Studiu Privind Activitatea de Creditare a Bancilor

CUPRINS

1.

……………………………………………………………………………………………………………………1

1.1. Definire, rol și forme…………………………………………………………………………………………….1

Creditul bancar…………………………………………………………………………………………………….2

Riscul în activitatea bancară………………………………………………………………………………………7

Tipologia riscurilor………………………………………………………………………………………………..7

Managementul riscului de credit…………………………………………………………………………….8

Rolul garanțiilor în managementul riscului de credit……………………………………………….10

Rolul informatiei în managementul riscului de credit……………………………………………..15

Fundamentarea deciziei de creditare………………………………………….…….…….17

Principiile activității de creditare…………………………………………………………………………..17

Analiza managerială și economico-financiară ….………………………………………18

3.2.1. Analiza formală…………..…..…………………………….……………………18

3.2.2. Analiza de fond………………………………………….………………………20

3.2.2.1. Analiza bilanțului contabil…………………………………………..22

3.2.2.2. Analiza bonității …………………………………….…………………26

3.2.2.3. Analiza indicatorilor specifici creditelor pentru investiții…….…..…30

Analiza solicitării de credit…………………………………………………………………………………..37

Adoptarea deciziei de creditare ……………………………………………………………………………39

Activitatea de creditare la Banca Țiriac – Sucursala Satu Mare…………………………40

Prezentarea afacerii………………….…………………………………………………..40

Analiza formală a solicitării de credit…………………………………………………………………… 40

Analiza de fond…………………………………………………………………………………………………..41

Analiza bilanțul contabil …………………………………………………………………………..41

Bilanțul financiar……………………………………………………………………………………..47

Analiza bonității ………………………………………………………………..52

Analiza indicatorilor specifici creditelor pentru investiții….……………………59

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………..63

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………..65

Anexe

=== final ===

Capitolul 1. Creditul

Definire, rol și forme

Din punct de vedere etimologic, termenul de „credit” este de origine latină („creditum-

creditare”), ceea ce înseamnă „a crede” sau „a avea încredere” și semnifică convingerea celui care dă unei persoane anumite bunuri, lucruri sau servicii, că va primi în timp valori corespunzătoare.

Creditul poate fi definit ca fiind relația dintre o persoană fizică sau juridică (creditor) care acordă un împrumut în bani sau vinde mărfuri sau servicii pe datorie (cu plata amânată temporar) și o altă persoană fizică sau juridică (debitor) care primește împrumutul sau cumpără pe datorie, în condițiile specificate în contractul de credit.

În economia de piață s-au conturat o mare varietate de categorii de credit. Principalele categorii sunt:

creditul comercial;

creditul bancar;

creditul obligatar;

creditul ipotecar;

creditul de consum;

alte categorii de credit.

Creditul comercial sau vânzarea pe credit îmbină interesul producătorului de a asigura

vânzarea produselor sale, cu interesul comerciantului lipsit de capital care, se angajează să plătească marfa după vânzare ei.

Pentru beneficiarul creditului comercial, care folosește produsele primite pentru desfășurarea activității proprii, acest tip de credit devine o sursă principală de capital circulant, ceea ce îl scutește să recurgă la alte resurse, ca de exemplu la creditul bancar.

Creditul bancar reprezintă împrumutul acordat în bani de către bănci întreprinderilor particulare sau publice, și persoanelor fizice. Relațiile dintre bancă și parteneri se desfăsoară în scopul valorificării capitalurilor disponibile și realizării de profit, în special sub formă de dobânzi. Deci, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare actuale contra unei alte valori viitoare mai mare, care include, pe lângă valoarea împrumutului și dobânda bancară pentru serviciul prestat.

Creditul obligatar reprezintă acele relații în care partenerii sunt, pe de o parte instituțiile de stat sau unitățile economice (în calitate de debitori), care emit obligațiuni, iar pe de altă parte subscriitorii și deținătorii acestor obligațiuni (în calitate de creditori), care își angajează astfel capitalurile, în vederea obținerii unui venit sigur, sub formă de dobândă.

Avantajele acestei surse financiare pentru întreprinderi sunt reprezentate de:

nu conduce la modificarea poziției acționarilor, comparativ cu sporirea capitalului prin emisiunea de acțiuni;

costul apelării la creditul obligatar este mai mic decât costul capitalului propriu;

deținătorii de obligațiuni reprezintă un factor comod pentru întreprindere, întrucât creanța nu le permite acestora imixțiunea în activitatea acesteia.

Creditul ipotecar este o formă de credit destinat activității imobiliare, care se acordă pe

baza unei ipoteci, constând dintr-un drept real, care grevează un bun mobil pentru a garanta rambursarea lui de către debitor.

În caz de neplată, creditorul are dreptul să ceară prin justiție, scoaterea la vânzare prin licitație publică a bunului imobil ipotecat iar din prețul obținut să-și recupereze suma împrumutată, împreună cu dobânda și cheltuielile prilejuite de vânzare și de judecată.

Creditele ipotecare pot fi:

ordinare, atunci când se achiziționează terenuri sau imobile, care se amortizează într-o perioadă de 10 – 15 ani;

subsidiare, care se utilizeză când terenul și imobilul sunt cedate ca titlu de garanție pentru un împrumut.

Creditul de consum este creditul pe termen scurt și mediu, acordat persoanelor individuale pentru acoperirea costului bunurilor și serviciilor procurate prin intermediul rețelei comerciale.

Acest credit anticipează momentul intrării în posesia bunurilor și permite accesul cumpărătorilor cu venituri mai mici la bunurile de folosință îndelungată, de valoare mare. Astfel, se asigură satisfacerea necesităților consumatorilor și promovează producția și circulația mărfurilor, dincolo de cererea solvabilă a populației.

Alte categorii de credit iau în considerare mai multe criterii de clasificare:

-după poziția geografică a creditorului se distinge:

credite interne, când creditorul și debitorul aparțin aceleași țări;

credite externe, când creditroul și debitorul apațin unor țări diferite.

-după calitatea debitorului, creditele pot fi:

credite private, acordate societăților comerciale, persoanelor fizice;

credite publice, acordate stetului prin subscripție publică de titluri de credit.

-după durata împrumutului distingem:

credite pe termen scurt (până la un an), se acordă pentru necesități curente;

credite pe termen mediu (între 1-5 ani);

credite pe termen lung (peste 5 ani), pentru lucrări de investiții.

-după forma creditelor acordate se disting:

credite bancare clasice;

credite bancare acordate în formă specifică (credite de scont, operații de factoring).

1.2. Creditul bancar

Creditul bancar reprezintă „orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la plata unei sume de bani.”

Creditul bancar este împrumutul acordat de o instituție financiară clienților săi, pe o anumită perioadă, dinainte stabilită, și care urmează a fi rambursat la scadență însoțit de o recompensă sub formă de dobândă.

Agenții economici pot beneficia de mai multe categorii de credite pentru desfășurarea activității:

credite pentru exploatare;

credite pentru investiții;

credite de leasing.

Creditele pentru exploatare finanțează activele circulante ale intreprinderii. Ele se acordă pentru a acoperi cheltuielile intreprinderii legate de aprovizionarea cu materii prime, materiale, subansamble, energie, combustibil și alte cheltuieli curente necesare realizării procesului de producție, executării de lucrări sau prestării de servicii.

În funcție de durata sau durata lor, creditele de exploatare sunt de mai multe feluri :

credite pe baza fluxului de lichidități (cash-flow);

credite prin cont curent (linie de credit);

credite de scont;

forfetarea;

factoringul.

Creditul pe baza fluxului de lichidități se acordă pe o perioadă de cel mult 12 luni, pentru

aprovizionări cu materii prime, materiale, combustibil, energie, piese de schimb și pentru efectuarea unor cheltuieli necesare realizării procesului de producție, executării de lucrări sau prestării de servicii, care au desfacerea asigurată prin contracte și comenzi ferme.

Necesarul de credit se determină cu ajutorul fluxului de lichidități (cash-flow), din care rezultă insuficiența de fonduri pe perioada respectivă.

Acordarea efectivă a creditului de către bancă se face prin plăți către furnizori, prin eliberări de carnete de cecuri cu limită de sumă sau, în unele cazuri, sub formă de numerar sau prin punerea creditului la dispoziția clientului, într-un cont de disponibilități.

Creditul prin cont curent (linii de credit) se acordă pe perioade de maxim 90 zile, pentru activități curente de aprovizionare, producție, desfacere etc. În acest caz, necesarul / volumul de credit se determină la începutul fiecărui trimestru, ca diferență între activele curente certe și pasivele curente. Necesarul de credit trebuie să fie susținut prin contracte de aprovizionare și desfacere, care să justifice volumul de cheltuieli și venituri, stabilit pe un trimestru și pe fiecare lună în parte, pe baza cărora se determină deficitul sau excedentul de credite.

Deficitul de credite constituie nivelul noilor credite de care poate beneficia intreprinderea, în perioada următoare peste cele primite în trimestrul anterior. Excedentul de credite reprezintă volumul de credite care urmează a se rambursa în perioada următoare (maxim 90 zile).

Liniile de credit funcționează după sistemul revolving, respectiv banca se angajează să împrumute intreprinderea în funcție de nevoile acesteia, cu condiția ca zilnic să nu se depășească volumul prevăzut prin angajamentele de plată pe care poate să-și asume baneficiarul liniei de credit. Astfel, se pot efectua trageri și rambursări în perioada de valabilitate a liniei de credit, cu condiția ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depășească volumul liniei de credit. Banca percepe dobânda numai pentru sumele efectiv trase, diminuate cu rambursările, deci, pentru soldul net al creditului.

Credite de scont se pot acorda de bănci în schimbul unor efecte de comerț (bilet la ordin, cambie), operațiune pentru care banca percepe o taxă de scont și un comision.

Scontarea reprezintă oprațiunea prin care beneficiarul unui efect de comerț poate să-și transforme creanța, pe care o are asupra unui terț, în lichidități fără să mai aștepte scadența.

Din punct de vedere a băncii, oprațiunea de scontare este o operațiune de creditare, pentru care banca percepe o dobândă (taxa de scont), calculată astfel:

Ts = Valoarea nominală a efectului de comerț Nivelul dobânzii Nr.zile până la scadență

360

Beneficiarul efectului de comerț primește valoarea nominală a acestuia, mai puțin scontul.

Băncile pot sconta efectele de comerț care îndeplinesc toate condițiile de formă și de fond prevăzute de lege, dar și o serie de cerințe obligatorii:

să fie acceptate legal la plată;

timpul scurs între momentul scontării și scadența titlului să fie mai mic decât un an;

dacă trasul este clientul unei alte bănci, efectul de comerț trebuie avalizat de societatea bancară respectivă.

Băncile comerciale se refinanțează prin rescontarea cambiilor și biletelor la ordin,

detinute în portofoliu la Banca Națională a României.

Forfetarea reprezintă o modalitate de finanțare în comerțul internațional pe termen mediu

și lung și constă în importarea de către bancă a unor creanțe rezultate din oprațiuni de export, în schimbul unei sume de bani, numită scont, urmând ca banca să recupereze contravaloarea acesteia de la importator. Banca acceptă creanțe sub forma cambiilor, biletelor la ordin, acreditive irevocabile, exprimate în valută, exigibile la termene de la 90 zile la 5 ani.

Operațiunea este negociabilă și se derulează fie între bancă și exporator (bneficiarul înscrisului pe piața primară), fie între bancă și ultimul destinatar al acestuia pe piața secundară.

Forfetarea permite exportatorului încasarea efectului de comerț înainte de scadență și tranformă exportul pe bază de credit într-o tranzacție cash, eliminând astfel riscul de credit. Astfel, banca preia toate riscurile de plată a l exportului.

Băncile acceptă titlurile numai în condițiile în care sunt avalizate sau însoțite de scrisori de garanție bancară necondiționate, emise de o bancă din țara importatorului, precum și polițe de asigurare care facilitează tranzacționarea titlurilor pe piața secundară.

Comisioanele percepute de bănci depind de specificul fiecărei tranzacții (valaore, perioadă, garantul, riscurile operațiunii). Prin forfetare banca preia o serie de riscuri (comerciale, de țară, de transfer, valutare).

Factoringul este mecanismul de creditare pe termen scurt (maximum 80 de zile), prin preluarea facturilor de către bancă de la clientul beneficiar al acestuia, contra unei sume „agio”. Operațiunea de factoring are la bază un contract încheiat între „aderent” (furnizorul, producătorul) și banca numită „factor”, prin care acesta asigură finanțarea, urmărirea creanțelor și protecția împotriva risculuide credit, în schimbul cedării de către aderent a creanțelor în favoarea factorului (banca).

Operațiunile de factoring pot fi:

cu plată imediată, când factorul achită contravaloarea facturilor la prezentarea acestora;

cu plata la o dată viitoare;

mixt, când banca plătește o parte din factură ca avans, iar restul la o dată viitoare.

Credite pentru investiții (pentru dezvoltare), în completarea surselor proprii, se acordă pentru perioade scurte (12 luni), mediu (1-5 ani) și lung (5-25 ani). De obicei, băncile finanțează până la maximum 80% din valoarea investiției, diferența fiind asigurată din sursele proprii ale investitorului. Băncile pot acorda perioade de grație pentru obiectivele noi de investiții, perioadă care nu poate depăși 12 luni. În această perioadă beneficiarul de credit achită numai dobânzile și comisioanele aferente.

Aceste credite se acordă pentru realizarea investițiilor care privesc:

realizarea de noi obiective sau capacități de producție;

dezvoltarea sau modernizarea obiectivelor de investiții a capacităților de producție, utilajelor, mașinilor și instalațiilor, clădirilor și construcțiilor existente;

cumpărarea de active fixe (clădiri, construcții, unități de producție);

procurarea de mașini, utilaje și mijloace de transport;

asigurarea utilităților necesare funcționării obiectivelor și capacităților noi existente;

alte activități de investiție.

Apelarea întreprinderilor la credite pentru investiții are loc atunci când rentabilitatea

actvității este redusă sau, dimpotrivă, tocmai pentru că rentabilitatea este ridicată și își propun proiecte pentru extinderea activității

Subordonarea creditării cerințelor echilibrului financiar și a solvabilității determină întreprinderile să fie precaute în apelarea la împrumuturi bancare tocmai datorită incertitudinilor generate de activitatea investițională. Neluarea în considerare a acestor cerințe conduce la reducerea potențialului întreprinderii de a face față variațiilor conjuncturale, concomitent cu favorizarea ricului financiar.

În funcție de garanțiile care stau la baza lor, creditele pentru investiții îmbracă mai multe forme:

împrumuturi bancare care se acordă pe bază de garanții materiale. Aceste garanții se referă la capitalul sau patrimoniul firmei, în special unele elemente ale activului imobilizat, care ar putea fi valorificate, la nevoie, pentru recuperarea datoriei;

credite ipotecare. În acest caz, întreprinderea care solicită creditul ipotechează o valoare, în general, clădiri, terenuri, mijloace circulante cu mare transferabilitate (convertire rapidă în lichidități). Această categorie de credite este, în general, mai restrânsă, fiind legată de micii investitori;

credite cash-flow. Aceste credite nu sunt garantate material, singura garanție constituind-o studiul de fezabilitate al proiectului sau afacerii. Creditele cash-flow sunt răspândite în țările dezvoltate și se acordă pentru proiecte bine definite, în care fluxul de numerar previzibil este fundamentat pe date realiste.

Credite de leasing sunt credite acordate de băncile comerciale, pe termen scurt și mediu,

societăților de leasing. Aceste credite se acordă pentru bunuri cum ar fi: mașini, utilaje, instalații, cu o vechime de maximum 3 ani și care sunt aduse în țară de persoane juridice române.

În practica țărilor occidentale finanțatorul (banca) acceptăsă finanțeze într-o proporție de 100% cumpărarea bunului, clientul nefiind nevoit să plătească o rată inițială de leasing în momentul încheierii contractului sau în momentul livrării.

În țara noastră finanțatorii nu acceptă riscuri prea mari, motiv pentru care solicită o rată inițială de leasing cuprinsă între 25%-30% plătită de obicei cu ocazia încheierii contractului de leasing.

Pe lângă resursele interne, întreprinderile pot apela și la surse externe de capital prin

solicitarea de credite externe sau prin atragerea investițiilor directe de capital.

Creditele externe sunt de mai multe categorii:

credite guvernamentale sau cu garanție guvernamentală care se acordă pe baza convenției încheiate între guvernul țării care va acorda credite și guvernul țării care va primi credite, stabilindu-se în același timp și plafoanele de garanții ale împrumuturilor. În cadrul plafoanelor stabilite se pot primi credite pentru achiziționarea de mașini, utilaje, echipamente, doar din țara creditoare.

credite bancare, unde riscul este exclusiv al băncilor;

credite consorțiale, acordate de un grup de bănci format temporar, fără personalitate juridică. Grupul, consorțiul bancar se constituie în mod special în vederea acordării de credite unui beneficiar dintr-o terță țară pentru realizarea unor investiții de mare anvergură (construcții de aeroporturi, de porturi sau modernizarea lor, construcția de autostrăzi etc.).

credite acordate de instituții financiare internaționale precum Fondul Monetar Internațional, Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare, Banca Europeană pentru Reconstrucții și Dezvoltare. Creditele acordate de aceste instituții sunt acordate condiționat, în vederea atingerii obiectivelor propuse. Astfel, instituțiile internaționale solicită garanții generale, de politică economică, adică aplicarea anumitor măsuri, în perioada de timp pentru care s-a acordat împrumutul, care permit realizarea normelor economice astfel încât să se redreseze balanța de plăți a țării și să se poată rambursa împrumutul.

Investițiile directe de capital reprezintă una din căile cele mai eficace de realizare a

investițiilor deoarece pe lîngă faptul că sunt atrase tehnici, tehnologii și un management adecvat, întreprinderea străină poate asigura comenzi externe și facilita pătrunderea pe noi piețe.

Capitolul 2. Riscul în activitatea bancară

2.1. Tipologia riscurilor

În activitatea bancară, asumarea riscurilor este legată de funcția de bază pe care o au băncile în economie, anume funcția de investiție.

Riscul este un atribut al investițiilor în general, asumarea riscurilor fiind inevitabilă și chiar justifică existența băncilor. Băncile investesc resursele imprumutate, care sunt un multiplu al propriului capital. Recuperarea cu întârziere a resurselor investite provoacă o serie de dezechilibre la nivelul băncii, care pot îmbrăca diferite forme și care se pot alimenta reciproc.

Riscurile specifice activității bancare se clasifică în trei categorii: riscuri financiare, riscuri comerciale și riscuri de mediu.

Riscurile financiare sunt riscurile specifice operațiunilor de creditare. Acestea sunt

strict legate de structura bilanțului contabil al băncii și sunt foarte sensibile la dezechilibrele care pot să apară în structura resurselor și plasamentelor băncii. Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi generate, gestionate, amplificate sau eliminate de către managementul bancar.

Formele sub care se manifestă riscurile financiare sunt:

riscul de credit

riscul ratei dobânzii

riscul de lichiditate

riscul de schimb valutar

riscul insolvabilității

Riscul de credit este riscul nerealizării veniturilor scontate de către bancă, determinat de

incapacitatea debitorului de a acționa în termenii și condițiile contractului încheiat cu banca. Acesta reprezintă riscul ca dobânda, creditul sau ambele să nu fie rambursate la

scadență sau să fie rambursate parțial.

Nivelul riscului asociat unei întreprinderi sau unui credit acordat întreprinderii depinde atât de nivelul de performanță al întreprinderii, cât și de impactul posibil al factorilor externi.

Riscul ratei dobânzii se datorează fluctuațiilor nivelului ratei dobânzii atât la activele cât și la pasivele din portofoliul băncii și se repercutează asupra băncii sub două forme:

pierderi ca urmare a unei variații neconvenabile a ratei dobânzii (diminuarea veniturilor din dobânzi);

deteriorarea situației patrimoniale a băncii ca urmare a variației ratei dobânzii (diminuarea capitalului propriu).

Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-și poată onora plățile față de

clienți ca urmare a devierii proporției dintre creditele pe termen lung și creditele pe termen scurt și a necorelării cu structura pasivelor băncii. Plasamentele p etermen lung sunt în general mai mari decât resursele pe termen lung, datorită acestui fapt banca se poate confrunta cu două situații dificile:

să nu-și poată onora angajamentele pe termen scurt (riscul de lichiditate imediată);

să aibă resurse cu scadență mică, în timp ce plasamentele au scadență mare (riscul de transformare).

Riscul de schimb valutar decurge din deținerea de active și pasive în devize și se

datorează variației cursului de schimb valutar. Riscul de schimb valutar și riscul ratei dobânzii se întrepătrund reciproc întrucât cumpărarea sauvânzarea la termen a valutei dă naștere riscului de schimb valutar, iar plasarea capitalului astfel obținut dă naștere riscului ratei dobânzii.

Riscul insolvabilității este consecința manifestării unuia sau mai multor riscuri dintre cele prezentate, pe care banca nu le-a prevenit. Riscul insolvabilității arată cât din din valoarea fondurilor proprii ale băncii poate fi afectată înainte ca poziția creditorilor ei să fie pusă în pericol.

Managementul riscului de credit

În domeniul bancar, perioada actuală a economiei românești este denumită „ era

managementului riscului”, iar managementul riscului este o sarcină extrem de importantă și de complexă a managementului bancar.

Managemetul riscului de credit în activitatea bancară presupune următoarele:

prevenirea riscului;

măsurarea riscului;

gestionarea propriu-zisă a riscului.

Prevenirea riscului vizează două aspecte: divizarea riscului și constituirea garanțiilor.

Divizarea riscului are ca obiectiv disiparea riscurilor astfel încât legea probabilității să

reducă probabilitatea înregistrării de către bancă a unor pierderi mari. Acest obiectiv se realizează, mai întâi, prin acordarea de credite atât persoanelor juridice, cât și persoanelor fizice, băncile stabilindu-și plafoane de credit pentru ambele categorii de clientii.

Pentru persoanele juridice, băncile își repartizează riscurile acordând credite atât intreprinderilor mari, cât și întreprinderilor mici și mijlocii, provenind din diverse sectoare de activitate și având o repartiție teritorială cât mai amplă.

În cazul persoanelor fizice (particularii), băncile acordă împrumuturi pentru persoane din diverse categorii sociale și cu profesii variate.

Constituirea garanțiilor nu este obligatorie în țările cu economie dezvoltată, în schimb in țara noastră garanțiile constituie condiția de bază în acordarea creditelor, acestea fiind constituite înaintea acordării creditului.

Măsurarea riscului de credit presupune stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc față de fondurile proprii ale băncii prin calcularea raportului de solvabilitate (Norma Cook) și în măsurarea riscurilor la care banca este expusă prin evaluarea periodică a portofoliului de credite. Banca Națională a României impune băncilor să-și clasifice portofoliul de credite și să-și constituie provizioane de două ori pe an, la sfârșitul lunilor iunie și decembrie.

În urma analizei performanțelor economico-financiare ale clienților, creditele sunt incluse

în una din următoarele cinci categorii:

categoria A – credit standard (30-40 puncte). agenți economici cu activitate rentabilă, care pot rambursa creditul și plăti dobânzile la timp;

categoria B – credit in observație (20-30 puncte): agenți economici cu activitate economică bună în prezent, dar în perspectivă pot să apară aspecte negative;

categoria C – credit substandard (10-20 puncte): agenți economici la care se anticipează înrăutățirea situației lor economice;

categoria D – credit îndoielnic (1-10 puncte): agenți economici cu indicatori economico-financiari oscilanți între satisfăcător și nesatisfăcător;

categoria E – credit pierdere (0 puncte): agenți economici care înregistrează pierderi pentru care nu este certă rambursarea creditului și plata dobânzilor.

În ceea ce privește determinarea provizioanelor, expunerea debitorului poate fi

micșorată cu valoarea unor angajamente:

garanții necondiționate de la Guvernul României sau de la Banca Națională a României;

garanții necondiționate de la bănci din țări care nu pun probleme în ceea ce privește riscul de țară;

garanții necondiționate de la alte bănci comerciale din România;

depozite gajate plasate la banca creditoare;

colaterale acceptate de conducerea băncii.

În practică, la acordarea unui credit, banca are în vedere evaluarea riscului de credit prin metoda celor 5C-uri:

caracterul: privește onestitatea clientului, dorința și capacitatea acestuia de a-și onora obligațiile derivate din contractarea unui credit;

capacitatea: se referă la capacitatea clientului de a gestiona efficient resursele puse la dispoziție prin credit, astfel încât să își poata îndeplini obligațiile contractuale;

capitalul: contribuția la capital a clientului trebuie să fie adecvată;

condițiile: au în vedere situația curentă și de perspectivă a ramurii sau sectorului din care face parte firma;

colateralul: reprezintă garanția angajată de client în realizarea unei afaceri sau proiect de investiție. Se referă la existența unor scrisori de garanție bancară, ipoteci asupra unor bunuri etc., care să protejeze banca împotriva situațiilor neprevăzute, atunci când este cazul, și să disciplineze clientul.

Gestiunea riscului de credit constă în utilizarea unor tehnici prin care banca să poată diminua / elimina pierderile sau să salveze creditul. În acest sens, băncile monitorizează calitatea portofoliului de credite, printr-o revizuire periodică, în funcție de clasificarea creditului realizată odată cu instrumentarea dosarului de credit.

Monitorizarea permite determinarea din timp a creditelor care ar putea deveni credite problemă. Revizuirea periodică a creditelor permite reducerea pierderilor și abordarea unor aspecte precum:

asigurarea aplicării uniforme a documentației de creditare;

verificarea modului de respectare a politicii de credit, a normelor băncii și a reglementărilor bancare de către clienți;

informarea managementului băncii despre situația generală a portofoliului de credite;

monitorizarea inspectorilor de credite (ofițeri, moderatori) care sunt responsabili de evoluția nefavorabilă a creditelor, în cazul în care nu au luat măsuri.

Operațiunile de revizuire periodică sunt realizate de personal specializat din cadrul

compartimentului de creditare, sub coordonarea Comitetului de credite, garanții și risc. Revizuirea urmărește starea financiară si capacitatea de rambursare a firmei care a solicitat creditul, precum și existența și starea garanțiilor (verificarea scriptică și faptică a acestora).

Analiza periodică a portofoliului de credite urmărește ca pe durata perioadei de utilizare a creditului banca să analizeze evoluția stării economico-financiare a debitorului din care să rezulte nivelul riscului de rambursare a creditului.

Indicatorii utilizați sunt:

acoperirea dobânzii din profitul brut;

nivelul creditelor restante (nivel absolut și relativ);

nivelul dobânzilor restante (nivel absolut și relativ);

plăți restante, pe destinații (nivel absolut și relativ).

Pe baza acestor indicatori se stabilește serviciul datoriei care poate fi bun, slab sau

necorespunzător.

Concluziile analizei portofoliului de credite sunt asociate cu categoriile de clasificare a

agenților economici în funcție de performanțele manageriale și economico-financiare (categoriile A,B,C,D, E) pentru a stabili calitatea portofoliului de împrumuturi și politica viitoare a băncii față de întreprindere.

2.3. Rolul garanțiilor în managementul riscului de credit

Garanțiile reprezintă o asigurare suplimentară pentru rambursarea la termen a creditelor angajate și pentru plata dobânzilor aferente, alături de veniturile curente obținute de intreprinderi.

Identificarea garanțiilor creditului reprezintă o etapă esențială al procesului de acordare a creditului deoarece banca trebuie să se asigure că riscurile sale de credit sunt minime. Garantarea creditului este o măsură destinată să asigure certitudinea că obligația va fi executată sau banca va fi compensată în eventualitatea că debitorul nu va fi apt seă execute obligația la termen.

La analizarea garanțiilor se cercetează următoarele elemente:

titlul de proprietate – este obligatoriu ca persoana care oferă garanția să îl dețină.

valoarea – bunul adus în garanție trebuie să aibă o valoare stabilă, dacă nu în creștere odată cu trecerea timpului.

Garanțiile sunt constituite din:

garanția bancară ;

depozitul bancar al solicitantului;

gajul;

ipoteca;

garanțiile suplimentare.

a. Garanția bancară constă în angajamentul pe care o altă bancă decât cea care

acordă împrumutul și-l asumă față de aceasta, de a executa obligația în cazul în care debitorul nu o poate face. Forma cea mai cunoscută de garanție bancară o constituie scrisoarea de garanție bancară, care este un document conex utilizat în cadrul unor modalități de plată în schimburile economice interne sau internaționale sau al altor contracte cu diverse obiective.

Scrisoarea de garanție bancară reprezintă un înscris prin care o bancă, denumită bancă garantă, se angajează în mod ferm ca in cazul în care debitorul nu va plăti la un anumit termen o sumă determinată, indicată în mod expres în scrisoare, sau nu își va executa angajamentele asumate în contract și la care se referă garanția, să plătească ea însăși contravaloarea în favoarea beneficiarului.

Obiectul scrisorilor de garanție bancară poate fi:

garantarea plăților eșalonate în cadrul unui credit acordat;

garantarea unei bune execuții tehnico-calitative și în termenul prevăzut în contractul de construcție;

garantarea construirii unei unități productive „la cheie”;

garantarea plăților comisioanelor cuvenite unui reprezentant străin prin intermediul căruia se realizează contractarea unor livrări la export;

garantarea realizarea unei contrapartide de import în cadrul unei operațiuni de compensație cu export prealabil în devize;

garantarea deschiderii unui acredititv documentar până la o anumită dată;

garantarea plății unui import realizat pe bază de INCASSO documentar;

garantarea unor obligații de plată decurgând din importul unor mărfuri;

garantarea plății unor rate de credit în cazul realizării unui import în condiții de credit sau garantarea plății la scadență a efectelor de comerț (cambie, bilet la ordin);

garantarea efectuării unui transfer în valută;

garantarea plății / restituirii mărfurilor conform condițiilor înscrise în contractul de consignație;

garantarea plății diferențelor de calitate la mărfurile livrate la export / import.

Băncile țin evidența scrisorilor de garanție bancară emise în cadrul unui „registru

de evidență”, în care în momentul când scrisoarea devine fără obiect se trece mențiunea „rezolvat”.

La cerere, scrisoarea de garanție bancară poate fi prelungită, în situația în care debitorul principal nu și-a îndeplinit obligațiile garantate prin scrisoare. În acest caz, beneficiarul acesteia se adresează cu o „reclamație de plată” băncii garante, operațiune numită „executarea garanție bancare”.

Eliberarea scrisorii de garanție bancară se face pe bază de comision și de garanții (disponibil la banca respectivă, credit în așteptare). În situația executării scrisorii de garanție bancară, creditul în așteptare devine operant și se transformă în credit curent.

b. Depozitul bancar al solicitantului, constituit în lei sau valută, cu destinație specială de garantare a creditului, reprezintă o garanție materială sub forma unei sume de bani depusă de debitor la bancă, în favoarea băncii, în anumite condiții stabilite și comunicate băncii de către debitor.

Debitorul poate constitui depozitul bancar la societatea bancară care acordă creditul sau la o altă bancă, încheindu-se un contract de depozit.

Pentru ca depozitul să fie acceptat drept garanție este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:

indicarea băncii la care se cconstituie depozitul;

valoarea depozitului bancar trebuie să acopere valoarea creditului solicitat și dobânda aferentă;

stabilirea termenului de valabilitate a depozitului;

existența semnăturilor autorizate ale agentului economic care constituie depozitul;

certificarea scrisă a băncii la cre s-a constituit depozitul, în cazul în care aceasta este o altă bancă decât cea care acordă creditul.

c. Gajul este contractul în virtutea căruia debitorul remite creditorului un lucru

mobil drept garanție a datoriei sale, acesta având dreptul să rețină lucrul în posesia sa până la plata datoriei, iar în caz de neplată, să se despăgubească din prețul bunului, cu preferință față de ceilalți creditori.

Obiectul contractului pot fi numai bunuri mobile care se află în circuitul civil, putându-se gaja bani, acțiuni, efecte de comerț, mărfuri, drepturi de autor, brevete de invenție și alte lucruri mobile.

Pentru a gaja un bun, constitutorul trebuie să fie proprietar al acestuia și să fie capabil de a-l înstrăina. Lipsa acestor calități în persoana constitutorului expune banca la revendicarea bunului de către adevăratul proprietar.

Gajul prezintă două forme: gajul fără deposedare și gajul cu deposedare.

Gajul fără deposedare este un contract de garanție mobiliară prin care debitorul (împrumutatul) sau un terț (garantul) afectează plăți unei datorii, un lucru sau un bun mobil, fără a-l remite creditorului (banca), bunul gajat rămânând în custodia celui care îl constituie.

Gajul fără deposedare se constituie asupra bunurilor mobile, cu valoarea ridicată și volum mare, care nu permit deposedarea debitorului. Deci, în cazul acesta contractul de gaj este un contract în care remiterea nu mai constituie o condiție de existență a contractului. El este un contract unilateral, numai că obligația de păstrare a bunului și ținerea lui la dispoziția creditorului, ca garanție, revine însuși debitorului.

Condițiile de valabilitate a gajului sunt:

exprimarea acordului de voință al părților dat prin semnarea contractului de credit (bancă și constitutorul gajului care poate fi întreprinzătorul sau garantul);

persoana care constituie gajul să fie proprietarul bunului mobil și să facă dovada acestei situații cu acte și să aibă capacitatea de a-l înstrăina;

contractul de gaj să fie întocmit sub forma unui act scris și datat sub semnătură privată, în care să fie menționate toate elementele de identificare a bunului gajat și suma totală a împrumutului (contract de gaj);

bunurile care se aduc în gaj se iau în calculul garanției de organul bancar la nivelul unei sume în funcție de prețul de cumpărare a bunului respectiv rezultat din documente (factură, act de proprietate, act de vânzare-cumpărare, bon de vânzare) și de gradul de uzură al acestora apreciate în funcție de data dobândirii sau la valoarea actualizată, pe baza expertizei tehnice efectuată de societăți specializate, de expertiză a bunurilor mobile și imobile.

În cazul bunurilor admise în garanție la prețul de achiziție rezultat din factură sau

din alte documente se deduce o marjă de risc de 20%. În cazul lipsei facturii sau a bonul de cumpărare, valoarea bunurilor se determină pe baza prețurilor cu amănuntul în vigoare, iar în situația în care nu există astfel de prețuri, valoarea acestora se stabilește prin asimilare cu bunurile cu caracteristicile cele mai apropiate care prețuri cu amănuntul aprobate. Pentru confirmarea provenienței acestor bunuri , solicitantul de credite va prezenta o declarație autentificată.

Gajul cu deposedare (amanet) presupune remiterea bunului gajat în custodia creditorului și se utilizează numai în situația când bunul gajat este un obiect de volum mic și de valoare mare (metale sau pietre prețioase, icoane, tablouri, alte obiecte de artă etc).

Predarea obiectului (remiterea) este o condiție esențială pentru existența în mod valabil a gajului. Gajul face parte din categoria garanțiilor reale. Convenția părților fără remiterea materială este o simplă promisiune de a contracta. Dreptul de gaj nu se naște decât prin remiterea bunului, acesta fiind o condiție de fond și nu de formă.

Obiectele din această categorie se iau în gaj cu deposedare, având în vedere prețul de producție, la valoarea stabilită de bancă la valoarea stabilită de experți ai Patrimoniului de Stat.

Gajul de valori mobiliare reprezintă o categorie a gajului hârtiilor de valoare, valorile mobiliare cuprinzând titluri care conferă dreptul de asociere sau drepturi de creanțe identice pentru o serie dată ale unei emisiuni, de asemenea, titluri ușor transmisibile datorită cotării și negocierii pe o piață specializată – piața valorilor mobiliare. În categoria valorilor mobiliare intră acțiunile societăților și obligațiunile împrumuturilor de stat și ale altor colectivități (publice sau private).

Primind în gaj valori mobiliare, banca creditoare are obligația să le conserve în bună stare și să le restituie în momentul în care împrumutul a fost restituit. În cazul în care titlul de credit gajat ajunge între timp la scadență, banca creditoare este obligată să urmărească și să încaseze valoarea lui. Din suma realizată, banca își reține cheltuielile și creanța sa cu toate accesoriile ei, dând socoteală pentru rest.

Gajul de titluri reprezentând mărfuri se caracterizează prin aceea ca mărfurile sunt adesea reprezentate prin titluri, a căror remitere echivalează cu deposedarea debitorului de mărfurile respective. Este specific mărfurilor încărcate pe nave maritime, reprezentate prin conosament, mărfurilor predate organizației de transport pe cale ferată, reprezentate de duplicatul scrisorii de trăsură, mărfurilor depozitate în magazii generale, reprezentate de recipisa warant.

Executarea gajului se poate face în două feluri:

creditorul poate cere instanței să rețină bunul gajat în contul creanțelor neachitate;

creditorul poate cere vânzarea la licitație a bunrilor gajate (numai prin hotărâre judecătorească).

Ipoteca este o garanție reală imobiliară, fără deposedare, care se instituie asupra

clădirilor și terenurilor și care dă dreptul băncii să urmărească și să execute bunul în proprietatea oricărui deținător în scopul de a recupera creanța sa, cu preferință față de ceilalți creditori.

Ipoteca practicată de bănci este o ipotecă convențională, care pentru a produce efecte se ăncheie prin act autentic. Sancțiunea nerespectării formei autentice este nulitatea absolută. Ipoteca nu se constituie prin însăși contractul de credit, ci printr-un contract de garanție imobiliară, separat, autentificat de notar public și înscris la judecătoria de la locul imobilului ipotecat. În mod obligatoriu, în contractul de ipotecă se va consemna: determinarea exactă a bunului ipotecat și valoarea pentru care acesta este luată în garanție (principiul dublei specialități a ipotecii). Neîndeplinirea acestei cerințe invalidează contractul. Se mai impune atât menționarea contractului de garanție imobiliară în contractul de credit, cât și menționarea contractului de credit în contractul de garanție imobiliară.

Înainte de autentificare este necesar verificarea certificatului de sarcini pentru a se constata dacă bunul este grevat sau nu, și pentru a determina rangul pe care îl va avea ipoteca.

În cazul în care autentificarea și înscrierea nu se realizează în aceeași zi, debitorul putând constitui o altă ipotecă înainte de înscriere, se va solicita un certificat de sarcini pentru stabilirea rangului ipotecii. Pentru autentificare este necesar ca proprietarul imobilului împreună cu delegatul băncii împuternicit cu procură specială, să se prezinte la notarul public în vederea autentificării contractului de ipotecă. Constitutorul ipotecii trebuie să dfie proprietarul bunului și capabil de a-l înstrăina.

Condițiile de valabilitate ale ipotecii, pentru a fi acceptat de bancă sunt:

să existe acordul de voință al părților (bancă și constituitor), ceea ce se realizează în momentul semnării contractului de credit;

valoarea bunului ipotecat să fie cel puțin egală cu pretenția beneficiarului și să își păstreze valoarea în timp;

imobilul să fie asigurat la o societate de asigurare împotriva tututror riscurilor, iar pe polița de asigurare să fie trecută cesiunea în favoarea băncii.

bunul ipotecat se ia în calculul garanției creditului la valoarea de asigurare înscrisă în contractul de asigurare;

cel care constituie ipoteca să fie proprietar al imobilului și să dovedească aceasta cu acte legale (extras de carte funciară) și să prezinte o dovadă de la societatea de asigurare, din care să rezulte valoarea de asigurare a bunului și faptul că imobilul respectiv nu este grevat cu alte creanțe.

ipoteca să fie de gradul I, întrucât în caz de executare silită sau faliment, cel care o deține se îndestulează primul la masa credală în raport cu ceilalți creditori;

ipoteca de gradul II se poate accepta dacă imobilul este deja ipotecat pentru un credit primit și acoperă valoric ambele credite;

durata existenței în timp a imobilului ipotecat să fie certă până în momentul stingerii integrale a obligației care a generat ipoteca.

Nu pot fi acceptate ca și garanții ipotecare:

imobile cumpărate de la stat și neachitate în întregime;

imobile care au în cartea funciară clauza de întreținere sau uzufruct viager;

terenurile în extravilan sauaparținând domeniului public.

Pentru a constitui o ipotecă se cere ca cel care se angajează juridic să aibă capacitate de a

înstrăina (să fie major și să nu fie interzis judecătorește). Societatea comercială care a fost declarată în stare de faliment nu mai poate constitui ipoteci asupra imobilelor sale.

Atunci când creanța garantată cât și dobânzile aferente sunt plătite, ipoteca se stinge, dar este necesară și radierea acesteia.

e. Garanțiile suplimentare constă în cesiunea în favoarea băncii a drepturilor bănești de încasat de la terți, a drepturilor de despăgubire de la societăți de asigurare, bunuri cumpărate din credit etc.

Cesiunea în favoarea băncii a drepturilor bănești pe care beneficiarul creditului le are de primit de la o altă societate cu care a încheiat contract de livrare, executare de lucrări, reprezintă o variantă din dreptul de gaj și reprezintă o garanție suplimentară care se consemnează în contractul de credite.

Cesiunea de creanță poate fi admisă în garanție dacă privește drepturi de încasat rezultate din contracte ferme pentru mărfurile livrate, serviciile prestate , către parteneri cunoscuți ca solvabili de către bancă.

Acordul de voință se realizează între cedent și cesionar. Aceasta se cuprinde în contractul de credit printr-o clauză specială prin care împrumutatul se obligă față de bancă să cedeze toate drepturile pe care le are de încasat de la diferiți beneficiari în baza unui titlu valabil constituit (contract de livrare). Creanța trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă, devenind opozabilă debitorului cedat pe baza notificării prin executor judecătoresc sau prin acceptare de către debitorul respectiv, ca urmare a unui act autentic.

Trebuie respectate următoarele formalități:

notificarea făcută de către cedent sau cesionar debitorului cedat în care îi este adus la cunoștință faptul schimbării creditorului;

acceptarea scrisă din partea debitorului cedat printr-o notă de accept prin care a luat la cunoștință schimbarea creditorului.

Se folosește drept garanție cesiunea următoarelor tipuri de creanță:

creanțe aferente creditelor comerciale;

titluri asupra unor bunuri (titluri atestând dreptul de posesie asupra unor bunuri);

conturi de depozit;

asigurări de viață;

alte creanțe (licențe, participații la capitalul unor societăți, drepturi de autor, patente, franșize, goodwill, drepturi de exploatare).

Cesiunea de creanță pentru a fi acceptată ca o garanție materială trebuie să îndeplinească

cumulativ următoarele condiții:

să fie certă, indiscutabilă din punct de vedere juridic;

să fie lichidă, să fie determinată cu exactitate valoarea ei;

să fie exigibilă, la o dată precisă.

Cesiunea veniturilor rezultate din contracte sinalagmatice a căror executare este

ulterioară acordării creditului, are rolul de a oferi pentru bancă convingerea că propriul client poate fi, la o anumită scadență și pentru o animită sumă, creditorul persoanei cu care a încheiat contractul, dacă se realizeează obligațiile înscrise în acesta. Includerea acestei clauze într-un contract de credit dă băncii numai posibilitatea să solicite instanței realizarea acesteia și/sau daune.

Bunurile cumpărate din credit se iau în calculul garanției în toate cazurile chiar dacă suma garanțiilor din ipotecă și gaj acoperă în procentul solicitat împrimutul, inclusiv dobânda și se consideră constituite în gaj prin consemnarea făcută în acest sens în contractul de credit. Și pentru aceste bunuri se încheie contracte de asigurare, care se cesionează băncii.

Bunurile cumpărate din credit, indiferent de sectorul de procurare, se iau în calculul garanției astfel:

materiile și materialelel necesare desfășurării activității autorizate, la prețul de livrare practicate de societățile de capital de stat sau prin comparații cu altele similare, în cazul în care acestea nu se produc în țară;

obiectele de inventar și mijloacele fixe, la prețuri de achiziționare practicate de societățile de stat;

lucrările de construcții noi se iau în calculul garanției la valoarea din documentația tehnico-economică, numai dacă garnțiile aduse sub forma ipotecii și gajul reprezintă mai puțin cel puțin 50% din volumul total al garanțiilor asiguratorii pe perioada execuției, aceset lucrări se asigură la o societate de asigurare;

dreptul de gaj asupra materialelor prime și materialelor supuse prelucrării se mențin pe întreaga perioadă de creditare și se extinde și asupra producției neterminate, semifabricatelor și produselor finite rezultate, precum și asupra drepturilor bănești de încasat sau disponibilităților din contul întreprinzătorului.

Dacă banca constată că bunul asupra căruia s-a instituit dreptul de gaj este amenințat să

dispară sau să-și piardă din valoare, este în drept să ceară măsuri pentru conservarea sau să treacă la rambursarea creditului înainte de scadența prevăzută în contract, ceea ce se aduce la cunoștința debitorului.

Rolul informației în managementul riscului de credit

In procesul de creditare, băncile trebuie să filtreze afacerile și să le promoveze pe cele

eficiente, viabile si legale. Promovarea afacerilor eficiente și, implicit, a creditelor de calitate, depind în mare măsură de calitatea investigației pe care banca o face privind baza de credit a solicitantului de credit. Băncile trebuie să evalueze riscurile cu care au de-a face in creditarea unei afaceri, să analizeze motivele împrumutului și să identifice sursele de restituire, care depind in mare măsură de derularea afacerii pe care o creditează.

Capacitatea creditorului de a restitui creditul depind atât de situația financiară a societății comerciale, cât și de o serie de factori exogeni și endogeni firmei, pe care banca trebuie să-i identifice și să-i evalueze în mod corect.

Analiza bazei de credit a solicitantului de credit vizează două aspecte:

Analiza istoricului firmei, care evidentiază punctele slabe și bune ale evoluției

financiare ale firmei și cât de eficient utilizează managementul resursele firmei, comparativ cu alte firme cu profil asemănător.

Analiza istoricului firmei are scopul de a evalua performanțele firmei, riscurile și

managementul. În practică, pe baza bilanțului contabil întocmit conform metodologiei elaborate de Ministerul Finanțelor Publice, băncile calculează următorii indicatori de bonitate:

lichiditatea imediată și patrimonială, solvabilitatea, rentabilitatea capitalului propriu și rentabilitatea în funcție de costuri, gradul de îndatorare, serviciul datoriei.

Analiza viitorului firmei, care vizează toată perioada derulării și rambursării

creditului, având menirea de a evidenția posibilitățile reale de rambursare a creditului și de plată a dobânzilor și comisioanelor aferente.

Pentru parcurgerea acestor etape se folosesc informații care provin de la întreprindere,

din sistemul bancar, de pe piața financiară și din economia națională, sau în unele cazuri, chiar de pe piața financiar-monetară internațională. In mod curent se folosesc:

informații obținute de la clienți: din cererea de deschidere de cont, din contractul de societate și statutul întreprinderii, din bilanțurile contabile, contul de profit și pierdere, balanțele de verificare lunare și alte situații financiare;

informații din evidențele anterioare privind: volumul total de credite aprobat și acordat, natura și durata de rambursare a acestora, volumul de încasări și plăți lunare, incidente apărute în derulare oprețiunilor de plăți și rambursări de credite, precum și volumul și frecvența acestora;

informații din alte surse, precum BNR, Registrul Comerțului, mijloace mass-media, alte bănci și organisme care au relații cu intreprinderea care solicată creditul, alți agenți economici, date statistice, camere de comerț, judecătoriile și primăriile locale

Probabilitatea de neîndeplinire a obligațiilor de către debitor este în funcție de calitatea informației, care la rândul său depinde de caracterul împrumutatului. Cele două probleme care apar cu privire la informații sunt:

problema ex-ante a informațiilor imperfecte în care împrumutătorii nu pot evalua

exact perspectivele unui împrumutat, mai ales când unii împrumutați sunt interesați să furnizeze un tablou exagerat de optimist privind viitorul. Astfel, poate avea loc o alegere necorespunzătoare când există o asimetrie în costurile informațiilor din acuza icapacității împrumutătorului de a constata caracteristicile împrumutatului și constrângerile sub care operează acesta.

problema ex-post a urmăririi acțiunilor împrumutaților pentru concordanța cu termenii

contractuali pentru a fi siguri că orice neîndeplinire a obligațiilor contractuale este cauzată de motive reale. Astfel, riscul moral se referă la probleme care pot fi cauzate de incapacitatea împrumutătorilor de a evalua și exercita un control asupra comportamentului împrumutaților.

Astfel, datorită riscului pe care îl implică, activitatea de creditare trebuie să includă inclusiv activitatea de identificare, de cunoaștere, de prevenire și diminuare a riscului.

Capitolul 3. Fundamentarea deciziei de creditare

3.1. Principiile activității de creditare

În întreaga activitate de creditare, băncile respectă prevederile legale cu privire la activitatea bancară și reglementările emise de Banca Centrală (BNR), care are atribuții de reglemetare si supraveghere in domeniile monetar, de credit, valutar si de plăți.

Operațiunile de creditare au la bază prudența bancară, ca principiu fundamental ce caracterizează intreaga activitate bancară. Aceasta presupune ca întreaga activitate de creditare trebuie să se bazeze pe analiza viabilității și realismul afacerilor, în vederea identificării și evaluării capacității de plată a clienților, respectiv de a genera venituri și lichidități ca principală sursă de rambursare a creditului și de plată a dobânzilor și a comisioanelor aferente.

Principiile generale ale activității de creditare sunt:

credibilitatea

analiza diagnostic a potențialului financiar;

solvabilitatea

alte condiții

Credibilitatea societății comerciale care solicită creditul reprezintă suportul moral

și elementul psihologic esențial în acordarea creditelor. Aceasta se referă la cunoașterea solicitantului de credit din următoarele puncte de vedere:

calitățile morale și profesionale ale conducătorilor societății și ale asociaților sau/și colaboratorilor;

reputația, privită sub aspectul calității produselor și serviciilor și a relațiilor cu partenerii;

situația patrimonială și financiară.

Analiza diagnostic a potențialului financiar a societătii comerciale care solicită

creditul este esențială pentru a minimiza riscul bancar. Aceasta presupune analiza datelor din bilanțul contabil și anexele sale și balanțele de verificare și constă în:

identificarea și analiza elementelor favorabile și nefavorabile în situația financiară

identificarea cauzelor care au condus sau pot conduce la dificultăți în activitatea societății și în rambursarea creditului;

prezentarea perspectivelor;

prezentarea de propuneri de redresare.

Solvabilitatea reprezintă cel mai important indicator de diagnostic financiar și

reflectă gradul în care capitalul propriu al societății asigură acoperirea obligațiilor față de terți, pe termen scurt si lung.

Alte conditii care trebuie avute în vedere în fundamentarea deciziei de creditare se referă la următoarele aspecte:

creditele au o destinație precisă și obligatorie pentru împrumutat;

creditul acordat unui singur debitor nu poate depăși 20% din fondurile proprii ale băncii (Legea bancara 58/1998)

după aprobarea unui credit, banca poate diminua cuantumul acestuia in cazuri bine justificate economic (nerespectarea contractului de credit, furnizarea de date nereale).

Fundamentarea deciziei de creditare se face pe baza unor criterii stabilite de fiecare societate bancara si cuprinde următoarele etape:

analiza managerială și economico-financiară a firmei care solicită creditul;

analiza solicitării de credit;

adoptarea decieziei de creditare;

3.2.Analiza managerială și economico-financiară

Analiza managerială și economico-financiară a firmei care solicită creditul,

urmărește identificarea gradului de risc care însoțește cererea de credit și evaluarea acceptabilității lui pentru bancă.

Analiza managerială și economico-financiară a firmei care solicită creditul cuprinde două faze:

analiza formală, care urmărește realizarea unei analize prealabile prin inventarierea

documentelor agentului economic, a conținutului acestora și a condițiilor existente la nivelul acestuia, care să permită formularea unui diagnostic general documentar.

analiza de fond, care constă în verificarea și interpretarea unor indicatori ai

managementului și indicatori economico-financiari pe baza datelor din cererea de credit și a situațiilor financiare din dosarul de credit.

3.2.1 Analiza formală

Agentii economici, solicintanți de credite, în funcție de tipul creditului solicitat (obiect, durată) și de organizarea juridică, trebuie să depună o documentație economică și financiară care poate cuprinde următoarele componenete:

cerere de credit, semnată de persoane autorizate;

ultimul bilanț contabil, aprobat și avizat de un expert contabil;

bugetul de venituri și cheltuieli pentru anul în curs;

planul de afaceri și fluxul de numerar;

studiul de fezabilitate a proiectului de investiții;

acte privind situațiile juridice ale terenului de construcții și a clădirilor;

documente doveditoare ale garanțiilor depuse.

Analiza formală urmărește obținerea de informații, prin analiza acestor documente, în vederea unei cât mai bune cunoașteri a clientului și a activității desfășurate de acesta. Se au în vedere aspecte precum:

datele generale despre societate (tipul societății, numărul de acționari, nivelul capitalului, forma de organizare, modul de administrare, nivelul de competență a asociaților etc.)

tipul de proprietate (natura capitalului societății, modul de distribuire a acțiunilor, implicația proprietarilor în conducerea afacerilor etc.)

conducerea societății (calificarea, calitatea, abilitatea și moralitatea conducătorilor societății, eficiența și performanțele managerilor etc.)

personalul (suficiența și capabilitatea personalului pentru desfășurarea unei anumite activități, nivelul de perfecționare și structura personalului etc.)

afacerea (caracteristicile spațiilor de producție sau comerciale, dotarea tehnică, organizarea activităților, modalitățile de control, asigurarea calității etc.)

piața și marketingul (produsul realizat, serviciile prestate, mărfurile comercializate, segmentul de piață controlat, tendințele pieței, informații despre clienți, furnizori, concurență, politica de marketing promovată etc.)

previziuni asupra activității societății (planuri de viitor, strategii de dezvoltare, modalități de realizare a strategiilor, plan de afaceri etc.)

Analiza acestor aspecte este efectuată de către ofițerii de credite, conform fișei model

(Anexa nr.3), în următoarele situații:

agenții economici solicită să devină clienții băncii;

în mod obligatoriu, la solicitarea primului credit;

o dată pe an pentru toți clienții aflați in portofoliu, beneficiari de credite aflate în portofoliu.

Rezultatele analizei aspectelor nefinanciare privind clienții sunt avute în vedere de bănci

la:

fundamentarea deciziei de prelucrare a unor noi clienți;

fundamentarea deciziei de creditare;

situația clienților;

analiza calității portofoliului de credite etc.

Pe baza informațiilor cuprinse în documentele prezentate, ofițerul de credite va purta o

discuție cu solicitantul de credite in vederea identificării unor factori și simptome de risc în activitatea clientului. Factorii sau simptomele de risc se apreciază pe baza Testului R (Tabel 3.1).

Tabel 3.1.

Testul R

3.2.2. Analiza de fond

Analiza de fond constă în verificarea și interpretarea unor indicatori ai managementului

și indicatori economico-financiari pe baza datelor din cererea de credit și a situațiilor financiare din dosarul de credit.

Analiza managerială trebuie să evidențieze lipsa riscurilor majore privind activitatea economică, în perioada de utilizare a creditului. În acest scop, mediul intern și extern al întreprinderii este supus unor analize și interpretări riguroase din care să rezulte “imaginea” intreprinderii în perioada următoare.

Pentru analiza capacității manageriale se analizează următoarele aspecte:

experiența în domeniul de activitate;

existența în echipa de conducere a unor specialiști care cunosc sectorul de activitate și problemele cu care se confruntă întreprinderea (experiență, studii, realizări);

efortul întreprinderii pentru a găsi noi piețe, de a face față concurenței;

dependanța față de piețele de aprovizionare și desfacere;

caracterul, integritatea și comportamentul conducerii;

calitatea garanțiilor reale.

Relațiile și reputația întreprinderii pe piață se stabilesc în cadrul ramurii, subramurii și a

localității, prin:

verificarea modului în care clientul își onorează obligațiile față de terți;

evaluarea pe piață a produselor livrate și serviciile prestate;

calitatea și starea financiară a principalilor clienți;

condițiile de muncă și relațiile cu sindicatele;

asigurarea cu forță de muncă calificată;

relațiile cu alte instituții financiare, în speță alte bănci.

Rezultatele analizei manageriale, pe categorii de credite, se centralizează ca în

Tabelul 3.2.:

Tabel 3.2.

Rezultatele analizei manageriale

Analiza performanțelor economico-financiare presupune o analiză concretă a bonității agentului economic pe baza indicatorilor de lichiditate, solvabilitate rentabilitate și de echilibru. Această analiză se bazează pe documente de sinteză contabilă (bilanțul contabil și raportul de gestiune, contul de profit și pierdere, raportări c ontabile periodice, etc.), pe analiza fluxului de fonduri ale perioadelor expirate si pe analiza fluxului de lichidități (cash-flow) pentru perioada următoare.

Analiza economico-financiară a activității clienților cuprinde:

Analiza bilanțului contabil, care presupune:

examinarea bilanțurilor pe ultimul an încheiat și situațiile financiare cumulate de la începutul anului current, comparativ cu aceeași perioadă a a nului trecut. Bilanțurile contabile cu o anumită cifră de afaceri anuală, trebuie să fie certificate de comisia de cenzori.

Analiza imobilizărilor corporale și necorporale și a surselor de acoperire a acestora;

Analiza decontărilor, prelevărilor, vărsămintelor, datoriilor și obligațiilor față de terți;

Analiza costurilor, pentru dimensionarea corectă a volumului de credite pentru active circulante care fac obiectul creditării.

Analiza veniturilor, a cheltuielilor și a contului de profit și pierdere, care are

în vedere: analiza rezultatelor activității și a profitului pe ultimul an încheiat și respective pe anul current; analiza repartizării profitului net; analiza pierderilor înregistrate și recuperarea lor.

Analiza fluxurilor de fonduri ale perioadelor expirate, care se bazează pe

modul de realizare a producției, vânzarea și încasarea acesteia, acoperirea cheltuielilor din venituri și obținerea de profit, efectuarea la termen a plăților către parteneri, buget, bănci etc. Această analiză se efectuează atât pentru activitatea de producție, cât și pentru activitatea de investiții, pentru o perioadă anterioară de cel puțin un an.

Analiza fluxului de lichidități, pe perioada următoare, presupune ca pe baza

rezultatelor obținute anterior și a portofoliului de contracte de aprovizionare, producție, desfacere, a perspectivei variației stocurilor, etc., să se evalueze și să se prognozeze: posibilitățile clientului de a genera în viitor lichidități, capacitatea clientului de a-și onora obligațiile de plată viitoare.

3.2.2.1. Analiza bilanțului contabil

Pentru protejarea fondurilor proprii și a celor atrase, banca are datoria de a-și selecta judicios clienții, deoarece performanțele ei depind de eficiența în acordarea creditelor. Cunoașterea și înțelegerea activității clientului este un element fundamental al prudenței bancare. De aceea, cunoașterea activității desfășurate de client în perioada anterioară, precum și a prevederilor pentru anul viitor, dau posibilitate băncii, pe de o parte, să ofere serviciile și produsele bancare adecvate, iar pe de altă parte, să ia măsuri pentru diminuarea și prevenirea riscului de recuperare a creditelor și a încasării dobânzilor.

Analiza financiară a clientului are ca punct de plecare bilanțul contabil, ca document oficial de gestiune al clientului.

Bilanțul contabil conține, însă, elementele patrimoniale reflectate la valoarea lor de intrare în patrimoniu, respectiv la valoarea contabilă, care poate fi diferită de valoarea reală, de pe piață a acestora.

De aceea, în urma analizei balanței de verificare lunară, situațiile financiar-contabile periodice și bilanțul contabil prezentat de clienți, ofițerii de credit procedează la ajustarea și adaptarea lor în vederea obținerii de elemente și informații care servesc mai bine scopurilor și principiilor de analiză ale băncii.

Această ajustare este cerută de necesitatea determinării valorii reale a activului și a întregului patrimoniu și stabilirea cât mai corect posibil a mărimii riscului asumat de client în comparație cu cel al băncii.

La prelucrarea bilanțului contabil, elementele de activ și pasiv se grupează fiecare în trei capitole.

Activul se grupează astfel:

active imobilizate, care cuprind imobilizările necorporale, corporale și financiare și

creditele comerciale cu scadență un an;

activele realizabile, formate din stocuri, creanțe de maximum un an, conturi de regularizare și asimilate și prime privind rambursarea obligațiunilor;

trezoreria pozitivă, care cuprinde titlurile de plasament și disponibilitățile (conturi în lei și valută, carnete de cecuri, acreditive), respectiv acele active existente sub formă de lichidități sau susceptibile să fie transformate rapid în disponibilități.

Activele realizabile, împreună cu trezoreria pozitivă, alcătuiesc activele circulante.

Elementele de pasiv sunt grupate în:

pasive pe termen lung

datorii curente cu scadență mai mică de 1 an

trezoreria negativă

a. Pasivele pe termen lung sunt grupate în:

a1. Capitaluri proprii în sens larg, care cuprind atât elementele de capital propriu-zis, dar și diferențele de reevaluare, subvențiile pentru investiții și provizioanele reglementate, care prin natura lor nu pot fi considerate strict o parte a capitalului și care nu depind de activitatea clientului.

Tabel 3.3.

Modul de determinare a capitalurilor proprii nete în sens larg

Capitalurile proprii în sens strict se determină prin deducere din capitalurile proprii

în sens larg a diferențelor din reevaluare, a subvențiilor pentru investiții și a provizioanelor reglementate.

Capitalurile proprii nete în sens strict se determină prin diminuarea capitalurilor proprii în sens strict cu acele elemente de activ cu valoare incertă, denumite elemente de activ incert și prin majorarea unor elemente de pasiv cu valoare cunoscută.

Tabel 3.4

Modul de determinare a capitalurilor proprii în sens strict

Elementele de activ cu valoare incertă pot fi:

imobilizările necorporale, formate din:

– cheltuieli de constituire, reprezentând cheltuielile ocazionate de înființarea societății și care se vor recupera în anii următori printr-o cotă anuală de amortizare;

– cheltuieli de cercetare-dezvoltare, care reprezintă costul cercetărilor actuale în vederea elaborării unor proiecte de viitor, probabilitatea recuperării acestor costuri fiind incertă;

– concesiuni, brevete și alte drepturi și valori similare, care reprezintă costul de achiziție al acestor active intangibile și ale căror rezultate prin aplicarea lor în practică nu pot fi cunoscute cu certitudine;

– fondul comercial, care este un element de activ necorporal care concură la menținerea și dezvoltarea potențialului economic cum ar fi: vadul, clientela, debușeele, reputația, competența. Valoarea fondului comercial este foarte greu de apreciat, de aceea poate fi considerat un element de activ, fictiv, incert.

– alte imobilizări necorporale, care cuprind în general programele informatice create de firmă sau achiziționate de la terți.

decontări din operațiuni în curs de clarificare reprezintă sume care nu pot fi înregistrate pe cheltuieli și deci în rezultatele financiare ale firmei (amenzi, locații, cheltuieli de judecată, etc.)

clienți incerți reprezintă acele creanțe cu posibilități improbabile de recuperare, cum ar fi: clienți rău platnici, dubioși, aflate în litigiu. În această categorie a clienților incerți înregistrați contabil, trebuie înscrise și acele creanțe incerte cu o vechime mai mare de 360 zile determinate de bancă în verificările efectuate.

primele privind rambursarea obligațiunilor care reprezintă diferența dintre

valoarea de emisiune și valoarea de rambursare.

diferența de conversie-activ, care reprezintă pierderi latente din creanțe (diminuarea valorii lor în lei) sau din datorii (majorarea valorii lor în lei) exprimate în monede străine. Acestea se determină ca diferență între valoarea de intrare în lei a acestora la cursul ultimei zile a exercițiului.

stocuri nevalorificabile, reprezintă acele stocuri de materii prime, materiale, produse finite, etc. Degradate sau fără perspectivă certă de desfacere. Valoarea acestor stocuri se determină de către inspectorul băncii în procesul de analiză a creditului.

decontări cu asociații privind capitalul reprezintă aportul la capitalul subscris și nevărsat de către acționari. Acest aport urmează a fi vărsat în perioada următoare la datele prevăzute în documentele constitutive ale societății sau a adunării generale a acționarilor în cazul în care se decide o majorare a capitalurilor.

alte active incerte pot fi active corporale (mașini, instalații, utilaje degradate, sau unele cheltuieli înregistrate în avans în contul 471 „cheltuieli înregistrate în avans”, cum ar fi: dobânzi neplătite aferente creditelor pe termen mediu și lung, cheltuieli efectuate pentru imobilizări corporale achiziționate sau realizate pe cont propriu , pentru care nu există surse acoperitoare din amortizare, din repartizarea profitului sau din alte surse).

Elemente de pasiv cu valoare cunoscută care majorează capitalurile proprii în sens

strict, sunt determinate de diferențele de conversie-pasiv, care reprezintă profituri latente din schimburi valutare la sfârsitul exercițiului. Ele sunt diferențe favorabile de curs valutar între data de intrare a creanțelor și datoriile exprimate în devize și data închiderii exercițiului financiar.

a2. Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli reprezintă fonduri constituite fie pe seama cheluielilor în scopul finanțării elementelor patrimoniale a căror realizare sau plată se va face într-o perioadă viitoare.

a3. Datoriile cu scadență mai mare de 1 an cuprind atât datoriile financiare cu scadență mai mare de un an (partea mai mare de un an) cât și datoriile nefinanciare cu scadența mai mare de un an (partea mai mare de un an).

b. Datorii curente cu scadență mai mică de 1 an cuprind partea mai mică de un an

a datoriilor nefinanciare cu scadența mai mare de unan, datoriile nefinanciare cu scadența mai mică de un an, avansurile, premiile, alte datorii, precum și veniturile înregistrate în avans și diferențele de conversie-pasiv.

c. Trezoreria negativă este constituită din datoriile financiare cu scadență mai mare

de un an (partea mai mică de un an) și datoriile financiare, mai mici de un an. Datoriile totale sunt formate din datoriile cu scadență mai mare de un an, datoriile curente mai mici de un an și trezoreria negativă.

3.2.2.2. Analiza bonității (agentului economic)

Analiza performanțelor economico-financiare presupune o analiză concretă a bonității agentului economic pe baza indicatorilor de lichiditate, solvabilitate rentabilitate și de echilibru.

Indicatorii utilizați în analiza bonității agentului economic sunt:

lichiditatea rapidă (lr) exprimă capacitatea întreprinderii de a-și acoperi obligațiile

pe termen scurt din activele circulante care pot fi transformate rapid în lichidități (creanțe, disponibilități și plasamente). Indicatorul se calculează ca raport între activele circulante lichide și pasivele curente:

lr = Ac – S

Pc

Unde:

Ac= active circulante

S = stocuri

Pc= pasive curente

Nivelul optim al indicatorului este atunci când tinde către 1, valorile normale fiind cuprinse între 0,6 și 1.

Solvabilitatea patrimonială (Sp) arată gradul în care capitalul propriu al

întreprinderii asigură acoperirea creditelor și împrumuturilor. Relația de calcul a solvabilității patrimoniale este:

Sp = Cpr 100

Cpr+Cî

Unde:

Cpr= capital propriu

Cî = capital împrumutat

Nivelul optim al indicatorului este cuprins între 40% și 60%, limita minimă fiind 30%.

Deoarece solvabilitatea patrimonială indică ponderea resurselor proprii în totalul pasivului, un rezultat sub 30% reflectă o situație financiară delicată a întreprinderii, cu un grad ridicat de îndatorare, pe când o valoare apropiată de 100%, aratăcă agentul economic nu are datorii.

Rentabilitatea întreprinderii exprimă eficiența activității desfășurate de

întreprindere, reflectată prin capacitatea acesteia de a genera profit.

C.1.Rata profitului brut (rpr ) eflectă capacitatea întreprinderii de a valorifica elementele patrimoniale în funcție de condițiile concrete de producție și comercializare pentru a obține un anumit nivel al profitului brut la un anumit volum de vânzări. Rata profitului brut (marja brută a profitului) se determină cu relația:

rpr = profit brut 100

cifra de afaceri

Nivelul optim al indicatorului tinde spre 15%.

C.2.Rata rentabilității capitalului propriu (rcp ) reflectă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net din capitalul propriu angajat în activitatea sa. Relația de calcul este:

rcp = profitul net 100

capitalul propriu

Nivelul optim al indicatorului tinde spre 20%.

C.3.Rata utilizării activelor curente (rac ) reflectă capacitatea întreprinderii de a genera venituri prin folosirea activelor curente. Relația de calcul este:

rac = venituri totale 100

active curente

Nivelul optim al indicatorului tinde spre 800%.

Indicatori de echilibru reflectă efectul îndatorării asupra agentului economic.

D.1 Gradul de acoperire a dobânzii(gad) arată capacitatea întreprinderii de a-și acoperi cheltuielile cu dobânzile din profitul activității de exploatare (profitul operațional). Relația de calcul este:

gad = . profit operațional 100

cheltuieli cu dobânzile

Nivelul optim al indicatorului tinde către 5.

D.2.Gradul de îndatorare (gî) arată cât din volumul total al activelor

întreprinderii este acoperit prin credite bancare și datorii către terți. Relația de calcul este:

gî = datorii totale 100

active totale

Nivelul optim al indicatorului tinde către 50%. O valoare apropiată de 0 indică

faptul că agentul economic are datorii minime și activele sunt acoperite din resurse proprii.

Rezultatele analizei performanței economico-financiare se centralizează într-un tabel, astfel:

Tabel 3.5.

Analiza performanțelor economico-financiare a întreprinderii

În evaluarea riscului de credit trebuie să luăm în considerare și serviciul datoriei aferent unui credit acordat anterior. Serviciul datoriei apreciază capacitatea întreprinderii de a rambursa creditele la scadență și de a plăti dobânzile datorate, la termenele stabilite. Acesta arată gradul în care datoriile din fiecare an financiar sunt acoperite din rezultatele obținute ale aceluiași an.

Indicatorii utilizați pentru analiza serviciului datoriei sunt:

acoperirea dobânzii, determinat ca raport între profitul brut și dobânda plătită plus dobânda datorată și neachitată;

credite restante, determinat în mărimi absolute și relative (în raport cu totalul creditelor angajate de agentul economic);

dobânzi restante, exprimat în mărimi absolute și relative (în raport cu totalul dobânzilor aferente creditelor angajate.

Serviciul datoriei poate fi apreciat ca fiind:

bun – ratele și dobânzile sunt plătite la scadență, sau cu o întârziere maximă de 30 zile;

slab – agenții economici au credite și dobânzi restante între 30 și 90 zile;

necorespunzător – ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de peste 90 de zile.

Clasificarea creditelor se face după următoarea matrice:

Tabelul 3.6.

Confirmarea creditelor bancare

Pentru agenții economici din categoriile de credit A și B, la nivelul băncii se manifestă prudență când aprecierile serviciului datoriei sunt slabe și necorespunzătoare, în timp ce pentru agenții economici din categoriile D și E se poate adopta decizia de refuz de creditare.

Pe parcursul efectuării analizei manageriale și economico-financiare a agentului economic

se pot identifica situații și informații care pot fi interpretate ca semnale de avertizare privind o posibilă deteriorare a calității clientului, astfel:

nefurnizarea la timp a situațiilor financiare;

schimbarea contabilului sau cenzorului;

plan de afaceri sau studiu de fezabilitate nerealiste;

avertismente care reies din analiza bilanțului: schimbări semnificative de structură, creșterea accentuată a stocurilor, creșterea ponderii creanțelor mai mari de 30 de zile, creșterea rapidă a datoriilor pe termen scurt, investiții în mijloace fixe fără asigurarea finanțării corespunzătoare, deteriorarea lichidității și a solvabilității, creșterea duratei medii de încasare a creanțelor și de plată a datoriilor, reducerea vitezei de rotație a stocurilor, accentuarea gradului de îndatorare, etc.

avertismente care reies din analiza contului de profit și pierdere: schimbări semnificative de structură, reducerea cifrei de afaceri, înregistrarea de pierderi în activitatea de exploatare, creșterea cheltuielilor financiare, reducerea ratei rentabilității, înregistrarea de pierdere în ultimul exercițiu, etc.

În urma analizei manageriale și a performanțelor economico-financiare a agentului

economic, acesta poate fi încadrat una din următoarele categorii:

categoria A – credit standard (30-40 puncte). agenți economici cu activitate rentabilă, care pot rambursa creditul și plăti dobânzile la timp;

categoria B – credit in observație (20-30 puncte): agenți economici cu activitate economică bună în present, dar în perspectivă pot să apară aspecte negative;

categoria C – credit substandard (10-20 puncte): agenți economici la care se anticipează înrăutățirea situației lor economice;

categoria D – credit îndoielnic (1-10 puncte): agenți economici cu indicatori economico-financiari oscilanți între satisfăcător și nesatisfăcător;

categoria E – credit pierdere (0 puncte): agenți economici care înregistrează pierderi pentru care nu este certă rambursarea creditului și plata dobânzilor.

Agenții economici din categoria E și uneori D nu sunt admiși în procesul de creditare, considerându-se agenți economici fără vocație de credit, în timp ce agenții economici care se încadrează în categoria A și B au acces rapid la creditare, prezentând o vocație de creditare.

Ofițerii de credite au obligația de să coroboreze rezultatele și interpretarea tuturor indicatorilor într-un sistem unitar care să evidențieze punctele tari și cele slabe ale respectivului agent economic și să permită luarea unor decizii temeinic fundamentate.

Pentru urmărirea evoluției indicatorilor de bonitate, ofițerii de credite întocmesc pentru toți clienții cu credite în portofoliu, câte o situație centralizatoare care reflectă dinamica indicatorilor privind bonitatea (Anexa nr.4).

3.2.2.3. Analiza indicatorilor specifici creditelor pentru investiții

În cazul creditelor pe termen lung, analiza performanțelor economico-financiare ale întreprinderii este completată cu calculul unor mărimi ca: investiția totală, investiția specifică, perioada de recuperare, fluxurile de numerar actualizate, rata medie de rentabilitate și rata internă de rentabilitate, seriozitatea proiectului, cursul de revenire net actualizat (Testul Bruno).

a) Investiția totală care reprezintă volumul ieșirilor de lichidități pentru investiții ale agentului economic, într-o perioadă de timp (lună, trimestru, an). Aceasta este determinată de cheltuielile cu activele circulante, rambursările de credite pe termen scurt, mediu și lung pentru investiții, dobânzile aferente, etc. Banca va urmări acoperirea cu surse a investiției total.

Investiția specifică reflectă volumul ieșirilor de lichidități pentru unitatea de investiție. La determinarea investiției totale se pornește de la investițiile specifice.

b) Fluxului de numerar (CF)

Analiza fluxului de numerar este privită ca cel mai eficient mijloc de stabilire a profitabilității unei investiții pe termen mediu și lung, deoarece ține cont de valoarea în timp a fluxurilor de numerar viitoare. Există două categorii de fluxuri de numerar: istorice (din trecut) și proiectate, prognozate (viitoare), caracteristice proiectelor investiționale.

Fluxul de numerar istoric se întocmește pe mai mulți ani precedenți, fiind un instrument

util în determinarea lichidității firmei. Pe baza documentelor puse la dispoziție de societatea comercială analizată, analistul poate deduce dacă aceasta a reușit să își îndeplinească angajamentele financiare pe baza lichidităților proprii. Dacă datoriile cresc, chiar dacă situația lichidităților este bună, banca trebuie să analizeze bine decizia de creditare, existând riscul nerambursării

Fluxul de numerar prognozat, fluxul de numerar estimat a se realiza pe durata investiției

se determină ca diferență între intrările de numerar ale perioadei (IN – incasări) și ieșirile de numerar ale perioadei respective (EN – plăți).

CF = IN – EN

Disponibilitățile bănești la finele unui an (Dbf) rezultă din nivelul disponibiltăților bănești la începutul anului (Dbo) la care se adaugă intrările de numerar și ieșirile de numerar:

Dbf = Dbo + IN – EN = Dbo + CF

Analiza fluxului de numerar actualizat (CFNA) permite estimarea veniturilor și cheltuielilor din anii viitori, prin actualizare. Pentru aceasta există anumite “tabele” care permit determinarea valorii actualizatea unei sume (cheltuită sau primită) în viitor, cu o rată de actualizare “r”, într-un timp “t”, astfel:

FACT = 1 t sau FACT(r,t) = 1 .

(1+r) (1+r)t

Unde:

FACT = Factorul de actualizare

r = rată de actualizare

t = numărul de ani (durata investiției)

Pentru bancă, factorul de actualizare este cel puțin rata dobânzii pe care se așteaptă să o perceapă la credit.

Fluxul de numerar prognozat se întocmește pentru întreaga perioadă de realizare și exploatare a investiției.

La determinarea elementelor cuprinse în fluxul de numerar, ofițerul de credite va avea în vedere următoarele :

veniturile totale: include toate încasările preliminate a fi realizate din vânzarea producției

ce se va obține ca urmare a proiectului de investiții, numai cale strict legate de investiția în cauză, nu și ale unor investiții anterioare.

cheltuielile totale de exploatare presupun:

– respectarea în calculația costurilor a consumurilor specifice de materii prime, materiale

auxiliare, energie, utilități, ca și a prețurilor de achiziție folosite în calcule;

– includerea în costuri a cheltuielilor cu manopera directă și indirectă, având în vedere

numărul de personal necesar pentru exploatarea potrivit proiectului și nivelul mediu al

salariilor din ramura respectivă, asigurările sociale, impozitele;

– cuprinderea în costuri a tuturor celorlalte cheltuieli, precum chirii, cheltuieli de întreținere

și funcționare, atât pentru clădiri cât și pentru utilaje, prime de asigurare;

– amortizarea se include ca element de cost numai în vederea determinării profitului brut,

ca diferență între venituri și cheltuieli.

cheltuieli ce se suportă din venituri și cheltuieli financiare: include în mod obligatoriu

dobânzile la creditele pe termen scurt și a celor pe termen mediu și lung, ca și a celorlalte categorii de cheltuieli ce se suportă din rezultate. Dobânzile aferente creditelor pe termen mediu și lung, calculate la soldul creditelor ce se vor acorda și pe baza negocierilor prealabile se vor înscrie pe fiecare an în parte, ca o cheltuială.

se va avea în vedere TVA datorată de agentul economic către bugetul statului (TVA de

plată).

impozitul pe profit se stabilește conform legii.

profitul net se determină ca diferență între profitul înaintea impozitării și impozitul pe

profit.

amortizarea se scade din costuri, nereprezentând o ieșire de numerar, ci numai un transfer

intern.

fluxul de numerar net din exploatare se calculează ca suma între profitul net și amortizare.

capitolul alte surse cuprinde toate celelalte categorii de resurse care concură la realizarea

proiectului de investiții, inclusive creditul pe termen mediu și lung care se va acorda.

valoarea reziduală reprezintă o evaluare a clădirilor, utilajelor rămase la sfârșitul perioadei

de exploatare a investiției.

cheltuielile de investiții reprezintă totalitatea cheltuielilor necesare pentru realizarea

proiectului de investiții, eșalonate pe ani, potrivit graficului de realizare a obiectivului, fiind incluse și reparațiile capitale.

în proiect se vor include și calculul necesarului de capital circulant pentru desfășurarea

activității curente a agentului economic, precum și modul de acoperire financiară a acestor cheltuieli.

În determinarea fluxului de numerar pentru calculul valorii actualizate nete și a ratei

interne de rentabilitate a investiției intervin următoarele particularități :

investiția relizându-se la începutul perioadei de previziune se scoate înafara acesteia , considerându-se ca o ieșire de numerar, care nu va fi actualizată;

investiția este finanțată din surse proprii și din surse împrumutate, valoarea inițială a acesteia fiind valoarea actualizată a surselor proprii și a surselor împrumutate, în funcție de costul acestora;

investiția se actualizează folosind costul mediu ponderat al capitalului investit, deoarece utilizarea fondurilor este globală;

Rezultă, deci, că în calculul fluxului de numerar nu se iau în considerare ratele de rambursare ale creditului și cheltuielile cu dobânzile (anuitățile), pentru a evita o dublă compensare. Acest flux de numerar reprezintă fluxul de numerar discret.

c) Perioada de recuperare (PR) poate fi definită ca numărul de ani de recuperare a capitalului investit prin fluxurile de numerar medii anuale actualizate, reprezentând numărul de ani după care suma fluxurilor marginale de trezorerie actualizate devine egală cu suma investiției. Relați de calcul este:

PR = I0

CFact/an

Sau:

PR = (t-1) + CFNt-1

CFpt

Unde:

PR = perioada de recuperare

Io = investiția inițială

CFact/an = fluxul de numerar net pe an

t-1 = numărul de ani de dinaintea anului în care fluxul de numerar net

poate acoperi integral costul total al investiției

CFNt-1/CFpt=o parte din anul în care fluxul de numerar net (CFN) va acoperi

costul total al investiției

t = 1n

Acest indicator asigură o prezentare clară a capacității unității de a recupera investiția

făcută și deci de a-și rambursa datoriile în timpi reali, fiind asrfel o metodă de selectare a creditelor acordate pe termen lung, riscul de nerecuperare crescând în timp. Totuși trebuie precizată necesitatea corelării cu criteriile de rentabilitate, uneori existând proiecte de investiții cu o perioadă de recuperare mare dar cu și cu o rentabilitate ridicată (investiții profitabile).

Acest indicator prezintă dezavantajul că nu diferențiază proiectele în funcție fluxul de numerar net, care poate varia foarte mult de la un proiect la altul, nu arată profiturile care se obțin după perioada de recuperare a investiției și nu pune în evidență dobânda care s-ar fi obținut dacă banii ar fi fost învestiți în alt mod și nici costul capitalului necesar finanțării investiției.

d) Rata de actualizare (RA)

Există mai multe modalități de estimare a ratei de actualizare, însă în analiza

proiectelor de investiții cea mai utilizată rată este costul capitalului. Pot exita următoarele situații:

dacă investiția este finanțată în exclusivitate din surse proprii, atunci rata de actualizare este costul capitalurilor proprii;

dacă investiția este finanțată în totalitate din surse împrumutate, atunci rata de actualizare este costul împrumuturilor respective;

dacă investiția este finanțată atât din surse proprii cât și din surse împrumutate, atunci rata de actualizare este costul mediu ponderat al resurselor respective.

e) Valoarea actualizată netă (VAN)

Valoarea actualizată netă exprimă surplusul de valoare rezultat de pe urma exploatării

investiției la încheierea duratei de viață a acesteia. Arată valoarea netă pe care o adaugă proiectul de investiții la valoarea întreprinderii. Astfel, pentru întreprinderea analizată, calculul VAN se face:

n

VAN = -Io + . CF t .

t=1 (1 + k)t

Unde:

Io = investiția inițială

CFt = fluxul de numerar susceptibil a fi degajat în anul t de pe parcursul duratei de

viață a investiției

n = numărul de ani

k = rata de actualizare, aleasă ca fiind costul mediu al capitalului

t = 1n

Valoarea actualizată netă evaluează capacitatea unui proiect de investiții de a sporii valoarea capitalurilor angajate în realizarea sa pe baza fluxurilor de numerar susceptibile a fi degajate în viitor din exploatarea sa.

VAN determină următoarele opțiuni de decizie:

Dacă VAN > 0, investiția este acceptată;

Daca VAN = 0, investiția este respinsă din motive de prudență;

Daca VAN < 0, investiția este respinsă.

În cazul deciziilor de selecție a proiectelor de investiții exclusive va fi selectată cea cu

VAN maximă. Astfel, o investiție este considerată cu atât mai eficientă cu cât degajă o valoare mai mare a VAN. Semnificația pentru un investitor este aceea a unui surplus de câștig generat de afacerea în care a investit, surplus care rezultă după recuperarea capitalului angajat și remunerarea acestuia prin intermediul ratei de remunerare așteptată (costul capitalului).

f) Rata internă de rentabilitate (RIR)

Rata internă de rentabilitate reprezintă valoarea maxim permisă a ratei de actualizare. Din

punct de vedere economic, rezultă din capacitatea investiției de a genera fluxuri de numerar prin angajarea în exploatare, pentru a acoperi valoarea inițială a capitalului investit. Este rata de actualizare pentru care efortul investițional inițial este acoperit în întregime. În acest caz investiția este egală cu valoarea actualizată a sumei fluxurilor de numerar susceptibile a fi degajate în viitor.

Se pot determina următoarele relații:

Dacă RIR = k VAN(k) = 0;

Dacă RIR k VAN(k) 0;

Dacă RIR k VAN(k) 0.

Rata internă de rentabilitate se poate determina pe baza relației:

n

Io = . CFt .

t=1 (1 + RIR)t

Unde:

Io = investiția inițială

CFt = fluxul de numerar susceptibil a fi degajat în anul t de pe parcursul duratei de

viață a investiției

n = numărul de ani

t = 1n

RIR determină următoarele opțiuni de decizie:

Dacă RIR k, investiția este acceptată;

Dacă RIR = k, investiția este respinsă din motive de prudență;

Dacă RIR 0, investiția este respinsă.

Luarea deciziei de acceptare a investiției pe baza RIR poate fi completată de criterii

suplimentare:

RIR trebuie să fie mai mare decât costul mediu al capitalurilor investite în proiect (rata de actualizare k), astfel existând VAN pozitiv, dar din motive suplimentare de siguranță și decât fiecare cost individual;

RIR trebuie să fie mai mare decât rata medie a dobânzii de pe piață (rata minimă de randament din economie).

Pentru calculul RIR se apelează la metoda interpolării, formula de calcul fiind următoarea:

RIR = kmin+(kmax-kmin) CFk min .

CFkmin -CFkmax

Unde:

kmin = rata minimă de actualizare care face fluxul de numerar actualizat pozitiv, dar

foarte aproape de zero

kmax = rata maximă de actualizare care face fluxul de numerar actualizat negativ dar

foarte aproape de zero

CFkmin = fluxul de numerar actualizat cu rata minimă de actualizare

CFkmax = fluxul de numerar actualizat cu rata maximă de actualizare

RIR reprezintă factorul de actualizare care egalează valorile actuale ale cheltuielilor și profitului sau factorul de actualizare (FACT), care face ca fluxul de numerar să fie zero. Rata internă de rentabilitate reprezintă deci, cea mai mare rată a dobânzii la care firma poate împrumuta bani pentru finanțarea unui proiect care să fie rentabil. În determinarea sa se porneste de la ipoteza că veniturile viitoare po fi reinvestite la acest RIR, care urmează să se determine din relația inițială a investiției pe piața monetară.

O valoare a RIR sub costul capitalului, dobânda plus marja de risc stabilită de

bancă, va conduce la respingerea creditului, deoarece proiectul de investiție nu este capabil să genereze venituri pentru a acoperi ratele și dobânzile către bancă.

Rata internă de rentabilitate a investiției redă capacitatea unei investiții de a asigura profit într-o anumită perioadă de timp fată de totalitatea cheltuielolor efectuate, asigurând în același timp și recuperarea simplă (amortizarea) a capitalului investit. Se mai calculează și astfel:

t

RIR = Vn – Chn

n=1 (1+k)n

Unde:

Vn = venituri suplimentare obținute ca urmare a investiției în n ani;

Chn = cheltuieli totale cu investiția și cele suplimentare de producție

aferente investiției în n ani;

n = numărul de ani;

t = 1n

k = rata de actualizare, aleasă ca fiind costul mediu al capitalului

La determinarea RIR, în cheltuieli se cuprind investițiile de capital pentru activele imobilizate corporale și activele circulante, cheltuielile de producție și întreținere, dobânzile bancare, impozitele și taxele aferente investiției.

Amortizarea nu se include în calculul cheltuielilor de producție, deoarece astfel s-ar dubla valoarea investiției.

La venituri se includ și veniturile obținute activități conexe, ca și valorile reziduale ale activelor imobilizate corporale și ale activelor circulante rămase la finele perioadei de calcul.

Se apreciază că RIR trebuie să fie mai mare decât rentabilitatea medie a sectorului de activitate, respectiv sau a altor obiective asemănătoare. De asemenea, RIR trebuie să fie mai mare decât rata dobânzii de referință a băncii centrale.

În analiza RIR, ofițerul de credite iau în considerare în afară de rata medie a dobânzii de referință, rata previzibilă a inflației și o marjă de siguranță de 2-4% care să acopere riscul față de aspectele care nu au putut fi apreciate.

g) Rata medie de rentabilitate (RMR) se calculează pornind de la veniturile nete totale generate de investiție (CF net cumulat până în ultimul an al evaluării) și împărțind această cifră la numărul de ani al investiției analizate (durata de viață al proiectului), după care rezultatul se împarte la volumul investiției și se exprimă procentual.

h) Pragul de rentabilitate (PR) al unui proiect de investiție reprezintă nivelul minim de încărcare a capacității de producție, la care costurile pentru funcționarea proiectului sunt egale cu veniturile generate de acestea. Pragul de rentabilitate reprezintă acel nivel al activității unei firme de la care aceasta obține profit, sau punctul la care volumul veniturilor și al cheltuielilor sunt egale. Acesta se determină astfel:

PR = CF . 100

P – CV

Unde:

CF = cheltuieli fixe

CV = cheltuieli variabile

P = valoarea producției în prețuri de vânzare

Analiza punctului critic este o tehnică de studiu al relației între venituri și cheltuieli. Structura costurilor se împarte în:

costuri fixe, formate din: amortizare, salariile personalului de administrație

și de întreținere, cheltuieli de administrație și gospodărești, chirii, rente, taxe, speze, asigurări, reclame, telecomunicații, poștă, etc.

cheltuieli variabile care cuprind: materii prime, materiale, materiale

auxiliare, energie electrică, utilități, cheltuieli de transport aprovizionare, manopera directă (inclusiv asigurările sociale).

Cu cât pragul de rentabilitate este mai scăzut cu atât situația este mai bună. Ofițerul de credite va compara nivelul acestuia cu nivelul pragului de rentabilitate al altor proiecte de investiții din aceeași ramură de activitate.

i) Cursul de revenire net actualizat (CRNA) sau Testul Bruno, exprimă în resurse naționale costul pentru a obține sau economisi o unitate de valută. Acest indicator se calculează în una din următoarele situații:

când prin realizarea proiectului de investiție se promovează exportul, caz în care indicatorul arată câți lei se cheltuiesc pentru a obține o unitate valutară;

când prin realizarea proiectului de investiție are loc substituirea unor importuri, caz în care indicatorul arată câți lei se cheltuiesc pentru a economisi o unitate valutară.

Cursul de revenire intern arată dacă proiectul generează sau nu, în mod eficient devize.

Veniturile din proiect se împart în:

venituri comercializabile (exportabile, evaluate la prețuri-frontieră FOB sau CIP), obținute sub forma veniturilor „brute” în devize obținute sau economisite;

necomercializabile (aferente părții din producție care se prevede a se comercializa pe piața internă).

Prin diminuarea veniturilor „brute” în valută cu cheltuielile totale (de investiție și producție) în valută, se obține beneficiul net în valută.

Pentru determinarea acestui indicator se au în vedere:

valoarea în valută a produsului finit;

cheltuielile în valută efectuate pentru realizarea proiectului de investiție, atât în perioada de execuție a investiției cât și în cea de exploatare a obiectivului;

cheltuielile în monedă națională pentru realizarea și funcționare proiectului de investiție;

rata de actualizare.

Astfel, cursul de revenire net actualizat se obține prin raportarea cheltuielilor totale în

moneda națională pentru producția de export, la încasările nete în valută.

Indicatorul astfel calculat se compară cu valoarea cursului de schimb oficial al monedei naționale în raport de valuta obținută. Criteriul de acceptare al proiectului este ca acest curs de revenire actualizat, aferent proiectului, să fie mai mic decât cursul oficial al leului.

Analiza de sensitivitate este o metodă care permite analistului să țină cont de riscul care poate apare în legătură cu modificarea în timp, în sens nefavorabil a ipotezelor inițiale. Constă, de fapt, într-un scenariu cu situația cea mai rea, în care elementele cheie, precum veniturile, prețurile materiilor prime, utilajelor, cursul valutar, pot înregistra modificări nefavorabile.

Analiza de sensitivitate ia în considerarea estimările făcute pentru respectivul proiect, pe baza căruia se vor formula diverse ipoteze de genul: crește prețul materiei prime cu 30%, scade prețul de vânzare cu 4%, etc. Aceste ipoteze nu au la bază previziuni întâmplătoare, ci proiecții realiste a unor fenomene din perioadele precedente.

Practic, se stabilește RIR a proiectului, după care se modifică una din ipotezele inițiale și se recalculează RIR și se stabilește de către analist probabilitatea de realizare a acelei variante. După realizarea tuturor scenariilor se stabilește cea mai probabilă variantă. Dacă RIR-ul acestei variante este mai mare decât rata dobânzii la creditele pe termen mediu și lung acordate de bancă, creditul se va acorda.

3.3. Analiza solicitării de credit

Analiza solicitării de credit este etapa care urmează după analiza performanțelor întreprinderii și în cadrul căreia se urmărește identificarea scopului și nivelului creditului solicitat, identificarea surselor de rambursare a creditului, identificarea garanțiilor creditului.

Scopul solicitării creditului rezultă din situația deficitului de resurse pe care trebuie să-l suplinească creditul solicitat. Scopul are implicații asupra riscului de credit. Ofițerul de credite trebuie să fie convins de reușita proiectului solicitantului de credit. În acest sens, la prezentarea solicitantului de credit, ofițerul de credit poartă o discuție preliminară de informare asupra necesității și oportunității creditului.Scopul creditului trebuie să fie foarte clar.

Nivelul creditului este determinat de situația resurselor întreprinderii, regăsite în pasivul bilanțului depus de agentul economic care solicită creditul.

În legătură cu nivelul creditului trebuie luate în considerare următoarele aspecte:

suficiența, adică suma solicitată să fie suficientă pentru afacere și alte eventualități, și să acopere toate costurile, în corelație cu capitalul de lucru;

participarea, adică contribuția proprie a solicitantului de credit la realizarea proiectului. Băncile nu asigură finanțare integrală (100%), agenții economici trebuind să participe substanțial la fondurile totale necesare.

Pe baza informațiilor din bilantul contabil se construiesc mărimi care arată capacitatea de

îndatorare a agentului economic care solicită creditul, care exprimă posibilitățile sale de a primi credite care să fie garantate și a căror rambursare să nu-i genereze greutăți deosebite.

Indicatorii utilizați sunt:

coeficientul de îndatorare globală (Cîg):

Cîg = Datorii totale 2 sau Cîg = Datorii totale 2

Total pasiv 3 Capital propriu

coeficientul de îndatorare la termen (Cît):

Cît = Datorii la termen 1 sau Cît = Datorii la termen 1

Capital propriu Capital permanent 2

Pe lîngă indicatorii prezentați, care caracterizeză structura financiară a intreprinderii,

băncile urmăresc și situația clienților sub aspectul posibilității lor de a-și achita obligațiile asumate, în cuantumul și la termenele stabilite. Astfel, băncile urmăresc să cunoască din timp dacă rambursarea și plata dobânzilor aferente pot fi realizatede clienți în condiții normale, făara să le creeze garanții financiare de nesuportat.

În acest sens, se calculează indicatorul care reprezintă raportul dintre cheltuielile financiare (rata de rambursare plus dobânda), și capacitatea de autofinanțare, formată din profitul net și amortizare.

Cheltuieli financiare la credite pe termen mediu și lung 4

Capacitatea de autofinanțare

Aceasta înseamnă că nivelul obligațiilor anuale ale întreprinderii decurgând din rate

scadente, dobânzi, comisioane și speze bancare trebuie să nu depășească 25% din capacitatea de autofinanțare.

În funcție de capacitatea de îndatorare a debitorului, banca decide dacă acceptă cererea de credit sau o respinge. Nivelul indicatorilor poate fi modificat în funcție de situația concretă și excepțiile băncii la un moment dat. Dacă însă întreprinderea atinge sau depășește valorile maxime acceptate de bancă ale indicatorilor, înseamnă că are capacitate de îndatorare saturată și nu mai poate primi noi credite.

După stabilirea și acceptarea nivelului valoric al creditului, se trece la negocierea dobânzii li a comisioanelor care revin băncii.

Dobânzile stabilite de bănci au la bază dobânda de referință a Băncii Naționale a României și dobânda depozit acordată celor care își păstreză disponibiltățile bănești în conturi de la banca respectivă. Față de aceste dobânzi, societatea bancară adaugă un procent care să-i acopere cheltuielile proprii și să-i asigure o matjă de profit. În cazul în care se constată că prin acordarea creditului crește gradul de expunere al băncii la risc, aceasta poate să înăsprească condițiile de creditare prin creșterea costului creditului.

Dobânda rezultată este propusă agentului economic care solicită creditul.

Comisioanele practicate de bănci se stabilesc la angajarea cererii de credit.

Identificarea surselor de rambursare a creditului presupune compararea nivelului creditului, al dobânzilor și al comisioanelor la care s-a convenit cu prognozele veniturilor viitoare realizate de întreprindere pe perioada de angajare a creditului negociat. Ofițerul de credite are responsabilitatea de a identifica resursele de rambursare, fluxul de numerar din care va fi rambursat creditul si costurile aferente acestuia, realizând proiecții financiare pe toată durata de rambursare a creditului.

Pentru estimarea posibiltăților de rambursare, nivelul fluxului de numerar trebuie să fie cel puțin la nivelul obligațiilor intreprinderii către bancă.

În cazul creditelor cu risc redus banca solicită o singură sursă de achitare, reprezentată de lichiditatea agentului economic, care rezultă din circuitul economic normal al încasărilor și plăților.

Pentru creditele cu risc ridicat, pe lîngă lichiditatea clientului, banca solicită și o garanție care să poată fi folosită în caz de incapacitate de plată a acestuia.

Regula prudențială care trebuie respectată este că banca nu trebuie niciodată să finațeze integral (100%) proiectul de investiții al clientului. Participarea agentului economic la finanțarea proiectului de investiții într-o proporție oricât de mică presupune asumarea unei responsabilități din partea managementului, la derularea proiectului.

Deși capacitatea de rambursare este criteriul principal de evaluare a creditului, situația din România impune obligativitatea susținerii creditului prin garanții asiguratorii.

Identificarea garanțiilor creditului reprezintă o etapă esențială al procesului de acordare a creditului deoarece banca trebuie să se asigure că riscurile sale de credit sunt minime. Garantarea creditului este o măsură destinată să asigure certitudinea că obligația va fi executată sau banca va fi compensată în eventualitatea că debitorul nu va fi apt seă execute obligația la termen.

3.4. Adoptarea deciziei de creditare

Adoptarea deciziei de creditare reprezintă actul final al procesului decizional de acordare

a creditelor. În această etapă, înainte de a se pronumța asupra acordării creditului, banca realizează o corelare a sumelor solicitate cu propriile surse de creditare, cu restricțiile legale și cu evoluția contului capitalului împrumutat.

Restricțiile de creditare se referă la :

agenții economici care au datorii (credite restante și dobânzi restante față de bancă);

agenții economici care au încheiate contracte sau întelegeri cu de împrumut cu alți creditori, care conțin prevederi care pot leza interesul băncii;

agenții economici la cre banca constată că informațiile furnizate de aceștia sunt ireale;

activități interzise de lege;

agenții economici care au emis în mod intenționat documente fără acoperire;

agenții aconomici care au conturi deschise la alte bănci, fără acordul scris al băncii de la care se solicită creditul;

nivelul maxim al creditelor care se pot acorda unui singur agent economic să nu depășească 20% din fondurile proprii ale băncii;

regiile autonome nu pot fi creditate cu mai mult de 20% din veniturile realizate de acestea pe anul expirat.

Corelarea cu propriile surse urmărește încadrarea niveleului creditelor acordate

în limitele impuse de evoluția resurselor băncii.

Încadrarea în limitele de competență are drept scop nedepășire limitelor cantitative stbilite de fiecare bancă pe diferite structuri ierarhice ale acesteia (agenții, filiale, sucursale, centrală).

După adoptarea deciziei de creditare, aceasta este comunicată solicitantului de credit după care are loc încheierea Contractului de credit.

Contractul de credit precizează suma acordată de bancă, obiectul creditului, modalitatea de efectuare a plăților din credit, eșalonarea acordării, dobânda percepută, comisionul și termenele de rambursare, garanțiile, alte drepturi și obligații, sancțiuni.

Capitolul 4. Activitatea de creditare la Banca Țiriac

– Sucursala Satu Mare

4.1. Prezentarea afacerii

În data de 22.03.2004, la sediul Băncii Țiriac – Sucursala Satu Mare se prezintă reprezentantul societății comerciale Ave Impex, societate având ca obiect principal de activitate creșterea păsărilor. Acesta solicită un credit pentru un proiect de investiții. Valoarea proiectului de investiție este de 1.032.750 mii lei. Sursele proprii de finanțare sunt în valoare de 309.825 mii lei. Creditul solicitat este în valoare de 722.925 mii lei. Durata creditul este de trei ani. Scopul proiectului este achiziționarea de utilaje de exploatare modernă a găinilor ouă consum la capacitatea maximă a halelor de producție, achiziționarea utilajelor de creștere a puilor pentru carne și a populației de înlocuire, precum și achiziționarea instalației de fabricare a furajelor.

Reprezentantul băncii (ofițerul de credit) poartă o discuție preliminară de informare cu reprezentantul firmei. În urma acestei discuții, reprezentantul băncii consideră că firma care s-a prezentat îndeplinește condițiile generale de acordare a creditului (reprezentantul firmei este onest, prezintă corect situația firmei, a problemelor sale și a necesităților sale de finanțare etc.). În acest caz, ofițerul de credit solicită reprezentantului firmei să depună o documentație economico – financiară care să cuprindă următoarele componenete:

cerere de credit, semnată de persoanele autorizate (Anexa nr.5);

ultimul bilanț contabil, aprobat și avizat de un expert contabil (Anexa nr.1);

bugetul de venituri și cheltuieli pentru anul în curs;

planul de afaceri și fluxul de numerar;

studiul de fezabilitate a proiectului de investiții;

acte privind situațiile juridice ale terenului de construcții și a clădirilor;

documente doveditoare ale garanțiilor depuse.

4.2. Analiza formală a solicitării de credit

Reprezentantul firmei prezintă băncii documentele solicitate. După ce ofițerul de credit constată integritatea documentației, în conformitate cu prevederile băncii privind normele de acordare a creditelor, acesta va proceda la analiza formală a dosarului.

Analiza formală urmărește analiza acestor documente în vederea obținerii de informații referitoare la: modul de constituire a întreprinderii, persoanele autorizate să angajeze întreprinderea în relația cu banca, natura capitalului societății, modul de distribuire a acțiunilor, implicația proprietarilor în conducerea afacerilor, afacerea, piața și marketingul, planuri de viitor, strategii de dezvoltare, modalități de realizare a strategiilor, plan de afaceri etc.

Ofițerul de credit analizează aceste aspecte conform fișei model (Anexa nr.3.)

Pe baza informațiilor cuprinse în documentele prezentate și pe baza discuțiilor purtate

anterior cu reprezentantul solicitantului de credit, ofițerul de credite poate identifica factorii și simptomele de risc în activitatea clientului. Factorii sau simptomele de risc se apreciază pe baza Testului R.

Tabel 4.1.

Testul R pentru clientul X

În urma aplicării Testului R, întreprinderea care solicită creditul se caracterizează printr-o situație ușor critică în ceea ce privește riscurile posibile, în special datorită supradimensionării mobilului afacerii față de posibilitățile existente și datorită inițierii unui proiect de investiție prea mare în raport cu resursele existente ale intreprinderii. Aceastea sunt motivele pentru care, la capitolul riscurilor posibile întreprinderea nu se încadrează limita considerată satisfăcătoare (maximum 15 puncte), obținând un total de 30 de puncte.

Simptomele de risc identificate sunt nesemnificative, intreprinderea încadrându-se sub pragul de pericol. Punctajul obținut se datorează creșterii duratei de plată a furnizorilor și zvonurilor nefavorabile privind intreprinderea, în rândul furnizorilor.

4.3. Analiza de fond

Analiza de fond constă în verificarea și interpretarea unor indicatori ai managementului

și indicatori economico-financiari pe baza datelor din cererea de credit și a situațiilor financiare din dosarul de credit.

4.3.1. Analiza bilanțul contabil

Următoarea etapă de analiză are ca obiect analiza datelor din bilanțul contabil al intreprinderii care solicită creditul. Ofițerul de credit urmărește în principal:

evoluția în timp a creditelor acordate și modul de rambursare a acestora;

evoluția disponibilităților din conturile deschise la bănci;

concordanța angajamentelor firmei cu prevederile din bilanț;

evoluția profiturilor sau pierderilor avute de firmă în anii anteriori.

Pe baza datelor din bilanț se analizează activitatea întreprinderii din punct de vedere al

eficienței utilizării potențialului tehnico-economic având în vedere unii indicatori, precum:

eficiența activelor fixe;

ponderea activelor fixe în totalul activelor;

ponderea capitalului împrumutat în volumul total al pasivelor firmei;

ponderea stocurilor în totalul activelor.

La întreprinderea în cauză, situația activului se prezintă în felul următor:

Tabel 4.2.

Analiza activului bilanțului

mii lei

Perioada analizată reprezintă primii doi ani de activitate, de la înființarea societății

analizate. Ca urmare, se constată o creștere semnificativă a activului de la primul an de activitate la anul următor, anume cu 1.528.745 mii lei (843,32%), datorată modificării principalelor grupe de active. Astfel, activele imobilizate au crescut cu 804.169 mii lei (635,33%) în timp ce activele circulante au crescut cu 711.676 mii lei, ceea ce înseamnă o creștere cu 1635,9%.

Figura 4.1.

Evoluția elementelor activului

Creșterea valorii activelor imobilizate a fost determinată, în special, de creșterea valorii imobilizărilor corporale cu 803.969 mii lei (cu 846,28%), care are ca și cauză :

punerea în funcțiune a noi mijloace fixe, a căror valoare de intrare devansează valoarea amortizării aferente mijloacelor fixe existente ;

reevaluare imobilizărilor corporale .

Se poate observa și o creștere a valorii imobilizărilor financiare cu 5.200 mii lei, adică cu

520% și o diminuare, nu foarte semnificativă, a valorii imobilizărilor necorporale cu 16,36% (5.000 mii lei), dar efectul celor două evoluții asupra creșterii valorii activelor imobilizate este nesemnificativă, ele anulându-se valoric (aproximativ).

Comparând indicele valorii imobilizărilor corporale (IIc =946,28%) cu indicele cifrei de afaceri (ICA=160,63%) se poate aprecia că această creștere semnificativă a valorii imobilizărilor corporale nu se regăsește într-o creștere la fel de semnificativă a valorii cifrei de afaceri, ceea ce semnifică ineficiență în utilizarea noilor imobilizări corporale.

Figura 4.2.

Evoluția activelor imobilizate

Activele circulante au crescut și ele cu 711.676 mii lei (cu 1635,9%). Elementele

componente au evoluat diferit : stocurile au crescut cu 1183,1% iar creanțele au înregistrat cea mai mare creștere, anume de 3895,8%, în timp ce disponibilitățile au scăzut cu 74,45%.

Creșterea stocurilor s-a datorat :

creșterii cantității de materiale aflate pe stoc, ca urmare a aprovizionării unor cantități mai mari în vederea beneficierii de prețuri de aprovizionare mai mici;

creșterii ponderii materialelor cu prețuri mari datorită introducerii de tehnologii care impun asigurarea cu materiale de calitate superioară și mai scumpe ;

creșterii prețurilor la unele materii prime, pentru care s-au epuizat stocurile constituite în urmă.

Creșterea stocurilor cu 1.635,9%, în condițiile în care creșterea cifrei de afaceri este de

160,63% se datorează :

depășirii consumurilor normate de materiale la o unitate valorică a cifrei de afaceri ;

creșterii ponderii materialelor cu prețuri mai mari în totalul stocului.

Creanțele înregistrază cea mai semnificativă creștere (ICr= 3895,8%), de la 11.102 mii lei în anul 2002, la 432.514 mii lei în anul 2003. In cadrul creanțelor ponderea cea mai mare o au clienții, ceea ce reprezintă o sursă potențială de lichidități, însă trebuie luate în considerare:

gradul de cretitudine a încasărilor;

durata de întârziere la încasare;

gradul de vechime al creanțelor.

Faptul că indicele creanțelor devansează cu mult indicele cifrei de afaceri, reprezintă un

semnal negativ în sensul creșterii duratei de încasare a creanțelor, mai mult decât atât, seminifică dificultăți în incasarea creanțelor de către întreprindere.

La fel și reducerea disponibilităților bănești cu 74,45% reflectă o înrăutățire a stării care, combinat cu dificultățile în încasarea creanțelor, ar putea genera întârzieri în onorarea obligațiilor pe termen scurt. De asemenea, nici structura diponibilităților în totalului activului nu se încadrează în intervalul considerat optim, de 1-1,5 % din totalul activelor, în primul an având o pondere prea mare (4,08 %) , în timp ce în anul următor coborând sub nivelul optim (0,11%).

Figura 4.3.

Evoluția activelor circulante

Ritmurile diferite de modificare a grupelor au condus la schimbarea ponderii acestora în total activ. Astfel, ponderea activelor imobilizate a scăzut cu 15,4%, în timp ce ponderea activelor circulante a crescut cu 20,17%, iar a conturilor de regularizare a scăzut cu 4,76%.

Faptul că ponderea activelor imobilizate în totalul activelor scade reprezintă o tendință favorabilă, mai ales că valorile se apropie de cea considerată optimă, anume 60%. Acest lucru asigură întreprinderii o oarecare flexibilitate, în eventualitatea perspectivei modificării condițiilor de mediu în care aceasta funcționează.

Figura 4.4.

Evoluția structurii activului

Per ansamblu, randamentul utilizării patrimoniului, exprimat prin numărul de rotații a activului, reflectă eficiența utilizării activului total. În cadrul perioadei luate în considerare, tendința este de reducere, nivelul indicatorului reducându-se de la 5,89 (situație bună a întreprinderii) în anul 2002, la nivelul de 1,003, în anul 2003, ceea ce reflectă o dezvoltare mediocră a întreprinderii.

Situația pasivului se prezintă în felul următor :

Tabel 4.3.

Analiza pasivului bilanțului

mii lei

În perioada analizată pasivul bilanțului a crescut cu 1.528.745 mii lei (în mărimi absolute), respective cu 843,32 % (în mărimi relative), datorită modificării posturilor de pasiv. Astfel, au crescut capitalurile proprii cu 166.368 mii lei (257,93%), conturile de regularizare au crescut cu 115.811 mii lei (406,52%) iar cea mai spectaculoasă creștere au înregistrat-o datoriile, care au crescut cu 1.246.566 mii lei, adică de 1511,9%.

Figura 4.5.

Evoluția elemetelor pasivului

Creșter ea capitalurilor proprii s-a datorat:

creșterii diferențelor din reevaluare;

creșterii rezervelor;

creșterii provizioanelor reglementate.

Datoriile au înregistrat creșterea amintită anterior, ca urmare a dublării datoriilor

întreprinderii către furnizori și ca urmare a creșterii altor datorii. Aceste valori reflectă o situație critică pentru întreprindere, ponderea datoriilor în totalul pasivelor ajungând de la un nivelul de 48,70%, în anul 2002, care reflectă o dependență scăzută a întreprinderii de creditorii săi, la nivelul de 78,06%, în anul 2003, care depășește cu mult nivelul maxim acceptabil de 66% și care reflectă riscul imposibilității de a rambursa datoriile.

Figura 4.6.

Evoluția structurii pasivului

Ritmurile diferite de modificare a elementelor de pasiv au condus la modificări în structura pasivului. Astfel, creșterea datoriilor într-un ritm mult mare decât creșterea capitalurilor proprii, a conturilor de regularizare și a pasivului total, a condus în anul 2003 la reducerea ponderii capitalurilor în totalul pasivului cu 22,08% și la reducerea ponderii conturilor de regularizare cu 7,28%, în timp ce ponderea datoriilor în totalul pasivelor a crescut cu 29,36%.

4.3.2. Bilanțul financiar

Bilanțul contabil conține elementele patrimoniale reflectate la valoarea de intrare în patrimoniu (valoarea contabilă), ceea ce poate fi diferită de valoarea reală (valoarea de piață). De aceea, ofițerul de credite, pe baza balanței de verificare lunare, a situațiilor financiar-contabile perioadice și a bilanțului contabil, procedează la prelucrarea și la ajustarea lor în vederea obținerii unor situații care să reflecte mai fidel situația patrimonială a întreprinderii, anume bilanțul financiar.

Criteriile de constituire a bilanțului financiar urmăresc cele două componente:

pentru activ se urmărește regruparea elementelor doar în funcție de gradul lor de lichiditate;

pentru pasiv se urmărește regruparea elementelor doar în funcție de gradul lor de exigibilitate.

Pentru construcția bilanțului financiar se parcurg următoarele etape:

retratarea elementelor din bilanțul contabil;

regruparea elementelor corectate funcție de gradul de lichiditate sau exigibilitate real.

În cadrul primei etape, ofiterul de credit procedează la următoarele modificări conform

Tabelului 4.4.

eliminarea din activul bilanțului a cheltuielilor de constituire , deoarece acestea constituie elemente de activ fictiv („non-valori”), vânzarea lor nu generează flux de numerar;

diminuarea pasivului, respectiv a capitalurilor proprii cu valoarea cheltuielilor de constituire, în vederea menținerii egalității bilanțului;

eliminarea din activul bilanțului a cheltuielilor înregistrate în avans, întrucât acestea fac parte din categoria elemetelor de activ fictiv;

reducerea, concomitent, a pasivului bilanțului cu valoarea cheltuielilor înregistrate în avans, prin deducerea lor din capitalurile proprii;

includerea veniturilor înregistrate în avans la capitaluri proprii, acestea reprezentând venituri care pot fi asimilate rezultatului exercițilui ( +28.488 mii lei în anul 2002, +74.454 mii lei în anul 2003);

majorarea capitalurilor proprii cu diferențele de conversie pasiv, care la momentul construcției bilanțului financiar sunt considerate rezultat favorabil (+ 69.845 mii lei în anul 2003).

Tabel 4.4.

Retratarea elementelor din bilanțul contabil

mii lei

Etapa a doua urmărește regruparea informațiilor corectate din bilanțul contabil, în vederea obținerii unor mărimi omegene din punct de vedere al lichidității și exigibilității (Tabel 4.5.):

pentru activ:

activele imobilizate, cu durată de realizare mai mare de un an (inclusiv creanțele și conturile de regularizare mai mari de un an);

activele circulante, cu durată de realizare mai mică de un an (inclusiv imobilizările financiare mai mici de un an).

pentru pasiv:

capitaluri proprii (inclusiv diferențele de conversie pasiv și provizioanele

pentru riscuri și cheltuieli);

datoriile pe termen mediu și lung (inclusiv provizioanele pentru riscuri și cheltuieli și veniturile înregistrate în avans cu o durată mai mare de un an);

datoriile pe termen scurt (inclusiv provizioanele pentru riscuri și cheltuieli și veniturile înregistrate în avans);

reducerea capitalurilor proprii cu datoria fiscală generată de reintegrarea provizioanelor reglementate și a subvențiilor pentru investitiții virate în contul de rezultate, a creșterii capitalurilor ca urmare diferențelor de conversie pasiv.

Tabel 4.5.

Regruparea elementelor corectate

mii lei

Datoriile fiscale reprezintă 38% din valoarea diferențelor de conversie pasiv și a provizioanelor reglementate, astfel:

Anul 2002: 38/100*(850+28488)=38/100*29338=11148,44

Anul 2003: 38/100*(1000+74454+69845)=39/100*145299=55213,62

În urma retratării și regrupării elementelor bilanțului contabil, conform etapelor prezentate anterior, ofițerul de credit întocmește bilanțul financiar, astfel:

Tabel 4.6.

Bilanț financiar

mii lei

Conform bilanțului financiar, structura patrimoniului întreprinderii, în perioada analizată , evoluează în felul următor:

Figura 4.7.

Evoluția structurii activului bilanțului

Se poate observa că în urma construirii bilanțului financiar, activul are o structură ușor modificată, fiind compusă doar din două structuri: active imobilizate și active ciculante. Elementele sunt înregistrate la valoarea lor reală (valoare de piață). Bilanțul financiar reflectă aceeași tendință, reflectată și de bilanțul contabil, anume reducerea ponderii activelor imobilizate în totalul activelor, în timp ce ponderea activelor circulante crește datorită ritmurilor de creștere a stocurilor și a creanțelor, mai mare decât ritmul de creștere al imobilizărilor corporale și financiare.

Figura 4.8.

Evoluția structurii pasivului

În ceea ce privește structura pasivului în cadrul bilanțului financiar, acesta cuprinde capitalul permanent (format din capitalul propriu și datoriile cu durată mai mare de un an) și datoriile pe termen scurt (formate din împrumuturile pe termen scurt, furnizori și conturi asimilate și din datoriile de exploatare). Aceste structuri au rezultat ca urmare a corecțiilor aduse elementelor din pasivul bilanțului contabil, referitoare la conturile de regularizare și datorită înregistrării datoriei fiscale. Bilanțul financiar reflectă aceleași tendințe ilustrate și de bilanțul contabil, anume creșterea capitalului permanent ca urmare a creșterii capiatalului propriu (datoriile pe termen lung fiind nule în ambii ani) și creșterea datoriilor pe termen scurt ca urmare a creșterii datoriilor de exploatare.

4.3.3. Analiza bonității

Pentru luarea deciziei de acordare a creditului solicitat , personalul băncii, din cadrul departementului Credite – persoane juridice, procedează la analiza de bonității întreprinderii solicitante a creditului, adică a capacității acestuia de a-și achita datoriile.

Indicatorii pe care banca le utilizează în analiza bonitățiiîntreprinderii sunt:

a) lichiditatea rapidă (lr) exprimă capacitatea întreprinderii de a-și acoperi obligațiile

pe termen scurt din activele circulante care pot fi transformate rapid în lichidități (creanțe, disponibilități și plasamente). Indicatorul se calculează ca raport între activele circulante lichide și pasivele curente:

lr = Ac – S

Pc

Unde:

Ac= active circulante

S = stocuri

Pc= pasive curente

Nivelul optim al indicatorului este atunci când tinde către 1, valorile normale fiind cuprinse între 0,6 și 1.

Pentru analiza licidității întreprinderii, ofițerul de credit are în vedere următoarele valori la începutul anului 2002:

active circulante………………………….20000 mii lei

stocuri……………………………………10000 mii lei

pasive curente………………….…………35000 mii lei

Pe baza acestor informații se pot calcula următoarele rate:

Tabel 4.7.

Lichiditatea rapidă

mii lei

Din analiza indicatorilor de lichiditate rezultă concluzia că, în ceea ce privește capacitatea societătii de a-si acoperi datoriile pe termen scurt din activele lichide (active circulante – stocuri), aceasta se află sub limita considerată normală. Se poate, însă observa o tendință de creștere de la o perioadă la alta. Astfel, valoarea indicatorului de lichiditate crește de la 0,212 în anul 2002 la 0,304 în anul 2003, ceea ce înseamnă o îmbunătățire a posibilității societății comerciale de a-și plăti obligațiile pe termen scurt din activele lichide (creanțe + disponibilități). Această creștere s-a datorat ritmului de creștere al creanțelor (3895,82%) care a depășit ritmul de creștere al pasivelor curente (1397,93%)

b) Solvabilitatea reflectă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen

mediu si lung, de a asigura sursele bănești capabile să susțină continuarea activității pe termen lung. Solvabilitatea reflectă gradul în care capitalul propriu al întreprinderii asigură acoperirea creditelor și împrumuturilor, a obligațiilor către creditori și acționari, calculându-se sub forma Solvabilității patrimoniale (Sp). Relația de calcul a solvabilității patrimoniale este:

Sp = Cpr 100

Cpr+Cî

Unde:

Cpr = capital propriu

Cî = capital împrumutat

Nivelul optim al indicatorului este cuprins între 40% și 60%, limita minimă fiind 30%.

Deoarece solvabilitatea patrimonială indică ponderea resurselor proprii în totalul pasivului, un rezultat sub 30% reflectă o situație financiară delicată a întreprinderii, cu un grad ridicat de îndatorare, pe când o valoare apropiată de 100%, arată că agentul economic nu are datorii.

Desfășurarea activității pe termen lung presupune apelarea la credite, astfel încât solvabilitatea poate fi apreciată și sub următoarele forme:

gradul de acoperire a serviciului datoriei (gsd) -exprimă capacitatea întreprinderii de a restitui împrumuturile pe baza rezultatelor obtinute. Relația de calcul este :

gsd = Pn+A-Div

Rc+Db

Unde :

Pn = profitul net obținut

A = amortizarea

Div=dividende de plătit

Rc = rata de rambursare a creditului pe termen mediu și lung 

Db = dobânda aferentă creditului

Nivelul minim acceptat pentru gradul de acoperire a serviciului datoriei este 1, solvabilitatea fiind cu atât mai bună cu cât nivelul indicatorului este mai mare.

indicele general de solvabilitate (isg ) – exprimă capacitate întreprinderii de a-și acoperii obligațiile, în caz de faliment, prin valorificarea activelor totale. Relația de calcul este :

isg= At .

Itml+DTS+Dt

Unde :

At = active totale

Îtml= împrumuturi pe termen mediu și lung

DTS= datorii pe termen scurt

Dt = dobânzi totale aferente împrumuturilor.

Deoarece valoarea de lichidare a activelor este inferioară valorii contabile a acestora, indicele general de solvabilitate reflectă o situație cu atât mai bună cu cât nivelul indicatorului este mai mare de 3.

Tabel 4.8.

Indicatorii de solvabilitate

mii lei

Întreprinderea analizată, fiind în primii doi ani de funcționare, nu a apelat la împrumuturi pe termen lung sau scurt, situație reflectată de indicatorul solvabilității patrimoniale, care inregistrează valoarea de 100%, în ambii ani, ceea ce arată că agentul economic nu are datorii.

Întrucât întreprinderea nu este dependentă de resurse împrumutate serviciul datoriei este zero. Însă, se poate observa că există resurse pentru acoperirea unui potențial serviciu al datoriei, sub forma profitului și al amortizării. Aceasta înseamnă că întreprinderea ar fi putut apela la resurse împrumutate, în perioada analizată, și ar fi putut face față serviciului datoriei, aferentă acestora, în limita resurselor rezultate din propria activitate, anume 28.924 mii lei în anul 2002 și 187.399 mii lei în anul 2003.

În ceea ce privește indicele general de solvabilitate, valorile înregistrate în cei doi ani analizați, se situează mult sub valoarea apreciată ca fiind optimă și în plus, tendința este de reducere. Aceasta înseamnă, că în caz de faliment, valoarea activelor întreprinderii nu ar permite acoperirea obligațiilor, întrucât valoarea de lichidare a activelor este inferioară valorii contabile a acestora. Situația este cu atât mai gravă cu cât obligațiile actuale ale întreprinderii sunt doar datorii pe termen scurt, fără să existe împrumuturi pe termen lung sau mediu. Trebuie pusă întrebarea dacă, în cazul intrării în faliment a intreprinderii pe perioada acordării creditului, banca va putea să-și recupereze creanțele.

c) Rentabilitatea întreprinderii exprimă eficiența activității desfășurate de

întreprindere, reflectată prin capacitatea acesteia de a genera profit.

c.1) Rata profitului brut (rpr ) eflectă capacitatea întreprinderii de a valorifica elementele patrimoniale în funcție de condițiile concrete de producție și comercializare pentru a obține un anumit nivel al profitului brut la un anumit volum de vânzări. Rata profitului brut (marja brută a profitului) se determină cu relația:

rpr = profit brut 100

cifra de afaceri

Nivelul optim al indicatorului tinde spre 15%.

c.2) Rata rentabilității capitalului propriu (rcp ) reflectă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net din capitalul propriu angajat în activitatea sa. Relația de calcul este:

rcp = profitul net 100

capitalul propriu

Nivelul optim al indicatorului tinde spre 20%.

c.3) Rata utilizării activelor curente (rac ) reflectă capacitatea întreprinderii de a genera venituri prin folosirea activelor curente. Relația de calcul este:

rac = venituri totale 100

active curente

Nivelul optim al indicatorului tinde spre 800%.

Situația întreprinderii din punct de vedere al rentabilității este reflectată în tabelul următor:

Tabel 4.9.

Indicatori de rentabilitate

mii lei

Rata profitului brut înregistrează, în primul an de activitate, o valoare foarte scăzută, mult sub nivelul optim de 15%, fiind de doar 1,67%. Tendința este de creștere de la un an la altul, astfel încât în anul 2003, profitul realizat reprezintă 13,04% din cifra de afaceri a întreprinderii, ceea ce este o valoare apropriată de cea considerată ca fiind optimă (15%).

Rentabilitatea utilizării capitalului propriu inregistrează niveluri ridicate, astfel încât în anul 2002 rata este de 20,38% iar în anul 2003 este de 72,67%. Aceasta înseamnă că profiturile obținute de întreprindere reprezintă mai mult decât nivelul considerat optim, de 20% din capitalurile proprii ale acesteia. Tendința este de creștere, în condițiile în care indicele de creștere a profitului este de 1275,9% , în timp ce indicele de creștere a capitalului propriu este de doar 357,9%.

Tendința ratei utilizării activelor curente este de scădere de la 579,09% în anul 2002 la 416,18% în anul 2003, ceea ce rflectă o îndepărtare de la nivelul optim de 800%. Aceasta însemnă că veniturile pe care activele curente ale întreprinderii le generează, scad de la un an la altul. Aceasta în conditiile în care indicele de creștere a veniturilor este de 168,7%, în timp ce indicele de creștere a activelor curente este de 2347,8%.

d) Indicatori de echilibru reflectă efectul îndatorării asupra întreprinderii. Se exprimă prin următorii indicatori:

d.1) Gradul de acoperire a dobânzii(gad) arată capacitatea întreprinderii de a-și acoperi cheltuielile cu dobânzile din profitul activității de exploatare (profitul operațional). Relația de calcul este:

gad = . profit operațional 100

cheltuieli cu dobânzile

Nivelul optim al indicatorului tinde către 5.

d.2) Gradul de îndatorare (gî) arată cât din volumul total al activelor

întreprinderii este acoperit prin credite bancare și datorii către terți. Relația de calcul este:

gî = datorii totale 100

active totale

Nivelul optim al indicatorului tinde către 50%. O valoare apropiată de 0 indică

faptul că agentul economic are datorii minime și activele sunt acoperite din resurse proprii.

Situația întreprinderii, din punct de vedere al echilibrului, este reflectată în tabelul în următor:

Tabel 4.10.

Indicatori de echilibru

mii lei

Întrucât întreprinderea nu a mai apelat la împrumuturi, până în momentul de față, cheltuielile sale cu dobânzile sunt zero. Profitul operațional din perioada analizată înregistrează o creștere semnificativă, de la 14.478 mii lei în anul 2002, la 132.233 mii lei în anul 2004, anume o creștere de 913,3%. Nivelul profitului, din ambii ani, ar fi permis acoperirea unor cheltuieli cu dobânzile (în limita profitului operațional), în cazul în care întreprinderea ar fi apelat la un împrumut.

Ritmul de creștere al datoriilor totale ale întreprinderii este de 1397,9%, ceea ce înseamnă creșterea datoriilor întreprinderii de la 99.437,44 mii lei în anul 2002, la 1.390.068,62 mii lei în anul 2003. Între timp, activele totale ale întreprinderii au crescut cu 1090,2% de la un an la altul. Aceste evoluții au condus, de la un grad de îndatorare apropiat de cel optim, în anul 2002 (48,70%), la un grad de îndatorare foarte ridicat, în anul 2003 (78,06%), ceea ce înseamnă că aproape optzeci la sută din activele întreprinderii provin din resurse atrase, pe termen scurt.

În continuare, pe baza indicatorilor calculați, ofițerul de credit centralizează rezultatele analizei performanței economico-financiare într-un tabel, astfel:

Tabel 4.11.

Analiza performanțelor economico-financiare a întreprinderii

Prin evaluarea nivelului indicatorilor de bonitate, solicitarea de credit a întreprinderii analizate este încadrată în categoria D – a creditelor îndoielnice

Pe parcursul efectuării analizei manageriale manageriale și economico-financiare a întreprinderii, ofițerul de credite a identificat următoarele aspecte care pot fi interpretate ca fiind semnale de avertizare privind o posibilă deteriorare a calității clientului:

lichiditate scăzută;

creșterea accentuată a stocurilor;

creșterea rapidă a datoriilor pe termen scurt;

accentuarea gradului de îndatorare;

scăderea randamentului utilizării activelor curente;

Următoarele aspecte, identificate de ofițerul de credite, pot fi interpretate ca fiind

favorabile în cadrul situației economico-financiare a întreprinderii:

tendința de creștere a lichidității;

solvabilitate patrimonială care reflectă independența intreprinderii de surse atrase;

înregistrarea de profituri în activitatea de exploatare;

creșterea accentuată a profitului;

creșterea cifrei de afaceri;

tendința de creștere a ratei profitului brut;

creșterea veniturilor totale;

creșterea activelor curente;

tendința de creștere a ratei utilizării activelor curente.

4.3.4. Analiza indicatorilor specifici creditelor pentru investiții

În cazul creditelor pe termen lung, analiza performanțelor economico-financiare ale întreprinderii este completată cu calculul unor mărimi ca: investiția specifică, perioada de recuperare, fluxurile de numerar actualizate, rata medie de rentabilitate și rata internă de rentabilitate, seriozitatea proiectului, cursul de revenire net actualizat (Testul Bruno).

Investiția specifică

Valoarea investiției: 1.032.750 mii lei plus T.V.A., din care:

Utilaje: 722.925 mii lei plus T.V.A.

Echipamente de climatizare și alimentare cu gaz: 309.825 mii lei plus T.V.A. – finanțate din surse proprii

Creditul solicitat: 722.925 mii lei

Durata de acordare a creditului: 3 ani

Analiza fluxului de numerar (CF)

Fluxul de numerar estimat a se realiza pe parcursul celor trei ani s-a determinat ca

diferență între intrările de numerar ale perioadei (IN – incasări) și ieșirile de numerar ale perioadei respective (EN – plăți).

CF = IN – EN

Disponibilitățile bănești la finele unui an (Dbf) rezultă din nivelul disponibiltăților bănești la începutul anului (Dbo) la care se adaugă intrările de numerar și ieșirile de numerar:

Dbf = Dbo + IN – EN = Dbo + CF

Tabel 4.12.

Estimarea fluxului de numerar

(mii lei)

În determinarea fluxului de numerar pentru calculul valorii actualizate nete și a ratei

interne de rentabilitate a investiției intervin următoarele particularități :

investiția relizându-se la începutul perioadei de previziune se scoate înafara acesteia , considerându-se ca o ieșire de numerar, care nu va fi actualizată;

investiția este finanțată din surse proprii și din surse împrumutate, valoarea inițială a acesteia fiind valoarea actualizată a surselor proprii și a surselor împrumutate, în funcție de costul acestora;

investiția se actualizează folosind costul mediu ponderat al capitalului investit, deoarece utilizarea fondurilor este globală.

Rezultă, deci, că în calculul fluxului de numerar nu se iau în considerare ratele de rambursare ale creditului și cheltuielile cu dobânzile (anuitățile), pentru a evita o dublă compensare. Acest flux de numerar reprezintă fluxul de numerar discret.

Tabel.4.13

Fluxul de numerar discret pentru calculul RIR și VAN

(mii lei)

Perioada de recuperare (PR)

Numărul de ani necesari pentru recuperarea capitalului investit pe baza fluxurilor de

numerar medii anuale este de:

PR = I0 = 1.032.750 = 0,67 ani

CFact/an 1.541.301

Unde:

PR = perioada de recuperare

Io = investiția inițială

CFact/an = fluxul de numerar net actualizat pe an

Tabel 4.14.

Calculul perioadei de recuperare a investiției

Aceasta înseamnă că, în cazul întreprinderii analizate, după aproximativ 245 zile

(0,67 x 365), fluxurile marginale de trezorerie actualizate devin egale cu valoarea investiției. Perioada rezultată asigură banca de o bună capacitate a întreprinderii de a recupera investiția făcută și deci, de a rambursa datoriile în timpi reali, întrucât riscul de nerecuperare scade odată cu reducerea perioadei de recuperare.

Valoarea actualizată netă (VAN)

Valoarea actualizată netă exprimă surplusul de valoare rezultat de pe urma exploatării

investiției la încheierea duratei de viață a acesteia. Arată valoarea netă pe care o adaugă proiectul de investiții la valoarea întreprinderii. Astfel, pentru întreprinderea analizată, calculul VAN se face conform relației:

n

VAN = -Io + . CF t . = -1.032.750 + ( 586.653 + 2.536.414 + 1.500.835 ) =

t=1 (1 + k)t

= -1.032.750 + 4.623.902 = 3.591.152 mii lei

Tabel 4.15.

Calculul VAN

Învestiția în utilaje va aduce după cei trei ani o valoare actualizată netă de 3.591.152 mii lei, ceea ce înseamnă că din punct de vedere al acestui criteriu investiția poate fi acceptată. Practic, investiția va adăuga suma de 3.591.152 mii lei la valoarea întreprinderii.

Valoarea actualizată netă evaluează capacitatea unui proiect de investiții de a sporii valoarea capitalurilor angajate în realizarea sa pe baza fluxurilor de numerar susceptibile a fi degajate în viitor din exploatarea sa.

VAN determină următoarele opțiuni de decizie:

Dacă VAN > 0, investiția este acceptată;

Daca VAN = 0, investiția este respinsă din motive de prudență;

Daca VAN < 0, investiția este respinsă.

În cazul deciziilor de selecție a proiectelor de investiții exclusive va fi selectată cea cu

VAN maximă. Astfel, o investiție este considerată cu atât mai eficientă cu cât degajă o valoare mai mare a VAN. Semnificația pentru un investitor este aceea a unui surplus de câștig generat de afacerea în care a investit, surplus care rezultă după recuperarea capitalului angajat și remunerarea acestuia prin intermediul ratei de remunerare așteptată (costul capitalului).

Rata de actualizare (RA)

Deoarece investiția este finanțată atât din surse proprii cât și din surse împrumutate, rata

de actualizare este costul mediu ponderat al acestor resurselor, astfel:

Tabel 4.16.

Determinarea ratei de actualizare

(costul mediu ponderat)

f) Rata internă de rentabilitate (RIR)

Rata internă de rentabilitate reprezintă valoarea maxim permisă a ratei de actualizare. Din punct de vedere economic, rezultă din capacitatea investiției de a genera fluxuri de numerar prin angajarea în exploatare, pentru a acoperi valoarea inițială a capitalului investit. Este rata de actualizare pentru care efortul investițional inițial este acoperit în întregime. În acest caz investiția este egală cu valoarea actualizată a sumei fluxurilor de numerar susceptibile a fi degajate în viitor.

În acest caz VAN este nul, respectiv Ip este egal cu unu.

Se pot determina următoarele relații:

Dacă RIR = k VAN(k) = 0;

Dacă RIR k VAN(k) 0;

Dacă RIR k VAN(k) 0.

Rata internă de rentabilitate se poate determina pe baza relației:

n

Io = . CFt .

t=1 (1 + RIR)t

unde:

Io = investiția inițială

CFt = fluxul de numerar susceptibil a fi degajat în anul t de pe parcursul duratei de

viață a investiției

n = numărul de ani

RIR determină următoarele opțiuni de decizie:

Dacă RIR k, investiția este acceptată;

Dacă RIR = k, investiția este respinsă din motive de prudență;

Dacă RIR 0, investiția este respinsă.

Luarea deciziei de acceptare a investiției pe baza RIR poate fi completată de criterii

suplimentare:

RIR trebuie să fie mai mare decât costul mediu al capitalurilor investite în proiect (rata de actualizare k), astfel existând VAN pozitiv, dar din motive suplimentare de siguranță și decât fiecare cost individual;

RIR trebuie să fie mai mare decât rata medie a dobânzii de pe piață (rata minimă de randament din economie).

Pentru calculul RIR se apelează la metoda interpolării, formula de calcul fiind următoarea:

RIR = kmin+(kmax-kmin) CFk min .

CFkmin -CFkmax

Unde:

kmin = rata minimă de actualizare care face fluxul de numerar actualizat pozitiv, dar

foarte aproape de zero

kmax = rata maximă de actualizare care face fluxul de numerar actualizat negativ dar

foarte aproape de zero

CFkmin = fluxul de numerar actualizat cu rata minimă de actualizare

CFkmax = fluxul de numerar actualizat cu rata maximă de actualizare

Pentru investiția în utilaje, a întreprinderii analizate, RIR = 106%. Acest lucru arată că abia la un cost de finațare de 106%, invetiția nu ar mai genera valoare actualizată netă. Se poate observa că:

RIR k, rata internă de rentabilitate (106%) este mai mare decât costul mediu al capitalului investit (32%), fapt ce se va manifesta într-o valoare actualizată pozitivă.

RIR este mai mare decât fiecare cost al elementelor individuale de capital, anume costul creditului (33%) și rentabilitatea financiară (30%)

Astfel, din punct de vedere al acestui criteriu investiția poate fi acceptată.

Concluzii

În general, se poate aprecia că modul de formare a rezultatelor în urma efectuării

investiției se va îmbunătății, ducând la o creștere semnificativă a indicatorilor.

Din punct de vedere a riscurilor asociate proiectului de investiții, situația este ușor critică datorită supradimensionării mobilului afacerii față de posibilitățile existente ale întreprinderii și datorită inițierii unei investiții mult mai mari în raport cu resursele întreprinderii. Simptomele identificate în legătură cu acest risc, s-au concretizat în efectuarea cu întârziere a plăților și în creșterea exagerată a stocurilor, la care se adaugă zvonurile nefavorabile privind întreprinderea.

Pe de altă parte, întreprinderea se află în primii doi ani de activitate de la înființare, ceea ce poate explica nivelul nesatisfăcător al indicatorilor din primul an al analizei. Dimensiunile reale ale afacerii sunt cele rezultate în al doilea an de activitate, când întreprinderea înregistrează salturi semnificative în evoluția tuturor indicatorilor.

Ratele de structură ale activului arată o structură bună a resurselor imobilizate. Ponderea activelor imobilizate scade în condițiile în care rezultatele obținute cresc, ceea ce reprezintă o situație favorabilă, care reflectă o utilizare eficientă a activelor imobilizate. Activele circulante înregistrează o creștere semnificativă, ceea ce, însă, nu se regăsește în creșterea într-o proporție corespunzătoare și a cifrei de afaceri, ceea ce reflectă o structură sensibilă a resurselor temporare. De asemenea, această creștere a activelor circulante se datorează creșterii stocurilor și a creanțelor, în timp ce disponibilitățile scad, ceea ce reflectă un grad de lichiditate sub limita considerată normală. Aspectul pozitiv este reprezentat de tendința de creștere a nivelului indicatorului, ceea ce înseamnă o îmbunătățire a posibilității întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen scurt.

Din punct de vedere al structurii pasivului, s-a putut observa o creștere semnificativă a datoriilor întreprinderii către furnizori, ponderea datoriilor în totalul pasivului ajungând la un nivel mult peste nivelul acceptabil, ceea ce reflectă dependența în mare măsură a întreprinderii de creditorii săi pe termen scurt. Pe de altă parte, neapelând la împrumuturi pe termen lung, întreprinderea nu este dependentă de resurse împrumutate, nivelul solvabilității patrimoniale fiind maxim.

Din perspectiva echilibrului financiar, întreprinderea are o situație ideală la inceputul

perioadei analizate și care se deteriorează spre finele celui de-al doilea an , ca urmare a apelării în mare măsură la resurse atrase, pe termen scurt. Acest aspect negativ va putea fi corectat în momentul realizării investiției. Achiziția utilajului de fabricare a furajelor va permite reducerea cheltuielior cu aprovizionare de furaje pentru creșterea puilor, deci reducerea îndatorării pe termen scurt.

Profitabilitatea activității și rentabilitatea capitalurilor evoluează favorabil pentru întreaga perioadă analizată, nivelul indicatorilor atingând cote foarte bune de eficiență

Pe baza indicatorilor de bonitate, solicitarea de credit a întreprinderii a fost încadrată în categoria creditelor îndoielnice (D), cu tendințe de îmbunătățire permanentă a indicatorilor.

Efectuarea investiției va conduce la imbunătățirea tuturor indicatorilor financiari, astfel încât starea potențialului financiar va deveni mai mult decât satisfăcătoare. Perspectivele de dezvoltare ale întreprinderii fiind favorabile, studiul de fezabilitatea și planul de afaceri fiind viabile iar garanția adusă fiind asigurătoare, decizia adoptată de bancă va fi cea de acordare a creditului solicitat

BIBLIOGRAFIE

Buglea ,Al., Eros-Stark, L. – Investițiile și finanțarea lor, Editura Universității de

Vest,Timișoara, 2003

Dedu, V. – Gestiune bancară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999

Heteș, G. – Organizarea și operațiunile băncilor, Editura Orizonturi Universitare,

Timișoara, 2003

Lăzărescu, V. – Băncile comerciale în economia de piață din România, Editura Agora, Bacău, 1998

Mihai, I., Buglea, A., Ștefea, P. – Analiza fianciară a întreprinderii, Editura Marineasca, Timișoara, 1999

Oltean, Al. – Management bancar, Editura Dareco, București, 2003

Stoica M. – Management bancar, Editura Economică, București, 1999

Vintilă, Georgeta – Diagnosticul financiar și evaluarea întreprinderilor, Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 1998

*** Legea bancară nr.58 / 1998 (M.O. nr. 121 / 23.03.1998)

*** Legea nr.101 / 1998 privind Statutul Băncii Naționale a României

(M.O. nr.203 / 1.06.1998)