Studiu Priviind Infiintarea Unei Suprafete DE 74,8 Ha Vita DE Vie In Localitatea Blaj, Judetul Alba

STUDIU PRIVIIND INFIINȚAREA UNEI SUPRAFEȚE DE 74,8 HA VIȚĂ DE VIE ÎN LOCALITATEA BLAJ, JUDEȚUL ALBA

INTRODUCERE

Viticultura în România constituie o activitate tradițională, de mare importanță economică, ca rezultat al condițiilor naturale deosebit de favorabile pe care vița de vie le găsește pe tot cuprinsul țării, mai ales în zona colinară din răsăritul și sudul lanțului carpatic, din Transilvania și Dobrogea.

De altfel, această plantă fructiferă are cea mai mare extindere pe glob, ea fiind răspândită în toate continentele, cu excepția Antarcticei.

În țara noastră cultura viței de vie interesează un număr mare de locuitori din majoritatea zonelor țării, mai ales din zona colinară, pentru că pe pantele dealurilor însorite și adăpostite de curenții reci (altitudini de până la 450-500 m), această plantă găsește cele mai favorabile macro și microclimate pentru obținerea strugurilor de masă și a vinurilor de calitate.

Dintre principalele avantaje ale acestei culturii, pe lângă faptul că valorifică terenurile în pantă, amintim și de rolul antierozional, intervenind activ în conservarea solului și fixarea nisipurilor mișcătoare, asigură un sortiment de struguri proaspeți în intervalul iulie-octombrie, permite obținerea unei game variate de vinuri de cea mai bună calitate: albe, roșii, roze, seci, demiseci, demidulci, dulci, aromate, spumante etc.; permite obținerea de stafide, valorifică economic și estetic terenurile din grădinile de lângă casă etc.

Dezvoltarea prezentă și viitoare a viticulturii se bazează pe forma de proprietate privată și asociațiile avansate de înființare și exploatare, soiurile productive și de calitate, recomandate pentru fiecare zonă viticolă sau podgorie. Aceste deziderate pot fi obținute numai cu aplicarea unui nivel agrotehnic superior (mecanizare, fertilizare, irigare, combatere), dar și cu un consum redus de energie și forță de muncă și, în același timp, cu prevenirea poluării, prin limitarea consumului de pesticide, îngrășăminte chimice. Prin urmare, orientările sunt spre o viticultură „ecologică”, reducându-se totodată costurile (POP, 2010, BUCUR, 2011).

Motivația care a stat la baza alegerii acestei teme de cercetare, pe lângă faptul că provin din această zonă (centrul viticol Blaj) a contribuit și faptul că, pe perioada estivală din timpul studenției am participat efectiv la toate lucrările de înființare și întreținere a plantației.

De altfel, această companie a accesat fonduri europene destinate reconversiei/înființării de plantații viticole, extinzându-și suprafața cultivată cu viță de vie practicând o tehnologie modernă și intensivă de cultură.

Astfel, scopul propus în această lucrare este de a studia tehnologia modernă aplicată în primii ani de la plantare (primi patru ani) la soiurile de struguri pentru vinuri albe aromate

(Muscat Ottonel) și semiaromate (Sauvignon blanc și Traminer roz), în centrul viticol Blaj în perioada 2011-2014, în vederea recomandării extinderii acestei tehnologii și în alte centre viticole din Transilvania și nu numai.

Importanța economică și socială a viticulturii

Viticultura este o ramură de producție intensivă a agriculturii, caracterizată printr-un coeficient ridicat de valorificare a terenurilor. Valoarea producției care se realizează la 1 ha cultură de viță de vie, echivalează cu circa 10-15 ha culturi cerealiere. Vița de vie se cultivă cu rezultate foarte bune pe terenurile de plantă, pe nisipurile și solurile nisipoase slab solificate considerate improprii pentru culturile de cereale și plante tehnice. Datorită condițiilor ecologice și puterii de tradiției din țările Europei, Americii și Africii predomină mai mult cultura soiurilor pentru vin, iar cele din Asia soiurile pentru masă și stafide. Vița de vie se cultivă în scopuri economice aproximativ în 48 de țări ale lumii cu o suprafață de cca. 7.885 mil. ha în anul 2000, din care mai mult de 60% în Europa, urmată de Asia, America de Sud, de Nord, Africa, Oceania și Australia. Urmărind evoluția suprafețelor de vii pe glob în ultimele decenii, aceasta indică o creștere continuă până în anul 1976, când s-a înregistrat suprafața maximă de 10,3 mil./ha, după care se constată o scădere continuă a suprafețelor ocupate de viță de vie. Repartiția pe continente a suprafeței viticole este reprezentată în Europa pe o suprafață viticolă de 4.945 mil. ha în decursul anului 2000, umată de Asia cu 1,513 mil. ha, America de Sud cu 475 mil. ha, America de Nord cu 461 mil.ha, Africa cu 337mil. ha , Ocenia și Austarlia cu 153 mil. ha. Descreșterea suprafeței cultivate cu viță de vie în ultimii ani s-a datorat unor măsuri economice de conjunctură care au condus la defrișarea unor mari suprafețe de vii în țările din Uniunea Europeană, cât și de natură socială în țările din Europa de Est, Asia, Africa, America de Sud sau America de Nord. Din Europa primele state cultivatoare sunt: Spania, Italia, Franța, Portugalia, România .

Din punct de vedere social importanta viticulturii poate fi considerată:

a) Ca sursă de îmbunătățire a hranei:

Dintre fructele comestibile, strugurii sunt foarte căutați și apreciați. Aspectul lor atrăgător, gustul plăcut, dar mai ales valoarea lor alimentară deosebită, le crează un regim preferențial în consum, intrând astfel în categoria fructelor de elită de tip delicatese. Au o structură complexă și cu impilcație directă pentru organismul uman, sub aspectul energetic, reconfortant, vitaminizant,

mineralizant, reactivant, la care se adaugă însușirile dietetice și terapeutice. Valoarea alimentară prezintă nu numai strugurii ca atare, ci și mustul, vinul consumat rațional.

Scrierile vechi au arătat că mustul și strugurii sunt indispensabili pentru cei tineri ca laptele pentru copii și apa minerală pentru adulți, ca băutură hrănitoare pentru cei bătrâni.

Strugurii au o compoziție chimică foarte complexă: pe lângă apă, care se găsește în cea mai mare proporție în compoziția bobului, zaharurile ocupă locul al doilea.la maturitatea deplină, conținutul strugurilor în zaharuri variază între 14-35 % sau 140-350 % g/l (g-zahăr/l-must), obișnuit 17-25 %. Zaharurile aflate în struguri și must se găsesc sub stare simplă – monozaharide. Zaharurile simple sunt asimilate direct în organism, trec în sânge, și mai apoi furnizează organismului energia cheltuită. Acțiunea alacalizantă a strugurilor și mustului proaspăt rezidă în conținutul ridicat de acizi, care determină formarea e carbonați și fosfați. Funcția vitaminizantă a strugurilor este determinată de conținutul ridicat în vitamine ca A, C și complexul B. Se mai găsesc, de asemenea, vitaminele PP, E. Alături de zaharuri, acizi și vitamine, strugurii conțin importante cantități de săruri minerale (P, K, Ca, Mg, Fe ), cu rol în formarea scheletului; I a substanțelor fosfo-glicero-azotate, necesare organismului. În compoziția strugurilor mai există și unele extarctive azotate, neazotate, enzime, polifenoli.

Este, de asemenea, eficace pentru reducerea stresului, un alt mare inamic al societatii noastre care declanseaza multe boli. Bolile vasculare se instalează când colesterolul rău (LDL) se depune pe peretii arterelor si se sedimenteaza, o eventuala ruptura a acestora producând un tromb care blocheaza artera, nepermițând irigarea cu sânge a tesutului respectiv care, din acest motiv, moare (Nastasia Pop, 2003).

Alcoolul consumat cu moderație reduce nivelul colesterolului rău, mareste nivelul colesterolului bun (HDL) și acționează ca un anticoagulant (previne formarea cheagurilor de sânge). Colesterolul bun antrenează colesterolul rău din placile ateromatoase din peretii arterelor si îl duce înapoi în ficat spre remetabolizare. Vinul conține substanțe numite antioxidanți care nu permit colesterolului rău să fie încorporat în peretii arterelor, producând stricăciuni cauzate de radicalii liberi din corp, reziduurile toxice care ajută la apariția bolilor degenerative precum cancerul, boala Alzheimer, boala Parkinson și îmbatrânirea.

Cura de struguri sau sucul de struguri are efecte terapeutice și dietetice, fiind indicată în afecțiuni ale ficatului, rinichiului, boli cardiovasculare, în dispepsii, pentru refacerea capacității de muncă, în boli intestinale, de asemenea previne constipația. Consumul de vin și must este pe cât util este și sănătos. Vinul, este un produs hidro-alcoolic principal, rezultat din fermentarea

mustului din struguri, care la rândul lui, dacă este consumat rațional are efecte pozitive (Pasteur L., 1878).

Deoarece vinul este considerat un aliment, toate țările mari producătoare de vin urmăresc, în ultimii ani, mersul spre viticultura ecologică, cu reducerea substanțelor poluante, care se acumulează și în fruct, prin folosirea cât mai puțin a pesticidelor și îngrășămintelor chimice, deci obținerea unor vinuri sănătoase biologic.

b) Valorifică terenurile improprii altor culturi

Pe terenurile în pantă, erodate, improprii altor culturi, vița de vie se cultivă cu rezultate foarte bune, desfășurându-se o activiatate efcientă. Nisipurile și terenurile nisipoase slab solificate sunt valorificate cel mai eficient de vița de vie.

c) Asigură materie primă pentru dezvoltarea altor ramuri

Strugurii perezintă materia primă pentru obținerea vinurilor și a distilatelor din vin. Cantități însemnate de struguri se prelucrează în industria alimentară, pentru compoturi, gemuri, dulcețuri, stafide, suc, must, concentrat. Din semințe se extrage un ulei de foarte bună calitate care este folosit și în aeronautică.

d) Stimuleză dezvoltarea altor ramuri

Stimuleză dezvoltarea industriei constructoare de mașini, industriei chimice, industriei sârmei, transporturilor.

e) Favorizează relațiile de schimb și contribuie la modelarea mediului

Produsele viti-vinicole sunt comercializate atât pe plant intern cât și extern. Vița de vie are rol modelator pentru unii factori naturali critici, are rol în purificarea atmosferei, contribuie la îmbunătățirea stării de fertilitate a solului, la stabilizarea nisipurilor și nu în ultimul rând, înfrumusețează zonele unde se cultivă.(Nastasia POP, 2003)

Originea și istoricul culturii viței de vie

Din cele cunoscute pâna acum se apreciază că primele începuturi legate de cultura viței de vie ar fi avut loc în neolitic prin părțile Asiei Mici cu aproape 8-9 mii de ani înainte de epoca pe care o trăim (Teodorescu I. C. și colab. 1966). În evoluția ei de până acum cultura viței de vie marchează etape importante legate nemijlocit de popoare și epoci istorice. Astfel de la Sumerieni și Hitiți apreciați ca fiind pionierii viței de vie și de preparare a vinului, ne-au rămas primele idei cu referire la denumirea de origine (Ștefan Oprea, 2001). Monografii în imagini, inscripții, desene și alte surse de informare identifică începutul cultivării viței de vie la egipteni în perioada primilor faraoni cu cca. 6 mii de ani în urmă. Vechii greci care au colonizat coastele mărilor și oceanelor au răspândit în paralel și cultura viței de vie aparținând azi unor țări occidentale cum ar fi: Franța, Spania, Italia, Germania, ca și pe litoralul Mării Negre.

În perioada secolelor XVIII-XIX se formează și se consolidează viticultura ca știință. Evenimentul major care s-a petrecut a fost introducerea filoxerei în Europa – Franța în anul 1863. Apariția filoxerei a marcat trei etape distincte în evoluția viticulturii europene: etapa prefiloxerică, etapa filoxerică și etapa postfiloxerică .

Etapa prefiloxerică este cea mai îndelungată și a durat până la apariția filoxerei. În această etapă vița de vie se cultiva pe rădăcini proprii nealtoită, iar podgoriile erau constituite din sortimente de soiuri locale. Practica viticolă era bazată pe ecosisteme de tip tradițional, nivelul tehnicilor culturale variind foarte mult, de la o regiune viticolă la alta.

Etapa filoxerică, foarte frământată, a durat până în jurul anului 1900. Podgoriile europene au fost decimate, rând pe rând de filoxeră. Pentru refacerea lor s-a recurs la aducerea vițelor roditoare americane, rezistente la filoxeră. Deoarece acestea s-au dovedit în scurt timp a fi inferioare soiurilor de viță europene, s-a renunțat la ele. Soluția tehnică adoptată a fost altoirea vițelor europene pe vițe americane rezistente la filoxeră. Cultura viței de vie prin altoire a reprezentat o tehnologie mult mai complexă, care necesita cunoștințe noi din partea viticultorilor. Pentru rezolvarea numeroaselor probleme care s-au ivit a fost nevoie de multe cercetări și studii, contribuția cea mai însemnată fiind adusă de viticultorii francezi. Au fost aduse în Europa speciile de vițe americane rezistente la filoxeră, pentru a fi folosite ca portaltoi: acțiunea s-a petrecut în anul 1874, când în sudul Franței a fost folosită pentru prima oară la altoire specia Vitis riparia.

Prin lucrările de selecție care au urmat, s-au obținut soiurile de vițe de portaltoi pe baza cărora s-a putut reface viticultura europeană.

Etapa postfiloxerică este caracterizată prin trecerea la plantații de vii altoite, restructurarea sortimentelor vechi de soiuri în podgorii și amplificarea lucrărilor de ameliorare a viței de vie.

Plantațiile viticole s–au refăcut repede, astfel că în anul 1910 suprafața cultivată cu viță de vie pe glob ajunse la 6,795 mil. ha, din care circa 60% reprezentau plantațiile viticole de vii altoite. A fost organizat un sector pepinieristic viticol, fără de care refacerea și dezvoltarea viticulturii europene nu putea fi concepută. Treptat s-a renunțat la ecosistemele viticole de tip tradițional și a fost generalizat ecosistemul industrial de cultură a viței de vie, bazat pe mecanizare, chimizare, irigare și soiuri de mare productivitate. Cercetarea științifică și-a lărgit preocupările prin studiile asupra vițelor portaltoi, selecția soiurilor de viță roditoare și de portaltoi, influența îngrășămintelor asupra producției de struguri, combaterea bolilor și dăunătorilor în plantațiile viticole, îmbunătățirea lucrărilor culturale ale viței de vie. Se pun bazele științifice ale viticulturii, prin editarea cărților și tratatelor de specialitate, în tot mai multe țări:

Tratat de viticultură de V.Brezeau (1902), în România;

Etude generale de la vigne de M.Gillon (1905), în Franța;

Foundation of american grape culture de V.T.Munson (1909), în America;

Trattato di viticoltura moderna de F.Carpantier (1930), în Italia.

Pentru coordonarea acțiunilor tehnice, economice și legislative din domeniul agriculturii a fost înființat, în anul 1927, Oficiul Internațional al Viei și Vinului (O.I.V.) cu sediul la Paris, ca organism interguvernamental, la care au aderat toate țările viticole.

Perioada contemporană a dus viticultura la nivelul cel mai înalt de dezvoltare. Cultura viței de vie a ajuns la circa 9 mil. ha. și s-a extins până în zona ecuatorului (Peru, Columbia, Venezuela).

În majoritatea țărilor cultivatoare, s-a renunțat la sistemul de cultură joasă, clasic, al viței de vie și s-au adoptat sistemele moderne de cultură cu forme înalte de conducere a vițelor în plantații și cu distanțe mari de plantare care să permită mecanizarea lucrărilor. De asemenea s-a trecut de la plantațiile mixte de soiuri care satisfăceau nevoile de autoconsum, la plantațiile viticole specializate pe direcții de producție.

Odată cu modernizarea plantațiilor si-au făcut loc sistemele noi de tăiere, mult mai simple de executat, cum este tăierea în cepi scurți de rod care s-a dovedit a fi corespunzătoare la majoritatea soiurilor pentru struguri de vin și care înlesnește mecanizarea tăierilor la vița de vie. Agrotehnica în plantațiile viticole a fost îmbunătățită, prin elaborarea sistemelor de întreținere a solului cu folosirea erbicidelor, îngrășămintelor verzi, înierbarea alternativă a intervalelor dintre rândurile de viță de vie. Progrese importante s-au făcut în combaterea bolilor și dăunătorilor viței de vie, odată cu introducerea fungicidelor și insecticidelor organice de sinteză cu acțiune sistemică, mult mai eficace și mai economice.

Sectorul pepinieristic viticol este modernizat, prin promovarea tehnologiilor intensive de producere a materialului săditor, elaborarea sistemelor naționale de obținere a materialului săditor viticol liber de virusuri și de micoplasme. Viticultura a progresat foarte mult ca știință, prin cercetările de biologie, ecologie și fiziologie.

În țara noastră vița de vie susține prof. I.C.Teodorescu (1964) s-a aflat la ea acasă în regiunile carpatice, nu numai în forma sălbatică, obișnuită ci și în una evoluată, din care se trage vița nobilă europeană astăzi. Geto-dacii au dezvoltat în mod deosebit acestă cultură pe ambele versante ale Carpaților, unde devine o cultură pur locală. Ea s-a dezvoltat grației existenței în stare naturală a vițelor în zona din apropierea Dunării și a Mării Negre.

Pe baza rezultatelor relevate de arheologi la Cetățenii din vale, Fiționești, Frumușica, Histria, Mangalia; Piscul, Crăsani, Popești, Sâncrăeni, Cândești, Zimnicea, se consideră că cele dintâi urme de activitate viticolă pe teritoriul țării noastre datează din neolitic, când triburile de culegători și de vânători devin stabile, practicând agricultura și creșterea animalelor (D.Tudor, 1979).

Populațiile indigene tracice s-au ocupat intens de cultura viței de vie înainte chiar de colonizările grecești din secolele VII-VI î.H. Se poate considera că în unele părți ale Transilvaniei și în cele din Oltenia și Muntenia aceasta era și mai veche, datând din epoca bronzului (A.Bulencea, 1975). În țara noastră viticultura de asemenea a cunoscut cele trei etape de dezvoltare.

Etapa prefiloxerică

S-a desfășurat de la începuturi până când a apărut filoxera în anul 1884. Diodor din Sicilia, referindu-se la ospățul dat de Dromichete (300 î.H ), conducătorul unei uniuni geto-dacice, ca urmare a victoriei asupra lui Lisimach, arată că macedonenilor li s-a turnat vin în cupe de argint și aur.

Trecerea organizată de la cutura propriu-zisă a viței de vie a avut loc în epocă La Tene (sec.I î.H.- sec I d.H ), când s-au înlociut uneletele de piatră, topori-săpăliga folosit de locuitorii gumelțieni de la Tene și cuțitele curbete utilizate în partea de nord a Moldovei, cu cosoarele dacice descoperite în Moldova, Alba Iulia, Pe Târnave și în Oltenia. Pe vremea geto-dacilor vița de vie luase o extindere atât de mare încât după părerea lui Strabo-regele Burebista (70-40 î.H.), organizatorul primului stat centralizat dac, a ordonat, sfătuit de marele preot Deceneu, distrugerea plantațiilor, cu scopul de a stăvilii incursiunile însoțite de jaf ale altor populații atrase de avuțiile Daciei, printre care și viti-vinicole; și păreră că datorită cantității mari de vin poporul s-a dedat la o stare de euforie generală și nu mai ascultă poruncile.

Această afirmație a fost găsită de către istorici ca exageretă, deoarece vița de vie a fost cultivată în continuare și pe vremea lui Decebal, încât la venirea romanilor ea a fost găsită pe aceste teritorii. Romanii nu au făcut decât să continue dezvoltarea viticulturii autohtone, mărind suprafețele cultivate, introducând noi soiuri. Importanța viticulturii în Dacia romană rezultă și din unele emisiuni monetare. Cea mai elocventă dovadă ne-o aduce moneda Dacia Felix, bătută de împăratul roman Decius (249-251 d.H), care prezinta o femeie dacă și doi copilași care-i duceau struguri și spice de grâu. Atât de la daci cât și de la romani, ne-au rămas o serie de termeni în domeniul viticulturii ca: strugure, butuc, curpen (de la daci) și viță de vie, must, vin, vinars, călcător, poamă (de la romani). Romanii au adus și două soiuri Gordinul de Dealul Mare și Gordanul de Drăgășani.

Perioada migrațiilor popoarelor viticultura a continuat să se dezvolte și în această perioadă deosebit de grea. Cultura viței de vie s-a infiltrat în locurile cele mai favorabile din zonele submontane și intramontane, ca o condiție de supraviețuire a poporului nostru. Dovadă sunt toponimiile de insperație viticolă din aceste zone ale țării: Dealul Viilor, Podgoria, Viișoara, Cornățel, Viile.(C.Țârdea, L.Dejeu, 1995). Continuitatea culturii viței de vie în timpul migrației popoarelor este dovedită și prin păstrarea lexicului viticol de origne latină format în timpul ocupației romane. (Mihalcha Al. Ți Lazea E., 1990).

În epoca modernă și în perioada după unire, proprietățile viticole s-au extins considerabil, ajungând în 1884 la 300.000 pogoane. În această perioadă care a fost cea mai lungă s-au creat multe soiuri roditoare, cu sortimente proprii fiecărei podgorii. Intervenția statului era neînsemnată și lipsită de coordonare, cel care dădea aprobare pentru culesul viilor era paharnicul cel mare, în schimbul unui dar. Legile întăreau privilegiile stăpânitorilor de vii (Nastasia Pop, 2003).

Etapa filoxerică

Începe odată cu apariția filoxerei în țara noastră și ajunge până în preajma primului război

mondial. La sfârșitul secolului al XIX-lea, viticultura era pe o treaptă calitativ nouă. A apărut însă filoxera. În România a fost introdusă printr-un material săditor din Franța, adus de profesorul Anaescu de la Chițorani din Podgoria Dealul Mare, în anul 1877. Oficial apariția filoxerei este consemnată în anul 1884, când plantațiile se distrugeau în masă. La data respectivă suprafața cultivată cu viță de vie în Regatul României era de 137-176 hectare (Gh. Druțu, 1900). Primele focare filoxerice apar la Bucov (județul Prahova) și Valea Călugărească, mai apoi la Scăeni, totalizând 916 hectare. Atacul filoxerei în decursul a 11 ani deci din 1884 până în anul 1895 s-a ajuns la o suprafață de 44.310 hectare, adică la o suprafață de 22,6% din suprafața țării. Față de rapiditatea dezastrului provocat de filoxeră, se institue Comisia filoxerică (1884), cu sarcina de a studia mersul atacului, măsurile pentru protecția viilor nefiloxerate, ca și măsuri de luptă împotriva dăunătorului. Măsurile de luptă directe nu au dat rezultatele directe, așa că cercetătorii au recurs la măsurile de luptă indirecte adică la folosirea hibrizilor direct producători și vițelor americane ca portaltoi. Astfel în anul 1888, a fost făcut primul import de hibrizi direct producători și s-au pus bazele peimelor pepiniere din țara noastră la Strehaia în județul Mehedinți și Țintea în județul Prahova. În Transilvania sectorul pepinieristic a fost organizat mai devreme, astfel în anul 1885, s-au pus bazele primei pepiniere la Barațca-Păuliș, unde s-au replantat primele suprafețe de vii altoite în verde. Deoarece materialul produs este insuficient s-a recurs la importarea vițelor din Franța, Algeria, Austria. Importul de vițe altoite aduce în țară o serie de soiuri valoroase ca: Chardonay, Sauvignon, Pinot-urile, Merlot, din cele de vin și Afuz Ali, Muscat de Hamburg, Chasselas, din cele pentru masă. Lupta împotriva filoxerei a însemnat în final lupta pentru apariția viticulturii moderne în România, locul butășirii îl ia altoirea, pepinierele viticole și industraliezarea producerii materialului săditor devine o necesitate în practica viticolă. În reconstrucția viticulturii românești, suprafața ocupată de către hibrizii direct producători direct a crescut foarte repede, ajungând în 1930 la circa 50% din suprafața viticolă a țării. Acestea sunt hibrizi între soiurile nobile și vițele americane (Vitis labrusca) exemplu: Noah, Castel, Othello, Taylor, Clinton. Până în apropierea celui dintâi Război Mondial (1915-1917 ), a urmat refacerea viticulturii în țara noastră, punerea ordinii în noile plantații de vii.

Etapa postfiloxerică

Este cuprinsă de la primul Război Mondial până azi și prezintă o dezvoltare și extindere a suprafețelor de vii și pepiniere care în perioada recontrucției socialiste ajunge la 300.000 hectare,

reprezentând circa 2% din terenul agricol al țării. În anul 1957 a fost inființat Institutul de Cercetări penru Viticultură și Vinificația cu sediul la Valea Călugărească, cu un număr de 12 stațiuni. În preajma nailor ’90, suprafața viticolă a țării era de 3% din totalul agricol și reprezenta 25% din valoarea economiei naționale. Deși tendințele după schimbările determinate de revoluția din 1989 erau încurajatoare privind modernizarea plantațiilor, menținerea patrimoniului în jur a 300000 de ha, și sporirea producției la circa 10 t/ha la soiurile de vin și la 20 t/ha la cele de struguri de masă, în cei 10 ani 1990-2000, s-a constatat că suprafețele au scăzut cu aproape 100.000 de hectare. Au avut loc o serie de defrișări necontrolate. Acest fapt a determinat specialiștii să ia atitudine, astfel că în anul 1997 a fost dată Legea nr. 67 a Viei și a Vinului și a fost aprobată de Parlament în anul 1999. Prin reconstituirea proprietății private în agricultură, se vor crea noi condiții pentru o viticultură competitivă, pe plan internațional, organizată și exploatată comform legilor generale ale biosferei (Nastasia Pop, 2003) .

Biodiversitatea genetică a vitei de vie

Taxonomie

Vitaceele prezintă o grupă foarte numeroasă de plante, existente în stare sălbatică sau cultivată, răspândite pe întreg globul. Cele mai importante sunt speciile și soiurile care aparțin genului Vitis L.

După cel mai recent sistem de calsificare filogenetică elaborat de Cronquist, Takhtajan, Zimmermann, accepata de Ehrendorfe (1971, 1978) – încadrarea botanică a viței de vie este următoarea:

Regnul: Vegetalia ( Plantae )

Subregnul: Cormobionta

Încrengătura: Magnoliophyta

Clasa: Magnoliatae

Subclasa: Rosidae

Ordinul: Rhamnales

Familia: Vitaceae

Principalele specii ale genului Vitis

Vitaceele sunt prezentate prin 12 genuri, după cei mai mulți autori, iar după unii, puțini la număr sunt 14, sau chiar 18 genuri, cca. 1100 specii, răspândite pe un areal geografic foarte larg.

Genurile cuprinse în familia Vitaceae sunt următoarele:

Genul Acarosperma Gagnespain (1819) și este reprezentat pintr-o singură specie A. spireatum originară din Laos, fără importanță în producția de struguri.

Genul Ampelocissus Planchon (1884 ) cuprinde specii la care vițele sunt arbuști cățărători cu rădăcini tuberizate, frunzele simple întregi, cu 3 foliole.

Genul Ampelopsis Michaux (1803) este reprezentat prin arbuști agățători cu cârcei intermitenți, inflorescențe sub formă de cime-corimbiforme mici, cu flori hremafrodite pentamere. Cuprinde 31 de specii.

Genul Cayratia Gagnepain (1911) cuprinde specii la care vițele sunt arbuști lemnoși agățători, mai rari erbacei cu frunze compuse din 3-9 foliole, inflorescențe sub formă de umbele sau corimbe. Cuprinde 65 de specii.

Genul Cissites Heer (1864-1884) reprezintă genul în care sunt incluse vițele fosile descoperite în straturile cretacice ale Europei și ale Americii de Nord.

Genul Cissus Linné (1753 ) este cel mai mare gen care cuprinde 367 de specii răspândite aproape în zona tropicală. Vițele sunt arbuști cățărători cu inflorescențe sub formă de umbele sau corimbe și flori hermafrodite tetramere (Nastasia Pop, 2003) .

Genul Clematicissus Planchon (1887) este reprezentat printr-o singură specie C. angustissima, întâlnită în Australia.

Genul Landukia Planchon (1887)

Genul Nothocissus Latiff (1982 )

Genul Paleovitis Urban și Ekman (1926)

Genul Pathenocissus Planchon (1887)

Genul Puria Nair (1974)

Genul Vitis Linné (1753 ) este cel mai important, deoarece cuprinde speciile de viță de vie care se cultivă pntru producția de struguri și cele care se folosec ca portaloi. Vițele sunt plante arbustiforme agățătoare cu cârcei ramificați, cu frunze întregi, flori hermafrodite, inflorescențe în formă de racem compus. Se cunosc peste 108 specii. Acest gen a fost subdivizat de către Planchon (1887 ) în două subgenuri sau secții:

Subgenul Muscadinia, din care fac parte vițele cu caractere morfologice și anatomice apropiate de genul Ampelopsis, numărul de cromozomi este, 2n=40

Subgenul Euvitis, denumită în prezent secția Vitis în care sunt incluse vițele adevărate, numărul de cromozomi, 2n=38 (Nastasia Pop, 2003).

Particularități biologice ale viței de vie

Vița de vie, ca plantă superioară este alcătuită din mai multe organe care îndeplinesc roluri diferite: rădăcina, tulpina, frunza, mugurele, inflorescența, floarea, fructul și sămânța (Târdea și Dejeu, 1995). Pe baza cunoașterii organelor și a părților componente ale butucului, a rolului lor fiziologic și a raporturilor funcționale dintre ele, se elaborează tehnologiile de cultură adecvate unei activități productive eficiente (Pop, 2010). De asemenea modurile de înmulțire (prin semințe, butășire, marcotaj și altoire), au determinat apariția unor particularități morfologice, care și ele deosebesc vițele din cultură (Cotea V. și V. Cotea, 1995).

Rădăcina

Rădăcina constituie un organ vegetativ principal al viței de vie, cu creștere geotropică pozitivă de care depinde vigoarea butucului, puterea de creștere și fructificare precum și longevitatea acestuia (Târdea si Dejeu, 1995).

După origine, rădăcinile se împart în două grupe: rădăcini embrionare și rădăcini adventive.

Rădăcinile embrionare se întâlnesc numai la vițele obținute prin semințe și provin din radicula embrionului. La germinația seminței se formează o singură rădăcină, prin organul care apare în timpul germinației care poartă denumirea și de rădăcină principală. Această rădăcină are un geotropism pozitiv, simetrie radiară și formă cilindrică. Pe rădăcina principală se formează ramificații laterale de ordinul I, numite radicele sau rădăcini secundare. Acestea dau naștere la rândul lor, unor ramificații de ordinul al doilea, iar pe acestea se pot forma ramificații de ordinul al III-lea. Radicelele sunt dispuse pe 3, 4 sau 5 rânduri longitudinale, în funcție de numărul fasciculelor lemnoase din cilindrul central.

Rădăcinile adventive se întâlnesc la vițele înmulțite pe cale vegetativă și apar pe tulpină sau fragmente de tulpină (butași, marcote). Acestea au origine endogenă, apar de regulă în dreptul nodurilor și mai rar pe internoduri. Rădăcinile adventive își au originea în parenchimul interfascicular (interfloemic și interxilemic) (Târdea si Dejeu, 1995).

Procesul de formare a rădăcinilor adventive, rizogeneza, este influențată de o serie de factori și anume: umiditatea, temperatura, oxigenul, anumite elemente nutritive, prezența sau absența frunzelor pe butaș, precum și substanțe de tipul auxinelor.

Rădăcinile care se dezvoltă direct din tulpină sau butaș poartă denumirea de rădăcini adventive principale. Pe acestea se formează ramificații de ordinul I, sau rădăcini adventive secundare. Acestea se ramifică la rândul lor, putându-se forma 7-8 ordine de ramificații laterale. După locul de iserție pe butaș, rădăcinile adventive pot fi: bazale sau inferioare, cand se dezvoltă la polul inferior al butașului, mijlocii sau intermediare, cand se formează la nodurile situate la mijlocul butașului, superioare când apar la nodurile superioare a butașului și deasupra punctului de altoire (la vițele altoite).

Rădăcinile superioare mai poartă denumirea și de ,,rădăcini de roua,, și se îndepărtează prin copcit, pentru a ajuta la împuternicirea celor bazale. Dispunerea etajată a rădăcinilor, la trei nivele, se constată la butași lungi de 40 cm. La vițele obținute din butași scurți rădăcinile adventive principale formează un singur etaj bazal. La vițele plantate pe nisipuri și îngropate apoi treptat, rădăcinile adventive principale formează mai multe etaje.

Numărul rădăcinilor adventive principale poate ajunge la un singur butuc până la 60. Lungimea medie a unei rădăcini, la vițele europene, poate ajunge până la 4-8 m, la speciile americane la 6-15 m, iar la Vitis silvestris 8-25 m (Martin, 1960). Grosimea rădăcinilor la vițele europene poate atinge 3 – 6 cm, la cele americane 6 – 10 cm, iar la Vitis silvestris 10 – 15 cm.

Rădăcinile adventive au la început culoarea albă, care devine apoi brun cenușie cu abateri spre roșcat sau spre gălbui în funcție de vârstă, specie sau soi. După funcțiuni rădăcinile viței de vie se pot clasifica în rădăcini de fixare (sau de schelet), și rădăcini de absorbție (sau de hrănire). Rădăcinile de schelet sunt permanente, îndeplinesc în principal funcția de fixare și de înmagazinare a substanțelor de rezervă, iar cele de hrănire se formează în fiecare an și mor la sfârșitul perioadei de vegetație. Masa mare a rădăcinilor anuale active o reprezintă rădăcinile absorbante. Acestea sunt extrem de numeroase (peste 90%) și îmbracă cele mai tinere ramificații ale rădăcinii; ele au până la 1 mm grosime sunt albe și acoperite cu peri absorbanți (300-600 mm2). La diferite soiuri și specii de viță de vie orientarea rădăcinilor se face în anumite direcții pe verticală, caracterizate prin valori ale unghiului geotropic. Acestea reprezintă unghiul pe care îl fac rădăcinile cu verticala ce trece prin axul plantei.

După valorile unghiului geotropic rădăcinile se pot clasifica în trei mari grupe: rădăcini pivotante, rădăcini oblice și rădăcini trasante.

Creșterea, ramificarea și răspândirea rădăcinilor viței de vie sunt condiționate de o serie de factori genetici (specia, soiul), biologici (modul de înmulțire, vârsta), ecologici ( temperatura, umiditatea, natura solului, nivelul apei freatice), și agrotehnici (desfundatul, drenajul, și irigarea,

lucrări adânci și superficiale ale solului, aplicarea îngrășămintelor și amendamentelor, densitatea plantației, tăierile de fructificare).

Particularități anatomice ale rădăcinii.

Structura rădăcinii la vița de vie diferă de la o zonă morfologică la alta. Astfel apexul radicular este format din celule inițiale dispuse în 3 etaje, plus derivatele celulelor inițiale care prin diferențiere celulară dau naștere meristemelor primare: dermato-caliptrogen, periblem și plerom. Celulele inițiale plus derivatele lor formează meristemul primordial (protomeristem). Meristemele primare menționate, prin diferențiere celulară dau naștere țesuturilor definitive: dermato-caliptrogenul produce rizogenul și caliptra, periblemul produce scoarța iar pleromul cilindrul central.

La nivelul zonei netede celulele parenchimatice au vacuole mari și spații intercelulare, constituind zona alungirii celulelor. Celulele rizodermei și ale endodermului sunt complet diferențiate, în timp ce vasele de lemn încă nu sunt complet formate.

Tulpina

Vița de vie este o liană agățătoare cu cârcei caulinari, o plantă perenă lemnoasă cu creștere rapidă.

Partea aeriană a viței de vie se compune din tulpină sau trunchi (axul neramificat) și coroană (totalitatea ramurilor pornite de pe tulpină).

Particularități morfologice ale tulpinii.

La vițele sălbatice (Vitis silvestris) tulpina este lungă și flexibilă, putând ajunge, la fel ca vițele cultivate la care nu se aplică tăieri, la 10 – 20 m lungime și 16 – 48 cm grosime (M. Iacob,1990).

În condițiile de cultură din țara noastră vița de vie este supusă tăierilor și obligată să crească sub formă de liană cu ramuri flexibile de lungimi și grosimi variabile, ce ocupă un spațiu bine definit.

La vițele obținute din semințe, în faza tânără, tulpina prezintă o axă hipocotilă situată între colet și locul de de inserție a cotiledoanelor și primele frunze adevărate.

La vițele obținute prin îmnulțire vegetativă, tulpina prenzintă o parte subterană sau îngropată care păstrează, în general, lungimea inițială a butașului sau marcotei. Pe această porțiune a tulpinii se formează rădăcinile adventive dispuse etajat la noduri.

Zona de concreștere. La vițele altoite, deasupra porțiunii îngropate a tulpinii se află zona de concreștere (punctul de altoire), adică locul unde se face sudura dintre altoi și portaltoi, situată la nivelul solului, recunoscută prin îngroșarea neobișnuită a tulpinii, îndeosebi pe seama țesuturilor altoiului. Deoarece zona de concreștere prezintă o sensibilitate accentuată față de temperaturile foarte scăzute sau de cele prea ridicate însoțite de secetă în zonele cu frecvență ridicată a acestor factori critici se impune protejarea ei prin acoperire cu pământ.

La vițele conduse în formă joasă tulpina este scurtă (10 – 30) cm și relativ groasă, formată aproape de supărafața solului, cunoscută în practică sub denumirea de buturugă sau scaunul butucului. Scaunul butucului se întâlnește deasupra nivelului solului, în continuarea zonei de concreștere (la vițele altoite) și are dimensiuni variabile cu vârsta, afinitatea dintre altoi și portaltoi, tăierile aplicate. La vițele conduse pe tulpină, aceasta are înălțimi variabile: 60 – 80 cm la conducerea semiînaltă și 100 – 200 cm la conducerea înaltă. Tulpina este acoperită cu ritidom multistratificat rezultat din suprapunerea peridermelor.

Coroana este formată din totalitatea ramificațiilor de ordine, lungimi și vârste diferite, formate în partea superioară a trunchiului. În practica viticolă, după vârstă, lungime și rolul lor elementele lemnoase ce alcătuiesc coroana, poartă denumirea de ramificații de schelet (brațe, cotoare, corcani, cordoane, etc.), coarde de doi ani, coarde de un an etc.

Ramificațiile de schelet au vârstă mai mare de doi ani și lungime variabilă.

Brațele sunt ramificații lemnoase multianuale, de ordinul I scurtate prin tăieri la 50 – 100 cm lungime, rigide sau cu elasticitate redusă. Ele pot fi temporare (când se înlocuiesc după 3 – 8 ani) sau permanente (când se mențin până la defrișarea plantației). Cotoarele sunt brațe scurte și groase, rigide, pornesc direct din butuc și au o lungime de maxim 30 – 40 cm. Corcanii sunt mai lungi de 30 – 40 cm, mai subțiri și mai elastici.

Coardele se întâlnesc la butucii conduși în forme semiânalte sau înalte, au de obicei o poziție orizontală, sunt plasate la o înălțime pe partea superioară a trunchiului, pe întrega lungime a lor fiind dispuse elementele de rod. Cordoanele pot fi unilaterale sau bilaterale simple sau duble.

Ramificațiile de schelet sunt acoperite cu ritidom care se exfoliază în fâșii longitudinale. Pe ele se găsesc muguri dorminzi din care în anumite condiții, cresc lăstari lacomi.

Coardele de doi ani sunt cunoscute și sub numele de punți de rod, deoarece sunt purtătoare ale elementelor anuale roditoare. Ele au diametrul cuprins între 15 și 20 mm, lungimea până la 120-150 cm, nodurile mai puțin proeminente și sunt lipsite de ochi de iarnă. Coardele de doi ani constituie suportul coardelor roditoare și loc de depozitare a rezervelor de hrană. Coardele anuale

sunt amplasate pe coarde de doi ani sau pe celelalte elemente lemnificate multianuale ale butucului. Ele provin din lăstari lemnificați după căderea frunzelor, au lungimi de 1 – 5 m, sunt subțiri de 4 – 15 mm în diametru și elastice. Coardele anuale sunt alcătuite din mai multe segmente numite internoduri sau meritale, limitate de porțiuni proeminente numite noduri.

Internodurile de la baza și vârful coardelor sunt mai scurte comparativ cu cele din porțiunea mijlocie. La soiurile roditoare internodurile sunt mai scurte comparativ cu cele de la vițele portaltoi. La noduri în poziție alternă se află ochii de iarnă. Scoarța are culoare specifică soiului (galben-deschis, galben-cenușiu, cafeniu deschis, brun cenușiu, roșcat-vinețiu, etc.), în funcție de soi, coardele anuale pot fi glabre sau păroase, netede ori striate.

Coarda de rod provine dintro coardă anuală situată pe alta de doi ani scurtată la lungimi de 8 – 16 ochi.

Cordița de rod provine dintr- coardă de un an amplasată pe lemn de doi ani, scurtată la 4 – 7 ochi.

Călărașul este o cordiță de 4 – 7 ochi lungime situată pe același suport cu o coardă de rod, înspre periferia butucului cu o poziție inferioară acesteia din urmă.

Cepul se obține prin scurtarea coardei de un an, la unul doi sau trei ochi. Când provine de la o coardă situată pe lemn de doi ani cepul este roditor. Cepul de înlocuire are rolul de a asigura formarea de lemn pentru înlocuirea celui care a rodit. Pe tulpini în apropiere de sol se păstrează cep de siguranță cu rol de a asigura înlocuirea tulpinii în caz de distrugere prin îngheț. Cepul de rezervă provine dintr-o coardă anuală pornită de la baza elementelor multianuale, are o lungime de 1 – 2 ochi și rolul de a forma lemnul destinat refacerii sau înlocuirii periodice a elementelor de schelet. Cei care servesc la reducerea înălțimii tulpinii prin formarea ramificațiilor provizorii în apropierea solului sunt cepi de coborâre.

Lăstarii

Lăstarii sunt ramuri purtătoare de frunze, până la vârsta de un an, pornite din mugurii situați pe coarde, cordițe, cepi și elemente de schelet. Ei sunt alcătuiți ca și coardele cărora le dau naștere, din internoduri limitate prin noduri. La noduri sunt dispuse altern câte o frunză în axila căreia se dezvoltă mugurii. În cadrul aceluiași butuc lăstarii diferă între ei individualizându-se prin origine, caractere și denumire. Astfel lăstarii lacomi provin din mugurii dorminzi, au o creștere puternică și sunt nefertili. Lăstarii care cresc din ochii de iarnă, numiți și lăstari normali sunt mai puțin viguroși decât cei lacomi și, în anumite condiții sunt fertili. Lăstarii fertili se pot grupa astfel: lăstari principali, care provin din mugurii centrali ai ochiului de iarnă și lăstari

secundari, care provin din mugurii laterali ai ochiului de iarnă. Lăstarii care se dezvoltă, în aceeași perioadă de vegetație, din mugurii de vară aflați la axila frunzelor, de pe lăstarii normali se numesc copili sau lăstari anticipați. Ei sunt parțial fertili și au o dezvoltare mai slabă decât toți ceilalți.

Mugurii

Mugurii sunt formațiuni meristematice complexe, de origine exogenă, în care elementele vegetative și de reproducere se găsesc în stadiul de primordii. Țesuturile meristematice care alcătuiesc mugurii, prin diviziuni succesive vor forma toate părțile componente ale viitorului lăstar. Mugurii sunt considerați organe provizorii pe baza cărora vița de vie își începe ciclul de creștere în fiecare an.

Clasificarea mugurilor. La vița de vie se găsesc atât muguri solitari (cu un singur con de creștere), cât și muguri grupați (sub înveliș de protecție comun, cunoscuți în practica viticolă sub numele de ochi. Ochiul reprezintă un complex mugural care se formează pe lăstar la subsuoara frunzelor.

După poziția lor pe lăstari sau pe coarde, mugurii po fi: apicali, axilari și coronari.

Mugurii apicali (terminali) sunt simpli cu un singur con vegetativ, situați în vârful lăstarilor și copilililor, prin ei se realizează creșterea în lungime a lăstarilor și copililor.

Mugurii axilari (laterali) se găsesc pe lăstari și copili la noduri, la subsuoara frunzelor, la nodurile coardelor de un an, și la baza acestora.

Mugurii coronari sunt dispuși împrejurul bazei lăstarului, apoi a coardei. . ei constituie o rezervă meristematică la care se face apel atunci când mugurii de pe coardă sunt distruși, sau când numărul lor este insuficient.

Floarea și inflorescențele

Inflorescența la vița de vie este un racem compus și are origine tulpinală. Între inflorescență și cârcel există numeroase forme de trecere, ceea ce dovedește originea lor comună.

Începând cu nodurile 2 – 5 de la baza lăstarilor fertili, la nodurile opus frunzelor se găsesc 1 – 5 inflorescențe,în funcție de soi, iar deasupra acestora nodurile poartă cârcei.

Cu privire la timpul și durata procesului de diferențiere a inflorescențelor, părerile sunt împărțite. Unii autori susțin că acestea se diferențiază din primăvară până în toamnă, iar alții arată că procesul diferențierii continuă și în primăvara următoare până la dezmugurit.

Pentru a determina gradul de fertilitate al soiurilor, în practica viticolă se determină coeficientul de ferilitate, care indică numărul de inflorescențe pe un lăstar.

Inflorescența este formată dintr+un ax principal numit rahis, pe care sunt inserate ramificații de ordinul II. Porțiunea cuprinsă între primele ramificații și locul de inserție al rahisului pe lăstar poartă denumirea de peduncul.

De obicei florile se inseră pe ramificații de ordinul II. Uneori însă pe acestea se inseră ramificații de ordinul III și mai rar de ordinul IV, purtătoare de flori.

Floarea este organul care servește la reproducerea sexuată a plantei. La vița de vie florile sunt mici, actinomorfe, pentamere, tetraciclice și de culoare verde. Acestea sunt alcătuite din pedicel, receptacul, sepale, disc inferior, disc superior, corola și stamine. Gineceul este format din doua carpele unite ce alcătuiesc un ovar super, continuat cu un stil și un stigmat întreg sau lobat.

După apariția sexelor, florile de la vița de vie pot fi: bisexuate și unisexuate.la florile bisexuate normale, întâlnite la majoritatea soiurilor din cultură, androceul și gineceul sunt bine dezvoltate, și funcționează normal. Cele funcțional mascule sunt inapte pentru fructificare, întrucât au gineceul atrofiat. Asemenea tipuri de flori se întâlnesc numai la unii portaltoi și lipsesc la vițele din cultură destinate pentru producerea strugurilor, întrucât astfel de soiuri cu flori funcțional mascule au fost eliminate în cursul vremurilor ca fiind neproductive. La florile funcțional femele, din contră, gineceul este bine dezvoltat și funcționează normal, în schimb androceul este mai puțin dezvoltat, cu staminele de obicei reflecte și cu polen steril sau fertilitate scăzută. Pentru polenizare este necesar ca soiurile cu astfel de flori să fie plantate în amestec cu flori bisexuate normale.

La majoritatea soiurilor odată cu deschiderea florilor, cât și după aceasta are loc polenizarea. În cazul florilor bisexuat normale imediat după desprinderea petalelor are loc deschiderea anterelor, care aruncă polenul pe stigmat, iar după aceasta staminele se răsucesc cu un unghi de 180°, orientând deschiderea anterelor către exterior, de unde polenul este luat de vânt insecte etc. și dus pe stigmatul altor flori. La florile bisexuate funcțional femele polenizarea se face cu polen străin.

Frunzele viței de vie

Frunza este un organ lățit, situat la nodurile tulpinilor și ramurilor. Ea apare din primordiile foliare, având o creștere limitată la început apicală apoi intercalară. Dipoziția frunzelor pe lăstar este alternă. La o frunză se deosebesc următoarele părți: limbul sau lamina, care îndeplinește funcțiile principale ale acestui organ, pețiolul sau codița care îndepărtează limbul de tulpină orientându-l spre lumină, și teaca care asigură soliditatea inserției frunzei pe tulpină și protecția mugurelui de la axila ei. Pe suprafața limbului se observă o rețea de nervuri formată din cinci nervuri principale și altele secundare, provenite din ramificarea primelor. Limbul frunzei la vița de vie, după raportul dintre lungimea axei longitudinale și transversale, poate fi socotit circular, deoarece cele două axe sunt mai mult sau mai puțin egale. Totuși după aceste criterii în practica viticolă limbul pote fi rotund, reniform, și cuneiform. Marginea limbului la vița de vie este foarte variată, prezentând diferite tipuri de diviziuni (inciziuni) mici sau mari. Marginea cu incizii mici poate fi: dințată, serată și crenată.

Frunza a cărei margine este prevăzută cu incizii mari poate fi: palmat-lobată, când inciziile nu ating jumătatea jumătății limbului, palmat fidată, când inciziile ating mijlocul jumătății limbului, palmat partită, când inciziile depășesc mijlocul jumătății limbului, dar nu ajung la nervura mediană și palmat sectată, când inciziile ating nervura mediană. De obicei în viticultură, frunzele cu incizii mari sunt cunoscute sub numele de frunze lobate, iar frunzele cu incizii mici sunt numite impropriu frunze întregi. În general numărul lobilor și denumirea lor corespunde celor cinci nervuri principale, și anume, un lob terminal, doi lobi laterali superiori și doi lobi laterali inferiori.

Spațiile care delimitează lobii poartă numele de sinusuri. Denumirea lor o urmează pe aceea a lobilor și respectiv a celor cinci nervuri principale; două sinusuri laterale superioare, două sinusuri laterale inferioare și un sinus pețiolar. Sinusurile pot fi închise de diferite forme sau deschise în formă de V sau U, liră sau acoladă. Numărul forma, și adâncimea sinusurilor sunt caractere ampelografice prețioase în recunoașterea și descrierea soiurilor de viță de vie.

Mărimea limbului de asemenea și grosimea lui, variază în funcție de specie, soi, poziția frunzei pe lăstar, agrotehnica aplicată, condițiile de mediu etc.

Culoarea frunzelor este în general verde cu diferite nuanțe. Suprafața limbului poate fi netedă, gofrată, bășicată sau frământată în funcție de soi.

Limbul are două fețe: una superioară de culoare verde mai închis, de obicei glabră și una inferioară de culoare verde mai deschis și prevăzută cu peri mai rari sau mai deși în funcție de specie, soi sau faza de dezvoltare.

Strugurii

Transformarea ovarelor în fructe face ca inflorescența să se dezvolte într-un strugure acesta fiind alcătuit din ciorchine și boabe. Ca și inflorescența ciorchinele este format din peduncul, rahis și ramificații de diferite ordine. La maturarea strugurilor, pedunculul poate fi erbaceu, specific pentru soiurile de masă, sau ușor lignificat, așa cum se întâlnește la aproape toate soiurile pentru vin. Strugurii prezintă caractere diferite în funcție de soi, cu privire specială la mărime, formă, felul de așezare al boabelor pe ciorchine etc. După formă strugurii se clasifică astfel:

– struguri cilindrici, se întâlnesc la soiurile Riesling italian și toate tipurile de Pinot.

– struguri conici, la care ramificațiile descresc în lungime începând de la bază la vârf și se întâlnesc la soiurile Tămâioasă românească, Aligoté, , Coarnă, etc.

– struguri aripați, care pot fi uniaripați sau biaripați, la care una sau două din ramificațiile de la bază sunt alungite

– struguri bifurcați, la care două din ramificațiile de la vârf sun mai alungite, astfel că aceștia apar la două vârfuri.

– struguri rămuroși, la care ramificațiile secundare în număr de 2-3 sunt bine dezvoltate și concureză cu rahisul.

Mărimea strugurilor se apreciază în dimensiuni (lungime, diametru) și în masă.

După lungime:

– foarte mici, când lungimea nu depășește 7- cm

– mici, când lungimea este de 9 – 14 cm

– mijlocii, când lungimea este de 15 – 20 cm

– mari, când lungimea este de 21 – 25 cm

– foarte mari, când lungimea strugurilor depășește 26 – 30 cm.

După masă (greutate):

– foarte mici când cântăresc sub 80 de grame

– mici, când cântăresc 81 – 150 grame

– mijlocii, de la 151 la 300 grame

– mari, de la 301 la 500 grame, foarte mari, can masa este cuprinsă între 501 și 1000 grame.

După așezarea boabelor în ciorchine:

– foarte bătuți când boabele se ating între ele fapt pentru care se și deformează

– bătuți când boabele se ating între ele dar nu se deformează

– mijlociu de rari

– rari, boabele sunt așejate în așa fel încât se ating foarte rar

-foarte rari la care boabele sunt puține, iar pedicelul este lung.

Bobul de strugure (baca) provine în principal din creșterea ovarului. El reprezintă fructul viței de vie și constituie un element de bază în recunoașterea și diferențierea soiurilor. Mărimea boabelor variază după soi, condițiile de mediu și agrotehnica aplicată. În mod curent mărimea bobului se apreciază după dimensiuni și masă.

Forma boabelor. Raportul dintre diametrul longitudinal și transversal, determină pentru bobul de strugure următoarele forme: turtită sau discoidală, sferică, elipsoidală, invers ovoidală, cilindrică, cu vârf teșit, alungită cu vârf deplasat.

Culoarea pieliței boabelor prezintă nuanțe diferite, care se pot grupa în felul următor: de la alb gălbui de diferite nuanțe, gri, roz, roșie, roșie neagră. Culoarea miezului poate să fie incoloră, verzuie, gălbuie, roz, roșie, etc.

Ca gust boabele pot fi aromate, semiaromate, nearomate, cu gust specific sau cu gust foxat.

Ciclul anual de dezvoltare al viței de vie

Ciclul biologic al ciței de vie este format din ciclul de viață (ontogenetic, ciclul biologic mare) și ciclul de viață anual (ciclul biologic mic).

În ciclul anual de viață al viței de vie se disting 2 perioade: perioada de repaus și perioada de vegetație.

Perioada de raepaus durează 150 – 180 zile și este delimitată fenologic de căderea frunzelor toamna și până la începutul circulației de primăvară a sevei – plânsul – , adică din punct de vedere calendaristic, din noiembrie până la începutul lunii aprilie. În această perioadă viața plantei se dezvoltă atât de lent, încât vița pare că și-a încetat total funcțiile vitale. Perioada trebuie considerată ca o adaptare biologică utilă plantei, la temperaturile scăzute din timpul iernii.

În cursul perioadei de viață latentă se deosebesc două faze:

– faza repausului adânc (fiziologic)

– faza repausului facultativ (forțat).

Faza repausului adând sau fiziologic durează în funcție de soi, 60-70 zile, timp în care metabolismul se desfășoară cu intensitate minimă, din care cauză vița de vie poate suporta mai bine temperaturile scăzute din timpul iernii. Această fază este necesară și obligatorie plantei pentru reluarea ciclului biologic anual.

Faza repausului facultativ (forțat) urmează după repausul fiziologic, fiind determinată de condițiile nefavorabile de mediu (temperaturi scăzute), care nu permit pornirea viței de vie în vegetație.

După parcurgerea repausului fiziologic, dacă temperatura atinge zero biologic (10°C) și se menține o anumită perioadă, vița poate porni în vegetație.

Perioada de viață activă (de vegetație). În această perioadă procesele metabolice se desfășaoară mult mai intens decât în perioada de repaus, fapt ce se reliefează și prin aspectul exterior al plantei. Fenologic, perioada de vegetație este cuprinsă între circulația de primăvară a sevei (plâns) și sfârșitul fenofazei de cădere a frunzelor. În funcție de condițiile de mediu și de soi, perioada de vegetație durează de la 180 la 210 zile și cuprinde mai multe fenofaze, delimitate de apariția unor modificări morfologice: plânsul, creșterea lăstarilor, înfloritul, creșterea boabelor, maturarea boabelor, maturarea lemnului, căderea frunzelor.

Plânsul

Plânsul sau circulația de primăvară a sevei se manifestă prin scurgerea sevei brute sub formă de picături la nivelul rănilor făcute primăvara cu ocazia tăierii. Intensitatea plânsului este mai slabă sau mai puternică, în funcție de temperatura și umiditatea solului, de specie și soi. În general plânsul începe atunci când la nivelul masei principale a rădăcinilor temperatura solului depășește 5°C, iar temperatura aerului atinge zero biologic. În funcție de factorii amintiți, plânsul durează de la câteva ore până la două săptămâni, timp în care butucul poate pierde de la câteva picături, până la 7 – 8 litri lichid sevă brută. Compoziția lichidului care se pierde prin plâns este variabilă cu soiul și rapiditatea plânsului.

Fenofazele de creștere sunt caracteristice perioadei de viață activă și încep cu înmugurit-dezmugurit și se încheie cu încetarea creșterii.

Înmuguritul – Dezmuguritul

Înmuguritul este marcat de schimbarea culorii mugurilor din maro în verde deschis, de umflarea acestora, despărțirea solzilor. Încep să apară procese de creștere intramugurală, are loc diviziunea celulelor din conul de creștere și sporire a dimensiunilor celor existente. În aceste condiții diametrul mare al mugurelui suferă o mișcare de translație de la baza lui spre mijloc având tendința de a se desprinde ușor de pe coardă. . Înmuguritul sau umflarea mugurilor începe

de la 0 biologic și durează cica 15 zile. În această etapă mugurii se desprind foarte ușor de pe coarde, fapt pentru care se recomandă evitarea aplicării oricărei lucrări asupra butucilor.

Dezmuguritul, delimitat de deschiderea primilor și ultimilor muguri, este marcat de apariția primelor frunzulițe din mugurii de iarnă și durează 10 – 15 zile. Din punct de vedere al dezmuguritului, soiurile de viță de vie din cultură se grupează în timpurii, mijlocii și târzii, fără ca între dezmugurit și maturarea strugurilor să existe o legătură directă. De exemplu la soiurile Muscat Perlă de Csabași Coarnă neagră, deși dezmuguresc în același timp, strugurii lor ajung la maturitate în epoci diferite.

Faza de crestere a lăstarilor

Faza de crestere a lăstarilor durează, convențional, până la înflorit 35 – 45 zile, real însă durează 90-120 zile, timp în care creșterea se desfășoară cu intensitate diferită. Astfel după dezmugurire, când nivelul de temperatură este încă scăzut, intensitatea de creștere este mică și cu întreruperi în timpul nopții, când temperatura scade sub zero biologic. Pe măsură ce nivelul de temperatură se ridică și amplitudinile de temperaturădintre zi și noapte sunt mici, crșterea lăstarilor este mai intensă și fără întreruperi. Spre toamnă viteza de creștere începe treptat să scadă până la zero.

Viteza de creștere a lăstarilor respectă legea perioadei maxime (T. Martin, 1968), având o valoare minimă la înfrunzit, un maxim la înflorit și un alt minim la începutul maturării strugurilor. După intensitatea cu care se desfășoară creșterea lăstarilor, se disting trei etape: creșterea încet progresivă, creșterea intensă și micșorarea vitezei de creștere.

Înfloritul.

La vițele roditoare, inflorescența apare atunci când pe lăstar există 3 – 7 frunze; ea se dezvoltă odată cu creșterea acestuia, ajungând la dimensiuni maxime și luând formă proprie

soiului înainte de înflorit. Înfloritul are loc în faza de creștere intensă a lăstarilor, când cea mai mare cantitate de substanțe nutritive sunt consumate de vârfurile de creștere ale acestora. De aceea cu 2 – 3 zile înainte de înflorit, se recomandă să se înlăture, prin ciupit, vârful lăstarilor fertili, pentru ca o mai bună parte din substanțele nutritive să satisfacă necesitatea de hrană ale inflorescențelor.

Fenologic infloritul începe când pe lăstar există 15 – 20 de frunze și este delimitat de deschiderea primelor și ultimelor flori de la un butuc sau de la un soi. Calendaristic, în condițiile țării noastre, la începutul înfloritului are loc între 1 – 15 iunie, cu variații în funcție de soi, podgorie, condiții meteorologice, etc. La o inflorescență înfloritul în condiții normale durează, 1-3 zile, la un soi 4-8 zile, iar la o podgorie până la 20 de zile.

În mod obișnuit, înainte, în timpul și după înflorit, 10-60% din totalul florilor cad, procesul de cădere al florilor fiind normal, deoarece planta formează un număr mult mai mare de flori decât posibilitatea de nutriție a acestora.

Creșterea boabelor

Fenologic, faza creșterii boabelor este delimitată de căderea ultimelor corole și intrarea în pârgă a primelor boabe. Calendaristic, începe după 15 iunie și durează 25 – 30 zile pentru soiurile cu maturare timpurie și 50 – 60 zile pentru soiurile cu maturare târzie.

Din cauza nefecundării sau a unei fecundații defectuoase, parte din boabele nou formate cad imediat. Alteori cresc foarte puțin, ajungând la mărimea unui bob de mei, când deasemenea cad, sau rămân pe ciorchine, nedezvoltate. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de meiere. La alte soiuri, parte din boabe cresc pâna la mărimea bobului de mazăre sau a unei mărgele de mărime mică, de unde și denumirea fenomenului de măzărare sau mărgeluire (Cotea, V. și V. Cotea). La alte soiuri cu toată lipsa fecundării, boabele cresc până la dimensiuni normale, dar sunt lipsite de semințe. Aceste soiuri se numesc partenocarpice, iar fenomenul este denumit partenocarpie. În faza de creștere boabele fiind verzi îndeplinesc și funcția de fotosinteză, satisfăcând circa 1/5 din nevoia de substanțe nutritive a butucului. Procesul de creștere se desfășoară în condiții normale atunci când temperatura este de 25 – 35 °C, iar umiditatea aerului și solului este cuprinsă între 40 și 80%, și este favorizat de aplicarea la timp și corect a operațiunilor în verde, de combaterea bolilor și dăunătorilor, fertilizarea solului.

Maturarea strugurilor

Maturarea strugurilor începe de la intrarea boabelor în pargă pană la maturarea lor completă, desfășurandu-se paralel cu creșterea lăstarilor. La intrarea în pargă boabele devin translucide, încep să se coloreze specific soiului, devin moi din cauza transformării protopectinei în pectină solubilă și continuă să-și mărească volumul și masa pană la maturarea completă.

Convențional maturitatea strugurilo poate fi: fiziologică, atunci cand semințele din boabeau capacitate de germinare; de consum sau comercială cand strugurii de masă întrunesc calități care îi fac să fie buni pentru consum, tehnologică, cand compoziția strugurilor este optimă pentru realizarea unui anumit tip de vin sau altei băuturi; completă sau deplină, cand masa boabelor este maximă, ceea ce coincide cu un conținut ridicat în glucide și o aciditate moderată; supramaturare în toamnele lungi ți secetoase.

Pentru determinarea maturității se folosesc atat criterii organoleptice, cat și criterii științifice, bazate pe analiza diferitelor componente ale strugurilor. Astfel pentru determinarea maturității depline, în afară de masa a 100 de boabe, de conținutul de glucide și aciditatea titrabilă, indicații utile oferă indicele glucoacidimetric (zaharuri/aciditate totală), precum și raportul glucoză/fructoză. Pentru vin strugurii se recoltează la maturitate tehnologică.

Maturarea strugurilor se desfășoară normal atunci cand nivelul temperaturii este de 25 -35°C, umiditatea relativă a aerului nu depășește 70 %, iar cea a soluluieste mai mare de 50% din capacitatea de camp. În această fenofază se execută lucrarea de carnit iar solul se menține curat de buruieni.

Influența factorilor climatici asupra viței de vie

Radiația solară

Radiația solară reprezintă principala sursa de energie primită de suprafața solului; vița de vie folosește atât efectul caloric cât și cel luminos al acestuia.

În podgoriile din țara noastră în perioada aprilie – septembrie, radiația globală variază între 80 și 92 kcal/cm2. Cele mai mici valori se înregistrează în podgoriile din Podișul Transilvaniei, iar cele mai mari pe Terasele Dunarii. Valori mai mici de 80 kcal/cm2 sunt considerate ca restrictive pentru cultura viței de vie. În podgoriile cu aflux redus de radiație solară, capătă importanță cultura viței de vie cu frunze mici cu sinusuri adânci, caracteristici morfologice care înlesnesc accesul radiației în interiorul butucilor.

Energia radiantă interceptata de aparatul foliar al viței de vie depinde de latitudine, panta terenului, expoziție forma de conducere a butucilor, orientarea rândurilor, densitatea de plantare,fenofaza și înălțimea peretelui vegetal.

Prin diminuarea intensității radiației globale s-a constatat reducerea concentrației de zaharuri a mustului și creșterea acidității totale în special pe seamă acidului malic.

La activitatea fotosintetică participă însă numai radiațiile cuprinse între 0,7 si 0,3 nm; din acestea 40-60% nu sunt interceptate pe aparatul foliar al viței de vie.

Lumina

Vița de vie este o planta cu pretenții mari față de lumină, ea folosește energia luminoasă mult mai bine decât alte plante. Prin fotosinteză lumină devine principala sursă în sintetizarea substanțelor organice. Sub acțiunea directă a luminii, asimilația clorofiliană este mult mai intensă decât la umbră, strugurii sunt mai colorați și acumulează cantități mai mari de zaharuri.

Influența luminii se exercită prin intensitate, durata și calitatea acesteia. Fotosinteză se realizează în optimum la intensității luminoase cuprinse între 30 000 și 50 000 de lucși.

În condiții normale de iluminare,lăstarii prezintă meritale scurte și groase frunzele au mezofilul gros și de culoare verde intens.

Insuficiența luminii determină reducerea procesului de fotosinteză, debilitarea butucilor, sensibilizarea la atacul bolilor și dăunătorilor, diferențierea redusă a mugurilor, producții scăzute si de calitate inferioară.

În podgoriile din țara noastră pentru a se asigura condiții optime de iluminare se întreprind o serie de măsuri ca: alegerea versatilor cu expoziții sudice, sud-estice, sud-vestice, cu panta redusă, pe direcția N-S; conducerea vițelor pe tulpini semiinaalte sau înalte.; dirijarea lăstarilor pe mijloace de susținere în timpul perioadei de vegetație.

Resursele de lumină ale unei podgorii se apreciază după suma orelor de strălucire globală a soarelui din perioadă de vegetație și după suma orelor de strălucire efectivă a soarelui în perioadă de vegetație.

Insolația globală rezultă din însumarea zilnică a orelor de strălucire a soarelui, de la răsăritul și până la apusul soarelui, considerandu-se teoretic că toate zilele din perioada de vegetație sunt senine. Acest indicator păstrează valori relativ constante, pentru o anumită podgorie, el variind în funcție de latitudine.

Insolația reală rezultă din însumarea orelor de strălucire efectivă a soarelui în perioada de vegetație activă a viței de vie. În condițiile din țara noastră ea este cuprinsă între 1200 și 1600 ore.

Sub raportul cerințelor față de durata zilei de lumina în țara noastră se cultivă atât soiuri de zi lunga cât și soiuri de zi scurtă. Cultura soiurilor de zi lungă, determină o diferențiere mai slabă a mugurilor, obținerea unor producții mici și o sensibilitate accentuată la temperaturile scăzute în timpul iernii.

Resursele de lumină ale unei podgorii pot fi apreciate și prin stabilirea coeficientului de insolație (Ci). Acesta este dat de raportul dintre suma orelor de insolație reală și numărul zilelor din perioada de vegetație. Valorile mari ale coeficientului de insolație indică resurse de lumină abundente care favorizează calitatea strugurilor.

Calitatea luminii este dată de spectrul radiațiilor luminoase care acționează asupra vitei de vie: radiațiile ultraviolete asigură creșterea normală a lăstarilor, radiațiile violete și albastre au rolul cel mai important în reacția fotoperiodică a soiurilor, favorizează acumularea pigmenților antocianici și a vitaminei C; radiațiile galben portocalii provoacă alungirea și etiolarea lăstarilor, slăbesc pigmentarea antocianică a strugurilor.

Temperatura aerului

Aceasta determină aria de răspândire a culturii viței de vie, sistemul de cultură, declanșarea și parcurgerea fazelor de vegetație, cantitatea și calitatea producției.

Vita de vie este o plantă pretențioasă față de căldură. Ea se cultivă în zone cu temperatura medie anuală mai mare de 9 °C; când acesta depășește 10 °C, se pot obține produse viti-vinicole de calitate.

Temperatura medie a lunii cele mai calde, iulie sau august, cu valori ce depășesc 17 – 18 °C, indică existenta unor condiții favorabile pentru producerea unor vinuri albe de consum curent și spumante; la valori de peste 19 °C, pentru vinuri de calitate superioară, și peste 21°C pentru vinuri de calitate superioară și denumire de origine.

Reușita culturii soiurilor de struguri pentru masă cu maturare târzie este asigurată în condițiile în care temperatura medie din luna cea mai caldă depășește 22°C, aceste condiții se întâlnesc numai in zonele sudice ale țării. Influența temperaturii se exercită prin nivel (care poate fi minim, optim și maxim), cât si prin suma gradelor de temperatura dintr-o anumită perioadă.

Se consideră optimă pentru activitatea fotosintezei temperatura de 25 – 30 °C. Nivelul minim de temperatură pentru fotosinteză este reprezentat de 6±2°C, iar cel maxim de 40-42°C, depășirea acestor praguri determină stagnarea procesului.

Declanșarea și desfășurarea fenofazelor din perioada de vegetație sunt determinate de depășirea anumitor praguri de temperatură; cel mai important este pragul biologic de 10°C, care delimitează lungimea perioadei bioactive a aerului. Pragul biologic inferior pentru înflorit este cuprins între 15 și 17 °C. Temperatura optimă pentru desfășurarea acestei fenofaze este de 25 – 30°C, iar la valori de 12 – 13 °C, în timpul înfloritului legarea boabelor se realizează defectuos, cu formarea unui număr mare de boabe meiate și mărgeluite.

În perioada de repaus mugurii viței de vie îngheață la temperaturi cuprinse intre -16 și -18°C, (Cardinal, Perlette si Sultanină), și -22, -24°C (Riesling de Rin, Fetească neagră, Pinot gris, Pinot noir), soiurile de vin fiind mai rezistente decât cele de masă.

În timpul perioadei de vegetație, temperaturile de -0,2 -0,5 determină înghețarea părților mai fragede ale lăstarilor și inflorescențelor.

Pentru diminuarea pagubelor produse de temperaturile minime nocive se recomandă: plantarea soiurilor mai rezistente, cu dezmugurire mai târzie, folosirea fumigației sau ceții artificiale, protejarea parțială sau totală cu pământ în timpul iernii. Evaluarea resurselor termice ale unei podgorii se realizează prin suma gradelor de temperatura globală, (bilanț termic global), suma gradelor de temperatură activă (bilanț termic activ), și suma gradelor de temperatură utilă (bilanț termic util).

Umiditatea

Vita de vie este o plantă care se adaptează atât la condițiile de umiditate ridicată, cât și la cele de secetă. Pentru obținerea unor butuci cu vigoare normală, capabili să producă recolte susținute în fiecare an, vița de calitate are nevoie de cantități mari de apă, pe care le procură datorită sistemului radicular bine dezvoltat și profund.

Cerințele viței de vie față de umiditate sunt mai mari la soiurile pentru masă, comparativ cu cele pentru vin și, în general în perioada de creștere intensă a lăstarilor și a strugurilor. În țara noastră cultura viței de vie este posibilă la o sumă a precipitațiilor cu prinsă intre 500 și 700 mm anual, din care cel puțin 250 – 300 mm repartizate uniform în perioada de vegetație sub formă de ploi utile (mai mari de 10 mm).

Procesele de creștere și fructificare ale viței de vie se desfășoară în optim în condițiile unei umidității relative a aerului de 60 – 80℅.

Excesul de precipitații influențează negativ creșterea și fructificarea viței de vie, țesuturile sunt mai puțin dense, și ca urmare au o rezistență mai scăzută la temperaturile negative din timpul iernii, frecvența atacurilor de boli și dăunători este mai mare, ceea ce necesită un număr mai mare de tratamente fitosanitare, calitatea strugurilor este deficitară atât din cauza acumulărilor reduse de zaharuri, colorației necorespunzătoare, cât și datorită fisurării boabelor și instalării putregaiului cenușiu. În condiții de secetă prelungită, creșterile sunt reduse, este afectată diferențierea mugurilor, cantitatea și calitatea producției. Când suma anuală a precipitațiilor este mai mică de 500 mm, cultura viței de vie devine rentabilă numai în regim de irigare.

Influența factorilor edafici asupra viței de vie (Solul)

Solul ca sistem dispers, influențează creșterea și fructificarea viței de vie prin: tipul genetic, orografia, particularitățile fizice, grosimea stratului edafic util, adâncimea pânzei de apă freatică, compoziția chimică, pH-ul, ceea ce îi conferă starea sa de ferilitate.

Solul ca factor de vegetație și principal mijloc de producție constituiesuport material pe care vița de vie crește, fructifică și rămâne un număr mare de ani (cca. 30), astfel că erorile nu se pot corecta direct (Pop, 2010).

Vița de vie se adaptează la o gamă largă de tipuri genetice de sol, de la cernoziomuri la podzoluri evoluate, bălane de coastă, brune-argiloiluviale, rendzine, pseudorenzine, făcând excepție podzolurile scheletice, solurile pseudogleizate, sărăturoase, precum și solurile cu exces permanent sau temporar de umiditate.

Orografia influențează prin panta, expoziția terenului, altitudinea, întinderile de apă, masivele păduroase. Cele mai favorabile terenuri pentru cultura viței de vie sunt cele plane, însă și terenurile în pantă, expuse la soare și care beneficiază de lumină sunt exploatate cu succes în cultura viței de vie.

În ceea ce privește altitudinea, vița de vie se poate cultiva de la nivelul mării până la 600 m înălțime în țara noastră (podgoria Dealu Mare), 1000 m la Țelna, județul Alba și până la 3500 m în Etiopia.

Textura solului exprimată prin gradul de dispersie a particulelor solului, cea mai corespunzătoare pentru cultura viței de vie este cea mijlocie, luto-nisipoasă, nisipo-lutoasă, cu cca. 20-50% argilă. Ceea ce permite o bună distribuție a sistemului radicular, o bună ramificare a acestuia și astfel rezultă o sporire a părții aeriene și o creștere a productivității.

Structura reprezintă modul de grupare al particulelor solului. Cea mai bună este structura cu particule heterogene, care asigură un regim corespunzător de apă și aer. De asemenea asigură căldura și elementel nutritive pentru o bună creștere și fructificare a viței de vie. Porozitatea totală optimă pentru vița de vie se situeazăîn jurul valorii de 50% din volulmul total al solului, ceea ce se realizează prin lucrarea de desfundat.

Umiditatea optimă a solului pentru vița de vie este cuprinsă între 50 și 80% din intervalul umidității active, valorile mai mici fiind favorabile pentru maturarea strugurilor, iar cele mari pentru creșterea lăstarilor. Lipsa de umiditate din sol în timpul perioadei de vegetație, determină o diminuare a creșterii lăstarilor, reducerea suprafeței foliare și chiar o debilitarea butucilor. Excesul de apă din sol influențează negativ atât rezistențele biologice ale viței de vie ( ger, putregai cenușiu, mană), cât și rezistențele tehnologice ( fisurare, desprindere, transport și păstrare a strugurilor de masă). Consumul de apă este mai mare la soiurile pentru masă, comparativ cu cele pentru vin.

Temperatura optimă a solului pentru creșterea rădăcinilor viței de vie este situată între 20 și 30°C. Valorile minime ale temperaturii solului la care începe creșterea rădăcinilor oscilează între 6 și 8°C, la valori de peste 30 – 32°C, înregistrându-se o încetinire evidentă a procesului de creștere a acestora.

Reacția solului. Datorită plasticității ecologice pronunțate, vița de vie se comportă normal pe soluri cu pH cuprinse între 5,5 și 8,5. În solurile acide cu pH sub 5,5 se poate manifesta toxicitatea cuprului, aluminiului, manganului și zincului, împidicând astfel creșterea rădăcinilor. La valori mai mari ale pH-ului determinat de excesul de carbonat de calciu, apare cloroza fero-calcică, excesul de alcalinitate fiind mai dăunăor viței de vie decât excesul de aciditate.

Cultura viței de vie în România

Ponderea sporită a culturilor hortiviticole în economia mondială a producției agricole, se datorează rolului pe care îl au strugurii, fructele și legumele în alimentația rațională a omului și în sporirea venitului național al țărilor cultivatoare, cât și în ameliorarea condițiilor microclimatice de viață ale omului.

Viticultura, a deținut și deține un loc bine precizat în economia agricolă și economia națională, a cărei importanță se poate aprecia din mai multe puncte de vedere.

Din punct de vedere social viticultura prin produsele (struguri proaspeți și stafide, vin, distilat din vin) și unele subproduse (tescovină) ale sale completează și îmbunătățește regimul alimentar al populației, reprezentând astfel o sursă de îmbunătățire a hranei (BUCUR, 2011). De altfel, reprezintă o mijloc de câștigare a existenței – lucrările de îngrijire a plantațiilor viticole, pepinierelor, prelucrarea recoltelor de struguri, industrializarea și valorificarea produselor vitivinicole, necesită un consum mare de forță de muncă, oferind locuri de muncă pentru o parte a populației (forța de muncă are atât un caracter sezonier: recoltarea strugurilor, cât și permanent: tăieri, fertilizări). În plus se stimulează activitatea industriilor producătoare de materiale (ciment, sârmă, substanțe insecto-fungicide, îngrășăminte minerale), mașini și utilaje folosite în practica vitivinicolă (POP, 2010).

Din punct de vedere economic viticultura se remarcă prin:

► suprafața mare pe care o ocupă, respectiv 181.343 ha la nivelul anului 2010;

► valorifică cu bune rezultate pantele erodate cu soluri subțiri de pe dealuri și coline, terenurile nisipoase, calcaroase, pietroase, stâncoase, sărace în nutrienți, improprii altor culturi;

► are un important rol antierozional, protejând împotriva eroziunii de suprafață prin fixarea nisipurilor mișcătoare, intervenind activ în conservarea solului;

► prezintă un grad mare de intensivizare (consum mare de forță de muncă, cheltuieli mari la înființarea și întreținerea culturii – 1 ha viță de vie echivalează cu 7 ha culturi agricole);

► impozitele și valorificarea produselor vitivinicole contribuie la constituirea bugetului statului;

►comerțul intern și internațional cu produse și subproduse vitivinicole constituie o sursă importantă de venituri și profituri;

► înfrumusețează peisajul natural al zonelor unde se cultivă, participând la depoluarea mediului ambiant prin purificarea atmosferei,

► vița de vie valorifică estetic (prin coloritul roșiatic sau gălbui al frunzelor în cursul toamnei) și economic curțile și grădinile de lângă casă, iar prin cultivarea mai multor soiuri, cu o coacere eșalonată, gospodarii își pot asigura consumul propriu de struguri (BUCUR, 2011).

Așezarea geografică a României și relieful său asigură condiții naturale, favorabile pentru cultura viței de vie. Ca urmare, viticultura a cunoscut o dezvoltare continuă, devenind una din ramurile importante ale producției agricole.

România se numără astăzi printre țările viticole ale lumii, fiind clasată pe locul cinci în Europa, cu o suprafață cultivată cu viță de vie de aproximativ 200 000 hectare, din care 95,5% fiind reprezentată de plantații de struguri pentru vinuri și respectiv 4,5% cu struguri pentru masă (ANTOCE și colab., 2013).

*sursa: ASAS București, 2013

Fig.1. Patrimoniul viticol al României

În România viticultura se concentrează în 8 regiuni viticole: Podișul Transilvaniei, Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei și Olteniei, Dealurile Banatului, Dealurile Crișanei și Maramureșului, Colinele Dobrogei, Terasele Dunării și regiunea nisipurilor și a altor terenuri favorabile din sudul țării. Aceste regiuni cuprind 37 de podgorii și aproximativ 171 de centre viticole, în care se produce o gamă completă de vinuri (OȘLOBEANU și colab., 1991).

Suprafața viilor pe rod a crescut progresiv în țara noastră până în anul 1972, apoi a scăzut continuu. Ca urmare a aplicării programului de reconversie și restructurare a plantațiilor viticole, în anul 2008 suprafața viilor tinere a fost de 6 130 ha. Se constată, de asemenea, o reducere treptată a suprafeței viilor pe rod ocupate cu soiuri de masă, aceasta fiind de 10 732 ha (BUCUR, 2011). Înregistrând o absorbție a fondurilor de 100 %, în anul 2012 patrimoniul viticol al României a ajuns la 192 400 ha, înregistrându-se o creștere semnificativă și a suprafețelor cu vii tinere (13 600 ha) (Fig. 1)

În ceea ce privește sortimentul cu struguri pentru vin, la nivelul anului 2012, după cum se observă și în figura 2, ponderea cea mai mare este dată de soiurile de struguri pentru vinuri albe (68,5 % din totalul suprafeței), principalele soiuri cultivate fiind cele autohtone, respectiv Fetească regală și Fetească albă. Dintre soiurile de struguri pentru vinuri roșii, soiurile internaționale Merlot și Cabernet Sauvignon ocupă cea mai mare suprafață viticolă.

*sursa: ASAS București, 2013

Fig.2. Suprafețele cultivate cu soiuri de struguri pentru vin

Suprafața cultivată cu viță de vie are o structură în care ponderea soiurilor hibride este foarte ridicată. În ultimii ani, suprafața ocupată cu hibrizii direct producători a fost de aproximativ jumătate din cea a viilor pe rod.

Conform legii, în intravilanul localităților din afara arealelor viticole, plantarea hibrizilor direct producători poate fi făcută pe o suprafață de cel mult 0,1 ha de agent economic sau familie, numai pentru asigurarea consumului familial. În cele mai multe cazuri, suprafețele cultivate cu vie hibridă se găsesc în exploatațiile familiale, care produc în mare parte pentru auto-consum (BUCUR, 2011).

În ceea ce privește soiurile de struguri pentru masă, mai bine de jumătate din suprafață cultivată (9 098 ha) este cultivată cu soiul Chasselas d'ore (peste 57%). Dintre soiurile autohtone, soiurile Victoria și Coarnă neagră au o pondere de sub 3% din suprafața totală.

*sursa: ASAS București, 2013

Fig. 3. Suprafața cultivată cu soiuri de struguri pentru masă

Măsura de restructurare/reconversie a cuprins următoarele activități:

a) Reconversia soiurilor, care constă în schimbarea soiurilor existente în cultură cu soiuri superioare din punct de vedere calitativ sau clone din aceste soiuri. Reconversia se realizează prin plantare pe același amplasament ori pe alt amplasament echivalent ca suprafață de viță de vie pentru struguri de vin;

b) Reamplasarea parcelelor, care constă în plantarea parcelelor viticole amplasate în condiții nefavorabile pe alte amplasamente care conferă condiții climatice și pedologice favorabile la nivelul aceleași suprafețe;

c) Modernizarea exploatațiilor viticole, care reprezintă ansamblul de măsuri eligibile care conduc la creșterea eficienței și la îmbunătățirea calității produselor vitivinicole (www.madr.ro).

După cum reiese din graficele de mai sus, evoluția patrimoniului viticol are un trend ascendent, măsura de restructurare/reconversie a plantațiilor viticole având cel mai mare impact asupra sectorului vitivinicol. Datorită accesării acestei măsuri, producătorii din România au reușit să-și restructureze sau modernizeze suprafețe cu viță de vie care să corespundă cerințelor actuale ale pieței. Producătorii s-au adaptat imediat cerințelor măsurii reușind să absoarbă cea mai mare parte a alocării financiare totale acordate României

(http://www.madr.ro/ro/horticultura/viticultura-vinificatie.html).

Prin restructurarea/reconversia plantațiilor viticole s-au obținut următoarele efecte pozitive:

dezvoltarea sectorului vitivinicol din România prin înființarea a 28.600 ha în perioada 2007-2012;

absorbția în proporție de 100% a fondurilor europene;

înființarea a numeroase societăți comerciale cu capital privat;

înființarea de numeroase crame moderne pentru procesarea strugurilor, amplasate în inima marilor podgorii ale țării.

creșterea calității vinurilor produse.

Pe baza evaluării impactului Programului Național Suport 2009 – 2013, prin care sectorul vitivinicol a absorbit, în proporție de 100%, fondurile europene puse la dispoziție de Comisia Europeană, România a notificat Comisiei Europene Programul Național de Sprijin al României în sectorul vitivinicol pentru perioada 2014 – 2018. În cadrul acestui program, România a ales pentru finanțare, în funcție de specificul viticulturii autohtone, 4 măsuri de sprijin pentru redresarea sectorului viti-vinicol:

promovarea vinurilor, care cuprinde măsuri de informare sau de promovare a vinurilor produse în Uniune, în statele membre sau în țările terțe;

restructurarea și reconversie podgoriilor;

asigurarea recoltei, și

investiții (http://www.madr.ro/ro/horticultura/viticultura-vinificatie.html).

Cultura viței de vie pe plan mondial

Plasticitatea ecologică viței de vie este mare, arealul ei de cultură formând două benzi, una în emisfera nordică, care include cea mai mare parte a suprafețelor cultivate cu viță de vie (cca. 90%), cuprinsă între izotermele de 9-25ºC (35-51º latitudine nordică), și a doua, mai redusă, în emisfera sudică, cuprinsă între izotermele de 10-25ºC (25-38º latitudine sudică). Vița de vie se cultivă cu bune rezultate în climatele temperat, subtropical și tropical (MUSTEA, 2004). Îndelungata vechime și tradiție crează în egală măsură avantaje și dezavantaje; avantaje în sensul că se moștenesc din generație în generație dragostea pentru această nobilă îndeletnicire, soiuri și sortimente, practici culturale, practici oenologice.

Dezavantaje pentru că, inevitabil, o astfel de viticultură este mai tradiționalistă, mai puțin dispusă să adopte noul, inovația, liberalismul. Țări cu o viticultură relativ nouă, cum este cea a Statelor Unite ale Americii, Australia, Africa de Sud, Chile, Argentina, China, neavând ”balastul” tradiției sau chiar al construcțiilor și utilajelor învechite au adoptat de la început soiurile cele mai valoroase și tehnologiile de ultimă generație, ajungând la rezultate calitative ce depășesc în multe cazuri pe cele ale unor țări cu tradiție viticolă.

Datorită condițiilor ecologice și puterii tradiției, în țările Europei, Americii și Africii predomină mai mult cultura soiurilor de vin, iar în cele din Asia, soiurile de masă și stafide (POP, 2001).

Soiurile pentru struguri de vin sunt cele mai numeroase și au ponderea cea mai mare, circa 4 milioane de hectare, din totalul de 5,5 milioane existente pe plan mondial (BULLETIN d’OIV, Statisque mondiale, 2004). Spania, Franța și Italia sunt țările europene cu suprafețele cele mai mari de soiuri pentru struguri de vin.

Evoluția suprafețelor de vii pe glob în ultimele decenii indică o creștere continuă până în anul 1976, când s-a înregistrat suprafața maximă (10,3 milioane ha), după care se constată o scădere continuă a suprafețelor ocupate cu viță de vie. Descreșterea suprafeței cultivată cu viță de vie în ultimii ani s-a datorat unor măsuri economice de conjunctură, are au dus la defrișarea unor mari suprafețe de vii în țările din Uniunea Europeană (Spania, Franța, Italia), măsuri de natură socială (Ungaria, România), Asia (Afganistan, Siria, Cipru), Africa (Algeria) și America de Sud (Peru, Argentina) sau America de Nord (Canada) (POP, 2003).

Conform statisticii FAO, din octombrie 2009, suprafețele cele mai mari cultivate cu viță de vie sunt în Spania – 1200 mii ha, Franța – 813 mii ha, Italia – 770 mii ha.România se situează pe locul 9 având 194 mii ha cultivate cu viță de vie.

De asemenea, conform statisticii FAO din 2009, Italia este cea mai mare producătoare de struguri cu 7793 mii t, urmată de China cu 7285 mii t, S.UA. cu 6745 mii t. China, Turcia, India au o producție ridicată de struguri datorită faptului că sunt mari producătoare de struguri pentru masă și stafide care au o producție mare pe ha.

Conform Bulletin d’OIV din martie 2010, Italia este în prezent cea mai mare producătoare de vin pe plan mondial, urmată de două țări cu tradiție în vinificație, Franța și Spania. Țări din „Lumea Nouă a Vinului”, Argentina, Australia, S.U.A, Chile se regăsesc între primele zece țări producătoare de vin. Țara noastră, cu o producție estimată pentru 2009 de peste 5600 mii hl de vin se află pe locul zece (tabelul 1.1.).

Tendința mondială privind cultivarea viței de vie este de creștere a suprafețelor cultivate cu soiuri pentru struguri de masă, a soiurilor pentru stafide și obținerea din soiurile pentru vin mai mult a băuturilor pe bază de must și vin, cu tărie alcoolică scăzută. Pe parcursul celor două decenii se observă la nivelul Europei o scădere a producției de struguri obținute, cu toate că la nivel mondial se înregistrează o creștere ușoară până în anul 2009, în anul 2010 observându-se o scădere a producției.

CAPITOLUL II

Așezarea geografică a podgoriei Târnave

Cunoscuta sub denumirea de „Țara vinului”, podgoria Târnave este una din cele mai vechi podgorii intracarpatice. Această denumire, datează încă din anul 1566, fiind dată de către Ioan Sambucus, când a întocmit harta Transilvaniei. Fiind cea mai extinsă podgorie din Podișul Transilvaniei (Fig. 4), aria sa corespunde în întregime podgoriei, fiind străbătuta de râurile Târnava mare și Târnava mică (HORȘIA, 2011).

Fig. 4. Podgoriile din Transilvania (http://www.onvpv.ro)

Podgoria Târnave se răsfiră pe întinsul a trei județe: Mureș, Sibiu și Alba, de-a lungul râului Târnava Mare, majoritatea plantațiilor situându-se pe dealurile de pe malul drept, de la Sighișoara la Blaj și de-a lungul râului Târnava Mică, pe dealurile ambelor maluri, de la Sângiorgiul de Pădure până la Blaj, unde cele două Târnave se contopesc – și mai departe până la

vărsarea în Mureș. Un număr mare de plaiuri unul mai vestit decât altul, au făcut mult timp faima acestei regiuni viticole. Domină, prin importanță, centrele viticole Mediaș pe Târnava Mare, Jidvei pe Târnava Mică, Blaj pe Târnavele reunite. Plaiurile de la Daneș, Dumbrăveni, Mediaș, Axente Sever, Micăsasa, Valea Lungă ș.a. pe Târnava Mare, Țigmandru, Nadeș, Senereuș, Zagăr, Târnăveni, Adămuș, Băgaciu, Jidvei, Șona ș.a. pe Târnava Mică, Crăciunelu pe Târnava reunită după Blaj, excelează prin variatele lor particularități ce ilustrează marile și inepuzabilele resurse ale factorilor naturali de care dispune regiunea, în a realiza calitatea atât de plăcută a vinurilor produse aici (POPA, 2008).

Nu în ultimul rând, renumele podgoriei Târnave este dat de soiurile cultivate, fiecare din ele luând din oferta ecopedoclimatică, tot ceea ce le avantajează, astfel încât vinurile obținute sunt de o finețe deosebită, iar marca/brandul „vin de Târnave„ constituie pecetea calității (HORȘIA, 2011).

Podgoria este profilată pentru obținerea vinurilor superioare, cu denumire de origine și trepte de calitate (V.D.O.C.), a vinurilor de calitate cu denumire de origine (V.D.O.) și a vinurilor superioare (V.S.) (Ord. M.A.I.A. nr. 22/1990).

Cadrul geografic al podgoriei Târnave

În ansamblul geografic, podișul Transilvănean, prezintă o înșiruire de dealuri, cu orientare generală sud – vestică. Terenul este foarte frământat și cuprinde toate formele de relief. Trecerea de la lunca Târnavelor și a Mureșului (altitudine medie de 234 m), la zona de dealuri, se face printr-un relief slab ondulat, constituit din nisipuri slab solidificate. Începând de la piciorul pantelor, altitudinea crește de la vest către estul podișului, atingând 500-550 m înălțime, pe platforma superioară (lângă Mediaș), 400-450 m în dreptul Blajului și 300-390 m altitudine pe platforma inferioară a Secașului.

Plantațiile viticole sunt situate pe versanții sudici ai acestor înălțimi, începând cu altitudinea de 250-270 m și până la 400-450 m, panta terenurilor fiind cuprinsă între 15-35%. Pantele cele mai mari sunt situate pe cursul râului Târnava mare, și descresc pe cursul râului Târnava mică, Mureș și văile inferioare (ILIESCU și colab., 2010).

Podgoria Târnave, podgorie cu origine dacică, cuprinde cinci centre viticole: Blaj, Jidvei, Mediaș, Târnăveni, Zagăr și Valea Nirajului. Fiecare centru viticol are plaiuri vestite prin calitatea vinurilor obținute, cele mai recunoscute fiind:

Centrul viticol Blaj – plaiurile Crăciunelul de Jos, Cenade, Valea Lungă, Sâncel, Mânărade;

Centrul viticol Jidvei – plaiurile Bălcaciu, Cetatea de Baltă, Șona.

Centrul viticol Blaj, este situat la intersecția coordonatelor geografice 46o18’ latitudine nordică și 23o91’ longitudine estică, iar centrul viticol Jidvei la intersecția coordonatelor geografice 46o22’ latitudine nordică și 24o01’ longitudine estică, în Podișul Târnavelor, unitate distinctă în Podișul Transilvaniei.

Perimetrul viticol cuprinde plantațiile situate atât pe malul drept al râului Târnava mare cât și pe malul stâng al râului Târnava mică, într-o zonă deluroasă cu relief frământat, însă foarte favorabilă pentru cultura viței de vie și obținerea vinurilor cu DOC și IG (denumire de origine controlată și a indicațiilor geografice) (ILIESCU și colab., 2010).

Studiul hidrografic

Podgoria Târnave este situată în bazinul hidrografic al Târnavelor. Hidrografia este dominată de cursul mijlociu al Târnavelor, care colectează toate cursurile râurilor din teritoriul său.

Regimul de alimentație al Târnavelor este pluvional, cu debite maxime primăvara. Panta de scurgere este mică (55-100 km), ceea ce face ca din cauza precipitațiilor și a topirii bruște a zăpezilor, Târnava mică să iasă din albie și să producă inundații (SOROCOVSCHI, 1996). Cursurile Târnavelor contribuie la întreținerea unei umidității atmosferice favorabile manifestării bolilor criptogamice ale viței de vie (CONSTANTIN, 2009).

Toamna se generează o pâclă ușoara, determinată de o higroscopicitate ridicată a aerului, ce filtrează foarte lent dar eficient radiațiile solare, astfel încât se realizează o acumulare și suficientă de zaharuri în struguri, păstrarea acidității și a aromelor la soiurile aromate și semiaromate (Muscat Ottonel, Traminer roz).

Adâncimea apei freatice variază pe diferite unități geomorfologice astfel: în luncă, adâncimea este de 1-2 m și are un conținut apreciabil în cloruri (1,7 g/l), la baza versanților este de 2 – 2,5 m, iar pe măsura depărtării de firul văii, crește la 6-60 m (Sorocovschi, 1991 citat de CONSTANTIN, 2009).

Vegetația

Flora bazinului Transilvănean, aparține formațiunilor de pădure și silvostepă.

În zona podgoriei Târnave, vegetația naturală este reprezentată prin păduri de foioase și pajiști secundare și derivate.

Prezența pădurilor este un element pozitiv prin rolul protector împotriva vânturilor puternice, prin regularizarea regimului pluviometric, termic și de reținere a zăpezii. Dintre speciile lemnoase mai frecvent întâlnite sunt Quercus petrea, și Quercus policarpe, pure sau în amestec cu alte foioase, cel mai frecvent fiind Fagus sylvatica. În zonele cele mai joase și în cele cu pante mai puțin evoluate se găsește stejarul pedunculat Quercus robur, pur sau în amestec cu foioase. În culoarul Târnavelor apar păduri de acer și gârniță cu alte foioase: Carpinus betulus, Ulmus campestris, Robinia pseudacacia. În lunci, pe aluviuni se întâlnesc frecvent salcia, răchita și mai rar plopul. Arbuștii sunt abundenți, în zona deluroasă fiind reprezentați prin Crataegus monogyna și Cornus sanguinea.

Vegetația ierboasă ocupă peste 30% din suprafața totală a zonei, speciile principale fiind reprezentate de: Fragaria vesca, Festuca sulcata, Festuca valesiacae, Poa pratensis, Dactylis glomerata, Lolium aristatum, Thymus collinus, Euphorbia cyparissias, răspândit mai ales pe culoarul Târnavelor și pe versanții însoriți, cu caracter stepic. În marea lor majoritate, aceste suprafețe sunt utilizate cu pășuni cu productivitate slabă, fapt pentru care ar putea fi trecute la o categorie superioară, prin desțelenire și plantare cu viță de vie.

Pajiștile Târnavelor sunt acoperite cu specii mezofile și hidrofile: Agrostis alba, Alopecurus pratensis, Poa pratensis, Poa trivialis, Dactilis glomerata, Trifolium pratense. Productivitatea acestor pajiști de luncă este ridicată și servește pentru susținerea zootehniei din zonă.

Spectrul de buruieni, frecvent întâlnit în interiorul parcelelor de viță de vie și în împrejurimile acestora este format din: Amaranthus retroflexus, Convolvulus arvensis, Capsella bursa-pastoris, Cardaria draba, Stellaria media, Chenopodium album, Galinsoga parviflora, Agropyron repens, Lamium album, Urtica dioica, Rubus fruticosus, Setaria glauca, Polygonium aviculare.

În întreaga zonă a podgoriei Târnave este vizibilă intervenția omului în modificarea peisajului natural atât prin defrișări sau culturi iraționale cât mai ales prin amenajări antierozionale, înființări de plantații viticole și pomicole, îndiguiri și desecări (MORARIU, 1961).

Factorii climatici

(Condițiile ecoclimatice)

Prin cunoașterea și utilizarea rațională a resurselor climatice, se poate preciza influența cantitativă asupra producției viti-vinicole a soiurilor, sistemelor de cultură, tehnologiei de cultură și se poate stabili efectul interacțiunii dintre diferiți factori care constituie complexul agrotehnic (MULLINS și colab., 1992, citat de BABEȘ, 2011).

Schimbările climatice din ultima perioadă (1999-2008) s-au făcut resimțite și în Podgoria Târnave, fiind influențate temperaturile medii zilnice, durata perioadei de vegetație, dar și cantitatea și distribuția precipitațiilor (ILIESCU și colab., 2009, 2010).

Condițiile climatice înregistrate în această podgorie, caracterizate prin toamne lungi și uscate, sunt foarte favorabile acumulării unor cantități mari de zaharuri, creându-se premize pentru atacul mucegaiului nobil, iar aciditatea scade mai puțin sub influența verilor decât în arealele viticole din sudul țării. Se obțin, astfel, vinuri albe seci, demiseci sau dulci de calitate, vinuri aromate și vinuri spumante, toate caracterizate prin fructuozitate și prospețime (INDREAȘ și VIȘAN, 2001).

Perioada de vegetație este în general cuprinsă între 170-180 de zile, suma gradelor de temperatură globală este de 2900-3300º C, durata de strălucire a soarelui, 1450 ore, iar precipitațiile anuale au valori medii de peste 580 mm, din care peste 300 mm în cursul perioadei de vegetație (STROE, 2012).

Resursele heliotermice caracteristice acestei podgorii sunt moderate, fiind puse în evidență de valorile indicelui heliotermic (1,4-1,6) și a indicelui aptitudinii oenoclimatice (3845–4152), pe fondul unor resurse hidrice bogate, înregistrând o medie a precipitațiilor atmosferice de 650 mm/an, cu variații între 550 mm pe culoarele văilor din sud-vestul regiunii și 750-800 mm pe dealurile mai înalte din est și nord-est, iar media din perioada de vegetație convențională este de 440 mm (ȘERDINESCU și colab., 2003).

Regimul termic din perioada 2011-2013 s-a caracterizat prin temperaturi medii anuale ce oscilează între 9,75°C, înregistrate în anul 2011, 10,5°C înregistrate în anul 2012 și 11,1°C înregistrate în anul 2013, media pentru acest interval fiind de 10,46°C (Tabelul 1).

Anul viticol 2011 a fost considerat ca favorabil din punct de vedere al producției și calității strugurilor, cu temperaturi și precipitații normale în prima jumătate a anului și zile caniculare însoțite de secetă spre sfârșitul verii și începutul toamnei.

Din punctul de vedere al regimului termic, în perioada de iarnă s-au înregistrat temperaturi minime până la limita de îngheț a viței de vie (minima absolută de -17,6°C la data de 01.02.2011). În prima parte a perioadei de vegetație (declanșată la data de 19.04.2011), temperaturile medii lunare au avut valori apropiate de media multianuală. Perioada estivală s-a caracterizat printr-un regim termic foarte ridicat. Lunile iulie, august, și septembrie au fost considerate călduroase, cu abateri pozitive față de normală, înregistrându-se maxime absolute de până la 35,4 °C (25.08 2011).

Tabelul 1

Regimul termic din perioada 2011-2014, în podgoria Târnave (ºC), caracterizat după datele climatice înregistrate la Stația

Meteorologică S.C.D.V.V. Blaj

Tabelul 2

Tabelul 3

Regimul pluviometric din perioada 2011-2014, în podgoria Târnave (mm), caracterizat după datele climatice înregistrate la Stația

Meteorologică S.C.D.V.V. Blaj

Din punct de vedere pluviometric anul 2011 este considerat foarte secetos (Tabelul .). În prima parte a perioadei de vegetație, precipitațiile însumate au fost apropiate de valorile normale. Luna iunie este considerată ploioasă, precipitațiile căzute însumând valori peste media multianuală. Lunile august, septembrie, octombrie și noiembrie au fost excesiv de secetoase. Suma precipitațiilor căzute în aceste luni a fost mult mai scăzută decât normala. În luna octombrie s-au înregistrat precipitații de 9,8 mm, mult prea scăzute față de normala de 36,6 mm, iar în luna noiembrie s-au înregistrat precipitații de 0,4 mm, valoare aproape infimă față de normala de 36,5 mm (Stația Meteorologică Blaj).

Starea de vegetație a plantațiilor viticole, în anul 2011, a fost favorabilă. Deficitul de umiditate a apărut în cea de-a doua jumătate a anului. Din august până în decembrie s-a înregistrat un deficit de 178,9 mm precipitații. Seceta prelungită, cu începere chiar din a doua decadă a lunii august, către sfârșitul perioadei de vegetație, dar instalată progresiv, nu a afectat plantațiile viticole, nici creșterile vegetative și gradul de maturare a lemnului. Gradul de maturare a coardelor altoi este bun, cu valori ale conținutului in hidrați de carbon de peste 16 %. Strugurii s-au dezvoltat normal, iar din punct de vedere calitativ, doar aciditatea mustului a avut valori mai scăzute.

Din punct de vedere climatic, anul viticol 2012, se caracterizează ca fiind un an al extremelor (Tabelul .)

Temperatura multianuală lunară (1980-2010) a lunii iulie a fost de 19,8°C, valoare mai scăzută comparativ cu media lunară a lunii iulie din 2011 (21,2°C) și 2012 (25,2°C) Acest fapt, ne îndreptățește să afirmăm că în zona Blajului, se remarcă o încălzire a climei.

În centrul viticol Blaj, plantațiile viticole au intrat în perioada de repaus vegetativ cu un deficit de apă atât la nivelul plantei cât și al solului, datorită perioadei de secetă înregistrată în toamna 2011. Acest fapt a îngreunat efectuarea arăturilor de toamnă, o parte din parcelele viticole luate în studiu nefiind protejate suficient în perioada repausului vegetativ. Precipitațiile căzute în lunile ianuarie și februarie au fost sub formă de zăpadă, fiind ușor sub valorile multianuale aferente acestei perioade.

Gerurile de iarnă au debutat la sfârșitul lunii ianuarie, continuând până la jumătatea lunii februarie, când minimele absolute au coborât sub limita de rezistență a viței de vie la ger. Minima absolută s-a înregistrat în luna februarie (1.02.2012) având valori de -21,6 °C în aer și -24,0 °C la suprafața solului. Un fapt mai puțin obișnuit a fost temperatura medie a lunii februarie (-6,4°C), înregistrându-se în acest fel o abatere negativă față de normala de -6,3°C. Acțiunea prelungită a gerului, în parcelele neprotejate, a avut ca efect scăderea drastică a viabilității mugurilor, degerarea coardelor și chiar a lemnului multianual, afectând în mod serios producția de struguri și starea de sănătate a plantațiilor.

Perioada de vegetație a debutat în jurul datei de 12 aprilie. În această lună s-a înregistrat o temperatura medie lunară ușor mai ridicată față de temperatura medie multianuală, cu o abatere pozitivă de 1,7°C. Luna mai s-a caracterizat ca fiind ploioasă din punctul de vedere al regimului pluviometric (Tabelul 2.2.), însumând o cantitate de 103,6 mm. Din punct de vedere termic s-a înregistrat o medie lunară ușor mai ridicată, abaterea pozitivă fiind de 0,9°C față de media multianuală. Pe fondul precipitațiilor căzute și a temperaturilor ridicate, frunzele de viță de vie au fost ușor afectate de Botrytis, fără a pune în pericol inflorescențele.

În perioada estivală a anului 2012 s-au înregistrat temperaturi medii lunare mult mai ridicate față de valorile medii lunare multianuale. Abateri pozitive (fără precedent) față de normală s-au înregistrat în toate cele trei luni de vară, acestea fiind cuprinse între 2,8°C și 5,4°C, caracterizate prin calde și foarte calde. În luna august s-a înregistrat o maximă absolută de 41,6°C (21. 08. 2012), fiind cea mai ridicată valoare înregistrată în ultimul secol în centrul viticol Blaj (Stația Meteorologică Blaj).

Din punct de vedere pluviometric anul 2012 este considerat secetos (Tabelul 2.2.) prin comparare cu suma anuală înregistrată în perioada 1980-2010.

Precipitațiile din lunile iunie (33,2 mm) și iulie (44,8 mm) au avut valori mai scăzute față de mediile lunare multianuale, acestea fiind deficitare.

Plantațiile viticole din centrul viticol Blaj, au fost afectate atât de stresul termic (canicula), cât si de cel hidric (lipsa de precipitații). Aparatul foliar a fost afectat pe alocuri de arsuri solare, ceea ce a îngreunat procesul de fotosinteză. De asemenea au fost afectați strugurii de pe partea însorită, o parte din boabe fiind ușor stafidite și, ca urmare, producția de struguri a fost ușor mai scăzută. De asemenea pe fondul stresului termic si hidric, vița de vie a intrat în pârgă cu aproximativ 20 de zile mai devreme față de anii precedenți.

Calitatea strugurilor, a fost mai puțin afectată, acumularea de zaharuri și arome situându-se între valorile normale, iar aciditatea a avut valori ușor mai scăzute decât în anii normali. În ceea ce privește bolile criptogamice, datorită temperaturilor ridicate, a precipitațiilor reduse și a umidității atmosferice scăzute, s-au manifestat sporadic, fără a prejudicia producția de struguri.

Din punct de vedere climatic, anul viticol 2013, se caracterizează că fiind un an cu diferite evenimente climatice: valuri de temperaturi ridicate, grindină, valuri de temperaturi scăzute, ploi torențiale și nebulozitate ridicată, urmate de perioade de secetă și higroscopicitate redusă.

Din punct de vedere climatic, iarna 2012 – 2013 în centrul viticol Blaj se caracterizează ca fiind blândă, cu temperaturi peste valorile normale. Iernarea viței de vie s-a desfășurat în condiții normale, aceasta nefiind afectată de ger.

Primăvara a debutat cu temperaturi mai ridicate decât în mod normal, ceea ce a determinat pornirea mai devreme în vegetație a viței de vie.

Luna aprilie se poate caracteriza ca fiind destul de călduroasă înregistrându-se temperaturi care s-au situat peste valoarea medie multianuală, cu o abatere pozitivă de 2,2 °C. Perioada de vegetație a debutat în jurul datei de 16 aprilie, când temperaturile medii zilnice au depășit pragul de zero biologic. Maxima absolută a lunii aprilie a fost de 32,5°C, valoare înregistrată la data de 30 aprilie.

Luna mai a debutat cu temperaturi mult mai ridicate decât valorile normale pentru această perioadă, ceea ce a determinat o creștere rapidă a lăstarilor și o înflorire timpurie, cu o săptămână mai devreme decât în mod normal. După un val de temperaturi ridicate, a urmat un val de temperaturi scăzute, însoțite de o nebulozitate ridicată, manifestate în fenofaza de înflorit și legarea boabelor. Aceste accidente au avut urmări negative asupra legării boabelor în special la soiurile sensibile (Muscat Ottonel).

În perioada estivală s-au înregistrat temperaturi normale, apropiate valoric de cele multianuale.Luna septembrie a debutat cu temperaturi mai scăzute decât în mod normal pentru această perioadă.

Din punct de vedere pluviometric, în iarna 2012-2013 au fost înregistrate precipitații mai reduse în lunile decembrie și ianuarie, suma precipitațiilor fiind sub valorile normale pentru această perioadă. În luna februarie, s-au înregistrat precipitații apropiate de valoarea medie lunară multianuală. Luna martie a fost bogată în precipitații, însumând un volum de precipitații de 53,4 mm.

În luna aprilie s-au înregistrat precipitații apropiate valoric de media multianuală iar în luna mai, in special în decada a doua a lunii, volumul de precipitații a însumat valori ridicate, (132,2 mm) față de valoarea multianuală de (75,2 mm).

În perioada estivală volumul de precipitații înregistrat a avut valori normale în prima parte, (iunie), valori mai scăzute în luna iulie, iar în lunile august și septembrie s-au înregistrat precipitații peste valorile lunare multianuale. Acestea au favorizat instalarea putregaiului cenușiu la nivelul strugurilor.

Din punct de vedere climatic, iarna 2013 – 2014, în centrul viticol Blaj se caracterizează ca fiind blandă. La sfârșitul perioadei de vegetație a anului 2013, în luna noiembrie, s-a înregistrat o medie lunară de 7,4 °C, valoare mult mai ridicată decât media multianuală a lunii (3,7°C). Perioada de repaus vegetativ se caracterizează ca fiind călduroasă, cu temperaturi minime extreme de până la -11,4°C. Aceste temperaturi, destul de ridicate pentru centrul viticol Blaj au asigurat o bună iernare a plantațiilor viticole.

Perioada de vegetație s-a declanșat în jurul date de 10 aprilie, când s-au înregistrat valori termice zilnice peste 10°C.

Luna aprilie a debutat cu temperaturi mai ridicate decât în mod obișnuit, înregistându-se o valoare medie de 12,2°C. În luna mai s-au înregistrat temperaturi apropiate de valoarea multianulă, astfel că procesele fiziologice ale viței de vie în centrul viticol Blaj, s-au desfășurat în condiții normale. În perioada estivală s-au înregistrat temperaturi medii lunare apropiate de valorile normale (ușor mai ridicate), cu maxime absolute în lunile iunie și iulie de 33,7°C, valori modeste comparativ cu anii anteriori, iar în luna august s-a înregistrat o maximă absolută de 37,3°C. În luna septembrie s-a înregistrat o temperatură medie lunară de 17,4°C, valoare mai ridicată decât media multianuală. Luna octombrie a fost normală din punct de vedere termic cu o temperatură medie de 12,0°C, o temperatură maximă absolută de 28,6°C și o minimă de -3,5 °C.Perioada de vegetație s-a încheiat la data de 26 octombrie când s-a înregistrat o minimă de -1,2°C, însumând astfel în anul 2014 un număr de 192 de zile.

Din punct de vedere pluviometric în iarna 2013-2014 au fost înregistrate precipitații ușor mai scăzute în luna decembrie și usor mai ridicate în ianuarie (38 mm), suma precipitațiilor fiind sub valorile normale pentru această perioadă. În luna februarie, s-au înregistrat precipitații (19,6 mm) apropiate de valoarea medie lunară multianuală (22,1 mm), iar în luna martie s-au înregistrat valori mai scăzute (17,4 mm) decât media precipitațiilor normale multianuale (29,4 mm). În luna aprilie precipitațiile au fost peste (68,0 mm) normala multianuală (58,6 mm). Luna mai, în special în decada a doua, cantitățile de precipitații au fost foarte mari, de 122,0 mm față de valoarea normală multianuală, aceasta fiind de 74,8 mm. În luna iunie s-a înregistrat o cantitate de precipitații de 66 mm, valoare mai scăzută decât media multianuală, dar cu o umiditate atmosferică mai ridicată decât normala. Luna iulie se caracterizează printr-un regim pluviometric bogat (118 mm), și cu o umiditate atmosferică ridicată (85,4 %), fapt ce a favorizat dezvoltarea patogenilor viticoli în special Plasmopara viticola și Guignardia bidwelli. Luna septembrie, în centrul viticol Blaj se caracterizează ca fiind excesiv de secetoasă, cu o cantitate de precipitații de 15,8 mm. De asemea și luna octombrie a fost destul de secetoasă, înregistrându-se o cantitate de precipitații de 32 mm, valoare mai redusă cantitativ față de media multianuală (40,1 mm).

În ceea ce privește media anuală, în centrul viticol Blaj, aceasta a fost mai ridicată decât media multianuală, cu abateri de 0,4°C în anul 2011 (an normal) de 1,1°C în anul 2012 (an călduros) și 1,8°C în anul 2013 (an călduros).

În perioada anilor experimentali 2011-2014, în centrul viticol Blaj, temperaturi minime absolute au fost înregistrate în luna februarie în anul 2012 (-21,6°C), și decembrie 2014 (-21,7 °C/31.12), temperaturi care au afectat viabilitatea mugurilor (Tabelul …).

Durata de strălucire a soarelui. Din cauza deselor înnorări și a prezenței ceței în centrul viticol Blaj, se micșorează numărul zilelor însorite; de aceea, pentru reușita culturii viței de vie interesează mai ales suma orelor de strălucire a soarelui, înregistrată de heliograf.

Media anuală a duratei efective de strălucire a soarelui în Podgoria Târnave (latitudine 45°51'-Apold și 46°53'-Batoș) este de 1902 ore. Cea mai mare durată de strălucire a soarelui s-a înregistrat în anul 2002 (2631,1 ore), iar cea mai scăzută în 1999 (1727 ore). În ceea ce privește suma orelor de strălucire a soarelui din timpul perioadei de vegetație (Σir) este în medie de 1371 ore. Această medie a provenit din valori anuale foarte diferite, cuprinse între 1128 ore (în anul 1999) și 1859 ore (în anul 2007) (ILIESCU și colab., 2010).

Datele referitoare la durata de strălucire a soarelui (insolația reală) pentru perioada 1980-2010, comparativ cu anii experimentali 2011 – 2013, sunt redate în tabelul 2.3., datele fiind înregistrate la Stația Meterologică a SCDVV Blaj.

Media sumei orelor de strălucire efectivă în intervalul 1980-2010 a fost de 1876 ore comparativ cu media anilor experimentali 2011-2013 când s-au înregistrat, în medie, 2073 ore.

În timpul perioadei de vegetație din perioada 1999-2008, suma orelor de strălucire a fost de 1291 de ore, în timp de în anii experimentali, media orelor de strălucire a fost mai mare, de 1470 ore (1491 ore în anul 2010, 1602 ore în anul 2012 și 1317 ore în 2013).

În perioada anilor experimentali, lunile iunie, iulie și august au fost lunile cu cele mai multe ore de insolație (288-306 ore), în timp ce luna ianuarie a fost cea mai săracă în resurse heliometrice (57 ore în 2011).

Cea mai mare durată de strălucire a soarelui se înregistrează în lunile mai-august, iar cea mai redusă în noiembrie-februarie.

Resursele de lumină ale unei podgorii se calculează și prin stabilirea coeficientului de insolație Ci, ce reprezintă raportul dintre suma orelor de insolație reală și numărul zilelor din perioada vegetație.

Tabelul 4

Insolația reală (ore) înregistrată la Stația meteorologică a S.C.D.V.V. Blaj

Ținând cont că, valori ale coeficientului de insolație cuprinse între 6 și 8, indică resurse de lumină suficiente care favorizează calitatea strugurilor, resursele înregistrate în perioada 2011-2013 (Ci = 7,5 în anul 2011, Ci = 8,4 în anul 2012 și Ci = 7,2 în 2013) se înscriu peste aceste limite, ceea ce indică o abundență a acestora în perioada amintită, conducând la o bună acumulare a zaharurilor și implicit la obținerea unor struguri pentru vinuri de calitate.

Factorii pedologici

Relieful și solul

Particularitățile solurilor din podgoria Târnave: sub aspectul dezvoltării caracteristicilor profilurilor de sol și a orizonturilor componente ale acestora, cea mai mare parte a solurilor podgoriei oferă condiții optime pentru dezvoltarea viței de vie.

Solurile podgoriei Târnave sunt prezentate printr-o gamă relativ mare de tipuri și subtipuri. Ca tipuri de sol se întâlnesc: eutricambosolul (solul brun eu-mezobazic), preluvosolul (solul brun argiloiluvial), aluviosolul (coluvisolul), regosolul (regosolul carbonatic), faeoziom (sol clinohidromorf sau negru de fâneață), entiantrosolul (solurile antropice), rezultate în urma lucrărilor de amenajare a terenurilor în pantă prin terasare, care dețin o pondere însemnată, cernoziomuri cambice (pe suprafețe foarte mici). Ponderea în viticultură este prezentată în figura 5.

Fig. 5. Principalele tipuri de sol din Podgoria Târnave și ponderea lor în viticultură (ILIESCU și colab., 2010)

Prezența orizontului A molic, în orizontul desfundat al cernoziomurilor cambice a solurilor eutricambice constituie un factor favorabil atât pentru acumularea de humus cât și prin structura glomerulară. Trecerea treptată spre sedimentul de solificare asigură în astfel de soluri o grosime fiziologic utilă de cel puțin 60-120 cm.

Cele mai reduse dezvoltări ale profilelor de sol sunt caracteristice solurilor antropice. În aceste soluri practic nu există o succesiune normală a orizonturilor sau a prezenței unor fragmente de orizont humifer (soluri antropice).

Însușirile fizice ale solurilor sunt în general favorabile existentei în sol a unui regim hidric și de aerație optim în toți anii cu caracteristici climatice normale.

Permeabilitatea pentru apă este redusă pentru majoritatea solurilor, datorită conținutului ridicat în argilă (cel mai frecvent cuprins între 40 și 50% argilă < 0,02 mm). Sub acest aspect, cea mai favorabilă situație se întâlnește în solurile eutricambice, protosolurilor și solurilor antropice cu textura nisipoasă, luto-nisipoasă sau lutoasă. Densitatea aparentă are valori mari, excepție făcând orizontul arat, și are valori mai mari în cazul formarii hardpandului (1,3 – 1,5 g/cm3). Porozitatea prezintă condiții de aerație insuficientă (sensibil sub 12%).

Tabelul 5

Alcătuirea granulometrică (%) a solurilor viticole din podgoria Târnave

LL = lut mediu; SF = lut nisipos; SM= lut nisipos mijlociu; TT = lut argilos mediu; = argilă

Indicii hidrofizici ai solurilor prezintă valori în concordanță cu textura acestora. Coeficientul de ofilire și capacitatea de câmp are valori cuprinse între 15-20 % respectiv 27-34 %. În schimb capacitatea utilă, în general are valori mici, de 10-13% (Tabel 5).

La preluvisoluri se evidențiază valori ridicate la capacitatea de câmp (36 – 30%) și la capacitatea de apă utilă (15-22%), dar în schimb valorile coeficientului de ofilire sunt reduse (7-11%). (ILIESCU și colab., 2010).

Datele analitice privind alcătuirea granulometrica și proprietățile hidrofizice ale solurilor din podgoria Târnave sunt prezentate în tabelul 4.2.și tabelul 4.3.

În ceea ce privește caracterizarea agrochimică a solurilor viticole din podgoria Târnave, starea de aprovizionare optimă a solului este asigurată de 0,1 – 0,2 N %, 10 – 30 mg P2O5 și 20 – 50 mg K2O la 100 g sol. Valorile minime sunt valabile pentru soiurile de calitate iar cele maxime pentru soiurile de mare producție. Solurile podgoriei Târnave au fost caracterizate chimic și agrochimic prin principalii parametri de fertilitate: humus, azot total, fosfor, potasiu mobil, carbonat de calciu și fier ușor extractibil.

Tabelul 6

Proprietăți fizice și hidrofizice (valori medii 0-60 cm) ale solurilor

din podgoria Târnave

*Sursa: ILIESCU și colab., 2010

Tabelul 7

Gradul de aprovizionare cu elemente nutritive al solurilor viticole

din podgoria Târnave (valori medii 0-60cm)

*Sursa : ILIESCU și colab., 2010

Solurile viticole din podgoria Târnave sunt slab aprovizionate cu azot și fosfor, și mediu aprovizionate cu potasiu.

Rezerva biologică de boli și dăunători

Vița de vie fiind o plantă perenă care crește și rodește în același loc o perioadă îndelungată de timp, poate fi contaminată de un număr mare de agenți patogeni. Acest lucru determină păstrarea și perpetuarea unei mari rezerve de surse de infecție, care pot provoca daune în toate fenofazele de vegetație.

În anul 1969 s-a înregistrat un atac masiv de acarieni eriofizi la vița de vie. Din acel moment s-a impus organizarea unei cercetări riguroase în această direcție. Pe parcursul a cel puțin 10 ani de observații a acestor specii, s-a constatat o reducere apreciabilă a speciilor tetranychide și o dezvoltare cu preponderență a speciei eriophyde Calepitrimerus vitis, care după 1980 este considerat principalul dăunător al plantațiilor viticole din podgoria Târnave.

Datorită combaterii excesive a bolilor și dăunătorilor cu produse deosebit de periculoase pentru om și mediu, după anul 1985 au fost reconsiderate strategiile de combatere, rezultând un concept nou de combatere integrată a bolilor și dăunătorilor la vița de vie. În acest cadru, o atenție deosebită s-a acordat entomofaunei utile, prezente în ecosistemul viticol Târnave (MOLDOVAN și colab., 2001).

Condițiile orografice și ecologice care caracterizează podgoria Târnave, determină un climat favorabil manifestării bolilor și dăunătorilor la viță de vie.

Plasmopara viticola. Mana este cea mai cunoscută și mai virulentă boală a viței de vie care se manifestă în podgoria Târnave, atacând toate organele verzi ale plantei. Cele mai sensibile soiuri la atacul de mană sunt: Fetească regală, Riesling italian, Muscat Ottonel, Sauvignon. În centrul viticol Blaj, în perioada studiată (2011-2014) aceasta s-a manifestat în primăvara și vara anului 2014, când s-au întrunit condiții foarte favorabile pentru manifestarea acesteia. Datorită tratamentelor efectuate gradul de atac a fost menținut sub pragul economic de dăunare. În ceilalți ani (2011 și 2012) atacul a fost destul de slab, datorită tratamentelor fitosanitare aplicate preventiv și a condițiilor climatice nefavorabile dezvoltării agentului patogen.

Uncinula necator. În podgoria Târnave, făinarea nu produce pagube însemnate. În perioada desfășurării studiilor aceasta s-a manifestat în mod sporadic, toamna târziu, după recoltarea strugurilor, pe vârfurile lăstarilor, fără a provoca daune.

Putregaiul cenușiu al strugurilor (Botrytis cinerea Pers.). Este o boală provocată de ciuperca Botryotinia fuckeliana. Sunt atacate frunzele, lăstarii, dar cel mai frecvent boabele mature înainte de recoltare. Boala este favorizată de condițiile de umezeală ridicată și ceață (condiții care se manifestă frecvent toamna în podgoria Târnave), de înțepăturile de insecte precum și de grindină. În perioada de repaus vegetativ, pe coarde, Botrytisul poate fi observat sub forma unor pete alungite, de 2-5 mm lungime, pe care de cele mai multe ori se formează scleroții, organele de rezistență ale ciupercii.

Soiurile sensibile la atacul de putregai cenușiu sunt: Fetească regală, Fetească albă, Sauvignon, Traminer roz, Pinot gris. În podgoria Târnave, în toamnele calde și uscate, precum cea din anul 2009, boabele moi, atacate de putregai cenușiu, nu se mai acoperă cu mucegai, ci se stafidesc, prin pierderea apei. Aceasta duce la formarea putregaiului nobil, întâlnindu-se fenomenul de botrytizare a strugurilor, care contribuie la formarea vinurilor licoroase, aromate, tari, de o calitate deosebită.

În anii studiați, condiții favorabile pentru dezvoltarea putregaiului cenușiu s-au manifestat în anul 2013, însă, fără a produce pagube însemnate.

Putregaiul negru (Guignardia bidwelli). Este o boala de focar, cu o epidemiologie caracteristică și o evoluție rapidă, atacul cel mai periculos fiind cel de pe boabele verzi, înainte de intrarea în pârgă a strugurilor.

În ultimii ani, în podgoria Târnave, putregaiul negru produce una dintre cele mai mari pagube la vița de vie. În perioada de repaus vegetativ se poate constata prezența fungului patogen sub formă de peritecii și picnidii pe boabele de struguri mumifiate. La soiurile mai sensibile precum: Fetească albă, Pinot gris, Traminer roz, Fetească regală și Neuburger, s-au înregistrat în anul 2014 pierderi de recoltă de până la 80% în parcelele unde nu s-au aplicat tratamente fitosanitare corespunzătoare.

Molia strugurilor – Lobesia botrana (Den et Schiff.). În ultimii ani atacul moliilor viței de vie în centrul viticol Blaj, s-a manifestat sporadic, fără a afecta starea sanitară a plantațiilor viticole și a strugurilor. Controlul moliei strugurilor s-a efectuat prin montarea de capcane feromonale.

Păianjenul comun (Tetranycus urticae Koch). Pe parcursul perioadei de vegetație, în centrul viticol Blaj, păianjenul roșu comun este identificat în locuri izolate, destul de rar, fără a depăși pragul economic de dăunare (PED) și fără a produce pagube însemnate.

Acarienii eriofizi Calepitrimerus vitis și Eriophyes vitis. Sunt dăunători de temut în podgoria Târnave. Aceștia, scăpați de sub control, pot provoca pagube imense.

Eriofizii iernează ca femelă adultă în colonii, în mugurii de la baza coardelor sau sub scoarță. Soiurile sensibile la acești acarieni sunt: Fetească regală, Fetească albă, Traminer roz, Muscat Ottonel, Sauvignon, Neuburger și Iordană.

În anii de studiu (2011-2014) acarienii au avut o activitate intensă, constituind în permanență un real pericol pentru producția viticolă. Cel mai ridicat grad de atac provocat de acarienii eriofizi (în special Calepitrimerus vitis, care produce acarioza viței de vie), s-a înregistrat în anul 2012, an în care condițiile climatice au fost favorabile dezvoltării acestui dăunător.

Materialul biologic și metodele de lucru

Scopul și obiectivele lucrarii

Scopul prezentei lucrări a constat în studierea tehnologiei moderne aplicată în primii ani de la plantare (primi patru ani) la soiurile de struguri pentru vinuri albe aromate (Muscat Ottonel) și semiaromate (Sauvignon blanc și Traminer roz), aceste soiuri fiind amplasate în plantația privată a din cadrul centrului viticol Blaj.

Obiectivele prin care s-a urmărit realizarea scopului propus au fost următoarele:

Tehnologia aplicată la înființarea plantației viticole

Tehnologia de întreținere a plantației de viță de vie prin urmărirea lucrărilor aplicate în anul I, II și III de la plantare

Tehnologia de cultură a viței de vie pe rod

Determinarea producției și a calității acesteia (anul III și IV);

Determinarea eficienței culturii

Devize de lucrări

Materialul biologic (alegerea soiurilor)

Pentru zona luată în studiu au fost propuse pentru plantare soiurile: Muscat Ottonel, Traminer roz și Sauvignon blanc, acestea fiind adaptate condițiilor specifice podgoriei Târnave iar vinurile albe de calitate (aromate și semiaromate) obținute din aceste soiuri fiind la mare căutare de către consumatori

Descrierea soiului Sauvignon blanc

Originea nu este cunoscută, dar soiul se cultivă de multe secole în Franța, fiind soiul de bază în provincia Sauternes. La SCDVV Blaj în anul 1975, prin selecție clonală din soiul Sauvignon gros, a fost obținută clona Sauvignon 9 Bl (M. Toader). Este un soi cu largă răspândire în întreaga lume: Franța, Germania, Italia, Ungaria, America de Sud. La noi în țară a fost introdus după atacul de filoxeră, fiind cultivat în podgoriile: Târnave, Alba Iulia, Aiud, Dealu Mare, Drăgășani, Odobești, Murfatlar, Ștefănești etc.

Are o vigoare de creștere mare, cu o perioadă de vegetație mijlocie de 165-175 de zile. Prezintă o toleranță redusă la ger (-18…-20°C), dar este rezistent la secetă. Este sensibil la mană, oidium, mucegai și atacul moliilor strugurilor (BABEȘ, 2006). Acumulează aproximativ de 173 g/l zahăr cu un potențial maxim la supramaturare de 220 g/l, aciditate de 6,3 g/l H2SO4, producția este de 11-13 t/ha. Vinurile obținute din Sauvignon sunt din categoria vinurilor seci sau demiseci, fine și discret aromate (SCDVV Blaj).

Fig. 6. Soiul Sauvignon blanc (original)

Descrierea soiului Traminer roz

Se pare că este originar din Italia, din împrejurimile orașului Traminie. Se cultivă mai ales în țările viticole cu climat temperat din Europa: Franța, Italia, Germania, Austria, Ungaria, Elveția. În țara noastră s-a răspândit mai ales în podgoriile din Transilvania: Târnave, Alba Iulia (OLTEANU și colab., 2002).

La SCDVV Blaj, în anul 1975, a fost obținut prin selecția clonală din soiul Traminer roz (M. Toader) clona Traminer roz 60 Bl.

Fig. 7. Soiul Traminer roz (original)

În podgoria Târnave, soiul are o perioadă scurtă de vegetație, de 170 de zile. Prezintă o vigoare medie, ce scade pe pantele cu soluri sărace. Are o toleranță mijlocie la ger (-20…-22°C).

Soiul Traminer roz este mai puțin sensibil la secetă, mană, putregai cenușiu și la atacul moliilor strugurilor. Maturarea strugurilor are loc în epocile IV-V. Poate să acumuleze 200-220 g/l zahăr cu posibilitatea de a ajunge prin supramaturare la 250 g/l și o aciditate de 4-5 g/l H2SO4.

Producția de struguri oscilează la Blaj, în jurul valorii de 6 t/ha. Vinul obținut este auriu roșcat, cu aromă specifică de petale de trandafir, cu aciditate moderată. Aroma se valorifică cel mai bine în vinurile demiseci și dulci (SCDVV Blaj).

Descrierea soiului Muscat Ottonel

Soi originar din Franța, obținut în anul 1852 de către Robert Mareau (Franța), s-a răspândit în majoritatea țărilor viticole din Europa.

La noi în țară a pătruns înaintea invaziei filoxerei (1884). În prezent ocupă o suprafață de circa 6 000 ha și stă la baza producerii vinurilor aromate. După ultimele cercetări, s-ar părea că soiul Muscat Ottonel este rezultatul hibridării dintre Chasselas D’ore și Muscat de Samur.

La SCDVV Blaj a fost obținută clona Muscat Ottonel 12 Bl, prin selecție individuală din populația soiului Muscat Ottonel, în anul 1995 (S. A. Băcilă, Șt. Cristea, și S. D. Moldovan).

Fig.8. Soiul Muscat Ottonel (original)

Are vigoare mijlocie și o maturare timpurie, la circa 2 săptămâni de la soiul Chasselas D'ore, soi cu mare plasticitate biologică. Preferă zonele mai răcoroase din Transilvania.

În această zonă, aciditatea rămâne la parametri normali, iar aroma de nu se degradează. Vigoarea soiului este mijlocie. Pârga începe în ultima decadă a lunii august. Maturarea se desăvârșește în ultima decadă a lunii septembrie, uneori prima decadă a lunii octombrie. În zona Târnave se obțin producții cuprinse între 5000- 9000 kg/ha, în funcție de încărcătura de rod. Timpurietatea la maturare accentuează aptitudinea mare de supramaturare, în mod normal acumulând între 200-220 g/l zahăr, putând ajunge la 240-260 g/l.

Vinul este blând, auriu, emană parfumul florilor de lămâi, cu aciditate puțin scăzută, având savoarea unei flori de salvie și coajă de lămâie. Datorită fineții aromei de , soiul poate fi folosit și pentru înnobilarea unor vinuri de consum curent (SCDVV Blaj).

Descrierea portaltoiului SO4-4 (Berlandieri x Riparia Selecția Oppenheim 4 (SO-4))

Origine. A fost obținut prin selecție clonală din portaltoiul Berlandieri x Riparia Teleky 4 A, în Germania la școala de viticultură din Oppenheim.

Areal de cultură. Este un portaltoi valoros, care s-a extins în cultură repede și pe suprafețe mari în Europa (Germania, Franța, Austria, Elveția, Italia, Luxemburg) și America de Sud (Brazilia). La noi în țară se recomandă în toate zonele viticole, deținând peste 12% din suprafața ocupată cu portaltoi (COTEA și COTEA, 1996).

Caractere morfologice. La dezmugurire rozeta este verde-albicioasă, scămoasă, cu margini de culoare roz. Vârful lăstarului este semideschis, iar frunzele tinere sunt scămoase, colorate în verde-arămiu (BABEȘ, 2006)..

Frunza adultă este mare, dar mai mică decât la Kober 5 BB și Teleky 8B. Limbul este glabru, cu dinți mici, ascuțiți și cu perișori scurți doar pe partea inferioară a nervurilor. Sinusul pețiolar are formă de U larg deschis. Pețiolul este lung, ușor pubescent, de culoare verde roșiatică.

Lăstarii sunt netezi, cu meritale lungi, de culoare verde-violacee pe partea însorită și cu noduri ușor pubescente. Cârceii sunt lungi, verde-roșiatici și trifurcați. Floarea este hermafrodită, funcțional masculă, cu polen fertil.

Coarda de culoare brun-roșiatică, are noduri proeminente, prevăzute cu peri scurți și muguri mici și ascuțiți. Secțiunea transversală este de formă eliptică, muchiată cu raport lemn/măduvă în favoarea lemnului. Scoarța se exfoliază în plăci.

Aptitudini. În plantația de portaltoi, portaltoiul SO-4 are o perioadă de vegetație de 170-190 zile. Prezintă vigoare asemănătoare portaltoiului Riparia Gloire. Este rezistent la boli și dăunători, dar afectat de filoxera galicolă și mană în anii ploioși. Își maturează lemnul mai bine decât Kober 5BB.

În școala de vițe acest portaltoi înrădăcinează bine iar prinderea la altoire este bună, fiind un portaltoi valoros din grupa hibrizilor Berlandieri x Riparia.

În viile pe rod se comportă bine pe toate tipurile de sol. Rezistența la secetă este mare, asemănătoare portaltoiului Kober 5 BB. Rezistența la conținutul de calcar din sol este limitată până la 17-18% calcar activ (Galet, 1964 citat de BUNEA, 2010).

Particularități agrofitotehnice. În plantațiile de portaltoi se recomandă plivitul, lăsând în medie 10-12 lăstari/butuc. În plantațiile de viță roditoare, pentru a tempera vigoarea mare de creștere din primii ani de la plantare, se recomandă efectuarea cu atenție a tăierilor de formare și rodire. Producția este ridicată, în medie 170.000-190.000 butași STAS/ha.

Utilizare. În prezent este înlocuit de Selecția Oppenheim 4 Clona 4, obținută la Stațiunea Blaj și omologată în anul 1975, care s-a dovedit mai productiv (200.000 butași/ha), cu randamente superioare de vițe altoite (43-45% vițe STAS) comparativ cu SO4 (OLTEANU și colab., 2002).

CAPITOLUL III

Stabilirea sistemului de cultură

La înființarea plantației viticole s-a luat în considerare faptul că aceasta este amplasată într-o zonă climatică în care temperaturile minime absolute care pun în pericol cultura viței de vie au o frecvență de 2 – 4 ani din 10, astfel că s-a optat pentru sistemul de cultură semiprotejată. Protejarea în timpul iernii se realizează prin acoperirea cu pământ a unor elemente situate la baza butucului.

Sistemul de cultură semiprotejată se caracterizează prin folosirea soiurilor cu rezistență sporită la ger, a formelor semiînalte și înalte de conducere a butucilor, care oferă condiții pentru mecanizarea integrată a lucrărilor solului și realizarea unor randamente mari.

La baza tulpinii, începând cu anul al treilea de la plantare, se păstrează la tăiere, în fiecare an, 1 – 2 cepi de siguranță a câte 2 ochi. Coardele anuale formate pe acești cepi, sunt conduse toamna pe direcția rânduluiși acoperite cu un strat de pământ, pentru a fi protejate peste iarnă. În raport cu condițiile de iernare a viței de vie, primăvara la tăiere coardele de la baza butucului pot fi înlăturate prin transformarea lor în cepi de siguranță, sau folosite ca elemente de rod pentru compensarea pierderilor de ochi înregistrați în partea superioară a butucului, sau chiar pentru refacerea tulpinilor afectate de geruri. Tăierile de formare și de fructificare sunt cele de tipul Guyot pe tulpină cu cap înălțat, și cepi de siguranță, păstrând astfel avantajul conducerii semiînalte.

CAPITOLUL III

Înființarea plantației viticole în

Centrul viticol Blaj

Amenajarea și pregătirea terenului

Principalele operațiuni care s-au efectuat în vederea pregătirii terenului pentru înființarea plantației au fost: curățirea terenului si defrisarea speciilor lemnoase, desfundarea lui urmată de nivelare, fertilizarea și îngrășarea acestuia (Planșa I).

Lucrările de pregătire a terenului, aplicarea de îngrășăminte și desfundarea terenului au fost efectuate în vara anului 2010, iar în primăvara anului 2011 a fost executată lucrarea de nivelare și înființare propriu-zisă a plantației.

Curățarea terenului s-a efectuat mecanizat folosindu-se utilaje dotate cu pluguri speciale.

Pentru fertilizarea de bază s-au administrat îngrășăminte organice fiind utilizat gunoi de grajd în cantitate de 40 t/ha și îngrășăminte chimice. Cantitățile de îngrășăminte utilizate sunt prezentate în tabelul 8. Acestea s-au răspândit uniform pe suprafața parcelelor destinate înființării plantației și s-au încorporat în sol prin efectuarea lucrărilor de arat.

Tabelul 8

Cantitatea de îngrășăminte organice și minerale folosite la înființarea plantației viticole

Tabelul 9

Necesarul de materiale la pregatirea terenului

Lucrarea de desfundat s-a realizat pe o adâncime de 60 cm. Această lucrare are ca scop mărirea capacității solului de reținere a apei, de a intensifica activitatea microbiologică din sol astfel asigurandu-se condiții optime pentru creșterea și fructificarea viței de vie.

Pentru întocmirea devizelor și a calculelor s-a avut în vedere calcularea valorii hantrului care este o unitate de măsură convențională, care reprezintă echivalentul energetic corespunzător executării cu tractorul a unei arături normale pe o suprafață de 1 ha.

Valoarea hantrului la 20.08 2011 pentru tractorul U650

Norma de lucru = 4.2 ha pe zi – aratura normala

Retribuirea mecanizatorului = 52.06 lei/ha

CAS si alte cheltuieli 38% = 19.76

Motorina 32 L x 5,450 lei/l = 169.60

Ulei 1l/ha = 8,5 lei

Piese de schimb = 45,0 lei

Reparatii = 45,00

Aprovizionare = 12,00 lei

Energie = 25,00 lei

Amortismente = 24,0 lei

……………………………………………….

Total = 400,86 lei

Analiza de pret la lucrarile mecanice

Norme de productie si consum de motorina efectuate cu tractor S – 1500

– desfundat terenul in vederea infiintarii plantatiei viticole la 60cm adancime cu S – 1500 in sol mediu. Lungimea parcelei sub 250 m L

Norma de lucru 1 ha= 8,8 haan

1 han = 400,86 lei

1 ha desfundat = 3528 lei

Aratura de incorporare a ingrasamintelor organice si chimice

Codul lucrarii 209000071 arat la 20 cm

Pretul mediu panta 0-6% cu tractor U650 = 1,19 hantri/ha = 477lei/ha

Nivelarea terenului din desfundatura

– nivelat terenul din doua treceri – 0.93 han/ha cu tractor U650 cu Nm – 2.8

400,86 x 0.93 = 373.8lei /ha

Imprastiat ingrasaminte organice cu MIG 5

Imprastiat gunoi de grajd in formatie specializata cu incarcare mecanica de la distanta de sub 500 m norma 20 t/ha

20t/ha = 1.02 haan, la 40 t/ha = 1,02 x 2 = 2,04 hantri/ha

400,86 x 2,04 = 817,75 lei/ha

Imprastiat ingrasaminte chimice granulate

500kg/ha = 0,14 hantri/ha

0.14x 400,86 = 56,12 lei/ha

Efectuarea lucrărilor de amenajare și pregătire a terenului în vederea plantării

Fig. 9. Efectuarea lucrărilor de amenajare și pregătire a terenului în vederea plantării

În urma desfundatului, rezultând diverse gropi și denivelări de teren s-a efectuat și nivelarea terenului în primăvara anului 2011. Lucrările de nivelare trebuie să asigure o pantă continuă care să nu permită acumularea și infiltrarea excesului de apă în sol.

Înființarea plantației de viță de vie

Suprafața efectivă a Fermei este de 120 ha, din care 74,8 ha este plantație tânără înființată în anul 2011. Distanța de plantare, este de 2,20 m între rânduri și de 1,10 m între plante pe rând, rezultând o densitate de 4132 butuci la hectar.

În funcție de ritmul plantării în câmp, s-a scos din depozitele de păstrare materialul biologic folosit la înființare. De asemenea, la scoaterea din depozite s-a efectuat un control cu privire la starea de sănătate a lemnului, a mugurilor și a rădăcinilor, precum și asupra gradului de deshidratare suferită pe timpul însilozării. Lucrările de înființare s-au făcut conform devizului 2.

Tabel 10

Necesarul de vite de vie pentru plantare

Deviz 2

Deviz pentru lucrari de infiintare a plantației viticole în suprafață de 74,8 ha

Deviz 3

Necesarul materiale pentru plantare

Plantarea viței de vie se poate face folosind cele mai moderne tehnologii apărute la nivel mondial prin utilizarea mașinii de plantat dirijata prin GPS. În actualul proiect vița de vie s-a plantat primăvara, lucrarea fiind manuală pe toata suprafața.

Pregătirea vitelor pentru plantare a constat în fasonarea rădăcinilor și mocirlire, vițele fiind deja fasonate și parafinate. S-a utilizat fasonarea mijlocie, rădăcinile fiind tăiate la 8 – 10 cm. Mocirlirea s-a făcut prin introducerea acestora intr-o compoziție vascoasa formată din pămant argilos, gunoi de grajd proaspăt și apă în scopul realizării unei mai bune aderențe a pămantului la rădăcinile plantei.

Plantarea s-a făcut după metoda clasică ăn gropi de 50 cm adancime și 40 -45 cm lățime, iar la baza peretelui dinspre pichet s-a realizat o scobitură și un mic mușuroi. Butașul de viță s-a așezat în potiție verticală, lipită de peretele de langă pichet, cu punctul de altoire la 1-2 cm peste nivelul solului, cordița apropiată de pichet. Peste rădăcini se trage pămant reavăn pană la 1/3 din groapă, se tasează bine, se trage vița la poziția inițială după care s-a udat cu 10 l apă, după care s-a completat groapa cu restul de pămant, efectuandu-se un mușuroi cu înălțimea de 4-6 cm peste vîrful cordiței.

Întreținerea plantației de viță de vie

Obiectivele urmărite prin lucrările din plantațiile tinere de viță roditoare sunt: asigurarea unei prinderi cât mai bune, să nu fie goluri, asigurarea unei vigori corespunzătoare care să permită intrarea pe rod, asigurarea uniformității butucilor, ceea ce permite aplicarea unei tehnologii uniforme, punerea bazelor longevității. De altfel, lucrările sunt diferite de la an la an (POP, 2010).

Lucrări aplicate în anul I de la plantare

Lucrări asupra solului:

Lucrările solului în plantația de viță de vie începe cu mobilizarea semiadâncă, la adâncimea de 14-16 cm, prin care se reface starea de afânare a stratului de la suprafață, ce a fost tasat cu prilejul lucrărilor de plantare. Se face fără răsturnarea brazdei, urmată de grăpare pentru a împiedica evaporarea apei.

Pe parcursul perioadei de vegetație în primul an de cultură, deoarece nu se dorește o concurență între plantă și flora spontană, s-au efectuat patru prașile pe intervalul dintre rânduri.

Lucrări asupra plantei

Asupra plantelor s-au efectuat copcitul, legatul lăstarilor, cârnitul lăstarilor precum și tratamentele fitosanitare (împotriva manei Plasmopara viticola și a făinării Uncinula necator) executate mecanizat conform planului de combatere stabilit pentru anul I Conform deviz nr.3, și tabel 11.

Legatul lăstarilor s-a făcut în momentul când s-a realizat o lungime medie a lăstarilor de 50-60 cm. Creșterile au fost bune pentru primul an.

Tot atunci s-a efectuat și copcitul viței de vie. Această lucrare prezintă o importanță deosebită în primii ani de viață, deoarece de această operație depinde consolidarea organismului plantei și obținerea unei plantații uniforme. Practic, copcitul se efectuează astfel: se face o gropiță (copcă) în jurul viței astfel încât punctul de altoire să fie bine scos în evidență iar apoi, cu un briceag sau cosor bine ascuțit se suprimă, de la punctul de inserție, toate rădăcinile de suprafață, pornite din altoi și din nodurile superioare ale portaltoiului. Nesuprimarea acestor rădăcini duce cu timpul la separarea altoiului de portaltoi, fiecare tinzând să trăiască pe rădăcini proprii (POP, 2010).

Tabelul 11

Plan de combatere la vița de vie an I

Cârnitul se execută prin înlăturarea vârfului de creștere a lăstarilor, scopul fiind de oprire a creșterii și de redistribuirea substanțelor de rezervă pentru a favoriza maturarea strugurilor si a lemnului.

Toamna, s-a făcut numărarea golurilor și completarea lor cu vițe din școala de vițe, din rezerva de 3 % obligatorie.

Lucrarea de protejare a viei pe timpul iernii, în primi ani de la plantare (anul I și II) este necesară în zonă, datorită temperaturilor scăzute sub limita de rezistență a viei la ger. Această lucrare se face prin bilonare, prin răsturnarea ultimei brazde spre rând.

Lucrările manuale și mecanizate executate în primul an sunt redate în Devizul de lucrari din anul I (Deviz 4).

Deviz 4

Lucrări aplicate în anul II de la plantare

Lucrări asupra solului

În anul al II-lea de la plantare, prima lucrare care s-a facut, a fost desfacerea bilonului, după ce a trecut pericolul brumelor.

Ca și în anul I, se face curățarea teraselor și a drumurilor, pentru buna desfășurare a lucrărilor ulterioare.

În decursul anului, se fac patru prașile manuale pe rând și patru prașile mecanizate pe interval.

Lucrări asupra plantei

Din anul al II-lea, tăierile de primăvară sunt tăieri de formare pentru forma de conducere Guyot pe tulpină cu cap inălțat. În acest caz se lasă o cordiță cu 6-8 ochi și un cep de siguranță de 1-2 ochi.

La lucrarea de plivit din anul al II-lea, se lasă 4-5 lăstari mai viguroși. Legatul lăstarilor s-a executat concomitent cu plivitul.

Copcitul s-a executat ca și în anul I de la plantare. Copilitul s-a făcut pe măsură ce au apărut copilii. Cârnitul s-a efectuat la sfârșitul fenofazei de creștere intensă a lăstarilor (august). Tratamentele fitosanitare s-au efectuat mecanizat (Fig..), conform planului de combatere (Tabelul.). În acest an s-a efectuat tratamente de combatere a acarienilor: Tetranycus urticae, Panonichus ulmi, Phyllocoptes vitis, Eriophyes vitis.

Tabelul 12

Planul de combatere la vița de vie în anul II (2012)

Și în anul al II-lea s-a făcut protejarea vițelor de gerurile din timpul iernii prin bilonare.

Momentele de executare a lucrărilor asupra solului și asupra plantei sunt redate în Devizul nr. 5.

Anul al II-lea de cultură pentru vița de vie este unul de mari investiții, datorită instalării sistemului de susținere.

Datorită creșterilor anuale puternice, a țesuturilor mecanice slab dezvoltate și a necesității expunerii la lumină a suprafeței foliare a butucului, vița de vie impune fixarea părții aeriene pe mijloacele de susținere (POP, 2010).

Vița de vie trebuie să aibă un sistem de susținere modern care să protejeze butucii de eventualele răniri produse de mașinile și tractoarele care lucrează în vie, să protejeze producția de struguri și să contribuie la acumularea zaharurilor în must.

Sistemul de susținere s-a instalat în luna mai.

Deviz 5

Deviz de intreținere plantație anul II

Deviz 6

Deviz pentru insatalarea sistemului de sustinere suprafata efectiva 74.8 ha

Pentru susținerea elementelor multianuale și anuale ale viței de vie este prevăzut un sistem spalier cu stâlpi din beton vibrant, cu garanție pe 30 de ani și cu 2 sârme portante din inox, una cu diametrul de 1,9 mm amplasată pe spalier la 90 cm de sol, iar cea de-a doua cu diametrul de 1,7 mm cu 20 cm mai în sus. Următoarele 2 etaje sunt formate din câte 2 fire din oțel inoxidabil cu diametrul de 1,5 mm printre care se dirijează lăstarii viței de vie.

La capătul parcelei s-au amplasat stâlpi fruntași, care s-au ancorat cu ancore speciale cu diametrul de 18 cm. De-a lungul rândului, stâlpii mijlocași s-au amplasat la 8 vițe astfel încât poate fi susținută corespunzător masa foliară și producția de struguri.

Sistemul de susținere este modern și este prevăzut cu un sistem de bride de fixare a sârmelor portante de stâlpii fruntași cât și de mijlocași.

Cele 2 etaje ale sârmelor de dirijare a lăstarilor sunt prinse cu bride elastice la stâlpul fruntaș care permite arcuirea sârmei și prinderea lăstarilor după care revine la forma inițială prin contractarea arcului întinzătorului. Folosind acest sistem, se reduce considerabil efortul fizic în plantația de viță de vie după intrarea pe rod.

Întreținerea în stare de funcționare a sistemului de susținere are o importanță deosebită în efectuarea mecanizată a diferitelor lucrări.

Lucrări aplicate în anul III de la plantare

Lucrări asupra solului

În anul al III-lea de la plantare, prima lucrare care se face este desfacerea bilonului, după ce a trecut pericolul brumelor. În anul IV de la plantare această lucrare nu se mai efectueză deoarece în toamna anului III nu se mai realizează îngropatul, fiind formată deja tulpina formei de conducere Guyot pe tulpină.

Ca și în anul I și II, se face curățarea teraselor și drumurilor, pentru buna desfășurare a lucrărilor ulterioare.

În decursul celor doi ani, se fac patru prașile manuale pe rând.

Lucrări asupra plantei

Lucrările aplicate viței de vie, în anul III de la plantare sunt similare cu cele efectuate în anul precedent, cu specificarea că, se mai adaugă tăierile de formare. În acest an s-a conturat tulpina, așa cum s-a precizat, Guyot pe tulpină. (Planșa ..).

În primăvara anului 2013, la tăiere s-au lăsat două coarde scurte de 8-12 ochi/coardă care apoi s-au legat de sârma portantă, de-o parte și de alta a butucului și doi cepi de 2-3 ochi.

Tabelul 13

Tratamentele fitosanitare efectuate mecanizat la vița de vie

în anul III (2013)

În perioada de vegetație s-au efectuat lucrări de plivit, legat și dirijat lăstarii printre sârme, cârnit și copcit, la fel ca și în anul precedent.

Tratamentele fitosanitare s-au efectuat până sfârșitul lunii iulie, înainte de intrarea strugurilor în pârgă.

Tratamentele efectuate în anul III și IV sunt redate în tabelul de mai jos, cu specificarea că perioada de efectuare este aproximativă, tratamentele efectuate fiind de prevenție.

Deviz 7

Deviz de intretinere plantatie de anul III

Tabelul 14

Centralizator devize și costul de revenire la 1 ha

Tabelul 15

Calculul producției anuale fizice și valorice

Tabelul 16

Structura cheltuielilor anuale de productie si a costurilor de productie pe tona de struguri

Durata medie de recuperare a investitiei se realizează din după intrarea viței de vie pe rod în aproximativ 7 ani, adică total cheltuieli de investitie impartite la beneficiu.

Determinarea gradului de prindere a vițelor

Procentul de prindere a vițelor în primul an de la plantare (2011) a fost foarte bun (Fig. 4.3). Soiul Sauvignon blanc, fiind cunoscut ca și un soi cu plasticitate ecologică ridicată, s-a adaptat foarte bine condițiilor din zona Blaj, realizând cel mai mare grad de prindere, de 98,50%. Și soiurile Muscat Ottonel și Traminer roz, s-au adaptat foarte bine condițiilor pedo-ecoclimatice existente în această zonă, având și ele un grad de prindere foarte mare, de peste 97,7%.

Fig.10. Procentul de prindere (%) al vițelor plantate în vederea înființării

plantației (2011) de la Blaj

În al II-lea an de la plantare (2012) s-au constatat goluri în plantație într-un procent scăzut iar completarea golurilor în primul an de la plantare s-a realizat cu material săditor din rezerva de 3% comandată la înființarea plantației, aceasta fiind suficientă.

În concluzie, soiurile folosite la înființarea plantației noi au avut un grad de prindere foarte bun.

Fertilitatea și productivitatea soiurilor

Fertilitatea reprezintă însușirea fiecărui soi în parte de a diferenția muguri și a forma inflorescențe la un potențial caracteristic; ea poate fi apreciată sub două aspecte: fertilitatea potențială și fertilitatea reală. Fertilitatea reală se exprimă prin proporția de lăstari fertili existenți pe butuc, numărul de inflorescențe pe butuc, numărul de flori în inflorescență. Fertilitatea potențială variază în funcție de baza ereditară specifică fiecărui soi, dar și de interacțiunea cu factorii de mediu și cu sistemul agrotehnic adecvat (POP, 2010).

Pentru a aprecia gradul de fertilitate a unui soi se calculează coeficientul de fertilitate absolut (c.f.a.) sau relativ (c.f.r.), după formulele de mai jos.

c.f.a. ≥ 1

c.f.r. ≤=≥1

Fertilitatea exprimată prin coeficientul de fertilitate absolut și relativ nu este concludentă asupra producției . Joacă un rol important greutatea medie a strugurilor, de aceea este necesar ca în exprimarea productivității să se țină cont de greutatea medie a unui strugure.

Fig. 11. Sistemul de cultură semiânalt, forma de conducere Guyot pe tulpină, în anul IV de la plantare

În primul an de cultură nu se poate vorbi de elemente de fertilitate pentru că nu au apărut încă lăstarii purtători de inflorescențe. În al doilea an de cultură, apar primii lăstari purtători de inflorescențe însă deoarece se dorește o maturare bună la sfârșitul perioadei de vegetație precum și o creștere și o dezvoltare uniformă a viței de vie în perioada de rodire (din anul IV de la plantare), nu se lasă mai mult de 1-2 inflorescențe pe lăstarii fertili, și aceștia doar pentru a putea identifica soiul.

Pentru anul III de la plantare, an în care se obține o producție de struguri de până la 30% din viitoarele recolte, precum și în anul IV când se consideră primul an de rodire, s-au determinat elementele de fertilitate și productivitate (Tabelul 17).

Tabelul 17

Elementele de fertilitate și productivitate la soiurile studiate,

în anul III (2013) și IV (2014) de la plantare

În anul III de la plantare se definitivează tulpina, care se scurtează la nivelul primei sârme portante ( 90 cm).

Analizând fertilitatea soiurilor în acest an (2013) pe baza coeficientului de fertilitate relativ (Tabelul ), s-a constatat că soiul Traminer roz a înregistrat cea mai scăzută valoare de 1,1, această valoare fiind dată de raportul dintre numărul total de lăstari și numărul de inflorescențe pe butuc. Valori mult mai mare, de 1,5 ale acestui coeficient s-au înregistrat atât la soiule Muscat Ottonel cât și la Sauvignon blanc.

Comparând valorile obținute ale coeficientului de fertilitate absolut, s-a constatat că soiul Muscat Ottonel, înregistrând un număr ridicat de inflorescențe (chiar și câte 3 inflorescențe pe lăstar) raportate la numărul de lăstari fertili, prezintă cea mai ridicată valoare, de 2,1. O valoare ridicată a coeficientului de fertilitate absolut a înregistrat și soiul Traminer roz (1,8) și Sauvignon blanc (1,7), acestea prezentând și câte două inflorescențe pe un lăstar.

După cum se observă în tabelul 17, din anul IV de cultură, fiind formată forma de conducere Guyot pe tulpină, numărul ochilor pe butuc este mult mai mare (Fig. 11). Astfel, în aceste condiții, numărul de ochi pe butuc a fost de peste 30, și în acest an nu s-au înregistrat ochi morți pe butuc.

În ceea ce privește coeficientul de fertilitate relativ, în anul IV de cultură, cea mai ridicată valoare s-a înregistrat la soiul Traminer roz (1,0), acest soi având un număr ridicat de inflorescențe în raport cu numărul de lăstari totali. Și valoarea coeficientului de fertilitate absolut a fost foarte mare, de 1,6, comparativ cu celelalte soiuri luate în studiu, la acest soi, în anul 2013 regăsindu-se și câte 2 inflorescențe pe un lăstar fertil. La soiurile Muscat Ottonel și Sauvignon, valoarea coeficientului de fertilitate relativ a înregistrat valori subunitare (0,9).

Productivitatea este însușirea soiului de a forma un număr cât mai mare de struguri și care pot rămâne pe butuc până la maturitatea deplină.

Există productivitate inițială-definită prin totalul de inflorescențe și numărul mediu de bobițe, imediat după terminarea înfloritului (nu toate se transformă în struguri, unele se usucă și cad sau altele nu ajung la maturitatea deplină) și reală-definită prin numărul total de struguri care s-au format și numărul de boabe ajunse până la maturitatea deplină .

Productivitatea este influențată de masa (greutatea) strugurelui, caracteristică fiecărui soi. Astfel în formulă apare productivitatea absolută și relativă, prin calculul indicelui de productivitate absolut "Ipa" și relativ "Ipr" și care este dat de produsul dintre Cfa sau Cfr și greutatea medie a strugurelui (Gm).

Ipa = Cfa x Gm

Ipr = Cfr x Gm

Indicele reprezintă producția medie pe fiecare mugure de rod (Ipa) și pe toți mugurii (Ipr) (POP, 2010).

Determinând greutatea medie a strugurilor la recoltare, prin cântărire, s-au determinat indicii de productivitate.

În ceea ce privește greutatea medie a strugurilor, s-a constatat că la soiul Muscat Ottonel (101 g) și Traminer roz (57 g), în condițiile anului 2013, înregistrează valori mai scăzute comparativ cu valorile specificate de literatura de specialitate. Însă plantația este doar în anul trei de cultură, astfel și potențialul productiv este mai scăzut, urmând ca din anul cinci să se obțină producții ridicate și constante.

În schimb soiul Sauvignon blanc, înregistrând o greutate medie a strugurelui de 115 g, specifică soiului, asigură producții ridicate încă din anul IV de cultură.

Pe baza analizelor efectuate, putem recomanda spre cultură, în centrul viticol Blaj, soiul Sauvignon blanc, acesta asigurând producții ridicate încă din anul IV de cultură, comparativ cu soiurile Muscat Ottonel și Traminer roz care doar din anul V pot asigura producții constante.

Pe baza coeficienților de fertilitate și a greutății medii a unui strugure s-au determinat indicii de productivitate (Tabel 18).

În anul 2013, cel mai bun indice de productivitate atât absolut cât și relativ, s-a obținut la soiul Sauvignon blanc (Ipa – 195,5 și Ipr – 172,5), acest soi având o productivitate ridicată încă din anul IV de cultură dar și la Muscat Ottonel (Ipa – 212,1 și Ipr – 151,5), aceste valori fiind în strânsă relație cu greutatea medie a unui strugure. La polul opus, cea mai scăzută valoare a acestor indici s-a înregistrat la soiul Traminer roz (Ipa – 95,4 și Ipr – 58,3), la acest soi greutatea medie a unui strugure fiind mai mică.

Și în anul 2014 s-au remarcat soiurile Sauvignon blanc și Muscat Ottonel, cu valori ridicate ale indicilor de productivitate. O creștere a acestor indici s-a înregistrat la Traminer roz, la acest soi, în acest an greutatea medie a unui strugure fiind mai mare (de 65 g) decât în anul precedent.

Concluzionând, se poate spune că, în condițiile ale anului 2013 dar și a sistemului de cultură semiînalt, valorile indicilor de productivitate (absolut și relativ) au înregistrat valori mici la toate cele trei soiuri studiate, însă nu reprezintă potențialul real al acestora, plantația fiind încă în curs de formare. În schimb anul 2014 a fost un an favorabil culturii viței de vie, astfel și valorile indicilor de productivitate au fost mai ridicate, specifice caracteristicilor soiurilor luate în studiu.

Producția obținută în anul III și IV de la plantare

Producția de struguri este probabil cel mai important indicator care reprezintă, atât la soiurile de vin cât și la cele de masă, concretizarea unor etape succesive (dependente una de alta) ale fructificării viței de vie, ca însușire biologică utilă (OPREA, 2001 citat de BUNEA, 2010).

Majoritatea autorilor (OPREA, 2001; MUSTEA, 2004; DUMITRIU, 2008) susțin că recolta de struguri se poate determina în două etape diferite, respectiv ca producție estimată și ca producție reală (cântărită) la cules, indicator pe care l-am utilizat în cadrul cercetărilor, exprimând producția de struguri în kg/butuc, iar prin cunoașterea desimii butucilor s-a calculat și producția la hectar exprimată în t/ha. Sinteza datelor experimentale rezultate privind producția medie realizată pe butuc a soiurilor luate în studiu în anul III de la plantare, în condițiile anului 2013, sunt prezentate în tabelul 18.

Analizând comportarea soiurilor față de media experienței (martor), se poate afirma că cele mai bune rezultate, în condițiile anului 2013 la Blaj, le-a dat soiul Sauvignon blanc (1,75 kg/butuc), a cărui producție de struguri a depășit foarte semnificativ media experienței (1,36 kg/butuc). Acest fapt se datorează numărului mai mare de struguri pe butuc (12 struguri/butuc) dar și faptului că aceștia au înregistrat o greutate apropiată ca valoare cu cea specifică soiului.

La polul opus, înregistrând un număr mai mic de struguri pe butuc (9 struguri/butuc) dar și prin faptul că aceștia au avut o greutate sub cea specifică soiului, producția obținută pe butuc la soiul Traminer roz (1,06 kg/butuc) a fost foarte semnificativ negativă comparativ cu media experienței, diferența înregistrată fiind de 0,30 kg/butuc. Și în cazul soiului Muscat Ottonel (1,25 kg/butuc) s-a înregistrat o producție semnificativ negativă comparativ cu martorul.

Tabelul 18

Influența tehnologiei aplicate în anul III de cultură (2013) asupra

producției de struguri (kg/butuc), la soiurile studiate

Analizând producția obținută la hectar, putem afirma că tehnologia aplicată asupra solului și asupra plantei a avut influențe semnificative asupra producției, astfel că, în anul III de la plantare s-au obținut producții peste procentul de 30% cât era de așteptat în această perioadă de viață a culturii nou înființate.

În condițiile anului 2014, recoltarea strugurilor s-a realizat în a doua jumătate a lunii septembrie început de octombrie.

Sinteza datelor experimentale rezultate privind producția medie realizată pe butuc a soiurilor luate în studiu la intrarea pe rod (anul IV de la plantare), în condițiile anului 2014, sunt prezentate în tabelul 19.

Tabelul 19

Influența tehnologiei aplicate în anul IV de cultură (2014) asupra

producției de struguri (kg/butuc), la soiurile studiate

În anul IV de la plantare (2014) producția obținută pe butuc la soiurile Sauvignon blanc (2,86 kg/butuc) și Muscat Ottonel (2,53 kg/butuc) comparativ cu media experienței (Martor), s-au înregistrat diferențe foarte semnificativ pozitive. Aceste două soiuri, în primul an de rodire, ating potențialul de rodire specific caracteristicilor de soi.

În ceea ce privește producția obținută la soiul Traminer roz, valoare de 1,43 kg/butuc, comparativ cu media experienței (2,27 kg/butuc), s-au înregistrat diferențe foarte semnificativ negative.

Evident, pe baza rezultatelor obținute în anul III și primul an de rodire (anul IV de cultură) și doar în doi ani experimentali, nu se pot formula concluzii și recomandări ferme cu privire la productivitatea soiurilor plantate la Blaj. Însă, se poate afirma faptul că, utilizând sistemul de cultură semiînalt, cu forma de conducere Guyot pe tulpină, soiurile Sauvignon blanc și Muscat Ottonel oferă producții ridicate încă din anul IV de cultură.

Determinarea calității producției obținute

Acumularea de zahăr în struguri

Dintre substanțele chimice utile existente în struguri, zaharurile, alături de acizi, reprezintă unele dintre cele mai importante elemente de calitate la vița de vie. Cele două componente biochimice sunt deosebit de importante prin prisma raportului zahăr / aciditate care influențează hotărâtor gustul strugurilor (SESTRAȘ, 2004).

Influența factorilor ecologici asupra acumulării zaharurilor în struguri se manifestă diferit și foarte complex de la un soi la altul, de la un sistem de cultură la altul, de la o formă de conducere la alta dar și de la un areal de cultură la altul.

Sinteza rezultatele obținute în condițiile anului 2013, la Blaj, la soiurile luate în studiu în ceea ce privește cantitatea de zaharuri acumulată în struguri la recoltare este prezentată în tabelul

Analizând acumularea zaharurilor în struguri la soiurile luate în studiu față de media experienței, se poate afirma că cele mai mari acumulări, în condițiile anului 2013, s-au obținut la soiul Traminer roz, cantitatea de zaharuri acumulată în struguri la recoltare fiind de 225,7 g/l. Diferența înregistrată la acest soi comparativ cu proba martor (218,7 g/l) a fost foarte semnificativ pozitivă (+7,0 g/l).

Tabelul 20

Influența tehnologiei aplicate în anul III de la plantare (2013) asupra cantității de zaharuri din struguri (g/l), la soiurile studiate la SC Jidvei SRL

Soiul Sauvignon blanc, prin valoarea de 214,0 g/l zahăr în struguri, a înregistrat o diferență foarte semnificativ negativă comparativ cu proba martor. Însă, cantitatea acumulată în struguri corespunde cu cerințele producătorului, acesta dorind să obțină vinuri seci de calitate cu potențial alcoolic de peste 12, % vol. alcool. Soiul Muscat Ottonel înregistrând la recoltare o cantitate de zaharuri în struguri de 216,3 g/l, a înregistrat o diferență distinct semnificativ negativă (-2,3 g/l) față de proba martor (media experienței). De asemenea, prin cantitatea de zahăr acumulată asigură obținerea de vinuri cu un potențial alcoolic de peste 12,5 % vol.

În condițiile anului 2014 (anul IV de la plantare) datorită temperaturilor mai scăzute înregistrate în perioada de maturare a strugurilor, acumularea zaharurilor în struguri s-a realizat într-o perioadă mai lungă de timp și în cantități mai scăzute comparativ cu anul 2013.

Sinteza rezultatele obținute în condițiile anului 2014, la Blaj, la soiurile luate în studiu în ceea ce privește cantitatea de zaharuri acumulată în struguri la recoltare este prezentată în tabelul 21.

Tabelul 21

Influența tehnologiei aplicate în anul IV de la plantare (2013) asupra cantității de zaharuri din struguri (g/l), la soiurile studiate

Soiurile Muscat Ottonel și Traminer roz au acumulat în anul 2014 o cantitate de zaharuri în struguri de 211,4 g/l și respectiv de 210,7 g/l, aceste valori înregistrând diferențe distinct semnificativ pozitive comparativ cu media experienței luată ca și martor (206,9 g/l). Astfel, aceste soiuri asigură obținerea de vinuri aromate și semiaromate de calitate superioară cu un potențial alcoolic de peste 12 % vol. alcool.

În schimb, soiul Sauvignon blanc, având și cea mai ridicată producție de struguri pe butuc, a acumulat în struguri o cantitate de zaharuri de 198,7 g/l, diferența (4g/l) înregistrată față de martor fiind foarte semnificativ negativă. Însă, și acest soi asigură obținerea de vinuri semiaromate cu un potențial alcoolic de aproximativ 11,69 % vol. alcool.

În mod evident, acumularea de zahăr în struguri a fost influențată de condițiile climatice din perioada de maturare ale anului 2012 și 2013 dar și de sistemul de cultură practicat și de încărcătura de rod existentă pe butuc.

Dintre cele trei soiuri analizate, soiul Sauvignon blanc valorifică cel mai bine condițiile climatice de la Blaj și oferă rezultate remarcabile în sistem de cultură semiînalt, din strugurii acestui soi putându-se obține vinuri cu un potențial alcoolic de peste 12 % vol încă din anul IV de cultură.

Soiurile Muscat Ottonel și Traminer roz, deși nu își valorifică la maximum potențialul de producție din anul IV de cultură, acestea oferă producții calitativ superioare.

De asemenea, putem afirma că în centrul viticol Blaj se regăsesc condiții optime de creștere și fructificare a viței de vie prin practicarea acestui sistem de cultură în vederea obținerii de vinuri albe de calitate superioară cu grade alcoolice care depășesc pragul de 11,5 % vol. alcool.

Alături de zaharuri, aciditatea totală a mustului este un parametru hotărâtor pentru calitatea producției, deoarece majoritatea acizilor conținuți în struguri trec în must și apoi în vin, asigurând la final conservarea și calitatea produsului. Aciditatea este importantă pentru stabilirea datei de cules în scopul obținerii tipului de vin dorit, pentru a face corectarea acidității musturilor și apoi a vinurilor obținute din acestea (ȚÂRDEA și colab., 2000).

În tabelul 22 sunt prezentate sintetic rezultatele înregistrate la cele trei soiuri, în condițiile anului viticol 2013.

Tabelul 22

Influența tehnologiei de cultură aplicate în anul III de la plantare asupra acidității totale a mustului (g/l H2SO4), la soiurile studiate

Analizând aciditatea totală a mustului la recoltare, s-a constatat că soiul Muscat Ottonel, prin valoarea de 4,19 g/l H2SO4 înregistrează o diferență foarte semnificativ negativă (-0,10 g/l H2SO4) față de media experienței.

Soiul Traminer roz, prin valoarea de 4,24 g/l H2SO4 înregistrează o diferență distinct semnificativ negativă comparativ cu media experienței (4,29 g/l H2SO4).

În condițiile anului 2014, soiul Sauvignon blanc înregistrează o aciditate totală a mustului ridicată, de 4,45 g/l H2SO4. Această valoare, din punct de vedere statistic, înregistrează o diferență foarte semnificativ pozitivă față de media experienței (+0,16 g/l H2SO4).

Tabelul 23

Influența tehnologiei de cultură aplicate în anul IV de la plantare asupra acidității totale a mustului (g/l H2SO4), la soiurile studiate

Și în 2014 (Tabelul 23) soiul Muscat Ottonel realizează cea mai scăzută aciditate totală a mustului, de 3,98 g/l H2SO4, această valoare înregistrând o diferență foarte semnificativ negativă (-5,92 g/l H2SO4) comparativ cu martorul (media experienței). Și soiul Traminer roz, prin valoarea acidității totale de 4,16 g/l H2SO4 înregistrează tot o diferență foarte semnificativ negativă față de media experienței.

Soiul Sauvignon blanc, care a înregistrat și cel mai scăzut conținut de zaharuri în struguri în anul 2014, a înregistrat o valoare a acidității totale a mustului de 4,55 g/l H2SO4. Comparativ cu media experienței (4,23 g/l H2SO4) acest soi înregistrează o diferență foarte semnificativ pozitivă (+7,56 g/l H2SO4).

Din analiza datelor experimentali, rezultă că factorii climatici anuali sunt cei care influențează nivelul acidității din struguri, iar sistemul de cultură practicat, încărcătura de rod care se lasă la tăiere precum și vârsta plantației accentuează nivelul acidității totale.

Concluzii si recomandari

……………………………..

……………………………..

BIBLIOGRAFIE

ANTOCE, A.O, I. NĂMOLOȘANU, D. DUȘA, D. MEREANU, C. REBIGAN, V. NICOLAU, L. CĂLUGĂRU, 2013, Some Considerations Regarding the Grapevine Variety Assortment and Wine Categories in Romania in Recent Years, Bulletin de l’OIV, vol. 86, janvier-février-mars 2013, n°983-984-98

ARDELEAN, M., R. SESTRAȘ, MIRELA CORDEA, 2007, Tehnică experimentală horticolă, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca

BABEȘ, ANCA, 2006, Ampelografie, Lucrări practice, Ed. AcademicPres, Cluj Napoca

BABEȘ, ANCA, 2011, Cercetări privind consumul de apă la vița de vie în unele zone din Transilvania, Teză de doctorat, USAMV Cluj Napoca.

BUCUR, GEORGETA MIHAELA, 2011. Viticultură, Departamentul de Învățământ la distanță, USAMV, București.

Bunea, C.I., 2010, Studiul variabilității principalelor caractere de productivitate și calitate la o colecție de soiuri de viță de vie, privind pretabilitatea acestora la tehnologii ecologice de cultură și valorificare, Teză de doctorat, USAMV Cluj-Napoca

BUNESCU V., PĂCURAR I., BUNESCU H., 2003. Condițiile naturale și solurile din Podișul Târnavelor, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca

Dumitriu, I. C., 2008, Viticultura, Edit. Ceres, București

HODOR (POPESCU) DANIELA MARIA, 2011. Pretabilitatea unor soiuri de struguri pentru obținerea vinurilor roșii de calitate superioară, în zona de nord-vest a României, Teză de doctorat, USAMV Cluj-Napoca.

HORȘIA, R., 2011, Studiul agrobiologic și tehnologic al soiurilor Fetească regală și Riesling italian în centrul viticol Jidvei – podgoria Târnave, Teză de Doctorat, USAMV Ion Ionescu de la Brad, Iași.

ILIESCU M., ȚÂRA Gh., CRISTEA Șt., ALDEA F., 1999, Solurile viticole din podgoria Târnave. Caracterizare fizico-chimică. Volumul omagial, 130 ani U.S.A.M.V., Cluj-Napoca, pp. 195-199

ILIESCU M., FARAGO M., COMȘA M., RANCA A., BOLOȘ P., BABEȘ A., 2009, Evaluation of the climate changes in Târnave and Murfatlar vineyards, Bulletin of University of Agricultural Sciences and Veterinary Medicine, Horticulture, vol. 66, pag. 662.

ILIESCU M., L. TOMOIAGA M. FARAGO, M. COMSA, 2010, Nutriția la vița de vie în Podgoria Târnave, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca: 12-17

INDREAȘ, ADRIANA și LUMINIȚA, VIȘAN, 2001, Principalele soiuri de struguri de vin cultivate în România. Ed. Ceres, București.

Mustea, M., 2004, Viticultură, Ed. “Ion Ionescu de la Brad “, Iași

Olteanu, I., Daniela Cichi, D.C. Costea , L.C. Mărăcineanu, 2002, Viticultura specială, Ed. Universitaria, Craiova

OPREA Șt., 2001, Viticultura, Ed. Academicpres, Cluj−Napoca

Oșlobeanu M., m. Macici, Magdalena Georgescu, v. Stoian, 1991, Zonarea soiurilor de viță de vie în România, Ed. Ceres, București

Pop, Nastasia, 2001, Viticultură, Ed. AcademicPres, Cluj Napoca

Pop, Nastasia, 2010, Curs de viticultură generală, Ed. Eikon, Cluj-Napoca

ROTARU, LILIANA, 2009. Soiuri de viță de vie pentru struguri de vin. Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași.

Sestraș, R., 2004, Ameliorarea speciilor horticole. Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca

STROE MARINELA, 2012, Ampelografie, Facultatea de Horticultură, USAMV București.

ȘERDINESCU, A. și M. ION, 2003, Studiul ecopedologic și ecoclimatic pentru încadrarea arealelor viticole din România în zonele viticole ale Uniunii Europene.

Țârdea, C., Angela Țârdea, Gh. Sârbu, 2000, Tratat de Vinificație, Ed.”Ion Ionescu de la Brad”, Iași

*** Raport al Academiei de Științe Agricole și Silvice ”Ion Ionescu de la Brad”, București, 2013

***www.madr.ro

*** ORDIN Nr.1011/2003- Ordin privind aprobarea deciziilor de acordare a dreptului de producere a vinurilor cu denumire de origine controlată în România

***http://www.madr.ro/ro/horticultura/viticultura-vinificatie.html

***www.profudegeogra.eu

***www.insse.ro – © 1998 – 2014 INSTITUTUL NAȚIONAL DE STATISTICĂ

***www.onvpv.ro

***www.investalba.ro

***www.scvblaj.ro

BIBLIOGRAFIE

ANTOCE, A.O, I. NĂMOLOȘANU, D. DUȘA, D. MEREANU, C. REBIGAN, V. NICOLAU, L. CĂLUGĂRU, 2013, Some Considerations Regarding the Grapevine Variety Assortment and Wine Categories in Romania in Recent Years, Bulletin de l’OIV, vol. 86, janvier-février-mars 2013, n°983-984-98

ARDELEAN, M., R. SESTRAȘ, MIRELA CORDEA, 2007, Tehnică experimentală horticolă, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca

BABEȘ, ANCA, 2006, Ampelografie, Lucrări practice, Ed. AcademicPres, Cluj Napoca

BABEȘ, ANCA, 2011, Cercetări privind consumul de apă la vița de vie în unele zone din Transilvania, Teză de doctorat, USAMV Cluj Napoca.

BUCUR, GEORGETA MIHAELA, 2011. Viticultură, Departamentul de Învățământ la distanță, USAMV, București.

Bunea, C.I., 2010, Studiul variabilității principalelor caractere de productivitate și calitate la o colecție de soiuri de viță de vie, privind pretabilitatea acestora la tehnologii ecologice de cultură și valorificare, Teză de doctorat, USAMV Cluj-Napoca

BUNESCU V., PĂCURAR I., BUNESCU H., 2003. Condițiile naturale și solurile din Podișul Târnavelor, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca

Dumitriu, I. C., 2008, Viticultura, Edit. Ceres, București

HODOR (POPESCU) DANIELA MARIA, 2011. Pretabilitatea unor soiuri de struguri pentru obținerea vinurilor roșii de calitate superioară, în zona de nord-vest a României, Teză de doctorat, USAMV Cluj-Napoca.

HORȘIA, R., 2011, Studiul agrobiologic și tehnologic al soiurilor Fetească regală și Riesling italian în centrul viticol Jidvei – podgoria Târnave, Teză de Doctorat, USAMV Ion Ionescu de la Brad, Iași.

ILIESCU M., ȚÂRA Gh., CRISTEA Șt., ALDEA F., 1999, Solurile viticole din podgoria Târnave. Caracterizare fizico-chimică. Volumul omagial, 130 ani U.S.A.M.V., Cluj-Napoca, pp. 195-199

ILIESCU M., FARAGO M., COMȘA M., RANCA A., BOLOȘ P., BABEȘ A., 2009, Evaluation of the climate changes in Târnave and Murfatlar vineyards, Bulletin of University of Agricultural Sciences and Veterinary Medicine, Horticulture, vol. 66, pag. 662.

ILIESCU M., L. TOMOIAGA M. FARAGO, M. COMSA, 2010, Nutriția la vița de vie în Podgoria Târnave, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca: 12-17

INDREAȘ, ADRIANA și LUMINIȚA, VIȘAN, 2001, Principalele soiuri de struguri de vin cultivate în România. Ed. Ceres, București.

Mustea, M., 2004, Viticultură, Ed. “Ion Ionescu de la Brad “, Iași

Olteanu, I., Daniela Cichi, D.C. Costea , L.C. Mărăcineanu, 2002, Viticultura specială, Ed. Universitaria, Craiova

OPREA Șt., 2001, Viticultura, Ed. Academicpres, Cluj−Napoca

Oșlobeanu M., m. Macici, Magdalena Georgescu, v. Stoian, 1991, Zonarea soiurilor de viță de vie în România, Ed. Ceres, București

Pop, Nastasia, 2001, Viticultură, Ed. AcademicPres, Cluj Napoca

Pop, Nastasia, 2010, Curs de viticultură generală, Ed. Eikon, Cluj-Napoca

ROTARU, LILIANA, 2009. Soiuri de viță de vie pentru struguri de vin. Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași.

Sestraș, R., 2004, Ameliorarea speciilor horticole. Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca

STROE MARINELA, 2012, Ampelografie, Facultatea de Horticultură, USAMV București.

ȘERDINESCU, A. și M. ION, 2003, Studiul ecopedologic și ecoclimatic pentru încadrarea arealelor viticole din România în zonele viticole ale Uniunii Europene.

Țârdea, C., Angela Țârdea, Gh. Sârbu, 2000, Tratat de Vinificație, Ed.”Ion Ionescu de la Brad”, Iași

*** Raport al Academiei de Științe Agricole și Silvice ”Ion Ionescu de la Brad”, București, 2013

***www.madr.ro

*** ORDIN Nr.1011/2003- Ordin privind aprobarea deciziilor de acordare a dreptului de producere a vinurilor cu denumire de origine controlată în România

***http://www.madr.ro/ro/horticultura/viticultura-vinificatie.html

***www.profudegeogra.eu

***www.insse.ro – © 1998 – 2014 INSTITUTUL NAȚIONAL DE STATISTICĂ

***www.onvpv.ro

***www.investalba.ro

***www.scvblaj.ro