la sută.

Potrivit raportului anual al Băncii Naționale a României (BNR) pentru 2012, indicatorul de solvabilitate la nivelul sectorului bancar autohton era anul trecut de 14,9%, mult mai ridicat comparativ cu nivelul de solvabilitate minim reglementat în prezent la nivel european (8%) și cu pragul prudențial (10%) stabilit de BNR la începutul perioadei de manifestare în România a efectelor crizei financiare internaționale.

Cele mai multe bănci dispuneau, la finele anului 2011 și în primul semestru al anului 2012, de o solvabilitate cuprinsă în intervalul 12-20% (17 bănci), ca efect al măsurilor de supraveghere adoptate de Banca Națională a României, potrivit Raportului asupra stabilității financiare.

Indicatorul de solvabilitate al băncilor mari a crescut cu 0,5 puncte procentuale în perioada analizată, ajungând la 13,4%, la jumătatea anului 2012, potrivit unei analizei BNR. În schimb, în cazul băncilor mici și al celor mijlocii, indicatorul s-a aflat pe o tendință de scădere în acest interval, pe fondul rezultatelor financiare negative care au afectat volumul fondurilor proprii, situându-se totuși, peste media sistemului bancar, de 14,67%, arată raportul.

 Din punct de vedere al distribuției băncilor în funcție de nivelul raportului de solvabilitate, cea mai mare grupă, cuprinzând 14 instituții de credit, este cea care include intervalul 12% – 16%, se precizează în documentul Băncii Centrale. Cinci bănci aveau un indicator de solvabilitate cuprins între 12% și 16%, alte cinci între 16% și 20% și un al treilea grup de cinci peste 30%, potrivit BNR.

Indicatorul de solvabilitate la nivelul sistemului bancar, care arată capitalurile proprii de care dispun băncile raportat la active ponderate în funcție de risc, a ajuns la un nivel record de 16,95% la finalul lunii iunie 2012, ceea ce arată că băncile dispun de spațiul necesar pentru accelerarea creditării. Nivelul de solvabilitate minim solicitat de BNR este de 10%.

Un indicator de solvabilitate mai mare arată că băncile sunt mai puțin riscante și pot face mai bine față unor șocuri. Un nivel foarte ridicat al indicatorului nu este însă de dorit pentru că arată că băncile nu își utilizează resursele de care dispun pentru acordarea de credite și realizarea de venituri.

Deși indicatorul de solvabilitate crește, soldul creditelor continuă să scadă pe fondul contractării componentei în valută. În octombrie 2012 creditele s-au redus cu 3,3% față de octombrie 2013. In anul 2013 indicatorul de solvabilitate a suferit o imbunatatire moderata, valoarea acestuia a fost de pana la 15 la suta.

În conformitate cu normele de prudență bancară în vigoare, gradul de adecvare a capitalului este evaluat cu ajutorul indicatorului de solvabilitate(grafic 3.16), care a consemnat valori ridicate în perioada analizată (14,9 la sută în decembrie 2011 si 14,7 la sută în iunie 2012) comparativ cu limita minimă reglementată, armonizată cu cea aplicabilă în Uniunea Europeană (8 la sută) și cu nivelul minim prudențial impus în procesul de supraveghere (10 la sută) stabilit la începutul perioadei de manifestare în România a efectelor crizei financiare, în scopul creșterii capacității băncilor de a rezista potențialelor șocuri endogene și exogene.

Banca centrală a continuat să monitorizeze atent evoluția indicatorilor de adecvare a capitalului raportați de instituțiile de credit, în contextul macroeconomic intern înca fragil și al riscurilor provenind din zona euro pe canalele crizei datoriilor suverane și al scăderii gradului de încredere pe piețele externe. Gradul de adecvare a capitalului calculat la nivelul sistemului bancar s-a menținut la un nivel confortabil. Băncile și-au îmbunătătit solvabilitatea între iunie 2012 și iunie 2013 comparativ cu băncile mijlocii și mici care au fost afectate de o deteriorare așa cum arată Raportul asupra stabilității financiare pe 2013 publicat de Banca Națională a României (BNR). Sunt considerate băncii mari cele care dețin o pondere a activelor în totalul activelor din sistemul bancar mai mare de 5%, în timp ce băncile mici au o pondere cuprinsă între 1% și 5%, iar cele mici una de sub un procent.

Indicatorul de solvabilitate a întregistat in 2012 o valoare de 14,6 la sută față de anul precedent când valoarea acestuia a fost de 14,9 la sută. Din totalul de 41 de bănci din sistemul bancar doar o singură bancă are rata solvabilității sub 10%, dar peste nivelul minim de 8%.

Sectorul bancar a înregistrat injecții de capital de circa 12 miliarde de lei din 2008 până la finalul anului 2013. Băncile, alături de alte companii din sectorul financiar, au fost foarte afectate de criza financiară, iar acționarii străini au fost nevoiți să suplimenteze capitalurile pentru a acoperi pierderile sau pentru a menține indicatorii de performanță în limitele locale. BNR a impus băncilor în 2009 creșterea indicatorului de solvabilitate la 10%, peste limita minimă în vigoare conform reglementărilor europene. Indicatorul de solvabilitate s-a îmbunatatit în anul 2014 ajung la o valoare de până la 17,3 la sută în decembrie comparativ cu anul precedent când valoarea acestuia a fost de până la 15 la sută.

6.6 Riscul operațional

Riscul operațional este un risc complex care este dat de riscul de sistem, de fraudă, strategic și legislativ.

Riscul operațional a devenit una dintre cele mai serioase amenințări cu care se confruntă instituțiile financiar bancare. La nivelul mari majorități a unităților bancare, s-a luat decizia strategică de a se dezvolta sisteme de gestionare a riscului operațional. Perspectiva unor posibile riscuri, a determinat luarea deciziilor de creștere a resurselor alocate pentru acest tip de operațiuni in noile capitaluri ale băncilor. Este mult mai dificil de a cuantifica și gestiona riscul operațional decât riscurile de credit sau cele oferite de către piață.

 Variația performanțelor financiare este atribuită în mod general riscului operațional. Acest tip de definiție are un grad prea mare de generalitate, asimilând riscuri asociate intrărilor pe noi piețe, cu cele de dezvoltare și promovare de noi produse, cu factori economici și de impact cu mediul de business. O poziționare a riscurilor poate fi făcută după locațiile în care sunt generate: riscuri interne și riscuri externe. Riscurile interne sunt gestionate de către top managementul organizației economice. Acest tip de risc înglobează mai mult decât riscul asociat operațiunilor și include riscurile generate de controlul inadecvat și toate riscurile ce pot deriva din fraude generate de angajații organizației economice.

Au fost sancționate 9 instituții de credit, astfel: avertisment scris dat administratorilor a două banci (8 cazuri), directorilor a două bănci (5 cazuri) și unui șef serviciu; amenda administratorilor a două bănci (6 cazuri) și directorilor a 5 bănci (13 cazuri); retragerea aprobării acordate unui administrator de bancă, precum și directorilor a două bănci (4 cazuri). 

Totodată, o bancă a fost sancționată cu avertisment scris pentru aspecte legate de clasificarea portofoliului de credite, constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor. 

În 39 de cazuri de înregistrare a unor deficiențe au fost dispuse măsuri de remediere a acestora, cu termene concrete de îndeplinire. Sancțiunile au fost impuse, în principal, pentru aspecte legate de activitatea de creditare, clasificarea portofoliului de credite, constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor, nerespectarea reglementărilor privind sistemul intern de control, administrarea necorespunzatoare a riscurilor semnificative, precum și pentru nerespectarea principiilor unei practici bancare prudente și sănătoase. 

Printre măsurile impuse s-au numărat: 

– majorarea capitalului social; revizuirea politicilor și procedurilor privind cerințele de adecvare a capitalului; efectuarea periodică a unor simulări bazate pe scenarii realiste, în vederea determinării necesarului de capital, care să ia în calcul profilul de risc al instituției de credit și evoluția mediului macroeconomic; 

– revizuirea normelor și procedurilor interne privind activitatea de creditare; determinarea indicatorilor relevanți și stabilirea unor praguri care să asigure reflectarea corectă a nivelului de risc de credit existent la nivelul băncii; evaluarea și măsurarea riscului valutar și a riscului de nerambursare prin stress testing; modificarea modalității de calcul al gradului de îndatorare; modificarea normelor interne de creditare, astfel încât capacitatea de rambursare să constituie un element determinant în adoptarea deciziei de creditare; elaborarea și adoptarea procedurilor interne privind operațiunile de restructurare/reesalonare a creditelor, precum și de vânzare a creanțelor; reevaluarea garanțiilor imobiliare;

– elaborarea unor metode adecvate care să asigure îndeplinirea cerințelor legate de clasificarea creditelor/plasamentelor  și determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit;  monitorizarea derogărilor aprobate de la politicile de creditare și a evoluțiilor acestora; provizionarea integrală a expunerilor cu risc de credit ridicat; respectarea limitelor maxime admise pentru expunerile mari; implementarea unui sistem eficient de monitorizare a nivelurilor expunerilor mari; 

– revizuirea politicilor privind administrarea riscului de lichiditate; elaborarea procedurilor de urmărire și limitare a riscului de lichiditate; corelarea strategiei în administrarea lichidității cu profilul de risc al băncii; efectuarea trimestrială a controlului în domeniul riscului de lichiditate; includerea în analiza fluxurilor viitoare de numerar a pozițiilor din afara bilanțului; identificarea unor surse alternative de finanțare pentru evitarea concentrărilor în domeniul finanțării; 

– actualizarea normelor și a procedurilor de administrare a riscului operațional, în conformitate cu profilul și strategia de risc; reconsiderarea pragului de semnificatie pentru riscul operațional; reanalizarea setului de indicatori; definirea de praguri de escaladare, declanșatori de raportare și alerte pentru indicatorii deja implementați; stabilirea unui mecanism care să conducă la diminuarea riscului operațional în cazul în care indicatorii depășesc limitele de avertizare aprobate; îmbunătățirea sistemului de monitorizare eficientă a  evenimentelor de natura riscului operațional; elaborarea și adoptarea de  proceduri privind prevenirea și combaterea fraudei; 

– completarea normelor interne privind administrarea riscului de piață;  revizuirea definirii portofoliului de tranzacționare; elaborarea de planuri  alternative pentru situații de criză; monitorizarea riscului de dobânda prin sisteme de indicatori, modele interne și scenarii de criză; 

– evaluarea trimestrială a încadrării în profilul de risc estimat; elaborarea și completarea politicilor și procedurilor privind administrarea riscurilor  semnificative; elaborarea și testarea unor scenarii pentru cuantificarea  riscului de credit, valutar și operațional în situații de criză; separarea  responsabilităților de monitorizare a riscurilor de cele de control; revizuirea fișelor de post ale conducătorilor de divizii și departamente în vederea atribuirii de responsabilități clare în domeniul identificării, raportării și administrării riscurilor; 

– identificarea deficiențelor din cadrul sistemului de control și implementarea unuia eficient, capabil să identifice riscurile și să acopere toate activitățile și procesele; revizuirea anuală a normelor interne privind organizarea și controlul intern al activității; asigurarea principiului independenței pentru funcția de conformitate; revizuirea și actualizarea statutului auditului intern, cu dimensionarea corespunzătoare a resurselor alocate; îmbunătățirea activității de audit intern; revizuirea politicii de externalizare, emiterea unor proceduri care să reglementeze modul de externalizare a fiecărei activități;

– revizuirea politicilor antifraudă în vederea prevenirii evenimentelor de natura fraudelor interne si externe; elaborarea de proceduri privind reclamatiile; elaborarea de proceduri privind identificarea, evaluarea, monitorizarea și controlul riscului reputațional; 

– implementarea de proceduri informatice în vederea îmbunătățirii gradului de automatizare a diferitelor aplicații și a limitării intervenției manuale; îmbunătățirea securității IT; actualizarea normelor interne ale compartimentului și asigurarea unei structuri de personal adecvate; elaborarea de proceduri privind sesizarea și monitorizarea incidentelor în funcționarea sistemului informatic; revizuirea planului de recuperare în caz de dezastru pentru activitățile IT. 

6.7 Concluzii și propuneri

De la începutul crizei și până în prezent, instituțiile bancare românești au avut de înfruntat condiții economice vitrege. Falimentele bancare nu se mai limitează în prezent doar la cazuri spectaculoase, ci pot pune în dificultate stabilitatea întregului sistem bancar chiar și în țări în care procesul de supraveghere este bine dezvoltat.

Referindu-ne la prezent se estimează că situația creditelor restante se va ameliora pe măsura revigorării treptate a activității economice și reluarea activității de creditare pe baze sustenabile. Pentru a minimiza riscul de credit se pot stabili proceduri clare, se poate realiza și menține un sistem de clasificare a clienților în funcție de risc și se poate evalua și revizui riscul de credit. Deasemenea riscul de rată a dobânzii este în creștere, în special ca urmare a majorării ponderii elementelor cu venit fix în totalul activului bilanțier, iar gestionarea riscului de rată a dobânzii se poate face prin monitorizarea atentă a senzitivității activelor și pasivelor bancare la diferite scenarii de rate de dobândă. În vederea limitării riscului valutar băncile trebuie să dispună de un sistem de evidență care să permită în permanență atât înregistrarea imediată a operațiunilor în devize și calcularea rezultatelor acestora, cât și determinarea pozițiilor valutare individuale ajustate și a poziției valutare totale. Poziția de lichiditate s-a menținut confortabil, iar administrarea riscului de lichiditate s-a îmbunătățit prin completarea cadrului de reglementare emis de Comitetul Supraveghetorilor Bancari Europeni. Ghidul privind rezervele de lichiditate și perioadele de supraviețuire include cerințe privind calibrarea și stabilirea compoziției rezervei de lichiditate pentru a permite instituțiilor de credit să facă față unei situații de criză de lichiditate timp de cel puțin o lună fără modificarea modelului de activitate. Indicatorul de solvabilitate a avut o evoluție favorabilă datorita menținerii nivelului minim de prudență bancară de 10% stabilit la începutul perioadei de manifestare în România a efectelor crizei financiare internaționale.

Evolutiile benefice al sistemului bancar romanesc din ultimii ani, precum si implemetarea unui mecanism eficient de reglementare si supraveghere bancara, au ajutat sistemul sa absoarba o parte din efectele negative ale actualei crize.

CAPITOLUL VII

Analiza acoperirii riscurilor

7.1 Provizioane specifice de risc

Scopul tuturor acestor analize efectuate de bancă este de a cunoaște în orice moment gradul de risc de credit pe care îl gestionează și pentru a determina suma provizioanelor specifice de risc ce trebuie constituite pentru creditele neperformante. La determinarea provizioanelor specifice de risc expunerea debitorului poate fi micșorată doar cu valoarea angajamentelor apărute din:

– garanții necondiționate date de către guverne sau băncile centrale;

– garanții necondiționate de la una din băncile încadrate în categoria A după clasificarea internatioanala;

– garanții necondiționate de la o altă bancă din țara respective;

– depozite gajate plasate de bancă însăși;

– colaterale acceptate de managementul băncii.

În România, pe categorii de clasificare, gradul de acoperire cu provizioane a expunerii nete conform cerințelor reglementărilor de prudența bancară este:

– creditele “In observatie”-5 la sută

– creditele “Substandard”-20 la sută

– creditele “Indoielnic”-50 la sută

– creditele “Pierdere”-100 la sută

Bancă Națională a României își prelungește policile prudențiale în ceea ce privește păstrarea riscurilor gestionabile și a acoperirii acestora cu niveluri adecvate de provizioane și capitaluri. Volumul provizioanelor se calculează în funcție de expunerea netă calculată ca diferență între expunerea brută și valoarea luată în calcul a garanțiilor prezentând un nivel superior în situația categoriilor mai slabe de clasificare.

În anul 2010 instituțiile de credit au fost nevoite să apeleze la o creștere a provizioanelor datorită deteteriorarii calității portofoliului de credite ducând la un impact defavorabil având în vedere profitabilitatea. Acestea trebuie să adopte o atitudine de prudență în conferirea de credite noi. Gradul de acoperire cu provizioane a creditelor neperformante nediminuate cu valoarea garanțiilor a fost de 97 la sută, apropiat de anul precedent. În analiza de stabilitate financiară sunt folosiți indicatorii de evaluare a gradului de adecvare a provizionelor. În perioada septembrie 2009 – iunie 2010 gradul de acoperire cu provizioane a expunerii neajustate aferente creditelor și dobânzilor clasificate ” Pierdere 2” s-a menținut în apropierea nivelului de 100 la sută.

În bază normelor de prudența bancară instituțiile de credit au constituit în anul 2011 un volum al provizioanelor majorat cu 30 la sută față de anul precedent ducând la și la o creștere a rezervelor de care acestea se pot folosi pentru acoperirea pierderilor. Cheltuielile cu provizioanele au continuat să reprezinte în 2011 și prima parte a anului 2012 cea mai importantă categorie de cheltuieli ale instituțiilor de credit.

Gradul de acoperire cu provizioane a expunerii brute aferente creditelor clasificate în categoria „pierdere”, cu un serviciu al datoriei mai mare de 90 de zile și/sau pentru care au fost inițiate proceduri judiciare, s-a îmbunătățit comparativ cu sfarsitul anului 2010, ajungând la 97,8 la sută la 31 decembrie 2011. Ponderea expunerii brute aferenta creditelor si dobanzilor clasificate în categoriile „îndoielnic” și „pierdere” în totalul creditelor și dobânzilor clasificate a crescut de la 18,4 la sută la sfârșitul lunii decembrie 2010 la 20,4 la sută la 31 decembrie 2011, fapt care a fortat instituțiile de credit să constituie un volum mai mare de provizioane respectiv 30 741,4 milioane lei la 31 decembrie 2011 față de 23 632,9 milioane lei la 31 decembrie 2010.

Astfel, în cursul anului 2011, provizioanele aferente creanțelor restante și îndoielnice au atins 2.731,6 milioane lei, grație cheltuielilor nete ridicate cu provizioanele profitabilitatea sectorului bancar a pătruns în teritoriul defavorabil în cursul semestrului II 2011. La sfârșitul anului o parte din băncile mari și mijlocii au reușit să-si recapete o parte din pierderile acumulate anterior. Deși unele bănci au reușit să recupereze în ultima parte a trimestrului IV 2011 o parte din pierderile acumulate anterior, rezultatul financiar la sfârșitul lunii decembrie a fost de -777,3 milioane lei.

BNR a desfășurat 63 de acțiuni de inspecție on-site la 30 de bănci persoane juridice române (sedii principale si sucursale), 7 sucursale ale băncilor străine, precum și la Banca Centrală Cooperatista CREDITCOOP și rețeaua acesteia. O bancă a fost sancționată cu avertisment scris pentru aspecte legate de clasificarea portofoliului de credite, constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor.

În anul 2012 s-a înregistrat un rezultat financiar negativ datorită creșterii în continuare a volumului provizioanelor respectiv o creștere de până la 20 la sută în cazul expunerilor față de populație, precum și de diminuarea semnificativă a veniturilor nete din dobânzi. Creșterea provizioanelor pentru anul 2012 se mentine însă semnificativ sub dinamica înregistrată în anul 2011. Băncile calculează nivelul provizioanelor atât în baza normelor de prudență bancară (acesta fiind de 35,9 miliarde lei în luna iunie 2012, cu 16,8 la sută peste nivelul de la finele anului 2011), cât și în baza standardelor IFRS; soldul acestora a fost de 25,5 miliarde lei în luna iunie 2012. Incepand cu luna martie creșterea cheltuielilor nete cu provizioanele a condus la reducerea profitului în lunile martie și aprilie, iar începând cu luna mai la înregistrarea unei ușoare pierderi pe sistem (-40,7 milioane lei în mai 2012, respectiv -192 milioane lei în iunie 2012). Diferență cea mai mare rezultă din provizioanele care ar fi fost constituite pentru creditele clasificate prudențial în categoria „Pierdere 2”.

In ceea ce priveste rezervele constituite pentru pierderile așteptate, gradul de acoperire cu provizioane a creditelor clasificate în categoria „pierdere”, cu un serviciu al datoriei mai mare de 90 de zile și/sau pentru care au fost inițiate proceduri judiciare, este de 99 la sută, situându-se la aceeași valoare cu cea calculată pentru instituțiile de credit.

În același timp, riscul de credit este diminuat de o provizionare adecvată a pierderilor așteptate (gradul de acoperire a creditelor neperformante cu provizioane IFRS și filtre prudențiale corespunzătoare acestei categorii a fost de 86,3 la sută la 31 decembrie 2012)

În anul 2012 s-au înregistrat pierderi în sectorul bancar romA¢nesc de 2,3 miliarde lei ca urmare a creșterii a volumului de provizioane aferente riscului de credit datorita creșterii volumului creditelor neperformante si al reevaluării garanțiilor. La data de 31 decembrie 2012 și, respectiv, 31 decembrie 2011 s-a menținut provizionul de risc de credit pentru dobânda de încasat în sumă de 6 068 mii lei aferentă creditului acordat Credit Bank S.A. conform Ordonanței de urgență nr. 26/2000 privind autorizarea Băncii Naționale a României de a acorda un credit pentru acoperirea cererilor populației de retragere a depozitelor constituite la Banca „Renașterea Creditului Românesc” S.A. – Credit Bank.

Gradul de acoperire cu provizioane a riscurilor s-a încadrat în nivelul recomandat, fapt care a permis sectorului bancar să facă față fără impedimentei majore unor eventuale evoluții nefavorabile. Indicatorul „gradul de acoperire a creditelor neperformante cu provizioane IFRS și filtre prudențiale corespunzătoare acestei categorii” a fost de 89,8 la sută în decembrie 2013. Filtrul prudential cel mai important la nivel național este reprezentat de diferența pozitivă dintre provizioanele calculate conform reglementărilor prudențiale și ajustările pentru depreciere înregistrate în contabilitate în baza standardelor contabile IFRS pentru portofoliile de credite acordate clientelei nebancare evaluate conform abordării standard în scopul determinării cerinței de capital. Costul cu provizioanele IFRS a dus la pierderea unui profit net agregat în sumă de 48,6 milioane lei la sfarsitul anului 2013. Indicatorul calculat la nivelul sistemului bancar românesc este cel mai ridicat in comparatie cu cel raportat de țările din regiune. Pe un trend crescator volumul ajustărilor prudențiale de valoare calculate la nivelul sistemului bancar a continuat să creasca ajungând în decembrie 2013 la 44,2 miliarde lei, față de 39,2 miliarde lei în decembrie 2012. Ajustările pentru depreciere calculate conform standardelor contabile IFRS au consemnat pe parcursul anului 2013 o creștere similară – de la 29,4 miliarde lei la 34,3 miliarde lei. Cota de piață a băncilor cu pierderi s-a majorat cu circa 15 puncte procentuale față de perioada similară a anului anterior, până la nivelul de 59,8 la sută, în special ca urmare a creșterii cheltuielilor nete cu provizioanele IFRS. La data de 31 decembrie 2013 și 31 decembrie 2012 s-a menținut provizionul de risc de credit pentru dobânda de încasat în sumă de 6 068 mii lei aferentă creditului acordat Credit Bank S.A. conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 26/2000 privind autorizarea Băncii Naționale a României de a acorda un credit pentru acoperirea cererilor populației de retragere a depozitelor constituite la Banca „Renașterea Creditului Românesc” – S.A. – Credit Bank.

Indicatorul gradul de acoperire cu provizioane a inregistrat în continuare niveluri adecvate, acesta menținându-se în limitele reglementate. Gradul de acoperire cu provizioane IFRS a creditelor neperformante a rămas confortabil fiind de 66,2 la sută, în iulie 2014. Provizioanele constituite de bănci acoperă pierderile așteptate generate de riscul de credit. Riscul de credit este redus de provizionarea ridicată a expunerilor neperformante, care caracterizează sistemul bancar românesc. Gradul de acoperire cu provizioane IFRS a creditelor neperformante a crescut de la 61 la sută în decembrie 2012 la 67,8 la sută în decembrie 2013 și, respectiv, la 66,2 la sută în luna iulie 2014. Nivelurile menționate sunt mai ridicate decât cele raportate de alte țări din regiune. Gradul de acoperire cu provizioane IFRS a creditelor neperformante generate de populație este de 63,5 la sută (august 2014), iar dacă se iau în calcul și filtrele prudențiale, nivelul de acoperire devine 97,2 la sută (august 2014). Cota de piață a băncilor cu pierderi s-a redus cu circa 31 puncte procentuale față de anul 2012, până la nivelul de 28,9 la sută, în special ca urmare a diminuării cheltuielilor nete cu provizioanele IFRS.

7.2 Asigurări

Asigurarea creditelor bancare se aplică asiguraților de tipul instituțiilor financiar bancare: bănci comerciale, bănci de economii, societatea financiare. Riscul asigurat se referă exclusiv la pierderile financiare pe care Asiguratul le-ar suferi ca urmare a incapacității de plata și/sau insolvabilității certe și dovedita prin acte a debitorilor săi, persoane juridice sau fizice. Asiguratorii accepta să acopere riscurile de credite, ca urmare a neîncasării de către banca a ratelor de credit de la debitorii aflați în imposibilitate de plată. Beneficiarii finali ai acestui tip de asigurare sunt instituțiile de credit. În cazul creditelor acordate persoanelor fizice de către bănci se solicita diverse tipuri de asigurări cele mai uzuale fiind asigurarea imobilului (în cazul creditelor ipotecare) și asigurarea de viata a împrumutatului. Potrivit legii asigurărilor în vigoare, asigurarea creditelor este facultativă, așa că băncile nu solicita și asigurarea creditelor bancare.

Înainte de criza piața asigurărilor de credite a reprezentat motorul de creștere pentru mulți asiguratori în condițiile în care erau puține restante la plata creditelor. "In România, pentru asigurările de credite se plăteau despăgubiri indiferent de cauza pentru care nu îsi mai plătea clientul băncii ratele, pe când în străinătate singurele riscuri asigurate erau neplata din cauza șomajului sau a invalidității. Daca se vor mai încheia polițe de credite în România, probabil că se vor asigura doar aceste riscuri". Începând cu 2008 băncile au preferat să îsi constituie provizioane, în loc să cumpere asigurări întrucât riscul de neplata era mai mare.

Solicitantul de credit încheie o asigurare, după care o cesionează în totalitate în favoarea băncii. Aceasta asigurare acoperă doar riscurile impuse de banca, bancherii având siguranța că banii împrumutați vor fi recuperați. Fiecare instituție bancara are propriul asigurator, fie din interiorul grupului, fie sau unul sau mai mulți din afara agreați. În situația în care clientul are deja o asigurare de viata, care include și riscurile impuse, aceasta se poate cesiona în favoarea băncii. Condiția este ca firma de asigurare să fie pe lista colaboratorilor. Exista însă și instituții bancare, tot mai multe de la un an la altul, care scot asigurarea de pe lista de costuri, pentru a o transforma intr-un comision. Sau o oferă gratuit, lăsând astfel impresia unor costuri mult mai scăzute la credite. Valoarea primei de asigurare poate ajunge pana la 4%-5% din suma împrumutata. În cele mai multe cazuri se cer asigurări de viata. În Figura 5.3. se poate observa scăderea asigurărilor de credite care din 2008 au scăzut cu aproape 7 milioane de euro.

Figura 5.3. Evoluția asigurărilor de credite (T1/2007-T1/2011)

Veniturile clientului reprezintă principala sursă de rambursare a finanțării, în timp ce garanția reprezintă o sursă secundară (atunci când sursa primară nu mai există sau este insuficientă) de stingere a obligațiilor legate de finanțare. Instituția financiară solicită și încheierea unei asigurări în mod direct a clientului (sursa principală de rambursare) sau indirect asupra bunurilor puse ca garanție (sursa secundară de rambursare) care să acopere riscul de pierdere, distrugere sau incapacitate în diverse moduri a sursei de rambursare a finanțării. Asigurarea se încheie în favoarea instituției financiare finanțatoare, iar în cazul producerii evenimentului asigurat, aceasta va primi suma asigurată cu care va stinge obligațiile de plată ale clientului. 

Asigurarea de viață/sănătate – prin acest instrument se asigură sursa primară de rambursare – aceasta fiind utilizată în special în cazul creditelor ipotecare și imobiliare. Ținând cont de durată mare a acestui tip de finanțări (până la 30 – 40 de ani), există riscul

de neplata din partea unui client, că urmare a incapacității sale de muncă din motive de sănătate, sau a riscului de deces. În acest caz, dispare sursa principală de rambursare a finanțării. Pentru a nu pune în primejdie siguranță locativă a clientului sau a familiei acestuia prin executarea garanției finanțării (imobilul), instituțiile financiare cer clienților încheierea unei asigurări de viață/sănătate care să acopere suma obligației financiare totale (sau plată unui număr de rate) în caz de neplata cauzată de evenimentul asigurat. Deși reprezintă un cost suplimentar pentru client, asigurarea îi oferă acestuia confortul că nu va pierde bunul achiziționat prin finanțarea contractată, în cazul în care se produce evenimentul asigurat.

Asigurarea garanției (imobilului) – prin acest instrument se asigură sursa secundară de rambursare împotriva pierderii, distrugerii sau deprecierii parțiale. În cele mai multe cazuri (în special la finanțările acordate companiilor), bunul adus că garanție este utilizat în mod direct în procesul de producție. Astfel, în cazul în care acest bun este depreciat parțial sau total, există posibilitatea că firma finanțată să piardă, pe lângă bunul gajat/ ipotecat către instituția finanțatoare și posibilitatea de a obține veniturile necesare pentru a-și achita obligațiile de plată. Este pusă în primejdie în acest mod atât sursă primară de rambursare a obligației, cât și sursă secundară. De aceea, instituția financiară solicita încheierea unei asigurări a garanției; în acest fel ea își poate recupera obligațiile financiare ale clientului direct de la asigurator, total sau parțial.

Conform ordinului nr. 10/2008 pentru punerea în aplicare a Normei privind asigurările de credite “societățile de asigurare/reasigurare care subscriu riscuri incluse în clasa 14 sunt obligate să constituie o rezerva de egalizare pentru această clasă de asigurări numai atunci când, într-un exercițiu financiar, valoarea primelor brute subscrise pentru clasa 14 este cel puțin egala cu 4 la sută din valoarea primelor brute subscrise pentru asigurările generale sau este cel puțin egala cu echivalentul în lei a 2.500.000 euro, calculat la cursul comunicat de Banca Naționala a României în ultima zi lucrătoare a perioadei de raportare.” La nivelul anul 2009, primele brute subscrise pentru asigurările generale au crescut cu 2 la sută, iar cele aferente asigurărilor de viață s-au redus cu 13 la sută. Pe segmentul asigurărilor generale, cel mai mare avans a fost înregistrat de asigurările de garanții(158,6 la sută). Primele brute subscrise de companiile de asigurări în anul 2010 s-au diminuat cu 5,7 la sută. Piață asigurărilor generale a scăzut cu 7,5 la sută, evoluția fiind doar parțial contrabalansată de piață asigurărilor de viață, care a avansat cu numai 2,3 la sută și deține o pondere redusă în piață totală a asigurărilor. Volumul primelor brute subscrise în sectorul asigurărilor din România s-a redus în anul 2011 cu 5,81 la sută. Asigurările generale au scăzut în termeni nominali cu 8,37 la sută, în timp ce asigurările de viață au înregistrat o creștere nominală de 4,36 la sută. In 2012 primele brute subscrise în sectorul asigurărilor au crescut cu 5,56 la sută, în principal datorită avansului cu 6,09 la sută al pieței asigurărilor generale.

In anul 2013 primele brute subscrise în sectorul asigurărilor s-au redus cu 1,6 la sută (în termeni nominali) datorita scăderilor înregistrate, în termeni reali, atât pe piața asigurărilor generale, cât și pe cea a asigurărilor de viață . Piața asigurărilor generale a încheiat anul 2014 cu un volum al primelor brute subscrise de 6,45 miliarde lei, în scădere cu 0,5 la sută față de anul anterior. Această valoare este cu 11 la sută mai mică față de maximul atins în 2008. Valoarea totală a primelor plătite pentru asigurările de viață s-a ridicat la 1,6 miliarde lei, în 2014, în stagnare față de anul precedent (creșterea fiind de doar 0,47 la sută), reprezentând 20,29 la sută din totalul pieței de asigurări.

7.3 Instrumente derivative (swap, forward, futures, opțiuni)

Instrumentele derivate pe risc de credit reprezintă o categorie de instrumente financiare a căror valoare este derivată din valoarea de piață datorată riscului de credit a unei entități private sau guvernamentale, altele decât contrapartidele implicate în tranzacția cu instrumente derivate pe risc de credit. Apariția unui anumit eveniment de credit conduce la o plata a vânzătorului instrumentului derivat către comparatorul acestuia. În cazul livrării fizice cumparatorul instrumentului transfera vânzătorului acestuia obligația suport cu principalul egal cu valoarea nominală specificată în contractul derivat. În același timp vânzătorul contractului derivat plătește cumpărătorului 100 la sută din valoarea nominală. În cazul compensării în numerar, cumpărătorul contractului derivat primește de la vânzătorul acestuia diferența dintre valoarea nominală și valoarea finală a valorii nominale a activului suport.

Cumpărarea sau vânzarea de instrumente derivate are loc “astăzi”, acestea urmând a fi decontate final „in viitor / la termen“. Astfel, plata și livrarea activului suport corespunzător instrumentului financiar derivat nu se efectuează „imediat”, ci la o data ulterioara din viitor.

Clasificarea instrumentelor financiare derivate:

Necondiționate – (contracte futures, contracte forward, swaps) reprezintă o obligație pentru ambele părți la tranzacție (atât pentru comparator, cat și pentru vânzător);

Condiționate (contracte options standardizate/ OTC) reprezintă un drept pentru o parte (cumpărător) și o obligație pentru cealaltă parte a tranzacției (vânzător).

Contractele forward sau anticipate reprezintă acordul dintre doi operatori prin care vânzătorul se obligă să livreze la o anumita dată viitoare un anumit activ suport; iar cumpărătorul se obliga să efectueze plata la momentul livrării activului suport pe baza unui preț prestabilit în momentul încheierii contractului. Contractele forward se considera finalizate daca se efectuează livrarea efectiva a activului suport și achitarea acestuia la scadenta.

Contractele futures reprezintă rezultatul standardizării de către bursele care listează astfel de instrumente pentru a putea fi tranzacționate cu ușurința de cat mai mulți participanți. Condițiile standardizării fac referire la natura și calitatea activului suport, cantitatea tranzacționată, scadenta și locul livrării, precum și scadenta și locul livrării. Singura condiție supusa negocierii este prețul de tranzacționare, contractul futures fiind marcat sau actualizat zilnic la piață.

Diferențele principale dintre un contract futures și un contract forward sunt următoarele:

Opțiunile valutare sunt contracte standardizate care în schimbul plații unei prime creează cumpărătorului dreptul dar nu și obligația de a cumpăra sau de a vinde un anumit activ-suport la un preț prestabilit (de exercitare) pana la data scadentei. Opțiunile pot fi:

Call (de cumpărare la bursă) – acorda dreptul de a cumpăra un bun la un preț fix la o anumita data în viitor;

Put (de vânzare la bursa) – acorda dreptul de a vinde un bun, la un preț stabilit în viitor la orice data pana la data expirării opțiunii.

Opțiunile valutare sunt folosite în timpul perioadelor în care exista cursuri de schimb ridicate și volatile. În acest caz clienții pot alege prețul, perioada și oportunitatea exercitării contractului de opțiune care le oferă posibilitatea alegerii și flexibilității.

Swap-ul valutar reprezintă un contract financiar care obliga una din pârtile contractante la schimbul (swap-ul) unui set de plăți aflate în posesia acesteia, pentru un alt set de plăți aflate în posesia celeilalte părți. Acesta implica schimbarea unui set de plăți dintr-o anumita tara pentru un set de plăți denominat în alta valuta. Acestea sunt simple tranzacții prin care se cumpără simultan o valuta la cursul de schimb la vedere și se vând la termen sau se vând la cursul de schimb la vedere și se cumpăra la termen.

In România instrumentele financiare derivate au apărut prima data la Bursa Monetar Financiara și de Mărfuri din Sibiu în 1997 în vederea minimizării riscului valutar, fiind utilizate inițial contractele futures, iar apoi și opțiunile pe contracte futures. BNR a emis mai multe norme pentru reglementarea tipurilor de operațiuni cu instrumente financiare derivate care puteau fi efectuate de bănci. (Norma 9/2002, Norma 10/2002, Normele nr. 5/2004 privind adecvarea capitalului, Norma 17/2006).

Instrumentele de credit derivate au permis sistemului bancar romanesc să contribuie la creșterea finanțării acordate sectorului real prin redistribuirea riscului finanțării către mai multe entitatea din sectorul financiar. Tot aceste instrumente pot pune în pericol stabilitatea financiara daca nu sunt transparente. Falimentul Lehman Brothers la 15 septembrie 2008 și salvarea AIG de la faliment au fost primele cazuri care au atras atenția asupra deficientelor de funcționare a pieței instrumentelor derivate. Astfel Comisia Europeana s-a angajat să adopte inițiative pentru creșterea transparentei și pentru a oferi soluții la problemele legate de stabilitatea financiara. După adoptarea regulamentului în 2010, acesta s-a aplicat de la sfârșitul anului 2012. Comisia a propus compensarea prin intermediul contrapartidelor centrale a contractelor standard cu instrumente financiare, acest procedeu reducând riscul de credit al contrapartidei.

Ponderea swap-urilor este predominanta în cadrul instrumentelor financiare derivate utilizate in 2011. Valoarea din bilanț a acestora (valoarea justă) este de sub 1 la sută din totalul activului, respectiv al pasivului bilanțier.

Operațiunile valutare swap cu instituțiile de credit nerezidente au crescut ca și sursă de finanțare în euro pentru băncile din sistemul bancar românesc. Soldul zilnic net al surselor de finanțare în euro atrase prin operațiuni valutare swap a fost pe parcursul trimestrului II 2012 peste nivelul de 5 miliarde euro. Soldul zilnic net al finanțării în euro acordate sectorului companiilor prin operațiuni de swap valutar s-a situat peste nivelul de 120 milioane euro pe parcursul trimestrului II 2012, ceea ce reprezintă sub 1 la sută din creditul în euro acordat sectorului companiilor nefinanciare. Operațiunile de swap valutar prin care băncile din sistemul bancar românesc cumpara dolari de la instituțiile de credit nerezidente au o importanță scazuta. Volumele nete zilnice atrase prin operațiuni de swap valutar s-au situat în jurul valorii de 50 milioane dolari, echivalentul a 10 la sută din pasivele externe în dolari atrase de la instituțiile de credit.

Operațiunile valutare swap cu instituțiile de credit nerezidente au crescut în prima jumătate din 2013, atingând un volum zilnic net al sumelor atrase de aproape 7 miliarde euro. Volumul mediu lunar al sumelor tranzacționate prin operațiuni de tip swap valutar cu instituții de credit nerezidente ajungand la finele primului semestru din 2013 la 38 la sută din totalul sumelor atrase de bănci de la instituțiile financiare externe. Aceste tipuri de operațiuni sunt utilizate de bănci în special pentru imbunatatirea necorelărilor pe valute dintre activele și sursele de finanțare. Avantajul acestor instrumente este reprezentat de costul scăzut în condiții de lichiditate ridicată. Dezavantajul este reprezentat de maturitatea redusă a acestor operațiuni, implicând necesitatea refinanțării frecvente și dependența de lichiditatea acestei piețe.

Finanțarea în euro a sectorului nebancar românesc prin intermediul operațiunilor valutare swap a crescut puternic în 2012 și prima jumătate a anului 2013, soldul zilnic net al finanțării în euro acordate acestui sector prin operațiuni de swap valutar situându-se la aproape 300 milioane euro pe parcursul trimestrului II 2013. Deși ritmul de creștere a fost unul ridicat, nivelul atins reprezintă sub 1 la sută din creditul în euro acordat sectorului nebancar.

Tranzacțiile pe piața valutară cuprind tranzacțiile spot (la vedere), dar și pe cele de tip swap. Practic, prin operațiunile swap, băncile locale cedează participantilor străini leii pe care îi dețin în exces și obțin euro, finanțându-și astfel portofoliile mari de credite în valută. Piața valutară de la București a încheiat luna noiembrie 2014 cu un volum de tranzacții de 22,8 miliarde euro, înregistrând un minim al ultimilor șapte ani în condițiile în care în februarie 2007, volumul tranzacțiilor a fost de 22,5 mld. euro. Spre comparație, vârful din acest an a fost atins în ianuarie, respectiv 37 mld. euro. Scăderea volumelor în special în cea de-a doua jumătate a anului 2014 reflectă interesul scăzut manifestat de investitorii străini pentru activele în lei, dar reprezintă și un efect al lipsei de lichiditate în valută în sistemul bancar. La începutul anului 2014 piața valutară a fost mai agitată cu o medie zilnică a tranzacțiilor de 1,7 mld. euro, pe fondul intensificării activității jucătorilor străini, însă activitatea s-a mai temperat pe măsură ce nici cursul de schimb nu a mai înregistrat fluctuații foarte mari. În acea perioadă, participantii din piața valutară au dus cursul la minimul ultimelor două luni, respectiv 4,4450 lei/ euro, iar această mișcare a fost percepută de mulți participanti locali ca proprice pentru cumpărarea monedei europene. În ianuarie, cursul de schimb a urcat la 4,55 lei/euro, fiind cea mai ridicată valoare din acest an. La rândul lor, jucătorii străini plasează leii astfel obținuți în titluri de stat românești. În operațiunile swap cursul de schimb la termen este stabilit pe baza dobânzilor de pe piața monetară. Operațiunile de swap valutar sunt tranzacții în care două părți schimbă sume exprimate în două monede diferite, urmând să le răscumpere la o dată viitoare. Când creditarea în valută era în plină ascensiune, nevoia băncilor de a derula astfel de tranzacții era și ea mai ridicată. În prezent creditarea în valută este pe o pantă puternic descendentă, doar în ultimul an stocul acestor finanțări contractându-se cu 10 la sută. Soldul net zilnic al surselor de finanțare în valută atrase prin operațiuni valutare swap cu lei a fost de circa 6 miliarde de euro pe parcursul anului 2013 și în prima jumătate a anului 2014, ponderea cea mai mare (peste 90 la sută) fiind reprezentată de operațiunile valutare swap între euro și lei, majoritatea încheiate cu contrapartide reprezentând instituții financiare nerezidente. Utilizarea instrumentelor financiare derivate de acoperire (instrumente de hedging) este redusă, acestea înregistrând o pondere a valorii contabile atât în activul bilanțier (0,02 la sută) cât și în pasivul bilanțier (0,37 la sută, valoare comparabilă cu cea din luna iunie 2013).

Cumpărările și vânzările la termen/la vedere în cazul operațiunilor swap valută/RON sunt recunoscute în conturile din afara bilanțului de la data tranzacției până la data decontării (la rata la vedere a tranzacției), respectiv în conturile din bilanț la data decontării.

In 2010 piata options s-a încheiat cu un volum în scădere fată de anul anterior. Participantii au încheiat 17.716 contracte, dintre care 9359 de tip call și 8357 de tip put. Valoarea acestora s-a ridicat la 1,74 milioane de lei. Cel mai bun volum a fost consemnat în luna mai a anul 2010 când au fost încheiate 3274 contracte. Piata options poate fi utilizată ca mijloc de protectie a portofoliilor detinute de investitori pe piata spot sau a plasamentelor futures, dar și pentru speculatii cu risc mai scăzut, limitat la valoarea primei plătite. Din punct de vedere valoric, totalul din 2010 a fost de asemenea sub cel din 2009 situându-se la 1,74 milioane lei.

Toate opțiunile standard listate pe piata SIBEX au ca active suport contracte futures. Volumul de opțiunile standard tranzacționate in 2011 a fost de 13.086, cu 4.630 mai putin decat in anul precedent. Opțiunile CALL detin o pondere de 73,5 la sută, iar cele PUT de 26,5 la sută. În 2012, pe piața opțiunilor au fost tranzacționate 1.096 contracte, numarul acestora reducandu-se cu 92 la sută. În 2013 si 2014 pe piața opțiunilor au fost tranzacționate 15 contracte respectiv 3 contracte.

Piață futures a fost din nou segmentul favorit al investitorilor, fie ei speculatori, hedgeri sau arbitrajori. Participanții activi au încheiat 1.620.078 contracte in 2010 cu o valoare de 5,82 miliarde lei. Dacă volumul de contracte a fost mai mic decât în anul anterior, valoarea tranzactiilor a crescut de 2,36 ori. Defalcând pe trimestre evolutia numărului de contracte futures realizate în 2010, se observă că cel mai lichid a fost trimestrul II cu 591.547 contracte. Un volum de asemenea bun, de 402.809 contracte, a fost înregistrat și în trimestrul al treilea. În comparatie cu evolutia din anului precedent, în toate trimestrele din 2010 volumul de transfer a fost mai scăzut.

În 2010, pe piață la termen administrată de Bursa din Sibiu (Sibex) au activat 38 de intermediari care au încheiat 1.637.794 contracte dintre care 3 bănci si anume:

In 2011 corelatia si ecartul dintre piețele spot si futures a înregistrat o creștere. Această tendințas-a manifestat în paralel cu reducerea volatilității și a lichidității din piață futures de la Sibiu. Totodată, în a două jumătate a anului 2010 se observă și o scădere semnificativă a volatilității ecartului dintre cele două piețe. Au fost tranzacționate un număr de 1.613.452 contracte futures. Comparativ cu anul precedent se observă o creștere a numărului de instrumente tranzacționate de la 15 la 22.

Pe piețele administrate de SIBEX au tranzacționat în 2011 un număr total de 30 participanți, dintre care 27 Societăți de Servicii de Investiții Financiare și 3 Bănci.

Corelația dintre piețele spot și futures a inregistrat variații importante, însă a continuat să rămână la un nivel ridicat până la sfârșitul lunii iunie 2012. Ecartul dintre cele două piețe a înregistrat o tendință de creștere, care s-a manifestat începând cu a doua jumătate a anului 2011. Nivelul lichidității din piața futures s-a situat pe o pantă descendentă . Au fost tranzacționate un număr de 1.472.260 contracte futures. Comparativ cu anul precedent se observă o scădere a numărului de instrumente tranzacționate de la 22 la 20.

Pe piețele administrate de SIBEX au tranzacționat în 2012 un număr total de 27 participanți, dintre care 25 sunt Societăți de Servicii de Investiții Financiare și 2 Bănci.

În 2013 utilizarea intrumentelor financiare derivate de acoperire este redusă. Valoarea contabilă a acestora în totalul activului fiind foarte mică iar ponderea în pasivul bilanțier

înregistrând 0,4 la sută. Tranzacțiile sunt efectuate pe în afara cadrului reglementat (OTC), utilizarea piețelor organizate și a instrumentelor tranzacționate în mod tipic pe acestea (opțiuni, futures etc.) având un caracter izolat. In 2013 au fost tranzacționate un volum de 419.764 contracte futures.

Pe piețele administrate de SIBEX au tranzacționat, în 2013, un număr total de 21 participanți, dintre care 19 Societăți de Servicii de Investiții Financiare și 2 bănci.

Și în anul 2014 utilizarea istrumentelor de hedging este redusă. Valoarea contabilă a acestora în totalul activului fiind de 0,02 la sută iar ponderea în pasivul bilantie fiind de 0,37 la sută.In trimestrul IV 2014, numărul contractelor pe piața futures a înregistrat o creștere față de trimestrul III respectiv 17.759 contracte iar cea mai bună lună a trimestrului IV 2014 a fost luna octombrie cu un volum de 59.390 contracte, cu 21.624 mai multe decât în luna octombrie a anului precedent.

CAPITOLUL VIII.

Prezentare Ideea Bank

8.1 Scurt istoric

Romanian Internațional Bank S.A. a fost înființată în anul 2009 și oferă toată gama de servicii bancare, adaptate nevoilor clienților săi, atât persoane fizice cât și persoane juridice, în RON și valută. Aceasta include atragerea, menținerea și investirea economiilor clienților în produsele bancare oferite de către RIB S.A., cum ar fi : conturile curente, depozitele bancare, creditele și operațiunile de schimb valutar.

Romanian Internațional Bank este o bancă cu capital privat romano americană cu o echipă de bankeri experimentați având un program de dezvoltare,concentrat pe extinderea rețelei de sucursale și pe consolidarea poziției pe piața externă.Totodată banca își concentrează eforturile în vederea consolidării unei relații avantajoase și apropiate cu clienții săi .

Viziunea RIB are ca punct de plecare un management bazat pe responsabilitate și respect reciproc. Mediul în care își desfășoară activitatea încurajează creativitatea și dezvoltarea profesională.
Obiectivele principale ale băncii sunt: valorificarea oportunităților, flexibilitate, siguranță și eficiență ridicată. La 31.12.2012 cota RIB S.A. în sistemul bancar, în funcție de volumul activelor, a fost de 0,15%, banca situându-se pe poziția 35.

Banca operează prin Centala sa din București și printr-o rețea de 34 sucursale aflate în București și în țară.

Romanian International Bank (RIB), bancă preluată la finalul anului 2013 de grupul polonez Getin Holding, a fost redenumită Idea Bank, brandul sub care polonezii operează pe piețe din Rusia, Polonia, Ucraina și Belarus. 

Parteneri:

8.2 Analiza acționariat

Romanian International Bank (RIB) și-a majorat capitalul social cu 2 milioane de dolari până la sfârșitul lunii mai 2013, reușind să se încadreze în limitele impuse de banca centrală.

Capitalul băncii a crescut astfel de la 264 miliarde de lei, nivelul actual, la 330 miliarde de lei și asta în condițiile în care până la sfârșitul lunii toate băncile care operează în sistemul bancar trebuie să raporteze un capital social minim de 320 miliarde de lei.
Conducerea actuală a băncii și acționarii nu considera în acest moment utilă extinderea activității băncii și în alte domenii conexe cum ar fi cel al asigurărilor sau al leasingului, dar nu exclude intrarea în viitor pe piața asigurărilor. Va fi susținută îmbunătățirea sistemului informatic, precum și introducerea de noi produse și servicii financiare.

Ultima majorare a capitalului social al băncii Romanian Internațional Bank (RIB) cu 102,6 miliarde de lei, a avut loc în cursul lunii mai 2004, ajungând până la valoarea de 422,6 mld. lei. Tot atunci, a fost aprobată o a doua majorare cu 50 mld. lei, programată să aibă loc la sfârșitul lunii iunie 2004, care avea să ducă capitalul la 472,6 mld. Lei.

Majorarea capitalului social avea ca scop dezvoltarea în continuare a rețelei de sucursale a băncii, după ce în anul 2003 deveniseră operaționale șase noi sucursale.

Pachetul majoritar este deținut de o singură persoană, încă din anul 2002, când Romanian Internațional Bank a fost preluată, în proporție de 99,7%, de Daniel Roberts, de la grupul turc Sumerbank.

Capitalul social al RIB a fost majorat atunci (2002) la 15,8 milioane de dolari. Roberts a plătit pentru pachetul majoritar de acțiuni în jur de 4,5 milioane de dolari, la care s-au adăugat 3,2 milioane de dolari sub forma majorării de capital și a unui împrumut subordonat destinat sprijinirii băncii.Un pachet de 0,33% din acțiuni este deținut de patru persoane fizice de origine turcă

RIB S.A. este o bancă cu capital privat romano americană cu o echipă de bankeri experimentați, care își concentrează eforturile în vederea consolidării unei relații avantajoase și apropiate cu clienții săi.

Acționarul majoritar al Romanian Internațional Bank este o bancă cu capital privat americană, a cărei miză se ridică la aproximativ 99.7 %. Capitalul autohton reprezintă circa 0.10 % din free float, și alți investitori circa 0.23 %. .

Getin Holding a finalizat preluarea RIB la începutul lunii decembrie 2013, devenind acționar unic. Grupul este prezent pe piețele din Polonia, Rusia, Ucraina, Belarus, fiind controlat de omul de afaceri Leszek Czarnecki.

RIB era deținută de Daniel Roberts și fosta sa soție, Florina Roberts, cetățeni americani. Cei doi aveau fiecare câte 44,7% din acțiuni.

Noul acționar a numit totodată un nou Consiliu de Administratie pe o perioadă de patru ani, condus de Juszczak Rafal Marcin. Din CA mai fac parte Boniecki Radoslaw Jerzy, Augustyniak Jaroslaw, Sycinski Marcin Marek si Solska Bozena.

8.3 Analiza activelor și pasivelor (2010-2014)

În figură de mai jos sunt prezentate situațiile financiare consolidate privind capitalurile proprii pe anii 2010, 2011, 2012 la Romanian International Bank SA, acestea fiind întocmite în conformitate cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară adoptate de Uniunea Europeană. De precizat este faptul că se observă o creștere mult mai mică a capitalului în perioada 2011 – 2012, cu 986 mii RON față de perioada 2011 – cărei creștere reprezintă 1711 mii RON.

Nivelul actual al capitalului băncii Romanian International Bank (RIB) la sfârșitul lunii aprilie 2013, se situează la nivelul valorii de 264 miliarde de lei,

Pasivele bilanțiere ale R.I.B.

Principalele pasive ale Romanian International Bank sunt :

– disponibilitățile și depozitele titularilor de cont în lei ;

– disponibilitățile și depozitele titularilor de cont în valută ;

– capitalurile proprii ;

– împrumuturile .

Bilanțul R.I.B. la sfârșitul anilor 2009 – iunie 2012, pe partea de pasiv, este prezentat în tabelul următor :

Tabel 5- Pasivele R.I.B. în perioada 2009- 2012

Disponibilitățile și depozitele titularilor de cont au constituit pentru Romanian Internațional Bank principala resursă financiară utilizată pentru asigurarea plasamentelor sale în economie .

Managementul băncii a urmărit prin politicile adoptate obținerea unei relații cât mai bune între cele trei componente de bază: capitalurile proprii, depozitele de la clienți și împrumuturile .

Tabel 6- Evoluția structurală a pasivelor R.I.B.în perioada 2009- 2012

Aspecte interesante în privința depozitelor pot fi evidențiate și în legătură cu ponderea celor în lei, comparative cu cele în valută și apoi cu participarea la constituirea depozitelor a persoanelor juridice, fizice, bănci și instituții financiare.

Tabel 7- Structura disponibilităților și depozitelor în lei și valută

În condițiile în care suma disponibilităților și depozitelor crește atât în lei cât și în valută în ritmuri ridicate, cele în valută au o dinamică mai accelerată decât cele în lei, adică de 24 de ori față de 10 ori .În structura lor, disponibilitățile și depozitele sunt alimentate în proporții diferite de la partenerii băncii .

Tabel 8- Strucura depozitelor R.I.B. în anii 2010-2012

O analiză atentă permite concluzia că populația a început să joace un rol din ce în ce mai important în alimentarea resurselor R.I.B. .

În schimb persoanele juridice au manifestat o tendință îngrijorătoare de diminuare accentuată de la 60,9% în 2010 la 45,8% în 2012 .

Atragerea de resurse de la populație, într-un ritm mereu ascendent, a demostrat încrederea acesteia în stabilitatea băncii mai mult decât în nivelul dobânzilor practicate, cunoscut fiind că unitățile R.I.B. nu au practicat cele mai ridicate dobânzi de pe piață.

RIB a primit în noiembrie 2013 și un credit subordonat de la Getin în valoare de 1,2 milioane euro, cu o dobândă de 6%, foarte ridicată. Linia de credit a fost suplimentată în februarie la 2 milioane de euro. Datoriile băncii erau de aproximativ 82 milioane euro.

De asemenea, polonezii au majorat capitalul RIB cu 23 milioane lei în decembrie 2013 și cu încă 5 milioane lei în februarie 2014.

GESTIUNEA ACTIVELOR BANCARE

Operațiunile active ale băncilor comerciale sunt operațiunile în care băncile își angajează resursele în vederea îndeplinirii funcționalităților statutare și a obținerii de profit .

Operațiunile active se grupează în principal în :

– operațiuni de creditare a firmelor ;

– operațiuni de creditare a persoanelor particulare ;

– operațiuni de plasament .

Activele bilanțiere ale R.I.B.

Activele băncii au următoarea structură și evoluție în anii luați în analiză, inclusiv situația până la 31 decembrie 2012 :

Tabel 9- Activele R.I.B. în anii 2009-2012

Managementul băncii a urmărit atent evoluțiile principalelor plasamente, politicile proprii fiind orientate spre difuzarea riscului bancar de la credit, care presupune riscul cel mai mare, la alte active cu risc mai mic .

Tabel 10- Principalele plasamente efectuate de R.I.B.în anii 2009-2012

Față de anii anteriori, în anul 2012 se demonstrează realizarea politicilor adoptate de dispersie a plasamentelor pe cele trei categorii .

Principalele imobilizări financiare ale R.I.B.la 30 iunie 2012

Romanian International Bank nu a avut o politică agresivă de participații ci, dimpotrivă, una moderată, potrivită pentru acești ani, în care lupta s-a dus pentru obținerea de capital absolut necesar operațiunilor bancare și mai puțin pentru plasarea acestui capital în alte unități economice sau financiare .

Totalul activelor a crescut cu 19.73% față de anul 2011 ajungând la o valoare de 111.960 mil. RON la sfârșitul anului 2012. Cea mai notabilă creștere a fost cea a creditelor acordate clienților, în proporție de 25 %, iar portofoliul de titluri s-a dublat în comparație cu 2011.

La sfârșitul lui 2012, cota de piață a RIB era de 0,12% în funcție de volumul activelor, ocupând poziția 36 în rândul instituțiilor de credit.

În 2013, RIB deținea active de 80 de milioane de euro, dintre care creditele către clienți se ridicau la 27,9 milioane euro. Activele nete achiziționate s-au ridicat la 1,8 milioane euro.

Romanian International Bank (RIB), banca preluată la finalul anului 2013 de grupul polonez Getin Holding, a încheiat luna septembrie cu active de 1,2 mld. lei (270 mil. euro), dublu față de nivelul de la jumătatea anului,

Primele nouă luni din 2014 au fost încheiate cu un profit net de 55,6 mil. lei, față de un câștig de circa 3 milioane de lei în primele șase luni. Banca a avut venituri din dobânzi de 18 mil. lei în perioada ianuarie-septembrie și un venit din comisioane de aproape 7 mil. lei. Cheltuielile operaționale s-au ridicat la aproape 30 mil. lei.

RIB a încheiat 2014 cu un profit net de 22 milioane de lei, după ce în anul precedent înregistrase pierdere. La finele lunii decembrie, banca avea un stoc de credite de 112 milioane de lei, în scădere cu 13% față de anul precedent pe fondul curățării portofoliului de neperformante.

CAPITOLUL IX.

ANALIZA CREDITĂRII SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

ȘI A RISCURILOR LA IDEEA BANK

SCURTĂ PREZENTARE A FIRMEI CREDITATE

Societatea comercială SONICWAVE SRL., are sediul social în Bolintin Vale, str. Republicii nr. 1. Societatea este înregistrată la Registrul Comerțului cu numărul J/52/423/2002.

Societatea este persoană juridică română, desfășurându-și activitatea potrivit legislației din România ca societate comercială cu răspundere limitată cu asociat unic.

Societatea răspunde pentru obligațiile sale sociale față de terți cu întregul patrimoniu iar asociatul unic este obligat numai la plata părților sociale și răspunde numai în limita capitalului vărsat.

Domeniul principal de activitate: COD CAEN 463 – Comerț cu ridicată al produselor alimentare, al băuturilor și al tutunului. Activitatea principală este comerțul cu ridicată cu cafea, ceai, cacao și condimente (inclusiv import-export).

Societatea desfășoară o producție permanentă de asimilare de produse mai necesare diferitelor ramuri ale economiei naționale în vederea reducerii importurilor și în același timp pentru satisfacerea tuturor cerințelor impuse de beneficiarii interni și externi.

Societatea are un asociat unic, Popescu Ion, de cetățenie romană .

Informații despre principalii furnizori

Informații despre principalii clienți

Performanțele firmei

Situația economico – financiară reprezintă o anumită stare a capitalului din punct de vedere al existenței, componentei materiale și a rezultatelor obținute. Reprezintă o premisă în același timp o consecință a desfășurării proceselor care formează obiectul de activitate al firmei, constituie cadrul financiar al acesteia, respectiv fluxurile de numerar pe care le implică și le degajă.

Analiza se bazează în principal pe bilanț și pe contul de profit și pierdere, care constituie documentele oficiale de gestiune a fiecărei firme.

Situația analizei economico – financiară a firmei, poate fi redată în următoarele etape:

– Delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitelor fapte, fenomene, rezultate.

– Determinarea elementelor, factorilor și cauzelor fenomenului studiat.

– Descompunerea în elemente presupune o analiză structurală. Factorii se urmăresc în mod succesiv, trecând de la cei cu acțiune directă la cei cu acțiune indirectă, și așa mai departe, până la stabilizarea cauzelor finale.

Analiza economico – financiară are ca obiectiv dinamica acestuia precum și a raporturilor dintre diferite elemente patrimoniale și a schimbărilor intervenite în situația mijloacelor și a surselor determinate de activitatea desfășurată în timpul exercițiului. În acest scop se utilizează bilanțul firmei.

Situația bilanțieră la SC SONICWAVE SRL

Situația contului de profit și pierdere la S.C. SONICWAVE S.R.L

Bănci colaboratoare

OBIECTUL CREDITĂRII

Societatea comercială SONICWAVE S.R.L.., are sediul social în Bolintin Vale, str. Republicii nr. 1. Societatea este înregistrată la Registrul Comerțului cu numărul J/52/423/2002 , Cod Unic de Înregistrare RO4009397, legal reprezentată prin Popescu Ion, în calitate de Asociat, conform Hotărârii AGA din data de 15.04.2002, solicită un credit de 100.000 EUR pentru dezvoltarea bazei materiale, achiziție automobile.

Creditul solicitat pentru realizarea investiției:

Valoarea creditului 100.000 EUR

Perioada de acordare: 120 luni

Modalitatea de rambursare: rate egale lunare

Perioada de grație: 6 luni

Garanții: ipotecă, gaj pe mașini și echipamente, bunurile achiziționate

Avans: minimum 30 % din valoarea investiției cu TVA inclusă.

DOCUMENTAȚIA DE CREDITARE

În cazul creditelor pe termen mediu și lung, documentația este întocmită mai riguros, întrucât angajează bancă și agentul economic pe o perioadă mai lungă și deci pot interveni mai multe perturbări ale procesului micro și macro economic.

Documentația de creditare este compusă din:

Cererea de credite;

Ultimul bilanț contabil ;

Balanța de verificare pe luna precedentă ;

Bugetul de venituri și cheltuieli pe anul în curs;

Situația împrumuturilor și disponibilităților la alte bănci sau alți creditori și debitori ;

Hotărârea A.G.A. de împuternicire a reprezentanților societății pentru contractarea de credite ;

Copie după statutul societății și certificatul de înmatriculare în Registrul Comerțului ;

Devizul general pe lucrări și devizele pe obiecte ;

Autorizația de construcții cu avizul Ministerului Mediului ;

Studiul de fezabilitate (care să cuprindă o analiză completă a investiției);

Fisa de date (completată de bancă), pentru cunoașterea în timp a activității și rezultatelor agentului economic ;

Contractul de credite.

Analiza documentației de credite este de maximă importanță pentru că pe baza ei se evaluează și se acordă creditul.

Această analiză cuprinde:

1.Analiză formală, aceasta cuprinde verificarea documentelor, avizelor și aprobărilor cât și corelația dintre principalii indicatori. Tot în această etapă este cuprinsă și discuția pe care ofițerul de credite o are cu reprezentantul agentului economic și în care urmărește cu deosebire existența factorului de risc. Analiza formală mai presupune și o vizită de documentare la sediul agentului econimic, dacă aceasta este un client nou al băncii.

2.Analiza tehnică a proiectului de investiții, se face pe baza întregii documentații. Se urmărește:

– dimensionarea obiectivului în raport cu limita minimă de la care o investiție devine fezabilă;

– soluțiile constructive adoptate de proiectant și oportunitatea lor ;

– costul antecalculat (estimativ) al proiectului ; acesta trebuie să cuprindă toate cheltuielile, inclusiv capitalul circulant pentru prima dotare ;

– dacă există condiții de începere și realizare a lucrărilor (inclusiv surse și posibilități de asigurare a materialelor și utilajelor) ;

– existența fondurilor proprii cu care agentul economic participă la investiție ;

– asigurarea punerii în funcțiune la termen ;

– dacă tehnologia aleasă asigură realizarea parametrilor proiectați ;

– dacă există piețe de desfacere a producției realizate (se precizează șI modalitățI de desfacere, prețuri, date despre concurență ) ;

– garanțiile să corespundă volumului creditor și dobânzilor aferente.

3. Analiza financiară, are un rol hotărâtor în stabilirea capacității de rambursare a creditelor acordate unui agent economic.

Banca va urmări la analiza proiectelor de investiții creditate :

– veniturile totale anuale pe toată perioada de funcționare a proiectului în prețuri constante ;

– cheltuielile totale anuale (de producție, investiții și exploatare) pe toată durata de funcționare a proiectului în prețuri constante ;

– fluxul de numerar (cash-flow) adică diferența dintre veniturile și cheluielile totale pe perioada de funcționare a proiectului și dobânzile aferente ; se determină pe total proiect, cât și pentru stabilirea ratei interne de rentabilitate și a ratei economice de rentabilitate ;

– rată internă de rentabilitate să fie mai mare decât dobânda reală ce trebuie rambursată băncii ;

– influența unor factori de risc (calcul de senzitivitate) asupra veniturilor și cheltuielilor (creșterea prețurilor, modificarea cursului valutar, prelungirea duratei de execuție a obiectivului creditat) ; dacă riscul devine mai mare, creditarea se respinge ;

4.Analiza economică a obiectivului, are în vedere rentabilitatea obiectivului economic la nivelul economiei naționale.

La analiza economică banca urmărește:

– să se aibă în vedere și alte avantaje și profituri ale obiectivului în afară de cele financiare (îmbunătățirea activității sociale, combaterea poluării, crearea de noi locuri de muncă);

– prețurile produselor exportabile să fie la nivelul celor internaționale;

– încadrarea corectă a elementelor de venituri și costuri;

– rata economică de rentabilitate a proiectului de investiție să fie cel puțin la nivelul rentabilității medii pe economie ;

– cursul intern de revenire al obiectivului creditat să fie mai mic decât cursul de schimb oficial.

Concluziile rezultate în urma analizei documentației prezentate de agentul economic solicitant vor fi sistematizate în „referatul de credite”.

ANALIZA BONITĂȚII SOLICITANTULUI DE CREDITE

Evaluarea împrumuturilor solicitate de agenții economici are în vedere posibilitățile de rambursare și garanțiile depuse de client și acceptate de bancă. De asemenea, se ține seama de procentele maxime de creditare fixate de fiecare bancă comercială. Pentru analiza financiară a obiectivelor de investiții creditate, banca ține seama de nivelul a unor anumiți indicatori.

1. Indicatori de lichiditate reprezintă capacitatea agentului economic de a satisface obligațiile de plată pe termen scurt cu elementele circulante din activul bilanțului.

active curente

Rata curentă = –––––-

pasive curente

Lichiditatea patrimonială reprezintă capacitatea societății de a-și acoperii obligațiile de plată cu scadență imediată prin mijloace bănești proprii sau prin elemente patrimoniale de activ care se pot transforma într-un timp scurt în mijloace bănești. Nivelul optim al indicatorului este atunci când acesta este mai mare de 1.

La 31.06.2012 lichiditatea este de 141 % față de anul 2011 de 109 % ceea ce înseamnă că societatea dispune de o lichiditate în desfășurarea în bune condiții a activității sale

Rata lichidității la SC SONICWAVE S.R.L. are un nivel bun, având o tendință ascendetă, indicând o atitudine liniștitoare pentru creditor, datorită valorilor sale supraunitare și a evoluției ascendente, societatea SONICWAVE S.R.L. creându-și anual resurse pe termen lung și oferind în orice moment siguranța pentru a contracta noi credite.

2. Solvabilitatea este capacitatea agentului economic de a-și achita toate datoriile prin valorificarea activelor sale:

active totale

S = ––––-

datorii totale

Solvabilitatea patrimonială exprimă capacitatea societății de a angaja alte datorii în plus față de cele existente și se exprimă prin raportul dintre activul bilanțier și pasivul bilanțier. O solvabilitate patrimonială bună este atunci când indicatorul este mai mare de raportul 2:1.

Solvabilitatea la SC SONICWAVE S.R.L. este bună deoarece este mai mare decât raportul 2:1.

3. Gradul de îndatorare reflectă cât din capitalul propriu este afectat de datoriile totale fiind influențat numai de elementele din pasivul bilanțului. Gradul de îndatorare necesită cel mai ridicat volum de capital propriu.

Indicatorul în perioada analizată se apropie din ce în ce mai mult de nivelul maxim (0– 30 %), de la 65% în 2011 la 47% în 2012.

4. Rentabilitatea generală reprezintă capacitatea agentului economic de a obține profit din activitatea proprie.

Rentabilitatea generală este un indicator de sinteză reflectând eficiența activității și se exprimă ca raport între profitul net și cheltuieli totale ( x 100 ). Un nivel bun al rentabilității este când indicatorul este mai mare de 10 %. Întrucât rata rentabilității crește, crește și bonitatea societății SONICWAVE S.R.L. și capacitatea acesteia de a-și onora datoriile față de ROMANIAN INTERNATIONAL BANK.

Creșterea continuă a ratei rentabilității generale din 2011 de la 8,91 și în 2012 la 21,57 determină și creșterea capacității SC SONICWAVE S.R.L. de a-și onora datoriile față de bancă.

STUDIUL DE FEZABILITATE,

DOCUMENT DE BAZĂ AL DOSARULUI DE CREDITE

În studiile de fezabilitate și de restructurare problema acoperirii financiare a cheltuielilor de investiții este esențială, societățile comerciale trebuind să hotărască atât mărimea acestor cheltuieli, cât și finanțarea lor (din conturi proprii, credite bancare sau contribuția partenerilor); în cazul creditelor va trebui să se ia în considerare nu numai valoarea acestuia, dar și eșalonarea primirii și modul de restituire (cu rate anuale egale sau neegale). Elaborarea studiilor de fezabilitate și de restructurare a devenit o activitate importantă, prin aceasta urmărindu-se redresarea și rentabilizarea societăților comerciale.

Ținând seama de destinația lor, există mai multe categorii de studii de fezabilitate și anume pentru:

Obiective noi, de producție sau servicii;

Dezvoltarea societăților comerciale existente care au un profil bine definit, o piață de desfacere sigură (internă și externă), un profit apreciabil și resurse proprii de dezvoltare;

Restructurarea societăților comerciale existente care nu au profit (sau un profit mic) urmărind pe această cale rentabilizarea și obținerea unui profit corespunzător;

Privatizare;

Lichidarea societății comerciale;

Înființarea unei societăți.

Studiul de fezabilitate joacă de fapt, rolul de cadru general al proiectului de investiții. El prezintă următoarea structură de bază, pe capitole:

1.Introducere

Investitorul, descrierea pe scurt a proiectului propus, scopul investiției, costul total estimat în lei și în valută, surse de finanțare.

2.Caracterizarea agentului economic

A.Descriere:

– data înființării, înregistrării;

– statul juridic;

– structura personalului de conducere, vechimea și experiența acestuia;

– numărul de angajați-structura și calificarea;

– scurtă descriere a procesului de producție, capacități de producție, folosirea lor;

– produse principale și modul de valorificare: import-export.

B.Informații financiare:

– analiza activității financiare curente;

– stabilitatea situației financiare.

3.Piețe

A.Piețe posibile pentru valorificarea produselor din proiect.

B.Informații despre concurență-avantaje competitive privind: aprovizionarea , producția, desfacerea, calitatea.w

C.Prețuri.

D.Comercializarea produselor la intern și la extern.

4.Costuri și plan de finanțare

A.Costurile proiectului:

– rezumarea costului proiectului: estimare, deviz;

– date de bază și calculații privind estimarea costului;

– necesitatea și estimarea capitalului circulant;

B.Plan de finanțare:

– plan de finanțare pentru valoarea totală a proiectului;

– programul de efectuare a plăților pentru realizarea proiectului

– condițiile și volumul participării investitorilor la finanțarea costului proiectului;

– termeni și condiții de folosire a surselor de finanțare.

5.Analiza financiară și economică

a.estimări de venituri, costuri de investiții și de producție pe toată durata proiectului, înainte și după aplicarea proiectului;

b.rata internă (financiară) de rentabilitate (RIR sau RRF)calculată pe baza contului financiar și beneficiului (profitului) obținut, înainte și după aplicarea proiectului;

c.analiza realizărilor estimative, aplicând schimbările ce pot apărea (depășirea duratei de realizare a investiției, nerealizarea veniturilor, depășirea costurilor);

d.rata de rentabilitate economică (RER), analiza cost-beneficiu și analiza senzitivității, în funcție de factorii de risc ce pot să apară

e.riscurile de orice fel, care pot interveni în derularea proiectului propus și măsurile care se iau pentru eliminarea sau minimalizarea impactului potențial al acestora;

6.Concluziile studiului de fezabilitate în funcție de specificul activității, cu fundamentarea și justificarea variantei propuse.

Studiul de fezabilitate la SC SONICWAVE S.R.L.

Sinteza agentului economic și date de identificare

1. Date de identificare

Societatea comercială SONICWAVE S.R.L.., are sediul social în Bolintin Vale, str. Republicii nr. 1. Societatea este înregistrată la Registrul Comerțului cu numărul J/52/423/2002 , Cod Unic de Înregistrare RO4009397, legal reprezentată prin Popescu Ion, în calitate de Asociat, Domeniul principal îl reprezintă comerțul cu ridicată al produselor alimentare, al băuturilor și al tutunului, iar activitatea principală, comerțul cu ridicată cu cafea, ceai, cacao și condimente.

2.Scurtă descriere a documentației

Prin prezenta documentație s-a studiat și cercetat strategia societății SONICWAVE S.R.L. de retehnologizare și modernizare a activității economice și s-au analizat rezultatele tehnico-economice, în condițiile acordării unui credit pe termen lung în valoare de 100.000 EUR printr-un credit pe termen lung de la Romanian International Bank.

Creditul este solicitat pentru modernizarea și retehnologizarea societății comerciale și anume, pentru achiziționarea unui automobil.

Valoarea creditului solicitat pentru retehnologizare este de 100.000 EUR cu o dobândă de 12%.

3.Prezentarea aspectelor rezultate din capitolele de analiză.

3.1.Piețele de desfacere.

Pe piața internă societatea comercială SONICWAVE S.R.L. este un comerciant de cafea, ceai, cacao și condimente.

Pe piața externă, atât prin calitatea produselor cât și prin prețul atractiv practicat, societatea reușește să câștige un segment semnificativ din piața externă de specialitate și prin aceasta să încheie contracte cu clienți de marcă din Spania, Italia, Ungaria, Turcia și Israel aceștia devenind clienți ai acestei societății.

3.2.Principalele acțiuni viitoare necesare eficienței economice ale agentului economic SONICWAVE S.R.L.

Pentru creșterea eficienței economice se impun următoarele acțiuni principale:

-creșterea calitativă a produselor în condițiile unei concurențe competitive actuală și viitoare;

-diversificarea gamei sortimentale;

-dezvoltarea activității promoționale și extinderea serviciului de marketing;

-eficientizarea activității economico-financiare;

-creșterea productivității muncii;

3.3.Modul de organizare și tipul de management practicat

Organizarea societății SONICWAVE S.R.L. este funcțională și corespunde specificului activității productive desfășurate.

Echipa managerială, formată din 3 persoane cu experiență și vechime în societate, practică 2 metode de conducere:

-prin obiective, fiind o metodă specifică condițiilor economiei de piață ce permite stabilirea obiectivelor firmei cu mai mult realism, creșterea motivației salariaților și a responsabilității acestora față de realizarea obiectivelor propuse;

-prin bugete, care este o metodă complementară conducerii prin obiective permițând programarea costurilor, asigurarea resurselor necesare desfășurării activității. Această metodă de conducere furnizează managerilor informații privind cheltuielile, cantitățile, prețurile și profitul.

Strategia managerială de dezvoltare a SONICWAVE S.R.L pentru asigurarea derulării în condiții optime și de eficiență a procesului tehnologic de producție prevede:

-modernizarea sistemelor informaționale;

-intensificarea activității departamentului de marketing prin promovarea și derularea unor programe de comercializare, care să mențină cota de piață a firmei într-un trend crescător atât pe piața internă cât și pe piața externă.

-corelarea politicii de preț cu politica de produs prin corelarea activității de marketing, prețuri, costuri și proiectare.

-reducerea costurilor și eficienizarea activității economico-financiare.

3.5.Cuantificarea efortului financiar necesar (surse de finanțare)

3.6.Condiții de rambursare și dobânda

Creditul a fost solicitat pe data de 9 martie 2009 conform contractului de credit nr.1/2009 încheiat între S.C. SONICWAVE S.R.L și ROMANIAN INTERNATIONAL BANK.

Perioada pe care este acordat creditul este de 10 ani, societatea beneficiind de o perioadă de grație de 6 luni.

Rambursarea creditului se va face în 10 rate semestriale începând cu data de 3 aprilie 2009.

Dobânda aferentă creditului în valoare de 100.000 EUR se va calcula de la data începerii utilizării creditului până la data rambursării integrale. Calculul se va efectua la numărul exact de zile de folosire a creditului raportat la un an calendaristic de 360 zile.

Pentru plată cu întârziere a oricăror sume (rate, dobânzi, comisioane), SC SONICWAVE S.R.L. va plăti la ROMANIAN INTERNATIONAL BANK o dobândă majorată ce se va capitaliza lunar și care este stabilită conform contractului de credit nr.1/2009, la 3 puncte dobândă ROMANIAN INTERNATIONAL BANK peste dobânda menționată.

La dobânda de bază se adaugă o marjă de risc-client al cărei cuantum variază în funcție de o serie de criterii și parametrii economico-financiari ce caracterizează fiecare client, după cum urmează:

Clienților cu un punctaj între 6 și 8 puncte scoring li-se adaugă la dobânda de bază 2 puncte procentuale marjă de risc.

Clienților cu un punctaj între 9 și 11 puncte scoring li-se adaugă la dobânda de bază 1 punct procentual marjă de risc .

SC SONICWAVE S.R.L solicitând un credit pe termen lung în EUR va avea o dobândă de bază de 10% la care se adaugă conform calculului scoring o marjă de risc client de 2%. Dobânda la care SC SONICWAVE S.R.L beneficiază de credit este de 12%.

Modul de rambursare al creditului și al dobânzii aferente

Împrumutul se rambursează în rate de capital egale lunare. De menționat este faptul că rambursarea îi conferă lejeritate în amortizarea investiției.

Dacă, în cazul scadenței unei rate, conform graficului de rambusare, sau în cazul scadentei finale, în contul curent al împrumutatului nu există sumele necesare achitării datoriilor către Bancă, Banca are dreptul, de a debita la data respectivă, fără notificare sau altă formalitate prealabilă, orice alt cont de disponibilități sau de depozit (chiar neajuns la termen), deschis pe numele împrumutatului, cu suma necesară efectuării plății sumelor neachitate de acesta, sume scadente conform Contractului (principal, dobânzi, comisioane, prime de asigurare și orice alte sume datorate).

Banca este mandatată de împrumutat prin Contract să efectueze, dacă este cazul, și schimbul valutar în numele și pentru acesta, utilizând propriile conotații și completând, în numele și pe seama acestuia, documentele aferente acestei operațiuni. Eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat.

Efectuarea plăților ratelor se vor face de către utilizator la datele scadente menționate, la curs al B.N.R. + 1,5 % pentru ziua scadentei, în caz de întârziere la plata urmând a se factura penalități conform clauzelor contractuale.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Băncile românești au un rol major fiind principalul finanțator al economiei naționale. De altfel, se cunoaște că principalul factor de creștere economică este reprezentat de creditul bancar, având în vedere că fondurile proprii sunt insuficiente mai ales în perioada de tranziție.

Una din formele de creditare este și cea pe termen lung, acest credit se utilizează în principal pe o durată de creditare mai mare de 5 ani.

Obiectul principal al acestor credite îl constituie modernizările, reutilizările dar și unele achiziționă de utilaje, mijloace de transport, probe tehnologice, animale și plantații.

În lucrarea de față am realizat o cercetare la ROMANIAN INTERNATIONAL BANK care acordă mare atenție acestui tip de credit (media anuală a ultimilor ani este 237,39 mld lei credite pe termen lung).

Activitatea de creditare a ROMANIAN INTERNATIONAL BANK a pus accent pe creditarea pe termen lung așa cum s-a văzut din tabelele prezentate în lucrare.

Studiul de caz l-am realizat pe exemplul societății SC SONICWAVE S.R.L Bolintin Vale, societate care se caracterizează prin următoarele:

-este societate cu răspundere limitată, formă de proprietate fiind privată;

-pe plan extern societatea are relații cu firme de marcă din Germania, Spania, Italia, Turcia, și Ungaria (67% din producție este destinată exportului);

-firma se caracterizează prin următorii indicatori de bonitate:

-lichiditate 141%;

-solvabilitate 311%;

-rentabilitate 21,57%;

În ceea ce privește situația creditorilor, valoarea totală de 926.085.29 lei a creanțelor este constituită din următoarele categorii de creanțe:

1.Creanțe garantate: 60.000,00 lei.

2.Creanțe bugetare:

– Administratia Finantelor Publice Giurgiu 9.244,00 lei;

– Primăria Bolintin Vale: 27.406,29 lei;

– I.T.M. Giurgiu: 35,00 lei.

3.Creante chirografare:

– SC Mary&Naty Cont: 3.400,00 lei;

– Mihai Mihaela: 413.000,00 lei;

– Basda George Florin: 413.000,00 lei.

La data de 31.12.2012 valoarea totală a soldului de încasat de la clienti este de 695.703,21 lei, reprezentând în cea mai mare parte credite si penalitătile aferente calculate pentru neîncasarea acestora la termenele pregătite în contracte.

Am pus accentul pe raporturile de creditare dintre ROMANIAN INTERNATIONAL BANK și SC SONICWAVE S.R.L. Studiu de caz se referă la creditarea pe termen lung având ca obiect al creditării modernizarea și retehnologizarea societății SONICWAVE S.R.L, acest credit fiind acordat pe o perioadă de 10 ani, la o valoare de 100.000 EUR .

Analiza economico-financiară efectuată la SC SONICWAVE SRL indică faptul că societatea prezintă o activitate economică bună în prezent însă pot să apară perturbări negative datorate spre exemplu, dificultăților de plată a dobânzilor la creditele contractate, ca urmare a majorării acestora, scăderea vânzărilor din cauza instabilității economice generale etc.

Analiza economico-financiară efectuată în studiul de caz prezentat, oferă Romanian International Bank garanția că firma este rentabilă si dispune de resursele necesare pentru a rambursa creditul si dobânda aferentă acestuia la termenele stabilite în contractul de credit.

Pentru cresterea succesului în mediul de afaceri, societatea trebuie să găsească soluții pentru atragerea de noi clienți si păstrarea celor actuali, prin lărgirea ofertei comercializate cu amănuntul în magazinul său, ținând cont în primul rând de raportul calitate/preț si de oferta similară de pe piață, în scopul cresterii profitului.

Managerul firmei ar putea atrage noi clienți si ar putea să impulsioneze vânzările utilizând reclama comercială scrisă (ziare, reviste), audio (radio,TV), prin intermediul internetului (un site de prezentare a pricipalelor produse comercializate, prețuri de vânzare, avantajele achiziționării din magazinul firmei, oferte promoționale, utilizarea cardului de fidelitate, reduceri de prețuri cu anumite ocazii: sărbători, evenimente etc), prin postă, participarea la târguri locale sau regionale.

Dacă managerul firmei va reusi să-si dezvolte afacerea si să deschidă un alt punct de vânzare atunci îsi va consolida poziția pe piață, având sanse sporite în cresterea profitului său.

Banca ROMANIAN INTERNATIONAL BANK aplică riguros principiul prudenției bancare, adică pretinde o analiză financiară și o evaluare a creditului care să țină seama de bonitatea clientului așa cum este prezentată în metodologia Băncii Mondiale.

Rata lichidității la SC SONICWAVE S.R.L a avut un nivel bun pe perioada de analiză (2011-2012), având o tendință ascendentă, indicând o atitudine liniștitoare pentru creditor ( ROMANIAN INTERNATIONAL BANK ), datorită valorilor sale supraunitare și a evoluției ascendente, societatea SONICWAVE S.R.L creându-și anual resurse pe termen lung și oferind în orice moment siguranța pentru a contracta noi credite.

Subliniez faptul că acest credit în valută și pe lângă indicatorii obișnuiți se impune și determinarea cursului de revenire net actualizat cu ajutorul testului Bruno care trebuie să fie mai mic decât cel oficial.

Față de studiul efectuat consider că este necesar să subliniez următoarele aspecte:

-firma ce solicită creditul înregistrează o bonitate crescută ,ceea ce o face atractivă în privința acordării de credite cu un risc de nerambursare scăzut;

-având în vedere că SC SONICWAVE S.R.L este un comerciant de cafea, ceai, cacao și condimente, acesta se bucură de o largă apreciere internă cât și externă datorită prețurilor competitive în raport cu cele ale concurenților externi;

ROMANIAN INTERNATIONAL BANK este deschisă colaborării cu clientul, acordând acestuia consultanță pentru utilizarea cât mai eficientă a creditului solicitat;

Cu toate că situația activității de creditare la nivelul ROMANIAN INTERNATIONAL BANK cât și în general în întreg sistemul bancar românesc este relativ bună, consider că încă se mai poate perfecționa, de aceea în final fac următoarele precizări:

– problema importantă ce ar trebui soluționată este reducerea birocrației și a volumului necesar de documente pentru acordarea unui credit ;

– reducerea costurilor firmei, pentru că în mod corespunzător ar crește și profitul iar o parte a acestuia ar putea fi trecut în fondurile de rezervă;

– scădere a costurilor cu 2% ar duce la o creștere cu 11% a fondurilor destinate investițiilor în cazul societății SONICWAVE S.R.L;

– un pas important în eficientizarea activității de creditare ar fi perfecționarea documentației necesare obținerii unui credit sub raportul asigurării garanțiilor de rambursare, această problemă putând fi soluționată prin punerea accentului pe garanțiile personale ale solicitantului cât și pe imaginea acestuia. Datorită imaginii favorabile pe care SC SONICWAVE S.R.L și-a creat-o atât pe piața internă cât și pe cea externă, în cazul luării în calcul ca garanții de rambursare a imaginii și a cotei de piață deținute, volumul garanțiilor financiare (depozitul bancar, gajul și cesiunea de creanță) ar înregistra o pondere mult mai scăzută, acest lucru făcând ca SONICWAVE S.R.L să înregistreze o mai largă autonomie în privința utilizării fondurilor proprii puse la dispoziția ROMANIAN INTERNATIONAL BANK sub forma garanțiilor bancare.

Monitorizarea creditului acordat se va realiza de către inspectorul de credite în mod practic pe baza planificării, la nivel de sucursală, stabilită în comitetul de credite al acestuia. Urmărirea se efectuează lunar sau ori de câte ori este nevoie, adică ori de câte ori există informații, că situația economico-financiară a agentului economic are tendințe de declin.

 Ofițerul de credit are un rol determinant în stabilirea unui sistem eficient de comunicare între bancă și SC SONICWAVE SRL, fiind cel mai în măsură să anticipeze eventualele probleme, și, împreună cu clientul, să găsească soluții pentru rezolvarea lor.

Capitolul X.

Concluzii și propuneri generale

În ultimii ani, cadrul economic și financiar din România s-a îmbunătățit, dar decalajele față de unele țări din Europa Centrală au rămas, în unele privințe chiar considerabile. Continuarea modificărilor structurale necesită finanțare și, având în vedere rolul sectorului bancar în cadrul sistemului financiar românesc, această finanțare va fi asigurată în mod preponderent tot de către instituțiile de credit. Analiza cererii și ofertei de credite a arătat că acești doi factori acționează în același sens, respectiv către creșterea creditului neguvernamental. Astfel, pe partea cererii de credite:

procesul de restructurare a economiei (către una funcțională de piață și capabilă să facă față forțelor concurențiale în special din UE)

modificarea comportamentului populației (ca urmare a creșterii veniturilor și a ajustării preferințelor de consum spre bunuri de folosință îndelungată și servicii) conduc la creșterea necesarului de resurse financiare atât pentru consum, cât și pentru investiții. Pe partea ofertei de credite, restructurarea și privatizarea sectorului bancar, sporirea competiției în contextul alinierii la practicile europene acționează în sensul expansiunii ofertei.

Companiile au dobândit calitatea de creditor net în sistem, economisind mai mult decât s-au împrumutat de la bănci. O evoluție asemănătoare am putut-o observa, la o scară mult mai mică, și în cazul populației, ale cărei venituri disponibile s-au înscris pe un trend ascendent. Creșterea rapidă a salariilor, a capacității de autofinanțate a companiilor (în special datorită componentei profiturilor) și promovarea unor politici fiscale prociclice, ar putea să conducă la o scădere și mai mare în importanță a rolului creditului neguvernamental în a genera efectele negative privind lărgirea deficitului de cont curent, creșterea presiunilor inflaționiste sau expansiunea prețurilor activelor financiare și nefinanciare. Ca urmare, eforturile băncii centrale de a limita creșterea creditului în scopul de a ține sub control evoluția cererii agregate s-ar putea concretiza în costuri (inclusiv de imagine) din ce în ce mai mari în raport cu rezultatele.

Ritmul de creștere semnificativă a creditului, precum și dirijarea acestuia cu preponderență spre populație și spre finanțare în valută reprezintă caracteristici întâlnite în ultimii ani în România. În fața acestor evoluții, băncile românești se pare că au găsit instrumentele necesare unui management corespunzător al procesului de creditare, fapt reflectat și prin nivelul redus și în scădere al creditelor restante în total credite acordate. Totuși, acest indicator poate subevalua riscul de credit care există în sistem, pentru că maturitățile de acordare a finanțărilor sunt tot mai mari, provizioanele sunt pro-ciclice și ritmul de creștere a împrumuturilor este considerabil superior ritmului în care se înregistrează în bilanț creditele altele decât cele din categoria standard. În acest sens, o soluție ar putea-o reprezenta modificarea regulamentului actual privind provizioanele în sensul adoptării unui cadru dinamic de provizionare.

În structură, creditul pe termen mediu și lung are cea mai mare dinamică, ceea ce poate ridica și problema managementului necorelării maturităților (maturity mismatch). Creditul către companiile nefinanciare continuă să dețină ponderea cea mai mare, dar populația devine un segment care câștigă ușor teren în cadrul bilanțului bancar. Pe măsură ce puterea financiară a populației va crește, ne așteptăm ca ponderea creditării să fie împărțită relativ egal între cele două categorii de debitori. În ceea ce privește moneda de denominare a creditului, valuta rămâne majoritară, ca urmare în special a cererii provenite din rândul companiilor. În contextul în care creditul pentru echipamente și cel imobiliar au o tendință ascendentă, este posibil ca ponderea finanțărilor în monedă străină să rămână ridicată. Pe de altă parte, creșterea ratelor de dobândă pe plan internațional ar putea face mai neatractivă această variantă de finanțare.

Analizând factorii care influențează calitatea creditelor neguvernamentale, am ajuns la concluzia că riscurile ce derivă din creșterea activității de creditare sunt moderate, atât în ceea ce privește componenta aferentă creditelor către companii, cât și pentru cea corespunzătoare creditelor pentru populație. La nivelul băncii centrale există instrumente aferente atât sferei de reglementare, cât și activității de supraveghere prin care se monitorizează eficient riscurile implicite și se poate interveni într-o manieră proactivă. Totodată, cadrul macroeconomic favorabil și procesul de aderare acționează în aceeași direcție.

În scopul reducerii riscului din activitatea de creditare și pentru promovarea dezvoltării financiare, o serie de măsuri pot fi avute în vedere, dintre care cele mai importante se referă la:

extinderea bazei de date cu istoricul debitorilor aferenți instituțiilor financiare nebancare. În acest fel se va putea avea imaginea de ansamblu asupra volumului și dinamicii îndatorării din întregul sistem financiar, pe baza cărora măsurile de menținere a stabilității financiare vor fi mai bine fundamentate;

creșterea protecției drepturilor creditorilor astfel ca disciplina din cadrul plăților să crească. Asemenea măsuri ar putea conduce la o diminuare a volumului arieratelor, iar necesarul de finanțare a companiilor ar fi satisfăcut prin intermediul sectorului bancar, care are capacitatea de a asigura o disciplinare mai bună a jucătorilor în cazul neplății;

modificarea normelor actuale privind provizionarea astfel încât acestea să aibă un caracter dinamic. Implementarea ar presupune ca în perioadele de creștere a creditării și expansiune economică volumul provizioanelor să fie mai mare, pentru a exista resurse de acoperire a pierderilor din perioada de încetinire economică sau chiar recesiune (abordare anticiclică);

Pentru a îmbunătăți activitatea de finanțare a firmelor prin produsele bancare specifice creditării corporate se propun o serie măsuri, cum ar fi:

promovarea site-ului băncii și actualizarea permanentă a acestuia;

realizarea unor mape care să conțină, detaliat, informații despre oferta de credite și înmânarea acestora reprezentanților firmelor ș.a.;

eliminarea caracterului formal al discuțiilor preliminare și consilierea reprezentanților firmelor cu privire la specificul activității de creditare, inclusiv pentru întocmirea corectă și completă a documentației necesare;

diminuarea timpului de verificare și analiză a documentelor solicitate de bancă, iar în situația neacceptării cererii de creditare să li se prezinte motivele și indicatorii care au condus la această decizie;

firmelor să li se asigure condițiile necesare pentru a putea negocia efectiv cu băncile condițiile de creditare (volumul creditului, perioada de creditare, rata dobânzii, perioada de grație, etc.);

BIBLIOGRAFIE

Cezar BASNO, Nicolae DARDAC, Constantin FLORICEL – Moneda.Credit.Banci, cap 5.5.3.1. Teoria fondurilor de împrumut, Editura Didactica și Pedagogica, Buc, 2003

Cezar BASNO, Nicolae DARDAC, Constantin FLORICEL – Op. cit, cap 4.5.. Monetarismul. Școala de la Chicago

Mădălina RĂDOI – op. cit., cap 9 Managementul Riscurilor bancare (partea 3), pag 2

V, DEDU – Gestiune și audit bancar, Editura Economică, București, 2003, p.146

Raport financiar și riscurile acestuia, 2009, BNR

Legislație

Regulamentul BNR nr. 9/2009

Alte surse

http://www.bnr.ro (Banca Naționala a României)

Home

http://www.zf.ro (Ziarul Financiar)

http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=66&idb-

http://www.bnr.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=6711

http://www.tconomica.uab.ro/upload/lucrari/820062/52.pdf

BIBLIOGRAFIE

Cezar BASNO, Nicolae DARDAC, Constantin FLORICEL – Moneda.Credit.Banci, cap 5.5.3.1. Teoria fondurilor de împrumut, Editura Didactica și Pedagogica, Buc, 2003

Cezar BASNO, Nicolae DARDAC, Constantin FLORICEL – Op. cit, cap 4.5.. Monetarismul. Școala de la Chicago

Mădălina RĂDOI – op. cit., cap 9 Managementul Riscurilor bancare (partea 3), pag 2

V, DEDU – Gestiune și audit bancar, Editura Economică, București, 2003, p.146

Raport financiar și riscurile acestuia, 2009, BNR

Legislație

Regulamentul BNR nr. 9/2009

Alte surse

http://www.bnr.ro (Banca Naționala a României)

Home

http://www.zf.ro (Ziarul Financiar)

http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=66&idb-

http://www.bnr.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=6711

http://www.tconomica.uab.ro/upload/lucrari/820062/52.pdf