Studiu Privind Contributia Activitatilor Motrice de Timp Liber In Ameliorarea Deficientelor Coloanei Vertebrale

=== 78ffd1522ba40e4576a9b312633de0b8038427ae_152055_1 ===

CAPITOLUL I

ACTUALITATEA ȘI IMPORTANȚA STUDIULU

I.1. DEFINIREA CONCEPTULUI DE TIMP LIBER

Timpul liber reprezintă perioada de timp în care o persoană nu este implicată într-o activitate, didactică, socială, profesională, etc.

Este acel timp pe care îl avem pentru a ne relaxa, în care nu avem de mers la scoala, la muncă, în care putem face ceva doar pentru noi însine.

I.2. INTRODUCERE IN PROBLEMATICA CONCEPTULUI DE ACTIVITATI MOTRICE DE TIMP LIBER

Educația fizică alături de celelalte activități motrice fundamentale din domeniu, face parte integrantă din măsurile privind dezvoltarea fizică armonioasă și menținerea unei stări optime de sănătate pentru toate categoriile de populație ale țării noastre.

Educația fizică se subordonează în principal pregătirii pentru muncă și viață.

Elevii trebuie ajutati sa constientizeze importanța sportului și a mișcării pentru sănătatea lor, atât fizică cât și psihică, pentru dezvoltarea și menținerea unei stări armonioase. Aplecarea spre sport a elevilor le dă o nouă perspectivă asupra vieții. Practicarea unui sport în timpul liber sau acordarea unui timp rezonabil pentru a face mișcare în orice mod îi ajută pe elevi nu doar pentru menținerea tonusului muscular ci are efect asupra personalității acestora, elevii își vor dori sa fie tot mai buni în ceea ce fac, vor dori să evolueze, vor fi mai determinați și mai implicați.

În prezent, procesul de pregătire fizică a elevilor, dezvoltarea calităților motrice continuă să constituie încă o latură secundară a preocupărilor unui număr foarte mare de cadre didactice.

Rezumându-se strict la problematica și tematica acestei lucrări, putem spune că procesul de conștientizare a elevilor în vederea folosirii mijloacelor educației fizice în timpul liber se integrează și reprezintă o condiție obligatorie a întregului proces de pregătire a elevilor.

Dezvoltarea calităților motrice și formarea deprinderilor motrice trebuie înțelese ca un proces unitar, ce se desfășoară corelat în cadrul lecțiilor semestrului, anului și ciclului de învățământ, alocându-se fiecăruia dintre aceste obiective ponderea impusă de recomandările actuale.

Viteza este o calitate care influențează, în bună măsură randamentul muncii orcărui individ, indiferent de specificul profesiei sale.

Solicitările din ce în ce mai mari în producție, în activitatea școlară și în viața cotidiană creează un real disconfort, cu ajutorul calității motrice viteza, omul poate învinge apariția timpurie a oboselii, atât în domeniul intelectual, senzorial, emoțional cât și în cel fizic.

CAPITOLUL II

ASPECTE PRIVIND ACTIVITATILE MOTRICE DE TIMP LIBER CARE CONTRIBUIE LA AMELIORAREA DEFICIENTELOR COLOANEI VERTEBRALE

II.1 OBIECTIVELE SI FUNCTIILE ACTIVITATILOR MOTRICE DE TIMP LIBER

În societatea contemporană, caracterizată prin sedentarism, stres, agresivitate, activitatea sportivă are un rol social bine definit.Fenomenul sportiv a devenit o activitate socială, de recreere cu valențe deosebite, dar și un colos economic.Mișcarea în aer liber, practicarea sportului ameliorează condiția umană, implicit calitatea vieții, iar practicantul activităților sportive dobândește un ansamblu de cunoștințe și abilități necesare atât pentru sine cât și pentru societatea din care face parte.Mișcarea realizată prin exercițiile fizice, activitatea sportivă competițională și necompetițională contribuie la formarea unei imagini pozitive despre sine, la implementarea în activitatea zilnică a unor mecanisme de autoreglare a stărilor psiho-comportamentale.Îmbinarea muncii intelectuale cu munca fizică este considerat un principiu de viață în condițiile civilizației moderne.Educația fizică este o formă importantă de odihnă activă a tuturor oamenilor.Practicată în mod rațional, ea îi reconfortează organismul după efortul intelectual, reface capacitatea de muncă și asigură pofta de viață.Ea contribuie la realizarea unor influențe specifice privind dezvoltarea morfofuncțională a organismului, sporesc capacitățile de lucru și de adaptare la efort.

Educația fizică, mai mult decât celelalte discipline de învățământ,oferă posibilitatea de a trăi la cote maxime, emoția de a fi mai bun și recunoscut, satisfacția și bucuria de a concura, de a învinge bariere ce par de neatins, oferă posibilitatea cunoașterii și descoperiri propriei persoane.

Educația fizică, ca parte a educației generale are la bază mișcarea umană pusă în slujba îmbunătățirii condiției fizice și mentale a oamenilor, a dezvoltării fizice armonioase și întreținerii stării de sănătate.Întrucât mișcarea umană, sau motricitatea omului este reprezentată de totalitatea actelor și acțiunilor motrice desfășurate de om cu scopul de întreținere a relațiilor cu mediul natural și social, educația pentru mișcare reprezintă nu numai o necesitate, ci chiar o condiție a existenței umane.Activitatea de educație fizică trebuie privită, astfel, ca o necesitate personală a omului, alături de alimentație, îmbrăcăminte, învățătură, apă, soare, relații umane, spațiu de locuit, etc.

Mișcarea umană este unul dintre factorii de bază ai dezvoltării fizice și psihice a omului.Prin mișcarea pe care oamenii o învață încă de la naștere, într-un mod neorganizat, dar supravegheat de către fiecare părinte în parte, prin educația fizică școlară pe care copii/elevii o desfășoară sub supravegherea cadrelor specializate, prin mișcarea realizată în mod nesupravegheat în afara procesului instructiv-educativ, omul își întregește personalitatea și devine independent.Mișcarea omului realizată cu scop instructiv-educativ în procesul de învățământ organizat este denumită educație fizică.

Pentru precizarea înțelesului și importanței educației fizice se impune a prezenta câteva definiții.Conform Enciclopediei educației fizice și sportului din România, volumul IV, pagina 155, 2002, educația fizică este considerată a fi o ,,componentă a educației generale, acționând ca proces pedagogic cu implicații biologice, psihice, estetice, morale și sociale în viața individului.Se constituie ca o categorie fundamentală a sistemului de practicare a exercițiilor fizice''.În dicționarul ,,Terminologia educației fizice și sportului'', educația fizică sau educația mișcării este definită ca fiind ,,activitatea care valorifică ansamblul formelor de practicare a exercițiilor fizice în scopul măririi, în principal a potențialului biologic al omului în concordanță cu cerințele sociale''.Conform opiniei lui Gh.Cârstea, educația fizică, este o activitate umană de practicare sistematică și conștientă a exercițiilor fizice, desfășurată sub formă de proces instructiv-educativ bilateral, în vederea realizării unor obiective(de diferite niveluri/ranguri) bine precizate, dintre care prioritare sunt următoarele doua:

-perfecționarea dezvoltării fizice/corporale a subiecților(preșcolari, școlari, studenți etc);

-perfecționarea capacității motrice(,,deprinderi și priceperi'' și ,,calități motrice'') a subiecților.

De-a lungul timpului, noțiunea de educație fizică, datorită influențelor pozitive produse asupra omului, și-a lărgit înțelesul.Educația fizică este considerată ca fiind un proces instructiv-educativ al cărui obiectiv îl constituie creșterea potențialului fizic și psihic al omului, atât în plan personal, cât și social.Dar este, în principal, o activitate construită și desfășurată pentru perfecționarea dezvoltării fizice și capacității motrice a ființei umane, în funcție de particularitățile de vârstă, de sex, de cerințele de integrare socială, de specificul unor profesii.Într-o accepție restrânsă, în înțelesul pedagogic, educația fizică urmărește dezvoltarea posibilităților fizice și psihice, individuale și/sau colective.Ea trebuie înțeleasă ca o activitate ce favorizează manifestarea subiectului în mod individual sau în cadrul unui colectiv, prin modalități diferite de mișcare.Este una din laturile educației prin care se urmărește realizarea unei armonii ce cuprinde elementele biologice și psihice ale personalității umane.

O definiție care sa sublinieze toate aspectele este greu de realizat.Într-o accepțiune recunoscută de marea majoritate a specialiștilor, educația fizică reprezintă o componentă a educației generale, care prin intermediul exercițiului fizic, desfășurat în mod organizat și independent, produce schimbarea comportamentului uman în plan motric ,cognitiv, social, estetic și afectiv.

Valoarea educativă a practicării exercițiilor fizice depinde în mod decisiv de competențele profesorului și predispozițile și interesele elevilor.Competențele profesionale ale cadrului didactic și dezvoltarea personalității elevilor sunt doua aspecte distincte cu mare interdependență în procesul formativ al elevilor.

Competența profesională și măiestria pedagogică se formează, se îmbogățește și se revizuiește prin educație permanentă.Ea se bazează pe:

-studii permanente specifice pedagogiei și psihologiei;

-cunoștințe specifice de specialitate;

-cunoașterea politicii generale privind educația, în general și educația fizică și sportul în special;

-experiență practică și didactică.

Studiile specifice pedagogiei și psihologiei permit profesorului să planifice, să realizeze, să organizeze și să conducă procesul instructiv-educativ, sa ia decizii în funcție de factorii individuali, de normele stabilite și de anumite situații apărute.Cunoașterea în profunzime a materiei de predat, alături de marea capacitate de înțelegere a problemelor elevilor, face parte din măiestria și tactul pedagogic.

Cunoștințele specifice de specialitate asigură înțelegerea: influenței pe care o exercită fiecare exercițiu fizic asupra organismului uman; posibilităților de execuție reprezentate de multitudinea de situații practice în care se află elevul; confruntării permanente cu aspectele inedite ale practicii sportive, și a contribuției procesului instructiv-educativ la realizarea schimbării comportamentului uman.

Concepția asupra politicii generale privind educația și educația fizică și sportul oferă profesorului puncte de vedere clare asupra implicațiilor activității sale în educația generală și specifică a elevilor.Profesorul trebuie sa fie conștient de importanța socială a disciplinei pe care o predă și să își asume responsabilitatea în domeniul practicii sportive.

Experiența practică asimilată, de-a lungul studiilor, asigură profesorului o bună prestație motrică ce contribuie la dezvoltarea încrederii și respectului elevilor.Profesorul de educație fizică nu trebuie sa realizeze valori performanțiale crescute într-un sport sau probă sportivă, el trebuie să stăpânească tehnicile de execuție motrică, să cunoască condițiile desfășurării procesului de învățare și dezvoltare, și să dispună de o exprimare verbală și nonverbală sugestivă și corectă.

Ca disciplină de învățământ, educația fizică, este prevăzută în toate planurile de învățământ: preșcolar, primar, gimnazial, profesional și superior.

Conceptul de educație – educația formală

Educația formală este educația intenționată, sistematică și evaluată, pusă în practică de către profesori, învățători, persoane competente într-un domeniu. Educația formal implică toate acțiunile întreprinse pentru conturarea personalității umane.

Philip Coombs a dat o definiție a acestui tip de educație, fiind: “sistemul educațional structurat ierarhic și gradat chronologic, pornind de la scoala primara și până la universitate, care include in plus fata de studiile academice o varietate de programe de specializareși instituții de pregătireprofesională.

Caracteristici ale educației formale:

Se desfășoară în cadrul unui sistem de învățământ

Este evaluată social, vizând cunoașterea rezultatelor activității instructive-educative cât și a procesului educațional

Se prezintă sub forma activităților educative în cadrul sistemului de învățământ

Este generalizată, fiind permis accesul tuturor elevilor.

Educația fizică, latură a educației generale

Educația fizică reprezintă o parte important din educația general a elevilor, ajutând la dezvoltarea armonioasă atât a fizicului cât și a intelectului, are rolul de conștientizare a elevilor, de stimulare, pentru a munci mai mult, pentru rezultate mai bune.

II.2. FACTORII CARE DETERMINA PROGRAMELE DE ACTIVITATI MOTRICE DE TIMP LIBER

Educația tinerei generații, este un proces organizat, programat și desfășurat pe etape de timp bine delimitate.Desfășurarea procesului instructiv-educativ urmărește realizarea obiectivelor finale, obiective stabilite în conformitate cu cerința socială.Ca și celelalte discipline de învățământ și educația fizică contribuie la realizarea obiectivelor educației generale prin realizarea propriilor obiective.

Evoluția vieții de-a lungul timpului și necesitatea pregătirii oamenilor pentru viața socială a determinat evoluția procesului de educație în toate direcțiile.Scopul educației fizice și sportului este dat de direcția de orientare a acțiunilor de formare și dezvoltare a personalității indivizilor în concordanță cu cerințele societății.El vizează perfecționarea organismului omului din punct de vedere fizic, psihic, motric, afectiv, moral și social.Realizarea scopului necesită impunerea anumitor obiective operaționale, intermediare și finale.

Educația fizică are scopul de a contribui: la perfecționarea dezvoltării fizice și a capacității motrice; la formarea capacității de acționare independentă și de manifestare cât mai liberă în mișcare; la educarea capacității de decizie în condiții de deplină responsabilitate și cunoștință de cauză.

Ca proces ce realizează educația întregii populații școlare, educația fizică școlară, prin folosirea exercițiului fizic în combinație cu factorii naturali de călire ( aerul, apa, soarele etc.) vizează următoarele obiective finale:

1.păstrarea și întărirea stării de sănătate;

2.dezvoltarea fizică normală și armonioasă;

3.însușirea deprinderilor și priceperilor de mișcare generală și specifice ramurilor de sport;

4.creșterea capacității de efort și rezistență la îmbolnăviri și intemperii;

5.dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice;

6.educarea calităților morale și de voință;

7.formarea obișnuinței de practicare liberă a exercițiilor fizice în timpul liber, recrearea, refacerea, recuperare a organismului elevilor.

Contribuția educației fizice la îndeplinirea obiectivelor generale ale educației

Realizarea obiectivelor educației fizice contribuie în mod pozitiv la dezvoltarea dimensiunii motrice, cognitive, afective, estetice, morale și volitive a personalității umane.Printr-o tehnologie didactică corect aplicată, educația fizică sprijină realizarea obiectivelor generale ale educației:

-dezvoltarea și educarea motricității, în scopul însușirii deprinderilor motrice și a perfecționării priceperilor motrice;

-formarea și stimularea activității intelectuale(gândire, imaginație, judecată, atenție, memorie, spirit de observație) a proceselor afective(emoții, sentimente, interese, motivații, simpatii, bucurie, respect, sentimentul de dreptate, simțul responsabilității,etc.) și a capacității de socializare(colaborare, conlucrare, întrajutorare);

-formarea și dezvoltarea calităților morale și volitive(hotărâre, dârzenie, disciplină, cinste, sinceritate, perseverență, consecvență, demnitate, modestie, curaj, stăpânire de sine, inițiativă etc.);

-dezvoltarea percepțiilor și reprezentărilor asupra mișcării, asupra deplasării în spațiu;

-formarea unor deprinderi și calități necesare în activitatea socială(punctualitate, disciplină, tenacitate, coordonare, rezistență, forță, viteză de reacție și execuție, reflexe de autoapărare și autoasigurare, orientare în spațiu);

-perfecționarea activității aparatelor și sistemelor organismului;

-perfecționarea unor caracteristici speciale ale funcțiilor organismului-,,simțul mingii'', ,,simțul pragului'', ,,simțul accelerării'', ,,simțul ritmului'', ,,simțul kinestezic'', ,,simțul porții'', ,,vederea periferică''.

Finalitățile, obiectivele educației fizice și sportului sunt subordonate celor ale educației generale și sunt impuse de nevoile sociale.Alături de celelalte laturi ale educației generale, educația fizică contribuie la dezvoltarea omului din punct de vedere fizic, psihic, motric, afectiv, estetic, social etc.(Gloria Rață, Gheorghe Rață, 2008, pag.13-18).

Funcțiile sunt destinații constante ale unui fenomen și ele derivă din ideal, în sensul că se subordonează acestuia.Prin funcții se realizează idealul educației fizice, se face “apropierea” față de acesta. Toate funcțiile educației fizice sunt foarte importante și își dovedesc eficiența numai dacă sunt îndeplinite în “sistem” influențându-se și completându-se reciproc. Funcțiile educației fizice sunt de două feluri, specifice și asociate.Funcțiile specifice vizează cele două coordonate ale obiectului de studiu propriu Teoriei și Metodici : dezvoltarea fizică și capacitatea motrică. Funcțiile asociate întregesc efectele practicării exercițiilor fizice asupra ființei umane.

• Funcția de perfecționare a dezvoltării fizice face parte din categoria celor specifice și are rol prioritar mai ales în educație fizică a tinerei generații. Rolul dezvoltării fizice armonioase , a unor indici superiori pe plan somatic și pe cel funcțional , pentru viață și activitatea oamenilor de toate vârstele este prea binecunoscut și nu este negat sau contestat de nimeni.

• Funcția de perfecționare a capacității motrice face parte tot din categoria celor specifice educației fizice.Prin această funcție sunt vizate cele două elemente componente ale capacității motrice : calitățiile motrice, deprinderile și priceperile motrice. Rolul capacității motrice pentru un randament sporit pe toate planurile vieții și în întregirea personalității umane nu mai trebuie argumentat.

•Funcția igienica face parte din categoria celor asociate și vizează cerința fundamentală de menținere a unei stări optime de sănătate a oamenilor. Prin educația fizică se acționeaza prioritar preventiv pe acest plan. Se poate , cu ajutorul exercițiilor fizice să se acționeze și pentru corectarea unor deficiențe pe planul sănătății.

• Funcția recreativă este o altă funcție asociată pentru educația fizică . Ea trebuie înțeleasă cel puțin în următoarele două sensuri:

– asigurarea , prin activitatea de educație fizică a fondului de calități , deprinderi și priceperi motrice necesare ca oameni de diferite vârste să poată petrece în mod util și plăcut , adică recreativ timpul lor liber ( cotidian, sau în vacanțe și concedii ).

-asigurarea condițiilor și dezvoltarea interesului pentru urmărirea, tot în timpul liber , direct sau prin mass-media , a întrecerilor motrice de bună calitate sau a unor activități motrice desfășurate necompetitiv.

• Funcția de emulatie face parte tot din categoria celor asociate pentru educația fizică. Această funcție trebuie să se materializeze prin dezvoltarea spiritului competitiv care caracterizează în general ființa umană, a dorinței permanente de “depășire” și “autodepășire” dar numai în limitele regulamentare, corecte și cu atitudine de fair-play. În acest sens se impune promovarea frecventă în educația fizică a întrecerii prin jocuri de mișcare sau jocuri sportive, ștafete, parcursuri aplicative, concursuri, etc. Prin această modalitate se dezvoltă și creativitatea subiecților, dorința de a câștiga, de a obține victoria, de a se situa pe primele locuri, etc., aspecte deosebit de importante mai ales pentru elevi.

•Funcția educativă este tot o funcție asociată a educației fizice dar este considerată ca fiind mai complexă prin prisma influențelor asupra dezvoltării personalității umane în integritatea sa. Influența educației fizice este evidentă pe planul dezvoltării laturii “fizice” a personalității. În același timp, însa sunt influențe deosebite pe care le poate avea educația fizică, bine concepută și realizată asupra dezvoltării celorlate laturi ale personalității umane: intelectuală, morală, estetică și tehnico-profesională.

Acțiunile motrice se efectuează în principal în prezența a patru calități motrice de bază și anume: viteza, forța, rezistența și îndemânarea; precum și pe seama unor forme de manifestare a acestora, viteză de reacție, de execuție, forță generală sau specifică; rezistență generală sau specifică, forță in regim de rezistentă etc. Prin pregătirea fizică se urmărește hipertrofierea componentelor motrice, respectiv a calităților motrice.

În procesul dezvoltării calităților motrice se pleacă de la premiza că în proporții diferite toate calitățile motrice sunt dezvoltabile și educabile. Se urmărește realizarea unor disponibilități de performanță superioară pentru fiecare calitate motrică, precum și pentru calitățile motrice însumate.

Nivelul maximal al unei calități motrice suplinește într-o oarecare măsură carențele în dezvoltarea și educarea altei calități motrice. S-a stabilit totuși că odată cu creșterea măiestriei, capacitatea de suplinire reciprocă a calităților motrice are tendința de restrângere. Aceasta are drept consecință necesitatea de a se dezvolta toate calitățile motrice cu accent pe cele dominante. Calităților motrice le sunt proprii unii parametrii prin intermediul cărora se pot determina valoarea și contribuția fiecăreia la realizarea diferitelor acțiuni motrice. Astfel, pentru determinarea valorii forței se utilizează ca parametru etalon încărcătura, pentru viteză repeziciunea mișcărilor, pentru rezistență durata acțiunii, iar pentru îndemânare complexitatea și precizia acțiunii.

Apreciind măsura în care acești parametri sunt prezenți, mai mult sau mai puțin, într-o acțiune motrică sau un șir de acțiuni, ne dăm seama de rolul, de contribuția calității sau calităților motrice în executarea acțiunilor respective. În fond acțiunea motrică, simplă sau complexă, este rezultatul multiplelor forme de combinare a calităților motrice cu elemente de tehnică. Nici o acțiune motrică, indiferent cât de simplă ar fi structura ei, nu este susținută doar de o singură calitate motrică, ci de rezultanta combinării în proporții diferite a două sau a mai multe calități sau forme de manifestare a acestora.

Intercondiționarea dintre calități motrice în efectuarea acțiunilor de mișcare este atât de variată, încât fiecare calitate motrică trebuie privită și ca factor determinant care condiționează manifestarea celorlalte.

Dezvoltarea calităților motrice favorizează creșterea capacității de efort a organismului. Capacitatea de efort se dobândește, în special, în cadrul unui proces de instruire, care urmărește dezvoltarea calităților motrice, perfecționarea acestora determinând și adaptarea organelor, funcțiilor și sistemelor organismului la nivel superior de solicitare.

Capacitatea de efort a organismului are influențe favorabile în special în activitatea sportivă de performanță, dar ea se răsfrânge și asupra activităților psihice. Dezvoltarea calităților motrice impune o riguroasă obiectivizare a procesului de pregătire a juniorilor.

Obiectivizarea procesului de pregătire se referă la stabilirea unor modalități concrete de apreciere cantitativă și calitativă a progreselor, pe baza cărora să se poată evalua și valorifica metodele, procedeele și mijloacele folosite.

Dezvoltarea calităților motrice reprezintă un domeniu care ne oferă posibilități largi și concrete de apreciere obiectivă a progreselor realizate de elevi, a calității muncii efectuate de elevi și profesor.

Obiectivizarea procesului de dezvoltare a calității motrice pretinde profesorului:

 să cunoască nivelul de pregătire al elevilor, de la ce stadiu pornește;

 să stabilească probe și norme specifice fiecărei calități motrice și să le aplice periodic în activitatea practică;

 să elaboreze modelul final privind dezvoltarea calităților motrice și structurile de exerciții utilizate pentru realizarea acestuia;

 să țină o evidență precisă a tuturor datelor obținute și să o utilizeze, corespunzător pentru aprecierea critică a activității desfășurate, reținând învățămintele ce se impun.

Înfăptuindu-se în legătură indisolubilă cu învățarea acțiunilor, procesul de educare a calităților motrice și a altor însușiri ale tinerilor legate de aceasta este orientat la vârsta școlară în așa fel încât sa contribuie la manifestarea deplină a acelor calități motrice pentru progresul cărora pe anumite trepte ale dezvoltării autogenetice, să creeze cele mai favorabile premise biologice, precum și a tuturor capacităților a căror rol este foarte important pentru însușirea priceperilor și deprinderilor motrice să lărgească posibilitățile funcționale ale organismului.

Problemele cele mai de seamă în metodica dezvoltării calităților motrice în etapele dezvoltării autogenetice a organismului sunt multilaterale înrâuririlor, corelarea eforturilor cu posibilitățile funcționale ale organismului în creștere, corespondența dintre factorii de influențare și particularitățile etapelor dezvoltării autogenetice. Spre deosebire de concepțiile anterioare, în perioada maturizării 14-19 ani nu este o etapă de criză sau de menajare din punct de vedere a dezvoltării susținute a calităților motrice, din contră, în cadrul acestei vârste aproape toți indicii fizici sunt în creștere, iar din punct de vedere motric adolescentul ajunge la o capacitate fizică și de muncă optimă. Dereglările care pot să apară, în special sub aspectul îndemânării, se datorează insuficienței consolidării a coordonării în perioadele anterioare. În această etapă se realizează o consolidare și chiar o finalizare a dezvoltării unor calități motrice. Forța și rezistența pot fi dezvoltate intens, nemaiținându-se seama de restricțiile etapei precedente 10 – 14 ani. Dar, lucru demn de reținut, este clar că nu există limită inferioară de vârstă pentru începerea dezvoltării calităților motrice. Există doar metode și mijloace adecvate acesteia, perioade de dezvoltare mai intensă și de relativă stagnare.

În ceea ce privește vârstele optime la care se poate acționa intens pentru dezvoltarea fiecărei calități motrice în parte avem în vedere că viteza și formele ei de manifestare pot fi influențate favorabil între 10-18 ani, acțiunile pentru dezvoltarea lor putând începe de 5-6 ani. Trebuie reținut faptul că există o perioadă mai puțin favorabilă cuprinsă aproximativ între 13-14 ani, determinată de apariția tulburărilor pubertare.

Îndemânarea se dezvoltă între aceleași limite de vârstă ca și viteza. Din analiza datelor de mai sus rezultă că vârstele cele mai favorabile din punct de vedere al randamentului pentru dezvoltarea cu mijloace specifice, a vitezei și îndemânării sunt cele mici, iar pentru rezistență și forță vârstele mai mari.

Un element de mare importanță în dezvoltarea planificată a calităților motrice este evidența. În concepția modernă a planificării, evidența constituie un factor de mare valoare, datele pe care le furnizează determinând întregul proces. Sensul optim al relației ce trebuie respectat în sistemul de planificare este următorul: evidență – analiză – planificare. Din relația de mai sus desprindem ușor rolul evidenței, putând afirma că fără date concrete, fără o analiză temeinică a acestora nu se poate concepe o planificare corectă.

O evidență bună se poate realiza numai prin constanța indicilor stabiliți pentru aprecierea dezvoltării calităților motrice pe o durată precisă. Unul din factorii de bază pentru realizarea multora dintre acțiunile motrice îl constituie capacitatea de efort fizic prin care în general, se înțelege capacitatea organismului de a presta un lucru mecanic cât mai crescut și a-l menține un timp cât mai îndelungat. Capacitatea fizică se îmbunătățește ca urmare a participării sistematice a exercițiilor fizice care favorizează, în special dezvoltarea calităților motrice – forța, viteza, rezistența și are drept urmare creșterea gradului de adaptare a organelor și sistemelor organismului la solicitări superioare. Cantitatea și calitatea efortului depus în cadrul procesului de dezvoltare a calităților motrice și de însușire, consolidare și aplicare a priceperilor și deprinderilor motrice au un rol foarte important în dezvoltarea capacităților fizice.

Efortul presupune acte motrice la baza cărora stau contracțiile musculare din transformarea energiei chimice în energie mecanică la nivelul mușchilor activi. În timpul efortului, organismul consumă cantități mai mari sau mai mici de oxigen care au menirea să contribuie hotărâtor la refacerea substratului energic.

În funcție de acoperirea integrală sau parțială a cerințelor de oxigen într-un efort fizic dat, acesta devine predominant aerob sau anaerob.

Așa cum reiese din literatura de specialitate și practica a confirmat, faptul că fotbalul modern nu poate fi abordat decât în măsura în care jucătorii sunt posesorii unor calități motrice dezvoltate și a unei pregătiri fizice superioare. În condițiile antrenamentului sistematic, continuu ca volum și o intensitate corespunzătoare perioadei și etapei de pregătire, este necesar să se asigure pe lângă capacitățile motrice de bază viteză, forță, îndemânare, rezistență și capacitatea de efort specifică jocului.

În cadrul lecțiilor pentru dezvoltarea calităților motrice la copii și juniori avem câteva indicații metodice de care nu putem face abstracție:

– predominanța laturii instruirii calitative a tuturor jucătorilor și mai puțin a informării echipelor;

– respectarea particularităților de vârstă, urmărind:

– evitarea abuzurilor de eforturi statice;

– evitarea exercițiilor de tracțiune numai cu ajutorul brațelor;

– evitarea efectuării săriturilor în număr mare;

– dezvoltarea normală a forței și a rezistenței;

– accentuarea dezvoltării îndemânării, a vitezei sub toate formele de manifestare și a dezvoltării fizice corecte și armonioase.

Conținutul lecțiilor urmărește o instruire calitativă prin rezolvarea următoarelor sarcini:

– însușirea elementelor din școala alergării și săriturii, elemente strict necesare realizării unei execuții corecte;

– dezvoltarea fizică corectă și armonioasă;

– dezvoltarea calităților motrice.

Întreaga gamă de exerciții cuprinse în lecții de dinamică, cu influență multilaterală.

În pregătirea juniorilor de 16-18 ani avem drept obiective generale, îmbunătățirea calităților fizice și pentru perfecționarea deprinderilor și cunoștințelor dobândite în perioadele anterioare, pentru satisfacerea la un nivel superior a cerințelor jocului de atac și apărare, ca urmare a creșterii valorii individuale.

Obiectivul pregătirii fizice la această vârstă îl constituie formarea tipului constituțional viguros și îndemânatic ca sarcina dezvoltării calităților motrice combinate, cu ajutorul exercițiilor tehnico-tactice cu accent pe îmbunătățirea vitezei de reacție și execuție, a îndemânării și rezistenței la durata jocului.

În jocurile sportive calitatea motrică dominantă este rezistența în regim de viteză, iar în fotbal avem de a face cu o rezistență în regim de viteză de execuție și deplasare, forță și îndemânare.

Corelat cu precizarea calității motrice dominante avem de specificat și efortul caracteristic. Astfel în fotbal efortul este submaximal, variabil cu întreruperi mari și numeroase.

Finalitățile educației fizice școlare

In jocurile sportive, complexitatea sistemul de pregătire este mult amplificată, de diversitatea deprinderilor motrice specifice ce se manifestă în condiții variate, in relație cu adversarii și coechipierii.

Instruirea deprinderilor tehnice în variate situații tactice, pe fondul dezvoltării fizice și psihice a sportivilor, este calea de urmat pentru îmbunătățirea performanțelor. La aceasta se mai adaugă calitatea procesului de antrenament, capacitatea profesională a antrenorului, baza materială și managementul activității. Toate acestea în contextul tendințelor și direcțiilor de dezvoltare a jocurilor, pe fondul modificărilor de regulament impuse de creșterea dinamismului, atractivității și spectaculozității acestora.

Pregătirea tehnică este reprezentată de totalitatea măsurilor adoptate în procesul de antrenament, în privința conducerii, organizării și metodologiei folosite în scopul însușirii tehnicii specifice ramurii de sport.

Importanța tehnicii rezultă din faptul că asigură economicitatea și eficiența în execuția mișcărilor. Acest lucru este condiționat de nivelul de dezvoltare a calităților motrice și este în strânsă legătură cu pregătirea tactică, psihologică și teoretică. Asigurarea suportului fizic este condiția esențială pentru însușirea tehnicii la începători. Bagajul inițial de deprinderi și experiența motrică a fiecărui copil, sunt cele care influențează nivelul pregătirii tehnice. Ponderea acesteia, în procesul de pregătire, este diferențiat pe ramuri sportive și nivele de pregătire. Sunt ramuri sportive care necesită o pregătire tehnică foarte exigentă, cum ar fi cele cu manifestări complexe de precizie și expresivitate (gimnastica artistică, ritmică, patinajul artistic, înotul sincron, etc.). Dar sunt și sporturi în care tehnica trebuie să favorizeze, obținerea randamentului maxim, în alergările de viteză, sau economicitatea mișcărilor, în sporturile de rezistență. În jocurile sportive și sporturile de luptă, tehnica este cea care influențează soluționarea favorabilă a situațiilor complexe apărute în desfășurarea lor. Procesul de pregătire la grupele de începători va urmării realizarea unei baze largi de deprinderi motrice, în comparație cu avansații, unde specializarea va deveni mult mai îngustă.

Particularități specifice jocului de mișcare

1) Jocurile de mișcare permit manifestarea complexă și favorizează dezvoltarea simultană a deprinderilor motrice de bază sau specifice, a calităților motrice, precum și a însușirilor și deprinderilor moral-volitive.

Priceperile și deprinderile motrice se perfecționează în timpul jocului ca urmare a legăturilor noi și complexe care se stabilesc între ele și datorită relațiilor de condiționare ce pot favoriza transferul pozitiv între cunoștințe, priceperi, deprinderi, calități motrice.

Solicitarea simultană a capacităților motrice specifice jocului este determinată de caracterul complex al acestuia.

2) Jocului îi este specifică activitatea în colectiv, ce presupune cooperare cu partenerii de joc, armonizarea intereselor, motivelor, acțiunilor și eforturilor personale cu cele ale colectivului, încadrarea în colectiv, asumarea unor responsabilități. În diferite momente ale jocului apar situații favorabile și nefavorabile care manifestă stările negative, suscitând și alte procese psihice.

Jocul de mișcare permite manifestarea inițiativei și independenței în acțiuni. Aceasta este posibilă numai în cazul în care copiii stăpânesc un bagaj motric larg de deprinderi, au calități fizice dezvoltate corespunzător și au fost instruiți să acționeze în limitele unor reguli precise. Pentru că participanții sunt obligați să aplice ceea ce cunosc în situații noi, ei reacționează rapid și găsesc soluții potrivite, se dezvoltă astfel gândirea, creativitatea, inițiativa, capacitatea de anticipare și decizie.

Jocurile nu permit o dozare precisă a efortului și nici o reglementare strictă a execuțiilor tehnice. Participarea este inegală datorită nivelului de pregătire sau a însușirilor temperamentale: unii sunt foarte activi, alții reținuți se sustrag.

Jocurile au ca element caracteristic de desfășurare întrecerea, competitivitatea, care impune existența unui fond de deprinderi și calități motrice temeinic consolidate. Întrecerea sporește interesul copiilor pentru activitate, le mobilizează forțele și îi stimulează.

La reușita sau nereușita jocului contribuie nu numai conținutul și calitatea jocului, ci și unele condiții legate de particularitățile participanților: vârstă, sex, nivel de pregătire.

Același joc poate să provoace însuflețire, entuziasm într-un caz, iar în altul se poate desfășura greoi, fără elan și interes.

II.3. ACTIVITATILE MOTRICE DE TIMP LIBER CARE CONTRIBUIE LA AMELIORAREA DEFICIENTELOR COLOANEI VERTEBRALE

Fitnessul implică abilitatea de a executa mișcări complexe, de intensitate mare, în mod continuu și urmărește:

– perfecționarea, până la nivel de măiestrie, a conținutului motric;

– atingerea măiestriei sportive prin obținerea de performanțe înalte pe plan național și internațional;

– dezvoltarea și perfecționarea aptitudinilor motrice specifice practicării fitness-ului

(forță statică și dinamică, mobilitate articulară, coordonare, orientare în spațiu, echilibru, viteză de reacție, execuție de deplasare);

– formarea unei ținute corporale armonioase, estetice;

– dezvoltarea capacităților cognitive, afective, motivaționale; crearea dispoziției pentru obținerea performanțelor (disponibilitate pentru efort, ambiție, perseverență, toleranță la frustrare);

– prevenirea sau compensarea deficiențelor fizice datorate efortului specific;

Favorizarea integrării sociale.

Toate aceste obiective conduc atât la performanță, cât și la dezvoltarea personalității și simțului artistic al practicanților.

În cazul fitness-ului, putem vorbi de anumite obiective generale, subsumate la rândul lor domeniului larg al sportului recreativ. Îndeplinirea unei stări optime de sănătate a practicanților, corelată cu creșterea potențialului de muncă și de viață este unul dintre cele mai importante obiective. Este și motivul pentru care fitness-ul este acum practicat la scală largă, mai ales în țările dezvoltate, unde activitatea fizică este apreciată. Contribuția la dezvoltarea unor calități și trăsături intelectuale, estetice și morale este alt scop, determinat social. Alte obiective sunt: favorizarea proceselor de creștere și optimizare a dezvoltării fizice, dezvoltarea și educarea a calităților motrice de bază, formarea corectă a unui set de deprinderi și priceperi motrice și valorificarea lor în practica sportivă, formarea capacității și obișnuinței de practicare corectă și conștientă a exercițiilor fizice, mai ales în timpul liber.

Sportul nonformal se corelează foarte bine cu valorile educaționale ale dezvoltării umane, respectiv educația intelectuală, morală, spirituală, tehnico-profesională și estetică.

Din perspectiva educației intelectuale, sportul transmite practicanților cunoștințe teoretice din domeniul anatomiei, fiziologiei, a motricității, a nutriției. Acestea asigură un fond, o bază a practicii si a obținerii unor rezultate optime. De asemenea, sportul determină dezvoltarea și funcționalitatea optimă a sistemului nervos și implicit, a tuturor proceselor cognitive și de învățare. De asemenea, individul are de câștigat și în planul proceselor afective, volitive și cele de formare a personalității, în sensul unei mai bune echilibrări ale acestor sisteme.

Conexiunea sportului cu latura cultural – estetică conduce la educarea gustului pentru frumos, la tehnicizarea execuțiilor și mai ales, la dezvoltarea corporală armonioasă și estetică. Aici intervin exercițiile practicate pe fond muzical (dansul sportiv sau unele clase de aerobic ce necesită o coregrafie specială), care dezvoltă unele trăsături de ordin estetic: expresivitatea, coordonarea, grația. De asemenea, se cunosc efectele muzicii asupra sistemului nervos și al analizatorului auditiv, care determină și dezvoltă o înaltă coordonare neuromusculară.

Rolul sportului în educația socio – morală este de a crește valorile și a întării calitățile ce definesc profilul moral: responsabilitate, onestitate, încerdere, solidaritate, respect, fair – play, demnitate.

În cazul educației tehnico – profesionale, sportul ajută la dezvoltarea și perfecționarea unolr deprinderi psihomotrice, necesare pentru desfășurarea activităților la locul de muncă. De asemenea, prin latura recuperatorie, sportul poate repara deficiențele fizice cauzate de practicarea unei profesii, sau le poate prevenii. Practicarea activității fizice în grupuri (cum sunt clasele de aerobic, de exemplu) contribuie la dezvoltarea comunicării, la întreținerea relațiilor interumane, integrarea în colectivități variate și mixte, formarea unor deprinderi organizatorice, capacitatea de cooperare, manifestarea ca lider.

Sportul recreativ, diferit ca motivație și ca scopuri de cel de performanță, este practicat de o populație largă, în vederea păstrării unui echilibru al sănătății și al funcționării corporale, în același timp punând în evidență nevoia permanentă de mișcare corporală de la orice vârstă. În ziua de azi, practicarea sportului într-un cadru nonformal (cluburi de fitness, săli de sport) câștigă tot mai mulți adepți. Oamenii capătă, treptat, atitudini pozitive față de mișcare și participă constantă la activități de acest tip.

Valentele de ordin biologic (funcțional, terapeutic sau profilactic) și aplicativ-utilitar ale înotului au fost cunoscute oamenilor din timpuri străvechi. Învățarea diverselor tehnici în mediul acvatic, apoi a procedeelor de înot și a manevrelor și tehnicilor de salvare de la înec i-a pus la adăpost de pericolul înecului sau al altor primejdii, expresia « Nu știi să înoți, nu știi să scrii » exprima dezaprobarea celor care nu cunoșteau arta înotului, astăzi înotul este considerat o activitate socială importanta exprimată prin tendința de a învăța copiii să înoate înainte chiar de a merge la școală.

În decursul timpului s-au realizat numeroase ierarhizări ale ramurilor sportive din punct de vedere biologic, o astfel de clasificare a fost făcută și de un medic A. Lorentz, care a acordat înotului 42 puncte iar următorului clasat pe lista – atletismul, doar 25 puncte, astfel înotul a fost reconsiderat pentru efectele benefice exercitate asupra tuturor celor care îl practică, tineri sau vârstnici, sănătoși sau bolnavi.

Varietatea mijloacelor utilizate în apă, complexitatea lor sau contextul asocierii cu factorii naturali de mediu: Aer (aerul montan și aeroionizarea negativă, aerul marin și ionii de Sulf, Iod sau Magneziu); Apă (proceduri hipo sau hipertermie); Soare (radiații infraroșii și ultraviolete) depinde de specificul fiecărui programul acvatic. Valentele de ordin biologic (funcțional, terapeutic sau profilactic) și aplicativ-utilitar ale înotului au fost cunoscute oamenilor din timpuri străvechi. Învățarea diverselor tehnici în mediul acvatic, apoi a procedeelor de înot și a manevrelor și tehnicilor de salvare de la înec i-a pus la adăpost de pericolul înecului sau al altor primejdii, expresia « Nu știi să înoți, nu știi să scrii » exprima dezaprobarea celor care nu cunoșteau arta înotului, astăzi înotul este considerat o activitate socială importanta exprimată prin tendința de a învăța copiii să înoate înainte chiar de a merge la școală.

În decursul timpului s-au realizat numeroase ierarhizări ale ramurilor sportive din punct de vedere biologic, o astfel de clasificare a fost făcută și de un medic A. Lorentz, care a acordat înotului 42 puncte iar următorului clasat pe lista – atletismul, doar 25 puncte, astfel înotul a fost reconsiderat pentru efectele benefice exercitate asupra tuturor celor care îl practică, tineri sau vârstnici, sănătoși sau bolnavi. Varietatea mijloacelor utilizate în apă, complexitatea lor sau contextul asocierii cu factorii naturali de mediu: Aer (aerul montan și aeroionizarea negativă, aerul marin și ionii de Sulf, Iod sau Magneziu); Apă (proceduri hipo sau hipertermie); Soare (radiații infraroșii și ultraviolete) depinde de specificul fiecărui programul acvatic.

CAPITOLUL III

DEFICIENTELE COLOANEI VERTEBRALE

III.1 DEFICIENTE ALE COLOANEI VERTEBRALE IN PLAN SAGITAL

III.1.1 CIFOZA

Сifοzɑ reprezintă сοnseсințɑ nefɑstă ɑ unοr prοbleme de dezvοltɑre,ɑ unei bοli degenerɑtive, sɑu unui trɑumɑtism ɑl сοlοɑnei vertebrɑle. Pοɑte sɑ se mɑnifeste lɑ οriсe vɑrstɑ. Сifοzɑ ușοɑrɑ înseɑmnă сă sunt putine prοbleme mediсɑle. Dɑr in сɑzurile mɑi severe pοt fi ɑfeсtɑti ɑtɑt plɑmɑnii, сɑt si nervii și ɑlte tesuturi sɑu οrgɑne. Тrɑtɑmentul сifοzei tine сοnt de vɑrstɑ pɑсientului, de сɑuzele ei și de сοmpliсɑtiile pe сɑre le prοduсe.

Сifοzele se pοt grupɑ in funсtie de lοсɑlizɑre: сifοzɑ dοrsɑlɑ (prin ɑссentuɑreɑ сurburii fiziοlοgiсe), сifο-lοrdοzɑ (сɑnd сifοzɑ dοrsɑlɑ este сοmpensɑtɑ de lοrdοzɑ lοmbɑrɑ), сifοzɑ lοmbɑrɑ și inversiuneɑ vertebrɑlɑ (reprezintɑ сifοzɑ lοmbɑrɑ ɑpɑrutɑ prin retrοversiɑ bɑzinului, сοmpensɑtɑ dοrsɑl), сifοzɑ сerviсɑlɑ (inversɑreɑ сurburii lοrdοtiсe сerviсɑle) și сifοzɑ tοtɑlɑ, este ο сifοzɑ lungɑ, intɑlnitɑ lɑ indivizii сu relɑxɑre ligɑmentɑrɑ și musсulɑrɑ.

Dupɑ etiοlοgie сifοzele pοt fi: funсtiοnɑle, reprezentɑte de deviɑtiile tipiсe, сɑre pοt fi ușοɑre, сu evοlutie lungɑ și lentɑ, dɑr сu prοgnοstiс fɑvοrɑbil. Αсesteɑ sunt si сele mɑi freсvente in periοɑdɑ de сreștere. Сifοzele funсtiοnɑle se impɑrt in: hɑbitɑle (de οbișnuintɑ), de сreștere (сreștereɑ exɑgerɑtɑ in inɑltime și dezvοltɑreɑ insufiсientɑ ɑ musсulɑturii), prοfesiοnɑle (dɑtοritɑ lοсului de munсɑ ex. munсɑ lɑ birοu), сοmpensɑtοrii și сele dɑtοrɑte unοr ɑnɑlizɑtοri (сifοzɑ miοpilοr). Αсest tip de сifοze sunt ușοr de сοreсtɑt (prin exerсitii funсtiοnɑle de extensie), uneοri prin simplɑ indepɑrtɑre ɑ сɑuzei. Dɑсɑ nu sunt trɑtɑte devin pɑtοlοgiсe.

III.1.1.1 CLASIFICARE

Existɑ dοuɑ tipuri de сifοzɑ, сɑre se pοt intɑlni si lɑ сοpii, dɑr si lɑ ɑdultii.

Primul tip de сifοzɑ, denumit сifοzɑ pοsturɑlɑ, este determinɑt de pοsturɑ inɑdeсvɑtɑ si ɑсeɑstɑ se pοɑte ɑmeliοrɑ prin sсhimbɑreɑ mοdului de viɑtɑ ɑ pɑсientului.

Αl dοileɑ tip de сifοzɑ este сeɑ struсturɑlɑ, сɑuzɑtɑ de ο mοdifiсɑre ɑ ɑnɑtοmiei, si ɑсeɑstɑ nu pοɑte fi ɑmeliοrɑtă dοɑr de сɑtre pɑсient, neсesitɑnd un trɑtɑment mediсɑl sɑu сhirurgiсɑl.

Sunt pɑсienti сɑre se nɑsс сu ɑl dοileɑ tip de сifοzɑ, сeeɑ сe se numeste сifοzɑ сοngenitɑlɑ. Αсeɑstɑ este determinɑtɑ de lipsɑ sɑu fοrmɑreɑ inсοmpletɑ ɑ unοr pοrtiuni ɑle сοlοɑnei. In periοɑdɑ de сrestere ɑ οrgɑnismului, pɑсientul pοɑte sɑ dezvοlte ο сifοzɑ prοgresivă.

Сifοzɑ lɑ сοpii si ɑdοlesсenti. Вοɑlɑ Sсheuermɑn este un tip de сifοzɑ сɑre ɑpɑre lɑ сοpii si ɑdοlesсenti. Αсeɑstɑ se fοrmeɑză сu preсădere in regiuneɑ mijlοсie ɑ сοlοɑnei. Αstfel in bοɑlɑ Sсheuermɑn, сifοzɑ este determinɑtă de pοrtiuneɑ ɑnteriοɑrɑ ɑ сοlοɑnei vertebrɑle nu сreste lɑ fel de repede сɑ si сeɑ pοsteriοɑrɑ.

III.1.2 LORDOZA

Lordoza reprezintă o deviație a coloanei vertebrale, in plan sagital cu concavitatea îndreptată posterior, prin accentuarea curburilor fiziologice spre cer.

Lordoza sau “spate în șa” este un termen medical folosit pentru a descrie curbura anterioară a unei porțiuni a coloanei vertebrale. Două segmente ale coloanei sunt în mod normal lordotice: lombară și cervicală. Acestea au o curbură cu convexitatea anterior și concavitatea posterior în contextul anatomiei umane.

Lordozele spinale sau curburile secundare sunt determinate în principal prin diferența grosimii jumătății anterioare față de cea posterioară a discului vertebral. Se agravează la puberate sau nu devine evidentă până la 25 de ani.

Dezechilibrul în tensiunea musculară și lungimea mușchilor este de asemeni o cauză. Curburile lordozice excesive sunt denumite “spate în șa” sau “spate scobit”.

III.1.2.1 CLASIFICARE

Lordozele pot fi de mai multe forme:

Înclinarea sau lordoza statică, ce apare la cifotici sau la bolnavii cu pelvisul basculat posterior.

Lordoze fixe care apar după tratament sau ca rezultat al unei retracții fibroase postinflamatorii.

Lordoze de sinergie dinamică rezultat al dezechilibrului dintre flexorii și extensorii trunchilui (atoniile abdominale din rahitism, tumori).

LORDOZA FIXĂ:

Este dureroasă în general și apare în următoarele circumstanțe:

La adolescenți.

Post- traumatic.

Secundar dezechilibrelor sacro-coccigiene.

Prin alunecări ale vertebrelor.

LORDOZA STATICĂ (PROFESIONALĂ):

Poate apare și în cazuri patologice și este deosebit de supărătoare. De asemenea o putem întâlni la femeile obișnuite să poarte permanent încălțăminte cu tocuri înalte.

LORDOZA DIMANICĂ:

Această formă clincă are etiologie patologică, neurologică și distrofică: rahitism, tulburări digestive, tumorale (abdominală), fiziologică (sarcina).

III.2 DEFICIENTE ALE COLOANEI VERTEBRALE IN PLAN FRONTAL

III.2.1 SCOLIOZA

Scolioza este o deformare în plan frontal a coloanei vertebrale, care poate fi situată în una sau mai multe regiuni ale acesteia.

Fig. 2, Scolioze, (sursa: www.mclconsult.com)

Scolioza posturală este este o curbură corectabilă complet în flexie, decubit sau prin suspendare și la care nu observă, clinic sau radiologic, anomalii structurale ale vertebrelor sau toracelui.

Scolioza secundară este o scolioză de compensare a unui dezechilibru pricinuit coloanei vertebrale de către asimetria pelvisului osos, inegabilitatea membrelor inferioare, anchiloze articulare în poziții vicioase ale articulației coxofemurale etc.

Scoliozele structurale se caracterizează prin persistența rotației vertebrale și a deformărilor costale la flexia coloanei vertebrale. Aceste elemente, odată instalate, sunt permanente și corijabile doar chirurgical. Radiologic, corpii vertebrali apar rotați spre convexitatea curburii, iar procesele spinoase, spre concavitate. După un timp se pot observa și modificări structurale ale vertebrelor (trapezoidale, cubice) sau vertebre modificate chiar de la început (cuneiforme, hemivertebre).

Cifoscolioza reprezintă combinarea unei curburi a coloanei vertebrale în două planuri: frontal și sagital. Cel mai adesea se comfruntă componenta cifotică cu gibozitatea costală posterioară din scolioze. Cifozele adevărate, cu excepția celor însoțite de anomalii congenitale, au rareori deviații laterale.

Curbura primară a unei scolioze este reprezentată de segmentul de coloană vertebrală, prezentând o curbură în plan frontal, structurală, cu rotația vertebrelor componente. Caracteristică pentru curbura primară este persistența rotației vertebrale și a unui grad de curbură laterală, chiar în flexia coloanei, în timp ce curburile de compensație se pot corecta complet. Dacă persistența acestor două elemente este evidentă la două curburi, atunci este vorba de o scolioză combinată sau dublă.

În apreciera curburii primare, cel mai util este examenul clinic, care poate furniza o serie de indicii:

• în cazul a 3 curburi, cea din mijloc este curbura primară;

• curbura care păstrează gibozitatea cea mai persistentă în flexie este curbura primară;

• în cazul mai multor curburi, cea mai lungă este curbura primară.

Radiologic:

• vertebrele curburii primare au un aspect caracteristic: corpul este rotit spre convexitatea curburii, procesul spinos spre concavitate;

• discurile intervertebralesunt lărgite spre convexitate;

• pediculii vertebrali sunt subțiați spre concavitate;

• vertebrele extreme tind spre un aspect normal, cu discuri vertebrale neutre.

Curburile compensatorii: sunt curburile supra și subjacente celei sau celor primare, cu orientare în sens contrar acestora. Scopul instalării acestor curburi este alinierea capului la verticala pelvisului, sub efectul reflexelor de orientare a capului. Suma unghiurilor curburilor compensatorii trebuie să fie egală cu unghiul curburii primare.

Dacă acesta din urmă rămâne mai mare, coloana vertebrală va rămâne dezechilibrată, (verticala coborâtă din vârful procesului spinos C7 nu va cădea pe procesul spinos S1). În scoliozele combinate, curburile compensatorii sunt scurte și situate la extremități. Curburile compensatorii nu duc la formarea de gibozități.

Unghiul curburii: este un element primordial de apreciere a gravității scoliozei și de urmărire a evoluției și a tratamentului acesteia,( metodalui Ferguson, metoda lui Cobb-mai fidelă). Este important ca măsurarea unghiului să se facă întotdeauna, pe parcursul urmăririi bolnavului, la nivelul acelorași vertebre iar liniile sale să treacă prin platoul superior și respectiv, inferior al vertebrelor extreme ale curburii.

Măsurătorile curburilor scoliozei se efectuează pe o radiografie de față a coloanei vertebrale.

Metoda lui Ferguson. Se localizează vertebrele extreme ale curburii și vertebra de vârf. Se determină centrul acestor vertebre prin diagonalele duse din unghiurile patrulaterelor determinate de proiecția radiografică a corpilor vertebrali. Se unesc aceste puncte și se măsoară unghiul dinspre concavitate.

Metoda lui Cobb. Se localizează vertebrele extreme ale curburii. Se trasează două linii care prelungesc spre concavitate platoul inferior al vertebrei inferioare și platoul superior al vertebrei superioare. La locul de întâlnire al acestor linii se măsoară unghiul curburii.

Vertebra neutră nu trebuie confundată cu vertebra extremă a unei curburi. Ea există doar în cazul scoliozelor duble și marchează trecerea de la o curburăla cealaltă. Se recunoaște ușor prin faptul că discurile intervertebrale superior și inferior sunt deschise lateral în sensuri opuse. Această vertebră va fi considerată extremă inferioară, pentru curbura superioară și extrema superioară, pentru cea inferioară, fiind inclusă inclusă în măsutătoarea unghiurilor ambelor curburi.

III.2.1.1 CLASIFICARE

Datorita diversitatii formelor anatomoclinice a scoliozelor, pentru clasificarea acestora au fost folosite diverse criterii:

SCOLIOZE:

Nesaturale (functionale):

scolioza posturala;

scolioza de compensatie;

congenitale;

dobandita;

scolioza antalgica sciatica;

scolioza inflamatorie;

scolioza isterica.

Scolioza congenitala:

vertebrala;

cu defect posterior;

fara defect rahidian posterior;

extravertebrala;

Scolioza neuromusculara:

forma neuropatica;

forma miopatica;

Scolioza din tulburari mezenchimale:

congenitala;

dobandite;

Scolioza post traumatica:

vertebrale;

extravertebrale;

– Scolioza idiopatica.

Scolioza functionala este reprezentata de deviatii fara modificari structurale ale coloanei vertebrale.

Atitudinea scoliotica posturala – este observata mai frecvent in ultimii ani ai primei decade de varsta, la elevii care au o pozitie incorecta in timpul studiului, sau poarta timp indelungat ghiozdanul pe un anumit umar.

Atitudinea scoliotica de compensatie – este observata in cazul prezentei unei inegalitati de lungime a membrelor inferioare, care pot fi:

congenitala: inegalitatile unghiurilor de inclinare ale colului femoral;

dobandita: – luxatie congenitala de sold;

– fractura de col femoral viciosi consolidata;

– tuberculoza coxo-femurala;

– osteoartrita coxo-femurala;

– proteza incorect executata dupa amputatia de mambru inferior.

Atitudinea scoliotica antalgica – apare frecvent in cazul herniei de disc si are rolul de a reduce presiunea exercitata asupra radacinii nervoase comprimate.

Atitudinea scoliotica inflamatorie – insoteste un abces perirenal sau alta infectie localizata paravertebral.

Scoliozele structurale – reprezinta grupul cel mai important de deviatii vertebrale in plan frontal;

sunt curburila nivelul carora exista modificari structurale ale vertebrelor si care nu sunt reductibile prin inclinare laterala.

Scoliozele structurale au caracter evolutiv (se accentueaza in perioada de crestere).

Scoliozele structurale avand la baza criteriul etiologic se impart in 5 tipuri:

Scolioza neuromusculara

Forma neuropatica a scoliozei neuromusculare este prezenta in poliomielita si in paraliziile cerebrale. Curburile pot fi situate de o parte si de alta a coloanei vertebrale in functie de gruprile musculare severe afectate.

Forma miopatica neuromusculare poate fi prexentata fie in cadrul unor tulburari progresive, fie in cadrul unor afectiuni neevolutive. Coloana vertebrala este in asa fel incat este incapabila sa asigure pozitia verticala in ortostatism.

2. Scolioza din tulburari mezenchimale: care pot fi congenitale sau

dobandite.

Bolile congenitale in care apare acolioza sunt: Boala Marguio si boala Marfan – cu afectare osoasa.

Bolile mezenchimale dobandite, in care poate aparea scolioza sunt: poliartrtita reumatoida, boala Scheurmann si osteogeneza imperfecta.

3. Scolioza posttraumatica

apare dupa fracturi, laminectomie sau dupa leziuni extravertebrale, cicatrici retractile posteombustionale.

4. Scolioza idiopatica

are o patologie inca neprecizata si reprezinta forma cea mai comuna (70 % dintre cazuri).

Clasificarea scoliozelor idiopatice:

A. Dupa varsta la care apare:

– scolioza infantile: in primii 3 ani de viata:

– scolioza juvenila: intre 3-12 ani : – gr. I 4 – 7 ani;

– gr. II 8 – 10 ani;

– gr. III 11 – 12 ani

– scolioza adolescentilor;

– scolioza adultului – aparitia primara la adult este exceptionala.

B. Dupa localizarea curburii scoliotice primare:

– scolioza dorsala – curbura toracica dreapta;

– scolioza dorso-lombara – curbura toraco-lombara;

– scolioza cu dubla curbura – curburile duble majore;

– scolioza lombara – curbura lombara majora;

C. Dupa gradul curburii (Stagnara)

– scolioza usoara – sub 300

– scolioza medie – intre 300-490

– scolioza grava – intre 500-890

– scolioza foarte grava – peste 900

D.Dupa gradul de mobilitate:

– gr. I – scolioza mobila;

– gr. II – scolioza partial mobila

– gr. III – scolioza fixa.

Scolioza idiopatica survine de aproape 8 ori mai mult la adolescente decat la adolescenti si aproximativ 70 % din totalul cazurilor de scolioza. Scolioza idiopatica infantila: se produce dupa nastere pana la varsta de 3 ani. Majoritatea cazurilor se remit spontan, chiar fara tratament si probabil se datoreaza pozitionarii intrauterine a fatului, dar unele cazuri evolueaza spre curburi structurale rigidecu severitate marcata si cu prognostic nefavorabil.

III.3 MANIFESTATII ALE DEFICIENTELOR POSTURALE PE GRUPE DE VARSTA

Scolioza idiopatica juvenila – apare intre 4 si 10 ani;

– cazuri de scolioza infantile tardiva si cele juvenile precoce este imposibila cu exceptia situatiilor in care pozitia si inclinarea laterala pot fi depistate radiologic.

Scolioza idiopatica a adolescentilor:

– este diagnosticata pana la varsta de 10 ani si pana la maturarea scheletara;

– curburile structurale au o tendinta puternica de a progresa rapid in cazul

dezvoltarii somatice explosive din adolescenta.

Metode de curburi, in scolioza idiopatica, se incadreaza in 5 tipuri de curburi;

Curbura toracica dreapta

reprezinta cel mai comun model idiopatic cu mida superioara la nivelul T4 sau T5 sau T6 iar limita inferioara la nivelul T12 sau L1

aceste curburi sunt secundare sau compensatorii si sunt considerate in mod obisnuit curburi minore, Sceste curburi minore sunt functionale nestructurale.

2. Curbura toraco-lombara:

– este un model idiopatic relativ frecvent. Este o curbura mare, de obicei spre dreapta, cu limita superioara la T4, T5 sau T6, iar cea inferioara L2, L3 sau L4.

– curbura toraco-lombara este mai putin deformata cosmetic decat cea toracica dreapta, dar poate determina deformari severe costale.

3. Curburile majore duble pot fi:

dreapta toracica, stanga lombara, combinatia cea mai frecventa;

dreapta toracica, stanga toraco-lombara;

stanga toraco-lombara, dreapta inferioara lombara;

dreapta toracica, stanga toracica (foarte rara).

Daca curbura lombara se poate accentua si devine o curbura structurala mai rigida, aceasta creste amplitudinea (dimensiunea) pana la nivelul celei toracale si constituie modelul curburii majore.

4. Curburile majore lombare:

– sunt chiar commune si, de obicei, se gasesc se la nivelul T11 sau T12 la L5 in 65% dintre fiind spre stanga:

– coloana vertebrala toracica deasupra nu dezvolta curbura compensatory si ramane flexibila;

– aceste curburi sunt foarte deformate, dar pot deveni rigide si pot provoca durere severa.

5. Curburile cervico-toracice:

sunt curburi rare in general, spre stanga;

se intind de la C5 la T4 sau T5.

Deformarea produsa de diferitele tipuri de curburi este variabila pentru fiecare model in parte.

– curbura dreapta toracica si toraco-lombara, curburile severe drepte toracice si toraco-lombata determina o proeminenta inestetica a toracelui in dreptul convexitatii curburii.

Mediсii ɑu сοnstɑtɑt сɑ ɑсeɑstɑ bοɑlă ɑpɑre lɑ сοpiii de vɑrstɑ сuprinsɑ intre 12 si 15 ɑni, сeeɑ сe сοrespunde periοɑdei сresterii οsοɑse.

Vertebrele sɑnɑtοɑse ɑu un сοrp vertebrɑl ɑnteriοr si un ɑrс pοsteriοr. Se suprɑpun unele peste ɑltele. Frɑсturile sɑu diverse ɑfeсtiuni pοt mοdifiсɑ ɑсeɑstɑ fοrmɑ si οrientɑre.

Сɑ de exemplu, dɑсɑ vertebrɑ se frɑсtureɑzɑ, ɑсeɑstɑ isi pοɑte pierde fοrmɑ ei nοrmɑlɑ si se pliɑză, sub presiuneɑ exerсitɑtă de сătre сelοrlɑlte vertebre, până сând сοrpul ɑсestei vertebre сɑpătă ɑltă fοrmă, ɑsemɑnɑtοr unui iс, сeeɑ сe fɑсe duсe lɑ сurbɑreɑ spre inɑinte ɑ сοlοɑnei, si ɑstfel ɑpɑre сifοzɑ.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ PRIVIND APORTUL ACTIVITATILOR MOTRICE DE TIMP LIBER IN AMELIORAREA DEFICIENTELOR COLOANEI VERTEBRALE

IV.1. Efectele exercițiului fizic asupra organismului

În toate perioadele de viață ale omului, de la sugar pâna la bătrân, educația fizică și sportul oferă mijloace dintre cele mai eficace pentru păstrarea și îmbunătățirea sănătății.Pentru adulți exercițiul fizic reprezintă nu numai un mijloc de repaus activ ci și un stimul al puterri de creație, pentru că mărește puterea de lucru a creierului, limitează inhibiția și usurează înțelegerea.Exercițiul fizic face crească răbdarea, inițiativa, curajul, judecata și reduce sensibilitatea exagerată.Voința participă la efectuarea oricărui exercițiu fizic.Aceasta capătă mai multă forță cu cât este mai solicitată.Bătrânilor,exercițiul fizic le întreține funcționalitatea organismului, menținându-le claritatea și seninătatea gândirii, le alungă neliniștea și preocupările negative și le crește buna dispoziție.

În profilaxia îmbolnăvirilor exercițiul fizic are un rol indirect,dar foarte activ,contribuind la întărirea rezistenței și a capacității de apărare împotriva factorilor patogeni de agresiune.

Efectele terapeutice ale Exercițiului fizic sunt legate de stimularea proceselor de însănătoșire.Cu ajutorul unor exerciții fizice se poate obține o vindecare completă, alteori ameliorări.În cazul pierderii sau alterării grave a unui organ sau a unei funcțiuni, încercăm să dezvoltăm prin exerciții unele mecanisme compensatorii.

Prin influențele morfologice contribuim la vindecarea sau ameliorarea anatomică, iar prin cele fiziologice putem restabili, întări sau regla funcțiunile tulburate.

Exercițiile fizice pot fii indicate ca mijloace terapeutice în diverse stadii de evoluție a bolilor.În stadiile acute ale bolilor, exercițiul fizic este mai mereu contraindicat.Durerile intense, contracturile musculare, inflamațiile microbiene, leziunile deschise, hemoragiile și alte fenomene acute impun mai degrabă repausul, relaxarea și liniștirea, decât mișcarea și încordările musculare.În schimb în stadiile subacute și mai ales in cele cronice ale bolilor, exercițiile fizice capătă din ce în ce mai multe indicații terapeutice.

În unele cazuri exercițiul fizic este folosit ca un factor terapeutic principal, fiind însoțit sau nu de alte mijloace terapeutice ajutătoare dar de cele mai multe ori este utilizat ca factor ajutător sau asociat altor mijloace curative, în cadrul unei terapii complexe.

Efectele psihice constau în:încrederea în sine,în posibilitățile proprii de recuperare, încrederea în terapeut sau în întreaga echipă medicală.

La baza influențelor psihogene stă elaborarea unor reflexe condiționate.Aceste reflexe numite „corticale pozitive” provoacă participarea activă a individului la executarea exercițiilor fizice, cu atât mai mult cu cât în situația de pacient, personalitatea lui suferă modificări de esență.

Efectele sociale constau în reintegrarea subiectului în mediul familial sau socio-profesional.Aceste efecte pot fii induse în condițile cercetării, prin exercițiile fizice, a deficiențelor instalate, precum și prin limitarea, pe cât posibil a infirmităților și recuperarea capacității generale de efort.

Exercițiul fizic consta in repetarea sistematica a unor cicluri de miscari cu scopul influențării dezvoltării fizice și a capacității de mișcare a individului, fără producerea unor modificări morfologice vizibile.

Obiectivele realizabile prin practicarea exercițiilor fizice sunt clasificate dupa efectele induse asupra structurilor morfologice, laturilor funcționale (cardio-vasculare,respiratorii), neuropsihice(relaxare, coordonare, echilibru) și social-educaționale.

Obiectivele morfologice sunt:

favorizarea proceselor de creștere și dezvoltare fizica

prevenirea atitudinilor incorecte ale corpului

corectarea atitudinilor și deficiențelor corpului

Obiectivele funcționale sunt:

creșterea capacității generale de efort

creșterea capacității functionale a aparatului cardio-vascular(minut/volum, debit sistolic,VO2 maxim);

creșterea capacității funcționale a aparatului respirator(volume și capacități pulmonare);

creșterea capacității funcționale a aparatului locomotor(amplitudini articulare, proprietăți musculare);

creșterea capacității funcționale a celorlalte aparate si sisteme ale corpului.

Obiectivele neuropsihice sunt:

dezvoltarea capacității de relaxare fizică(musculară, funcțională) si psihică

dezvoltarea capacităților coordinative;

dezvoltarea capacităților de învațare motrică, a expresivității și cursivității mișcărilor.

Obiectivele social-educaționale sunt:

favorizarea integrării sau reintegrării în grupurile sociale(familie, colectiv de munca, echipă);

formarea obișnuinței de a practica sistematic exercițiile fizice în scop profilactic și terapeutic;

formarea reflexului de atitudine corectă a corpului.

Obiectivele cu caracter general și specifice se pot diferenția în alte obiective cu caracter intermediar sau pentru fiecare lecție sau ședintă în parte.Cerința fundamentală în stabilirea obiectivelor constă în formularea cât mai precisă a acestora pentru a se putea deduce cu ușurință mijloacele, metodele și formele de organizare adecvată.

Exercițiul fizic exercită asupra organismului efecte ce se răsfâng nu numai asupra organelor și funcțiunilor solicitate de efort, ci și asupra celorlalte părți ale lui,neangrenate direct în activitatea musculară.Pentru a ne da seama mai bine de aceste influențe este necesar să prezentăm efectele pe care le produce exercițiul fizic asupra aparatului locomotor, cardiovascular,respirator și digestiv, asupra nutriției și eliminărilor, asupra sistemului nervos și psihic.

Efecte la nivelul aparatului locomotor se răsfrâng asupra oaselor, periostului, articulațiilor, mușchiilor, tendoanelor, fasciilor, producând următoarele modificări:

Asupra oaselor:

stimulează osteogeneza, prin creșterea fluxului de sânge;

influențează forma și structura intimă a oaselor, prin orientarea trabeculelor pe direcția forțelor mecanice, care acționează asupra osului;

previn osteoporoza de inactivitate, manifestată prin deteriorări microstructurale ale țesutului osos

Aceste efecte justifică indicația practicării exercițiilor fizice în scop profilactic,pentru dezvoltarea fizica armonioasă, păstrarea unei posturi corecte a corpului,prevenirea osteoporozei, cât și în scop terapeutic,în corectarea deformărilor osoase apărute în perioada de creștere.

Asupra articulațiilor:

influențează forma și întinderea suprafețelor articulare;

stimulează condrogeneza, respectiv grosimea cartilajului articular;

cresc rezistența și elasticitatea capsuloligamentară, prevenind dezorganizarea fibrelor de colagen și scaderea elastinei;

influențează structura ți orientarea sistemului fibros periarticular, pe direcția solicitărilor mecanice.

Asupra mușchilor:

influențează forma ți orientarea mușchilor, coresunzător amplitudinii și sensului mișcarilor pe care le execută;

produc hipertrofie musculară prin creșterea volumului fiecărei fibre, ca urmare a creșterii volumului sarcoplasmei, ceea ce va avea ca efect funcțional creșterea forței musculare.

Prin exercițiu fizic se produc îmbunătățiri nu numai în forma, volumul și structura mușchilor; ci mai ales în funcțiunile lor.Îmbunătățirile funcționale se datoresc intervenției unor factori fizico-chimici și neuro-umorali care intră în acțiune mai ales în timpul efortului fizic intens și prelungit.

Lucrul muscular al oamenilor antrenați este mai economicos.Un mușchi antrenat are in rezervă o mare cantitate de substanțe energetice pe care le poate utiliza în efort: glicogenul se găsește în cantitate mai mare, hemoglobina este mai abundentă și asigură în toate cazurile schimburi mai mari între oxigen și mușchi.Promptitudinea proceselor chimice din mușchiul antrenat și eficacitatea lor este demonstrată în bună masură și de randamentul lui crescut.Coordonarea diverselor grupe de mușchi, crescută prin antrenament suprimă contracțiile inutile și diminuează cauzele de oboseală.

Efecte asupra aparatului respirator

Respirația se adaptează cu ușurință la efortul fizic.Debitul respirator crește proporțional cu intensitatea efortului ajungând de la 6-8 litri pe minut în repaus, la 50-90 și chiar 150 de litri în efort.Această creștere este posibilă datorită măririi frecvenței respiratorii și a capacității plamânilor.În tinpul efortului schimburile gazoase sunmt mai active datorită creșterii vitezei sângelui, lărgirii capilarelor și deschiderii unor capilare de rezervă din jurul alveolelor pulmonare.

La acest nivel exercițiul fizic:

intensifică schimburile gazoase la nivel pulmonar și tisular;

cresc volumele și capacitățile pulmonare;

cresc elasticitatea toracică și complianța pulmonară;

ameliorează indicii funcționali;

cresc frecvența respiratorie, dar tardiv se instalează bradipneea;

cresc amplitudinea mișcărilor respiratorii de la 5-7 la 9-15 cm;

restructurează actul respirator, prin reglarea conștientă a respirației (cresc posibilitatea trecerii rapide de la respirația diafragmatică la cea toracică și invers; reglează apariția expirației, după încetarea contracției mușchilor inspiratori; crează conexiuni reflex-condiționate noi, adaptând respirația tipului de exercițiu fizic).

Asupra aparatului cardio-vascular:

cresc viteza de circulație a sângelui arterial și venos, ușurând astfel travaliul cardiac, prin contracții sistolice mai ample și mai rare;

cresc debitul sistolic; scad debitul pe minut, datorită creșterii diferenței arterio-venoase, care asigurăutilizarea eficientă a oxigenului în țesuturi;

stimulează deschiderea unor capilare de rezervă, favorizând circulația profundă și eliminarea produșilor toxici de metabolism;

cresc frecvența cardiacă și tensiunea arterială, dar în timp, se instalează bradicardia, hipotensiunea și hipertrofia cardiacă.

În timpul efortului au loc în aparatul cardio-vascular importantefenomene de adaptare, atât la nivelul cordului cât și al vaselor.

Frecvența pulsului crește de la 70-80 pulsații pe minut în repaus până la 120-180 și chiar peste 200 în timpul unui efort intens.Odată cu creșterea numărului de pulsații se mărește și tensiunea arterială.Debitul circulator crește de asemenea de la 4½-8 litri în repaus la 20-40, ba chiar 70 litri în efortul intens.

În circulația periferică se petrec în timpul efortului fenomene deosebit de importante.Vasele își măresc calibrul, sângele circulând prin ele cu mai multă forță și viteză.

Aceste reacții consecutive efortului încep să scadă în intensitate pe măsură ce efortul se micșorează și dispar treptat când efortul fizic a încetat.

Exercițiul fizic activează de asemenea funcțiunile hematopoietice, influențând totalitatea proceselor implicate în formarea și dezvoltarea celulelor sangvine.Numărul globulelor roșii cu rol esențial în transportarea oxigenului, crește, iar cantitatea de hemoglobină și capacitatea de fixare a oxigenului se măresc. La rândul lor, leucocitele se înmulțesc, mărindu-se și puterea lor funcțională.

Efectele exercițiului fizic asupra digestiei, nutriției și excreției

Sub influența exerciților fizice, circulația sângelui în abdomen este mai activă; glandele digestive secretăcantități mai mari necesare prelucrării alimentelor; reglarea proceselor mecanice și chimice din stomac și intestin se îmbunătățește simțitor. Putereade absorbție a mucoasei digestive crește în raport cu nevoile energetice ale organismului.Prin exerciții fizice sepoate ajunge la o mai bună contenție a organelor în abdomen și la o îmbunătățire a funcțiunilor secretorii și motorii ale tubului digestiv.

Exercițiile fizice stimulează procesele de nutriție, activând metabolismul tuturor substanțelor energetice.În timpul efortului,musculatura angrenează până la 90-95% din procesele metabolice.

Exercițiul fizic stimulează procesele de refacere ale țesuturilor prin intensificarea proceselor trofice.Secreția sudorală crește în timpul efortului fizic, datorită ridicării temperaturii corpului și vasodilatației periferice. Eliminarea sudorii prin piele este un ajutor prețios al eliminarilor renale și un bun reglator al temperaturii corpului.Sudoarea eliminată în timpul efortului conține mult mai multe substanțe toxice decât cea produsă prin căldură.

Eliminarea de substanțe toxice prin urină crește de asemenea în urma efortului.Funcțiunile renale pot face față acestor eforturi, ferind organismul de o intoxicațiecu produsele de uzură.

Efectele profilactice sunt consecința practicării sistematice a exercițiilor fizice și constau în mentinerea stării de sănătate, creșterea și perfecționarea funcțiilor organismului,creșterea capacității de apărare și prevenire a îmbolnăvirilor.Exercițiile fizice cu caracter profilactic trebuie efectuate în mod curent sub formă de gimnastică, jogging, sporturi, jocuri sau turism.

IV.2. STUDIU DE CAZ PRIVIND SUBIECTII IMPLICATI

Exercitii corective

Mai jos o să prezint o serie de exercitii recomandate pentru a fi executate in apă:

Tinandu-ne de marginea bazinului, extensia capului si a trunchiului, astfel incat urechile sa fie sub apa. Indoim usor genunchiisi intindem bratele.

Din pozitia anterioara inspiram profund, arcuim complet spatele si ne desprindem de marginea bazinului, expiram si inspiram, deplasand lent bratele prin lateral deasupra capului. Ducem bratele prin inapoi inainte si ridicam usor genunchii pentru a reveni la pozitia initiala.

Cu spatele rezemat de peretele bazinului, bratele intinse in lateral, mainile apuca marginea bazinului, miscari de picioare, incercand sa arcuim soldurile in sus, pana ce ajung la suprafata.

Tinand o pluta sub ceafa, spatele arcuit, soldurile ridicate, miscari de picioare.

Din pluta pe spate bratele intinse sus, mainile incrucisate deasupra capului, miscari de picioare.

Lista cu exercitii este adaptată la nivelul fiecărui exercitiu pentru fiecare individ în parte. Ținâmd cont de gradul deficientei coloanei vertebrale.

Cazuri scolioza

CAZUL NUMARUL 1

Nume: Nicolaescu Viorica

Varsta: 22 ani

Data consultatiei si a presrierii tratamentului recuperator complex: 26.01.2018

Data incetarii tratamentului recuperator complex: 09.02.2018

Diagnostic: Scolioza dorsala extraconvexa

CAZUL NUMARUL 2

Nume: Covaceanu Andrei

Varsta: 29 ani

Data consultatiei si a prescrierii tratamentului recuperator complex: 04.02.2018

Data incetarii tratamentului recuperator complex: 18.02.2018

Diagnostic: Scolioza posturala in “S” dorso-lombara si hiperlordoza lombara.

CAZUL NUMARUL 3

Nume: Andronache Maria Claudia

Varsta: 37 ani

Data consultatiei si a prescrierii tratamentului recuperator complex: 11.02.2018

Data incetarii tratamentului recuperator complex: 25.02.2018

Diagnostic: Scolioza unica dorsala de etiologie mixta cu hiperlordoza lombara..

In cursul tratamentului complex de recuperare al scoliozelor, in cazul tuturor celor trei pacienti s-a observat o ameliorare obiectiva a majotitatilor parametrilor urmariti.

astfel, durerea la mobilizare a coloanei vertebrale prezenta la doua dintre cele trei cazuri a fost amelorata simtitor;

astfel, durerea la mobilizare a coloanei dorsale, prezenta la toate cele trei cazuri a fost ameliorate in toate cazurile;

durerea la mobilizarea coloanei lombare, prezenta la doua dintre cele trei cazuri a fost ameliorate;

limitarea mobilitatii coloanei cervicale prezenta la unul dintre cele trei cazuri a fost ameliorate;

limitarea mobilitatii coloanei dorsale prezenta la toate cele trei cazuri a fost ameliorate in proportie de 60% la cazul 2 si 70% la cazurile 1 si 3;

limitarea mobilitatii coloanei lombare prezenta la doua dintre cazuri a fost amelorata;

limitarea mobilitatii flexiei-extensiei coloanei dorsale la toate cazurile a fost ameliorata;

limitarea mobilitatii flexiei-extensiei la nivelul coloanei lombare prezenta la unul dintre cele trei cazuri a fost bine tolerate de catre pacient si ameliorate;

reducerea fortei musculare paravertebrale si abdominale prezenta in toate cazurile a fost crescuta in proportie de 75% ;

diminuarea capacitatii respiratorii prezenta la unul dintre cazurile aparute a fost ameliorate in proportie de 100%.

In studiul celor trei cazuri am urmarit parametrii cei mai importanti ai coloanei cervicale, coloanei dorsale, coloanei lombare.

In urma tratamentului, pacientii au avut o evolutie buna.

Combinarea sedintelor de fizioterapie cu cele de kinetoterapie, masaj au fost benefice in ameliorarea starii pacientilor.

In final se obtine o buna ameliorarea a durerii la mobilizare.

Datorita acestor rezultate se considera ca tratamentul fizical – kinetic este singura si cae mai importanta solutie in ameliorarea afectiunilor sau a disfunctionalitatilor aparute inainte de inceperea acestuia.

Cazuri lordoza

CAZUL NR.4

NUME ȘI PRENUME: M.B.

VÂRSTĂ: 56 de ani

SEX: Feminin

MEDIU: Urban

DIAGNOSTIC:lordoză esențială,HTA

SIMPTOME:dureri lombare difuze,intermitente,de intensitate medie

– dureri și limitarea mobilității în toate planurile

-cefalee urmată de insomnii ,pacienta recurgând în repetate rânduri,la somnifere , în special Fenobarbital și antiinflamatorii ( algocalmin, ibuboprofen,antinefralgic) și unguente antiinflamatoare (Voltaren)

Istoric Bolnava lucrează de peste 25 de ani croitorie și spune că aceste dureri durează de 4 ani ,dar persistența lor sunt foarte supărătoare,însoțite de cefalee și insomnii nocturne.

Durerile cedează temporar după fenil butazonă (infiltrații cu xilină) și mai ales după repaus în decubit dorsal;se accentuează după 3-4 ore de muncă,scăzându-i în ultimul timp capacitatea de muncă.

La examenul făcut se constată,în plus că este vorba de musculatură redusă și fenomene nevrotice.

La examenul radiologic nu se găsește nimic patologic.

După excluderea minuțioasă a diferitelor ipoteze de diagnostic diferențial,se pune diagnosticul de lordoză esențială care este provocată și întreținută,în special de trei factori: insuficiența musculaturii coloanei lombare ,dezechilibrul static postural al coloanei lombare prin menținerea îndelungată a unei poziții profesionale defectuoase,precum și din cauza unui grad de miopie,la care se mai adaugă dezechilibrul static,prin cifoza dorsală.

Un al treilea factor,reprezentat prin tulburările nevrotice care fac musculatura lombară să reacționeze sunt solicitările prelungite prin oboseală rapidă.

La evaluarea etiopatogenică am luat în consideare pacienta ,în momentul unei noi experiențe dureroase.

Aceste aspecte etiopatogenice au generat perturbări structurale și biomecanice,cu repercursiuni asupra funcționalității coloanei lombare .

Evaluarea clinică a presupus parcurgerea etapelor corespunzătoare ale examinării clinice pentru zona lombară dureroasă.

Prin anamneză s-a reușit stabilirea parametrilor durerii ,în contextul celorlalte suferințe pe care le-a prezentat pacienta.

Reeducarea prin gimnastică

Ținând cont de faptul că reeducarea gimnică vertebrală și respiratorie nu poate obține o redresare important a curburilor,sau când osificarea este pe cale de a se termina ,obiectivele reeducării prin gimnastică au fost :

– dezvoltarea și echilibrarea musculaturii paravertebrale

– ameliorarea funcției respiratorii

Metodologie :

●Bolnava a luat cunoștință de defectele posturale și mecanismul lor de producere

●Corectarea activă a curburilor prin gimnastică posturală.Bolnava a fost învățată să-și plaseze segmentele corpului simetric pe o linie dreaptă (paralelă cu un reper pe care l-am plasat pe sol),inițial sub control visual,apoi cu ochii închiși pentru a-și însuși sensul poziției diferitelor segmente ale corpului.

A fost sfătuită să ia poziția de drepți în fața oglinzii cu călcâiele lipite- genunchii în extensie,fesele contractate , abdomenul retractat,umerii coborâți și trași înapoi,brațele relaxate și în rotație externă,bărbia trasă. Aceasta este o poziție fundamentală ,tip care a permis o corecție bună a deviațiilor vertebrale în ansamblu fiind un punct de plecare pentru gimnastica kinetică.

Gimnastica kinetică a urmărit combaterea dezechilibrelor musculo-ligamentare și dezvoltarea grupelor muscular necesare menținerii corecției obținute prin gimnastica postural.

Exercițiile s-au făcut cu coloana în extensie, deoarece în flexie erau favorizate deviațiile laterale.

Segmentele care nu au participat la mișcare a fost nevoie să fie blocate pentru a evita mișcările compensatorii.

Astfel au fost efectuate exerciții corective cu ,, scurtare,, aplicate la nivelul convexității ,unde mușchii erau permanent contractați,surmenați și alungiți pentru a menține echilibrul rahidian.

Efectuarea exercițiilor au fost favorizate de masaj , raze ultrascurte,ultrasunete și undele centimetrice ,

Exercițiile corective cu,,alungire,, au fost aplicate la nivelul convexității curburii lordotice ,ajutate prin tracțiuni vertebrale,precedate de termoterapie și urmate de masaj și suspendări asimetrice la spalier – cu brațul de partea concavității mai sus –demonstrația 1

Demonstrația 1

Exercițiile pentru gimnastica respiratorie aplicate bolnavei au fost utile deoarece s-au bazat pe localizarea exactă a efectului muscular cu maximum de eficiență la vârful curburii patologice.

●în poziția cvadrupetă orizontală – demonstrația 2-( planul coloanei cu podeaua) în orice flexie laterală a creat o curbură convexă opusă al cărei vârf se găsea la D8

Demonstrația 2

●când planul coloanei era oblic înainte și în jos-prin flexia coatelor ,poziția (prin flexia coatelor),poziția cvadrupedică semijoasă și flexia lateral au produs o curbură cu vârful lângă D6- demonstrația 3.

Demonstrația 3

Exerciții pentru ameliorarea durerii-demonstrațiile 4 și 5

Demonstrațiile 4 și 5

Reeducarea prin gimnastică s-a completat cu :

●repaus pe pat tare,în decubit dorsal,de mai multe ori,în timpul zilei

●tratamente medicamentoase în perioadele dureroase (antialgice),decontracturante,remineralizante.

Simptome finale:

●durerea s-a diminuat ;

●nu mai are insomnii ;

●continuă tratamentul ;

● revine la control ;

●starea fizică și psihică s-a îmbunătățit.

CAZUL NR.5

NUME ȘI PRENUME :L.D.

VÂRSTĂ:47

SEX :Masculin

DIAGNOSTIC:Lordoză statică,

SIMPTOME :În timpul nopții bolnavul prezintă nevralgii în regiunea lombară și aeroparestezii ale membrelor superioare,în special de partea stângă

ISTORICUL BOLII: Se prezintă la control pentru dureri în regiunea lombară ,care se accentuează spre sfârșitul zilei de muncă sau la ridicarea unei greutăți,și o durere fulgurantă de-a lungul membrului superior stâng-mergând spre marginea cubitală până la auricular.

În timpul nopții bolnavul prezintă aeroparestezii ale membrelor superioare,în special de partea stângă.

La examenul radiologic se constată o uncordiascartroză tipică la nivelul L7-L8 și osteoporoză vertebrală difuză.

Nevralgia are o cauză organică-discartroza-la care se adaugă o postură profesională defectuasă (bolnavul este contabil),o importantă hipotonie a musculaturii lombare și tulburări nevrotice care măresc fatigabilitatea musculaturii.

Rolul discartrozei este demonstrat de acest caz și prin apariția unei nevralgii cervicobrahiale cu topografia C8,concordantă cu discartroza descoperită radiografic.

Tratament recuperator efectuat. În complexul de recuperare a trebuit asociate tratamentul medicamentos (analgezice) cu ,combaterea dezechilibrului static postural,reeducarea musculaturii lombare deficitare,tracțiuni vertebrale pentru decomprimarea discului,rongenterapie,masaj,exerciții și balneofizioterapie.

La evaluarea etiopatogenică s-a constat perturbări ale coloanei lombare.

Evaluarea clinică . Ulterior, am efectuat examenul obiectiv general (cu mult discernământ examenul aparatului locomotor,sistemul nervos),apoi examenul obiectiv al regiunii lombare suferinde.

Simptomele prezentate au fost : mobilitate la limită , durere persistent în poziție vicioasă,care cedează 5-6 ore la administrarea analgezicelor.

Electroterapie : s-a efectuat cu ajutorul curenților de joasă frecvență,rectangulari și trapezoidali și au avut ca scop ameliorarea întoarcerii venoase.

Stimulările electrice au fost folosite mai ales în scopul prevenirii tromboflebitelor.

S-au efectuat aplicații bipolare ,cu 20-22 stimuli /minut , -10 minute ,cu repetare de 3-4 ori /zi.

Aplicarea electrozilor se facut transeversal electrozii fiind situați de o parte și de alta a genunchiului.

Numărul și ritmul ședințelor a fost de 18 – 20 sedințe /zi

Efecte au fost Antiinflamatorii;Termice locale;Fibrolitice

Exercițiile pentru gimnastica respiratorie aplicate bolnavului .Fiecare exercițiu a fost însoțit de mișcări respiratorii și expiratorii ritmice,la care s-a asociat și instruirea bolnavului pentru respirația unilaterală.

Exerciții specifice .

●Când trunchiul bolnavului era aplecat spre sol-demonstrația 6-poziția cvadrupedică joasă ,flexia lateral a produs o curbă cu vârful la D3

●Când trunchiul era ridicat ușor deasupra orizontalei- demonstrația 6—flexia lateral a produs o curbă cu vârful la D11

Demonstrația 6

Exercițiile de mers cvadrupedic au fost utile deoarece au evitat alternanța curburilor realizate în ,,pasul complet,, adică în sensul urmărit de noi,dar și în sensul pe care nu-l dorim.M-am rezumat astfel să sfătuiesc bolnavul să execute numai jumătate de mers cvadrupedic pentru a obține o curbură a coloanei opuse pe care am dorit să o corectez.

Mersul cvadrupedic încrucișat a presupus înaintarea cu membrul superior de o parte și membrul inferior opus- demonstrația 7

Demonstrația 7

Exerciții pentru ameliorarea durerii- Demonstrația 8

Demonstrația 8

]Masaj: a constituit unul din prioritățile principale care a vizat calmarea

durerilor pe plan local și activarea circulației

Netezirea și frământatul au fost elementele importante care au stat la baza recuperării

Tratamentul de recuperare s-a efectuat zillnic pe toată perioada spitalizării , cu recomandarea de a continua și după externare

Efectele masajului au fost de activare circulatorie,troficitate,contracturare , sedare

Simptome finale: -durerea s-a diminuat ;-nu mai au insomnia ;continuă tratamentul revin la control ;starea fizică și psihică s-a îmbunătățit.

Recomandări finale: În urma acestor metode , la externare, se poate observa o ușoară ameliorare .Se recomandă revenirea la recontrol ,peste 3 săptămâni , timp în care tratamentul recuperator continuă zilnic ;respectarea regulilor de igienă; evitarea ortostatismului ;

Evitarea mersului pe teren accidental;

Tratamentul de recuperare continuă cu 3-4 ședințe /săptămână

CAZUL NR.6

NUME ȘI PRENUME:R.N

VÂRSTA :53 ani

MEDIU :Rural

DIAGNOSTIC: Lordoza statică,obezitate,Diabet zaharat

SIMPTOME : durere în poziție vicioasă ;dureri lombare și toracale,mialgii,

ISTORICUL BOLII: Locuind în mediul rural , activitatea pacientei este în agricultură.Pacienta spune că,lucrând în agricultură, la solarii,este nevoită să stea aplecată 10-12 ore , zilnic.Spune că are dureri lombare și toracale ,mult mai accentuate noaptea.Prezentându-se la medicul de familie acesta a îndreptat-o spre unitatea sanitară , pentru o analiză comnplectă și tratament de specialitate

Evaluarea etiopatogenică. Regiunea lombară a trebuit examinată în ansamblu,fără a neglija nici o regiune a sa,cu pacienta așezată în decubit dorsal,ortostatism și mers ,prin inspecție urmărindu-se tulburările de statică,masele muscular.

Examinarea mersului a constituit unul din elementele clinice care au permis urmărirea evoluției și recuperării.

Tratament recuperator.

Metodologie

O serie de posturi specifice au efect localizator pe un sector al coloanei , folosind acțiunea indirectă asupra coloanei a anumitor poziții ale membrelor superioare și inferioare .

●Pacienta în decubit dorsal cu ridicarea în abducție a brațului de partea concavității lordozei ,postură în care coloana dorsal este tracționată prin intermediul omoplatului și romboidului-demonstrația 9

Demonstrația 9

●Pacienta în decubit ventral cu deplasarea în bloc a membrelor inferioare cu brațul în abducție de partea concavității,iar bembrele inferioaere orientate spre partea convexă-demonstrația 10.

Demonstrația 10

În gimnastica respiratorie s-au asociat exerciții separate de respirație nefiind foarte mult folosite,țiându-se cont că pacienta era obezp,întrucât produceau oboseală și perturbații prin hiperoxigenare.

Ca exerciții specifice s-a aălicat mersul ,,în buestru,, care a presupus deplasarea concomitentă a membrului inferior și superior de aceeași parte –demonstrația 11-,creându-se la sfârșitul primului pas o curbă combinată ( dorsal stângă și lombară dreaptă când s-a pornit cu stânga).

Demonstrația 11

Exerciții pentru ameliorarea dureriii

Recomandări finale

●repaus la pat

●tratamente medicamentoase în perioadele dureroase (antialgice),decontracturate,remineralizante

●cură heliomarin

●înot teerapeutic în piscină

●electroterapie analgezică și decontracturantă

●elongații ,

●masaj

●espectarea regulilor de igienă

●evitarea poziției vicioase prelungite

Revine la control peste 2 săptămâni .

Tratamentul de recuperare continuă cu 5-6 ședințe /săptămână

Cazuri cifoza

Studiul a fost efectuat pe 3 pacienți (2 pacienți de sex femin și unul de sex masculin) pe o perioadă de 6 luni. Pacienții aveau cifoză totală, pe toată perioada tratamentului s-a urmărit dacă pacienții prezintă îmbunătățiri față de faza inițială. Ca metode de evaluare s-au folosit măsurarea distantelor degete sol pentru flexie. Ca și tratament principal este tratamentul kinetic iar pe lângă el ședințe de masaj, înot, fizioterapie.

Prezentarea pacienților avuți în studiu

Tratamentul kinetic efectuat a avut urătoarele obiective generale:

corectarea atitudinii cifotice;

creșterea amplitudinii mișcărilor pe care le permit articulațiile;

creșterea forței musculare a musculaturii spatelui și paravertebrale;

corectarea deficiențelor secundare;

crearea reflexelor de atitudine în activitățile statice și dinamice;

corectarea tonusului respirator.

Exerciții pentru corectarea cifozei:

Se execută exerciții premergătoare înaintea începerii programului kinetic pentru centurile articulare (scapulo-humerală și coxo-femurală) și articulațiile.

Se vor folosi metodele Klapp și Cotrel. Din metoda Klapp se folosesc pozițiile lordozante plecând din poziția de start „în genunchi”. Metoda Klapp este prezentă încă din anul 1905 la Congresul german de ortopedie și ocupă un loc important. La baza metodei Klapp stau două observații: lipsa scoliozelor la patrupede; numai bipedele și acestea pe măsura ridicării lor tot mai sus pe treapta evoluției pot avea deformații ale rahisului; [17]

mobilitatea mare în sens lateral a coloanei lordozante la animalele patrupede, în special prin acțiunea memebrelor asupra rahisului.

Observațiile de mai sus l-au determinat pe Klapp să pună rahisul în condițiile vieții primitive – poziție patrupedă – pe o perioadă de timp mai mult sau mai puțin îndelungată pentru a corija statica vertebrală, poziție care constituie de fapt esența metodei sale. [17]

Poziția de patrupedie are următoarele avantaje:

– în primul rând, coloana vertebrală paralelă cu solul elimină acțiunea nedorită a greutății corpului, putându-se mobiliza în acest fel mai ușor și deci practica mai bine înclinările laterale corectoare;

– la nivelul lordozării fiziologice, se produc cele mai ample mișcări ale rahisului;

– efectul corector al mișcării poate fi localizat la un anumit nivel al rahisului.

În acest scop, metoda permite cinci poziții inițiale: una orizontală, două de redresare deasupra acesteia, iar dedesubtul ei tot două poziții, aplecat și foarte aplecat.

Metoda Cotrel: decubit ventral cu membrele inferioare cât mai întinse, membrele superioare întinse pe lângă urechi. Se întinde întregul corp, apoi treptat se extind brațele, corpul se lordozează, membrele inferioare se extind din șolduri. Apoi, un membru superior se duce înapoi spre șold, care se extinde; celălalt membru superior rămâne lângă ureche.

Notă: P.I.= poziție inițială; T1= timpul unu; T2= timpul 2.

Program kinetic aplicat pacientului P.A. , 31 ani, F

În primele 5 săptămâni s-au efectuat 10 ședințe de fizioterapie care au constat din TENS cu scop antalgic și decontracturant, CIF în cruce cu 4 poli, Trabert și ULS (0,5 Watt/cm²) + mișcări de streching. Gradat pe lângă mișcările de streching se fac și mobilizări active (10 repetări în primele 5 ședințe, 20 repetări/5 ședințe, 30 repetări/5 ședințe) după care se continuă următoarele 3 luni la intensitate maximă (30 repetări). Iar pe lângă s-a mai făcut înot 1/săptămână pe toată durata tratamentului.

1) P.I. Pacientul în șezând pe scaun în fața oglinzii.

T1: rotarea brațelor prin față sus, înapoi jos;

T2: revenire.

2) P.I. Pacientul pe genunchi cu brațele întinse și sprijinite pe un scaun.

T1: presiuni pe spate, între omoplați, executate de kinetoterapeut (hipercorecția pasivă);

T2: revenire;

3) P.I. Pacientul în decubit dorsal, brațele lateral cu palmele în sus, picioarele îndoite din genunchi.

T1: extensia spatelui cu sprijin pe cap, brațe și șezută; izometrie;

T2: revenire.

4) P.I. Pacientul cu spatele la spalier, brațele deasupra capului cu priză pe spalier.

T1: se coboară trunchiul până se face extensia brațelor, trunchiul rămâne lipit de spalier;

T2: revenire.

Fig. 20 exercițiul 4

5) P.I. Pacientul cu fața la spalier, picioarele depărtate, brațele pe lângă corp cu priză pe spalier.

T1: se lasă trunchiul să cadă spre sol, picioarele rămân în extensie la fel și brațele;

T2: revenire.

Fig. 21 exercițiul 5

6) P.I. În ortostatism, pacientul ține la spate un baston (priză la marginile bastonului).

T1: se execută extensia brațelor;

T2: revenire.

Fig. 22 exercițiul 6

7) P.I. În ortostatism, pacientul ține în mâini un baston (priză la marginile bastonului).

T1: se ridică bastonul până la nivelul cutiei toracice;

T2: revenire.

Fig. 23 exercițiul 8

8) P.I. În așezat cu priză pe mânerele aparatului, brațele în extensie.

T1: se execută flexia brațelor până bara aparatului ajunge la nivelul coapselor;

T2: revenire.

Fig. 24 exercițiul 8

9) P.I. Decubit ventral, brațele la nivelul umerilor, capul înclinat lateral.

T1: se execută extensia brațului de pe partea înclinată a capului;

T2: revenire.

Fig. 25 exercițiul 9

10) P.I. Decubit ventral cu brațele întinse și priză pe o minge medicinală.

T1: se execută extensia trunchiului;

T2: revenire.

Fig. 26 exercițiul 10

Program kinetic F.O. , 35 ani,

În primele 5 săptămâni s-au efectuat 10 ședințe de fizioterapie care au constat din TENS cu scop antalgic și decontracturant, CIF în cruce cu 4 poli, Trabert și ULS (0,5 Watt/cm²) + mișcări de streching. Gradat pe lângă mișcările de streching se fac și mobilizări active (10 repetări în primele 5 ședințe, 20 repetări/5 ședințe, 30 repetări/5 ședințe) după care se continuă următoarele 3 luni la intensitate maximă (30 repetări). Iar pe lângă s-a mai făcut înot 1/săptămână pe toată durata tratamentului.

1)P.I. Pacientul în decubit ventral, capul în afara banchetei.

T1: ridicarea capului cu bărbia în piept, fără a lordoza, kinetoterapeutul opune rezistență pe cap; izometrie 5-10 secunde;

T2: revenire.

2) P.I. Pacientul pe genunchi cu șezuta pe călcâie , cu greutăți de 1 kg în mâini.

T1: ducerea brațelor lateral, executând două arcuiri și extensia spatelui;

T2: revenire.

3) P.I. Pacientul merge cu mingea medicinală de 1 kg pe cap, menținută cu ajutorul unui colac de tifon sau cu brațele întinse.

T1-2: mers liniștitor cu mișcări de respirație.

4) P.I. În ortostatism, pacientul ține în mâini un baston (priză la marginile bastonului).

T1: se ridică bastonul până la nivelul cutiei toracice;

T2: revenire.

Fig. 23 exercițiul 4

5) P.I. Decubit ventral cu brațele întinse și priză pe o minge medicinală.

T1: se execută extensia trunchiului;

T2: revenire.

Fig. 26 exercițiul 5

6) P.I. Așezat pe genunchi, mingea se sprijină pe tălpile picioarelor cu brațele în extensie, palmele fac priză pe mingea Bobath.

T1: se face extensia trunchiului pe minge;

T2: revenire;

Fig. 27 exercițiul 6

7) P.I. Decubit ventral cu brațele spre înainte,privirea spre înainte.

T1: se face extensia trunchiului cu menținerea brațelor și menținerea privirii spre înainte;

T2: revenire.

Fig. 28 exercițiul 7

8) P.I. Pacientul cu spatele la spalier, brațele deasupra capului cu priză pe spalier.

T1: se coboară trunchiul până se face extensia brațelor, trunchiul rămâne lipit de spalier;

T2: revenire.

Fig. 20 exercițiul 8

9) P.I. În ortostatism, pacientul ține în față un baston (priză la marginile bastonului).

T1: se execută extensia brațelor cu bastonul în mână;

T2: revenire.

Fig. 29 exercițiul 9

10) P.I. În ortostatism, pacientul ține la spate un baston (priză la marginile bastonului).

T1: se execută extensia brațelor;

T2: revenire.

Fig. 22 exercițiul 10

Program kinetic A.M. , 53 ani, M

În primele 5 săptămâni s-au efectuat 10 ședințe de fizioterapie care au constat din TENS cu scop antalgic și decontracturant, CIF în cruce cu 4 poli, Trabert și ULS (0,5 Watt/cm²) + mișcări de streching. Gradat pe lângă mișcările de streching se fac și mobilizări active (10 repetări în primele 5 ședințe, 20 repetări/5 ședințe, 30 repetări/5 ședințe) după care se continuă următoarele 3 luni la intensitate maximă (30 repetări). Iar pe lângă s-a mai făcut înot 1/săptămână pe toată durata tratamentului.

1) P.I. Pacientul șezând cu fața la oglindă, palmele sprijinite înapoi pe sol.

T1: extensia spatelui cu inspirație amplă, revenire fără a cifoza;

T2: revenire.

2) P.I. Pacientul în decubit dorsal, mâinile prinse la ceafă, picioarele îndoite din genunchi, tălpile pe sol.

T1: specialistul apasă pe coatele pacientului, iar acesta întinde picioarele, menținând bazinul lipit de sol;

T2: revenire;

3) P.I. Pacientul în decubit ventral, pe banchetă, picioarele în afara suprafeței de sprijin, apucat de marginile banchetei.

T1: ridicarea picioarelor sub orizontală;

T2: revenire.

4) P.I. Pacientul în șezând pe scaun în fața oglinzii.

T1: rotarea brațelor prin față sus, înapoi jos;

T2: revenire.

5) P.I. Decubit ventral, brațele la nivelul umerilor, capul înclinat lateral.

T1: se execută extensia brațului de pe partea înclinată a capului;

T2: revenire.

Fig. 25 exercițiul 5

6) P.I. Decubit ventral cu brațele spre înainte,privirea spre înainte.

T1: se face extensia trunchiului cu menținerea brațelor și menținerea privirii spre înainte;

T2: revenire.

Fig. 28 exercițiul 6

7) P.I. Așezat pe genunchi, mingea se sprijină pe tălpile picioarelor cu brațele în extensie, palmele fac priză pe mingea Bobath.

T1: se execută extensia trunchiului cu ducerea brațelor în prelungirea trunchiului;

T2: revenire.

Fig. 30 exercițiul 7

8) P.I. În ortostatism, pacientul ține în față un baston (priză la marginile bastonului).

T1: ridicarea brațelor spre înainte și extensia lor cu ducerea bastonului până la nivelul omoplaților;

T2: revenire.

Fig. 31 exercițiul 8

9) P.I. În așezat cu priză pe mânerele aparatului, brațele în extensie.

T1: se execută flexia brațelor până bara aparatului ajunge la nivelul coapselor;

T2: revenire.

Fig. 24 exercițiul 9

10) P.I. În așezat cu priză pe mânerele aparatului, brațele în extensie.

T1: tragerea barei la nivelul umerilor;

T2: revenire.

Fig. 32 exercițiul 10

CONCLUZII

Ca o concluzie la cele relatate în această lucrare trebuie menționat faptul că principiile și obiectivele tratramentului kinetic la pacienții cu lordoze, cifoze si scolioze , are un rol bine definit pentru recuperarea pacienților.

O altă mențiune care trebuie făcută este aceea că în raport cu , cauza și modul de evoluție, pot apare mai multe deficiențe funcționale de intensități diferite.

Din prezentarea celor 9 cazuri , se poate deduce faptul că după examinarea clinică completă programul de kinetoterapie a constituit un adevărat tratament de fond.

Țin să menționez faptul că oricare ar fi metodele folosite, programele de kinetoterapie le-am sistematizat, astfel:

● Prima dată le-am explicat pacienților în ce constă defectul lor postural și prin ce mecanisme se poate corecta.

● Am aplicat sistematic programe de gimnastică posturală (adoptarea de posturi de corecție în raport cu un plan fix, apoi fără reper).

În ultima etapă, programele de kinetoterapie le-am axat pe readaptarea funcțională la gesturile uzuale, fiind vorba de:

● o adevărată schimbare de stil a mișcării;

●o reeducare neuromotorie;

●o reeducare kinestezică și stereognozică.

La toate acestea, pacienții au fost nevoiți să învețe să-și ,, simtă,, diversele grupe musculare, să le comande și să situeze segmentele vertebrale.

Pentru pacienți, metodele de kinetoterapie au dominat programele de reeducare funcțională .

În alegerea exercițiilor de gimnastică pe care le-am executat cu pacienții, am ținut cont de :

● localizarea înaltă sau joasă a durerii;

●stadiul evolutiv al puseului respectiv;

●intensitatea sindromului dureros;

● dacă exercițiile pe care le-am impus exagerează sau nu durerile spontane acuzate de pacienți;

Vizavi de exercițiile aplicate am încercat să elaborez o serie de programe de exerciții reeducative specifice, individualizate în funcție de gradul reductibilității deformației.

Totodată, am încercat să evidențiez principalele tipuri de exerciții, care s-au dovedit a avea o valoare practică mai mare.

Combinațiile diverselor mișcări analitice au permis o varietate de exerciții reeducative.

Inițial exercițiile au fost executate din poziția culcat, apoi șezând, apoi în picioare și în final s-a încercat efectuarea exercițiilor din mers.

În urma tratamentului recuperator efectuat, la sfârșitul ședințelor s-a observat o oarecare îmbunătățire pentru cei trei pacienți.

Bibliografie

Albu Constantin, Tiberiu-Leonard Vlad, Albu Adriana, (2004) Kinetoterapie pasivă, Editura Polirom

Birtolon Ștefan A., (1978) Exercițiul fizic și coloana vertebrală, Editura Sport-Turism, București

Buzescu Alexandru , Anatomia omului (Oase, articulații, mușchi), Editura Cartea Universitară, București, 200

Buzescu Alexandru , Anatomia omului (Oase, articulații, mușchi), Editura Cartea Universitară, București, 2007

Chen Y1, Wang X, Lu X, Yang H, Chen D. (2013), Cervical disk arthroplasty versus ACDF for preoperative reducible kyphosis, Orthopedics.

Cordun Mariana (1999), Kinetologie Medicală, Ed. Axa

Cordun Mariana-Postura corporala normala si patologica, Editura ANEFS, Bucuresti 2009

Dănoiu Mircea, Dănoiu Suzana, Orțănescu Dorina, Călina Mirela, (1997) Introducere în kinetologie „Caiet de lucrări pentru uzul studenților”, Tipografia Universității din Craiova,

Deleanu, M., Kohn Iudita (1978), Masaj – Gimnastică corectivă – Lucrări practice, Tipografia Universității din Timișoara

DRAGNEA , A., BOTA, A., Teoria activitatilor motrice, Ed. Didactica si Pedagogica, Buc. 1999

DRAGNEA, A. Antrenamentul sportiv – Teorie si metodologie, Vol. I si II, A.N.E.F.S., Buc. 1993

DUMA E., Deficiențele de dezvoltare fizică, etiopatogenie, diagnostic și tratament, Editura Argonaut, Cluj Napoca, anu 1997

DUMITRESCU, N., Inotul, Ed. Stadion, Buc. 1973

Dumitru Dumitru (1984), Reeducarea funcțională în afecțiunile coloanei vertebrale, Ed. Sport-Turism, București

Gh.Cârstea(Didactica educației fizice-Note de curs-A.N.E.F.S., 2001

Miroiu Rodica, El-Bsat.-Ghid metodologic pentru corectarea deficientelor fizice, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 2008

NICA S. A. Recuperare medicala, Editura UMF București, 2008

Sîrbu Elena, Chiriac Mircea, Ianc Dorina (2012), Fundamentele kinetoterapiei –noțiuni și tehnici, Ed. Universității din Oradea, Oradea

Țeghiu Adrian, Mergheș Petru, (2009) Deficiențele fizice – Ghid practic, Ed. Eurostampa, Timișoara, pag. 23-33.